Îngerul negru, John Connolly

..................................................

                     8.

          Brightwell luă ultimul fragment din mâinile domnișoarei Zahn.
   Cercetă desenul și cuvintele scrise sub el. Desenul era arhitectural și reprezenta o biserică și ceea ce părea a fi o rețea de tuneluri dedesubtul ei. Se încruntă, apoi începu să râdă.
   - N-a plecat niciodată, spuse el aproape mirat.
   - Spune-mi, zise Stuckler. Te rog, măcar atât.
   Brightwell se lăsă pe vine și-i arătă ilustrația lui Stuckler, apoi se ridică și îi făcu semn domnișoarei Zahn. Stuckler nu ridică privirea când țeava pistolului îi atinse ceafa, mângâindu-l aproape tandru.
   - Tot acest timp, repetă el. Tot acest timp.
   Atunci, timpul, tot ce fusese și ce putea să mai fie, i se sfârși și el trecu într-o altă lume.

         Două ore mai târziu, Reid și Bartek se întorceau la mașina lor.
   Se opriseră să mănânce la un bar din sudul Hartfordului, ultima lor masă împreună, înainte să plece din țară, iar Reid își permisese să se răsfețe, așa cum făcea câteodată. Își freca acum burta, plângându-se că chili nachos îi provocau mereu gaze.
   - Nu te-a pus nimeni să mănânci așa ceva, îi spuse însoțitorul său.
   - Nu le pot rezista, răspunse Reid. Sunt atât de exotice.
   Chevroletul lui Bartek era parcat pe drum, sub copacii care brodau cu umbra lor mașinile de dedesubt. Pâlcul era rămășița unei pădurici ce mărginea câmpurile verzi și o zonă rezidențială în curs de construcție.
   - Vreau să spun, continuă Reid, că nicio societate decentă nu ar...
   O siluetă se mișcă lângă un copac, și în fracțiunea de secundă dintre percepție și reacție Reid putea să jure că văzuse arătarea coborând din copac cu capul înainte, asemenea unei șopârle agățate de scoarța pomului.
   - Fugi!
   Îl împinse tare pe Bartek, obligându-l să intre în pădure, apoi se întoarse spre dușmanul care se apropia. Îl auzi pe Bartek strigându-l, dar îi strigă din nou:
   - Fugi, am spus. Fugi, neghiobule!
   În fața lui stătea acum un om scund, cu o figură de pasăre de pradă, îmbrăcat într-o geacă neagră și blugi prespălați. Reid îl recunoscu pe tipul de la bar și se întrebă de cât timp fuseseră supravegheați. Bărbatul era neînarmat.
   - Haide, spuse Reid. O să te bat.
  Ridică pumnii și se mișcă în lateral, în caz că bărbatul ar fi încercat să-l urmărească pe Bartek, dar se opri imediat când simți duhoarea din spate.
   - Preotule, spuse o voce caldă, iar Reid simți cum i se scurge toată energia din corp.
   Se întoarse.
   Brightwell era doar la câțiva centimetri de fața lui. Bărbatul vru să spună ceva, dar lama cuțitului îi intră cu atâta repezeală în corp, încât singurul sunet pe care îl scoase fu un geamăt de durere. Omulețul din spatele lui, însoțit de o femeie cu părul lung și negru, fugi în pădure după Bartek.
   - Ai dat greș, spuse Brightwell.
   Îl trase pe Reid aproape de el, îmbrățișându-l cu brațul stâng, în timp ce cu cealaltă mână împingea cuțitul în sus. Își lipi buzele de ale preotului. Reid încercă să-l muște, dar Brightwell nu-și slăbi strânsoarea și îl sărută până când omul din brațele lui muri, lipit de el.

         Domnișoara Zahn și celălalt bărbat se întoarseră după jumătate de oră.
   Brightwell ascunsese deja corpul lui Reid în pădure.
   - L-am pierdut, spuse ea.
   - Nu are importanță, răspunse Brightwell. Avem pești mai mari de prins.
   Privi în întuneric, sperând ca în ciuda vorbelor sale, să aibă ocazia să se ocupe și de bărbatul acela mai tânăr. Apoi, când își dădu seama că era o speranță deșartă, urcă cu ceilalți în mașină și plecară spre sud. Trebuia să mai facă o vizită.
   Bărbatul slăbuț ieși din pădure după ceva vreme. Rătăcise printre copaci până găsise în cele din urmă corpul înjunghiat al tovarășului său, aruncat printre stânci și lemne putrede. Se aplecă asupra a ceea ce fusese Reid cândva și începu să se roage pentru prietenul său plecat.

         Neddo stătea la biroul său din spatele magazinului. Se crăpa aproape de ziuă, iar afară vântul zăngănea scara de incendiu.
   Era aplecat deasupra biroului și încerca să curețe cu o pensuliță o broșă ornamentată cu oase. Ușa exterioară se deschise, dar el nu auzi zgomotul din cauza vântului.
   Era atât de absorbit de munca sa, încât nici nu-și dădu seama că cineva se îndrepta spre camera lui. Ridică privirea doar când se mișcă draperia, și o umbră căzu pe birou.
   Brightwell stătea acum în fața lui, și în spatele lui era o femeie. Avea părul negru și bluza descheiată la piept lăsa la vedere ochii tatuați pe piele.
   - Te-ai ținut de povești, domnule Neddo, spuse Brightwell. Te-am tolerat prea multă vreme.
   Dădu trist din cap, iar umflătura de sub bărbie se bălăngăni și ea.
   Neddo puse pensula pe birou. Ochelarii lui mai aveau atașate o serie de lentile, ca să-i permită să vadă mai clar piesa la care lucra.
   Privită prin cea de-a doua pereche de lentile, fața lui Brightwell era distorsionată; ochii păreau mai mari, gura mai plină, iar masa de carne roșie de sub guler și mai umflată, încât se putea spune că nu mai avea mult și exploda, constituind doar începutul râului de sânge și carne care putea ieși din interiorul lui Brightwell, arzând asemenea acidului tot ce-i ieșea în cale.
   - Pentru prima oară în viață am făcut ce trebuia să fac, răspunse Neddo.
   - Și ce sperai să obții prin acest lucru? Iertarea păcatelor?
   - Poate.
   - „Pe pământ nu vor găsi niciodată pacea și iertarea păcatelor, recită Brightwell. Pentru că nu se vor bucura de urmașii lor; vor privi măcelul celor dragi lor, îi vor jeli pe fiii lor uciși, și se vor ruga în van, căci nu vor găsi îndurare și pace”.
   - ÎI cunosc pe Enoch la fel de bine ca tine, dar eu nu sunt ca tine. Cred în împărtășanie, în iertarea păcatelor...
   Brightwell păși în lături, făcându-i loc femeii să înainteze.
   Neddo auzise multe lucruri despre ea, dar nu o văzuse niciodată. Ar fi considerat-o frumoasă dacă nu ar fi știut cu ce se ocupa. Acum, când stătea față în față cu ea, nu simțea decât teamă și o sfârșeală teribilă care-l împiedica să se miște și să încerce să fugă.
   - ... în învierea trupurilor, continuă Neddo grăbit, și viața eternă. Amin.
   - Ar fi trebuit să rămâi fidel, spuse Brightwell.
   - Ție? Știu ce ești. Am venit la tine din furie, din durere. Am greșit.
   Neddo începu să se roage:
   - Doamne Dumnezeule, mă căiesc pentru toate păcatele mele, pentru că ei au păcătuit împotriva ta...
   Femeia cerceta instrumentele lui Neddo: scalpele, lame subțiri. Neddo o auzi căutând ceva, dar nu o privi. Rămase concentrat în actul său de căință, până când Brightwell vorbi din nou.
   - L-am găsit, spuse Brightwell.
   Neddo se opri din rugăciune. Chiar și acum, când era atât de aproape de moarte, când se căise, nu-și putu reține mirarea.
   - Adevărat?
   - Da.
   - Unde era? Mi-ar plăcea să știu.
   - În Sedlec. Nu a plecat niciodată din osuar.
  Neddo își scoase ochelarii. Zâmbea.
   - Toate căutările, și era tot timpul acolo.
   Neddo se întristă.
   - Mi-ar fi plăcut să-l văd, spuse el, să văd cu ochii mei cum arată, după atâtea lucruri pe care le-am auzit și le-am citit.
   Femeia găsi o cârpă. O înmuie cu apa dintr-o cană, apoi îl obligă pe Neddo să o bage în gură. Încercă să se zbată, trăgând-o de mâini și de păr, dar era prea puternică. Brightwell o ajută, fixându-i mâinile lui Neddo pe scaun și imobilizându-l prin greutatea și puterea lui.
   Scalpelul rece atinse fruntea bărbatului și femeia începu să taie.

                                          23.

          Am ajuns după-amiaza târziu în Praga, după un zbor lung, via Londra. Stuckler era mort.
   Închiriasem o mașină din New York și mersesem să-i facem o vizită după întâlnirea cu Bosworth, dar poliția ajunsese înaintea noastră acolo. Am dat niște telefoane și am aflat că atât colecționarul, cât și oamenii lui fuseseră uciși, iar statuia imensă de oase din colecția lui avea o gaură în piept.
   Angel ni s-a alăturat în Boston, la scurt timp după aceea, și am plecat spre Europa chiar în acea noapte.
   Eram tentați să ajungem cât mai repede în Sedlec, care se găsea la șaizeci și patru de kilometri est de oraș, dar trebuia să ne cazăm înainte. Plus că eram obosiți și înfometați.
   Ne-am cazat la un hotel mic și confortabil din zona cunoscută sub numele de Mala Strana, care s-ar fi tradus prin: „Orașul mai Mic”, după cum ne spusese recepționera. În apropiere, pe strada Ujezd exista un funicular micuț care traversa dealul Petrin, de-a lungul căruia vechile vagonete zornăiau, iar legăturile lor scoteau scântei pe cablurile de deasupra, lăsând un miros de ars în aer. Străzile erau pline de bolovani, iar unele ziduri acoperite de graffiti. Pe alocuri se mai vedea puțină zăpadă, iar Vltava era înghețată.
   Louis a dat niște telefoane, iar eu am sunat-o pe Rachel să-i spun unde eram. Era destul de târziu și speram să nu o trezesc din somn, dar nu voiam să plec fără să-i spun.
   Se părea că principala ei preocupare rămăsese tot câinele, dar îl lăsasem în siguranță la un vecin. Sam era sănătoasă și voiau să meargă în vizită la sora lui Rachel, a doua zi. Rachel era mai tăcută, dar mi se părea că își mai revenise.
   - Mereu am vrut să văd Praga, a spus ea după o vreme.
   - Știu. Poate cu altă ocazie.
   - Poate. Cât rămâi acolo?
   - Câteva zile.
   - Angel și Louis sunt cu tine?
   - Da.
   - E amuzant că te plimbi prin Praga cu ei și nu cu mine.
   Totuși, nu mi s-a părut prea amuzată de acest lucru.
   - Nu e nimic personal. Și stăm în camere separate.
   - Ce liniștitor. Când te întorci, poate vii la noi și vorbim.
   Nu mi-a spus când și dacă avea să se întoarcă acasă și nici eu nu am întrebat-o. Aveam să merg în Vermont la întoarcere, să vorbim și poate că aveam să mă întorc singur la Scarborough.
   - Ar fi o idee, am răspuns.
   - N-ai spus că ți-ar plăcea să vii.
   - Niciodată nu m-am simțit mai bine după ce am vorbit cu cineva care mi-a spus că trebuia să discutăm.
   - Nu trebuie să se întâmple așa, nu?
   - Sper că nu.
   - Te iubesc, a spus ea. Știi acest lucru, nu?
   - Da, știu.
   - Și tocmai acest lucru face lucrurile și mai dificile. Dar trebuie să te hotărăști ce fel de viață vrei să duci. Presupun că amândoi trebuie să ne hotărâm.
   Îi auzeam vocea din ce în ce mai stins.
   - Trebuie să plec. Ne vedem când mă întorc.
   - Bine.
   - La revedere, Rachel.
   - Pa.

         Hotelul ne-a rezervat o masă la restaurantul U Modre Kachnicky, sau Rățușca Albastră, de pe una din străzile laterale ce porneau din Ujezd. Restaurantul era decorat cu draperii, carpete și poze vechi, iar oglinzile dădeau impresia de spațiu.
   Meniul se baza pe vânat, specialitatea casei, așa că am comandat piept de rață și carne de căprioară, în sos de afine, ienupăr și rom de Madera. Am împărțit o sticlă de vin roșu Frankovna și am mâncat în tăcere.
   Mai aveam puțin și terminam de mâncat, când un bărbat intră în restaurant și femeia de la intrare îi arătă masa noastră. Arăta ca un tip care vindea pe Broadway telefoane mobile furate: geacă de piele, blugi, cămașă foarte colorată și o barbă ajunsă în stadiul dintre „am uitat mă bărbieresc” și barba unui vagabond.
   Totuși, mi-am ținut aceste gânduri doar pentru mine.
   În geaca lui ar fi intrat doi oameni cât mine, asta dacă cineva ar fi reușit să o scoată de pe el fără s-o rupă, pentru că pielea mai avea puțin și plesnea. M-am întrebat dacă nu cumva era înrudită cu frații Fulci, poate de pe vremea când omul cavernelor descoperise focul.
   Louis, care mai apelase la el înainte, spunea că omul se numea Most și era un papka, sau tatăl unei brigăzi de criminali din Praga, rudă prin alianță cu Vor v Zakone, „hoțul după lege”, cel răspunzător cu crima organizată locală.
   Organizațiile criminale din Republica Cehă erau doar ramificații ale acestor brigăzi, zece în total, în toată țara. Se ocupau cu diverse afaceri, trafic cu ființe umane din fostul bloc estic, în vederea prostituției, proxenetism, furturi de mașini, droguri și arme, dar teritoriul acestor bande era din ce în ce mai neclar, datorită numărului mare de imigranți. Acum, stâlpii crimei organizate erau ucraineni, ruși și ceceni și nici unii dintre ei nu se fereau de la a fi violenți și brutali cu victimele lor sau chiar între ei. Fiecare grup era specializat într-un anumit domeniu.
   Rușii se implicau mai mult în infracțiuni financiare, în timp ce ucrainenii agresivi preferau jefuirea băncilor și a altor proprietăți. Bulgarii, care investiseră înainte în cluburi de noapte, se reorientaseră spre furturi de automobile, trafic de droguri și aduceau în bordeluri prostituate din Bulgaria. Italienii, mai puțini la număr, cumpărau valori imobiliare; chinezii conduceau cazinouri și bordeluri ilegale, dar se ocupau și de traficul de persoane și răpiri, deși aceste lucruri se petreceau mai mult în propriile lor grupuri etnice. Albanezii făceau cam de toate, începând cu trafic de droguri, până la colectarea de datorii și comerț cu piele și aur.
   Băieții din țară trebuiau să-și apere teritoriul de criminalii imigranți, nou-sosiți, care nu respectau niciuna dintre regulile vechi. Most era un specialist de modă veche, în comparație cu nou-veniții. Îi plăceau armele și femeile, de preferat împreună.
   - Bună seară, a spus el. E bun?
   A arătat spre medalioanele de căprioară cu sos de afine, cu garnitură de tăiței cu spanac din farfuria lui Angel.
   - Da, a răspuns Angel. E foarte bun.
   Două degete imense au pescuit din farfuria lui Angel un medalion și l-au aruncat în gura asemănătoare cu Tunelul Olandei.
   - Hei, omule, nu...
   Most i-a aruncat lui Angel o privire. Nu era amenințătoare, dar nici prea binevoitoare. Era genul de privire pe care un păianjen ar fi aruncat-o unei muște prinse în plasa lui, dacă insecta ar fi scos o declarație a drepturilor ei și ar fi început să se plângă de faptul că-i fuseseră încălcate libertățile.
   - Voiam să mai mănânc oricum, a terminat Angel propoziția.
   - Așa îți aperi tu drepturile? l-am întrebat pe Angel.
   - Da, dar nu înțeleg de ce ești așa încântat, oricum o să-mi dai jumătate din porția ta ca să te revanșezi pentru ce-ai spus mai devreme, a răspuns el.
   Uriașul s-a șters pe degete cu un șervet, apoi a întins mâna spre Louis.
   - Most, s-a prezentat el.
   - Louis a răspuns Louis, prezentându-ne pe mine și pe Angel.
   - „Most” nu înseamnă „pod”, l-am întrebat eu.
   Văzusem semne pe stradă, care-i direcționau pe turiști spre Karluv Most, Podul lui Carol.
   Most și-a depărtat brațele, încântat, asemenea celor care văd că turiștii fac un efort să înțeleagă cât mai multe lucruri. Nu cumpăram doar arme de la el, dar îi învățam și limba.
   - Da, ai dreptate, înseamnă pod, a răspuns Most, balansându-și mâinile. Sunt un pod între cei care au și cei care vor să aibă.
   - Mai degrabă un pod între toată Europa și Asia, dacă o să cadă, murmură Angel în barbă.
   - Poftim? a întrebat Most.
   Angel și-a ridicat tacâmurile și a rânjit cu gura plină de mâncare.
   - Bună carne, a spus el. Mmmmmm.
   Most nu a părut prea convins, dar a lăsat-o baltă.
  - Ar trebui să mergem, spuse el. Sunt destul de ocupat.
   Am plătit nota și l-am urmat pe Most afară, unde un Mercedes negru era parcat la intersecția străzii Nebovidska cu Harantova.
   - Uau, a spus Angel. O mașină de gangster. Nu iese deloc în evidență.
   - Nu prea-l placi, nu? l-am întrebat eu.
   - Nu-mi plac oamenii mari care se laudă cu greutatea lor.
   Trebuia să recunosc că probabil Angel avea dreptate. Most era un nemernic, dar aveam nevoie de serviciile lui.
   - Încearcă să te porți frumos. Doar nu trebuie să-l adopți.
   Ne-am urcat în mașină. Angel și Louis s-au așezat pe bancheta din spate, iar eu pe scaunul din față, de lângă șofer.
   Louis părea în largul lui, în ciuda faptului că nu avea arme.
   Pentru el era doar o tranzacție. Totuși, cred că Most știa prea multe lucruri despre Louis, ca să încerce să-l tragă pe sfoară.
   Am mers de-a lungul Vltavei, pe lângă restaurantele luminoase în care mâncau turiștii și pe lângă barurile din zonă, trecând de o gară, și ne-am îndreptat spre lanțul de ecrane imense care luminau cerul nopții. Am mers pe câteva străduțe laterale, înainte să ajungem în fața unei uși luminate de o siglă în formă de Cupidon și o inimă străpunsă de o săgeată. Clubul se numea Dorința lui Cupidon. Most a parcat afară și a oprit motorul.
   Intrarea în club era protejată de o poartă cu gratii și de doi bodyguarzi plictisiți. Poarta s-a deschis, și Most i-a dat angajatului său cheile mașinii, după care am coborât într-un bar mic și murdar. Femeile est-europene, blonde și brunete, plictisite toate și obosite, stăteau în întuneric și beau suc. Pe fundal se auzea muzică rock, iar la bar lucra o femeie înaltă, roșcată, și tatuată pe brațe. Nu se vedea niciun bărbat. Femeia desfăcu un Budvar pentru Most, apoi îi zice ceva în cehă.
   - Vreți ceva de băut? a tradus Most.
   - Nu, e în regulă, a răspuns Louis.
   Angel s-a uitat în jur, la bordelul acesta sărăcăcios.
   - Dacă acum e aglomerat, cum naibii e atunci când nu merge treaba?
   L-am urmat pe Most în birou, trecând printr-un coridor cu mai multe uși deschise în care am văzut paturi duble, acoperite doar cu un cearșaf și cu perne; pereții erau decorați cu postere înrămate și nuduri prea puțin artistic realizate.
   În birou se afla un singur bărbat care supraveghea trei sau patru monitoare pe care se vedeau poarta clubului, aleea din spate, două cadre de pe stradă și casa cu bani din spatele barului. Most a trecut pe lângă el și a descuiat ușa de oțel din spate cu două chei: una pe care o ținea în portofel și una ascunsă într-o firidă aproape de podea. Înăuntru erau depozitate lăzi cu băuturi alcoolice și cartușe de țigări, dar ocupau foarte puțin loc. În spatele se găsea un mic depozit de armament.
   - Deci, a început Most, ce vreți?
   Louis spusese că nu aveam de ce să ne facem griji în privința armelor odată ajunși în Praga și avusese dreptate.
   Republica Cehă fusese lider în producția și exportul de armament, dar căderea comunismului dusese la un declin al industriei după 1989. Mai rămăseseră treizeci de producători de arme, iar cehii nu făceau nazuri când venea vorba de exportul de arme.
   Zimbabwe, la fel ca Sri Lanka și chiar Yemenul, avuseseră motive să mulțumească Cehiei pentru ridicarea embargoului la exportul de arme, lucru ce servea intereselor SUA din străinătate și ale ONU. Se încercase exportul de arme în Eritreea și în Republica Democrată Congo, prin licențele de export în țările care nu se aflau sub embargou, dar care erau folosite apoi pentru a redirecționa transporturile spre adevărata lor destinație.
   Unele dintre aceste arme erau cumpărate pe căi legale, altele vândute în surplus dealerilor, dar mai exista o parte obținută prin căi nu tocmai transparente, și bănuiam că majoritatea arsenalului lui Most fusese achiziționat astfel.
   În 1995, s-a descoperit că unitatea anti-teroristă cehă de elită a poliției naționale, URNA, își vindea armele, muniția și chiar explozibilii Santex organizațiilor criminale. Directorul URNA, Miroslav Kvasnak, a fost concediat ca urmare a acestei descoperiri, lucru ce nu l-a împiedicat să devină mai târziu directorul adjunct al Serviciilor Cehe de Informații ale Armatei și apoi atașatul ceh pentru apărare în India. Dacă polițiștii erau gata să le vândă arme criminalilor pe care trebuiau să-i prindă, atunci piața liberă care începuse să se dezvolte în Cehia se răzbunase încă de la început. Și astfel, cehii, bucuroși de principiile nou-descoperite ale capitalismului, au înțeles pe deplin ce trebuiau să facă ca să clădească o societate antreprenorială.
   Pe unul dintre pereți erau expuse o mulțime de arme: majoritatea arme semiautomate, dar și câteva automate, inclusiv două arme automate FN ale poliției, nou-nouțe. Am văzut carabine de asalt CZ 2000 și cinci mitraliere ușoare 5.56N, montate pe crăcane și aliniate pe o masă sub surorile lor mai mici.
   Lângă fiecare dintre ele erau înghesuite benzile cu cartușe pentru M-16 MAG și M-249 SAW. Mai erau expuse și puști automate AK 47 și foarte multe lăzi cu modele asemănătoare de Vz.., precum și arme automate și semiautomate. Pe două mese demontabile, acoperite cu mușama, erau aliniate diferite pistoale. Aproape toate armele erau noi și multe dintre ele erau folosite de militari.
   Se părea că jumătate din cele mai bune arme ale armatei cehe erau depozitate în pivnița lui Most. Dacă țara ar fi fost atacată, armata ar fi trebuit să se descurce cu armele din dotare și cu înjurăturile, până când cineva ar fi adunat destui bani să le cumpere înapoi.
   Eu și Angel l-am privit pe Louis verificând armele, trăgând piedicile de siguranță, încărcătoarele și introducând și scoțând lamele.
   S-a hotărât în cele din urmă la trei pistoale Heckler & Kock .45, cu amortizor Knight, pentru reducerea zgomotului și flamei focurilor trase. Armele aveau inscripționat pe țeavă cuvântul „USSOCOM”, ceea ce însemna că fuseseră construite pentru Trupele de Operațiuni Speciale americane. Țeava și piedica de siguranță erau puțin mai mari decât cele ale pistoalelor H&K .45 obișnuite și se terminau cu un filet pentru atașarea amortizorului. De asemenea, mai aveau și un modul cu laser, montat în fața piedicii de siguranță.
   Louis a mai ales și câteva cuțite de luptă Gerber Patriot și un pistol mitralieră Steyr, de nouă milimetri, cu treizeci de cartușe și amortizor, acesta din urmă mai lung decât pistolul însuși.
   - Vrem două sute de cartușe pentru pistoalele patruzeci și cinci și nouăzeci pentru Steyr, a spus Louis în cele din urmă. Ne dai cuțitele pe gratis.
   Most a fost de acord cu un preț pentru arme, dar bucuria vânzării i-a fost știrbită de priceperea lui Louis în materie de negocieri. Am plecat cu armele. Most ne-a dat și niște tocuri de pistoale, cam uzate.
   Mercedesul era parcat încă afară, dar, de data aceasta, era altcineva la volan.
   - Vărul meu, a explicat Most, apoi m-a bătut cu palma pe umăr. Sigur nu vrei să mai rămâi, să te distrezi puțin?
   „Distracție” și „Dorința lui Cupidon” nu mi se părea tocmai combinația ideală pentru mine.
   - Am prietenă, am răspuns eu.
   - Poți să-ți mai faci una.
   - Nu prea cred. Nu mă descurc prea bine nici cu cea pe care o am deja.
   Most nu le-a oferit fete nici lui Angel, nici lui Louis. Le-am spus și lor acest lucru în drum spre hotel.
   - Poate că ești singurul care pare deviant, a sugerat Angel.
   - Da, sigur asta trebuie să fie, din moment ce voi sunteți atât de nevinovați.
   - Ar trebui să fim deja acolo, a spus Louis.
   Vorbea despre Sedlec.
   - Nu sunt proști, am răspuns eu. Au așteptat atâta timp acest moment. Vor să cerceteze locul înainte să acționeze. Au nevoie de echipament, mijloace de transport, oameni și nu vor încerca să mute statuia decât după ce se va întuneca. Îi vom aștepta când vor ajunge.

             Am plecat spre Sedlec a doua zi, mergând pe autostrada dinspre granița cu Polonia, deoarece era o rută mai scurtă decât cea care ocolea prin sate și orașe.
   Am lăsat în urmă lanurile de porumb și câmpurile de sfeclă, culese deja, și am intrat în pădurile dese, cu căbănuțe de vânătoare la lizieră.
   Potrivit ghidului turistic pe care-l citisem în avion, urșii și lupii se găseau mult mai în sud, în pădurile din Boemia; aici trăiau numai mamifere mici și păsări. În depărtare se zăreau sate întregi de case cu acoperișuri roșii, iar turlele bisericilor se ridicau deasupra căsuțelor. Am trecut prin orașul industrial Kolin, punctul de legătură între căile ferate care uneau Moscova, adică estul, cu Austria, din sud. Am văzut niște case părăginite, și altele în curs de renovare. Berăriile aveau siglele atârnate la ferestre, iar meniurile erau scrise cu creta pe o tablă în fața ușilor.
   Sedlecul era aproape o suburbie a orașului Kutna Hora.
   În fața noastră se înălța dealul Kank, unde, după cum spunea harta, fusese deschisă prima mină importantă din oraș, după descoperirea zăcământului de argint de pe pământurile Bisericii Catolice. Văzusem câteva imagini ale minei în ghidul turistic. Îmi amintiseră de descrierea iadului făcută de Bosch; în adâncurile pământului coborau oameni îmbrăcați în alb, ca să fie vizibili în lumina slabă a felinarelor. Pe spate purtau mantale din piele, ca să poată aluneca repede prin galerii fără să se rănească. Aveau la ei suficientă pâine cât pentru șase zile, pentru că urcau înapoi la suprafață în cinci ore, așa că minerii rămâneau în mine aproape toată săptămâna, ieșind numai în cea de-a șaptea zi, ca să meargă la biserică, să-și vadă familiile și să-și reîmprospăteze proviziile înainte de a se întoarce în lumea de sub pământ.
   Mulți purtau la ei icoana Sfintei Varvara, patroana minerilor, pentru că cei care mureau în mine nu aveau un preot să-i împărtășească și să-i pregătească pentru viața de apoi și probabil că trupurile lor rămâneau în galerii, printre dărâmături. Ei credeau că alături de Sfânta Varvara puteau să-și găsească drumul spre Rai.
   Orașul Kutna Hora era așezat peste rămășițele galeriilor minei.
   Kilometri întregi de tuneluri se întindeau pe sub străzile și casele lui, iar pământul se amesteca cu oasele celor care munciseră la extracția argintului.
   Acesta, m-am gândit eu, era locul potrivit pentru Îngerul Negru: un avanpost străvechi al iadului ascuns din Europa de Est, un colț al lumii în formă de fagure de dedesubt.

                                        24.

           Am făcut la dreapta, pe lângă un supermarket Kaufland și am ajuns la intersecția străzii Cechova cu Starosedlecka.
   Osuarul era chiar în fața noastră, înconjurat de un cimitir și de ziduri înalte. Peste drum se găseau un restaurant și un magazin, U Balanu, iar la dreapta, chiar după colț, un hotel.
   Am cerut să vedem camerele și, în cele din urmă, am găsit două cu vedere spre osuar, apoi am mers să vizităm lăcașul de cult.
   Sedlecul a vrut să aibă întotdeauna locuri de veci: ispita Pământului Sfânt oferea ceea ce nu puteau să ofere nici minele, nici ciuma, ori bătăliile.
   Cronica Zbraslav, din secolul al XIV-lea, consemnează că într-un singur an au fost îngropați în cimitir peste treizeci de mii de oameni, majoritatea aduși în Sedlec pentru privilegiul de a fi fost înmormântați în pământul din Țara Sfântă. Se credea că cimitirul avea proprietăți miraculoase și că orice defunct îngropat acolo se descompunea într-o singură zi, lăsând în urmă doar oasele albe.
   Oasele, care se descărnau inevitabil, erau scoase de îngrijitorii cimitirului și așezate în osuarul din capela mortuară cu două etaje. Pe lângă scopul practic, ce permitea golirea mormintelor pentru cei care aveau nevoie de un loc pentru înmormântare, osuarul mai avea și un scop spiritual, la fel de important: oasele aminteau de efemeritatea existenței umane și de natura vremelnică a celor pământești.
   În Sedlec, granița dintre lumea aceasta și cea de dincolo era marcată prin oase.
   Chiar și aici, în acest loc străin, existau amintiri din trecut. Mi-am amintit de o cameră de hotel din New Orleans, unde aerul era plin de umezeală. Îl încolțisem pe bărbatul care le ucisese pe soția și fiica mea și înțelesesem în cele din urmă în ce consta „arta” lui. Și el credea în efemeritatea oamenilor și lăsase în urmă propriul lui memento mori, sfâșiind pielea de pe carne și carnea de pe oase, ca să ne arate că viața era un lucru trecător și lipsit de importanță, care putea fi luat oricând de o ființă neînsemnată ca el.
   Doar că se înșela, pentru că nu toate lucrurile erau fără importanță și aspectele vieții noastre meritau sărbătorite sau comemorate. Lumea devenise mai săracă cu fiecare viață pe care o luase acest om, și gama diversității fusese micșorată pentru totdeauna, privată de potențialul în artă, știință, inventivitate, pasiune, speranță și regret, pe care le-ar fi adus cu ei urmașii celor uciși.
   Dar cum rămânea cu viețile pe care le luasem și eu? Nu eram oare la fel de vinovat ca el, și oare nu de aceea aveam gravate în suflet atâtea nume, de oameni buni și răi, pentru care aș fi putut fi pe drept tras la răspundere?
   Aș putea spune că am prevenit un rău mai mare, comițând un rău mai mic, dar tot port asupra mea păcatul și poate că am să fiu condamnat pe veci pentru el. Totuși, nu puteam să stau cu mâinile în sân.
   Păcătuisem din furie și aveam să plătesc. Dar celelalte păcate?
   Am ales să fac ce am făcut pentru că, în opinia mea, era mai rău să nu fac nimic. Am încercat să mă revanșez, în felul meu.
   Problema este că pervertirea, asemenea cancerului, va cuprinde întreg sufletul.
   Problema este că nu există un rău mai mic.

         Am intrat în cimitir, ocolind mormintele.
   Cele mai noi aveau poze pe crucile din marmură sau granit, așezate sub cuvântul „RODINA”, urmat de numele de familie. Unul sau două morminte aveau înrămate în piatră portretele tuturor celor îngropați acolo, așa cum ar fi fost așezate pe perete sau pe vreun raft, atunci când fuseseră în viață.
   Ca să ajungi la intrarea în osuar trebuia să cobori trei trepte. În dreapta ușilor din lemn masiv, vegheate de o fereastră semicirculară se găsea o intrare, o scară abruptă, care ducea la capela de deasupra osuarului, din care cred că puteai să vezi prin ferestre chiar în interiorul lăcașului.
   La intrarea în osuar, în spatele vitrinei pline cu vederi și obiecte ornamentale stătea o femeie, căreia i-am plătit fiecare câte treizeci de coroane, echivalentul a doar patru dolari. Eram singuri în acest loc, iar aburii respirației noastre luau forme ciudate în aerul rece.
   - Dumnezeule, a spus Angel când am coborât să vedem minunile din Sedlec, ce este locul acesta?
   În fața noastră cobora o scară. Pe pereții din dreapta și din stânga literele IHS, prescurtarea de la: Iesus Hominum Salvator, Iisus Salvatorul Omenirii, erau formate din oase, înconjurate de patru seturi a câte trei oase, sub formă de cruci. Fiecare braț al crucii se termina cu câte un craniu.
   În dreptul ultimei trepte se găseau două coloane paralele, formate din cranii și femururi, așezate vertical, chiar sub maxilarul superior al fiecărui craniu.
   Coloanele mărgineau două alcovuri, în care fuseseră așezate câte două urne imense, sau poate cristelnițe, construite și ele în întregime din rămășițe umane, acoperite cu un capac din cranii.
   Am pășit spre partea centrală a osuarului. În dreapta și în stânga erau camere pline cu piramide din cranii și oase, imposibil de numărat, care se terminau cu câte o coroană aurită din lemn. În față erau alte două camere, dar goale, astfel încât în fiecare colț al osuarului se afla câte o cameră.
   Potrivit pliantelor pe care le primiserăm la intrare, rămășițele reprezentau mulțimile adunate pentru judecată în fața Domnului, în timp ce coroana simboliza împărăția Cerurilor și promisiunea unei vieți veșnice.
   Pe unul din pereții laterali ai camerei dintre dreapta mea era o inscripție, realizată tot din oase:
   F. RINT
   ZCESKE SKALICE
   1870

   Rint, la fel ca majoritatea artiștilor, își semnase și el lucrarea.
   Dar dacă Bosworth avea dreptate, atunci Rint văzuse ceva în timpul restaurării osuarului, iar ceea ce văzuse îl obsedase atât de mult, încât încercase să reconstituie acea imagine în anii următori, de parcă ar fi reușit să se izbăvească și să se liniștească prin acest act.
   În cealaltă cameră, din stânga, am văzut blazonul familiei Schwarzenberg, care finanțase opera de artă a lui Rint. Și acesta era realizat în întregime din oase: Rint crease o pasăre, un corb sau poate chiar o cioară dintr-un os pelvian pentru corp, și o secțiune de coastă pentru aripi.
   Cioara își afundase ciocul în orbita goală a ceea ce trebuia să fie un craniu turcesc, detaliu adăugat pe blazon prin bunăvoința împăratului Rudolf al II-lea, după ce, în 1598, Adolf de Schwarzenberg îngrădise puterea turcilor prin cucerirea fortificației de la Raab.
   Dar blazonul era doar o bagatelă, în comparație cu piesa centrală a osuarului. Din tavanul boltit atârna un candelabru, realizat din toate oasele corpului omenesc. Brațele candelabrului erau formate din oase ale mâinii, terminate cu un disc din oase pelviene, pe care stătea câte un craniu. Deasupra fiecărui os cranian era așezat câte un suport de lumânare, iar lanțurile care le fixau în perete erau alcătuite din oase intercalate.
   Era imposibil să privești în sus și să nu fi dezgustat de imaginația extraordinară a celui care realizase un asemenea artefact. Era în același timp un lucru frumos și tulburător, un testament uimitor al mortalității.
   Sub candelabru era așezată o lespede dreptunghiulară de ciment. Aceasta era intrarea în criptă, locul în care se păstrau rămășițele celor bogați. În fiecare colț al lespezii era fixat câte un candelabru baroc, sub forma unui turn gotic, cu câte trei rânduri a câte șapte cranii fiecare, sub care erau fixate oase ale brațelor, pornind din nou de sub maxilarele afectate de trecerea  impului. Toate cele patru candelabre se terminau cu îngeri suflând în trompete.
   Osuarul fusese realizat din rămășițele a peste patruzeci de mii de persoane.
  M-am uitat în jur. Angel și Louis examinau câteva vitrine din sticlă, în care fuseseră depozitate craniile celor care muriseră în campaniile husite.
    Două sau trei dintre ele erau găurite de gloanțe mici de muschetă, în timp ce altele purtau urmele unor lovituri cu obiecte dure. O lamă ascuțită despicase aproape în întregime partea din spate a unui craniu.
   Mi-a căzut ceva pe cămașă. M-am uitat în sus.
   Tavanul era umed. M-am gândit că exista vreo spărtură în acoperiș, dar apoi am simțit un șiroi de sudoare pe față, care mi s-a topit pe buze.
   Mi-am dat seama că nu-mi mai vedeam respirația în aer și că începusem să transpir foarte mult. Totuși Angel și Louis nu păreau afectați.
   De fapt, Angel își încheiase fermoarul gecii până sus, ținea mâinile în buzunare și bătea din când în când din picioare ca să se încălzească.
   Transpirația mi-a intrat în ochi, încețoșându-mi vederea. Am încercat s-o șterg cu mâneca, dar n-am reușit decât să înrăutățesc situația. Sarea mă orbea și am început să mă simt amețit și dezorientat.
   Nu voiam să mă sprijin de nimic, de teamă să nu declanșez vreuna din alarmele despre care ni se spusese la intrare.
   M-am așezat în schimb pe vine și am respirat adânc de câteva ori, dar mă clătinam pe picioare, așa că am fost nevoit să mă sprijin cu mâna de podea. Am atins cu degetele lespedea criptei și am simțit un val de durere.
    Mă înecam în căldură lichidă, și tot corpul îmi era cuprins de flăcări. Am încercat să spun ceva, dar căldura a intrat rapid prin acea spărtură, oprind orice sunet aș fi încercat să scot. Eram orb, mut, obligat să-mi îndur chinurile în tăcere. Voiam să mor, dar nu puteam muri. În schimb, m-am trezit întemnițat într-un loc întunecos. Eram permanent gata să mă sufoc, incapabil să inspir sau să expir. Timpul încetase să mai existe. Acum nu mai exista decât o nesfârșire insuportabilă.
   Cineva mi-a pus mâna pe umăr, și Angel a început să vorbească.
   Atingerea lui era atât de rece, iar respirația sa îmi părea gheață pe piele.
   Apoi, mi-am dat seama că mai auzeam o voce, în afară de cea a lui Angel, care vorbea într-o limbă pe care nu o înțelegeam, o litanie de propoziții repetate fără încetare, întotdeauna cu aceeași intonație, cu aceleași pauze, cu aceeași expresivitate.
   Era un fel de incantație, una aproape nebunească, și mi-am amintit de animalele de la grădina zoologică, care, înnebunite de captivitate și de același mediu, se învârteau fără încetare în cuștile lor, mereu cu aceleași mișcări, de parcă singurul mod de supraviețuire ar fi fost să devină unul și același lucru cu locul în care stăteau, astfel încât absența noutății să coexiste cu absența lor.
   Vocea s-a schimbat dintr-odată. Îngăima niște cuvinte. Încerca să o ia de la capăt, dar se pierdea în depărtare. În cele din urmă s-a oprit și atunci mi-am dat seama că ceva cerceta osuarul, asemenea unui orb care nu-și mai zdrăngănea cutia, ca să asculte dacă se apropia vreun străin.
   Apoi vocea a început să urle, din ce în ce mai tare, până când a devenit un țipăt repetat de furie și disperare, până când a rămas doar disperare și pierderea speranței după atâta amar e vreme.
   Sunetul îmi sfâșia urechile și nervii, chemându-mă din nou, din nou și din nou.
   E conștient, am gândit. Știe.
   Trăiește.

          Angel și Louis m-au dus înapoi la hotel.
   Eram treaz și ardeam tot. Am încercat să mă întind, dar senzația de amețeală nu voia să dispară. După un timp m-am dus în camera lor. Ne-am așezat la fereastră și am privit cimitirul și restul clădirilor.
   - Ce s-a întâmplat acolo? a întrebat Louis în cele din urmă.
   - Nu sunt sigur.
   Era furios și nici măcar nu încerca să o ascundă.
   - Da, dar ai face bine să ne explici și nouă, indiferent cât de ciudat ar fi. Nu avem timp de așa ceva.
   - Știu asta. Nu trebuie să mi-o mai spui și tu, am izbucnit eu.
   M-a privit cu superioritate.
   - Deci, ce a fost?
   Nu aveam altă soluție decât să-i răspund.
   - Am crezut pentru o clipă că simt ceva acolo jos, sub osuar, și că acel lucru știa că eram conștient de existența lui. Am avut senzația de căldură, că eram închis undeva și că mă sufocam. Asta e tot. Nu pot să vă mai spun nimic altceva.
   Nu știam cum avea să reacționeze Louis la acest răspuns.
  Acum, m-am gândit, acum va izbucni și va vorbi despre ceea ce-a intervenit între noi.
   - Crezi că putem să ne întoarcem acolo? a întrebat el.
   - Data viitoare o să mă îmbrac mai subțire.
   Louis a bătut ușor cu degetele în brațul de lemn al scaunului, câteodată atât de încet, încât nici nu-l mai auzeam.
   - Trebuia să întreb, a răspuns el.
   - Înțeleg.
   - Cred că devin nerăbdător. Vreau să terminăm odată cu acest lucru. Nu-mi place când devine personal.
   S-a întors în scaun și m-a privit.
   - Vor veni, nu-i așa?
   - Da. Poți să faci ce vrei cu ei. Ți-am promis că poți face acest lucru când îi vom găsi, și i-am găsit. Nu asta voiai de la mine?
   Și totuși nu era mulțumit. Bătea cu degetele pe pervaz și privirea îi fugea mereu spre cele două turle ale bisericii. Angel stătea pe un scaun, într-un colț întunecat al camerei, tăcut și liniștit, așteptând să lămurim lucrurile dintre noi.
  Prietenia noastră avusese de suferit și nu știam dacă acest lucru avea să distrugă legătura dintre noi sau să însemne un nou început.
   - Spune.
   - Am vrut să dau vina pe tine, a răspuns Louis încet. Am vrut să dau vina pe tine pentru ce i s-a întâmplat lui Alice. Nu de la început, pentru că știam ce fel de viață ducea. Am încercat să am grijă de ea, și am încercat să-i fac și pe alții să facă același lucru, dar în cele din urmă și-a ales singură drumul, așa cum facem cu toții. Am fost recunoscător atunci când a dispărut. M-am simțit ușurat, dar nu pentru mult timp, dar așa am simțit și mi-a fost rușine. Apoi l-am găsit pe Garcia, și tipul acela Brightwell a ieșit din umbră, și dintr-odată nu mai era vorba de Alice, ci de tine, pentru că avea cumva legătură cu tine. Și m-am gândit că poate nu era vina lui Alice, că era vina ta. Știi câte femei își câștigă așa existența în New York? De ce dintre toate târfele și drogatele de pe străzi, dintre toate femeile care s-ar fi putut duce cu bărbatul acela Winston, trebuia să fie tocmai ea? De parcă ne-ai fi umbrit viețile, și umbra s-a mărit și a atins-o și pe ea, deși n-ai cunoscut-o niciodată, deși nici nu știai că există. După acest lucru nici n-am mai vrut să te văd pentru un timp. Nu te-am urât pentru asta, pentru că n-ai făcut-o intenționat, dar nu voiam să fiu în preajma ta. Atunci a început să mă strige.
   Acum, că începuse să se înnopteze, imaginea lui se reflecta clar în geam. I se vedea doar fața și poate că sticla îi dubla reflexia sau poate că era altceva, pentru că o a doua față, cu trăsături neclare și prin ai cărei ochi străluceau stelele, se zărea în întunericul din spatele ferestrei.
   - O aud noaptea. La început am crezut că era cineva din clădire, dar când am ieșit din apartament să verific n-am mai auzit nimic. Se auzea doar înăuntru, când eram singur. E vocea ei, dar nu e singură. Sunt atâtea alte voci, și fiecare dintre ele strigă pe altcineva. Ea mă strigă pe mine. Mi-e greu să înțeleg ce spune, pentru că cineva nu o lasă să vorbească. La început nu-i păsa, pentru că știa că nu avea pe nimeni, dar acum el știe că nu e așa. Vrea să o facă să tacă. E moartă, dar strigă în continuare, nu are liniște. Plânge mereu. Îi e frică. Tuturor le e frică. Atunci mi-am dat seama că poate n-a fost o coincidență că ne-ai găsit pe mine și pe Angel sau că noi te-am găsit pe tine.
   Nu înțeleg tot ce se petrece cu tine, dar știu că trebuia să se întâmple tot ce s-a întâmplat și că suntem cu toții implicați. A așteptat dintotdeauna în umbră și niciunul dintre noi nu poate fugi. Nu am de ce să dau vina pe tine. Acum știu acest lucru. Desigur, ar fi putut răpi orice alte femei, dar ce s-ar fi întâmplat atunci? Ar fi dispărut ele și ar fi strigat vocile lor, dar nu le-ar fi auzit nimeni și nu i-ar fi păsat nimănui. Așa le-am auzit noi și am venit.
   Se întoarse în cele din urmă spre mine și femeia din noapte dispăru.
   - Vreau să nu mai plângă, a spus el, și eu puteam să-i văd ridurile de pe față și oboseala din ochi. Vreau să nu mai plângă niciunul dintre ei.

           Walter Cole m-a sunat în noaptea aceea pe mobil.
   Vorbisem cu el înainte să plec și îi spusesem tot ce aflasem.
   - Parcă ești la mii de kilometri depărtare, a spus el, și aș păstra distanța dacă aș fi în locul tău. Toți cei cu care ai vorbit despre treaba asta sunt morți și s-ar putea ca în curând să trebuiască să răspunzi la niște întrebări. Poate că nu vrei să auzi tot ce am de spus. Neddo e mort. Cineva l-a tăiat rău de tot, e posibil să-l fi torturat ca să obțină informații, doar că avea în gură un căluș, așa că n-ar fi putut vorbi nici dacă ar fi vrut. Și asta nu e vestea cea mai rea. Reid, călugărul care a vorbit cu tine, a fost găsit înjunghiat lângă un bar din Hartford. Celălalt călugăr a sunat la poliție, apoi a dispărut. Polițiștii vor să vorbească cu el, dar nu e de găsit: fie nu știe nimeni unde este, fie îl protejează ordinul lui.
   - Ei cred că Bartek l-a omorât? Se înșală amarnic.
   - Vor doar să vorbească cu el. Reid avea sânge pe buze, și nu era al lui. Probabil că Bartek nu va fi acuzat de nimic dacă sângele lui nu se potrivește cu cel găsit la locul faptei. Se pare că Reid l-a mușcat pe atacator. Proba de sânge a fost trimisă deja pentru analize la un laborator particular. Vor afla rezultatele într-o zi sau două.
   Știam deja ce aveau să găsească: ADN vechi și degradat. M-am întrebat dacă vocea lui Reid se alăturase celei a lui Alice, în locul întunecat de unde victimele lui Brightwell țipau după ajutor.
   I-am mulțumit lui Walter, apoi m-am întors din nou la pândă.

             Sekula a ajuns în dimineața următoare și nu a venit singur.
   Șoferul Audi-ului gri cu care veniseră a rămas în mașină, iar avocatul și omulețul în blugi și jachetă de marinar care-l însoțeau au intrat în osuar. Au ieșit după treizeci de minute și au urcat în capela de deasupra. Nici acolo nu au zăbovit prea mult.
   - Verifică alarma, a spus Angel, în timp ce-i supravegheam de la fereastra hotelului. Probabil că tipul scund este expertul.
   - Cât de bună e alarma?
   - Din câte am văzut eu ieri, cred că nu au mai schimbat-o de la ultima intrare prin efracție.
   Cei doi bărbați au ieșit din biserică, s-au plimbat prin jurul clădirii, apoi s-au urcat în mașină și au plecat.
   - Puteam să-i urmărim, a spus Louis.
   - Puteam, dar ce rost avea? Oricum se vor întoarce.
   Angel și-a mușcat buza de jos.
   - Cât de curând? am întrebat.
   - Dacă ar fi după mine și dacă n-ar fi alarma, aș rezolva problema cât mai devreme. Poate chiar la noapte.
   Totul era așa cum trebuia să fie.
   - Vor veni și atunci vom afla totul.

               În timpul verii, curtea de lângă magazinul U Balanu, din fața osuarului, era folosită ca terasă a restaurantului vecin.
   Se putea ajunge ușor acolo, așa că, după lăsarea întunericului, Louis și-a ocupat acolo poziția. Eu rămăsesem în camera de hotel, de unde puteam vedea tot ce se întâmpla. Căzusem de acord cu Louis să nu acționăm decât împreună. Angel era în cimitir.
   În stânga osuarului era un atelier micuț, cu acoperiș roșu și cu ferestrele sparte, dar zăbrelite cu bare negre de oțel. Poate că pe vremuri fusese locuința groparului, dar acum nu mai adăpostea decât plăci de ardezie, cărămizi și scânduri de lemn, și un newyorkez foarte friguros.
   Îmi pusesem telefonul pe vibrații. Liniștea era întreruptă doar de zgomotul îndepărtat al mașinilor. Am așteptat.
   Audi-ul gri a ajuns puțin după ora nouă. A înconjurat o dată zona, apoi a parcat pe strada Starosedlecka. Câteva secunde mai târziu au mai venit un Audi negru și un camion verde, imposibil de descris, cu roțile pline de noroi.
   Literele aurii de pe el erau aproape șterse, așa că nu am putut citi scrisul.
   Sekula a coborât primul din mașină, însoțit de specialistul în alarme, apoi am văzut un alt bărbat, cu pantaloni negri și o haină lungă cu glugă, pe care și-o pusese pe cap, din cauza temperaturii scăzute. Chiar și pe Sekula l-am recunoscut după înălțime, pentru că și el avea pe cap o căciulă neagră și o eșarfă în jurul gâtului și al bărbiei.
   Din al doilea vehicul au ieșit alți trei oameni. Unul dintre ei era încântătoarea domnișoară Zahn. Nu o deranja deloc frigul. Avea haina deschisă și capul gol. Având în vedere temperatura lichidului care-i curgea prin vene, cred că noaptea i se părea chiar călduță.
   A doua persoană era un bărbat cu părul alb pe care nu l-am recunoscut. Ținea în mână un pistol. Al treilea era Brightwell. Purta aceleași haine bej în care-l văzusem înainte.
   Nici pe el, asemenea domnișoarei Zahn, nu-l deranja deloc frigul. S-a întors la camion și a vorbit cu unul din cei doi bărbați de dinăuntru. Se pare că aveau de gând să mute statuia dacă o găseau.
   Cei doi au coborât din cabină și l-au urmat pe Brightwell în spatele camionului, de unde au coborî alți doi bărbați îmbrăcați gros, ca să reziste în frigul din remorca neîncălzită. Apoi, după o mică discuție, Brightwell i-a condus pe domnișoara Zahn, pe Sekula, pe bărbatul necunoscut cu glugă pe cap și pe specialistul în alarme la poarta cimitirului.
   Una dintre gărzi i-a urmat.
   Angel încuiase poarta când se ascunsese în căbănuță, dar Brightwell a tăiat pur și simplu lanțul și grupul a pornit spre osuar.
    Am făcut repede o socoteală. Afară îi aveam pe șoferul Audi-ului și pe cei trei din camion. În osuar erau alți șase. L-am sunat pe Louis.
   - Ce vezi?
   - Un tip stă acum la ușa osuarului, a răspuns el încet. Șoferul stă cu spatele la mine, lângă portiera din dreapta.
   L-am auzit mișcându-se.
   - Doi amatori din camion stau în fiecare colț și supraveghează drumul. Mai e unul la poartă.
   M-am gândit puțin.
   - Lasă-mă cinci minute. Am să merg prin spatele camionului să mă ocup de tipii din colțuri. Ai grijă de șofer și de bărbatul de la poartă. Spune-i lui Angel să se ocupe de cel de la ușă. Te sun când sunt gata.
   Am ieșit din hotel și am înconjurat clădirea cât de repede am putut. A trebuit să sar peste un zid și să traversez un parc și un loc de joacă pentru copii din stânga cimitirului. L-am sunat pe Angel când am ajuns pe câmp.
   - Sunt pe câmpul din spatele tău. Să nu mă împuști.
   - Doar de data asta. Merg odată cu tine.
   Am auzit un zgomot când Angel a ieșit din căbănuță, apoi s-a lăsat din nou liniștea.
   Am găsit o poartă la marginea câmpului și am deschis-o cât de încet am putut. În stânga nu vedeam decât partea din spate a camionului. Am mers de-a lungul zidului, până când acesta s-a rotunjit spre intrare.
   Îl vedeam clar pe bărbatul de la poartă și mai mult ca sigur că și acesta m-ar fi văzut dacă aș fi încercat să trec strada.
   L-am sunat din nou pe Louis.
   - Schimbăm planul, a spus el. Angel se va ocupa și de ușă și de poartă.
   În cimitir, bărbatul de la ușa osuarului și-a aprins o țigară. Se numea Gary Toolan, un criminal american, retras în Europa, care lucra pentru cine plătea mai mult. Îi plăceau femeile, băutura și să le facă rău oamenilor, dar cei pentru care lucra acum îi dădeau fiori. Erau altfel, într-un fel străini. Tipul cu păr alb, bărbatul chipeș cu pielea ciudată și mai ales omul cu gâtul umflat îl făceau să nu se simtă deloc în largul lui.
   Nu știa ce voiau să facă aici, dar era sigur de un lucru: avea numărul lor de telefon, și tocmai de aceea fusese plătit în avans. Dacă încercau să facă ceva, își luase deja banii, avea un pistol de rezervă, iar bărbatul care îl recomandase acestor ciudați l-ar fi ajutat dacă se ivea vreo problemă.
   Toolan a tras lung din țigară. Umbrele din jurul lui s-au schimbat când a aruncat bățul de chibrit, și și-a dat seama prea târziu că nu erau făcute de flacăra chibritului.
   Angel l-a împușcat în tâmplă și s-a îndreptat spre poartă.

         Louis s-a uitat la ceas. Ținea încă telefonul la ureche.
   Am așteptat.
   - Trei, a început Louis să numere invers. Doi, unu. Acum.
   Am auzit un sunet înfundat, apoi bărbatul de la poartă a căzut la pământ, împușcat din spate de Angel.
   Am fugit.
   Șoferul Audi-ului s-a grăbit să-și ia arma, dar Louis era deja pe urmele lui. Bărbatul l-a simțit în ultima clipă, pentru că era gata să se întoarcă în momentul în care glonțul tras de Louis i-a găurit țeasta.
   Acum, unul din bărbații din colțul camionului striga ceva. Fugise spre cabină și reușise aproape să deschidă ușa înainte să alunece într-o parte și să încerce să-și ducă mâna la spate, acolo unde-l nimerisem. L-am împușcat din nou, dar bărbatul a tras și el. Glonțul a ricoșat în peretele din spatele meu, dar omul care-l trăsese era deja mort.
   Louis îl trăgea pe șofer spre curtea restaurantului și s-a oprit când auzi împușcătura. Din casele din apropiere nu a ieșit nimeni să vadă ce se întâmplase. Fie luaseră împușcătura ca pe un rateu al motorului vreunei mașini, fie nu voiau să știe nimic.
   I-am împins pe cei doi bărbați sub camion, de unde nu puteau fi văzuți cu ușurință, apoi am alergat împreună cu Louis spre osuar.
   Angel se ghemuise lângă ușă și trăgea cu ochiul în interior.
    - Mai e unul singur înăuntru, a spus el. A auzit împușcătura și a venit în fugă. Se pare că au ridicat lespedea de la criptă și se vede lumină prin gaură, dar nu cred că mai e nimeni acolo. Cred că au intrat cu toții în criptă.

            Era foarte cald în osuar.
   Îmi era teamă să nu amețesc din nou, cum pățisem în ziua precedentă, confirmându-i astfel lui  Louis cele mai rele bănuieli, dar, când m-am uitat la el și la Angel, am văzut că și ei transpirau abundent. Am auzit apa picurând. Din tavan și de pe pereți curgeau râulețe de apă care se scurgeau pe oase, spălând ca niște lacrimi pomeții albi ai morților.
   Înăuntru zăcea corpul specialistului în alarme, îmbibat deja de umezeală.
   Piatra ce marca intrarea în criptă fusese dată la o parte și camera era luminată de un felinar cu baterie. Am ocolit gaura, încercând să nu ne expunem celor care ar fi putut aștepta dedesubt.
   Mi s-a părut că aud niște voci îndepărtate și sunet de piatră pe piatră. Câteva trepte abrupte coborau în întuneric, iar cripta era ușor luminată de o sursă pe care nu o puteam vedea. Angel s-a uitat la mine. Eu m-am uitat la Angel. Louis s-a uitat la amândoi.
   - Minunat, a șoptit Angel. Pur și simplu minunat. Ar trebui să purtăm ținte pe piept.
   - Rămâi aici, i-am spus. Stai de pază la ușă. Nu vrem să mai vină alții și să ne prindă aici.
   Angel nu a obiectat. Nici eu n-aș fi făcut-o dacă aș fi fost în locul lui. Eu și Louis am rămas în afara razei vizuale a celor care ar fi putut aștepta în criptă. Unul dintre noi trebuia să intre primul.
   - Care va fi? Vârsta sau frumusețea?
   Louis a făcut un pas înainte și și-a pus piciorul pe prima treaptă.
   - Ambele, a răspuns el.
   L-am urmat, păstrând între noi o distanță de câteva trepte.
  Podeaua osuarului, care era de fapt și tavanul criptei avea o grosime de șaizeci de centimetri, astfel eram cam pe la jumătatea distanței și nu vedeam nimic înăuntru, iar când am ajuns, întreaga criptă era pierdută în întuneric. În stânga noastră erau mai multe nișe, acoperite fiecare cu o lespede de mormânt.
   Toate erau gravate cu blazoane sau cu scene ale învierii. În dreapta exista un aranjament asemănător de morminte, doar că unul dintre morminte fusese deschis, și rămășițele celui dinăuntru împrăștiate pe podeaua de piatră. Rămăseseră de mult doar oasele, dar mi s-a părut că disting prin întuneric bucăți din giulgiul în care fusese înmormântat.
   Nișa, goală acum, scosese la iveală o deschidere dreptunghiulară, ascunsă înainte de mormânt, lungă de aproape un metru și jumătate. În tunel se vedea o luminiță, iar vocile se auzeau mai clar acum.
   Se făcuse foarte cald. Parcă ne aflam la gura unui furnal, așteptând să fim cuprinși de flăcări.
   Am simțit o răsuflare puțin mai rece în ceafă și imediat m-am întors spre dreapta și, înainte să cad, l-am împins într-o parte pe Louis cât de tare am putut. Ceva a trecut prin aer și s-a oprit într-una din coloanele care sprijineau tavanul.
   Am simțit o undă de parfum atunci când domnișoara Zahn a murmurat ceva, în timp ce ranga de fier se izbea de piatră. Am lovit cu călcâiul cât de tare am putut și am nimerit-o în genunchi. Piciorul i s-a îndoit și am auzit-o țipând, dar a aruncat cu ranga în direcția mea când încercam să mă ridic și m-a lovit în cotul drept, paralizându-mi tot brațul.
   Am scăpat pistolul din mână și am fost nevoit să mă târăsc înapoi până când am ajuns la zid și am putut să mă ridic cu ajutorul mâinii stângi. Am auzit o împușcătură, și chiar și cu amortizor, sunetul se auzise tare în spațiul închis.
   Nu știam unde era Louis și abia când m-am ridicat l-am văzut întins cu spatele pe unul dintre morminte, luptându-se cu Sekula. Pistolul avocatului zăcea pe podea.
   Cu mâna stângă încerca să-l împiedice pe Louis să ia arma, în timp ce cu dreapta încerca să-l zgârie pe față. Nu-i puteam sări în ajutor.
   Domnișoara Zahn șchiopăta în jurul meu, în ciuda durerii pe care o simțea, așteptând momentul să mă atace din nou. Își scosese haina din cauza căldurii, iar nasturii de la cămașa neagră i se rupseseră în eforturile de a mă lovi.
   Corpul i-a fost luminat pentru o clipă, așa că am văzut tatuajele: păreau să se miște în lumina artificială, fețele se răsuceau și se contorsionau, iar ochii mari clipeau și pupilele se dilatau. Una din guri s-a deschis, scoțând la iveală niște dinți mici, ca de pisică. Un cap s-a întors, turtindu-și și mai mult nasul cârn, de parcă o altă ființă dinăuntrul ei și-ar fi presat capul de epiderma de deasupra, în încercarea de a ieși la suprafață, în lumea de afară.
   Întregul ei corp era o aglomerare de fețe grotești, de la care nu mai puteam să-mi iau ochii. Aveau un efect aproape hipnotic și m-am întrebat dacă își subjuga victimele în acest mod, vrăjindu-le, în timp ce se pregătea să le ucidă.
   Mă durea brațul drept și mă simțeam de parcă mă deshidratasem complet din cauza căldurii. Nu înțelegeam de ce nu mă împușca pur și simplu.
   M-am împiedicat în timp ce domnișoara Zahn s-a prefăcut că mă ataca. Mi-am pierdut echilibrul și am văzut cum ranga se mișca prin aer, descriind un cerc și îndreptându-se spre capul meu. Atunci am auzit o voce: „Hei, târfă!”, iar un picior încălțat în bocanc a lovit-o pe domnișoara Zahn în maxilar, rupându-i-l.
   A închis ochii strâns de durere, și în lumina slabă mi s-a părut că fețele de pe corp reacționau și ele, închizând ochii și deschizând gurile într-o agonie tăcută. Domnișoara Zahn a privit spre locul în care stătea Angel pe scări, aproape de nivelul tavanului. Rămăsese cu piciorul drept întins, iar în mână ținea un .45.
     Domnișoara Zahn a scăpat ranga din mână și și-a ridicat mâna stângă. Angel a tras și glonțul i-a sfâșiat palma. Femeia s-a târât spre zid, lăsând în urmă o dâră de lichid întunecat. Ținea deschis doar un singur ochi, pentru că celălalt era acum doar o rană neagră și roșie în același timp. A clipit cu greutate, și, încă o dată, ochii tatuați au părut să clipească la unison.
   Domnișoara Zahn a închis în cele din urmă ochii, iar pleoapele desenate de pe corp s-a lăsat una câte una peste ochi, până când toată mișcarea a încetat.
   Se părea că toată energia din Sekula se scursese în momentul în care femeia murise. S-a încovoiat, iar Louis a profitat de ocazie. A întors țeava pistolului spre carnea moale de sub bărbia avocatului și a apăsat pe trăgaci. Sunetul împușcăturii a răsunat din nou în jurul nostru. Louis l-a lăsat pe Sekula să cadă pe podea.
   - S-a oprit, a spus el, arătând spre corpul bărbatului. Avea pistolul îndreptat spre mine și s-a oprit.
   Louis părea nedumerit.
   - Mi-a spus odată că nu se credea în stare să omoare pe cineva, i-am răspuns. Cred că avea dreptate.
   M-am sprijinit de peretele umed al criptei. Mă durea brațul îngrozitor, dar nu credeam că era rupt. I-am mulțumit lui Angel printr-un semn cu capul, apoi bărbatul s-a întors la postul său din osuar. În fața noastră se deschidea nișa întunecată.
   - După tine, de data asta, a spus Louis.
   Am mai aruncat o privire spre corpul domnișoarei Zahn și spre cel al lui Sekula.
   - Măcar o să-i văd pe cei care ne atacă.
   - Avea un pistol, a spus Louis, arătând spre arma de la centura femeii. Ar fi putut să te împuște.
   - Mă voia viu.
   - De ce? Crezi că e de vină farmecul tău?
   Am dat din cap că nu.
   - Credea că sunt ca ea și ca Brightwell.
   Am intrat prin deschizătură, cu Louis în urma mea.
   Ne aflam într-un tunel lung, înalt de aproape un metru și optzeci de centimetri, și totuși Louis trebuia să stea aplecat. Tunelul se întindea în față în întuneric, cotind ușor la dreapta. Pereții erau plini de alcovuri sau celule, mobilate doar cu paturi de piatră. Pe jos erau câteva vase sparte și sticle de vin goale, ceea ce însemna că fuseseră locuite cândva.
  Fiecare cămăruță avea la intrare o barieră-ghilotină, care putea fi ridicată sau coborâtă printr-un sistem de scripeți și lanțuri din afara alcovului. În orice caz, alcovurile nu aveau gratii la intrare, dar am ajuns la o încăpere din dreapta, a cărei poartă cu gratii fusese coborâtă, înăuntru am văzut cu ajutorul lanternei rămășițe umane îmbrăcate. Pe craniu mai rămăsese ceva păr, iar hainele erau intacte. Din direcția lui venea o duhoare îngrozitoare.
   - Ce e locul ăsta? a întrebat Louis.
   - Se pare că o închisoare.
   - Se pare că au uitat de oaspeții de aici.
   Ceva s-a mișcat în celula închisă. Un șobolan, m-am gândit. E doar un șobolan. Trebuie să fie. Oricine ar fi zăcut acolo, era de mult mort. Era doar piele zdrențuită și oase îngălbenite, nimic altceva.
   Dar apoi, bărbatul dinăuntru s-a mișcat pe patul de piatră. A zgâriat piatra cu unghiile, a întins piciorul drept aproape imperceptibil și și-a întors ușor capul. Efortul pe care-l făcea era imens.
   Vedeam toți mușchii putreziți cum se mișcau pe brațele deshidratate și fiecare tendon de pe față cum se încorda când încerca să vorbească. Trăsăturile i se adânciseră în cap, de parcă le-ar fi supt ceva înăuntru. În orbite, ochii semănau cu niște fructe putrede și abia dacă i-am văzut de după mâna cu care încerca să se apere de lumină, deși încerca în același timp să-i vadă pe cei din spatele ei.
   Louis s-a dat un pas înapoi.
   - Cum poate să mai trăiască?
   Era șocat. Nu-l văzusem niciodată așa speriat.
   Era asemenea unui izotop. Doar așa îmi putem explica un astfel de lucru. Moartea, doar că momentul final și inevitabil era amânat la nesfârșit. Poate că, asemenea lui Kittim, acest bărbat necunoscut era dovada unei credințe.
   - Nu contează, i-am răspuns. Lasă-l în pace.
   Louis și-a ridicat pistolul. Acțiunea lui m-a surprins. Nu era chiar genul de om milos. Am pus mâna pe țeavă și am împins-o ușor în jos.
   - Nu.
   Ființa de pe patul de piatră a încercat să vorbească. Puteam să-i citesc disperarea în ochi și aproape că și mie, ca și lui Louis, mi-a fost milă de ea. M-am întors și Louis m-a urmat.
   Ne afundam din ce în ce mai mult sub pământ și acum eram departe de cimitir. Credeam că ne aflam undeva între osuar și situl fostei mănăstiri din apropiere. Aici erau și mai multe celule, multe din ele cu bariera-ghilotină coborâtă, dar nu m-am uitat decât într-una sau două din ele. Cei încarcerați acolo muriseră de mult, iar oasele lor rămăseseră împrăștiate pe podea.
   Probabil că făcuseră câteva greșeli în timpul vieții. Era la fel ca în cazul vrăjitoarelor: dacă suspecții mureau, erau nevinovați, dar dacă supraviețuiau, atunci erau cu siguranță vinovați.
   Era din ce în ce mai cald. Pereții erau fierbinți, și hainele deveniseră atât de apăsătoare, încât a trebuit să ne dezbrăcăm.
   Am auzit în cap un sunet ciudat. Deși se auzea încet, puteam să disting cuvintele. Nu mai erau bucăți dintr-o incantație veche a unui nebun. Aveau un scop. Chemau pe cineva, invocau.
   În fața noastră se zărea o lumină. Am văzut o cameră circulară, înconjurată de celule deschise, cu trei felinare în mijloc. În spatele lor stătea Brightwell.
   Lucra la un zid și încerca să scoată cu ranga o cărămidă de la nivelul capului său. Lângă el stătea bărbatul cu glugă, cu capul plecat. Brightwell și-a dat primul seama de prezența noastră, pentru că s-a întors brusc, cu ranga în mână. Mă așteptam să caute o armă, dar n-a făcut-o. Părea încântat. Avea gura desfigurată, iar buza de jos era plină de copci, în locul în care-l mușcase Reid.
   - Știam, a spus el, știam că vei veni.
   Silueta din dreapta și-a dat gluga jos. I-am văzut părul lung și grizonant. În lumina lanternei, fața osoasă a Claudiei Stern părea lungă și înfometată. Avea pielea palidă și uscată și, când a deschis gura să vorbească, mi s-a părut că avea dinții mai lungi decât înainte, de parcă gingiile s-ar fi retras cumva. Avea o pată albă în ochiul drept, ascunsă înainte de vreo lentilă de contact.
   Brightwell i-a dat ranga, dar nu a încercat să vină spre noi sau să ne amenințe în vreun fel.
   - E aproape gata, a spus el. E bine că ești aici.
   Claudia Stern a băgat ranga în spărtura pe care o făcuse Brightwell și a tras de ea în jos.
   Am văzut cum piatra și-a schimbat poziția. Femeia a repoziționat bara de fier și a tras mai tare. Piatra s-a mișcat cu treizeci de grade, încât a ajuns perpendiculară pe zid. Am crezut că văd ceva strălucind prin gaura astfel formată. A scos piatra cu un ultim efort.
   Aceasta a căzut pe podea, în timp ce ea continua să scoată cărămizile, acum din ce în ce mai ușor.
   Ar fi trebuit să o opresc, dar nu am făcut-o. Mi-am dat seama că și eu voiam să știu ce se afla dincolo de zid. Doream să văd Îngerul Negru. Prin gaură se vedea acum o bucată pătrată de argint.
   Am văzut forma unei coaste și marginea a ceea ce ar fi putut fi un braț. Statuia nu era finisată, stropii de argint întărit atârnau ca niște lacrimi înghețate.
   Dintr-odată, răspunzând parcă unui impuls neașteptat, Claudia Stern a aruncat ranga și și-a băgat mâna în gaură.
   Mi-am dat seama că temperatura crescuse și mai mult, pentru că era atât de cald în cameră, încât am simțit cum mă ustura și cum mă ardea pielea, ca și cum aș fi stat neprotejat în soarele intens. M-am uitat pe corp și parcă așteptam să văd cum mi se înroșește pielea.
   Auzeam din ce în ce mai tare vocea din minte, un torent de șoapte, ca apa agitată a unei cascade.
   Aproape de locul în care stătea Stern începuse să se scurgă un lichid prin găurile din mortar, alunecând pe pereți asemeni picăturilor de mercur. Vedeam cum ieșeau aburi din ele și simțeam mirosul de praf încins.
   Lucrul din spatele zidului se topea acum, iar argintul se scurgea picătură cu picătură, scoțând la iveală orice ar fi fost ascuns înăuntru.
   Stern l-a privit pe Brightwell, și am văzut cât era de surprinsă. Se pare că nu se așteptase să se întâmple așa ceva. Toate pregătirile pe care le făcuseră arătau intenția lor de a transporta statuia înapoi la New York. Și totuși argintul se topea.
   Am auzit un sunet din spatele zidului, ca o bătaie din aripi și acest lucru mi-a amintit de ce mă aflam aici și ce trebuia să fac.
   Am țintit spre Brightwell.
   - Oprește-o.
   Brightwell nu s-a mișcat.
   - Nu vei trage, a răspuns el. Ne vom întoarce.
   Lângă mine, Louis avea convulsii. Fața i se schimonosise de durere și își acoperise urechea cu mâna stângă. Acum auzeam și eu: un cor de voci, țipând și rugându-se toate în același timp.
   Veneau de undeva din interiorul lui Brightwell.
   Picăturile de argint se transformaseră acum în râuri, curgând prin crăpăturile zidului. Mi s-a părut că s-a mișcat ceva în spatele zidului, dar auzeam atâtea zgomote în minte, încât nu eram sigur.
   - Ești un om bolnav.
   - Știi că e adevărat, a răspuns Brightwell. O simți în interiorul tău.
   Am clătinat din cap.
   - Te înșeli.
   - Nu putem fi salvați, nici tu, nici noi. Dumnezeu ți-a luat soția și copilul. Acum ți-o va lua și pe cea de-a doua femeie din viața ta și pe fata voastră. Nu-i pasă. Crezi că într-adevăr le-ar fi făcut să îndure toate lucrurile acelea îngrozitoare dacă îi păsa de ele, dacă îi păsa de oricine altcineva? Și atunci, de ce crezi în El și nu în noi? De ce speri în continuare?
   Am încercat să vorbesc, dar aveam impresia că-mi ardeau toate corzile vocale.
   - Pentru că alături de voi nu există nicio speranță.
   Am ochit atent.
   - Nu mă vei ucide, a spus Brightwell, din nou, sigur pe el.
   S-a mișcat brusc. Era peste tot și nicăieri, în același timp. I-am auzit vocea în ureche și i-am simțit mâinile pe piele. A deschis gura și am văzut iarăși aceiași dinți tociți. M-a mușcat și sângele meu îi umplea gura.
   Am tras de trei ori, iar nebunia s-a sfârșit. Glezna stângă a lui Brightwell era sfărâmată. Mai avea o rană sub genunchi.
   Am crezut că cel de-al trefle glonț nu-l nimerise, dar apoi am văzut pata roșie de pe burtă. Brightwell ținea în mână o armă. A vrut să o ridice, dar Louis era deja lângă el și l-a obligat să o arunce.
   Am trecut pe lângă ei și m-am îndreptat spre Claudia Stern.
   Privea fascinată la ceea ce se întâmpla în fața ei. Metalul de la picioarele ei se răcise aproape și argintul nu se mai vedea deloc prin spărtura din zid.
   Locul lui fusese luat de câteva coaste negre, sub un strat subțire de piele și suprafața se mărea acolo unde mâna ei rămăsese pe făptura din spatele peretelui.
   Am apucat-o pe femeie de umăr și am îndepărtat-o de zid, rupând astfel legătura cu ceea ce zăcea înăuntrul statuii. A țipat de furie, și împreună cu ea a țipat și fratele ei geamăn. M-a zgâriat pe față și m-a lovit în fluierele picioarelor.
   Am văzut scânteierea lamei din mâna stângă cu o secundă înainte să-mi facă o rană în piept, până la claviculă. Am lovit-o cu palma peste față și, când s-a împiedicat, am lovit-o din nou obligând-o să intre într-una din celule. A încercat să mă lovească din nou cu cuțitul, dar de data aceasta m-am ferit, și ea a căzut pe podea. Am intrat după ea și am dezarmat-o. I-am pus piciorul pe încheietură ca să nu încerce să mă lovească din nou. A vrut să se strecoare pe lângă mine, dar i-am dat un picior din plin.
   A urlat ca un animal și a rămas nemișcată.
   Am ieșit din celulă. Argintul nu se mai scurgea prin pereți și parcă aerul se mai răcise puțin. Râurile de metal de pe podea și de pe pereți începuseră să se întărească și din spatele pietrelor nu se mai auzea niciun sunet, real sau imaginar.
   M-am întors în locul în care zăcea Brightwell. Louis îi sfâșiase partea din față a cămășii, și acum puteam să-i văd burta pestriță. Sângera abundent, dar era încă în viață.
   - Va supraviețui dacă îl ducem la spital, a spus Louis.
   - Tu hotărăști. Alice era rudă cu tine.
   Louis a făcut un pas înapoi și a lăsat arma în jos.
   - Nu. Nu înțeleg lucrurile astea, dar tu da.
   Brightwell a vorbit calm, deși fața i se schimonosise de durere.
   - Te voi găsi dacă mă vei ucide, mi-a spus el. Te-am găsit o dată și te voi găsi din nou, oricât de mult ar trebui să te caut. Am să fiu Dumnezeul tău. Îi voi distruge pe toți cei pe care îi iubești și te voi obliga să privești cum îi ucid. Apoi vom coborî împreună într-un loc întunecat, și voi sta acolo cu tine. Nu vei avea scăpare, îți vei pierde speranța și nu te vei mai căi.
   A respirat o dată adânc. Auzeam încă vocile din interiorul lui, dar acum sunau altfel. Aveau o speranță, erau bucuroase.
   - Nu vei fi iertat, a continuat el. Mai presus de toate, nu vei fi iertat.
   Sângele lui începuse să se împrăștie pe podea, prin crăpăturile lespezilor de piatră, avansând în forme geometrice spre celula în care zăcea Stern. Ea își revenise acum, dar era slăbită și dezorientată.
   Și-a întins o mână spre Brightwell, și acesta a văzut-o și s-a întors spre ea.
   Am ridicat pistolul.
   - Voi veni după tine, a spus Brightwell.
   - Da, a răspuns ea. Știu că vei veni.
   Brightwell a tușit și și-a dus mâna la rană.
   - Îi voi găsi pe toți.
   L-am împușcat în mijlocul frunții, și el a încetat să mai existe.
   Din corp i-a ieșit o ultimă răsuflare. Am simțit un curent rece în jurul feței și un miros de sare și aer curat, iar corul de voci a tăcut în cele din urmă.
   Claudia Stern se tara pe podea, încercând să refacă legătura cu ființa din spatele zidului. Voiam să o opresc, când am auzit sunete de pași din tunelul din spatele nostru.
   Și eu și Louis ne-am întors, pregătiți să-i înfruntăm.

        Bartek a ieșit din întuneric.
   Angel venise cu el și părea puțin nesigur, în spatele lor mai erau alți cinci sau șase bărbați și femei, și abia acum am înțeles de ce nu ieșise nimeni când se auzise împușcătura de mai devreme, de ce nu fusese înlocuită alarma și de ce ultimul fragment din hartă fusese trimis din Franța în Sedlec.
   - Ai știut dintotdeauna. I-ai ademenit, apoi ai așteptat să vină.
   Patru dintre însoțitorii lui Bartek ne-au ocolit și au înconjurat-o pe Claudia Stern, târând-o înapoi în celulă.
   - Martin mi-a împărtășit secretele sale, a răspuns Bartek. Spunea că vei fi aici la final. Avea multă încredere în tine.
   - Îmi pare rău. Am auzit ce s-a întâmplat.
   - Îmi va fi dor de el. Cred că am trăit indirect prin plăcerile pe care și le permitea din când în când.
   Am auzit zgomot de lanțuri. Claudia Stern a început să țipe, dar nu am privit-o.
   - Ce veți face cu ea?
   - În Evul Mediu se numea „zidire”. O moarte groaznică sau un mod terifiant de a nu muri, dacă este ceea ce crede ea că este.
   - Și nu puteți afla decât într-un singur mod.
   - Din păcate, da.
   - Nu o veți ține aici?
   - Vom muta totul cu timpul și le vom ascunde din nou. Sedlecul și-a făcut datoria.
   - Era o capcană.
   - Dar momeala trebuia să fie adevărată. Ar fi simțit dacă statuia nu ar fi fost aici. Trebuia să păstrăm sentimentul de pierdere pe care îl degaja.
   Țipetele Claudiei Stern deveniră din ce în ce mai ascuțite, apoi s-au oprit brusc.
   - Haide, a spus Bartek. E timpul să plecăm.

         Am ieșit în curtea cimitirului.
   Bartek a îngenuncheat și a dat la o parte zăpada de pe o piatră de mormânt, scoțând la iveală fotografia unui bărbat de vârstă mijlocie, în costum.
   - Sunt mai multe cadavre acolo.
   Bartek a zâmbit.
   - Acesta este un osuar, într-o biserică, a răspuns el. Nu ne va fi deloc greu să le ascundem. Ce păcat că Brightwell nu a supraviețuit.
   - A fost alegerea mea.
   - Martin se temea de el. Avea și de ce. Brightwell ți-a spus ceva înainte să moară?
   - Mi-a promis că mă va găsi.
   Bartek m-a strâns ușor de braț.
   - Lasă-i să creadă ce vor. Înainte să moară, Martin mi-a spus ceva despre tine. A spus că dacă există vreun om care să se fi revanșat pentru greșelile lui, oricât de mari ar fi fost, atunci acel om ești tu. Pe drept sau nu, ai fost pedepsit destul. Nu te mai pedepsi și tu. În lume va exista întotdeauna un Brightwell sau cineva ca el; vor fi și alții. Dar vor mai există oameni care să-i înfrunte, pe ei și ceea ce reprezintă, însă cu vremea, tu nu vei mai fi printre ei. Te vei odihni, cu o piatră ca aceasta deasupra capului, și te vei întâlni cu cei pe care-i iubești și care te iubesc la rândul lor. Trebuie doar să-ți amintești că trebuie să crezi în iertare, dacă vrei să fii iertat. Trebuie să o ceri și ți se va da. Înțelegi?
   Am aprobat din cap. Mă ardeau ochii. Mi-am amintit de cuvintele pe care le spuneam când eram copil în confesionalul întunecat în care stătea un preot nevăzut și un Dumnezeu milostiv.
   - Iartă-mă, părinte, căci am păcătuit...
   Iar cuvintele au ieșit ca un cancer, șuvoiul de păcate și regrete scurgându-se din corp. Și mai târziu am auzit două cuvinte, iar fața lui Bartek era aproape de a mea, când mi le-a șoptit la ureche:
   - Te absolvo, a spus el. Ai auzit? Ai fost iertat.
   Îl auzisem, dar încă nu-mi venea să cred.

                                               V

     În acești ani am trăit zile de care nu-mi va fi niciodată dor,
   Dar Dumnezeu știe că am fost la fel de curat ca soarele.
   Mi-ai fost aproape în toate,
   m-ai ținut de mână,
   dar acum ești singur.
      Pinetop Seven, „Tennessee Pride”.
   
                                     Epilog

       Zilele trec ca frunzele. Acum e liniște.
   Iarba s-a înnegrit, iar vântul aduce cu el din sud miros de fum.
   Cineva a găsit corpul carbonizat al unei lebede plutind pe lac, iar rămășițele arse de iepuri și șoareci de câmp au fost descoperite în galeriile de sub pământ.
   Câinelui nu-i mai place să meargă prin locurile incendiate, și astfel, granițele lumii lui sunt formate din evenimente recente: flăcări ridicându-se acolo unde nu ar fi trebuit să se ridice și un bărbat diform, înecându-se în ape însângerată, în timp ce o femeie însărcinată îl privea murind.

          Am căutat-o pe tânăra prostituată, Ellen, și am găsit-o pe Tenth Avenue, câteva străzi mai jos de Times Square.
   Auzisem că după moartea lui G-Mack o luase sub aripa lui un nou pește, un violator de femei și copii, de vârstă mijlocie, care-și spunea Poppa Bobby și căruia îi plăcea ca fetele lui să-l strige Poppa sau Daddy.
   Trecuse de miezul nopții și bărbații le dădeau târcoale prostituatelor, asemenea vulturilor care-și urmăresc prada rănită. Locuitorii orașului treceau pe lângă fete, fără să se uite la ele, imuni, în timp ce turiștii se uitau stânjeniți la ele. Și poate că bărbații se uitau puțin mai mult la ele, dorindu-și să le aibă în secret, înainte să-și întoarcă privirile pe stradă sau la partenerele lor.
   Ellen se schimbase. Masca durității pe care o purtase înainte cu încredere, deși era posibil să nu fi fost reală, fusese un fals destul de reușit al originalului, iar acest lucru îi permisese să trăiască viața pe care fusese obligată să o ducă. Dar acum, când stătea la colț, cu țigara în mână, părea pierdută și fragilă. Se rupsese ceva înăuntrul ei și părea chiar mai tânără decât era în realitate.
   Îmi imaginam că acest lucru îi convenea de minune lui Poppa Bobby, pentru că putea s-o vândă bărbaților cărora le plăceau fetele de paisprezece sau cincisprezece ani, iar ei aveau să se poarte cu ea și mai rău, din acest motiv.
   L-am văzut pe Poppa Bobby la câțiva zeci de metri, sprijinit de geamul unui magazin, prefăcându-se că citea ziarul.
   La fel ca ceilalți pești, ținea distanța între el și fetele lui.
   Când un bărbat se apropia de o fată din „echipa” lui, așa cum le spunea el, ea se îndrepta de obicei spre Bobby, ca să nu atragă atenția vreunui polițist curios, stând de vorbă cu un străin la un colț de stradă, dar și ca peștele să rămână în spatele ei și să tragă cu urechea la negocieri, ca să se asigure că fata nu-l înșela. Bobby încerca pe cât posibil să nu aibă nimic de-a face cu clienții. Știa că nu se simțeau în largul lor să negocieze cu un bărbat și că putea să le spulbere iluziile pe care și le făceau în legătura cu tranzacția în care erau implicați. Și, dacă se dovedea că bărbatul era de fapt un polițist sub acoperire, atunci nu exista nicio dovadă care să-l lege pe Bobby de fată.
   Un bărbat o privea pe Ellen de la gura de metrou. Era scund și palid, iar șapca Dodgers pe care și-o trăsese pe față nu-i ascundea ochii și foamea din ei care îi făcea să strălucească și mai tare.
   Strângea fără încetare, în mâna dreaptă, o cruce mică de argint, agățată la încheietura stângă de o curea de piele: poate era vreun sfat al unui preot sau al unui psiholog, ca, atunci când simțea dorința, să strângă în mână obiectul și să-și ia de acolo puterea de a rezista ispitelor.
   Dar atingerea crucii devenise un element al pregătirilor sale, o extensie a sexualității; fiecare atingere îl aducea într-un punct în care sexul și venerarea se împleteau într-un singur act al transgresiunii interdictului.
   S-a hotărât în cele din urmă să o abordeze, dar am trecut pe lângă el și am ajuns primul la Ellen. Voia să spună ceva, dar am ridicat un deget, în semn de avertizare, și bărbatul s-a îndepărtat cu părere de rău, pierzându-se în mulțime, până avea să-și găsească alt obiect al poftelor sale.

       Fără să fie văzută, o siluetă neagră se desprinse de lângă perete și plecase după el.
   Ellen m-a recunoscut după câteva minute și a încercat să mă ocolească, sperând să-i atragă atenția lui Poppa Bobby.
   Din păcate, acesta era ocupat cu alte treburi. Era prins între doi italieni americani imenși, iar unul din ei îi băgase în coaste un pistol. Tony Fulci râdea. Îl ținea pe Bobby de umăr și era clar că îi spusese acestuia să râdă și el, pentru că bărbatul se forța să zâmbească. Paulie stătea în spatele celor doi bărbați, cu mâna dreaptă în buzunarul gecii de piele și cu stânga încleștată pe brațul lui Bobby, pe care-l prinseseră ca într-o menghină. L-au băgat pe Bobby într-o dubă albă, cu motorul pornit.
   Jackie Garner era la volan și mi-a făcut un semn aproape imperceptibil din cap înainte să plece.
   - De ce l-au luat? a întrebat Ellen.
   - Nu contează.
   - Se va întoarce?
   - Nu.
   Părea distrată.
   - Ce mă fac fără el? N-am nici bani, nici unde să mă duc.
   Și-a mușcat buza de jos. Credeam că va izbucni în plâns.
   - Te cheamă Jennifer Fleming, am zis eu. Ești din Spokane și ai șaptesprezece ani. Mama ta te-a dat dispărută acum șase luni. Prietenul ei a fost acuzat de atac, posesie de substanțe ilicite cu intenție de vânzare și abuz sexual al unei minore, pe baza fotografiilor găsite în apartamentul în care stătea cu mama ta. Pozele erau datate. Aveai cincisprezece ani când au fost făcute. Mama ta pretinde că nu știa ce s-a întâmplat. E adevărat?
   Jennifer plângea acum. A dat din cap că da.
   - Nu trebuie să te întorci acasă, dacă nu vrei. Știu o femeie care conduce un adăpost în nordul statului. E un loc drăguț și vei avea timp să te gândești. O să ai camera ta și poți să te plimbi pe câmp și prin pădure. Dacă vrei, mama ta poate să vină să te viziteze și să vorbiți, dar poți să o chemi atunci când ești pregătită.
   Nu știam la ce să mă aștept din partea ei. Ar fi putut să plece și să locuiască cu vreuna dintre femeile mai bătrâne. Până la urmă, nu avea niciun motiv să mă creadă. Probabil că și bărbații ca G-Mack sau Poppa Bobby se oferiseră să aibă grijă de ea, dar le plătise un preț prea scump.
   Fata n-a plecat. Și-a șters lacrimile cu dosul palmei și dintr-odată nu mai era decât o fată pierdută.
   Femeia în care fusese obligată să se transforme dispăruse complet, și locul ei fusese luat de copilul care era de fapt.
   - Am putea să plecăm? a întrebat ea.
   - Da, putem să plecăm.
   S-a uitat în spatele meu. M-am întors și am văzut doi bărbați care se apropiau de noi.
   Unul era negru, slab, cu lanțuri de aur la mână și la gât. Celălalt, era un alb gras, îmbrăcat într-o geacă roșie căptușită și adidași purtați.
   - Ce dracu’ faci? a întrebat albul. Unde e Bobby?
   - Uită-te în spate, i-am răspuns.
   - Ce?
   - Ai auzit ce-am zis, uită-te în spate.
   S-a întors repede, ca un câine încercând să prindă un purice.
   Angel stătea la gura de metrou, cam la trei metri de noi. Louis tocmai venise și el și aruncase ceva într-un tomberon. Semăna cu o șapcă Dodgers.
   Angel a făcut semn cu mâna. Dolofanul l-a bătut pe umăr pe prietenul său, și negrul se întoarse să vadă care era problema.
   - La dracu’, spuse el.
   - Oamenii ăia o să vă omoare dacă nu plecați acum.
  S-au uitat unul la celălalt.
   - Oricum nu-mi plăcea prea mult Bobby, a spus albul.
   - Cine e Bobby? a răspuns negrul.
   S-au îndepărtat, iar eu și Jennifer am plecat. Angel și Louis au rămas cu noi până am scos mașina din parcare. Ne-am îndreptat spre nord-vest, sub cerul înnorat. Jennifer a dormit aproape pe tot parcursul drumului, apoi a căutat la radio un post care îi plăcea.
   Emmylou Harris cânta cântecul lui Lennon și al lui McCartney, „Here, There and Everywhere” un cover de care nu auzise nimeni, dar care ar fi trebuit să fie cunoscut.
   - Te superi dacă îl lăsăm aici, a întrebat ea?
   - Nu, e bine.
   - Îmi place Beatles. Îmi place mai mult varianta lor, dar și aceasta este bună. E mai tristă.
   - Câteodată tristețea e bună.
   - Ești însurat? întrebă ea dintr-odată.
   - Nu.
   - Ai prietenă?
   Nu prea știam ce să răspund.
   - Aveam, dar nu mai am. Am o fetiță. Am mai avut o fiică înainte, dar a murit. Și pe ea o chema tot Jennifer.
   - De aceea ai venit după mine, pentru că aveam același nume?
   S-a gândit puțin la întrebarea pe care mi-o adresase.
   - Și dacă ar fi așa, ar avea vreo importanță?
   - Cred că nu. Ce se va întâmpla cu Poppa Bobby?
   Nu i-am răspuns.
   - Oh, a spus ea, apoi a tăcut o vreme. Eram acolo, în noaptea în care a murit G-Mack. Nu se numea așa. Numele lui adevărat era Tyrone.
   Mergeam acum pe șoseaua dintre state. Era trafic puțin. În fața noastră, două lumini roșii urcau prin aer ca niște licurici, pe măsură ce mașina din depărtare urca un deal nevăzut.
   - Nu l-am văzut pe bărbatul care l-a omorât. Am plecat înainte să vină poliția. Nu voiam să dau de belea. Dar m-au găsit și m-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-am spus că nu eram cu el când a murit.
   A privit pe fereastră. Fața i se reflecta în geam.
   - Știu să țin un secret. N-am să spun nimănui. Nu l-am văzut pe bărbatul care l-a ucis pe Tyrone, dar am auzit ce-a spus înainte să apese pe trăgaci.
   A continuat să se uite pe geam.
   - N-am să mai spun nimănui, a spus ea. Doar ca să știi, n-o să mai afle nimeni.
   - Ce-a spus?
   - A spus: „Era rudă cu mine”.

           Pe hol au rămas cutii și pe scaune haine.
   Unele sunt ale lui Rachel, altele ale lui Sam.
   Astăzi l-au îngropat pe Neil fiul lui Ellis Chambers, dar nu am vrut să mă duc la înmormântare. Îi salvăm pe cei pe care-i putem salva. Îmi repet mereu acest lucru.
   E liniște în casă.
   Mai devreme m-am plimbat pe malul mării. Bătea vântul de la răsărit, și briza caldă mi-a scăldat fața când am privit spre țărm.
   Am auzit în treacăt niște voci șoptite, dar marea le chema și le primea în adâncuri. Am închis ochii și le-am lăsat să mă învăluie, asemenea mătăsii, și, înainte să se împrăștie și să dispară, finețea atingerii lor a făcut să vibreze o coardă a sufletului meu.
   Am ridicat privirea, dar nu erau nici stele, nici lună, nici lumină.
   În întunericul de dincolo de noapte, Brightwell așteaptă.
   Adormisem într-un scaun de răchită de pe balcon, înfășurat într-o pătură. Deși era frig, nu voiam să intru în cameră și să dorm în patul în care dormise și ea până de curând, privind lucrurile care îmi aduceau aminte de viața pe care pe care o trăisem împreună.
   Acum mă trezise ceva. Casa nu mai era tăcută. Un scaun din bucătărie scârțâia. O ușă s-a închis. Mi s-a părut că aud pași și râsul unui copil.
   Ți-am spus că va pleca.
   A fost decizia mea. Nu voi mai adăuga și alte nume pe lista lungă din inima mea. Mă voi revanșa și mi se vor ierta păcatele.
   Vântul suflă prin hol și își duce cântecul în noaptea neagră și liniștită. Simt o prezență apropiindu-se.
   Dar nu vom pleca niciodată.
   Nu-i nimic, nu-i nimic.

                                     SFÂRȘIT

              „Prea des subestimăm puterea unei atingeri, a unui zâmbet, a unui cuvânt bun, a unui compliment onest, a actului de a-ţi păsa, a tuturor acelor lucruri mărunte care au mare potenţial de a schimba o viaţă.”

           Leo Buscalia

Îngerul negru, John Connolly

.................................................

                      7-8

           - ...precaut. Sunt sigur că știți și dumneavoastră câți oameni periculoși există.
   Mă întrebam dacă Stuckler, în ciuda atitudinii pe care o avea și a trăsăturilor puțin efeminate, era unul dintre ei. M-a invitat să iau loc și mi-a oferit ceai.
   - Poate doriți cafea. E doar un obicei de-al meu să beau ceaiul la această oră.
   - Ceai e bine.
   Murnos a ridicat receptorul unui telefon vechi și a tastat un număr. Câteva secunde mai târziu a apărut un servitor cu o tavă. A așezat cu grijă pe masă un ceainic mare de porțelan, două cești din același set, zaharnița, laptele și o farfurioară cu felii de lămâie. A doua farfurie era plină cu produse de patiserie ce păreau tari și sfărâmicioase. Ceștile erau fin lucrate și decorate cu aur.
   Stuckler a turnat puțin ceai într-o ceașcă, apoi mai mult după ce a văzut culoarea lichidului și, după ce a umplut ambele cești m-a întrebat cum îmi plăcea să beau ceaiul.
   - Negru e bine.
   Stuckler a tresărit ușor, dar și-a mascat bine nemulțumirea.
   Ne beam ceaiul într-o atmosferă foarte plăcută. Nu trebuia decât să mai apară prin cameră un tip slab și zăpăcit pe nume Algy, încălțat în adidași albi și ținând în mână o rachetă de tenis ca să jucăm într-o comedie. Totuși, Stuckler era mult mai interesant decât părea.
   Îl sunasem din nou pe Ross, care răspunsese mult mai repede ca data trecută, și aflasem câteva lucruri despre trecutul omulețului îngrijit care rânjea acum în fața mea. Potrivit omului de legătură al lui Ross din IWG - Interagency Working Group, organizație înființată în 1998 pentru cercetarea documentelor referitoare la crimele de război comise de naziști și japonezi, în vederea descoperirii cooperării dintre organizațiile Statelor Unite și indivizi cu un trecut îndoielnic din fostele regimuri - mama lui Stuckler, Maria, venise în America împreună cu singurul său copil, imediat după sfârșitul războiului.
   Serviciul de imigrații încercase să-i deporteze pe mulți dintre cei veniți după război, dar CIA și FBI-ul lui Hoover preferaseră să-i păstreze în State, astfel încât să-i descopere pe simpatizanții comuniștilor din comunitățile în care trăiau. Guvernul SUA nu era pe atunci prea strict cu imigranții: cinci asociați de-ai lui Adolf Eichman, care jucaseră cu toții un rol în „Decizia Finală”, lucrau pentru CIA și s-au depus eforturi să se recruteze alți douăzeci și patru de criminali de război și colaboratori.
   Maria Stuckler reușise să rămână în America datorită promisiunii unor documente despre comuniștii germani, pe care soțul său reușise să le păstreze din timpul colaborării cu Himmler. Fusese o femeie deșteaptă, le dăduse americanilor destule informații încât să o lase să rămână acolo, ajungând cu fiecare dezvăluire din ce în ce mai aproape de scopul urmărit: cetățenia americană pentru ea și fiul său. Cererea pentru cetățenie fusese aprobată de însuși Hoover după ce-i dăduse și ultimul document ce făcea referire la mai mulți evrei de stânga, fugiți din Germania înainte de începerea războiului și care veniseră în Statele Unite.
   IWG-ul ajunsese la concluzia că informațiile Mariei Stuckler fuseseră esențiale în cazul audierilor lui McCarthy, lucru ce o transformase în ochii lui Hoover într-un fel de eroină. Statutul de „persoană favorizată” i-a permis să pună pe picioare afacerea cu antichități pe care o moștenise apoi fiul ei și să importe obiecte de interes major din Europa fără amestecul vămii din SUA. Se pare că bătrâna era încă în viață, în deplinătatea facultăților mentale la cei optzeci și cinci de ani ai săi și locuia într-un azil particular din Rhode Island.
   Și, iată-mă aici, bând ceai cu fiul ei, într-o cameră mobilată cu comorile furate în timpul războiului, asta dacă Reid avea dreptate în privința colecției particulare a lui Stuckler, păstrate pe parcursul a peste zece ani prin intermediul procesului lent și ambițios de trădare al unei femei. M-am întrebat dacă acest lucru îl deranja pe Stuckler.
   Omul lui Ross spusese că bărbatul era un om generos și donase foarte mulți bani unor fundații de caritate, printre care și unele evreiești, deși câteva dintre ele refuzaseră donația când aflaseră numele persoanei în cauză.
   Poate că făcuse aceste lucruri din cauza mustrărilor de conștiință, dar putea la fel de bine să fi fost o încercare de a distrage atenția publicului de la afacerile și colecțiile sale.
   Mi-am dat brusc seama că Stuckler îmi era antipatic, deși nici nu-l cunoșteam.
   - Îți mulțumesc că ați venit, a spus el.
   Nu avea accent german, de fapt, nu avea niciun fel de accent.
   Vorbea pe un ton neutru, dându-mi impresia că menținea astfel imaginea atent construită a unui om care nu-și trădează originile și adevărata sa natură.
   - Cu tot respectul, mă aflu aici pentru că angajatul dumneavoastră mi-a spus că aveți niște informații pentru mine. Pot să beau ceai și acasă.
   Stuckler continua să radieze de bunătate, în ciuda insultei intenționate pe care i-o adusesem, de parcă îi făcea plăcere suspiciunea că toți cei care îl vizitau îl antipatizau, deși vorbele lor erau lapte și miere.
   - Bineînțeles, bineînțeles. Cred că vă pot ajuta. Dar, înainte de a începe, aș vrea să aflu mai multe despre moartea domnului Garcia, în care ați jucat un rol destul de important. Spuneți-mi ce ați văzut în apartamentul lui.
   Nu știam unde voia să ajungă, dar mi-am dat seama că Stuckler era familiarizat cu negocierile. Probabil că învățase acest lucru de la mama lui și îl folosea în toate afacerile. Era clar că nu aveam să aflu nimic de la el până nu i-aș fi dat tot atât de multe informații în schimb.
   - Erau sculpturi din oase, suporturi de lumânări ornamentate cu rămășițe umane și o reprezentare a unei divinități mexicane, Santa Muerte, realizată din craniul unei femei.
   Stuckler nu a părut interesat de Santa Muerte, dar m-a pus să-i descriu cu lux de amănunte ce văzusem, punându-mi întrebări despre detaliile statuii și a felului în care arăta aceasta.
   I-a făcut apoi semn lui Murnos, și acesta i-a adus o carte de pe una din măsuțele din apropiere. Era un volum cu coperți negre, pe cotorul căruia scria cu litere roșii: „Memento mori”.
   Coperta era de fapt fotografia unui obiect asemănător cu cele din apartamentul lui Garcia: un craniu sprijinit de un os curbat, ce ieșea ca o limbă albă de sub un maxilar distrus, căruia îi lipseau cinci sau șase dinți. Craniul era așezat pe o coloană formată din alte cinci sau șase oase asemănătoare.
   Stuckler a văzut că rămăsesem cu privirea pe copertă.
   - Fiecare dintre ele este un os sacral uman, a explicat el. Ne putem da seama după cele cinci vertebre îmbinate.
   A răsfoit cincizeci sau șaizeci de pagini scrise în mai multe limbi, inclusiv germană și engleză, până a găsit o serie de poze.
   Mi-a dat cartea.
   - Uitați-vă, vă rog, peste aceste fotografii și spuneți-mi dacă recunoașteți vreuna.
   M-am uitat peste ele. Majoritatea erau alb-negru, iar unele în sepia. Prima era fotografia unei biserici, cu trei turle așezate în formă de triunghi și înconjurată de copaci. Zidul vechi de piatră din jurul clădirii era întretăiat la intervale regulate de coloane decorate la capete cu cranii din piatră.
   Restul erau pozele mai multor obiecte și aranjamente realizate din cranii și oase: piramide și cruci, ghirlande și lanțuri albe din oase, suporturi de lumânări și candelabre. La sfârșit era pusă poza bisericii, făcută din lateral, în plină zi.
   Zidurile groase, năpădite de iederă, păreau pline de insecte din cauza texturii fotografiei, de parcă o mulțime de albine s-ar fi așezat acolo.
   - Ce este acest loc? am întrebat, având din nou sentimentul că văd ceva obscen în reducția rămășițelor umane la statutul de ornamente ale unei biserici.
   - Răspundeți-mi mai întâi la întrebare, a spus el, ridicând un deget în semn de dojană.
   M-am gândit să-i rup degetul.
   M-am uitat la Murnos. Nu trebuia să fie telepat ca să-și dea seama ce gândeam. După expresia lui, credeam că multor oameni, inclusiv lui, le trecuse prin minte să-l bată pe Stuckler.
   Am ignorat gestul pe care-l făcuse și i-am arătat o fotografie micuță a unui aranjament în formă de ancoră, așezat într-un alcov din perete. Șapte humerusuri formau un model în formă de stea, cu un craniu în centru, așezat pe ceea ce ar fi putut fi cândva fragmente de stern sau de omoplat, urmate de o coloană verticală de alte humerusuri, ce se terminau într-un semicerc format din vertebre arcuite în sus și ornamentate cu cranii.
   - Și Garcia avea ceva asemănător.
   - Acesta este obiectul pe care i l-ați arătat domnului Neddo?
   Nu i-am răspuns. Stuckler a tras nerăbdător aer în piept.
   - Haideți, domnule Parker. Știu multe lucruri despre dumneavoastră și despre activitatea pe care o desfășurați. Știu că ați vorbit cu Neddo. Era și normal să faceți acest lucru: până la urmă, el este expertul în acest domeniu. Aș putea să mai adaug că este și un Credincios. Poate că era mai bine să spun: „era un Credincios”. Le-a întors de mult spatele, dar bănuiesc că mai crede încă în câteva din principiile lor.
   Aflasem un lucru nou. Dacă Stuckler spunea adevărul, atunci Neddo ascunsese foarte bine legătura pe care o avea cu Credincioșii. Am început să mă întreb cui îi era loial. Vorbise cu Reid și Bartek, și speram doar ca aceștia să-i cunoască trecutul, dar mă întrebam dacă nu-i spusese și lui Brightwell despre mine.
   - Ce știți despre Credincioși?
   - Că sunt secretoși și foarte organizați; cred în existența unor ființe angelice sau demonice și că sunt în căutarea aceluiași obiect ca și mine.
   - Îngerul Negru.
   Stuckler a părut pentru prima oară impresionat. Dacă n-aș fi fost atât de sigur pe mine, poate că aș fi roșit la auzul aprobării lui.
   - Da, Îngerul Negru, dar eu îl caut din cu totul alte motive decât ale lor. Tatăl meu a murit căutându-l. Cred că îmi cunoașteți trecutul. De fapt, bănuiesc că ați aflat. Nu păreți genul de om care să nu se informeze despre un străin când urmează să se întâlnească cu el. Tatăl meu a fost membru al SS și al Ahnenerbe, institutul Reichsfuhrerului Himmler de cercetare a ocultismului. Bineînțeles că majoritatea lucrurilor pe care le căutau erau tâmpenii, dar Îngerul Negru era altfel: era adevărat, sau se poate spune cu un anumit grad de certitudine că a existat o statuie a unei ființe în stadiu de transformare din om în demon. Un asemenea artefact ar fi piesa de rezistență a oricărei colecții, indiferent de valoarea sa. Dar Himmler, asemenea Credincioșilor, credea că statuia nu era o simplă sculptură. El cunoștea povestea creației sale, așa că a început să caute fragmentele hărții. De aceea i-a trimis pe tatăl meu și pe oamenii lui la mănăstirea din Fontfroide, ca să recupereze bucata de pergament care se presupune că era ascunsă acolo. Cercetătorii din Ahnenerbe erau oameni extraordinari, capabili să găsească până și cele mai obscure referințe. Era o misiune periculoasă, chiar sub nasul forțelor aliate și a dus la moartea tatălui meu. Cutia din argint a dispărut și nu am reușit să o găsesc până acum.
   A arătat cu degetul spre carte.
   - Ca să vă răspund la întrebare, aceasta este mănăstirea din Sedlec, locul în care a luat naștere Îngerul Negru. De aceea lucra Garcia la sculptura lui din oase: fusese însărcinat să realizeze o versiune a osuarului din Sedlec, un loc demn de Îngerul Negru. Vi se pare ciudat?
   Îi sclipeau ochii. Stuckler era un fanatic, la fel ca Brightwell și Credincioșii. Începea să-i cadă masca sofisticată, iar el nu se putea abține când vorbea despre obsesia lui.
   - De ce sunteți atât de sigur că există?
   - Pentru că am văzut copii ale sale. Și dumneavoastră ați văzut una.
   S-a ridicat brusc.
   - Veniți, vă rog.
   Murnos a obiectat, dar Stuckler i-a tăiat vorba.
   - Stai liniștit, Alexis. Totul decurge așa cum ar trebui.
   L-am urmat pe Stuckler prin casă până am ajuns în fața unei uși de sub scările principale. Murnos a rămas în urma mea, chiar și după ce Stuckler a descuiat ușa și noi am coborât în pivniță.
   Era o încăpere mare, pardosită cu piatră. Aproape întreg spațiul era ocupat de colecția de vinuri, de aproape o mie de sticle, așezate cu grijă. Termostatul din perete controla temperatura.
   Am trecut printre rafturile cu sticle și am ajuns la o a doua ușă, de data aceasta din metal, care se deschidea cu o cartelă magnetică, după o scanare a retinei. Murnos a deschis ușa și s-a dat într-o parte să ne facă loc mie și lui Stuckler.
   Ne aflam într-o cameră pătrată din piatră. Alcovurile de sticlă din perete adăposteau comorile cele mai de preț ale lui Stuckler: trei icoane, a căror foiță de aur era intactă, în culori vii, potire de aur și cruci ornamentate, picturi și sculpturi mici ce reprezentau bărbați greci sau romani. Totuși piesa de rezistență era o statuie, înaltă de doi metri și jumătate, realizată în întregime din oase umane.
   Mai văzusem o sculptură asemănătoare, în apartamentul lui Garcia, dar la o scară mult mai mică.
   Era Îngerul Negru.
   O singură aripă era întinsă, textura ei constând din oase ușor curbate, radiusuri și cubitusuri. Brațele fuseseră construite din femururi și fibule, pentru a respecta proporțiile, iar picioarele imense, dintr-un aranjament ornamentat de oase îmbinate cu iscusință. Capul era format din mai multe bucăți de cranii, tăiate cu grijă și asamblate astfel încât să formeze un tot unitar. Coastele și vertebrele alcătuiau cornul ce pornea din craniu și se arcuia spre claviculă. Statuia era așezată pe un piedestal din granit, cu ghearele picioarelor încleștate pe marginea pietrei.
  Am fost dezgustat când am văzut-o, dar am avut și un sentiment de teamă. Mă tulburaseră fotografiile ornamentelor de oase din mănăstirea din Sedlec, dar poate că acelea aveau un rost, erau o recunoaștere a mortalității. Acest obiect nu avea nicio valoare: rămășițele umane erau părți componente ale reprezentării răului absolut.
   - Un lucru extraordinar, nu credeți? a întrebat Stuckler.
   Nu puteam ghici cât de des privise această statuie, dar, judecând după tonul vocii sale, sentimentul de respect și venerație pe care-l avea pentru achiziția sa era nemăsurat.
   - Se poate spune și așa. De unde provine?
   - Tatăl meu a descoperit-o în mănăstirea din Morimondo, Lombardia, în timp ce căuta informații despre pergamentul din Fontfroide. Era primul indiciu că se afla destul de aproape de hartă. După cum vedeți, a avut de suferit.
   Stuckler mi-a arătat câteva fragmente de oase, o reparație grosolană a fisurii din coloană și câteva degete lipsă.
   - Tata credea că a fost mutată din Sedlec, probabil după ce harta a fost ruptă în bucăți și împrăștiată în lume și a ajuns cumva în Italia. O a doua cacealma, probabil pentru a distrage atenția de la original. A dat ordin să fie ascunsă. Avea mai multe locuri în care ascundea astfel de lucruri, și nimeni nu îndrăznea să-i pună la îndoială ordinele. Trebuia să fie un cadou pentru Reichsfuhrer, dar tata a fost ucis înainte să rezolve problema transportului. După război a ajuns în posesia mamei, împreună cu alte bunuri ale tatălui meu.
   - Oricine putea construi această statuie, nu?
   - Nu, a răspuns Stuckler, pe deplin convins. Această statuie a fost realizată de cineva care a studiat originalul. Detaliile sunt perfecte.
   - De unde știți dacă nu ați văzut niciodată originalul?
   Stuckler a mers până în fața unui alcov și a deschis ușa de sticlă.
   L-am urmat. Aprinse lumina dinăuntru și am văzut două cutiuțe de argint, deschise, ce aveau încrustate pe capac o cruce simplă. Lângă ele, protejate de straturi subțiri de sticlă, erau două bucăți de pergament, cam de treizeci de centimetri.
   Am văzut fragmente dintr-un desen, un zid cu o fereastră și mai multe simboluri pe margine: o inimă sacră înconjurată de spini, un stup și un pelican. Pe fiecare pergament se găseau o serie de puncte, reprezentând probabil niște numere, de asemenea colțurile unor scuturi sau blazoane. Am recunoscut imediat numeralele romane și una din literele de care îmi povestise Reid.
   Unul din manuscrise avea desenat pe el un picior imens, curbat în spate și terminat cu degete cu gheare. Era reprezentarea aproape identică a statuii din spatele nostru. Mi-am dat seama că pe picior scria ceva, dar nu am putut desluși  literele. Pe cel de-al doilea manuscris era desenată o jumătate de craniu, identică, din nou, cu jumătatea craniului statuii.
   - Vedeți? a întrebat Stuckler. Aceste fragmente au fost împrăștiate de secole prin lume, încă de la crearea hărții. Într-adevăr, statuia putea fi realizată de cineva care a văzut aceste desene, dar singurul care o putea reda atât de detaliat trebuie să fi avut acces la originalul Îngerului Negru. Desenul este destul de grosolan redat, dar statuia reală este mult mai frumoasă. M-ați întrebat de ce cred în existența ei: iată motivul.
   M-am întors cu spatele la statuie și la Stuckler. Murnos mă privea fără să afișeze nicio expresie pe chip.
   - Aveți așadar două fragmente. Și veți licita pentru cel de-al treilea.
   - Voi licita, așa cum ați sugerat, iar după ce se va încheia licitația, voi lua legătura cu ceilalți ofertanți, ca să aflu cine mai deține asemenea pergamente. Doar eu și Alexis cunoaștem secretul acestei pivnițe. Sunteți primul oaspete care a avut privilegiul să o vadă și acest lucru se datorează licitației care va avea loc în curând. Sunt un om bogat, domnule Parker. Voi lua legătura cu ceilalți colecționari și voi ajunge la o înțelegere cu ei. Astfel voi afla destule informații, încât să reușesc să descopăr locul în care este ascuns Îngerul Negru.
   - Și Credincioșii? Credeți că îi puteți cumpăra și pe ei?
   - Nu vă lăsați păcălit de ușurința cu care i-ați scos din joc pe cei doi detectivi din Maine, domnule Parker. Nu v-am considerat niciodată un pericol. Ne vom ocupa și de ei, dacă va fi cazul, dar aș prefera să ajungem la un acord profitabil pentru ambele părți.
   Mă îndoiam că se va întâmpla așa. Din câte văzusem, Stuckler căuta statuia din cu totul alte motive decât Brightwell și oamenii lui. Pentru el era doar o altă comoară pe care voia s-o încuie în această pivniță, în ciuda legăturilor pe care le avea cu moartea tatălui său.
   Îngerul Negru avea să stea lângă cealaltă statuie, oglindindu-se una în cealaltă, iar Stuckler le-ar fi putut adora în felul lui obsesiv.
   În schimb, Brightwell și cel căruia îi dădea socoteală credeau că în argint trăia o ființă. Stuckler voia ca statuia să rămână intactă și să nu o cerceteze nimeni, pe când Brightwell voia să găsească un mod de a elibera ceea ce zăcea înăuntru.
   - Ați cunoscut cumva un om pe nume Brightwell?
   Stuckler m-a privit indiferent.
   - Ar fi trebuit?
   Nu mi-am dat seama dacă știa sau nu despre Brightwell. M-am întrebat de cât timp Brightwell ieșise din umbră, împins de credința că aveau să-și atingă țelul și dacă acesta era motivul pentru care Stuckler zisese că nu auzise de acel bărbat. În ciuda purtării sale puțin comice, Stuckler era destul de priceput în afaceri și reușise să caute fragmentele hărții fără să atragă atenția lui Brightwell asupra sa. Acest lucru era pe cale să se schimbe.
   - Cred că veți auzi de el în curând, după ce va descoperi că aveți un țel comun.
   - Abia aștept să-l cunosc, a spus Stuckler zâmbind.
   - Cred că trebuie să plec, am răspuns eu, dar bărbatul nu mă mai asculta.
   Așa că Murnos m-a condus afară, lăsându-l pe șeful său pierdut în contemplarea oaselor umane, aducând un tribut răului etern.

                                          19.

         M-am întâlnit cu Phil Isaacson la Old Port, ca să luăm cina, imediat după întrevederea cu Stuckler.
   Era din ce în ce mai clar că licitația din ziua următoare avea să fie un moment crucial: acolo aveau să se întâlnească toți cei care voiau să cumpere cutia din Sedlec, inclusiv Credincioșii, iar Stuckler urma să intre în conflict cu ei dacă reușea să obțină pergamentul. Voiam să fiu prezent la licitație, dar din păcate nu reușisem să iau legătura cu Claudia Stern. Mi s-a spus că intrarea la licitație se făcea doar pe baza unei invitații și că era mult prea târziu să fiu trecut pe lista invitaților.
   I-am lăsat Claudiei un mesaj, rugând-o să mă sune când putea, dar nu mă așteptam să o facă, deoarece clienții ei nu ar fi fost prea încântați dacă i-ar fi permis unui detectiv particular să se amestece în treburile lor, mai ales că voiam să aflu cine era cumpărătorul unuia dintre cele mai neobișnuite obiecte scoase la licitație în ultimii ani. Dar dacă era cineva care putea să intre la acea licitație și să cunoască și ofertanții, atunci acela era Phil Isaacson.
   Restaurantul Natasha era situat înainte pe Cumberland Avenue, aproape de Bineliff, dar se mutase în zona Old Port, lucru ce îmi convenea de minune. Împrejurimile erau mult mai primitoare, iar mâncărurile mai bune, un lucru demn de apreciat pentru un restaurant care punea accentul pe calitate de la bun început.
   Când am ajuns, Phil mă aștepta deja la o masă din apropierea banchetei ce traversa întregul local. Arăta, ca întotdeauna, ca scos din cutie: un omuleț scund, cu barbă albă, îmbrăcat într-o haină din tweed, cu cămașă albă, papion roșu și pantaloni cafenii. Era avocat și rămăsese partener al firmei sale de avocatură din Cumberland, dar mai era și critic de artă al ziarului Portland Press Herald.
   Nu aveam nimic cu acest ziar, dar mi se părea ciudat să găsesc printre paginile lui articolele unui critic de artă de talia lui Phil Isaacson. Acestuia îi plăcea să spună că editorii ziarului uitaseră complet de el și nici nu era greu să-ți imaginezi pe cineva din biroul editurii ridicând ziarul, citind articolul lui Phil și exclamând: „Stai puțin, noi avem un critic de artă?”
   L-am cunoscut pe Phil la o expoziție de artă a Galeriei June Fitzpatrick, de pe Park Street, unde June expunea lucrările lui Sara Crisp o artistă din Cumberland. Aceasta își realiza minunatele tablouri din diverse componente - frunze, oase de animale, piele de șarpe - alegând pentru fragmentele de floră și faună un fundal din structuri geometrice complexe.
   M-am gândit că tema lucrărilor ei era ordinea din natură, și Phil fusese de acord cu mine, sau cel puțin așa cred, pentru că vocabularul lui în materie de artă era mult mai bogat ca al meu. În cele din urmă am cumpărat și eu o lucrare: o cruce din coji de ouă fixate în ceară pe un fundal de cercuri roșii, intercalate.
   - Ia te uită, a spus Phil când am ajuns la masă. Mă gândeam că ai găsit pe cineva mai interesant cu care să-ți petreci seara.
   - Crede-mă că am încercat. Se pare însă că toți oamenii interesanți au altceva de făcut astă-seară.
   O chelneriță a așezat pe masă un pahar de California Zin. I-am cerut să aducă toată sticla și niște apetitive orientale care să meargă cu băutura.
   Am stat la taclale cu Phil în timp ce așteptam mâncarea, iar el mi-a dat câteva sfaturi despre lucrările unor artiști, pe care le puteam cumpăra dacă aș fi câștigat la loterie. Restaurantul începuse să se aglomereze, și am așteptat ca toți cei din jurul nostru să înceapă discuțiile ca să pot aborda subiectul care mă interesa.
   - Ce poți să-mi spui despre Claudia Stern, am întrebat eu, când Phil a terminat ultimul crevete de pe platou.
   Phil a așezat rămășițele crevetelui într-o parte a farfuriei și și-a șters delicat buzele cu șervetul.
   - Nu mă ocup de licitațiile ei în articolele mele. Nu vreau să-i fac pe oameni să renunțe la micul lor dejun prin descrierea detaliată a unora dintre obiectele pe care le intermediază și nici nu sunt convins că licitațiile pe bază de invitații sunt un subiect interesant. Și apoi de ce te-ar interesa vreunul dintre lucrurile pe care vrea să le vândă? Are de-a face cu vreun caz?
   - Într-un fel, da. Dar aș putea spune că am și un interes personal.
   Phil s-a rezemat de spătarul scaunului și și-a mângâiat barba.
   - Păi, să vedem. Nu este o casă de licitații veche. A fost înființată acum zece ani și este specializată în ceea ce s-ar putea numi obiecte „esoterice”. Claudia Stern are o diplomă în antropologie, de la Harvard, dar are o echipă întreagă de experți care evaluează și stabilesc autenticitatea obiectelor. Aria ei de interes este destul de largă și totodată specializată. Vorbesc despre manuscrise, rămășițe umane asamblate în așa-zise opere de artă și alte lucruri care au legătură cu apocrifele biblice.
   - Mi-a pomenit despre niște rămășițe umane când am vorbit cu ea, dar nu mi-a dat mai multe detalii.
   - E unul din lucrurile pe care mulți dintre noi nu le-am discuta cu străinii. Până de curând, să zicem până acum cinci sau șase ani, Casa Stern făcea comerț cu diverse obiecte indigene: în special cranii, dar și alte lucrări mai complexe. Acest lucru este interzis acum, iar guvernul și triburile vor să recupereze obiectele prezentate la licitație. Totuși, nu există dificultăți în ceea ce privește sculpturile de oase din Europa, atâta vreme cât sunt destul de vechi, iar casa de licitații a întocmit actele cu câțiva ani în urmă, când au fost scoase la licitație mai multe osuare din Polonia și Ungaria. Din câte îmi amintesc, din oase s-au realizat câteva candelabre asemănătoare.
   - Ai cumva idee cine le-a cumpărat?
   Phil a dat din cap că nu.
   - Casa Stern e foarte strictă în această privință. Se adresează unui anumit tip de colecționari, și, din câte știu eu, niciunul dintre ei nu s-a plâns vreodată de felul în care își conduce afacerile Claudia Stern. Fiecare obiect este examinat minuțios înainte să i se stabilească autenticitatea.
   - Nu i-a vândut nimănui o mătură care să nu zboare?
   - Se pare că nu.
   Chelnerița a luat restul apetitivelor și, câteva minute mai târziu, ne-a adus felul principal: homar pentru Phil și friptură pentru mine.
   - Văd că nici acum nu mănânci fructe de mare.
   - Cred că unele ființe au fost create urâte, pentru a-i descuraja pe oameni să le mănânce.
   - Sau să se întâlnească cu ele.
   - Sau așa.
   A început să rupă homarul, iar eu am încercat să nu mă uit la el.
   - Vrei să-mi spui de ce te interesează Claudia Stern? Rămâne între noi, desigur.
   - Mâine va avea loc o licitație.
   - Comoara din Sedlec. Am auzit câte ceva.
   Unul dintre domeniile de interes ale lui Phil era estetica cimitirelor, așa că nu m-a surprins că știa de Sedlec. Câteodată vastitatea cunoștințelor sale era aproape îngrijorătoare.
   - Știi ceva despre ea?
   - Am auzit că pe bucata de pergament oferită spre licitare sunt câteva desene și că nu are o valoare prea mare în sine, în afară de valoarea pe care i-o conferă curiozitatea. Știu că doamna Stern a dat spre autentificare doar o porțiune infimă din pergamentul pe care-l ține sub cheie până la găsirea unui cumpărător. Mai știu de asemenea că au păstrat secretul în ceea ce privește acest obiect destul de neimportant.
   - Pot să-ți spun eu mai multe, dacă vrei.
   Și i-am povestit. Când am terminat, jumătate din homarul lui Phil rămăsese în farfurie, iar eu aproape că nici nu mă atinsesem de friptură. Chelnerița a părut afectată când a venit să ne întrebe dacă mai doream ceva.
   - Este totul în regulă?
   Fața lui Phil s-a luminat de un zâmbet perfect, încât doar un expert și-ar fi putut da seama că era fals.
   - Totul a fost minunat, doar că nu mai am pofta de mâncare pe care o aveam cândva, a răspuns el.
   Am lăsat-o să-mi ia și mie farfuria și când s-a îndepărtat, zâmbetul lui Phil a dispărut.
   - Crezi că statuia există?
   - Cred că există ceva care a fost ascuns cu mult timp în urmă. O caută prea mulți oameni ca să fie doar un mit. În ceea ce privește adevărata ei natură, nu pot să mă pronunț, dar pot să spun că statuia este destul de valoroasă încât să se ucidă pentru ea. Ce știi despre colecționarii din acest domeniu?
   - Pe câțiva îi cunosc după nume, pe alții după reputație. Cei din afacerea asta nu prea vorbesc cu mine.
   - Ai putea să faci rost de invitații la licitație?
   - Cred că da. Ar trebui să apelez la câțiva oameni care-mi sunt datori, dar parcă mi-ai spus că doamna Stern ar prefera să nu participi la eveniment.
   - Sper doar să fie suficient de ocupată cu tot ce se întâmplă acolo, cât să-mi permită accesul, alături de tine. Dacă ajungem acolo cu puțin timp înainte de începerea licitației, cred că ne va lăsa să intrăm și nu va risca un scandal. Oricum, fac multe lucruri pe care oamenii ar prefera să nu le fac. N-aș mai avea de lucru dacă nu aș face-o.
   Phil a terminat vinul.
   - Știam eu că masa asta pe gratis mă va costa scump.
   - Haide, știu că te interesează. Și, dacă te va ucide cineva, gândește-te numai la necrologul din Press Herald. Vei fi nemuritor.
   - Nu mă consolează deloc, a răspuns Phil. Speram să devin nemuritor fără să mor.
   - Ai avea ocazia să fii primul.
  - Și tu ce șanse ai?
   - Puține, și din ce în ce mai puține.

             Brightwell era înfometat. Se luptase atâta timp cu nevoile lui, dar acestea puseseră stăpânire pe el.
   Își amintea de moartea femeii, Alice Temple, din depozitul vechi, și sunetul tălpilor lui goale pe podea când se apropia de ea. Temple: numele i se potrivea din punctul de vedere al profanării corpului ei.
   Lui Brightwell i se părea ciudat felul în care se proiectase în afara ființei lui și privise ce se întâmplase, de parcă trupul lui muritor avea anumite țeluri, în timp ce conștiința avea alte preocupări.
   Brightwell deschise gura și trase aerul în piept. Încleștă și descleștă pumnii, cu articulațiile profilându-se albe pe sub piele.
   Se cutremură, amintindu-și furia cu care o sfâșiase pe femeie.
  Atunci se produsese ruptura, divizarea Sinelui și a Non-Sinelui, una din părți dorindu-și să sfâșie, în timp ce alături, cealaltă aștepta calmă, dar vigilentă momentul final. Acesta era darul lui Brightwell, rațiunea ființei sale: putea să simtă ultima suflare pe întuneric sau chiar cu ochii închiși...
   Spasmele îl scuturau tot mai des. Își simțea gura foarte uscată. Temple, Alice Temple. Iubea acest nume, iubea gustul ei din momentul în care își lipise gura de a ei, sângele amestecându-se cu salivă și sudoare, conștiința ei disipându-se, pe măsură ce-și pierdea vigoarea.
   Acum Brightwell era din nou împreună cu ea, ținând-o de păr cu degetele pline de sânge, lipindu-și buzele de ale ei, de roșeața ei: roșie pe dinăuntru, roșie pe dinafară. Murea, și oricine altcineva, de la doctor până la omul de rând, ar fi văzut doar un corp care-și pierdea suflarea, un corp gol, din care se scurgea viața.
   Dar viața nu era singura care se scurgea în acel moment, iar Brightwell aștepta momentul. Simțise acel ceva ca pe o briză, adiind printr-un tunel stacojiu, asemenea unei toamne blânde ce face loc iernii, așa cum apusul prevestește noaptea, prezența și absența, lumina și întunericul. Și apoi era înăuntrul lui, încuiat acolo, prins între cele două lumi, în închisoarea străveche și întunecată care se numea Brightwell.
   Brightwell, îngerul călăuzitor, paznicul amintirilor. Brightwell exploratorul, găsitorul identităților.
   Brightwell începu să respire din ce în ce mai repede. Îi simțea înăuntrul lui, chinuiți, căutând răspunsuri.
   Brightwell, cel care reușea să supună voința celorlalți propriei lui voințe, cel care putea să-i convingă prin vorbele lui pe cei pierduți și uitați, cărora le putea revela adevărata lor natură.
   Avea nevoie de altcineva. Nu se mai putea abține. În adâncurile lui, vocile deveneau din ce în ce mai puternice, cerând să fie eliberate.
   Nu-i părea rău de nimic din ce se întâmplase după moartea ei.
   Era adevărat că atrăsese atenția asupra lor și că până la urmă nu fusese singură pe această lume. Cei care o iubeau nu voiau să-i accepte moartea fără să descopere adevărul, dar întâlnirea ei cu Brightwell nu fusese o coincidență. Brightwell era foarte bătrân și, de aceea, și foarte răbdător. Își păstrase mereu credința, certitudinea că fiecare viață pe care o luase îl adusese din ce în ce mai aproape de cel care-l trădase, care-i trădase pe toți, pentru mântuirea pe care nu-i va fi dat să o obțină vreodată.
   Acesta se ascunsese foarte bine, îngropându-și adevărata față sub pretextul normalității, chiar dacă cele trei lumi, lumea aceasta, lumea de dincolo și dulcele fagure al lumii de jos făcuseră tot ce le stătuse în putință să-i arate că normalitatea nu era pentru el.
   Brightwell avea planuri cu el. Voia să găsească un loc întunecos și rece, cu lanțuri prinse în pereți și să-l închidă acolo, privindu-l printr-o gaură din zid cum se ofilește, oră după oră, zi după zi, an după an, secol după secol, la granița cu moartea, fără să poată aluneca în abisurile ei.
   Și dacă Brightwell se înșela în privința naturii acestuia - iar el se înșela foarte rar, chiar și în privința celor mai neînsemnate lucruri - atunci bărbatul care voise să stea în calea revelației lor și a regăsirii celui pe care îl pierduseră de atâta amar de vreme ar fi avut parte de o moarte înceată, chinuitoare și agonizantă.
   Se pregătiseră cu tot ce era nevoie, și mâine aveau să afle totul. Nu putea să mai facă nimic, așa că Brightwell își permise să se răsfețe. În noapte aceea găsi un băiat într-un parc și îl ademeni cu promisiunea banilor, a mâncării și a plăcerilor carnale.
   După o vreme, Brightwell avea mâinile adânc înfipte în corpul băiatului, secționându-i organele și tăindu-i delicat venele cu unghiile lui lungi, cercetând mașinăria complicată care era de fapt omul, aducându-l pas cu pas pe băiat în punctul culminant dorit de Brightwell, până rămaseră uniți, cu buzele lipite, iar dulceața îl invadă pe Brightwell, în timp ce încă o voce se alătură corului de suflete dinăuntru.

                                               20.

               Martin Reid m-a sunat a doua zi, dimineața devreme, lucru care l-a făcut pe Angel să se întrebe dacă nu cumva părintele era de partea celor cu care trebuia să luptăm, pentru că numai cei înhăitați cu diavolul puteau să sune la 6.30 dimineața.
   - Vei participa la licitația de azi? a întrebat Reid.
   - Așa sper. Dumneavoastră?
   Preotul a început să mormăie.
   - Sunt prea cunoscut ca să mă pot pierde prin mulțime. Oricum, am vorbit ieri cu doamna Stern și mi-am exprimat din nou nemulțumirea față de hotărârea ei de a organiza licitația, în ciuda îndoielilor ce există în privința locului de proveniență și a proprietarilor cutiei. Vom trimite pe cineva să afle ce se întâmplă, dar nu voi fi eu acela.
   Pentru prima dată, mi-am dat seama că era ceva ciudat în felul în care Reid aborda problema fragmentului din Sedlec.
   Biserica Catolică nu ducea deloc lipsă de avocați, mai ales în comunitatea din Massachusetts, iar acest lucru putea fi confirmat de oricine avusese de-a face cu arhiepiscopia, pe parcursul recentelor scandaluri de abuz. Dacă voia să oprească licitația, atunci sediul Claudiei Stern ar fi fost până acum plin de personaje alunecoase - bărbați și femei în costume scumpe și cu pantofii lustruiți.
   - Am auzit că ai vrut să afli mai multe despre noi, a spus Reid.
   Făcusem cercetări după întâlnirea cu Bartek și Reid și-mi luase destul de mult timp să găsesc pe cineva care să recunoască că cei doi intraseră vreodată într-o biserică, cu atât mai puțin că se călugăriseră, dar în cele din urmă identitățile lor fuseseră confirmate de abatele mănăstirii Sfântul Iosif, din Spencer, Massachusetts, unde erau cazați.
   Reid aparținea de mănăstirea San Bernardo alle Terme din Roma și se părea că era un fel de ghid pentru călugărițele și călugării aflați în vizită, explicându-le modul de viață al sfântului Benedict, sfântul care inspirase cel mai mult regula ordinului cisterian, ducându-i să contemple locurile în care acesta își petrecuse viața: Norica, Subiaco și Monte Cassino. Bartek venea de la Mănăstirea Sfintei Fecioare din Novy Dvur, Republica Cehă, prima mănăstire întemeiată după căderea comunismului și care se afla încă în construcție.
   Bartek, împreună cu alți câțiva tineri cehi care fugiseră din țara lor din cauza persecuțiilor religioase, mai locuise înainte la mănăstirea de la Sept Fons din Franța, dar mai lucrase și în Statele Unite, mai ales la Mănăstirea Genesee, din nordul New York-ului. Din câte știam eu, Sept-Fons fusese mănăstirea pe care încercase să o jefuiască agentul FBI, Bosworth.
   Povestea lui Bartek era destul de plauzibilă, dar Reid nu mi se părea genul de om care să stea în fața unui grup de turiști, îngânând banalități. Interesant era că cel care-mi explicase toate aceste lucruri despre Reid și Bartek, îi spusese, după ce vorbise cu conducătorul ordinului din Statele Unite, că cei doi călugări erau reprezentanții a doua ordine diferite. Bartek era călugăr trapist, ordin ce-și luase numele de la Mănăstirea Fecioarei din La Trappe, Franța, și care se formase după o împărțire a ordinului în două: cei care se angajau să respecte ritualul tăcerii, al austerității și simplității și cei ca Reid, care nu erau atât de stricți în privința datoriilor și a modului lor de viață.
   Cei din urmă făceau parte din ordinul cistercian. Mă punea pe gânduri și respectul deosebit, vecin cu venerația, cu care călugărul vorbise despre cei doi oameni.
   - Eram curios, i-am răspuns lui Reid, plus că nu aveam decât cuvântul dumneavoastră.
   - Și ce-ai aflat? a întrebat el amuzat.
   - Nimic din ce nu le-ați îngăduit să nu-mi spună. Se pare că sunteți ghid turistic.
   - Asta ți-au spus? Bine, bine. Ei dau explicații și unuia care stă la ușa autobuzului așteptându-i pe întârziați. Nu trebuie să uiți istoria. Tocmai de aceea ți-am dat crucea. Sper că o porți. Este foarte veche.
   Pusesem crucea pe inelul de chei, pentru că purtam deja una: o cruce bizantină simplă de pelerin, veche de peste o mie de ani, pe care mi-o dăruise bunicul la absolvirea liceului. Nu credeam că mai aveam nevoie de încă una.
   - O țin aproape, l-am asigurat eu.
   - Bine. Dacă pățesc ceva, poți s-o freci puțin și o să vorbesc cu tine din lumea cealaltă.
   - Asta nu mă liniștește deloc, la fel ca multe alte lucruri în legătură cu dumneavoastră.
   - Cum ar fi?
   Părea un lucru destul de improbabil, dar era singura concluzie la care ajunsesem.
   - Cred că vreți să se desfășoare licitația. Cred că nici dumneavoastră și nici ordinul pe care-l reprezentați nu ați depus prea multe eforturi să o opriți. Cred că aveți anumite motive ca informațiile pe care le conține acel fragment să fie făcute publice.
   Nu mai auzeam nimic de la celălalt capăt al firului. Dacă nu i-aș fi auzit respirația, aș fi crezut că Reid plecase de lângă telefon.
   - Și ce motive am avea? a întrebat el, de data aceasta fără amuzament în glas.
   Părea mai degrabă îngrijorat. Nu, nu chiar îngrijorat: voia să găsesc singur răspunsul, dar nu avea de gând să mi-l spună.
   Reid intenționa să joace după regulile lui până la sfârșit, în ciuda amenințărilor mele că aveam să-i trimit pe capul lui pe Louis și pe frații Fulci.
   - Poate că și voi vreți să găsiți Îngerul Negru. Ordinul vostru l-a pierdut și vrea să-l recupereze.
   Reid a exclamat ceva și și-a regăsit din nou masca.
   - Ai fost aproape, dar nu vei primi nicio țigară, domnule Parker. Ai grijă de cruce și transmite-i salutările mele Claudiei Stern.
   A închis telefonul și de atunci n-am mai vorbit niciodată cu el.

            M-am întâlnit cu Phil Isaacson la Fanueil Hall, și de acolo am mers împreună spre casa de licitații.
   Claudia Stern își luase măsuri de precauție. Pe ușă scria că sediul fusese închis pentru o licitație privată și că toate cererile aveau să fie rezolvate la telefon. Am sunat și ne-a deschis ușa un bărbat imens, în costum negru, care părea că singurul lucru pentru care licitase vreodată fusese privilegiul de a da el primul pumn.
   - Acesta este un eveniment privat, domnilor, pe bază de invitații.
   Phil a scos din buzunar invitațiile. Nu aflasem cum făcuse rost de ele. Erau imprimate pe un carton tare, iar cuvântul „Stern” și data și ora licitației erau scrise cu litere aurii, în relief.
   Portarul le-a examinat cu atenție, apoi s-a uitat la noi ca să fie sigur că nu aveam de gând să scoatem crucile și să stropim cu agheasmă peste tot.
   - Nu e chiar Fort Knox, am spus eu.
   - Totuși nu participi la așa ceva în fiecare zi. Trebuie să recunosc că abia aștept să văd ce se întâmplă.
   Phil ne-a înregistrat la birou și a primit cartoanele de licitație.
   O femeie în negru ne-a oferit răcoritoare. De fapt, erau foarte mulți oameni îmbrăcați în negru și părea mai degrabă lansarea noului album al trupei Cure ori o nuntă gotică, decât o licitație.
   Ne-am servit cu suc de portocale și am urcat scările spre sala de licitații. După cum sperasem, erau foarte mulți oameni prezenți, așa că ne-am pierdut în mulțime.
   Am fost foarte uimit de numărul mare de invitați, dar și mai uimit că aceștia păreau absolut normali, în afară de gustul pentru haine închise la culoare. Totuși am văzut și câțiva indivizi care stătuseră prea mult timp singuri în întuneric, făcând lucruri neplăcute, în special un tip urât, cu unghii ascuțite și păr negru prins în coadă, care mai avea puțin și și-ar fi pus pe el un tricou pe care scria că a supt de la sânul Satanei.
   - Poate că o să-l găsim pe aici și pe Jimmy Page, am spus eu. Trebuia să-mi aduc CD-ul cu Led Zep IV.
   - Jimmy care?
   Nu mi-am dat seama dacă glumea sau nu.
   - Led Zeppelin, o trupă destul de populară, Domnia Voastră.
   Ne-am așezat pe două scaune din spate. Am ținut capul aplecat și m-am uitat la catalogul pe care-l primise Phil.
   Majoritatea obiectelor licitate erau cărți, unele chiar foarte vechi. Am găsit printre ele o copie exactă a Ars Moriendi, o carte de învățătură care te sfătuia cum să eviți condamnarea după moarte la chinurile veșnice, tipărită de englezul Caxton pe la 1490, și care conținea douăsprezece xilogravuri reprezentând ispitele unui om aflat pe patul de moarte. Claudia Stern știa, cu siguranță, cum să impresioneze prin obiectele scoase la licitație: din rândurile care descriau această carte am aflat că termenul „spovedit” însemna absolvit de păcate, și de aceea a fi luat din scurt însemna că nu aveai mult timp la dispoziție ca să te spovedești înainte de moarte; de asemenea, „o moarte bună” nu excludea un sfârșit violent.
   Citisem într-o carte că Sfântul Dionisie, apostolul Galiei și protectorul Franței fusese decapitat de călăii săi, dar își culesese capul de pe jos și plecase cu el, lucru care spunea multe despre dorința Sfântului Dionisie de a întreține buna dispoziție și de a face spectacol.
   Unele obiecte aveau o oarecare legătură unele cu celelalte. La numărul 12 era un exemplar al Malleus Maleficarum, Ciocanul Vrăjitoarelor, datat la începutul secolului al XVI-lea, despre care se presupune că îi aparținuse lui Johann Geiler von Kaisersberg, un predicator înfocat din Strasbourg, în timp ce predicile lui de la 1516 reprezentau obiectul cu numărul 13. Predicile lui Geiler fuseseră ilustrate de Hans Baldung, cu o vrăjitoare gravată, discipolul lui Durer. Obiectul numărul 14 era de fapt o serie de picturi erotice ale lui Baldung în care un bătrân, reprezentând Moartea, mângâia o tânără. Se pare că la această temă Baldung a tot revenit pe parcursul carierei lui.
   Mai erau acolo și statui, icoane, picturi, inclusiv cea pe care o văzusem în atelierul Claudiei, însoțită doar de explicația: „Kutna Hora, secolul al XV-lea, artist necunoscut”, precum și alte câteva sculpturi din oase. Majoritatea aveau și poze, dar niciuna dintre ele nu semăna cu cele pe care le văzusem în cartea lui Stuckler sau în apartamentul lui Garcia, fiind lucrate mult mai grosolan.
   Devenisem deja un fin cunoscător al sculpturilor din oase.
   Oamenii au început să se așeze cam pe la ora treisprezece.
   Nu i-am văzut pe Stuckler sau pe Murnos, dar la masa adjudecătorilor, aproape de podium, stăteau opt femei, fiecare cu telefonul la ureche.
   - E puțin probabil ca ofertanții serioși să vină ei înșiși să liciteze pentru obiecte mai esoterice, a spus Phil. Cumpărătorii nu vor să-și dezvăluie identitatea, parțial din cauza valoni pe care o au obiectele, dar mai ales pentru că pasiunea lor poate fi interpretată greșit.
   - Vrei să spui că oamenii o să-i considere niște ciudați?
   - Exact.
   - Dar sunt ciudați.
   - Da.
   - Cel puțin suntem de acord cu acest lucru.
   Totuși, bănuiam că Stuckler pusese pe cineva să-i supravegheze pe ofertanți. Nu cred că nu voia să știe ce se întâmpla în timpul licitației. Dar mai erau și alții. Undeva în mulțime se ascundeau cei care-și spuneau Credincioși.
   Îl avertizasem pe Phil în privința lor, deși nu credeam că era în pericol.
   Claudia Stern a intrat printr-o ușă laterală, însoțită de un bărbat mai în vârstă, într-un costum negru, plin de mătreață în partea de sus. A luat locul pe podium, iar bărbatul s-a așezat lângă ea, la o masă înaltă pe care se afla un registru imens în care trebuia să noteze datele personale ale cumpărătorilor și ofertele lor finale.
   Doamna Stern a lovit ușor cu ciocănelul ca să se facă liniște, și ne-a urat bun venit. După cuvintele introductive despre plată și colecții, a început licitația propriu-zisă.
   Primul lot de obiecte îmi era cunoscut din auzite: un exemplar din 1821 al Cărții lui Enoch, traduse de Richard Laurence, împreună cu un exemplar al dramei în versuri a lui Byron, Cerul și Pământul: Un Mister, din același an. Câțiva ofertanți licitară pentru ele, dar cumpărătorul a fost un ofertant anonim la telefon. Copia lui Geiler a Malleus Maleficarum a fost cumpărată de o doamnă mai în vârstă, într-un costum roz, pe al cărei chip se citea o bucurie sumbră legată de achiziție.
   - Cred că restul vrăjitoarelor vor fi mulțumite, a spus Phil.
   - Cunoaște-ți dușmanul.
   - Exact.
   După vânzarea altor cinci sau șase obiecte care nu produseseră prea mare vâlvă, a ieșit din birou fratele geamăn al gorilei de la intrare. Avea mănuși albe și ținea în mâini cutia de argint, decorată cu o cruce simplă. Era aproape identică cu cele pe care le văzusem la Stuckler, dar părea mult mai bine păstrată. Nu avea prea multe urme de lovituri, iar metalul moale de-abia dacă era zgâriat.
   - Acum, a spus doamna Stern, am ajuns la ceea ce va fi pentru mulți dintre dumneavoastră încoronarea acestei licitații. Obiectul numărul 20, o cutie din argint de Boemia, din secolul al XV-lea, decorată cu o cruce simplă, conținând un fragment de pergament. Cei cu adevărat interesați dintre dumneavoastră au avut ocazia să cerceteze o mică parte din acest fragment și să-i verifice autenticitatea prin mijloace proprii. Nu se vor admite întrebări sau obiecții, iar vânzarea va fi definitivă.
   Un simplu vizitator s-ar fi întrebat ce era cu toată acea agitație, mai ales după introducerea făcută, dar tensiunea crescuse în cameră și oamenii începuseră să murmure. Femeile care vorbeau la telefoane șovăiau cu pixurile în mână.
   - Voi deschide această licitație la cinci mii de dolari, a spus doamna Stern.
   Nu s-a făcut nicio ofertă, dar ea zâmbi cu îngăduință.
   - Știu că în sală sunt oameni interesați de acest obiect. Totuși, voi începe cu un preț mic. Cine oferă două mii de dolari?
   Satanistul cu unghiile ascuțite și-a ridicat cartonașul, și din acel moment a început licitația propriu-zisă. Ofertele crescură rapid cu câte 500 de dolari, depășind suma inițială de 5.000 de dolari, ajungând la 10.000 de dolari, apoi la 16.000 de dolari.
   Cei din sală au renunțat să mai liciteze în jurul sumei de 20.000 de dolari, și doamna Stern și-a îndreptat atenția spre ofertanții de la telefoane, unde, după o serie de semne făcute din cap, licitația a ajuns la 50.000 de dolari, apoi la 75.000 de dolari, și în cele din urmă, la 100.000 de dolari. Ofertele au continuat să crească, trecând de 200.000 de dolari și s-au oprit la 235.000 de dolari.
   - Oferă cineva mai mult?
   Nimeni nu a mișcat.
   - Oferta este de 235.000 de dolari.
   A așteptat puțin, apoi a lovit odată cu ciocănelul în masă.
   - Vândut pentru 235.000 de dolari.
   Odată vânzarea încheiată, oamenii și-a reluat convorbirile și câteva persoane s-au îndreptat deja spre ușă.
   Doamna Stern, simțind că partea interesantă se terminase, i-a dat ciocănelul unuia dintre asistenți, și licitația s-a reluat, dar fără agitația de dinainte. Doamna Stern a schimbat câteva cuvinte cu reprezentanta clientului, apoi s-a îndreptat spre birou.
   Phil și cu mine ne ridicasem și ne pregăteam de plecare, când ea ne-a aruncat o privire încruntată, încercând să-și amintească unde mă mai văzuse înainte. L-a salutat din cap pe Phil, care i-a răspuns cu un zâmbet.
   - Te place, i-am spus lui Phil.
   - Farmecul bărbii albe le cucerește pe femei.
   - Sau poate nu văd în tine o amenințare.
   - Ceea ce mă face și mai periculos.
   - Ai o viață interioară bogată, Phil. Și e doar un mod politicos de-a o spune.
   Eram la primul etaj, când doamna Stern s-a ivit în cadrul unei uși de la parter și ne-a așteptat să coborâm.
   - Philip, mă bucur să te revăd.
   I-a oferit obrazul palid să-l sărute, iar mie îmi întinse mâna.
   - Domnule Parker. Nu știam că sunteți pe lista invitaților. Mă temeam că prezența dumneavoastră la licitație i-ar fi făcut pe ofertanți să nu se simtă în largul lor dacă ar fi aflat cu ce vă ocupați.
   - Eram cu ochii pe Phil, în cazul în care s-ar fi entuziasmat prea tare și ar fi licitat pentru vreun craniu.
   Ne-a invitat să bem ceva. Am urmat-o într-o cameră privată, mobilată cu canapele și fotolii de piele. Cataloagele licitațiilor viitoare și ale celor care avuseseră deja loc erau aranjate pe două rafturi de lângă măsuța de cafea. Doamna Stern a deschis barul plin cu băuturi și ne-a invitat să alegem ce doream.
   Am ales o Beck’s fără alcool, doar din politețe. Phil a optat pentru un vin roșu.
   - De fapt, am fost surprinsă că nu ați licitat și dumneavoastră, domnule Parker. Doar m-ați consultat în privința acelei interesante sculpturi din oase.
   - Nu sunt colecționar, doamnă Stern.
   - Nu, nici nu credeam că sunteți. De fapt, cred că îi judecați prea aspru pe colecționari, după cum demonstrează și sfârșitul domnului Garcia. Ați mai aflat ceva despre el?
   - Câteva lucruri.
   - Ați vrea să ni le spuneți și nouă?
   Avea un aer puțin de superioritate, ascuns de un zâmbet fals.
   Își închipuia că știa deja toate lucrurile pe care i le-aș fi putut împărtăși despre Garcia.
   - Am găsit în apartamentul lui casete video cu femei muribunde. Cred că a jucat un rol important în realizarea lor.
   O umbră a alunecat pe fața doamnei Stern, iar rânjetul ei s-a micșorat vizibil.
   - Și credeți că prezența lui în New York avea legătură cu licitația de astăzi, când urma să fie scoasă la vânzare cutia din Sedlec. Altfel, de ce v-ați afla aici?
   - Aș vrea să știu cine a fost cumpărătorul.
   - Mulți vor să știe acest lucru.
   Și-a îndreptat atenția spre Phil, cu o expresie schimbată pe chip, dar nu părea foarte încântată nici de prezența lui și nici că venise însoțit. Cred că și Phil și-a dat seama de acest lucru.
   - Sper ca toate lucrurile pe care le-ați văzut aici să rămână între noi, a spus ea.
   - Nu am venit în calitate de ziarist, a răspuns Phil.
   - Știi că ești mereu binevenit, în orice calitate, a replicat ea, dar cuvintele ei sunau fals. Doar că în acest caz discreția a fost și este un element foarte important.
   Sorbi o înghițitură de vin, iar o picătură de lichid se scurse pe pahar și-i murdări puțin bărbia, dar femeia nu păru să observe.
   - Aceasta a fost o vânzare foarte delicată, domnule Parker. Valoarea obiectului a fost direct proporțională cu misterul conținutului său. Dacă s-ar fi aflat informațiile pe care le conținea pergamentul, înaintea licitației - dacă, de exemplu le-am fi permis potențialilor cumpărători să cerceteze întregul pergament, și nu doar o parte din el, atunci prețul cu care s-ar fi vândut ar fi fost mult mai mic decât cel de astăzi. Majoritatea ofertanților din sală erau doar curioși, sperând să descopere o legătură cu un mit ocult. Suma imensă cu care a fost cumpărată cutia n-ar fi fost niciodată oferită de cineva din sală. Șase oameni au făcut câteva depozite la noi, pentru a li se permite examinarea bucății de pergament și niciunul dintre ei nu a fost astăzi aici. Nimeni nu a văzut simbolurile sau desenele de pe pergament.
   - Nimeni în afară de dumneavoastră.
   - Da, le-am văzut împreună cu doi experți din echipa mea, dar mi s-a părut că nu aveau niciun sens. Chiar dacă aș fi reușit să le interpretez, tot aș fi avut nevoie de celelalte pergamente ca să descifrez conținutul. Eram îngrijorați că cel sau cea care avea deja restul fragmentelor ar fi văzut ce conținea pergamentul nostru și ar fi putut descoperi astfel întreaga hartă.
   - Știți de unde provine? Am înțeles că au existat anumite discuții.
   - Vă referiți la faptul că e posibil să fi fost furat din Sedlec? Nu există nicio dovadă care să demonstreze acest lucru, iar obiectul a ajuns la noi printr-o sursă de încredere din Europa. Suntem de părere că este autentic și așa cred și cei care au licitat astăzi.
   - Veți ține secretă identitatea cumpărătorului?
   - Pe cât posibil. Asemenea lucruri se află în cele din urmă, dar nu vrem ca acest om să devină ținta unor indivizi fără scrupule. Suntem recunoscuți pentru faptul că păstrăm anonimatul clienților noștri, în special din cauza naturii unora dintre obiecte pe care le scoatem la licitație.
   - Așadar sunteți conștienți că acel om poate fi în pericol?
    - Sau poate că acest client reprezintă acum un pericol pentru alții.
   Mă privea foarte atent.
   - Cumpărătorul este un Credincios? Asta vreți să spuneți?
   Doamna Stern a început să râdă, arătându-și dinții ușor îngălbeniți la rădăcină.
   - Nu vă spun nimic, domnule Parker, vă arăt doar că puteți trage mai multe concluzii. Tot ce pot afirma cu siguranță este că voi fi mult mai fericită când această cutie nu se va mai afla în posesia mea. Slavă Domnului că este un obiect destul de mic și poate ajunge la proprietar fără să atragă atenția. Vom scăpa de ea la sfârșitul zilei.
   - Dar dumneavoastră, doamnă Stern, am întrebat eu, nu credeți că sunteți în pericol? Până la urmă, ați văzut pergamentul.
   A mai băut puțin vin, apoi s-a ridicat. Ne-am ridicat și noi odată cu ea. Întrevederea noastră se terminase.
   - Lucrez de foarte mult timp în meseria asta și am văzut foarte multe obiecte ciudate în timpul licitațiilor mele și, de asemenea, am întâlnit și indivizi tare ciudați. Niciunul nu m-a amenințat vreodată și nici nu o va face. Sunt bine protejată.
   Nici nu mă îndoiam de acest lucru. Nu mă simțeam deloc în largul meu când aveam de-a face cu Casa Stern. Era ca un fel de vamă între cele două lumi.
   - Doamnă Stern, faceți cumva parte dintre Credincioși?
   Femeia a pus paharul de vin pe masă și și-a ridicat încet mânecile.
   Nu avea niciun semn la încheieturi. Toată buna dispoziție îi dispăruse în timp ce-și sufleca mânecile.
   - Cred în multe lucruri, domnule Parker, și am și motive întemeiate, iar unul dintre acestea ar fi bunele maniere, pe care se pare că dumneavoastră nu le aveți. Philip, ți-aș fi recunoscătoare ca pe viitor să mă consulți înainte să aduci oaspeți la licitațiile mele. Sper că de când ne-am văzut ultima oară să nu fi pierdut și altă facultate, în afară de preferința pentru prieteni, pentru că altfel ziarul dumneavoastră va trebui să-și caute alt critic de artă.
   Doamna Stern a deschis ușa și a așteptat să ieșim. Phil părea stânjenit. Și-a luat la revedere, însă ea nu i-a răspuns la salut, dar mi s-a adresat mie când l-am urmat pe Phil afară.
   - Trebuia să rămâneți în Maine, domnule Parker, a zis ea încet. Trebuia să țineți capul plecat și să duceți o viață liniștită; atunci nu ați mai fi atras atenția nimănui.
   - Mă veți ierta dacă nu încep să tremur. Am mai întâlnit oameni ca acești Credincioși și înainte.
   - Nu, n-ați mai întâlnit, a răspuns ea înainte să-mi trântească ușa în nas.

             L-am condus pe Phil la mașină.
   - Îmi pare rău că ți-am făcut viața grea, i-am spus după ce închisese portiera și lăsase geamul în jos.
   - Oricum nu mi-a plăcut niciodată, iar vinul ei avea miros de dop. Dar spune-mi totuși, toată lumea se poartă cu tine la fel ca ea?
   M-am gândit puțin la întrebare.
   - De fapt, i-am răspuns, nu a fost deloc rău astăzi.
   Angel și Louis mă așteptau în apropiere. Mâncau hamburgeri uriași și beau apă din sticlă în Lexusul lui Louis. Din câte am văzut, Angel își pusese pe picioare, pe scaun și pe podea jumătate din producția de șervețele. Era aproape un caz de risipă inutilă, deși câteva boabe de fasole și mai multe picături se sos căzuseră deja pe șervetele, așa că era bine să fie precaut.
   - Cred că te iubește cu adevărat dacă te lasă să mănânci în mașină, i-am spus lui Angel când am urcat pe bancheta din spate.
   Louis a aprobat din cap, dar tot exista o tensiune între noi. Nu aveam de gând să deschid subiectul, pentru că avea să o facă el, la momentul potrivit.
   - Da, doar că i-a luat vreo zece ani să mă lase, a răspuns Angel. În primii cinci ani nici nu mă lăsa să intru în mașină. Am făcut progrese mari.
   Louis s-a șters atent pe mâini și pe față.
   - Ai sos pe cravată, i-am spus.
   A rămas nemișcat, apoi și-a prins cravata între degete.
   - Mamă, a început el, înainte să se întoarcă spre Angel, e vina ta. Tu ai vrut să mănânci, și m-ai făcut și pe mine să mănânc. La dracu’!
   - Cred că ar trebui să-l împuști, am spus, sărindu-i în ajutor.
   - Am niște șervețele de rezervă, dacă vrei, a răspuns Angel.
   Louis a luat câteva din poala lui Angel, le-a stropit cu apă și a încercat să scoată pata, înjurând întruna.
   - Dacă dușmanii lui află de călcâiul lui Ahile, atunci el o să dea de belea, i-am spus lui Angel.
   - Da, nici n-ar mai avea nevoie de pistoale, doar sos de soia, dacă joacă dur.
   Louis a continuat să ne înjure și pe noi și pata, în același timp.
   Era într-adevăr plăcut să-l văd așa cum era el de fapt.
   - A fost vândută, am spus eu, trecând la afaceri. Două sute treizeci și cinci de mii de dolari.
   - Care e comisionul casei de licitații? a întrebat Angel.
   - Phil crede că cincisprezece la sută din prețul de vânzare.
   Angel a părut impresionat.
   - Nu e rău deloc. Ți-a spus cine e cumpărătorul?
   - Nu a vrut să-mi spună nici măcar cine a fost cel care a vândut cutia. Reid crede că a fost furată din Sedlec în decurs de câteva ore de la descoperirea jefuirii bisericii și că a ajuns aici printr-o serie de intermediari. E posibil ca însăși Casa Stern să fi fost ultimul proprietar, ceea ce înseamnă că doamna Stern va primi o mulțime de bani. Cât despre cumpărător, Stuckler voia să pună mâna pe cutie cu orice preț. E obsedat, și are și banii cu care să-și alimenteze obsesia. Mi-a spus că era pregătit să plătească oricât ar fi fost nevoie. În cazul de față, cred că două sute treizeci și cinci de mii de dolari sunt pentru el un chilipir.
   - Și acum?
   - Stuckler va primi fragmentul și va încerca să combine informațiile de acolo cu cele pe care le are deja, sperând să găsească Îngerul. Nu cred că face parte dintre Credincioși, așa că aceștia vor încerca să-i ia pergamentul când vor afla că el l-a cumpărat. Poate că îi vor face o ofertă, dar vor fi refuzați, sau poate că el va încerca să cadă la învoială cu ei. Sau poate că vor încerca să-i abordeze direct. Casa lui Stuckler e destul de bine păzită de mai mulți oameni, și probabil că Murnos e bun la ceea ce face, dar cred că tot îi subestimează pe acești oameni.
   - Cred că va trebui să așteptăm să vedem ce se întâmplă, a spus Louis.
   - Probabil că lui Stuckler nu-i va fi prea bine.
   Louis părea îndurerat.
   Vorbeam despre cravata mea...

          Brightwell stătea într-un fotoliu, cu ochii închiși, întinzând și strângând ritmic degetele, parcă în virtutea inerției sângelui care-i era pompat prin artere.
   Dormea foarte rar, dar în asemenea momente de liniște se reîncărca cu energie. Într-un fel chiar visa, amintindu-și diverse clipe din lunga lui viață, povești de demult și dușmani străvechi. În ultima vreme îi reveniseră în minte Sedlecul și moartea Căpitanului.
   Soldații husiți care mai rămăseseră îi încolțiseră în drum spre Praga și o săgeată rătăcită străpunsese pieptul Căpitanului. În timp ce restul îi omorâseră pe atacatori, Brightwell, el însuși rănit, se târâse până la Căpitan, prin iarba udă de sângele lui. Îi îndepărtase părul de pe ochi, lăsând să se vadă pata albă care părea să-și schimbe forma la margini, în timp ce miezul rămânea neschimbat, astfel încât aveai impresia că te uiți la soare printr-un geam.
   Mulți dintre ei urau să vadă acea pată pentru că le aducea aminte de ceea ce pierduseră, dar Brightwell se uita în ochii Căpitanului de fiecare dată când avea ocazia. Îi alimenta propriile resentimente și îi dădea un impuls să acționeze împotriva Celui de Sus.
   Căpitanul se chinuia să respire. Sângele îi țâșnise din gură când încercase să vorbească. Brightwell simțise deja începutul sfârșitului și separarea spiritului de trup, spirit ce se pregătea să rătăcească prin întunericul dintre cele două lumi.
   - Îmi voi aminti, șoptise Brightwell. Voi căuta în continuare. Voi rămâne în viață. Când ne vom întâlni din nou, îți voi arăta tot ce am aflat printr-o atingere și îți voi aminti tot ce vei fi uitat și tot ce ești de fapt.
   Căpitanul tremurase. Brightwell îi strânsese mâna dreaptă și se aplecase deasupra celui pe care-l iubea atât, în ciuda mirosului de sânge și fiere, apoi se ridicase dând drumul mâinii Căpitanului.
   Statuia nu mai era acolo, dar aflase de harta abatelui de la un călugăr mai tânăr, Karel Brabe, înainte ca acesta să-și dea duhul. Cutiile erau deja păstrate în locuri secrete, iar acum sufletul lui Karel Brabe era prizonier în închisoarea pe care o reprezenta Brightwell.
   Dar Brabe îi mai spusese ceva înainte să moară, sperând ca Brightwell să-i curme suferința.
   - Nu ești un bun martir, îi șoptise Brightwell tânărului.
   Brabe era doar un băiat, dar Brightwell știa multe lucruri despre corpul omenesc. Își împlântase degetele adânc în corpul novicelui și îi sfâșiase cu unghiile organele interne. Băiatul spusese tot ce știa pe măsură ce sângele-i curgea din organele și din venele tăiate: natura defectuoasă a fragmentelor; o statuie de os, ascunzând ea însăși un secret, o copie exactă a relicvei pe care o căutau.
   Căutarea fusese atât de lungă, atât de lungă...
   Brightwell deschise ochii. Îngerul Negru stătea în fața lui.
   - Se va încheia în curând, spuse el.
   - S-a dat singur de gol.
   - Și Parker?
   - După ce-l vom găsi pe fratele meu geamăn.
   Brightwell plecă ochii.
   - El este.
   - Așa cred și eu, răspunse Îngerul Negru.
   - Dacă va fi ucis, îl vom pierde din nou.
   - Și îl vom găsi din nou. Doar m-ai găsit și pe mine.
   Brightwell păru că-și pierde puterea. Umerii i se lăsară și pentru o clipă arătă bătrân și bolnav.
   - Trupul acesta mă lasă, spuse el. Nu mai am puterea să încep o altă căutare.
   Îngerul Negru îi atinse fața cu tandrețea unui amant. Îi mângâie pielea ciupită de vărsat de vânt, carnea umflată de sub gât, buzele uscate și moi.
   - Va fi datoria mea să te caut dacă vei pleca din această lume. Și ține minte că nu voi fi singur. De data aceasta te vor căuta doi.

                                        21.

            În noaptea aceea am vorbit cu Rachel pentru prima dată de când plecase de acasă.
   Frank și Joan participau la o acțiune locală de caritate, iar Rachel și Sam erau singure în casă. Pe fundal se auzea muzică, „Overcome by Happiness” de Pernice Brothers, regii cântecului cu nume atât de înșelător.
   Rachel părea extrem de bine dispusă, în felul ciudat al celor care iau medicamente puternice sau al celor care încearcă cu disperare să rămână calmi în fața prăbușirii iminente. Nu m-a întrebat nimic despre caz, dar mi-a povestit ce făcuse Sam în ziua aceea și despre felul în care o răsfățau Frank și Joan. A întrebat ce făcea câinele, apoi i-a pus lui Sam receptorul la ureche și mi s-a părut că fetița a reacționat la auzul vocii mele.
   I-am spus că o iubeam, că îmi era dor de ea și că voiam s-o știu fericită și în siguranță. I-am spus că îmi părea rău pentru toate lucrurile pe care le făcusem și care o determinaseră că creadă tocmai contrariul. I-am spus că mă gândeam la ea, deși nu mai era acasă, și chiar dacă nu mai puteam fi împreună, niciodată, dar niciodată, nu aș fi fost în stare să uit cât de importantă era pentru mine.
   Știam că Rachel asculta și ea, așa că într-un fel, i-am spus toate lucrurile pe care nu puteam să i le spun.

              M-a trezit Walter. Nu lătra, abia dacă scheuna și dădea cu nervozitate din coada pleoștită, la fel cum făcea când îl certam.
   Și-a ridicat capul la auzul unui sunet imperceptibil pentru mine și s-a uitat la fereastră, scoțând niște sunete ciudate, pe care nu le mai auzisem niciodată înainte.
   În cameră pâlpâia lumină și acum auzeam și eu un trosnet destul de îndepărtat. Am simțit miros de fum și am văzut flăcările ascunse de draperie. M-am sculat din pat și am tras perdelele.
   Ardea mlaștina. Pompierii din Scarborough se luptau deja cu flăcările, și l-am văzut pe unul dintre vecinii mei traversând podul de peste ținutul mlăștinos din apropierea casei mele, probabil în încercarea de a localiza sursa incendiului, înainte ca cineva să fie rănit.
   Flăcările se întindeau de-a lungul canalelor și se reflectau în apele liniștite și întunecoase, astfel încât mi se părea că se ridică în aer, dar ard și în adâncimi. Păsările speriate zburau pe deasupra flăcărilor roșii și se pierdeau în noapte.
   Luase foc un pom desfrunzit și cu ramuri subțiri, care ardea acum mocnit; pompierii aveau să-l stingă în curând și poate chiar să-l salveze. Focul putea fi stins ușor, pentru că era iarnă, dar iarba pârjolită avea să se vadă mult timp de acum înainte, o amintire carbonizată care să ne aducă aminte de vulnerabilitatea acestui loc.
   Omul de pe pod s-a întors spre mine. Flăcările i-au luminat fața și l-am văzut pe Brightwell. Stătea nemișcat, uitându-se fix la fereastra la care stăteam. Cred că luminile mașinilor de pompieri au ajuns până la el, pentru că dintr-odată a devenit mai luminos și i-am văzut pielea palidă și zbârcită înainte de a se îndepărta de pompieri și de a coborî în infern.

       La prima oră a dimineții am dat un telefon, în timp ce Angel și Louis luau micul dejun și-i aruncau lui Walter bucăți de pâine ca să le prindă.
   Văzuseră și ei silueta de pe pod, iar apariția aceea adâncise senzația de disconfort ce caracteriza acum relația mea cu Louis. Angel era ca un tampon între noi, astfel încât în prezența lui o persoană care nu ne cunoștea ar fi spus că totul era în regulă, că relația era aceeași dintotdeauna, doar că ea a fost mereu neobișnuită.
   Pompierii din Scarborough îl văzuseră și ei pe Brightwell intrând în mlaștina incendiată, dar îl căutaseră și nu-l găsiseră.
   Presupuseseră că se ascunsese sub un pod și fugise apoi, pentru că provocase incendiul. Cel puțin acest lucru era adevărat: Brightwell dăduse foc mlaștinii, ca să-mi atragă atenția că nu uitase de mine.
   În aer era un miros greu de fum și de iarbă arsă. Telefonul a sunat și la celălalt capăt al firului mi-a răspuns o femeie tânără.
   - Aș putea vorbi, vă rog, cu rabinul Epstein?
   - Cine îl caută?
   - Spuneți-i că este Parker.
   Femeia a pus receptorul jos. Am auzit pe fundal niște copii țipând și lovind cu lingurile în castroane. Apoi sunetul a fost înăbușit de închiderea unei uși și bătrânul de la celălalt capăt al firului a început să vorbească.
   - A trecut ceva timp. Credeam că ai uitat de mine, de fapt, speram să fi uitat de mine.
   Fiul lui Epstein fusese ucis de Faulkner și adepții săi, iar eu îl ajutasem să se poată răzbuna pe acel bătrân predicator. Îmi era dator, și știa acest lucru.
   - Trebuie să vorbesc cu oaspetele dumneavoastră.
   - Nu cred că este o idee prea bună.
   - De ce?
   - Ai putea atrage atenția. Nici chiar eu nu-l vizitez decât atunci când e absolut necesar.
   - Ce mai face?
   - Destul de bine, în condițiile de față. Nu vorbește prea mult.
   - Trebuie să-l văd.
   - Pot să întreb de ce?
   - Cred că m-am întâlnit cu un vechi prieten de-ai lui. Un foarte vechi prieten.

           În acea după-amiază am plecat cu Louis spre New York și aproape că n-am schimbat niciun cuvânt pe tot parcursul zborului.
   Angel rămăsese acasă să aibă grijă de Walter. N-am mai dat de Brightwell nici în Portland și nici în New York și se părea că nu ne mai urmărea nimeni. Ploua tare când am luat un taxi de pe Lower East Side, iar traficul era îngreunat. Străzile era înțesate de navetiștii curajoși, dar epuizați de iarna lungă. Ploaia s-a mai liniștit când am ajuns pe Huston Street, iar când am ajuns la destinație soarele strălucea printre nori, și imensele raze de lumină se pierdeau după acoperișuri sau pe zidurile clădirilor.
   Epstein mă aștepta la Oresanz Center, vechea sinagogă de pe Lower East Side, locul în care ne întâlnisem prima oară după moartea fiului său. Ca de obicei, era înconjurat de câțiva tineri care nu veniseră acolo de dragul conversației.
   - Iată-ne din nou aici, a spus Epstein.
   Arăta neschimbat: mic de statură, cu barbă căruntă, și puțin trist, de parcă lumea îl dezamăgise din nou în acea zi, în ciuda eforturilor sale de a-și păstra optimismul.
   - Se pare că vă place să vă întâlniți aici cu oamenii.
   - Este un loc public, dar destul de retras și mult mai sigur decât pare, a răspuns el. Pari obosit.
   - Am avut o săptămână grea.
   - Ai o viață grea. Dacă aș fi fost budist m-aș fi întrebat ce păcate ai săvârșit în viața anterioară de întâmpini atâtea greutăți în aceasta.
   Soarele intra prin fereastra imensă ce domina sinagoga pustie și scălda camera într-o lumină portocalie slabă. La trecerea prin sticlă, în contact cu cine știe ce element misterios, razele de soare păreau să fi dobândit o anumită consistență. Nu mai auzeam zgomotul traficului și chiar și pașii noștri pe podeaua prăfuită păreau sunete venite din depărtare.
   Louis a rămas la ușă, flancat de cei care-l păzeau pe Epstein.
   - Spune-mi, a început rabinul, ce s-a întâmplat de ai venit aici?
   M-am gândit la tot ceea ce-mi spuseseră Reid și Bartek. Mi-am amintit de Brightwell, senzația pe care o avusesem când mă atinsese și când încercase să mă aducă la el și de privirea pe care o avusese înainte să intre în foc. Aveam din nou acel sentiment îngrozitor de amețeală, iar pielea mă ustura din cauza unei arsuri foarte vechi.
   Mi l-am amintit pe Faulkner, închis în celula lui. Copiii săi erau morți, iar cruciada plină de ură pe care o dusese se încheiase. I-am văzut din nou mâinile întinse după mine printre gratii și am simțit căldura radiind din trupul lui bătrân și slab.
   Mi-au venit iarăși în minte cuvintele pe care le spusese înainte să-mi scuipe în gură otrava lui respingătoare.
   „Nimic nu se compară cu ceea ce te așteaptă... Cei care te caută nici măcar nu sunt oameni”.
   Nu știam cum, dar Faulkner cunoștea multe secrete.
   Reid sugerase că poate Faulkner, Călătorul, ucigașa de copii, Adelaide Modine, călăul Pudd și poate chiar Caleb Kyle - fantoma care-l bântuise pe bunicul toată viața - aveau legătură unii cu ceilalți, deși poate unii dintre ei nu erau conștienți de aceste interconexiuni. Aveau în comun răul uman, decurgând din firea lor vicioasă. Genele defectuoase jucau un rol important în ceea ce deveniseră, probabil și abuzuri suferite în copilărie.
   Poate că micuțele vase de sânge din creier se deformaseră sau unele conexiuni dintre neuroni nu mai funcționau bine ceea ce le pervertise natura. Totuși liberul arbitru jucase un rol deosebit și nu mă îndoiam nicio clipă că acești bărbați și femei stătuseră aplecați asupra unei alte ființe umane și ținuseră în palme viața ei, un lucru fragil, strălucind șovăielnic, zbătându-se pentru locul lui în această lume, și luaseră decizia să o curme, ignorând țipetele și rugămințile și ritmul din ce în ce mai slab al respirației, până când inima încetase să mai bată, iar sângele li se scursese prin răni, fețele lor reflectându-se în lichidul roșu și lipicios.
   Răul adevărat se afla la pragul dintre gând și faptă, dintre intenție și acțiune, când mai exista încă posibilitatea să te întorci, să îți înfrânezi dorința întunecată care te măcina pe dinăuntru. Poate că în acel moment ticăloșia umană se combina cu ceva mai rău, cu ceva mai adânc și mai vechi, familiar prin rezonanța întâlnită în sufletul nostru și totuși străin prin natura și dăinuirea lui, un rău care îl depășea pe al nostru și îl făcea să pară neînsemnat prin dimensiunea pe care o avea.
   În lume există forme nenumărate ale răului, precum și oameni care să le săvârșească, dar poate că toate își au originile în aceeași fântână și poate că există ființe care s-au adăpat din ea un timp mult mai îndelungat decât ne imaginăm noi.
   - O femeie mi-a povestit despre o carte, una din scrierile apocrife, am spus eu. Am citit-o. Era vorba despre înfățișarea îngerilor și despre posibilitatea ca aceștia să fi luat o formă umană și să fi rămas ascunși printre noi.
   Epstein era atât de liniștit și de tăcut, încât nu-i mai auzeam nici măcar respirația, iar mișcările ritmice, dar lente ale pieptului său păreau să se fi oprit.
   - Cartea lui Enoch, a spus el după o vreme. Știi, în anii de după crucificarea lui Iisus Hristos, rabinul Simeon ben Jochai i-a blestemat pe cei care îi dădeau crezare. Era considerată o exegeză greșită a Genezei din cauza asemănărilor dintre cele două texte, deși unii învățați sugeraseră că textele lui Enoch stătuseră la baza textelor biblice și erau deci mult mai credibile.
   Dar textele apocrife - atât cărțile deuterocanonice, precum Cartea Iuditei, Cartea lui Tobit și Cartea lui Baruch, scrise după Vechiul Testament, cât și ultimele evanghelii, cele ale lui Toma și ale lui Bartolomeu, sunt un teren minat pentru învățați. Enoch este unul dintre cei mai greu de interpretat autori. Cartea lui este într-adevăr tulburătoare și are implicații profunde în ceea ce privește natura răului din lume. Nu e deloc surprinzător că atât evreii, cât și creștinii au preferat să o interzică, decât să o studieze prin prisma credinței lor și să încerce să reconcilieze cele două viziuni. Le-ar fi fost oare atât de greu să vadă legătura dintre revolta îngerilor și crearea omului? Că orgoliul îngerilor era rănit de obligația de a accepta minunea acestei noi ființe?
   Că poate aceștia îi invidiau corporalitatea și plăcerea pe care o putea obține din patimile lor, mai ales prin împreunarea trupurilor lor? Îngerii au avut pofte trupești, s-au răsculat și au căzut. Unii au coborât în adâncimile pământului, alții și-au găsit locul aici și au luat forma la care râvniseră atât de mult. O speculație interesantă, nu crezi?
   - Dar dacă există oameni care cred în ea, care sunt convinși că sunt chiar ei acele creaturi?
   - De aceea vrei să-l vezi din nou pe Kittim?
   - Cred, am spus încet, că am devenit un far pentru lucrurile îngrozitoare, și cele mai rele dintre ele sunt mai aproape ca niciodată. Viața mea este distrusă. Altă dată aș fi putut fugi din calea lor și poate că m-ar fi ocolit, dar acum este prea târziu. Vreau să-l văd doar ca să mă conving că nu am înnebunit și că asemenea lucruri pot să existe și chiar există.
   - Poate că într-adevăr există, a răspuns Epstein, și poate Kittim este dovada, dar a opus rezistență până acum. A dezvoltat o toleranță rapidă la droguri. Nici măcar pentotalul sodic nu mai are efect. Mai mult, se mândrește sub acțiunea lui, dar i-am administrat o doză mai puternică înaintea vizitei tale, așa că s-ar putea să poți avea o discuție edificatoare de câteva minute cu el.
   - Avem mult de mers?
   - Să mergem? Unde să mergem? a întrebat Epstein la rândul lui.
   Mi-a luat ceva timp să răspund.
   - Este aici?

               Era o celulă simplă și luminată, la care se ajungea printr-un dulap din pivniță, acoperit cu metal, iar ușa din spatele acestuia era dublată de o altă ușă, închisă atât cu cheie, cât și cu încuietoare electronică.
   Camera dinăuntru era izolată fonic și împărțită în două de o plasă de oțel. Camerele supravegheau non-stop partea celulei mobilată cu un pat, o canapea, o măsuță și un scaun.
   Din câte am văzut nu era acolo nicio carte, dar televizorul fusese fixat într-un colț îndepărtat al camerei, de cealaltă parte a barierei și cât mai departe de celulă.
   Telecomanda zăcea pe podea, lângă canapea.
   În pat stătea un bărbat, îmbrăcat numai în pantaloni scurți.
   Avea membrele atât de slabe, încât i se vedeau toți mușchii.
   Arăta epuizat, era mai slab ca oricare alt om pe care îl văzusem până atunci. Stătea cu fața la perete, cu genunchii îndoiți la piept. Deși aproape chel, cele câteva șuvițe de păr care-i mai rămăseseră atârnau de craniul roșu și cojit. Textura pielii lui îmi amintea de Brightwell și de umflătura care îl supăra. Treceau amândoi prin același proces lent de descompunere.
   - Dumnezeule, ce-a pățit?
   - Nu vrea să mănânce, a răspuns Epstein. Am încercat să-l hrănim forțat, dar era prea greu. În cele din urmă am ajuns la concluzia că voia să se sinucidă și eram pregătiți să-l vedem cum moare. Doar că n-a murit: a devenit din ce în ce mai slab. Câteodată bea puțină apă, nimic altceva. Doarme cam tot timpul.
   - De cât timp face asta?
   - De luni de zile.
   Bărbatul din pat s-a trezit, apoi s-a întors cu fața la noi ca să ne vadă. Pielea de pe față i se lipise de cap, astfel încât i se vedeau toate oasele.
   Îmi aducea aminte de un om dintr-un lagăr de concentrare, dar spre deosebire de acela, ochii lui de pisică nu trădau nici slăbiciune, nici îmbătrânire psihică, doar sclipeau goi, asemenea unor bijuterii ieftine.
   Kittim.
   În Carolina de Sud executase ordinele rasistului Roger Bowen și fusese legătura dintre predicatorul Faulkner și cei care l-ar fi eliberat dacă ar fi putut, dar Bowen își subestimase angajatul și nu înțelesese niciodată adevărată balanță a puterilor în relația lor. Bowen nu fusese altceva decât marioneta lui Kittim, iar acesta era mult mai bătrân și mai depravat decât putuse să-și imagineze șeful lui.
   Numele său făcea aluzie la adevărata lui natură. „Kittim”, se spunea, fuseseră gazdele îngerilor întunecați, care se războiau cu oamenii și cu Dumnezeu. Orice sălășluia în Kittim era străvechi și ostil și voia să scape din închisoarea acelui trup.
   Kittim s-a întins după cana de plastic cu apă și a băut din ea, dar lichidul s-a vărsat pe pernă și cearșafuri. S-a ridicat, până a ajuns pe marginea patului. A rămas în acea poziție o vreme, ca și cum și-ar fi adunat puterile, apoi s-a ridicat. S-a clătinat ușor și a părut cât pe-aci să cadă, dar s-a târât până la plasa din metal. Degetele lui osoase s-au întins și au apucat strâns oțelul atunci când și-a lipit fața de gard.
   Era atât de slab, încât, pentru un moment, am avut impresia că voia să-și treacă fața prin ochiurile barierei. S-a uitat întâi la Louis, apoi la mine.
   - Ai venit să te bucuri? a întrebat el.
   Avea o voce plăcută, ce nu părea afectată de îmbătrânirea corpului.
   - Nu arăți prea bine, a spus Louis. Dar oricum n-ai arătat niciodată prea bine.
   - Văd că îți aduci maimuța peste tot cu tine, a răspuns Kittim. Poate ai putea să-l înveți să meargă după tine cu o umbrelă.
   - Aceeași glumă veche, am spus eu. Știi că nu o să-ți faci niciodată prieteni dacă te porți așa. De aceea ești aici, departe de ceilalți copii.
   - Mă mir că ești încă viu, a replicat el. Dar totuși îți sunt recunoscător.
   - Recunoscător? Pentru ce ai fi recunoscător?
   - Speram să mă ucizi.
   - De ce? Ca să... rătăcești?
   Kittim a înclinat ușor capul și m-a privit cu mai mult interes.
   Lângă mine, Epstein ne privea atent pe amândoi.
   - Poate. Ce știi tu despre acest lucru?
   - Știu câte ceva. Speram să-mi povestești tu mai multe.
   Kittim a clătinat din cap.
   - Nu prea cred.
   Am ridicat din umeri.
   - Atunci nu mai avem ce discuta. Credeam că ți-ar plăcea să vorbești cu cineva. Presupun că te simți cam singur aici și plictisit. Măcar ai un televizor. Urmează Ricki în curând, iar după aceea poți să te uiți la poveștile tale.
   Kittim s-a îndepărtat de plasa de oțel și s-a așezat din nou pe pat.
   - Vreau să plec de aici, a spus el.
   - Nu cred că e posibil.
   - Vreau să mor.
   - Și de ce nu ai încercat să te sinucizi?
   - Mă supraveghează.
   - Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebare.
   Kittim a întins brațele și și-a întors palmele în sus. S-a uitat la încheieturi o vreme îndelungată, ca și cum ar fi contemplat rănile pe care ar fi vrut să și le facă dacă ar fi putut.
   - Cred că nu te poți sinucide. Nu cred că ai această posibilitate. Nu poți pune capăt existenței tale, nici măcar temporar. Nu-i așa?
   Kittim nu a răspuns așa că am insistat în continuare.
   - Aș putea să-ți spun câteva lucruri.
   - Ce?
   - Aș putea să-ți povestesc despre o statuie din argint, ascunsă într-o pivniță. Aș putea să-ți spun despre doi îngeri gemeni, unul care a fost pierdut și celălalt care îl caută. Nu vrei să auzi ce am de spus?
   Bărbatul nu s-a uitat la mine când mi-a răspuns.
   - Ba da, a șoptit el. Spune-mi.
   - Vreau să-mi spui ceva în schimb. Mai întâi, cine este Brightwell?
   Kittim se gândi puțin.
   - Brightwell... nu este ca mine. Este mai bătrân, mai precaut, mai răbdător. El vrea.
   - Ce vrea?
   - Răzbunare.
   - Împotriva cui?
   - A toți și a toate.
   - Este singur?
    - Nu. Slujește o putere mai mare. Este incompletă și își caută jumătatea. Știi acest lucru.
   - Unde este?
   - Ascunsă. Uitase cine era, dar Brightwell l-a găsit și l-a trezit pe cel care zăcea înăuntru. Acum, la fel ca noi toți, se ascunde și caută.
   - Și ce se va întâmpla când își va găsi fratele geamăn?
   - Va vâna și va ucide.
   - Și ce va obține Brightwell în schimbul ajutorului său?
   - Putere. Victime.
   Kittim a ridicat privirea și s-a uitat la mine fără să clipească.
   - Și pe tine.
   - De unde știi acest lucru?
   - Știu cum este el. Crede că ești ca noi, dar că ne-ai trădat. Unul singur nu ne-a urmat, iar Brightwell crede că tu ești acela.
   - Și tu ce crezi?
   - Nu mă interesează. Voiam doar să te cercetez.
   A ridicat mâna dreaptă și și-a întins degetele, răsucindu-le în aer, de parcă unghiile lui ar fi sfâșiat carne și vene.
   - Acum spune-mi, a vorbit el, ce știi despre aceste lucruri?
   - Își spun Credincioși. Unii dintre ei sunt doar oameni ambițioși, iar alții sunt convinși că sunt ceva mai mult de atât. Caută o statuie și mai au puțin până să-și ating scopul. Adună fragmentele unei hărți și în curând vor avea toate informațiile necesare. Au construit chiar un altar, aici în New York, ca să aibă un loc în care să o țină.
   Kittim a mai băut o gură de apă.
   - Așadar sunt aproape. După atâta timp sunt aproape.
   Nu părea prea încântat de această veste. Pe măsură ce-l priveam, mi-am dat seama de înțelesul vorbelor lui Reid: răul este egoist și nu are nicio unitate. Oricare ar fi fost adevărata lui natură, Kittim nu voia să împartă plăcerile cu ceilalți. Era un renegat.
   - Mai am o singură întrebare.
   - Doar una, a răspuns el.
   - Ce face Brightwell cu muribunzii?
   - Își lipește gura de buzele lor.
   - De ce?
   Mi s-a părut că era invidios când a răspuns.
   - Suflete, a răspuns Kittim. Brightwell este un depozit de suflete.
   Și-a plecat capul și s-a întins din nou în pat, apoi a închis ochii și s-a întors cu fața la perete.

           Woodrow era un loc greu de descris.
   Nu exista niciun portar în uniformă verde și mănuși albe care să aibă grijă de intimitatea locatarilor, iar curtea interioară era mobilată cu scaune verzi din vinil, asemănătoare cu cele din cabinetele dentiștilor. Doar ușile exterioare erau descuiate, cele interioare fiind încuiate. În dreapta era un interfon cu trei butoane, în dreptul cărora erau fixate niște plăcuțe vechi cu nume.
   Numele lui Philip Bosworth nu apărea printre ele, deși pe mai multe plăcuțe nu scria nimic.
   - Poate că Ross ți-a dat o informație greșită, a spus Louis.
   - Face parte din FBI, nu din CIA. Oricum, Ross nu se joacă niciodată când vine vorba de informații. Bosworth e pe aici pe undeva.
   Am sunat în schimb la toate soneriile fără nume. La prima a răspuns o femeie care părea destul de în vârstă, irascibilă și foarte, foarte surdă. La a doua a răspuns cineva care ar fi putut fi fratele ei mai bătrân, mai surd și mai furios. A treia sonerie era conectată la apartamentul unei tinere, care ar fi putut fi prostituată, judecând după confuzia ei la auzul cuvântului „întâlnire”.
   - Ross spunea că apartamentul este al părinților lui Bosworth. Poate mai are un alt nume de familie, a sugerat Louis.
   - Poate.
   Mi-am plimbat degetul pe plăcuțele de lângă sonerii, dar m-am oprit la mijlocul celei de-a treia coloane.
   - Sau poate că nu.
   Numele de pe plăcuță era Rint, la fel cum se numea și bărbatul care reconstruise osuarul din Sedlec, din secolul al XIX-lea. Era genul de glumă care i-ar fi trecut prin cap doar celui care încercase să spargă podeaua unei mănăstiri franceze.
   Am sunat. După câteva secunde mi-a răspuns o voce precaută.
   - Da?
   - Numele meu este Charlie Parker. Sunt detectiv particular. Îl caut pe Philip Bosworth.
   - Nu e nimeni aici cu acest nume.
   - Asistentul SAC Ross mi-a spus unde să te caut. Poți să-l suni să verifici, dacă nu mă crezi.
   Am auzit ceva ca un chicot, apoi legătura s-a întrerupt.
   - A fost grozav, a spus Louis.
   - Cel puțin știm unde stă.
   Am rămas în fața ușilor închise. Nu a intrat și nici nu a ieșit nimeni. Am sunat din nou la Rint după cinci minute, dar mi-a răspuns aceeași voce.
   - Sunt încă aici, am spus eu.
   - Ce vrei?
   - Să vorbim despre Sedlec și despre Credincioși.
   Am așteptat puțin, și ușa s-a deschis.
   - Hai sus.
   Am intrat în hol. Pe tavan era fixat un corp de iluminat, semicircular și albastru, ascunzând camerele de supraveghere îndreptate spre hol și intrare. În fața noastră erau două lifturi cu uși gri metalizate. În peretele despărțitor era o yală, astfel încât numai proprietarii puteau să le folosească. Liftul din stânga s-a deschis atunci când ne-am apropiat. În jumătatea superioară erau fixate oglinzi cu margini aurii, în timp ce partea de jos era tapițată cu catifea roșie, veche, dar bine întreținută.
   Am intrat, ușile s-au închis după noi și liftul a început să urce fără să apăsăm pe vreun buton. Era clar că Woodrow era o reședință mult mai sofisticată decât părea de afară.
   Liftul s-a oprit la ultimul etaj, iar ușile s-au deschis în fața unei camere mici și fără ferestre. Un set de uși duble din lemn străjuiau intrarea într-un apartament luxos. Pe tavan era montată o altă aplică albastră de supraveghere.
   Ușile apartamentului s-au deschis și a apărut un bărbat îmbrăcat în pantaloni cafenii, cu ciucuri, și cu o cămașă albastru-deschis, marca Ralph Laurent. Dar cămașa era închisă greșit la nasturi și pantalonii nu aveau nicio dungă pe ei, ceea ce însemna că se îmbrăcase în grabă.
   - Domnul Bosworth?
   A dat din cap că da. Avea cam patruzeci de ani, dar părul începuse să-i încărunțească, avea chipul marcat de durere, iar irisul unuia din ochii lui albaștri era mai șters.
   Când s-a dat într-o parte ca să ne permită să intrăm, a mers târșind ușor picioarele, de parcă ar fi fost amorțite. Ținea clanța ușii cu mâna stângă, în timp ce dreapta și-o ținea în buzunarul pantalonilor. Nu ne-a întins mâna nici mie, nici lui Louis. A închis pur și simplu ușa în urma noastră și s-a așezat pe un fotoliu, ținându-se cu mâna stângă de brațul acestuia.
   Își ținea mâna dreaptă în continuare în buzunar.
   Camera în care ne aflam acum era extrem de modernă, iar cele cinci ferestre mari ofereau o panoramă superbă asupra râului. Covorul era alb, iar livingul mobilat cu canapele de piele neagră. Într-o parte a camerei, televizorul cu ecran mare și DVD playerul erau așezate pe o consolă, alături de mai multe corpuri de bibliotecă, de culoare neagră, înalte până în tavan. Pe rafturi nu se aflau decât câteva vase de lut și statui antice, contrastând cu ambientulminimalist.  În stânga era o masă din sticlă fumurie, cu zece scaune. Arăta ca și cum nu fusese folosită niciodată.
   În spatele ei am văzut o bucătărie extrem de ordonată, strălucind de curățenie. La stânga începea un hol ce ducea probabil în dormitoare și baie. Mă simțeam ca într-un apartament de expoziție sau unul din care se mutau locatarii.
   Bosworth aștepta să începem discuția. Era fără îndoială bolnav. De când venisem noi, îi zvâcnise o dată piciorul drept, provocându-i dureri, iar mâna stângă îi tremura.
   - Vă mulțumesc că ne-ați primit. El este colegul meu, Louis.
   Bosworth ne-a măsurat cu privirea pe amândoi. Și-a umezit buzele cu limba, apoi s-a întins după un pahar de plastic cu apă, așezat pe măsuța din sticlă de lângă el, asigurându-se că îl prinsese bine în mână, înainte de-al duce la gură.
   A băut cu greutate cu paiul de plastic, apoi a pus paharul înapoi pe măsuță.
   - Am vorbit cu secretara lui Ross, a spus el. V-a confirmat cuvintele. Dacă n-ar fi făcut-o, nu ați mai fi fost aici, ci sub supravegherea celor care se ocupă cu paza clădirii, în timp ce ați fi așteptat poliția.
  - Nu vă condamn că sunteți precaut.
   - Sunteți foarte mărinimos, sunt sigur.
   A chicotit din nou, dar râdea mai mult de el însuși și de condiția lui precară, decât de mine, un fel de cacealma dublă, care nu păcălea pe nimeni.
   - Luați loc, a spus el, arătându-ne cu mâna canapeaua de piele din fața măsuței de cafea. N-am mai avut de mult timp companie, în afară de doctori, asistente și membrii îngrijorați ai familiei mele.
   - Pot să vă întreb de ce boală suferiți?
   Îmi făcusem deja o idee: tremurul, paralizia, spasmele, toate erau simptomele sclerozei multiple.
   - Scleroză diseminată. A apărut târziu. Am fost diagnosticat anul trecut, dar boala a avansat constant. De fapt, doctorii sunt alarmați de viteza cu care evoluează. Primul simptom a fost slăbirea vederii ochiului drept, dar de atunci am suferit o paralizie a brațului drept, mi-a slăbit vederea, am avut amețeli, tremur, blocarea sfincterului și impotență. Un întreg cocktail de suferințe, nu credeți? De aceea am hotărât să plec din apartamentul meu și să mă las în grija altora.
   - Îmi pare rău.
   - E interesant, a răspuns Bosworth, ignorându-mă aproape complet. Azi-dimineață mă gândeam la cauza bolii mele: tulburarea metabolismului, o reacție alergică a unei părți a sistemului meu nervos sau o infecție produsă de un agent extern? Este o boală răuvoitoare. Mi-o imaginez câteodată ca pe o creatură aibă, întinzându-și tentaculele prin tot corpul, implantată acolo ca să mă paralizeze și să mă ucidă în cele din urmă. Mă întreb dacă nu cumva m-am expus fără să vreau vreunui agent toxic, care mi-a colonizat sistemul. Dar acesta este rezultatul nebuniei, nu? Cred că SAC Ross va fi încântat să audă acest lucru. Ar putea să le spună și superiorilor lui, asigurându-i că au făcut bine încheindu-mi cariera în felul în care au făcut-o.
   - Au spus că ați profanat o biserică.
   - Am cercetat, nu profanat. Trebuia să-mi confirm o bănuială.
   - Și ce ați aflat?
   - Am avut dreptate.
   - Ce bănuiați?
   Bosworth și-a ridicat intenționat mâna stângă și a balansat-o în mod voit încet, poate să distingă gestul de tremurul care-i scutura brațul.
   - Dumneavoastră mai întâi. Până la urmă, voi ați venit la mine.
   Intrasem încă o dată în jocul în care trebuia să-i dau altcuiva informații, fără să-i spun prea multe din ce știam sau din ce credeam că era adevărat. Nu uitasem avertizarea lui Reid de la Great Lost Bear: că cineva credea că este Îngerul Negru, așa că nu i-am spus nimic despre Reid și Bartek și nici despre lucrurile pe care le aflasem de la Stuckler.
   I-am povestit lui Bosworth despre Alice, Garcia și tot ce descoperisem în depozitul din Williamsburg, precum și aproape tot ce știam despre fragmentele de hartă, Sedlec și Credincioși. Am vorbit despre licitație, pictura din atelierul Claudiei Stern și despre Cartea lui Enoch.
   I-am povestit despre Brightwell.
   - Foarte interesant, a spus el când am terminat. Ați aflat multe lucruri, într-un timp destul de scurt.
   S-a ridicat cu greutate din fotoliu, a scos ceva dintr-un sertar din corpul de bibliotecă și l-a pus pe masa din fața noastră.
   Era o parte dintr-o hartă, desenată cu cerneală roșie și albastră și pe o hârtie îngălbenită acoperită de o folie protectoare. În colțul din dreapta sus era desenat un picior negru, cu degete terminate cu gheare. Pe marginile hârtiei scria ceva foarte mic, alături de o serie de simboluri.
   Semăna cu fragmentele pe care le văzusem la Stuckler.
   - Este o copie, spuse Bosworth, nu un original.
   - De unde provine?
   - San Galgano, Italia, a răspuns bărbatul în timp ce se așeza din nou în fotoliu. Mănăstirea din San Galgano este unul dintre locurile în care a fost trimis un fragment din hartă. Acum nu mai este decât o ruină frumoasă, dar în vremurile ei bune, fațada era apreciată pentru simplitatea liniilor și se spune că arhitecții i-au consultat pe călugării de aici când au construit catedrala din Siena. Mănăstirea a fost atacată în repetate rânduri de mercenarii florentini, din veniturile ei au furat până și abații, iar perioada Renașterii a dus la o scădere considerabilă a numărului călugărilor. În 1550, în mănăstire mai erau doar cinci călugări. În 1600 rămăsese unul singur, care trăia ca un pustnic, iar fragmentul a fost găsit după moartea sa printre bunurile personale. Inițial, originea lui nu s-a știut și a fost considerat o relicvă a vieții unui om sfânt. Bineînțeles că s-au răspândit anumite zvonuri, iar Vaticanul a dat ordin ca bucata de hartă să-i fie încredințată. Înainte de a fi trimisă Vaticanului, harta a fost copiată, și ulterior s-au realizat din ce în ce mai multe duplicate, astfel încât mai mulți indivizi știu ce conține aceasta. Originalul s-a pierdut în drum spre Roma. Călugării care îl transportau au fost atacați și se spune că l-au ars ca să nu fie furat împreună cu banii și cu celelalte lucruri pe care le aveau asupra lor. Și astfel au rămas doar copiile. Mai mulți oameni au văzut această parte a hărții din Sedlec și timp de mulți ani ea a fost singurul indiciu că statuia exista cu adevărat. Creatorul hărții a inventat un sistem simplu, dar sigur prin care doar cel care avea harta completă putea să afle locul în care era ascunsă statuia.
   Majoritatea inscripțiilor și simbolurilor sunt pur decorative, iar schița bisericii se referă doar la ideea lui Bernard despre cum ar trebui să arate un lăcaș de rugăciune. Este doar o biserică idealizată, nimic mai mult. Adevăratul secret, după cum știți cu siguranță, este aici.
   Bosworth ne-a arătat într-un colț numerele romane și litera „D”.
   - E simplu. Ca orice hartă a unei comori care se respectă, se bazează pe niște distanțe pornind de la un punct fix. Dar nu are nicio valoare, dacă nu cunoști toate distanțele și chiar și dacă le-ai afla, tot ar trebui să găsești punctul central de referință. Până la urmă, toate cutiile, toate fragmentele nu au valoare dacă nu cunoști punctul de plecare. Dacă o privim din acest punct de vedere, harta poate fi un truc complicat de prestidigitație. Până la urmă, dacă oamenii caută ceea ce cred a fi indiciile importante, atunci e foarte puțin probabil să caute obiectul în sine. Totuși, fiecare fragment oferă informații interesante. Mai uitați-vă o dată la copie, mai ales la demonul din centru.
   M-am holbat la document și la figura demonică de care vorbise Bosworth. Acum că priveam mai atent, am văzut că desenul îngroșat era doar o versiune grosolană a statuii din oase pe care mi-o arătase Stuckler. Statuia era încadrată de un cerc din litere.
   - Quantum in me est, a spus Bosworth. Cât de mult se află în mine.
   - Nu înțeleg. Este doar o reprezentare a Îngerului Negru.
   - Nu, nu este.
   Bosworth aproape că fierbea de furie văzând incapacitatea mea de a trage aceleași concluzii ca el.
   - Uitați-vă aici și aici.
   Degetul lui arătător tremurând se plimba pe pagină.
   - Sunt oase umane.
   Bosworth avea dreptate. Nu era o statuie din lemn, ci din oase. Ilustrația fusese realizată cu mai multă grijă decât ți-ai fi dat seama la prima vedere.
   - Întreaga ilustrație redă oase umane: oase din osuarul din Sedlec. Este o reprezentare a reconstituirii Îngerului Negru. Statuia din oase este cea care indică de fapt locul în care se află pivnița, dar majoritatea celor care caută adevărata statuie au fost induși în eroare de obsesia lor pentru fragmentele hărții și nu au acordat prea mare importanță acestei părți, pentru că era atât de cunoscută și nu au putut accepta posibilitatea că ar putea găsi ceva interesant în ea, iar cei care au interpretat corect mesajul au păstrat aceste informații pentru ei înșiși, în timp ce căutau și acea statuie. Dar am făcut niște legături și, dacă acest om, Brightwell este destul de deștept, atunci le-a făcut și el. Statuia a dispărut în secolul trecut, dar au existat zvonuri că era păstrată în Italia, înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial. De atunci, nimeni nu a mai reușit să afle ceva despre ea. Credincioșii nu caută doar fragmentele hărții, ci și pe posesorii lor, în speranța că vor găsi la vreunul dintre ei și statuia de oase. De aceea o recrease Garcia în apartamentul lui.
   Nu era doar un simbol, ci cheia ce ducea spre însuși Îngerul Negru.
   Încercam să pun cap la cap informațiile primite.
   - De ce ne spui aceste lucruri? a întrebat Louis.
   Vorbise pentru prima oară de când intrasem în apartamentul lui Bosworth.
   - Pentru că vreau ca statuia să fie găsită. Vreau să știu că există, dar eu nu mai pot să o caut. Am bani. Dacă o găsiți și mi-o aduceți, atunci vă voi răsplăti regește.
   - Nu ai spus niciodată de ce ai săpat în podeaua mănăstirii de la Sept-Fons, am spus eu.
   - Acolo ar fi trebuit să fie ascuns un fragment. Îl localizasem. Timp de cinci ani am analizat fiecare zvon sau adevăr parțial, dar reușisem. La fel ca multe alte comori fusese mutat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am plecat în Elveția, dar m-am întors în Franța când s-a putut. Ar fi trebuit să fie ascuns în podea, dar nu era acolo. Cineva îl luase din nou de la locul lui și știam unde îl mutase.
   Am așteptat.
   - Ajunsese în Republica Cehă, la mănăstirea recent întemeiată de la Novy Dvur, poate sub forma unui dar, ca o dovadă a respectului pentru eforturile călugărilor cehi de a-și păstra credința în timpul comunismului. Acest lucru a fost mereu punctul slab al cistercienilor în ultimii șase sute de ani: solicitudinea lor în a arăta și altor călugări fragmentele. Tocmai de aceea pergamentele au ajuns în mâinile altora. Cred că pergamentul din Sedlec, licitat ieri, este cel trimis de mănăstirea de la Sept-Fons în Republica Cehă. Nu aparținea mănăstirii din Sedlec, pentru că acolo nu a mai existat o comunitate cisterciană de două sute de ani.
   - Atunci cineva l-a pus acolo, am conchis eu.
   - Cineva a vrut să fie găsit. Cineva vrea să atragă atenția asupra Sedlecului.
   - De ce?
   - Pentru că Sedlecul nu este doar un osuar. Sedlecul este o capcană.
   Atunci Bosworth a dat pe față și ultima lui carte.
   A deschis un alt dosar și ne-a arătat niște schițe complexe reprezentând Îngerul Negru din mai multe unghiuri.
   - Știți despre Rint?
   - I-ați folosit numele ca pseudonim. Așa v-am găsit soneria. A fost bărbatul care a reproiectat osuarul în secolul al XIX-lea.
   - Am adus aceste copii de la Praga. Sunt o parte din documentele legate de munca lui Rint, pe care le avea unul din descendenții lui, care trăia aproape în mizerie. I-am plătit bine pentru hârtii, mult mai mult decât valorau, sperând să găsesc în ele dovada de care aveam nevoie. Potrivit urmașului lui Rint, acesta realizase mai multe schițe ale Îngerului Negru, dar majoritatea lor fuseseră pierdute sau distruse. Aceste schițe fuseseră obsesia lui Rint. Era un om bântuit. Mai târziu s-au realizat alte copii după ele și au devenit populare printre colecționarii specializați și interesați de acest mit, dar Rint a creat originalele. Întrebarea este cum a reușit el să realizeze niște desene atât de detaliate? Să fi fost ele doar produsul imaginației lui, sau a văzut ceva în timpul restaurării, care i-a permis să facă aceste schițe? Cred că ultima variantă este cea adevărată, pentru că Rint a dus o viață tulburată după aceea și poate că statuia din oase se mai află încă în Sedlec. V-am spus toate aceste lucruri pentru că boala mă împiedică să fac alte cercetări.
   Probabil că Bosworth văzuse expresia de pe fața mea. Și cum să nu o vadă? Totul era clar acum. Rint nu văzuse sculptura din oase, pentru că aceasta fusese pierdută. Potrivit lui Stuckler, ea rămăsese ascunsă în Italia două sute de ani, până când o găsise tatăl său.
   Nu, Rint văzuse chiar originalul, Îngerul Negru prins în argint. Îl văzuse în Sedlec în timp ce restaura osuarul. Bosworth avea dreptate: harta era un șiretlic, pentru că Îngerul Negru nu părăsise niciodată Sedlecul. Rămăsese ascuns acolo, timp de atâtea sute de ani, și atât Stuckler, cât și Credincioșii erau convinși că recuperaseră toate informațiile de care aveau nevoie.
   Și mai știam de ce îmi dăduse Martin Reid cruciulița din argint.
   Am frecat-o cu degetele și i-am simțit forma și literele gravate în formă de cruce pe spate.
   S
   LEC
   D
   - Ce este? a întrebat Bosworth.
   - Trebuie să plecăm.
   Bosworth s-a ridicat și a încercat să mă oprească, dar era prea slăbit ca să reușească.
   - Știi! a spus el. Știi unde este! Spune-mi!
   A încercat să se ridice din nou, dar eram aproape de ușă.
   - Spune-mi, a țipat Bosworth, într-un efort disperat.
   L-am văzut împleticindu-se, cu fața contorsionată, dar în acel moment ușile liftului s-au închis. L-am văzut pentru ultima oară când am coborât.
   Am ajuns în hol chiar când doi oameni în uniformă ieșeau din camera de lângă lift. Înăuntru am văzut câteva monitoare de supraveghere și telefoane.
   S-au oprit când l-au văzut pe Louis sau, mai degrabă, când i-au văzut pistolul.
   - Jos! a strigat el.
   Bărbații s-au întins pe jos. Am trecut pe lângă Louis și am deschis ușa.
   A ieșit cu spatele și, când am ajuns în stradă am luat-o la fugă, pierzându-ne în mulțime în timp ce Credincioșii începuseră să-și măcelărească dușmanii.

                                          22.

           Păreau umbre pe pereți, alunecând odată cu norii de pe cerul nopții, urmărind lumina lunii.
   Apoi umbrele luară formă: atacatori îmbrăcați în negru, cu ochii umflați și trăsăturile ascunse de ochelarii de vedere pe timp de noapte pe care-i purtau. Erau înarmați cu toții și, când se cățărau pe ziduri, pistoalele le atârnau la spate. Combinația de ochi mutanți și țevi lungi și negre îi făceau să semene mai mult cu insecte decât cu oameni.
   O barcă aștepta în larg, legănându-se liniștită pe apă, în așteptarea semnalului de alarmă, dacă era cazul. Lângă un pâlc de copaci era parcat un Mercedes albastru, cu un singur pasager corpolent și palid înăuntru, ai cărui ochi verzi nu erau acoperiți de ochelari. Brightwell nici nu avea nevoie de ei: ochii lui erau de mult timp obișnuiți cu întunericul.
   Atacatorii coborâră în grădină, apoi se despărțiră. Doi înaintară spre casă, iar ceilalți spre poartă. Se opriră cu toții la un semnal stabilit și supravegheară locuința. Secundele treceau, dar ei nu se mișcară. Erau patru santinele negre, semănând cu rămășițele unor copaci arși care priveau cu invidie sosirea primăverii.
   În casă, Murnos stătea în fața monitoarelor de supraveghere.
   Citea o carte, iar siluetele din apropiere ar fi fost surprinse să vadă că era un volum despre Enoch. Cei care credeau în aceste scrieri reprezentau un pericol pentru șeful lui, așa că Murnos se simțise dator să afle cât mai multe despre ei, ca să-și cunoască dușmanul.
   „Pe Pământ vor fi numiți spirite rele, iar Pământul va fi sălașul lor”.
   Murnos devenise îngrijorat din cauza obsesiei lui Stuckler, iar evenimentele recente nu-l liniștiseră deloc. Cumpărarea ultimului fragment la acea licitație fusese o greșeală: avea să atragă atenția asupra celorlalte obiecte aflate în posesia lui Stuckler, iar el nu credea, ca șeful lui, într-o înțelegere cu cei care căutau statuia de argint.
   „Ei vor fi spirite rele pe Pământ, și vor fi numiți spirite diabolice”.
   Un alt bărbat supraveghea monitoarele împreună cu el.
   Camera avea o singură fereastră, care dădea spre grădină.
   Murnos îl avertizase pe Stuckler despre acest lucru, pentru că, după părerea lui, camera nu era potrivită pentru activitatea ce se desfășura acolo. O cameră de supraveghere trebuia să fie inexpugnabilă și să fie folosită pe post de buncăr dacă era nevoie, dar Stuckler era un om al contradicțiilor. Voia să fie înconjurat de oameni, să se simtă în siguranță, dar Murnos credea că în realitate Stuckler nu se considera în pericol.
   Era creația mamei lui din toate punctele de vedere. Ea îi inoculase de mic informațiile despre puterea tatălui lui și despre natura sacrificiului pe care-l făcuse, așa că i se părea aproape un sacrilegiu să se teamă, să se îndoiască sau chiar să-și facă griji pentru alții.
   Murnos ura zilele când bătrâna venea în vizită.
   Stuckler trimitea o limuzină să o aducă și ea venea însoțită de o asistentă. Era învelită în pături chiar și în mijlocul verii și purta mereu ochelari fumurii de soare, o cotoroanță care se încăpățâna să trăiască, deși nu se bucura de nimic din tot ceea ce o înconjura, nici măcar de fiul ei, pentru că Murnos văzuse disprețul pe care ea îl simțea pentru acesta, îl auzise în fiecare propoziție pe care i-o spusese acestui omuleț afectat, înmuiat de toleranță, a cărui slăbiciune îi era iertată doar pentru dorința lui de a-i face pe plac și pentru venerarea tatălui mort. Această venerație era atât de puternică încât uneori ura și invidia de la baza ei explodau, schimonosindu-l de furie și schimbându-l complet.
   „Nu vor mânca mâncare și vor fi însetați; vor rămâne ascunși și se vor ridica împotriva fiilor omului...”
   Se uită la Burke, colegul său. Burke era bun. La început Stuckler nu voise să-l plătească cu cât îi ceruse, dar Murnos îl convinsese că merita toți banii. La fel și ceilalți, cu toții fuseseră acceptați de Murnos, chiar dacă nu erau la fel de buni ca Burke.
   Și totuși Murnos credea că erau prea puțini.
   Un beculeț de pe panoul de comandă începu să se aprindă și să se stingă ritmic, însoțit de un sunet insistent.
   - Poarta, spuse Burke. Cineva deschide poarta.
   Era imposibil. Poarta putea fi deschisă doar din interior sau prin cele trei telecomenzi din mașini, dar toate automobilele erau în garaj.
   Murnos verifică monitoarele și i se păru că zări pentru o clipă o siluetă lângă poartă și încă una ieșind dintr-un pâlc de arbori.
   „... iar ei se vor arăta în ziua măcelului și a distrugerii”.
   Apoi monitoarele se stinseră.
   Murnos era deja în picioare când fereastra de lângă el fu aruncată în aer. Burke încasase primele gloanțe, protejându-l pe Murnos pentru câteva clipe prețioase și permițându-i să ajungă la ușă. Se târî pe jos, în timp ce gloanțele șuierau pe lângă el și intrau în tencuiala de pe pereți.
   Stuckler era în camera lui, dar zgomotul îl trezise din somn. Murnos îl auzi țipând când ajunse în hol. O altă fereastră fu aruncată în aer în altă parte a casei.
   Din bucătărie apăru un bărbat scund, înarmat, o umbră în întuneric, dar Murnos îl văzu și trase primul, obligându-l să se retragă. Continuă să tragă și când urcă pe scări. Pe palier era o fereastră în stil gotic, așa că Murnos văzu o siluetă urcând pe peretele exterior, spre etajul al doilea.
   Auzind împușcăturile, vru să-l avertizeze pe Stuckler, dar căzu pe scări și cuvintele i se pierdură în șocul căderii. Se sprijini de balustradă ca să se ridice, dar mâinile îi alunecară pe lemn. Avea sânge pe degete.
   Se uită în jos și văzu că pata de pe cămașă se mărea din ce în ce mai mult și atunci simți durerea. Ridică pistolul căutând o țintă și simți un al doilea glonț intrându-i în coapsă. Se arcui în agonie și se lovi cu capul de scări. Închise ochii, încercând să controleze căderea.
   Când îi deschise, zări o femeie uitându-se la el; silueta i se ghicea chiar și pe sub hainele negre și avea ochii albaștri plini de ură. Ținea în mână un pistol.
   În apropierea morții, Murnos închise din nou ochii, dar din instinct.

             Brightwell parcă pe aleea din fața casei și intră în clădire.
   O urmă pe domnișoara Zahn în pivniță, printre rafturile cu vinuri, până ajunseră la comoara acum accesibilă lui. Imensa statuie neagră din os domina încăperea.
   Stuckler îngenunchease în fața ei, înveșmântat în pijamaua lui albastră de mătase. Era murdar de sânge pe păr, dar altfel nu fusese rănit.
   Brightwell primi de la oamenii săi trei pergamente și i le dădu domnișoarei Zahn, fără să-și ia ochii de la statuie. Ajungea cu capul până la cutia toracică a acesteia, unde omoplații se uneau cu sternul în față, și se împreunau în spate, asemenea unei armuri. Își luă avânt și lovi tare statuia din oase.
   Sternul se sparse la impact.
   - Nu! țipă Stuckler. Ce faci?
   Brightwell lovi din nou. Stuckler încercă să se ridice, dar domnișoara Zahn îl obligă să rămână așezat.
   - O vei distruge, spuse din nou Stuckler. Este frumoasă. Oprește-te!
   Sternul se sparse în bucăți sub greutatea loviturilor lui Brightwell. Așchiile ascuțite de oase îi sfâșiaseră încheieturile și dosul palmelor, dar el nu păru să observe. În schimb, își introduse mâna în gaura pe care o făcuse și o cercetă atent, cu brațul băgat în statuie până la cot, cu fața tensionată din cauza efortului. Se relaxă dintr-odată și scoase mâna.
   Ținea strâns în pumn o cutie simplă din argint. Deschise mâna și i-o arătă lui Stuckler, apoi ridică cu grijă capacul. Înăuntru era un singur pergament, extrem de bine păstrat. I-l dădu domnișoarei Zahn să-l despăturească.
   - Numerele, hărțile, îi spuse el lui Stuckler. Toate erau neînsemnate, în felul lor. Statuia era cea mai importantă, ea și ceea ce conținea ea.
   Stuckler plângea. Se întinse după o așchie de os negru și o luă în palmă.
   - Nu ți-ai înțeles niciodată propriile achiziții, Herr Stuckler, spuse Brightwell. Quantum in me est. Detaliile le aflăm din fragmente, dar adevărul este aici.
   Îi aruncă cutia lui Stuckler, care o atinse, nevenindu-i să creadă.
   - Tot acest timp, spuse el. În tot acest timp am avut la îndemâna cunoașterea.

................................................