Ucenicul, Tess Gerritsen

......................................................

                        8.

        Conway își așeză ceașca neatinsă pe masă.

   Nu o dorise, de fapt, și acum, că ceremonia se terminase, își concentră toată atenția asupra ei.

   - Mă bucur c-ai venit.

   - Nu prea cred că am avut prea mult de ales. 

   Franchețea ei îl făcu să zâmbească. Deși Conway respecta toate politețurile sociale, ca strângerile de mână și ospitalitatea, Rizzoli bănuia că, la fel ca majoritatea celor nativi din New England, și el prețuia discuțiile directe, la fel ca ea.

   - Să trecem atunci direct la subiect?

   Rizzoli își așeză și ea ceașca pe masă.

   - Asta aș prefera.

   Dean se ridică în picioare și se duse la birou. Aduse o mapă groasă la canapeaua și fotoliile unde stăteau și scoase o fotografie, pe care o așeză în fața ei pe măsuța de cafea.
   - 25 iunie 1999, zise el.
   Rizzoli se uită lung la imaginea unui bărbat bărbos care stătea prăbușit într-o parte, pe fundalul unui zid văruit alb stropit cu sânge. Era îmbrăcat în pantaloni negri și o cămașă ruptă. Avea picioarele goale. În poală avea o ceșcuță de porțelan cu farfurioară.
    Era încă zguduită, chinuindu-se să proceseze imaginea, când Dean așeză încă o fotografie lângă ea.
   - 15 iulie 1999, zise el.
   Și acum victima era un bărbat, de data aceasta proaspăt bărbierit. Și el murise rezemat de un perete stropit de sânge.
   Dean așeză pe masă fotografia unui al treilea bărbat. Dar acesta era umflat, cu burta tensionată de gazele în expansiune ale descompunerii.
   - 12 septembrie, rosti el. Același an.
   Rizzoli privea încremenită această galerie de morți, aranjată atât de ordonat pe masa de lemn de cireș. O mărturie a ororii situată nepotrivit în mijlocul rânduielii civilizate a ceștilor de cafea și a lingurițelor.
   Dean și Conway așteptară în liniște, și ea ridică fiecare fotografie pe rând, forțându-se să asimileze toate detaliile ce făceau fiecare caz unic. Dar toate erau variațiuni pe aceeași temă, pe care o văzuse interpretată în casele Yeager și Ghent.
   Martorul tăcut. Înfrânt, forțat să privească spectacolul insuportabil.
   - Și femeile? întrebă ea. Trebuie să fi fost și femei acolo.
   Dean încuviință.
   - Una dintre ele a fost identificată clar. Soția din cazul numărul 3. A fost găsită parțial îngropată în pădure la aproximativ o săptămână după ce a fost făcută fotografia asta.
   - Cauza morții?
   - Strangulare.
   - Atac sexual post-mortem?
   - S-a găsit materie seminală proaspătă în cadavrul ei.
   Rizzoli trase aer adânc în piept.
   - Și celelalte două femei? întrebă ea încet.
   - Din cauza stării avansate de descompunere, nu li s-a putut confirma identitatea.
   - Dar ați avut cadavre?
   - Da.
   - De ce nu le-ați putut identifica?
   - Pentru că am avut de-a face cu mai mult de două cadavre. Mult, mult mai multe.
   Rizzoli își ridică privirea și se trezi uitându-se direct în ochii lui Dean. Oare se uitase la ea tot acest timp, așteptându-i reacția uluită?
   Ca răspuns la întrebarea ei nerostită, Dean îi mai dădu 3 dosare.
   Deschise primul dosar și găsi raportul de autopsie al unuia dintre bărbații victimă. Automat întoarse la ultima pagină și citi concluziile.

            Cauza decesului: hemoragie masivă din cauza unei răni prin tăiere, o secționare completă a arterei carotide stângi și a venei jugulare stângi.

        „Dominatorul, se gândi ea. El l-a ucis.”
   Lăsă paginile să se întoarcă la loc singure. Dintr-odată se trezi holbându-se la prima pagină a raportului. La un detaliu pe care nu-l observase în graba de a citi concluziile.
   Era în al doilea paragraf: „Autopsie efectuată în 16 iulie 1999, ora 22,15, în unitatea mobilă situată în Gjakove, Kosovo.”
   Luă următoarele două rapoarte de autopsie și se uită imediat la locul autopsiilor.
   Pete, Kosovo.
   Djakovica, Kosovo.
   - Autopsiile au fost efectuate pe teren, zise Dean. Uneori în condiții primitive. În corturi și la lumina lanternelor. Fără apă curentă. Și erau atât de multe cadavre de verificat, că am fost pur și simplu copleșiți.
   - Acestea au fost anchete de crime de război, spuse ea.
   Dean încuviință.
   - Am fost prima echipă FBI care a ajuns acolo în iunie 1999. Ne-am dus acolo la cererea Tribunalului Internațional pentru fosta Iugoslavie. ICTY pe scurt. Am fost trimiți 65 de agenți în acea primă misiune. Am primit sarcina de a localiza și păstra dovezile despre una dintre cele mai mari crime de război din istorie. Am prelevat probe balistice de la locurile masacrelor. Am exhumat și efectuat autopsii la peste 100 de victime albaneze, și probabil au existat mai multe sute pe care nu le-am găsit. Și tot timpul cât am fost acolo, crimele au continuat.
   - Omoruri din răzbunare, rosti Conway. Complet previzibile, având în vedere contextul acelui război. Sau al oricărui război, de fapt. Atât eu, cât și agentul Dean am fost în marină. Eu am fost în Vietnam, și agentul Dean în Războiul din Golf. Am văzut lucruri despre care nu ne putem forța să vorbim, lucruri care ne fac să ne punem întrebări de ce ne considerăm noi, oamenii, superiori animalelor. În timpul războiului, sârbii i-au omorât pe albanezi, și după război, KLA-ul albanez a omorât civili sârbi. Amândouă părțile au enorm de mult sânge vărsat pe mâini.
   - Asta am crezut la început că sunt și aceste crime, zise Dean, arătând fotografiile de la scenele crimelor de pe măsuța de cafea. Omoruri din răzbunare de după război. Nu era misiunea noastră să ne ocupăm de crimele în curs de desfășurare. Noi am fost trimiși acolo la cererea Tribunalului, pentru procesarea dovezilor crimelor de război. Nu acestea.
   - Și totuși le-ați procesat, afirmă Rizzoli, uitându-se la antetul FBI de pe raportul de autopsie. De ce?
   - Pentru că le-am recunoscut drept ceea ce erau, răspunse Dean. Aceste crime nu erau bazate pe etnie. Doi dintre bărbați erau albanezi; unul era sârb. Dar toți aveau ceva în comun. Erau însurați cu soții tinere. Soții atractive, care au fost răpite de acasă. La al treilea atac, am recunoscut deja semnătura ucigașului. Știam deja cu ce aveam de-a face. Dar aceste cazuri au căzut sub jurisdicția sistemului judiciar local, nu al ICTY, care ne adusese pe noi acolo.
   - Și ce s-a făcut atunci? întrebă ea.
   - Într-un cuvânt. Nimic. Nu s-a făcut nicio arestare, pentru că nu s-a identificat niciodată niciun suspect.
   - Bineînțeles că a avut loc o anchetă, interveni Conway. Dar gândește-te la situația de acolo, doamnă detectiv. Mii de morți în război îngropați în peste 150 de gropi comune. Trupele străine de menținere a păcii se chinuiau din greu să facă ordine. Grupele înarmate de bandiți rătăceau prin satele bombardate, căutând orice pretext pentru a ucide. Și chiar populația civilă avea multe conturi vechi de reglat. Era ca în Vestul sălbatic acolo, cu lupte cu arme de foc izbucnind din cauza drogurilor, a neînțelegerilor de familie sau a răzbunărilor personale. Și aproape întotdeauna, aceste crime erau puse pe seama tensiunilor etnice. Cum să deosebești o crimă de alta? Erau așa de multe.
   - Pentru un ucigaș în serie, era raiul pe pământ, zise Dean.

                                                DOUĂZECI ȘI DOI

                    Rizzoli se uită la Dean.
   Nu fusese surprinsă să audă că fusese în armată. Își dăduse deja seama de asta din ținuta lui, din aerul lui de comandant.
   - Subiectul nostru a fost în Kosovo, zise ea.
   - E tipul de loc unde ar prospera, afirmă Conway. Unde moartea violentă este o parte a vieții de zi cu zi. Un ucigaș poate merge într-un asemenea loc, comite atrocități, și apoi să plece de acolo fără să observe cineva vreo diferență. Nu se poate ști câte crime sunt considerate simple acte de război.
   - Deci se poate să avem de-a face cu un imigrant recent, zise Rizzoli. Un refugiat din Kosovo.
   - Asta e una dintre posibilități, fu de acord Dean.
   - O posibilitate despre care tu ai știut de la început.
   - Da.
   Răspunsul lui veni fără cea mai mică șovăială.
   - Mi-ai ascuns informații vitale. Ai stat comod și ne-ai privit pe noi, proștii de polițiști, învârtindu-ne în cerc.
   - V-am permis să ajungeți la propriile concluzii.
   - Da, dar fără să avem toate informațiile pertinente pentru caz. Asta ar fi putut schimba situația, zise ea, arătând spre fotografii.
   Dean și Conway se uitară unul la celălalt.
   - Mă tem că mai sunt și alte lucruri pe care nu ți le-am spus, spuse Conway.
   - Alte lucruri?
   Dean scoase din dosar încă o fotografie de la scena crimei.
   Deși Rizzoli se considerase pregătită să se confrunte cu aceasta a patra imagine, impactul fotografiei o izbi cu o forță viscerală.
   Văzu un bărbat tânăr și blond cu o mustață subțire. Era mai degrabă fibros decât musculos, pieptul îi era o cutie osoasă de coaste și umerii subțiri îi ieșeau în afară albi și cioturoși. Se vedea foarte clar expresia omului înainte de a muri, mușchii feței înghețați într-o grimasă de oroare.
   - Victima aceasta a fost găsită anul trecut în 29 octombrie, zise Dean. Trupul soției nu a fost găsit niciodată.
   Rizzoli înghiți și-și întoarse privirea de la fața victimei.
   - Tot în Kosovo?
   - Nu. Fayetteville, Carolina de Nord.
   Uluită, își ridică privirea spre el. Îi menținu apoi privirea în timp ce-și simțea fața arzând de furie.
   - De câți alții nu mi-ai spus? Câte afurisite de cazuri sunt de fapt?
   - Numai despre acestea știm noi.
   - Vrei să spui că poate mai sunt și altele?
   Rizzoli se uită la el neîncrezătoare.
   - FBI-ul nu are acces?
   - Agentul Dean vrea să spună că e posibil să existe cazuri în afara jurisdicției noastre, interveni Conway. Țări ce nu au baze de date disponibile despre crime. Amintește-ți că e vorba despre zone de război. Teritorii de haos politic. Exact locurile care-l atrag probabil pe subiectul nostru. Locuri unde se simte probabil ca acasă.
   „Un ucigaș care se mișcă liber peste oceane. Care are un teritoriu de vânătoare ce nu ține seama de granițe.”

           Se gândi la tot ce aflase despre Dominator.
   La viteza cu care-și imobiliza victimele. Dorința lui de a avea contact cu morții. Faptul că folosea un cuțit tip Rambo. Și fibrele de parașută - verde murdar.
   Simți privirea celor 2 bărbați în timp ce analiza ceea ce tocmai îi zisese Conway. O testau, să vadă dacă se va ridica la înălțimea așteptărilor lor.
   Se uită la ultima fotografie de pe măsuța de cafea.
   - Ați zis că atacul ăsta a fost în Fayetteville.
   - Da, zise Dean.
   - Este o bază militară în zona aceea. Nu-i așa?
   - Fort Bragg. Aproximativ 15 kilometri de Fayetteville.
   - Câți soldați sunt staționați acolo?
   - În jur de 41000 în serviciul activ. Acolo e Corpul Aviatic 18, Divizia Aviatică 82 și Comandamentul Operațiunilor Speciale ale Armatei.
   Faptul că Dean îi răspunse fără ezitare îi spunea că și el considerase această informație relevantă. Informație pe care o știa pe de rost.
   - De aceea nu mi-ai spus nimic, nu? Avem de-a face cu un om cu pregătire militară. O persoană plătită să ucidă.
   - Nici noi n-am fost informați, la fel ca tine, zise Dean.
   Se aplecă în față, apropiindu-se atât de tare de ea, că nu se mai putea concentra decât asupra lui. Conway și orice altceva din cameră pieri din câmpul ei vizual.
   - Când am primit raportul VICAP, completat de Poliția din Fayetteville, am crezut că sunt în Kosovo din nou. Ucigașul aproape ar fi putut să-și semneze numele, atât de distinctivă era scena crimei. Poziție victimei bărbat. Tipul de cuțit folosit în lovitura de grație. Ceașca sau paharul plasate în poala victimei. Răpirea soției. Am luat imediat un avion către Fayetteville și am stat două săptămâni cu autoritățile locale, ajutându-i în anchetă. N-a fost identificat niciun suspect.
   - De ce n-ai putut să-mi spui asta până acum? întrebă ea.
   - Din cauza a ceea ce e posibil să fie suspectul acesta.
   - Nu-mi pasă dacă e general de 4 stele. Aveam dreptul să știu despre cazul din Fayetteville.
   - Dacă ar fi fost esențial pentru identificarea unui suspect din Boston, ți-aș fi spus.
   - Ai zis că sunt 41000 de soldați în serviciul activ la Fort Bragg.
   - Da.
   - Câți dintre aceștia au fost în Kosovo? Presupun că ai pus deja această întrebare.
   Dean încuviință.
   - Am cerut o listă de la Pentagon cu toți soldații care au fost prezenți la locurile și la datele crimelor. Dominatorul nu e pe lista aceea. Foarte puțini dintre acei soldați locuiesc acum în New England și niciunul dintre ei nu putea fi omul nostru.
   - Și vrei să am încredere că-mi spui adevărul?
   - Da.
   Rizzoli râse.
   - Asta cere o extrem de mare dovadă de încredere.
   - Amândoi dăm dovadă de o extrem de mare încredere, Jane. Eu pun pariu că pot avea încredere în tine.
   - Să ai încredere în mine în legătură cu ce? Până acum, nu mi-ai spus nimic care să justifice atâtea secrete.
   În tăcerea ce urmă, Dean îi aruncă o privire lui Conway, care înclină aproape imperceptibil din cap. Prin această comunicare fără cuvinte, cei doi se puseră de acord să-i ofere o piesă vitală din puzzle.

         - Ai auzit vreodată de „scufundarea oilor”, doamnă detectiv? zise Conway.
   - Să înțeleg că n-are nimic de-a face cu oile adevărate?
   Conway zâmbi.
   - Nu, nimic. E o expresie familiară în armată. Se referă la obiceiurile celor din CIA de a împrumuta ocazional soldați de operațiuni speciale pentru anumite misiuni. S-a întâmplat în Nicaragua și Afganistan, când grupul de operațiuni speciale ale CIA - și sune SOG - a avut nevoie de niște oameni în plus. În Nicaragua „oile scufundate” au fost agenți SEAL care au pus mine în porturi. În Afganistan, „oile scufundate” au fost Berete Verzi, pentru a-i instrui pe mujahedini. Cât timp lucrează pentru CIA, soldații aceștia devin, efectiv, ofițeri de caz CIA. Ies din registrele de personal ale Pentagonului. Armata nu mai are nicio consemnare a activității lor.
   Rizzoli se uită la Dean.
   - Și atunci lista pe care ți-a dat-o Pentagonul... Numele soldaților din Fayetteville care au fost în Kosovo...
   - Lista a fost incompletă, zise el.
   - Cât de incompletă? Câte nume nu apăreau?
   - Nu știu.
   - Ai întrebat la CIA?
   - În momentul acela m-am lovit de uși închise.
   - Nu au vrut să-ți dea nume?
   - Nu sunt obligați, răspunse Conway. Dacă subiectul vostru a fost implicat în operațiuni secrete în străinătate, nu se va recunoaște oficial niciodată.
   - Nici dacă băiatul lor omoară oameni nevinovați acasă?
   - Mai ales dacă omoară oameni nevinovați acasă, replică Dean. Ar fi un dezastru în relații cu publicul. Ce s-ar întâmpla dacă s-ar hotărî să depună mărturie? Ce informații secrete ar putea dezvălui presei? Crezi că Agenția vrea să știm că băiatul lor intră în casele oamenilor și ciopârțește cetățeni care respectă legea? Că violează cadavrele femeilor? Ar fi imposibil să nu apară pe prima pagină a ziarelor.
   - Și atunci ce ți-a zis totuși Agenția?
   - Ca n-are nicio informație relevantă pentru crima din Fayetteville.
   - Sună a frază standard de debarasare de nepoftiți.
   - A fost mai mult de atât, zise Conway. A doua zi după ce agentul Dean a cerut informațiile de la CIA, a fost retras din ancheta Fayetteville și i s-a ordonat să se întoarcă la Washington. Ordinul a venit din biroul directorului adjunct al FBI.
   Rizzoli se holbă încremenită, nevenindu-i să creadă cât de adânc îngropată în secrete era identitatea Dominatorului.
   - Agentul Dean a venit atunci la mine, zise Conway.
   - Pentru că ați fost în Comitetul Serviciilor Armate?
   - Pentru că ne cunoaștem de ani de zile. Noi cei din marină știm să ne găsim unii pe alții. Și să avem încredere în camarazii noștri. M-a rugat să mă interesez de asta în locul lui. Dar mă tem că nici eu n-am putut afla mare lucru.
   - Nici chiar un senator n-a putut?
   Conway zâmbi ironic.
   - Un senator de la democrați, dintr-un stat liberal, trebuie să menționez. Mi-am servit eu țara ca soldat, dar anumite elemente din Departamentul Apărării nu mă vor accepta niciodată. Și nu vor avea încredere în mine.
   Privirea ei coborî la fotografiile de pe măsuța de cafea. La galeria de bărbați morți, aleși să fie omorâți nu din cauze politice, etnice sau religioase, ci pentru că erau căsătoriți cu femei frumoase.
   - Ai fi putut să-mi spui asta de săptămâni întregi, zise ea.
   - Anchetele de poliție lasă să scape informații ca o sită, zise Dean.
   - Nu și a mea.
   - Orice anchetă de poliție. Dacă informația ajungea la urechile tuturor celor din echipa ta, ar fi ajuns în cele din urmă la presă. Și asta îți va pune munca în atenția celor care nu trebuie să afle despre ea. Oameni care vor încerca să te împiedice să-l arestezi.
   - Chiar crezi că-l protejează? După ceea ce a făcut?
   - Nu. Cred că și ei vor să-l închidă exact la fel de mult ca noi. Dar ei vor să facă asta în liniște, în afara ochilor publicului. Evident i-au pierdut urma. Nu mai e sub controlul lor, și omoară civili. A devenit o bombă ambulantă cu ceas, și nu-și pot permite să ignore problema.
   - Și dacă-l prind ei înaintea noastră?
   - N-o să aflăm niciodată. Crimele pur și simplu vor înceta. Și ne vom întreba întotdeauna ce s-a întâmplat.
   - Ăsta nu mi se pare un final satisfăcător, zise ea.
   - Nu, tu vrei dreptate. O arestare, un proces, o condamnare. Toată procedura obișnuită.
   - Vorbești de parcă aș cere luna de pe cer.
   - În cazul ăsta, poate că asta și ceri.
   - De aceea m-ai adus aici? Ca să-mi spui că n-o să-l prind niciodată?
   Dean se întoarse spre ea cu o privire de intensitate bruscă.
   - Și noi vrem același lucru ca tine, Jane. Toată procedura. L-am urmărit pe omul ăsta din Kosovo. Crezi că m-al mulțumi cu mai puțin?
   Conway interveni și el, încet:
   - Înțelegi acum, doamnă detectiv, de ce te-am adus aici? Nevoia de a păstra secretul?
   - Mie mi se pare că deja sunt prea multe secrete.
   - Dar pentru moment, e singura cale de a asigura în cele din urmă o dezvăluire completă a adevărului. Ceea ce vrem cu toții, presupun.
   Rizzoli se uită fix pentru o clipă în ochii senatorului Conway.
   - Dumneata mi-ai plătit drumul, nu-i așa? Biletele de avion, limuzinele, hotelul scump. Astea nu-s pe banii FBI.
   Conway încuviință. Un zâmbet ironic.
   - Lucrurile care contează cu adevărat e mai bine să le ții neoficiale, zise el.

                                     DOUĂZECI ȘI TREI

                 Cerul se despicase și ploaia se prăvălea pe acoperișul mașinii lui Dean ca mii de ciocane.
   - E bine că nu trebuie să zbori acum seara înapoi, zise el. Probabil e o nebunie la aeroport.
   - Pe vremea asta, prefer să-mi țin picioarele pe pământ, mersi.
   Dean îi aruncă o privire amuzată.
   - Și eu care te credeam neînfricată.
   - Ce ți-a dat impresia asta?
   - Tu. Și te străduiești mult s-o dai. Îți ții întotdeauna garda ridicată.
   - Iar încerci să mi te strecori în cap. Întotdeauna faci chestia asta.
   - E doar o chestiune de obicei. Asta făcea în Războiul din Golf. Operațiuni psihologice.
   - Ei bine, eu nu sunt dușmanul, OK?
   - Nu m-am gândit niciodată c-ai fi, Jane.
   Se uită la el și nu se putu stăpâni să nu-i admire, ca întotdeauna, liniile clare și drepte ale profilului.
   - Dar n-ai avut încredere în mine.
   - Nu te cunoșteam pe atunci.
   - Deci te-ai răzgândit?
   - De ce crezi că te-am rugat să vii la Washington?
   - Oh, nu știu, zise ea și râse cu nesăbuință. Pentru că ți-a fost de mine și de-abia ai așteptat să mă vezi?
   Tăcerea lui o făcu să roșească. Brusc se simți tâmpită și disperată, exact trăsăturile pe care le disprețuia la alte femei.
   Se uită afară pe fereastră, evitându-i privirea, având în urechi ecoul propriei voci, al cuvintelor ei prostești.
   - De fapt, chiar am vrut să te văd, zise el.
   - Da?
   Rostise cuvântul cu nepăsare. Deja se făcuse de râs, era hotărâtă să nu-și repete greșeala.
   - Am vrut să-mi cer scuze. Pentru că i-am spus lui Marquette că nu faci față la slujbă. Am greșit.
   - Când te-ai hotărât c-ai greșit?
   - N-a existat un moment anume. Pur și simplu... te-am privit lucrând, zi după zi. Am văzut cât de concentrată ești. Cât de perseverentă în a face totul exact așa cum trebuie. Și apoi am aflat prin ce-ai trecut vara trecută, adăugă el încet. Nu știusem nimic despre asta.
   - Vai de mine! „Și reușește să-și facă slujba chiar și așa.”
   - Crezi că mi-e milă de tine, zise el.
   - Nu e foarte flatant să auzi: „Uite cât e reușit să facă, dacă te gândești prin ce-a trecut.” Așa că dă-mi o medalie la Jocurile Olimpice Speciale. Pentru polițiștii handicapați emoțional.
   Dean scoase un oftat de exasperare.
   - Întotdeauna cauți motive ascunse în spatele oricărui comportament, al fiecărui cuvânt de laudă? Uneori, oamenii spun exact ceea ce gândesc, June.
   - Poți înțelege de ce sunt puțin sceptică în legătură cu orice mi-ai spune tu.
   - Crezi că și acum am planuri secrete.
   - Nu mai știu ce să cred.
   - Dar trebuie să fie ceva, nu? Pentru că tu siguranță nu meriți un compliment autentic din partea mea.
   - M-am prins, gata.
   - Poate că te-ai prins ce vreau să zic. Dar nu mă crezi cu adevărat, zise el, frânând la lumina roșie și uitându-se la ea. De unde vine tot scepticismul ăsta? Chiar a fost așa de greu să fii tu, să fii Jane Rizzoli?
   Îi răspunse cu un râs obosit.
   - Las-o baltă, Dean.
   - Asta e tot din cauză că ești femeie polițist?
   - Probabil poți să completezi singur spațiile goale.
   - Colegii tăi par să te respecte.
   - Există și unele excepții notabile.
   - Întotdeauna există.
   Semaforul se făcu verde și Dean își întoarse iar privirea spre stradă.
   - Asta e munca de poliție, zise ea. Tot testosteronul acela.
   - Și atunci de ce-ai ales-o?
   - Pentru că am picat la economie domestică.
   Amândoi izbucniră în râs la replica asta. Era prima dată când râdeau împreună cu sinceritate.
   - Adevărul e c-am vrut să fiu polițistă de când aveam 12 ani, zise ea.
   - De ce?
   - Toată lumea îi respectă pe polițiști. Sau cel puțin așa i se pare unui copil. Voiam insigna și pistolul. Lucrurile care-i vor face pe oameni să ia aminte la mine. Nu voiam să sfârșesc în vreun birou unde pur și simplu să dispar. Unde m-aș transforma în femeia invizibilă. Ar fi ca și cum aș fi îngropată de vie, dac-aș deveni o persoană pe care n-o ascultă nimeni. Pe care nimeni n-o observă. Acum, anonimitatea începe să pară o idee grozavă, zise ea, rezemându-și capul de cotul sprijinit de ușă.
   „Cel puțin atunci Chirurgul nu mi-ar ști numele.”
   - Parcă-ți pare rău c-ai ales munca în poliție.
   Rizzoli se gândi la nopțile lungi petrecute în picioare, alimentate doar de cafeină și adrenalină. Oroarea confruntării celor mai groaznice lucruri pe care oamenii și le făceau unii altora. Se gândi și la Bărbatul din Avion, al cărui dosar era și acum pe biroul ei.
   Ne visăm visele, se gândi ea, și uneori suntem purtați de ele în locuri la care nu ne-am gândit niciodată. O pivniță de fermă cu miros de sânge în aer. Sau o cădere liberă prin cerul albastru, cu mâinile și picioarele luptându-se împotriva atracției gravitaționale.
   Dar sunt visele noastre, și ne ducem oriunde ne conduc ele.
   - Nu, nu-mi pare rău, răspunse ea în cele din urmă. Asta fac eu. De asta îmi pasă mie. Asta mă face să mă enervez. Trebuie să recunosc, mare parte a slujbei e doar mânie. Nu pot pur și simplu să stau deoparte și să mă uit la cadavrul unei victime fără să mă înfurii. Și atunci devin apărătoarea lor - când moartea lor mă marchează. Poate că atunci când nu mă voi mai înfuria voi ști că e vremea să demisionez.
   - Nu toată lumea are focul tău lăuntric, zise el, privind-o fix. Cred că ești cea mai intensă persoană pe care o cunosc.
  - Ăsta nu e un lucru chiar așa de bun.
   - Nu. Intensitatea e un lucru bun.
   - Și dacă înseamnă că ești mereu pe punctul de a exploda?
   - Așa ești?
   - Uneori așa mă simt, spuse ea, uitându-se la ploaia ce biciuia parbrizul. Ar trebui să încerc să fiu mai mult ca tine.
   Dean nu răspunse, și Rizzoli se întrebă dacă-l jignise prin ultima ei frază. Prin sugestia că era rece și lipsit de pasiune. Însă așa îl percepuse întotdeauna: bărbatul în costum cenușiu.

             Când în cele din urmă, Dean opri mașina în fața hotelului Watergate, era pregătită cu un la revedere scurt și răspicat.
   - Mulțumesc pentru drum, zise ea. Și pentru revelații.
   Se întoarse și deschise ușa, lăsând să intre foșnind aerul cald și umed.
   - Ne revedem la Boston.
   - Jane?
   - Da?
   - Gata cu planurile secrete între noi, OK? Ceea ce spun este ceea ce gândesc.
   - Dacă insiști.
   - Nu mă crezi nici acum, nu?
   - Chiar contează?
   - Da, zise el încet. Contează enorm de mult pentru mine.
   Simți că i se accelerează bătăile inimii. Își întoarse iar privirea spre el.
   Ținuseră multe secrete unul față de celălalt atât de mult timp că niciunul nu știa cum să citească adevărul în ochii celuilalt. Era un moment în care orice putea fi spus, orice se putea întâmpla.
   Niciunul nu îndrăznea să facă prima mișcare. Prima greșeală.
   O umbră trecu prin fața ușii deschise a mașinii.
   - Bine ați venit la Watergate, doamnă! Aveți nevoie de ajutor la bagaje?
   Rizzoli se uită surprins în sus, și-l văzu pe portarul hotelului zâmbindu-i. Acesta văzuse ușa deschisă și presupusese că voia să iasă din mașină.
   - Sunt cazată deja, mulțumesc, zise ea, și se uită înapoi la Dean.
   Dar momentul trecuse. Portarul stătea în continuare acolo, așteptând-o să iasă din mașină. Așa că asta și făcu.
   O privire aruncată prin geamul mașinii, o fluturare de mână; acesta fu singurul rămas-bun dintre ei.
   În lift se rezemă de perete, cu ochii închiși, și se mustră în gând pentru fiecare sentiment dezgolit pe care probabil i-l dezvăluise, pentru fiecare prostie pe care o zisese în mașină.
   Când ajunse în cameră, nu mai voia decât să plece de la hotel și să se reîntoarcă în Boston. Sigur trebuia să fie un avion pe care să-l ia chiar în seara asta. Sau trenul. Întotdeauna îi plăcuse să meargă cu trenul.
   Intră într-o stare de agitație, grăbindu-se să evadeze, să lase în urmă Washington-ul și toate momentele jenante de aici, așa că începu să-și facă bagajul. Tocmai închise fermoarul geamantanului și-l trăgea de roți spre ușă când auzi pe cineva bătând.

          Pe hol era Dean, cu costumul său cenușiu stropit de ploaie, cu părul ud și sclipind.
   - Nu cred că ne-am terminat conversația, zise el.
   - Mai aveai ceva să-mi spui?
   - Da, de fapt, da.
   Făcu un pas înăuntru și închise ușa în urma lui. Se încruntă la geamantanul ei deja închis și gata de drum.
   „Doamne, se gândi ea. Cineva trebuie să fie curajos aici. Cineva trebuia să apuce taurul de coarne.”
   Înainte să fie timp pentru orice cuvânt, îl trase spre ea. În același moment îi simți brațele în jurul taliei.
   Când li se întâlniră buzele, nu mai există nicio umbră de îndoială pentru niciunul că îmbrățișarea era reciprocă, că dacă era o greșeală, atunci erau amândoi vinovați în egală măsură.
   Îl simți stăpânindu-se, încercând să încetinească, să-și mențină controlul. Și se luptă cu el, folosindu-și propriul corp ca să-l întărâte. Și în această primă întâlnire dintre ei, ea fu cea învingătoare.
   El fu cel care se lăsă cucerit și se pregă.

          Ațipiră în timp ce lumina după-amiezii dispăru încet din ferestre.
   Când se trezi, numai lucirea palidă a amurgului îl lumina pe bărbatul de lângă ea. Un bărbat care chiar și acum rămânea o enigmă pentru ea.
   Se folosise de trupul lui, așa cum și el se folosise de al ei și, deși știa că ar trebui să simtă o oarecare măsură de vină pentru plăcerea luată, nu simțea de fapt decât o satisfacție istovită. Și o senzație de uimire.
   - Deja aveai geamantanul făcut, zise el.
   - Aveam de gând să plec în seara asta și să merg acasă.
   - De ce?
   - N-am văzut niciun rost în a mai sta aici. Până ai apărut tu, rosti ea, întinzându-și mâna să-i atingă fața, să-i mângâie bărbia țepoasă.
   - Aproape că era să nu vin. M-am învârtit cu mașina în jur de câteva ori. Adunându-mi curajul.
   Rizzoli râse.
   - Vorbești de parcă ți-ar fi frică de mine.
   - Vrei să-ți spun adevărul? Ești o femeie intimidantă.
   - Chiar așa par?
   - Înverșunată. Pătimașă. Mă uluiești, cu tot focul pe care-l generezi.
   Îi mângâie coapsa, și atingerea degetelor lui trimise un nou fior prin trupul ei.
   - Mi-ai zis în mașină c-ai vrea să fii mai mult ca mine. Adevărul e că eu aș vrea să fiu mai mult ca tine, Jane. Aș vrea să am intensitatea ta.
   Rizzoli își puse mâna pe pieptul lui.
   - Vorbești de parcă n-ai avea și tu o inimă bătând aici.
   - Nu așa ai gândit?
   Rizzoli tăcu. Bărbatul în costumul cenușiu.
   - Așa ai gândit, nu-i așa? repetă el.
   - N-am știut ce să cred despre tine, recunoscu ea. Întotdeauna păreai așa de detașat. Parcă nu întru totul uman.
   - Amorțit.
   Spusese cuvântul așa de încet, încât se întrebă dacă într-adevăr voise să-l rostească. Poate era un gând șoptit numai pentru el.
   - Toți reacționăm în mod diferit, zise el. La lucrurile cu care ne confruntăm. Ai spus că pe tine te înfurie.
   - De cele mai multe ori, da.
   - Așa că te arunci în luptă. Dai năvală cu toate motoarele pornite. Felul cum te repezi la viață. Cu tot cu proasta dispoziție, adăugă el, cu un râset ușor.
   - Cum poți tu să nu te înfurii?
   - Nu-mi dau voie. Așa fac eu față. Fac un pas înapoi, trag aer adânc în piept. Rezolv fiecare caz ca pe un puzzle. De aceea sunt așa de intrigat de tine, spuse uitându-se la ea. Tu investești atât de multă zbatere, atât de multă emoție în tot ceea ce faci. Mi se pare cumva... periculos.
   - De ce?
   - E deosebit de ceea ce sunt eu. De ceea ce încerc să fiu.
   - Ți-e frică să nu te molipsești.
   - E ca și cum te-ai apropia prea tare de foc. Suntem atrași de el, chiar dacă știm că ne putem arde.
   Își lipi buzele de ale lui.
   - Puțin pericol, șopti ea, poate fi foarte excitant.
   Seara alunecă încet în noapte.
   Intrară împreună la duș și-și spălară sudoarea unul de pe altul, stând apoi zâmbind în fața oglinzii, îmbrăcați în halatele de baie identice ale hotelului. Comandară să li se servească o cină în cameră și băură vin în pat, cu televizorul pornit pe Comedy Channel.
   În seara asta voia să fie la 1 milion de kilometri de Warren Hoyt.
   Dar nici chiar confortul îmbrățișării unui bărbat nu putea să-l alunge pe Hoyt din visele ei. Se trezi brusc în noapte, năclăită de sudoarea fricii, nu a pasiunii. Pe fundalul bubuitului inimii ei, auzi sunetul telefonului ei mobil.

          Îi trebuiră câteva secunde să se desfacă din îmbrățișarea lui Dean și să se întindă peste el până la noptiera de pe partea lui de pat, unde-și lăsase mobilul.
   - Rizzoli.
   - Cred că te-am trezit din somn, îi zise vocea lui Frost.
   Rizzoli se uită la ecranul radioului, unde se vedea ora în cifre luminoase.
   - Ora 5? Da, e o presupunere bună.
   - Ești bine?
   - Da. De ce?
   - Uite, știu că vii înapoi azi. Dar m-am gândit că ar trebui să știi înainte să ajungi aici.
   - Ce?
   Frost nu-i răspunse imediat.
   Rizzoli auzi prin telefon cum cineva îl întreba dacă se preleveze probe, și își dădu seama că era la locul unei infracțiuni.
   Dean se mișcă lângă ea, alertat de încordarea ei bruscă. Se ridică și el în șezut și aprinse lumina.
   - Ce e?
   Frost reveni la telefon.
   - Alo, Rizzoli?
   - Unde ești? îl întrebă ea.
   - Am fost chemați la un 10-64. Aici sunt acum....
   - De ce răspunzi tu la apeluri de spargeri?
  - Pentru că e apartamentul tău.
   Rizzoli înțepeni complet, cu telefonul lipit de ureche, ascultându-și zvâcnetul propriului puls.
   - Din moment ce nu erai în oraș, am sistat temporar supravegherea blocului tău, zise Frost. Vecina ta de la apartamentul 203 ne-a sunat. Domnișoara, ăă....
   - Spiegel, zise ea încet. Ginger.
   - Da. Pare să fie o fată cu adevărat isteață. Zice că e barmaniță la McGinty. Venea acasă de la serviciu și a observat sticlă sub scara de incendiu. S-a uitat în sus și a văzut că fereastra ta era spartă. A sunat imediat la 911. Primul polițist sosit la fața locului și-a dat seama că e casa ta. M-a chemat și pe mine.
   Dean o atinse pe braț într-o întrebare mută. Îl ignoră. Își drese glasul și reuși să întrebe, cu calm înșelător:
   - A luat ceva?
   Folosea deja singularul. Fără să-i spună numele, amândoi știau cine făcuse asta.
   - Asta va trebui să ne spui tu când ajungi aici, zise Frost.
   - Ești acolo acum?
   - Sunt în camera ta de zi.
   Rizzoli își închise ochii, aproape simțind că-i vine rău de furie la gândul străinilor care-i invadau casa. Care-i deschideau dulapurile, îi atingeau lucrurile.
   - Mie mi se pare că nu prea e nimic deranjat, zise Frost. Televizorul și CD-playerul sunt încă aici. Pe masa din bucătărie mai este un borcan mare de mărunțiș. Mai este ceva ce ar fi putut fura?
   „Pacea mea sufletească. Echilibrul meu mintal.”
   - Rizzoli?
   - Nu-mi vine nimic în minte.
   O scurtă tăcere.
   - O să ne uităm la toate împreună, centimetru cu centimetru, spuse el cu blândețe. Când ajungi acasă, o să facem asta împreună. Proprietarul a acoperit deja geamul cu scânduri ca să nu intre ploaia înăuntru. Dacă vrei să stai la noi pentru o vreme, știu că Alice n-o să se supere. Avem o cameră de rezervă pe care oricum n-o folosim niciodată...
   - Sunt bine, zise ea.
   - Nu e nicio problemă...
   - Sunt bine.
   Vocea îi era plină de furie și de mândrie. Cea mai mare parte mândrie.
   Frost o cunoștea suficient de bine încât să schimbe subiectul și să nu se simtă jignit.
   - Sună-mă imediat ce ajungi, rosti el calm.

          În timp ce închidea telefonul îl văzu pe Dean cum se uita la ea.
   Dintr-odată simți că nu mai suportă să fie privită în timp ce era goală și speriată. Atât de evident vulnerabilă.
   Coborî din pat, intră în baie și încuie ușa.
   - Jane?
   - Mai vreau să fac duș o dată.
   - Nu mă lăsa pe dinafară, îi ceru el, bătând din nou. Ieși de acolo și vorbește cu mine.
   - Când termin.
   Porni duşul.
   Intră sub apă, nu pentru că trebuia să se spele, ci pentru că apa ce curgea făcea imposibilă conversația. Stătea cu capul plecat sub duș, cu mâinile rezemate de faianța de pe perete, luptându-se cu frica din ea.
   Când în cele din urmă opri apa, se simțea calmă. Curățată. Era din nou gata să joace rolul public de Jane Rizzoli.
   Ieși din baie. Dean stătea pe fotoliul de lângă fereastră.
   Nu-i spuse nimic, o privi doar îmbrăcându-se, alegându-și hainele de pe podea, înconjurând patul. Afară era încă întuneric, dar pentru ea, noaptea se terminase.
   - Ai de gând să-mi spui și mie? o întrebă el.
   - Hoyt a fost în apartamentul meu.
   - Se știe că era el?
   Se răsuci către el.
   - Cine altcineva putea fi?
   Cuvintele răsunaseră mai stridente decât avusese ea de gând. Înroșindu-se la față, își luă pantofii de sub pat.
   - Trebuie să merg acasă.
   - E 5 dimineața. Avionul nu pleacă decât la 9,30.
   - Chiar te aștepți să mă pun să dorm? După asta?
   - O să ajungi la Boston epuizată.
   - Nu sunt obosită.
   - Pentru că ești agitată de adrenalină.
   Își vârî brutal picioarele în pantofi.
   - Termină, Dean.
   - Ce să termin?
   - Nu mai încerca să ai grijă de mine.
   Urmă un moment de tăcere.
   - Îmi pare rău, zise el apoi, cu o notă de sarcasm. Mereu uit că ești perfect capabilă să ai grijă de tine.
   Rizzoli înțepeni cu spatele întors către el, regretându-și deja cuvintele. Dorindu-și pentru prima dată ca Dean să aibă grijă de ea. Să-și pună brațele în jurul ei și s-o convingă să se reîntoarcă în pat. Să adoarmă îmbrățișați până va veni momentul să plece.
   Dar când se întoarse să se uite la el, văzu că deja se ridicase din fotoliu și începuse să se îmbrace.

                                      DOUĂZECI ȘI PATRU

                  Adormi în avion.
   În timp ce începu aterizarea la Boston se trezi simțindu-se amețită și îngrozitor de însetată. Își aținti privirea în ceața de afară, amintindu-și atingerea mâinilor lui Dean, căldura respirației lui pe piele.
   Și-și aminti ultimele cuvinte pe care le schimbaseră la aeroport, un rămas-bun rece și grăbit sub răpăiala ploii. Nu despărțirea unor amanți, ci a unor asociați de afaceri, grăbiți să se reîntoarcă la propriile probleme de viață.
   Se învinovățea pe ea însăși pentru noua distanță dintre ei și-l învinovățea pe el pentru că o lăsase să se îndepărteze.
   Avionul ateriză într-o ploaie torențială. Văzu personalul alergând pe pistă în mantale cauciucate de ploaie, stropind la fiecare pas, și deja ura gândul la ceea ce ura. Drumul până acasă, la un apartament în care nu se va mai simți niciodată sigură, pentru că el fusese acolo.
   Trăgându-și geamantanul pe rotile, ieși afară din aeroport și fu izbită de rafale de ploaie aduse de vânt din mai multe direcții deodată. Un șir lung de oameni deprimați de vreme stăteau așteptând taxiuri.
   Se uită la șirul de limuzine parcate de cealaltă parte a străzii și fu ușurată să vadă numele RIZZOLI la geamul uneia dintre ele.
   Bătu la geamul șoferului și acesta coborî geamul. Era alt șofer, nu bătrânul negru care o adusese la aeroport cu o zi înainte.
   - Da, doamnă?
   - Eu sunt Jane Rizzoli.
   - Mergem pe Claremont Street, nu?
   - Da, exact.
   Șoferul coborî din mașină și deschise ușa din spate pentru ea.
   - Bine ați venit. Stați să vă pun geamantanul în portbagaj.
   - Mulțumesc.
   Intră în mașină și scoase un oftat obosit când se rezemă de pielea scumpă. Afară răsunau asurzitor claxoane și roți derapând prin ploaia torențială, dar lumea din interiorul acestei limuzine era binecuvântat de liniștită.
   Își închise ochii în timp ce ieșeau lin din Aeroportul Logan și se îndreptau spre Boston Experssway.
   Îi sună mobilul. Scuturându-se de epuizare printr-un efort de voință, se ridică de pe speteaza banchetei și scotoci amețită în poșetă, scăpând pixuri și monede pe podeaua mașinii în timp ce-și căuta mobilul.
   În cele din urmă reuși să răspundă la al patrulea apel.
   - Rizzoli.
   - Aici e Margaret, de la biroul domnului senator Conway. Eu am făcut aranjamentele pentru călătoria ta la Washington. Voiam să verific dacă aveți cu ce merge acasă de la aeroport.
   - Da. Sunt în limuzină chiar acum.
   - Oh, zise ea și tăcu o clipă. Ei, mă bucur că s-a aranjat atunci.
   - Ce anume?
   - M-au sunat de la firma de limuzine să confirme că ați renunțat să vă ia de la aeroport.
  - Nu, șoferul mă aștepta.
   Închise telefonul și se aplecă să ia de jos tot ceea ce-i căzuse din poșetă. Un pix se rostogolise sub scaunul șoferului. Când se întinse după el, cu degetele atingând podeaua, observă brusc culoarea carpetei. Albastru-închis.
   Se ridică încet.

             Tocmai intraseră în Tunelul Callahan, ce trecea pe sub râul Charles. Traficul încetinise și înaintau târâș prin tubul nesfârșit de beton, cu interiorul lumina într-un gălbui bolnăvicios.
   „Nailon 6,6 Dupont Antron, bleumarin. Carpeta standard pentru Cadillac și Lincoln.”
   Rămase perfect nemișcată, cu privirea ațintită pe peretele tunelului.
   Se gândi la Gail Yeager și la procesiunile funerare, la șirul de limuzine îndreptându-se lent spre porțile cimitirului.
   Se gândi la Alexander și la Karenna Ghent, care ajunseseră la Aeroportul Logan cu doar o săptămână înainte de a muri.
   Și se gândi la Kenneth Waite și la amenzile pentru condusul în stare de ebrietate. Un om care nu avea voie să conducă, și care totuși își ducea soția la Boston.
   Așa îi găsea?
   Un cuplu intră în mașină. Chipul frumos al femeii este reflectat în oglinda retrovizoare. O vede rezemându-se de bancheta moale de piele, fără să se gândească măcar o clipă că e privită. Că un bărbat al cărui chip de-abia îl băgase de seamă hotăra chiar în clipa aceea că ea era aleasa.
   Luminile gălbui ale tunelului alunecară una după alta în timp ce Rizzoli își clădi teoria, cărămidă după cărămidă.
   Era o mașină atât de confortabilă, motorul atât de silențios, bancheta de piele moale ca pielea de om. Un bărbat fără nume la volan. Totul era făcut în așa fel încât pasagerul să se simtă protejat și în siguranță.
   Pasagerul nu știe nimic despre bărbatul de la volan. Dar șoferul știe numele pasagerului. Numărul avionului. Strada unde locuiește.
   Traficul se oprise pentru câteva clipe. Înainte, se vedea deschiderea tunelului, un mic portal de lumină cenușie.
   Rămase cu fața întoarsă spre geam, neîndrăznind să se uite la șofer. Nu voia ca el să vadă că-i era frică.
   Mâinile începură să-i transpire și căută în poșetă, până își apucă mobilul. Nu-l scoase afară, ci rămase cu mâna pe el, gândindu-se ce să facă, sau dacă să facă ceva.
   Își scoase încet telefonul din poșetă. Îl deschise.  În tunelul întunecos, se chinui să vadă cifrele ca să poată forma numărul.
   „Poartă-te firesc” îşi spuse în gând. „Ca şi cum pur şi simplu vrei să vezi care e situaţia cu Frost, nu un urlet strident de ajutor.”
   Găsi numele lui Frost în memoria telefonului și-l apelă. Auzi sunetul și apoi un „Alo” slab, urmat de vâjâit static.
   „Tunelul. Sunt în nenorocitul de tunel.”
   Întrerupse apelul. Se uită înainte să vadă cât mai aveau până ieșeau din tunel.
   În clipa aceea, privirea i se mută involuntar pe oglinda retrovizoare a șoferului. Făcu greșeala să-i întâlnească privirea, observând faptul că se uita la ea.
   În acel moment amândoi știură, amândoi înțeleseră.
   „Ieși afară. Ieși afară din mașină!”
   Se repezi la mânerul ușii, dar deja toate ușile erau blocate. Rizzoli se chinui într-o grabă panicată să tragă de butonul de deschidere.
   Și ăsta era exact momentul de care el avea nevoie ca să se aplece peste scaun, să țintească pistolul paralizant și să tragă.
   Șocul electric o lovi în umăr. I se făcu negru în fața ochilor. Se prăbuși pe banchetă cu mâinile neputincioase și toți mușchii i se contractară într-o furtună de convulsii, tot corpul îi scăpă de sub control, tremurând înfrânt.

           Un sunet ca de tobă, răpăind undeva deasupra o trezi din întuneric.
   O ceață de lumină cenușie îi ilumină încet retinele. Simțea gust de sânge în gură, cald și metalic, și limba îi pulsa unde o mușcare. Ceața se topi încet și văzu lumina zilei.
   Ieșiseră din tunel și se îndreptau...încotro?
   Încercă să-și miște brațul, dar era greoi și amorțit, toți mușchii îi erau epuizați după convulsii. Și priveliștea clădirilor și a copacilor alunecând prin fața geamului era atât de amețitoare încât trebui să-și închidă ochii.
   Își concentră tot efortul în a-și forța mâinile să-i asculte comenzile. Își simți mușchii tresărind și degetele i se strânseră într-un pumn. Mai strâns. Mai puternic.
   „Deschide ușa. Deblochează ușa.”
   Își deschise ochii, luptându-se cu amețeala, cu stomacul întors pe dos în timp ce lumea vâjâia pe lângă geam. Își forță brațul să se îndrepte, fiecare centimetru o mică victorie. Își întindea acum mâna către ușă, către butonul de deblocare.
   Îl apăsă și auzi clicul zgomotos când se deschise.
   Brusc simți o apăsare pe coapsă. Îi văzu fața uitându-se la ea peste spătarul scaunului și înfigând pistolul electric pe piciorul ei. O nouă explozie de energie îi pulsă în corp.
  Mâinile și picioarele îi intrară în convulsii. Întunericul se prăbuși peste ea ca o pătură neagră.

            O picătură de apă rece îi căzu pe obraz. Auzi scrâșnetul benzii adezive luate de pe rolă.
   Se trezi în momentul când îi lega încheieturile mâinilor la spate, înfășurând banda de mai multe ori înainte să o taie de pe rolă. Apoi îi scoase pantofii, lăsându-i să cadă cu zgomot pe podea. Îi dădu jos șosetele pentru ca banda să i se lipească direct de piele.
   În timp ce făcea asta, vederea ei se limpezi încet și-i văzu vârful capului aplecat, cu atenția concentrată să-i lege ei gleznele. În spatele lui, prin ușa deschisă a mașinii, se vedea o întindere verde.
   Mocirlă și copaci. Nicio clădire.
   Mlaștinile? Oprise oare la mlaștinile Back Bay?
   Încă un scrâșnet de bandă desprinsă de pe rolă și apoi mirosul adezivului când i-o lipi pe gură.
   Bărbatul se uita la ea și acum reuși și ea să vadă detalii pe care nu se obosise să le remarce când îl văzuse prima dată prin geamul mașinii. Detalii care fuseseră irelevante în momentul acela.
   Ochi negri, un chip cu trăsături ascuțite, expresia atentă de fiară sălbatică. Și anticipație pentru ceea ce urma.
   Bărbatul îi luă mobilul de pe podea unde căzuse. Îl aruncă afară din mașină și îl izbi cu tocul pantofului, zdrobind telefonul într-o grămăjoară de plastic și sârme amestecate, pe care le împinse apoi cu o lovitură de picior între tufișuri.
   Niciun apel de 911 nu va mai putea conduce poliția la ea.
   Acum se purta cu eficiență completă.
   Profesionistul experimentat, făcând ceea ce știa cel mai bine să facă.
   Se aplecă în mașină, o târî spre ușă, apoi o ridică în brațe fără nici cel mai mic geamăt de efort. Ploaia o stropi pe față în timp ce era cărată în spatele mașinii. Întrezări niște copaci argintii de la ceață și mai multe tufișuri.
   Portbagajul era deja deschis, parașuta verde întinsă deja, gata să-i primească pe ea corpul.
   Bărbatul o așeză înăuntru, se întoarse la mașină să-i ia pantofii, și-i aruncă și pe ei înăuntru cu ea. Apoi închise capota și-l auzi învârtind cheia în broască. Chiar dacă ar reuși să-și elibereze mâinile, n-ar putea să scape din sicriul acesta întunecat.
   Auzi apoi ușa trântită, și imediat după aceea, mașina se puse din nou în mișcare. Îndreptându-se spre întâlnirea cu un om care o aștepta.

           Se gândi la Warren Hoyt.
   Se gândi la zâmbetul lui amabil, la degetele lui lungi în mănușile de latex. Se gândi la ceea ce va avea în mâinile acelea cu mănuși, și fu copleșită de teroare. Respirația i se acceleră, simți că se sufocă, și nu putea trage aer în piept suficient de adânc, suficient de rapid, ca să nu se înăbușe.
   Se zbătu panicată, zvârcolindu-se ca un animal înnebunit, disperată să trăiască. Se lovi cu fața de geamantan, și lovitura o paraliză pentru o clipă. Zăcu epuizată, cu obrazul pulsând.
   Mașina încetini și se opri.
   Rizzoli înțepeni din tot corpul, cu inima zbătându-i-se în piept, așteptând. Auzi o voce de bărbat.
   - Călătorie plăcută în continuare.
   Mașina mergea din nou, luând viteză.
   O stație de taxare. Erau la bariera de la marginea orașului.
   Se gândi la toate orășelele de la vest de Boston, la toate câmpurile goale și cărările prin pădure, la toate locurile unde nimeni altcineva nu s-ar fi gândit să se oprească. Locuri unde un cadavru n-ar fi găsit niciodată.
   Își aminti cadavrul lui Gail Yeager, umflat și străbătut de vene negre, la oasele împrăștiate ale Marlei Jean Waite, zăcând în tăcerea pădurii.
   Își închise ochii, concentrându-se pe huruitul drumului sub roți. Mergeau cu foarte mare viteză. Erau deja mult în afara limitelor orașului Boston.
   Oare Frost ce gândea în timp ce aștepta să-l sune? Cât de mult timp îi va trebui până va realiza că nu e în ordine ceva?
   „Nu are nicio importanță. Nu va ști unde să caute. Nimeni nu va ști.”
   Brațul stâng îi amorțea, cum stătea cu toată greutatea pe el, și furnicăturile erau acum insuportabile. Se răsuci pe burtă, cu fața lipită de materialul mătăsos al parașutei. Își imagină că simțea miros de moarte în faldurile sale. Miasma putreziciunii.
   Copleșită de repulsie, încercă să se ridice în genunchi și se lovi cu capul de capotă. O durere mușcătoare la ceafă. Deși geamantanul ei era mic, nu-i lăsa mare loc în care să se poată mișca, și claustrofobia o făcea să intre din nou în panică.
   „Control. Fir-ar să fie, Rizzoli. Controlează-te!”
   Dar nu își putea alunga din minte imaginile cu Chirurgul.
   Își aminti fața lui deasupra ei, când zăcuse imobilizată pe podeaua pivniței. Își aminti cum aștepta tăietura bisturiului, știind că nu putea să scape. Că cea mai bună soartă la care putea spera era o moarte rapidă.
   Și că alternativa era infinit mai rea.
   Se forță să respire lent și adânc. O picătură caldă îi alunecă pe obraz și o ustura capul unde se lovise. Se tăiase și acum sângera, într-o scurgere neîntreruptă, ce picura pe parașută. Probe, se gândi ea. Trecerea mea marcată în sânge.
   „Sângerez. În ce m-am lovit la cap?”
   Își ridică brațele la spate, trecând cu degetele peste capota portbagajului, căutând obiectul care-i străpunsese pielea capului. Simți o formă de plastic, o întindere netedă de metal. Apoi, dintr-odată, capătul ascuțit al unei șurubelnițe o înțepă la deget.
   Se opri să-și odihnească mușchii obosiți ai brațelor, să clipească pentru a-și scoate sângele din ochi. Ascultă huruitul constant al roților pe asfaltul străzii.
   Și acum mergeau cu viteză, și Bostonul era mult în urma lor.

              E așa de frumos aici în pădure.
   Sunt în mijlocul unui cerc de copaci, ale căror vârfuri ating cerul ca turlele unei catedrale. Toată dimineața a plouat, dar acum o rază de soare trece printre nori și se revarsă pe pământ, unde am bătut cu ciocanul 4 pironi de fier, de care am legat 4 lungimi de coardă. În afară picăturilor de apă de pe frunze, totul e cufundat în liniște.
   Soarele încălzește pământul și din frunzele ude se ridică aburi.
   Mi-am agățat rucsacul pe o creangă ca să stea uscat, și  atârnă acolo ca un fruct greu, împovărat de instrumentele din el. Nu am nevoie să fac inventarul conținutului; l-am alcătuit cu grijă, mângâind oțelul rece al instrumentelor când le-am aranjat în rucsac.
   Anul de detenție nu mi-a tocit familiaritatea cu ele, și când îmi înfășor degetele în jurul unui bisturiu, am senzația confortabilă de a strânge mâna unui vechi prieten.
   Și acum mă voi întâlni cu un alt prieten vechi.
   Mă duc la drum să-l aștept.
   Norii s-au rărit, nu mai sunt decât niște fuioare subțiri, și după-amiaza se întrevede caldă. Aud croncănit și când îmi ridic privirea văd 3 ciori care m-au urmat și așteaptă spectacolul.
   Tuturor le place să privească.
   În spatele copacilor se întrevede o coloană subțire de praf. Se apropie o mașină. Aștept, cu inima bătându-mi mai repede, cu mâinile transpirând de anticipație.
   În cele din urmă văd mașina, un mastodont negru și lucios ce înaintează încet pe drumul de țară, în ritm lent, plin de demnitate. Aducându-mi prietenul la mine.
   Cred că va fi o vizită lungă.
  Ridic privirea și soarele e sus pe cer, oferindu-ne încă multe ore de lumină. Multe ore de distracție de vară.
   Mă duc în mijlocul drumului și limuzina se oprește în fața mea. Șoferul iese afară. Nu avem nevoie să schimbăm vreo vorbă; pur și simplu ne uităm unul la altul și ne zâmbim.
   Zâmbetul a 2 frați, uniți nu prin legături de familie, și prin dorințe asemănătoare.
   Cuvintele scrise pe hârtie ne-au alăturat. Ne-am întrețesut fanteziile în scrisori lungi, făurind această alianță, cuvintele scurgându-se din penița stiloului ca firele mătăsoase ale unei pânze de păianjen, care ne leagă unul de altul.
   Ne ducem împreună la spatele mașinii. E excitat la gândul că o va viola. Are pupilele dilatate și buza de sus îi sclipește de transpirație.
   Stăm împreună în fața portbagajului, amândoi flămânzi să vedem prima imagine a invitatei noastre. Prima adiere delicioasă a terorii ei.
   Vâră cheia în încuietoare și o răsucește. Ridică apoi capota.
   E ghemuită pe o parte, clipind în sus spre noi, cu ochii orbiți de lumina bruscă. Sunt așa de concentrat asupra ei, încât nu înțeleg imediat semnificația sutienului alb, ce atârnă din colțul geamantanului. Abia când partenerul meu se apleacă s-o ia pe sus din portbagaj, înțeleg ce înseamnă.
   - Nu! strig eu.

               Dar ea și-a îndreptat deja amândouă mâinile în față. Deja apasă pe trăgaci.
   Capul lui explodează într-o ceață de sânge.
   E un balet ciudat de grațios, felul cum i se arcuiește corpul în timp ce cade pe spate. Felul cum brațele ei se întorc spre mine cu precizie neabătută. Nu am timp să mă răsucesc într-o parte, și al doilea glonț țâșnește deja din pistol.
   Nu-l simt străpungându-mi ceafa.
   Baletul ciudată continuă, dar de data asta propriul meu corp e cel ce interpretează dansul, cu brațele fluturând în aer în timp ce mă prăbușesc într-o cădere de lebădă.
   Ajung la pământ pe o parte, dar nu simt nicio durere la impact, atâta doar că aud sunetul trupului meu izbindu-se de pământ. Zac așteptând durerea și pulsațiile, dar nu simt nimic. Nimic în afară de o senzație de surpriză.
   O aud chinuindu-se să iasă din mașină.
   A zăcut înghesuită acolo mai mult de o oră, și are nevoie de câteva minute până să-și facă picioarele s-o asculte.
   Se apropie de mine. Mă împinge cu piciorul de umăr, rostogolindu-mă pe spate.
   Sunt perfect conștient și mă uit la ea într-o stare de înțelegere deplină a ceea ce se va întâmpla. Își îndreaptă pistolul spre fața mea, cu mâinile tremurând, cu respirația întretăiată și rapidă.
   Pe obrazul stâng are o pată de sânge uscat, ce seamănă cu vopsele de război. Fiecare mușchi din corpul ei e pregătit pentru a ucide. Fiecare instinct îi strigă să apese pe trăgaci.
   Mă uit la ea fără frică, urmărind lupta ce se desfășoară în privirea ei. Întrebându-mă ce formă de înfrângere va alege. Ține în mâini arma propriei ei distrugeri; eu nu sunt decât un catalizator.
   Omoară-mă și consecințele te vor distruge.
   Lasă-mă să trăiesc, și-ți voi bântui coșmarurile pentru totdeauna.
   Scoate un hohot înăbușit de plâns. Își coboară încet arma.
   - Nu, șoptește ea.
   Și apoi mai tare, sfidătoare.
   - Nu.
   Apoi se îndreaptă de spate și trage adânc aer în piept.
   Și se duce înapoi la mașină.

                                DOUĂZECI ȘI CINCI

                   Rizzoli era în mijlocul poienii, uitându-se la cele 4 piroane de fier vârâte în pământ.
   Două pentru brațe, două pentru picioare. În apropiere fuseseră găsite niște corzi împletite, gata înnodate, așteptând să fie strânse în jurul încheieturilor și gleznelor. Evită să zăbovească asupra scopului evident al acelor piroane.
   Se mișcă în schimb în perimetru cu atitudinea profesionistă a unui polițist la scena unei crime.
   Faptul că mâinile și picioarele ei ar fi fost legate de piroane și că propria ei carne ar fi fost sfâșiată de instrumentele conținute în rucsacul lui Hoyt era un detaliu pe care îl ținea la distanță de gândurile ei.
   Astfel că procesă perimetrul, așa cum ar fi făcut la orice altă scenă de crimă.
   Locul fusese deja fotografiat și verificat de poliția statală cu o seară înainte și scena era eliberată în mod oficial, dar în dimineața asta Rizzoli și echipa ei se simțiseră obligați să o examineze și ei.
   Se duse în pădure cu Frost, măsurând fără încetare distanțele dintre drum și mica poiană unde poliția statală descoperise rucsacul lui Hoyt. În ciuda semnificației personale a acestui cerc de copaci, Rizzoli examină poiana cu detașare.
   În carnet își notase un inventar al obiectelor găsite în rucsac: bisturiuri și clame, retractoare și mănuși. Studiase fotografiile urmelor de picioare lăsate de Hoyt, conservate acum în ghips, și se uitase la pungile de probe cu corzi înnodate, fără să stea să se gândească ale cui încheieturi trebuiau să lege acele corzi.
   Jane Rizzoli, victima, nu era astăzi aici. Deși colegii se uitau la ea, așteptând s-o întrezărească, nu aveau să o vadă. Nimeni n-o va vedea.
   Își închise carnetul și-și ridică privirea tocmai la timp să-l vadă pe Gabriel Dean venind înspre ea printre copaci.
   Deși își simți inima tresărind la vederea lui, îl salută doar cu o ușoară înclinare a capului cu o privire ce spunea: să păstrăm totul profesional.
   Dean o înțelese, și se purtară amândoi ca niște profesioniști, atenți să nu trădeze nici cea mai mică aluzie la intimitatea împărtășită cu doar două zile în urmă.
   - Șoferul a fost angajat acum 6 luni prin VIP Lomousines, zise ea. Familiile Yeager, Ghent, Waite - pe toți i-a dus cu mașina. Și avea acces la lista cu toate călătoriile VIP programamte. Mi-a anulat programarea ca să poată lua el locul șoferului care-ar fi trebuit să fie acolo.
   - Și VIP i-au verificat recomandările de serviciu?
   - Avea recomandări de acum câțiva ani, dar excelente. Și nu apare nicio mențiune de serviciu militar în curriculumul lui, spuse ea, după o pauză.
   - Asta pentru că John Stark nu era numele lui adevărat.
   Rizzoli se încruntă.
   - Furt de identitate?
   Dean îi arătă copacii cu un gest. Ieșiră împreună din poiană și începură să se plimbe printre copaci, unde puteau discuta în privat.
   - Adevăratul John Stark a murit în septembrie 1999 în Kosovo, zise Dean. Lucrător în forțele de ajutoare ONU, a murit într-o explozie, când jeepul lui a atins o mină de teren. E îngropat în Corpus Christi, Texas.
   - Deci nici măcar nu-i știm numele adevărat.
   Dean clătină din cap.
   - Se vor trimite amprentele digitale, radiografii dentare și mostre de țesut la Pentagon și la CIA.
   - Dar n-o să primim niciun răspuns de la ei. Nu-i așa?
   - Dacă Dominatorul a fost de-a lor, atunci nu. Pe cât îi interesează pe ei, le-ai rezolvat deja problema. Nu mai e nevoie să se spună sau să se facă nimic.
   - Poate că le-am rezolvat lor problema, rosti ea cu amărăciune. Dar a mea este încă în viață.
   - Hoyt? El nu-ți va mai crea niciun necaz.
   - Doamne, aș fi putut să mai trag o dată....
   - Probabil e tetraplegic, Jane. Nu-mi pot imagina o pedeapsă mai cruntă.
   Ieșiră din pădure pe drumul de țară. Limuzina fusese tractată de acolo cu o seară înainte, dar rămăseseră încă dovezi a ceea ce se întâmplase.
   Rizzoli se uită la sângele uscat de pe pământ, unde murise bărbatul cunoscut sub numele de John Stark. Câțiva metri mai încolo era o pată mai mică, unde se prăbușise Hoyt, cu mâinile și picioarele fără simțuri, cu șira spinării zdrobită.
   „Aș fi putut să-l termin cu totul, dar l-am lăsat să trăiască. Și nici acum nu știu dacă am făcut alegerea corectă.”

         - Cum te simți, Jane?
   Îi auzi nota de intimitate din voce, o recunoaștere nerostită a faptului că erau mai mult decât simpli colegi. Se uită la el și brusc se simți stânjenită că avea fața rănită și un bandaj imens pe cap.
   Nu voise să fie văzută de el, dar acum că stătea în fața lui, nu avea niciun rost să-și ascundă vânătăile, nu avea ce face decât să stea dreaptă și să-i întâlnească privirea.
   - Sunt bine. Am câteva cusături pe cap, câțiva mușchi dureroși. Și arăt monstruos de urât, zise ea, arătându-și fața învinețită cu un gest vag și râzând. Dar ar trebui să-l vezi pe celălalt.
   - Nu cred că e bine că ești aici, zise el.
   - Ce vrei să spui?
   - E prea curând.
   - Eu sunt singura persoană care chiar ar trebui să fie aici.
   - Niciodată nu-ți acorzi un moment de respiro, nu-i așa?
   - De ce ar trebui s-o fac?
   - Pentru că nu ești mașină. O să te prindă din urmă. Nu poți analiza locul ăsta prefăcându-te că e pur și simplu o scenă obișnuită de crimă.
   - Dar exact așa îl tratez.
   - Chiar și după ceea ce aproape s-a întâmplat?
   Rizzoli se uită la petele de sânge de pe pământ, și pentru o clipă pământul păru să se clatine, ca și cum ar fi fost un cutremur.
   Dean o luă de mână, o atingere fermă care-i aduse lacrimi în ochi. O atingere care spunea: măcar de data asta ai voie să fii o ființă omenească. Să fii slabă.
   - Îmi pare rău pentru Washington, îi spuse ea încet.
   Îi văzu privirea rănită și-și dădu seama că-i înțelesese greșit cuvintele.
   - Deci ai vrea să nu se fi întâmplat niciodată între noi, zise el.
   - Nu. Nu, nu la asta m-am referit...
   - Atunci pentru ce-ți pare rău?
   - Îmi pare rău că am plecat fără să-ți spun ce a însemnat noaptea aceea pentru mine, oftă ea. Îmi pare rău că nu mi-am luat cu adevărat rămas-bun de la tine. Și-mi pare rău că...
   Făcu o pauză.
   - Că nu te-am lăsat să ai grijă de mine, măcar de data aceea. Pentru că adevărul e că într-adevăr aș fi avut nevoie de asta. Nu sunt așa de puternică pe cât mi-ar plăcea să cred.
   Dean îi zâmbi. Îi strânse mâna.
   - Nimeni nu e, Jane.
   - Hei, Rizzoli?
   Era Barry Frost, strigând-o de la marginea pădurii.
 
           Rizzoli clipi ca să-și alunge lacrimile și se răsuci către el.
   - Da?
   - Tocmai am primit un apel dublu 10-54. La alimentara Quilk-Stop, din Jamaica Plain. Un vânzător și un client morți. Perimetrul a fost deja asigurat.
   - Doamne sfinte! Așa devreme dimineață.
   - Noi urmăm asta. Poți veni acum?
   Rizzoli trase adânc aer în piept și se întoarse iar către Dean.
   Acesta îi dăduse drumul la mână și, deși simțea lipsa atingerii lui, deja se simțea mai puternică, tremurăturile îi încetaseră și pământul era din nou solid sub picioarele ei. Dar nu era gata să pună capăt acestui moment.
   Ultimul lor rămas-bun în Washington fusese grăbit; nu dorea să se întâmple din nou același lucru. Nu va permite ca viața ei să se transforme în viața lui Korsak, o cronică tristă de regrete.
   - Frost? zise ea, cu privirea ațintită în continuare asupra lui Dean.
   - Da?
   - Nu mă duc.
   - Poftim?
   - Lasă altă echipă să preia cazul. Eu nu mă simt în stare chiar acum.
   Nu primi niciun răspuns. Îi aruncă o privire lui Frost şi-i văzu chipul uluit.
   - Vrei să spui... Îţi iei zi liberă? întrebă Frost.
   - Da. E prima mea zi liberă pe motiv de boală. Ai o problemă cu asta?
   Frost clătină din cap și râse.
   - Era și timpul, fir-ar să fie, asta-i tot ce pot spune.
   Îl văzu pe Frost îndepărtându-se. Îl auzi râzând în continuare prin pădure. Așteptă până când Frost dispăruse printre copaci înainte să se întoarcă să se uite la Dean.
   Acesta își deschise brațele și ea păși între ele.

                                       DOUĂZECI ȘI ȘASE

                La fiecare două ore, vin să-mi verifice pielea de escare.
   E un trio rotativ de fețe: Armina în schimbul de zi, Bella seara și, în schimbul de noapte, Corazon cea timidă și tăcută. Fetele mele ABC, cum le zic eu.
   La o privire neatentă, par imposibil de deosebit una de alta, toate cu chipurile netede și cafenii și vocile muzicale. Un cor ciripitor de filipineze în uniforme albe. Dar eu pot vedea diferențele dintre ele.
   Le văd în felul în care se apropie de patul meu, în diferitele feluri în care mă întorc pe o parte sau pe cealaltă ca să mă reașeze pe învelitoarea de piele de oaie.
   Datorită fetelor ABC, nu am nicio iritație - sau cel puțin așa-mi spun ele. Nu pot verifica pentru că nu pot să-mi văd spatele sau fesele, și nici nu simt nicio senzație mai jos de umeri.
   Sunt complet dependent de Armina, Bella și Corazon, ca să mă mențină sănătos și, asemenea unui prunc în fașă, am atenția încordată mereu asupra celor care au grijă de mine.
   Le studiez fețele, le inhalez aromele, le memorez vocile. Știu că nasul Arminei nu e perfect drept, că respirația Bellei miroase deseori a usturoi și că în vocea lui Corazon se aude o mică urmă de bâlbâială.
   Știu și că le e frică de mine.
   Bineînțeles că știu și ele de ce sunt aici. Toți cei din spital, care lucrează pe secția care se ocupă de probleme ale coloanei vertebrale, știu cine sunt și, deși mă tratează cu aceeași politețe pe care o oferă și celorlalți pacienți, observă că nu mă privesc niciodată în ochi, că ezită înainte să-mi atingă pielea, ca și cum ar vrea să testeze fierbințeala unui fier de călcat încins. Mă întreabă cum mă simt și dacă am dormit bine, dar la asta se rezumă orice conversație.
   Și totuși, știu că sunt curioase.
   Fetele ABC au grijă de pielea mea, de vezica mea, de intestine, și apoi o zbughesc afară, lăsând monstrul singur în vizuină, înlănțuit de pat de propriul său corp distrus.
   Nu e de mirare că aștept cu atâta nerăbdare vizitele doctoriței O`Donnell.

             Vine să mă vadă o dată pe săptămână.
   Aduce cu ea un casetofon și carnetul de notițe, și o poșetă plină de pixuri albastre cu care să scrie. Și-și aduce și curiozitatea, purtând-o fără teamă și fără rușine, ca pe o capă roșie. Curiozitatea ei e pur profesională, sau cel puțin așa crede ea.
   Își mută scaunul mai aproape de patul meu și aranjează microfonul pe măsuța atașată de pat, ca să prindă fiecare cuvânt. Apoi se apleacă spre mine, cu gâtul arcuit ca și cum mi l-ar oferi.
   E un gât minunat.
   E blondă naturală, și foarte palidă, iar venele i se zăresc în linii albastre delicate sub întinderea albă de piele.
   Se uită la mine fără frică și-mi pune întrebări.
   - Ți-e dor de John Stark?
   - Știi bine că da. Am pierdut un frate.
   - Un frate? Dar nici măcar nu-i știi numele adevărat.
   - Și poliția mă întreabă asta mereu. Nu pot să-i ajut, pentru că nu mi-a spus niciodată.
   - Și totuși, ai corespondat cu el atâta timp din închisoare.
   - Numele nu au importanță pentru noi.
   - Vă cunoșteați suficient de bine să ucideți împreună.
   - Doar o dată, pe Beacon Hill. E ca și cum ai face dragoste, cred. Prima dată, când încă înveți cum să ai încredere în celălalt.
   - Deci a ucide împreună a fost felul vostru de a vă cunoaște?
  - Ce fel mai bun există?
   Își ridică o sprânceană către mine, de parcă nu era sigură că vorbesc serios. Dar sunt foarte serios.
   - Te referi la el ca la fratele tău, zice ea. Ce înțelegi prin asta?
   - Aveam o legătură, noi doi. O legătură sacră. E așa de greu să găsesc oameni care să mă înțeleagă perfect.
   - Îmi imaginez.
   Sunt alert la cea mai mică urmă de sarcasm, dar nu-l aud în vocea ei și nici nu-l văd în ochii ei.
   - Știu că trebuie să fie și alții ca noi pe undeva, zic eu. Totul e să-i găsești. Să te conectezi cu ei. Toți vrem să fim cu cei de felul nostru.
   - Vorbești de parcă ați fi o specie separată.
   - Homo sapiens reptilis, glumesc eu.
   - Poftim?
   - Am citit că există o parte a creierului care datează încă din vremea originilor noaste de reptilă. Care ne controlează funcțiile cele mai primitive. Lupta sau fuga. Împerecherea. Agresiunea.
   - Oh. Te referi la paleocortex.
   - Da. Creierul pe care l-am avut înainte să devenim ființe umane civilizate. Nu are nicio emoție, nicio conștiință. Nicio morală. E ceea ce vezi când te uiți în ochii unei cobre. Aceeași parte a creierului care răspunde direct la stimulii olfactivi. De aceea reptilele au un simț atât de dezvoltat al mirosului.
   - Așa e. Din punct de vedere neurologic, sistemul nostru olfactiv este strâns legat de paleocortex.
   - Știai că am avut întotdeauna un simț al mirosului extraordinar?
   Pentru un moment se uită pur și simplu la mine. Nici acum nu știe dacă vorbesc serios sau dacă inventez teoria asta pentru ea pentru că e doctor neuropsihiatru și știu că o va aprecia.
   Următoarea ei întrebare îmi arată că s-a hotărât să mă ia în serios.
   - Și John Stark avea un simț extraordinar al mirosului?
   - Nu știu, îi spun cu privirea fixă. Și acum că a murit, nu vom mai ști niciodată.
   Mă studiază ca o pisică pe punctul de a sări la atac.
   - Pari nervos, Warren.
   - Nu am motive să fiu?
   Privirea îmi coboară asupra corpului meu inutil, zăcând inert pe învelitoarea de piele de oaie. Nici măcar nu mă mai gândesc la el ca la corpul meu. De ce aș face-o? Nu-l pot simți. Nu e decât o grămadă de carne stricată.
   - Ești furios pe polițistă, zice ea.
   O afirmație atât de evidentă nici măcar nu merită un răspuns, așa că nu-i dau niciunul.
   Dar doctorița O`Donnell s-a antrenat să țintească sentimentele, să dea la o parte țesutul cicatrizat și să expună la lumină rana vie și sângerândă aflată dedesubt.
   - Te mai gândești încă la doamna detectiv Rizzoli? mă întrebă ea.
   - În fiecare zi.
   - Ce fel de gânduri?
   - Chiar vrei să știi?
   - Încerc să te înțeleg, Warren. Ceea ce gândești, ceea ce simți. Ce te face să ucizi.
   - Deci sunt în continuare micul tău șobolan de laborator. Nu sunt prietenul tău.
   O pauză.
   - Ba da, aș putea fi prietena ta...
   - Însă nu de asta vii aici.
   - Ca să fiu sinceră, vin aici pentru ceea ce poți să mă înveți. Ceea ce ne poți învăța pe toți despre ceea ce-i face pe oameni să ucidă. Deci, spune-mi, zice ea încet, aplecându-se mai aproape de mine. Toate gândurile tale, oricât de tulburătoare ar fi ele.
   Urmează o tăcere lungă. Îi spun apoi, încet:
   - Am niște fantezii....
   - Ce fantezii?
   - Despre Jane Rizzoli. Despre ceea ce-aș vrea să-i fac.
   - Spune-mi.
   - Nu sunt niște fantezii drăguțe. Sunt sigur că o să ți se pară dezgustătoare.
   - Și totuși, aș vrea să le aud.
   Ochii ei au o sclipire ciudată, ca și cum ar fi aprinși pe dinăuntru. Mușchii feței i s-au încordat de anticipație. Își ține respirația.
   Mă uit la ea fix și mă gândesc: oh, da, chiar ar vrea să le audă. Ca oricine altcineva, vrea să audă fiecare detaliu întunecat.
   Pretinde că interesul ei e doar profesional, că tot ceea ce-i spun e pentru documentare. Dar îi văd sclipirea de nerăbdare și de dorință în ochi. Îi simt aroma feromonilor de excitare.
   Văd reptila, zbătându-se în cușcă.
   Vrea să știe ce știu eu. Vrea să pășească în lumea mea. E în sfârșit gata pentru călătorie.
   E timpul s-o invit înăuntru.

                                  SFÂRȘIT

Cine-i oare? Otilia Cazimir

Merge, merge - greu ajunge!
Are coarne - dar nu-mpunge.
E ghebos
Şi fricos,
Iar când iese la plimbare,
Îşi ia casa de-a spinare.

          Cine-i oare?

Ucenicul, Tess Gerritsen

......................................................

                       7-8

            Dean se așeză la masă și se uită la ea.

   - Cred că ar trebui să te retragi din această anchetă, îi spuse el încet.

   Rizzoli se holbă șocată la el.

   - Să mă retrag?

   - A devenit o chestie personală.

   - Între mine și un criminal, întotdeauna e o chestie personală.

   - Nu în halul acesta. El vrea să faci parte din caz, ca să poată să-și facă jocurile. Să se insinueze în fiecare aspect al vieții tale. Ca detectivul de la conducerea anchetei, ești vizibilă și accesibilă. Întru totul implicată în vânătoare. Și acum începe să aranjeze scenele crimelor pentru tine. Să comunice cu tine.

   - Un motiv în plus să rămân în anchetă.

   - Nu. Un motiv să te îndepărtezi. Să asiguri o anumită distanță între tine și Hoyt.

   - N-am fugit niciodată de la nimic, agent Dean, replică ea.

   După o pauză, Dean îi răspunse sec:

   - Nu. Nu-mi imaginez că fugi vreodată.

   Rizzoli se aplecă înspre el, într-o atitudine de confruntare.

   - Ce problemă ai cu mine, de fapt? Ți-a cășunat pe mine încă de la început. M-ai vorbit pe la spate către Marquette. Ți-ai exprimat îndoieli față de mine...

   - Nu ți-am pus niciodată la îndoială competența.

   - Atunci, ce problemă ai cu mine?

   Dean răspunse furiei ei cu o voce calmă și rezonabilă:

   - Gândește-te cu cine avem de-a face. Un om pe care l-ai prins o dată. Un om care te învinovățește pe tine pentru capturarea ta. Care și acum se gândește ce-ar vrea să-ți facă. Și tu ți-ai petrecut același an încercând să uiți ce ți-a făcut. De-abia așteaptă să înceapă actul 2, Jane. Acum pune fundațiile, atrăgându-te exact unde te vrea. Nu e un loc sigur pentru tine.

   - Și chiar numai siguranța mea te îngrijorează așa?

   - Vrei să sugerezi că am alte scopuri? întrebă el.

   - N-am de unde ști. Nu mi-am făcut o părere clară despre tine.

  

            Dean se ridică și se duse la aparatul video. Scoase caseta și o vârî înapoi în plic.

   Evident trăgea de timp, așteptând să-i vină în minte un răspuns credibil.

   Se așeză la loc pe scaun și se uită la el.

   - Adevărul este că nici un nu mi-am făcut o părere despre tine încă, zise el.

   Rizzoli izbucni în râs.

   - Despre mine? Ceea ce vezi e ceea ce sunt.

   - Tot ce mă lași să văd e polițista. Dar Jane Rizzoli, femeia?

   - Sunt aceeași persoană.

   - Știi foarte bine că nu e adevărat. Pur și simplu nu vrei să lași pe nimeni să vadă ceva dincolo de insigna de poliție.

   - Și ce-ar trebui să-i las să vadă? Că am lipsă de cromozomul acela prețios Y? Insigna de polițist e singurul lucru pe care vreau să-l vadă.

   Dean se aplecă în față, apropiindu-și chipul atât de aproape de al ei, încât îi invadă spațiul personal.

   - Acum vorbim de vulnerabilitatea ta ca țintă. Vorbim de un criminal care știe deja cum să te lovească în punctele slabe. Un om care a reușit să se apropie de tine periculos de tare. Și tu nici măcar nu ți-ai dat seama că era acolo.

   - Data viitoare o să știu.

   - Ești sigură?

   Se uitară fix unul la celălalt, cu fețele apropiate ca doi amanți.

   Fiorul de dorință sexuală ce o străbătu fu atât de brusc și neașteptat, că Rizzoli îl simți ca un amestec confuz de durere și plăcere. Se trase brusc înapoi, cu fața roșie și, deși îi întâlni acum privirea de la o distanță mai sigură, tot se simțea expusă.

   Se chinui să-și păstreze expresia chipului imobilă, dar își dădu seama că nu putea să se uite la el fără să se simtă transparentă sub privirea lui.

   - Sper că înțelegi că va exista și o a doua oară, zise el. Acum nu mai e doar Hoyt. Sunt 2 acum. Dacă asta nu te sperie ca naiba, să știi că ar trebui.

    Rizzoli se uită la plicul în care era caseta pe care Hoyt voise s-o vadă ea. Jocul de-abia începuse, Hoyt deținea avantajul, și da, era într-adevăr speriată.

   Își adună hârtiile în tăcere.

   - Jane?

   - Am auzit tot ce-ai zis.

   - Și nu are niciun efect asupra ta. Nu-i așa?

   Se uită la el.

   - Știi ceva? E posibil să mă lovească un autobuz când traversez strada. Sau aș putea să am infarct și să pic moartă cu capul pe birou. Dar nu mă gândesc la lucrurile astea. Nu pot să le las să-mi ocupe viața. Aproape că le-am lăsat, știi? Coșmarurile - aproape m-au dărâmat. Dar acum am un nou avânt. Sau poate pur și simplu am amorțit și nu mai simt nimic. Așa că singurul lucru pe care pot să-l fac e să fac fiecare pas când îi vine vremea și să merg înainte. Numai așa voi putea trece prin asta, mergând înainte. Asta e tot ce poate face oricine.
   Îi sună pagerul și se simți aproape ușurată. Avea acum un motiv să întrerupă contactul vizual cu el, să se uite în schimb la ecranul digital.
   Îl simțea privind-o în timp ce se ducea la telefonul din cameră și suna.
   - Laboratorul. Volchko, răspunse o voce.
   - Rizzoli. M-ai apelat.
   - E vorba de fibrele acelea verzi de nailon. Cele prelevate de pe pielea lui Gail Yeager. Am găsit fibre identice pe pielea Karennei Ghent.
   - Deci folosește același material ca să-și înfășoare toate victimele. Nu e o surpriză.
   - Oh, am eu o mică surpriză pentru tine.
   - Ce anume?
   - Știu ce fel de material a folosit.

             Erin arătă către microscop.
   - Am pregătit deja lamelele pentru voi. Uitați-vă.
   Rizzoli și Dean stăteau față în față, fiecare uitându-se în obiectivul dublu al microscopului didactic. Prin lentile vedeau aceeași imagine: două fire, așezate unul lângă celălalt pentru comparație.
   - Fibra de la stânga a fost prelevată de la Gail Yeager. Cea de la dreapta de la Karenna Ghent, zise Erin. Ce părere aveți?
   - Par identice, răspunse Rizzoli.
   - Așa și sunt. Amândouă sunt nailon. Dupont tipul 6,6, verde murdar. Filamentele sunt  de 30 de denieri, extrem de subțiri.
   Erin scoase dintr-un dosar două grafice, pe care le puse pe masă.
   - Și acestea sunt spectrogramele ATR. Numărul 1 e de la Yeager, numărul 2 de la Ghent. Ești familiarizat cu tehnicile de Reflexie Atenuată Totală, agent Dean? îl întrebă, aruncându-i o privire.
   - E în modul infraroșu, nu?
   - O folosim ca să deosebim între tratamentele de suprafață de pe fibra în sine. Ca să detectăm chimicalele ce au fost aplicate pe material după țesere.
   - Și ați găsit ceva?
   - Da, o soluție de silicon. Săptămâna trecută, împreună cu doamna detectiv Rizzoli, am trecut în revistă posibilele motive pentru un asemenea tratament de suprafață. Ceea ce știam era că aceste fibre sunt rezistente la căldură și lumină. Și că firele sunt așa de fine încât, dacă sunt țesute laolaltă, devin etanșe la apă.
   - Ne-am gândit că e un material de cort sau o prelată, zise Rizzoli.
   - Și ce adaugă siliconul? întrebă Dean.
   - Proprietăți antistatice, zise Erin. O rezistență mărită la rupere și la apă. În plus, se pare că reduce și porozitatea acestui material aproape la zero. Cu alte cuvinte, nici chiar aerul nu poate trece prin el.
   Erin se uită la Rizzoli.
   - Poți să ghicești ce poate fi?
   - Ai zis că știi deja răspunsul.
   - Ei da, am avut puțin ajutor. De la Laboratorul Poliției Statale Connecticut.
   Erin plasă un al treilea grafic pe masă.
   - Mi-au trimis-o prin fax astăzi. E o spectogramă ATR a fibrelor de la un caz de crimă din zona rurală Connecticut. Fibrele acestea au fost prelevate de pe mănușile și jerseul de lână al suspectului. Comparați-le cu fibrele de la Karenna Ghent.
   Privirea lui Rizzoli zbură între grafice.
   - Spectrogramele se potrivesc. Fibrele sunt identice.
   - Exact. Numai culorile sunt diferite. Fibrele de la cele două cazuri ale noastre sunt verde închis. Fibrele de la cazul din Connecticut erau în două culori diferite. Unele erau portocalii neon; altele verde strălucitor.
   - Glumești.
   - Pare destul de țipător, nu? Dar în afară de culoare, fibrele din Connectitut se potrivesc cu ale noastre. Nailon Dupont tipul 6,6. Filamente de 30 de denieri, tratament cu soluție de silicon.
   - Spune-ne despre cazul din Connecticut, zise Dean.
   - Un accident de parașutism. Parașuta victimei nu s-a deschis corect. Fibrele astea portocalii și verde strălucitor au apărut pe hainele suspectului și abia atunci s-a transformat cazul în anchetă de crimă.
   Rizzoli se uită la spectrogramele ATR.
  - E o parașută.
   - Exact. Suspectul crimei din Connecticut a umblat la parașuta victimei cu o noapte înainte. Spectrograma asta e caracteristică pentru materialul parașutei. E rezistent la rupere și la apă. E ușor de împachetat și depozitat până ai nevoie de ea. Asta a folosit suspectul vostru ca să-și înfășoare victimele.
   Rizzoli se uită la ea.
   - O parașută, zise ea. E giulgiul perfect.

                                  NOUĂSPREZECE

             Peste tot erau hârtii, dosare lăsate deschise pe masa de conferințe, fotografii de la scena crimei aranjate ca niște țigle lucioase.
   Pixurile scârțâiau pe carnetele galbene. Rizzoli își lăsase propriul laptop pe biroul ei, preferând să-și ia notițe.
   Hârtia era o învălmășeală de cuvinte și săgeți, cu multe amănunte mai importante încercuite. Dar era o ordine în această învălmășeală și siguranță în permanența cernelii.
   Întoarse o pagină nouă, încercând să-și concentreze atenția asupra vocii șoptite a doctorului Zucker. Încercând să nu fie distrasă de prezența lui Gabriel Dean, care stătea chiar lângă ea, luându-și și el notițe, dar cu un scris mult mai ordonat.
   Privirea îi alunecă la mâna lui, cu vene groase și proeminente, la manșeta cămășii zărindu-se albă și imaculată de sub mâneca jachetei cenușii. Dean intrase în încăpere după ea și alesese să se așeze lângă ea. Oare însemna ceva?
   „Nu, Rizzoli. Nu înseamnă decât că era un scaun gol lângă tine.”
   Era o pierdere de timp, o diversiune, să se găsească prinsă în asemenea gânduri. Se simțea împrăștiată, cu atenția fracturată în direcții diferite - chiar și notițele începuseră să-i rătăcească într-o linie oblică pe pagină.
   Mai erau încă 4 bărbați în cameră, dar numai Dean îi atrăgea atenția. Îi știa deja mirosul distinctiv și-l putea deosebi, răcoros și curat, din simfonia olfactivă de diferite ape de colonie din încăpere. Rizzoli, care nu se dădea niciodată cu parfum, era înconjurată de bărbați ce purtau.
   Se uită la ceea ce tocmai scrisese:

        Mutualism: simbioză cu avantaj reciproc pentru amândouă sau toate organismele implicate.

      Acesta era cuvântul care definea pactul lui Warren Hoyt cu noul să partener. Chirurgul și Dominatorul lucrând în echipă. Vânând și prădând împreună cadavre.
   - Warren Hoyt a lucrat totdeauna cel mai bine cu un partener, afirmă doctorul Zucker. Așa îi place lui să vâneze. Așa cum a vânat cu Andrew Capra, până la moartea lui Capra. De fapt, lui Hoyt îi e necesară participarea încă unui bărbat la ritualul său.
   - Dar anul trecut a vânat singur, zise Barry Frost. Atunci n-a avut niciun partener.
   - Într-un fel, a avut, replică Zucker. Gândiți-vă la victimele pe care le-a ales, aici în Boston. Toate erau femei care fuseseră molestate sexual - nu de către Hoyt, ci de alți bărbați. E atras de femei rănite, femei marcate de viol. Și deci, accesibile. În adâncul sufletului, lui Hoyt îi e frică de femeile normale, și frica îl face impotent. Nu se poate simți puternic decât dacă le consideră inferioare. Simbolic distruse. Când vâna cu Andrew Capra, Capra era cel care viola femeile. Abia după aceea își folosea Hoyt bisturiul. Abia atunci putea simți satisfacția deplină din ritualul ce urma.
   Zucker îi mătură cu privirea pe toți cei din încăpere și văzu multe capete încuviințând. Acestea erau amănunte pe care polițiștii de aici le știau. Cu excepția lui Dean, toți lucraseră la ancheta Chirurgului; toți erau familiarizați cu stilul specific al lui Warren Hoyt.
   Zucker deschise un dosar de pe masă.
   - Acum ajungem la cel de-al doilea ucigaș. Dominatorul. Ritualul lui e aproape o imagine în oglindă a lui Warren Hoyt. Lui nu-i e frică de femei. Nu-i e frică nici de bărbați. De fapt, el alege să atace femei care trăiesc împreună cu parteneri bărbați. Nu e o problemă prezența inoportună a soțului sau a iubitului. Nu, Dominatorul pare să vrea bărbatul acolo, și merge la fața locului pregătit să aibă de-a face cu el. Un paralizant electric și bandă adezivă ca să imobilizeze soțul. Poziționarea victimei masculine în așa fel încât să fie obligat să privească ceea ce se întâmplă. Dominatorul nu omoară bărbatul imediat, ceea ce ar fi o mișcare practică. Își satisface plăcerea având un public. Faptul că un alt bărbat e acolo să-l vadă luându-și în stăpânire trofeul.
   - Și Hoyt își satisface plăcerea de a privi, zise Rizzoli.
   Zucker încuviință.
   - Exact. Unuia din ucigași îi place să se dea în spectacol. Celuilalt îi place să privească. Un exemplu perfect de mutualism. Acești doi bărbați sunt parteneri naturali. Dorințele lor sunt complementare. Împreună, sunt mai eficienți. Pot să controleze mai bine prada. Pot să-și combine talentele. Chiar și când Hoyt era în închisoarea, Dominatorul copia tehnicile lui Hoyt. Deja împrumuta elemente din semnătura Chirurgului.
   Acesta era un lucru pe care Rizzoli îl recunoscu înaintea oricui, dar nimeni din cameră nu spuse cu voce tare acest amănunt. Poate că uitaseră, dar ea nu uitase.
   - Știm că Hoyt a primit un număr de scrisori de la publicul larg. Chiar și în închisoare, a reușit să recruteze un admirator. L-a cultivat, poate chiar l-a instruit.
   - Un ucenic, rosti încet Rizzoli.
   Zucker se uită la ea.
   - Ce cuvânt interesant. Ucenic. Cineva care dobândește o îndemânare sau o artă sub tutelajul unui maestru. În cazul acesta, e arta vânătorii.
   - Dar care din ei e ucenicul? întrebă Dean. Și care e maestrul?
   Întrebarea lui Dean o tulbură pe Rizzoli. De 1 an de zile, Warren Hoyt reprezentase cel mai înfiorător rău pe care și-l putea imagina. Acum însă Dean aducea pe tapet o posibilitate pe care nu voia s-o ia în considerație: aceea că de fapt Chirurgul nu era decât un acolit al cuiva chiar mai monstruos ca el.
   - Oricare e relația dintre ei, sunt mult mai eficienți în echipă decât individual, zise Zucker. Și ca echipă, e posibil ca modelul atacurilor lor să se schimbe.
   - Cum așa? întrebă Sleeper.
   - Până acum, Dominatorul a ales cupluri. Reazemă bărbatul de perete pe post de public, care să privească violul. Își dorește încă un bărbat acolo, care să-l vadă luându-și trofeul în stăpânire.
   - Dar acum are un partener, spuse Rizzoli. Un bărbat care va privi. Un bărbat care vrea să privească.
   Zucker încuviință.
   - E foarte posibil ca Hoyt să ocupe rolul fundamental în fantezia Dominatorului. Privitorul. Publicul.
   - Ceea ce înseamnă că data viitoare e posibil să nu mai aleagă un cuplu, interveni ea. Ar putea alege...
   Se opri, nedorind să-și continue gândul.
   Dar Zucker aștepta să-i audă răspunsul, un răspuns la care el ajunsese deja. Rămase cu capul înclinat, privind-o cu intensitate stranie prin ochii lui palizi.
   Dean fu cel care răspunse:
   - Vor alege o femeie care trăiește singură, zise el.
   Zucker încuviință.
   - Ușor de supus, ușor de controlat. Fără niciun soț care să le creeze eventuale probleme, pot să-și concentreze întreaga atenția asupra femeii.

          Mașina mea. Casa mea. Eu.
   Rizzoli intră în parcarea spitalului Pilgrim și opri motorul mașinii. Pentru o clipă rămase înăuntru, cu ușile încuiate, verificând cu privirea garajul.
   Ca polițistă, se considerase întotdeauna o luptătoare, un vânător. Nu se gândise niciodată la ea însăși ca pradă. Dar acum se trezi comportându-se ca o pradă, sperioasă ca un iepure ce se pregătește să părăsească siguranța vizuinii sale.
   Ea, care fusese întotdeauna neînfricată, era acum redusă la priviri speriate pe geamul mașinii. Ea, care doborâse uși încuiate cu lovituri de picior, care se alăturase întotdeauna primului val de polițiști care năvăleau în casa unui suspect.
   Se zări pentru o clipă în oglinda retrovizoare și văzu chipul palid și ochii bântuiți ai unei femei pe care abia o recunoscu. Nu o cuceritoare, ci o victimă. O femeie pe care o disprețuia.
   Deschise ușa cu o smucitură și ieși afară din mașină. Rămase în picioare, dreaptă de spate, cu greutatea liniștitoare a armei din tocul strâns lipit de șold. Lasă-i pe nemernici să vină; era pregătită să-i înfrunte.
   Urcă singură în liftul garajului, cu umerii drepți, cu mândria mai puternică decât frica. Când ieși din lift, mai văzu și alți oameni, și arma nu i se păru acum necesară, ci chiar excesivă. Își trase în jos jacheta costumului ca să ascundă tocul pistolului când intră în spital, și intră în lift, împreună cu 3 studenți mediciniști cu fețe tinere și stetoscoape ițindu-se din buzunare.
   Aceștia discutară ceva între ei în limbaj medical, fălindu-se cu vocabularul lor nou-nouț, neluând în seamă femeia cu aer obosit de lângă ei.
   În secția de Terapie intensivă trecu fără să se oprească pe lângă masa funcționarei de la intrare și se îndreptă direct spre salonul 5. Acolo se opri, uitându-se încruntată prin peretele despărțitor de sticlă.
   În patul lui Korsak era întinsă o femeie.
   - Scuzați-mă. Doamnă? o întrebă asistenta. Vizitatorii trebuie să treacă pe la recepție.
   Rizzoli se întoarse spre ea.
   - Unde l-ați dus?
   - Pe cine?
   - Pe Vince Korsak. Trebuia să fie în patul acela.
   - Îmi pare rău; eu am intrat în tură la 3...
   - Trebuia să fiu sunată dacă i s-a întâmplat ceva!
   Agitația ei atrăsese deja atenția încă unei asistente care interveni rapid, vorbind pe tonul liniștitor al unei persoane obișnuite să vorbească deseori cu rude supărate.
   - Domnului Korsak i-a fost scos tubul azi-dimineață, doamnă.
   - Ce înseamnă asta?
   - Tubul din gât - cel care-l ajuta să respire - i l-am scos afară. Acum e mai bine, așa că l-am transferat la Secția de tratament intermediar, mai jos pe coridor, acolo. Am sunat-o pe soția domnului Korsak, știți, adăugă pe un ton defensiv.
   Rizzoli se gândi la Diane Korsak, la ochii ei goi, și se întrebă dacă băgase măcar de seamă telefonul, sau dacă informația aflată căzuse pur și simplu ca o monedă aruncată într-un puț întunecat.
   Când ajunse la salonul lui Korsak, era mai calmă și își recăpătase stăpânirea de sine. Își vârî în liniște capul pe după ușă.
   Korsak era treaz și se uita fix la tavan. Burta i se vedea umflată de sub cearșafuri. Brațele îi zăceau perfect nemișcate de o parte și de alta a corpului, ca și cum i-ar fi fost frică să se miște, ca nu cumva să deranjeze încâlcitura de fire și tuburi.
   - Salut, zise ea încet.
   Korsak se uită la ea.
   - Salut, răspunse el cu glas răgușit.
   - Ai chef de un vizitator?
   Ca răspuns, Korsak bătu ușor patul lângă el, într-o invitație să vină să se așeze. Să stea.
   Rizzoli își trase un scaun lângă pat și se așeză. Privirea lui Korsak se înălță din nou, nu către tavan, cum crezuse ea la început, ci către monitorul cardiac fixat în colțul încăperii. Un EKG clipea pe ecran.
   - Aia-i inima mea, rosti el.
   Tubul îl lăsase răgușit, și nu reuși să scoată decât o șoaptă.
   - Pare să ticăie cum trebuie, zise ea.
   - Da.
   Urmă o tăcere, timp în care privirea lui rămase fixată pe monitor.
   Rizzoli văzu pe noptieră buchetul de flori pe care-l trimisese chiar ea în acea dimineață. Era singura vază din cameră. Oare nimeni altcineva nu se gândise să aducă flori? Nici măcar soția lui?
   - Am întâlnit-o ieri pe Diane, afirmă ea.
   Rizzoli se uită la el, apoi își feri rapid privirea, dar nu înainte să nu observe cât de supărat era de veste.
   - Văd că nu ți-a spus.
   Korsak ridică din umeri.
   - Azi n-a venit.
   - Oh. Poate o să treacă mai târziu.
   - Numai Dumnezeu știe.
   Răspunsul lui o luă prin surprindere. Probabil se surprinsese și el, căci se înroși brusc la față.
   - N-ar fi trebuit să spun asta, zise el.
   - Poți să-mi spui orice vrei.
   Korsak se uită iar la monitor și oftă.
   - Bine, atunci. Urăsc treaba asta.
   - Ce treabă?
   - Totul. Un tip ca mine trece prin viață făcând ceea ce i se spune să facă. Aduce acasă banii. Îi dă fiicei lui orice vrea. Nu ia niciodată mită, nici măcar o dată. Și apoi, dintr-odată am 54 de ani și bum, inima mea se întoarce împotriva mea. Și uite că zac întins pe spate, gândindu-mă: „De ce naibii m-am chinuit?” Am urmat regulile, și am ajuns să am o fiică ratată care-l cheamă și acum pe tăticul când are nevoie de bani. Și o soție complet dusă cu capul din cauza oricărei porcării ce se poate cumpăra din farmacie. Nu pot să mă întrec eu cu Prințul Valium. Eu nu sunt decât un individ care-i oferă un acoperiș deasupra capului și plătește toate nenorocitele alea de rețete.
   Scoase un hohot de râs resemnat și amărât.
   - De ce ești încă însurat cu ea?
   - Și ce alternativă am?
   - Să fii burlac.
   - Să fiu singur, vrei să spui.
   Rosti cuvântul singur ca și cum ar fi fost cea mai rea opțiune.
   Unii oameni fac alegeri sperând la ce e mai bine; Korsak făcuse o alegere pur și simplu pentru a evita opțiunea cea mai rea.
   „Și eu unde voi fi la vârsta lui? se întrebă ea. Întinsă pe un pat de spital, regretând alegerile pe care le-am făcut, tânjind la calea pe care nu am urmat-o?”
   Se gândi la apartamentul ei tăcut cu pereții goi, la patul singuratic. Cum era viața ei mai bună decât a lui Korsak?

            - Îmi fac mereu griji că o să se oprească, zise el. Știi, c-o să apară pur și simplu o linie dreaptă. Asta m-ar speria ca naiba.
   - Nu te mai uita la el.
   - Dacă nu mă uit, cine naiba o să-l supravegheze?
   - Asistentele îl văd de la stația lor. Au monitoare și acolo, să știi.
   - Dar oare chiar se uită la ele? Sau își pierd vremea pe acolo, bârfind despre cumpărături și iubiți și mai știu eu ce tâmpenii? Vreau să spun, aia e inima mea acolo, fir-ar să fie!
   - Au și sisteme de alarmă. Orice nu merge exact cum trebuie, mașina lor începe să țiuie.
   Korsak se uită la ea.
   - Serios?
   - Ce, n-ai încredere în mine?
   - Nu știu.
   Se uitară unul la celălalt pentru o clipă, și Rizzoli fu cuprinsă de rușine. Nu avea niciun drept să se aștepte să aibă încredere în ea, nu după ceea ce se întâmplase în cimitir.
   Imaginea aceea o bântuia încă - Korsak prăbușit la pământ, zăcând singur și abandonat în întuneric. Și ea - atât de obsedată, atât de oarbă la orice în afară de vânătoarea ei.
   Nu putea să-l privească în ochi, și își lăsă capul în jos, uitându-se în schimb la brațul lui gros, întretăiat de leucoplast și tuburi intravenoase.
   - Îmi pare rău, zise ea. Doamne, îmi pare așa de rău!
   - De ce?
   - Pentru că nu am avut grijă de tine.
   - Ce tot vorbești acolo?
   - Nu-ți amintești?
   Korsak clătină din cap.
   Rizzoli se opri, dându-și brusc seama că într-adevăr nu-și amintea. Că putea pur și simplu să nu-i zică nimic și el nu va ști niciodată cum îl lăsase baltă. Tăcerea ar fi fost o bună cale de ieșire, dar știa că n-ar putea trăi cu această povară.
   - Ce-ți amintești despre noaptea din cimitir? îl întrebă ea. Ultimul lucru.
   - Ultimul lucru? Fugeam. Mă rog, amândoi fugeam, nu? Îl urmăream pe suspect.
   - Și altceva?
   - Îmi amintesc că eram groaznic de enervat.
   - De ce?
   Korsak pufni.
   - Pentru că nu puteam ține pasul cu o amărâtă de fată.
   - Și apoi?
   Korsak ridică din umeri.
   - Asta-i tot. Ăsta e ultimul lucru pe care mi-l amintesc. Până când asistentele de aici au început să-mi vâre nenorocitul ăla de tub în sus pe...
   Se întrerupse.
   - M-am trezit atunci. Și te asigur că le-am zis și lor asta.
   Urmă o nouă tăcere. Korsak își încleștase fălcile și privea fix în încăpățânat monitorul EKG. În cele din urmă, vorbi încet, cu dezgust:
   - Văd că am stricat urmărirea.
   Asta o luă prin surprindere.
   - Korsak...
   - Uită-te la asta, zise el, arătându-și burta proeminentă. Parcă am înghițit o nenorocită de minge de baschet. Așa arată. Sau parcă aș fi gravid în luna a 15-a. Nici măcar nu pot câștiga o întrecere cu o fată. Mai demult eram rapid, știi. Eram solid și puternic ca un cal de curse. Nu ca acum. Ar fi trebuit să mă vezi atunci, Rizzoli. Nici nu m-ai recunoaște. Pun pariu că nu mă crezi. Pentru că mă vezi cum sunt acum. Un nenorocit mizerabil și distrus. Care fumează prea mult, mănâncă prea mult.
   „Bea prea mult” completă ea în gând.
   - ...un grăsan urât și unsuros.
   Își trase o palmă furioasă peste burtă.
   - Korsak, ascultă la mine. Eu sunt cea care a greșit, nu tu.
   Korsak se uită la ea, evident nedumerit.
   - În cimitir. Amândoi alergam. Urmărind ceea ce credeam că e suspectul. Tu erai imediat în urma mea. Te auzeam respirând, încercând să ții pasul.
   - De parcă trebuie să pui sare pe rană.
   - Și apoi nu mai erai acolo. Pur și simplu nu mai erai. Dar eu am continuat să alerg, și n-a fost decât o pierdere de vreme. Nu era suspectul. Era agentul Dean, care cerceta perimetrul. Suspectul plecase de mult. Am fugit după nimic, Korsak. Numai niște umbre. Asta-i tot.
   Korsak așteptă în tăcere restul poveștii.
   Rizzoli se forță să contunue:
   - Atunci ar fi trebuit să mă duc să te caut. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu erai pe-acolo. Dar era așa o învălmășeală. Și pur și simplu nu m-am gândit. Nu am stat să mă întreb unde erai....
   Oftă.
   - Nu știu cât de mult timp mi-a luat până mi-am adus aminte. Poate n-au fost decât câteva minute. Dar cred - mi-e teamă - că au fost mai multe. Și-n tot timpul ăsta, tu zăceai acolo, în spatele unei pietre de mormânt. Mi-a trebuit atât de mult până am început să te caut. Până mi-am amintit.
   Urmă o nouă tăcere.

          Rizzoli se întrebă dacă auzise măcar ce-i spusese, căci Korsak începuse să se joace cu perfuzia, rearanjând tubul încolăcit.
   Parcă nu voia să se uite la ea și încerca să se concentreze în schimb asupra altui lucru.
   - Korsak?
   - Da.
   - N-ai nimic să-mi spui?
   - Ba da. Nu te mai gândi la asta. Asta am de spus.
   - Simt c-am fost așa o ticăloasă.
   - De ce? Pentru că ți-ai făcut meseria?
   - Pentru că ar fi trebuit să fiu atentă și să am grijă de partenerul meu.
   - Vrei să zici că sunt partenerul tău?
   - În noaptea aceea erai.
   Korsak izbucni în râs.
   - În noaptea aceea am fost o nenorocită de povară. O ghiulea de două tone ce te trăgea în spate. Tu te-ai necăjit așa de tare că n-ai avut grijă de mine. Eu am stat aici enervându-mă că am lăsat baltă misiunea. Vreau să zic, efectiv. Buf! la pământ. Și am stat să mă gândesc la toate minciunile tâmpite pe care mi le tot spun singur. Vezi burta asta?
   Se plesni din nou peste ea.
   - Trebuia să dispară. Da, da, și am crezut asta. Că-ntr-una din zilele astea o să mă apuc de regim și o să scap de toată osânza. Și-n loc de asta, mi-am cumpărat pantalonii din ce în ce mai mari. Și-mi spuneam că fabricanții de haine nu mai fac mărimile așa cum trebuie, și că asta-i tot. În câțiva ani, poate o să ajung să port pantaloni de clovn. Ca Bozo. Și o tonă de Ex-Lax și alte pastile n-o să mă ajute să trec de examenul medical.
   - Chiar ai făcut asta? Ai luat pastile ca să-ți treci examenul medical?
   - Nu-ți spun nici da, nici nu. Îți spun numai că toată chestia asta cu inima mea deja trebuia de mult să se întâmple. Și nu pot să mă prefac că n-am știut c-o să se întâmple. Dar acum, că s-a întâmplat, mă enervează ca naiba.
   Scoase un pufnet enervat. Se uită din nou la monitor, unde bătăile inimii se întețiseră pe ecran.
   - Și acum, uite, mi-am tulburat inima.
   Rămaseră amândoi nemișcați pentru câteva clipe privind monitorul, așteptând să i se potolească puțin inima.
   Rizzoli se uită la Korsak, care zăcea cu privirea lipită de monitor, și se gândi:
   „Nu e numai nervos, e îngrozit.”
   Korsak se ridică brusc în șezut, cu mâna zburându-i la piept, cu ochii lărgiți de panică.
   - Cheamă asistenta! Cheamă asistenta!
   - Ce? Ce e?
   - N-auzi alarma? E inima mea...
   - Korsak, nu e decât pagerul meu.
   - Poftim?
   Rizzoli își scoase pagerul de la brâu și-i opri sunetul. Îl îndreptă spre el, să-i vadă ecranul digital cu numărul de telefon.
   - Vezi? Nu e inima ta.
   Korsak se prăbuși la loc pe perne.
   - Doamne sfinte! Scoate chestia asta de aici. Puteam să fac un infract.
   - Pot să folosesc telefonul?
   Korsak stătea cu mâna apăsată în continuare pe piept, cu întreg corpul moale de ușurare.
   - Da, da. Nu mă interesează.
   Rizzoli ridică receptorul și formă.

         Îi răspunse o voce răgușită și familiară.
   - Departamentul de Medicină Legală, doctor Isles.
   - Rizzoli.
   - Sunt aici cu detectivul Frost și mă uit la un set de radiografii dentare pe calculator. Am verificat lista pe care ne-a trimis-o NCIC cu femeile dispărute în regiunea New Englad. Fișierul acesta mi-a fost trimis prin e-mail de Poliția Statală Maine.
   - Ce caz?
   - E o crimă cu răpire din 2 iunie anul acesta. Victima crimei a fost Kenneth Waite, în vârstă de 36 de ani. Persoana răpită a fost soția lui, Marla Jean, în vârstă de 34 de ani. Mă uit acum la radiografiile Marlei Jean.
   - Am găsit-o pe Doamna Rahitică?
   - Se potrivește, răspunse Isles. Fata ta are acum un nume: Marla Jean Waite. Ne trimit dosarul prin fax chiar acum.
   - Stai puțin. Ai zic că răpirea și crima au avut loc în Maine?
   - Într-un oraș numit Blue Hill. Frost a zis c-a fost pe-acolo. E la aproximativ 5 ore cu mașina.
   - Suspectul nostru are un teritoriu de vânătoare mai mare decât ne-am gândit.
   - Uite, Frost vrea să-ți zică ceva.
   Auzi imediat vocea veselă a lui Frost.
   - Hei, ai mâncat vreodată ruladă de homar?
   - Poftim?
   - Putem să găsim ruladă de homar pe drum. Este restaurantul ăsta grozav pe Lincolnville Beach. Dacă pornim de-aici pe la 8 mâine-dimineață, ajungem acolo chiar la timp pentru prânz. Cu mașina ta sau cu a mea?
   - Putem s-o luăm pe-a mea, zise ea, și nu se putu stăpâni să nu adauge: Dean o să vrea probabil să vină cu noi.
   Urmă o pauză.
   - OK, rosti Frost în cele din urmă, fără entuziasm. Dacă zici tu.
   - O să-l sun.
   Când punea receptorul la loc în furcă, simți privirea lui Korsak asupra ei.
   - Deci domnul FBI face parte din echipă acum, zise el.
   Rizzolii îl ignoră și formă numărul de mobil al lui Dean.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - E pur și simplu o resursă.
   - Nu așa l-ai considerat înainte.
   - Am avut ocazia să lucrăm împreună de atunci.
   - Nu-mi spune. Ai văzut o nouă latură a lui.
   Îi făcu semn cu mâna lui Korsak să tacă în timp ce suna. Dar Dean nu răspunse. Auzi în schimb un mesaj înregistrat:
   - Abonatul nu este disponibil în acest moment.
   Închise telefonul și se uită la Korsak.
   - E vreo problemă?
   - Tu ești cea care pare să aibă o problemă. Ai o pistă nouă, și de-abia aștepți să-l suni pe noul tău amic de la FBI. Ce se întâmplă?
   - Nu se întâmplă nimic.
   - Mie nu așa mi se pare.
   Sângele îi năvăli în obraji. Nu era sinceră cu el și amândoi o știau.
   Chiar și numai formând numărul lui Dean, își simțise pulsul accelerând, și știa exact ce însemna acest lucru. Se simțea ca o drogată care tânjește după o nouă doză, incapabilă să se abțină să sune la hotelul lui.
   Își întoarse spatele către privirea urâcioasă a lui Korsak, și se uită spre fereastră cât timp sună telefonul.
   - Colonnade.
   - Faceți-mi vă rog legătura cu un client al dumneavoastră. Se numește Gabriel Dean.
   - Un minut, vă rog.
   În timp ce așteptă, își căută în minte cuvintele potrivite pe care să i se spună, tonul potrivit al vocii. Măsurat. Eficient.
   „O polițistă. Ești o polițistă.”
   La telefon reveni recepționera hotelului.
   - Îmi pare rău, dar domnul Dean nu mai stă aici.
   Rizzoli se încruntă, încleștându-și mai strâns mâna pe receptor.
   - A lăsat un număr unde să poată fi găsit?
   - Nu văd trecut niciunul aici.
   Rizzoli se uită afară pe fereastră, cu ochii dintr-odată orbiți de soarele ce apunea.
   - Când a plecat? întrebă ea.
   - Acum o oră.

                                     DOUĂZECI

                   Rizzoli închise dosarul ce conținea paginile trimise prin fax de la Poliția Statală Maine și se concentră asupra copacilor pe care îi vedea afară pe geam, la câte o casă albă de fermă ce se zărea din când în când printre copaci.
   Cititul în mașină o făcea întotdeauna să nu se simtă bine, și detaliile dispariției Marlei Jean Waite nu făceau decât să-i accentueze disconfortul. Prânzul servit la restaurantul de pe drum înrăutățea și mai mult situația.
   Frost fusese foarte dornic să încerce rulada de homar de la unul dintre restaurantele vagon de la marginea drumului și, deși la momentul respectiv și lui Rizzoli îi plăcuse masa, acum își simțea stomacul întors pe dos de la maioneză.
   Se uită fix înainte la drum, așteptând să-i treacă greața. O ajuta mult faptul că Frost era un șofer calm și hotărât care nu făcea mișcări neașteptate și avea piciorul stabil pe accelerație.
   Când se simți mai bine, începu să observe frumusețea naturii din jur.
   Încă nu intrase niciodată atât de adânc în Maine. Cel mai la nord fusese când avea 10 ani, și familia ei se dusese cu mașina într-o vadă pe plaja Old Orchard.
   Își amintea podețul de scânduri și iarmarocul, vata de zahăr albastră și porumbul fiert. Și-și amintea cum intrase în mare și cât de rece era apa, cum o pătrunsese imediat cu răceala ei de gheață până la oase. Continuase însă să înainteze, exact pentru că mama ei o avertizase să nu o facă.
   - E prea rece pentru tine, Janie, strigase Angela. Hai și stai aici, pe nisipul cald, unde e mai bine.
   Și interveniseră și frații ei imediat:
   - Da, nu te duce, Janie; o să-ți înghețe picioarele tale urâte de găină!
   Așa că bineînțeles că se dusese, traversând cu înverșunare nisipul până la marea ce se zbătea înspumată, și intrase în apa ce îi tăiase respirația cu răceala ei.
   Dar nu șocul apei reci și-l amintea după atâția ani; ci mai degrabă privirea arzătoare a fraților ei, care se uitau la ea de pe plajă, strigându-i în zeflemea provocări să meargă chiar mai adânc în răceala aceea ce-i tăia respirația.
   Așa că mersese înainte ca la marș, și apa i se ridicase la coapse, la brâu, la umeri, și ea se mișca fără șovăire, fără măcar o pauză să se obișnuiască. Se forțase înainte pentru că nu de durere se temea cel mai tare, ci de umilință.
   Acum plaja Old Orchard era la sute de kilometri în urma lor și priveliștea pe care o vedea din mașină nu semăna deloc cu imaginea statului Maine pe care o reținuse din copilărie.

          - Vin pe aici cu Alice în fiecare iulie, zise Frost.
   - Eu n-am fost niciodată pe aici.
   - Niciodată?
   Se uită la ea cu o privire surprinsă ce i se păru enervantă. În privirea aceea se putea citi clar:
   „Dar pe unde ai fost?”
   - N-am avut niciun motiv, zise ea.
   - Familia lui Alice are o cabană în pădure în Little Deer Isle. Stăm acolo.
   - Ce ciudat! Nu mi-am imaginat  niciodată că Alice e tipul de femeie să-i placă în natura sălbatică.
   - Oh, îi spun ei cabană. E, de fapt, o casă obișnuită. Cu băi adevărate și apă fierbinte. Alice ar înnebuni dacă ar fi obligată să meargă la toaletă în pădure, râse Frost.
   - Numai animalele ar trebui să fie obligate să meargă la toaletă în pădure.
   - Mie-mi place pădurea. Eu aș trăi acolo, dac-aș putea.
   - Și ai rata toate chestiile palpitante dintr-un oraș mare?
   Frost clătină din cap.
   - Să-ți spun de ce nu mi-ar fi dor. De chestiile urâte. Chestiile alea ce te fac să te întrebi ce naiba au oamenii?
   - Crezi că aici e mai bine?
   Frost rămase tăcut, cu privirea fixată pe șosea.
   - Nu, zise el într-un târziu. Din moment ce ăsta-i și motivul pentru care am venit aici.
   Rizzoli se uită la copaci și se gândi:
   „Și suspectul a venit pe aici. Dominatorul, în căutarea prăzii. Poate a trecut exact pe șoseaua asta, poate s-a uitat exact la copacii aceștia sau s-a oprit să mănânce la restaurantul acela de la marginea autostrăzii.”
   Afară, printre copaci, începu să se întrevadă marea și promontoriile de granit, un peisaj sălbatic pe care l-ar fi apreciat mai mult dacă n-ar fi știut că și suspectul fusese pe aici.
   Frost încetini și se aplecă în față peste volan, studiind șoseaua în față.
   - Am trecut de drum?
   - Ce drum?
   - Trebuia s-o luăm la dreapta pe Cranberry Ridge Road.
   - Eu nu l-am văzut.
   - Mergem de prea mult timp. Trebuia să apară deja.
   - Deja am întârziat.
   - Știu; știu.
   - Ar trebui să-l sunăm pe Gorman. Să-i spunem că nătărăii de la oraș s-au rătăcit în pădure.
   Își deschise mobilul și se încruntă când văzu ce slab semnal avea.
   - Crezi că o să-l pot suna așa de departe de oraș?
   - Stai un pic, zise Frost. Cred că tocmai ne-a surâs norocul.
   La marginea drumului, la distanță de ei, era oprită o mașină cu număr oficial de Maine. Frost trase pe dreapta lângă ea, și Rizzoli coborî geamul ca să-i vorbească șoferului.
   Dar înainte să apuce să se prezinte măcar, șoferul le strigă:
   - Voi sunteți de la Poliția Boston?
   - Cum ai ghicit? întrebă ea.
   - Număr de Massachusetts. M-am gândit c-o să vă rătăciți. Eu sunt detectivul Gorman.
   - Rizzoli și Frost. Tocmai eram pe punctul să te sunăm să ne spui pe unde s-o luăm.
   - Nu merg mobilele aici la poalele dealului. E zonă moartă. Haideți după mine sus pe munte.

                  Fără Gorman să le arate drumul, ar fi trecut cu siguranță pe lângă Cranberry Ridge.
   Nu era decât o ulicioară neasfaltată ce trecea printre copaci, având un singur indicator pe un par: FIRE ROAD 24. Mașina trecu hurducându-se peste făgașele drumului, prin tunelul dens de copaci ce ascundea orice priveliște în timp ce urcau dealul, în serpentine.
   Dintr-odată pădurea se termină într-o explozie de lumină, și văzură grădini în terasă și o pajiște verde ce se întindea până la casa imensă din vârful dealului.
   Priveliștea îl susprinse atât de tare pe Frost, că încetini brusc și amândoi se uitară uluiți.
   - N-ai fi ghicit niciodată, zise el. Vezi amărâtul ăla de drum de țară și te gândești că duce la o colibă sau o rulotă. Nimic de genul ăsta.
   - Poate chiar ăsta e scopul drumului așa de amărât.
   - Ca să țină gunoaiele la distanță?
   - Da. Atâta că n-a funcționat, nu?
   Pe când opriră în spatele mașinii lui Gorman, acesta stătea deja pe alee, așteptând să dea mâna cu ei.
   La fel ca Frost, și el era îmbrăcat în costum, dar nu-i stătea bine pe el, ca și cum ar fi slăbit foarte mult de când îl cumpărase. Și pe față i se citea umbra unei vechi boli, căci avea pielea căzută și pământie.
   Îi întinse lui Rizzoli un dosar și o casetă video.
   - Înregistrarea scenei crimei, zise el. Am aranjat să se facă niște copii și după restul dosarelor pentru voi. Câteva sunt în mașina mea - puteți să le luați când plecați.
   - Doamna doctor Isles o să vă trimită raportul final asupra cadavrului găsit, spuse Rizzoli.
   - Cauza morții?
   Rizzoli clătină din cap.
   - Scheletizat. Nu se poate determina.
   Gorman oftă și se uită la casă.
   - Păi, cel puțin, bine că știm unde a acum Marla Jean. Mă înnebunea că nu știam. Nu prea sunt multe de văzut înăuntru, arătă el cu un gest către casă. Au curățat-o. Dar ați vrut s-o vedeți.
   - Cine locuiește aici acum? întrebă Frost.
   - Nimeni. De la crimă încoace.
   - E o casă teribil de frumoasă. E păcat să stea așa, goală.
   - E blocată în probatoriu. Chiar și dac-ar pute-o pune pe piață, ar fi greu de vândut.
   Urcară treptele până la o verandă unde se adunaseră frunze suflate de vânt și unde ghivece de mușcate ofilite atârnau de pe grinzi. Nimeni nu părea să fi măturat sau udat florile de săptămâni întregi, și deja se lăsase un aer de abandon pe toată casa, ca o pânză pe păianjen.
   - N-am mai fost aici din iulie, zise Gorman, scoțând un inel de chei și căutând-o pe cea potrivită. Nu m-am întors la lucru decât săptămâna trecută, și încerc să-mi intru în mână. Ascultați la mine, hepatita îți pălește una în cap de s-o ții minte. Și eu n-am avut decât varianta ușoară, tipul A. Cel puțin n-o să mă omoare... Să vă dau un sfat, continuă el, uitându-se la cei 2 vizitatori. Nu mâncați stridii în Mexic.
   În cele din urmă găsi cheia corectă și descuie ușa.

         Când intrară, Rizzoli simți miros de vopsea proaspătă și ceară de podele, mirosurile unei case frecate la sânge și dezinfectată.
   Și apoi abandonată, se gândi ea, uitându-se la formele fantomatice ale mobilelor acoperite de cearșafuri din living.
   - Vorbește-ne despre oamenii ăștia, zise ea.
   - Ai citit dosarul pe care vi l-am trimis prin fax?
   - Da. Dar nu am senzația că știu cine erau. Ce era important pentru ei.
   - Oare putem știa asta vreodată?
   Rizzoli se răsuci să se uite la el și fu șocată de nuanța gălbuie a ochilor lui. Lumina soarelui de după-amiază părea să-i scoată în relief culoarea bolnăvicioasă.
   - Să începem cu Kenneth. Toți sunt banii lui, nu?
   Gorman încuviință.
   - Era un dobitoc.
   - Asta n-am citit în raport.
   - Nu poți să scrii în rapoarte unele lucruri. Dar asta e părerea generală în oraș în ceea ce-l privește. Știi, avem aici mulți rentieri ca și Kenny. Blue Hill e acum locul la modă pentru refugiații bogătani din Boston. Majoritatea se înțeleg bine cu lumea. Dar din când în când mai dai peste un Kenny Waite, care îți dă mereu peste nas cu „Știi tu cine sunt eu?” Mda, toți știau cine era. Era un om cu bani.
   - De unde i-au venit?
   - Bunici. Industria transporturilor, cred. Ce e sigur e că nu i-a câștigat Kenny singur. Dar îi plăcea să-i cheltuiască. Avea o Hinckely frumoasă în port. Și se plimba mereu în viteză de aici la Boston într-un Ferrari roșu. Până și-a pierdut permisul și i-au luat mașina sub sechestru. Prea multe amenzi pentru conducere în stare de ebrietate. Cam asta e tot ce se poate spune despre Kenneth Waite al III-lea, zise el cu un oftat. O grămadă de bani, prea puțină minte.
   - Ce irosire, spuse Frost.
   - Ai copii?
   Frost clătină din cap.
   - Încă nu.
   - Dacă vrei să crești niște copii fără niciun rost pe lume, tot ce trebuie să faci e să le lași bani, zise Gorman.
   - Și Marla Jean? întrebă Rizzoli.
   Își amintea rămășițele Doamnei Rahitice întinse pe masa de autopsie. Tibiile încovoiate și osul pieptului deformat - dovada scheletică a unei copilăriei sărace.
   - Ea n-a fost bogată de la început, nu-i așa?
   Gorman clătină din cap.
   - A crescut într-un oraș de mineri, din West Virginia. A venit aici să-și găsească o slujbă de vară pe post de chelneriță. Așa l-a întâlnit pe Kenny. Cred că s-a însurat cu ea pentru că era singura care i-a suportat toate tâmpeniile. Dar nu părea să fie o căsnicie fericită. Mai ales după accident.
   - Accident?
   - Acum câțiva ani. Kenny conducea, beat turtă ca de obicei. A dar cu mașina într-un copac. El n-a avut nicio zgârietură - așa avea el noroc, nu? Dar Marla Jean a stat în spital 3 luni.
   - Înseamnă că atunci și-a rupt femurul.
   - Poftim?
   - Avea un șurub chirurgical în femur. Și două vertebre fuzionate.
   Gorman dădu din cap.
   - Am auzit și eu că șchiopăta. Păcat de ea, că era o femeie frumoasă.
   „Și pe femeile urâte nu le deranjează să șchiopăteze” se gândi Rizzoli, dar se stăpâni și nu spuse nimic.
   Se duse la un perete cu rafturi încastrate și studie o fotografie a celor doi în costume de baie. Stăteau pe o plajă, cu apa turcoaz ajungându-le până la glezne.
   Femeia era gingașă, aproape ca un copil, cu părul brun căzându-i pe umeri. Bărbatul era blond, cu talia începând deja să i se îngroașe, și mușchii să i se transforme în grăsime. Ceea ce ar fi putut fi un chip atractiv era stricat de o expresie vagă de dispreț.
   - Căsătoria lor era nefericită? întrebă Rizzoli.
   - Așa mi-a spus menajera. După accident Marla Jean n-a mai vrut să călătorească așa de mult. Kenny n-o mai putea convinge să meargă decât cel mai departe până la Boston. Dar Kenny era obișnuit să meargă la St. Bart în fiecare ianuarie, așa că pur și simplu o lăsa aici.
   - Singură?
   Gorman încuviință.
   - Simpatic băiat, nu? Avea o menajeră care se ocupa de casă pentru ea. Făcea curat. O ducea la cumpărături, pentru că Marlei Jean nu-i plăcea să conducă. E un loc destul de singuratic aici, dar menajera spunea că Marla Jean părea efectiv mai fericită când Kenny era plecat. Trebuie să recunosc, zise Gorman după o pauză. După ce l-am găsit pe Kenny, mi-a trecut prin minte posibilitatea că...
   - Că Marla Jean a făcut-o, confirmă Rizzoli.
   - Asta e întotdeauna prima ipoteză, zise el, scoțându-și o batistă și ștergându-se pe față. Nu vi se pare că e caniculă aici?
   - E cald.
   - Nu suport prea bine căldura zilele astea. Încă tot corpul mi-e dat peste cap. Așa pățești dacă mănânci stridii în Mexic.

           Trecură în living, pe lângă formele spectrale ale mobilei acoperite cu cearșafuri, pe lângă un șemineu masiv de piatră cu o legătură de bușteni aranjați ordonat lângă vatră.
   Gorman îi conduse într-o zonă a camerei unde podeaua era neacoperită și peretele era de un alb curat, fără niciun ornament.
   Rizzoli se uită lung la stratul proaspăt de zugrăveală și simți că i se ridică părul pe ceafă și fiori pe șira spinării. Se uită la podea și văzu că stejarul era mai palid aici, rașchetat și dat din nou cu lac.
   Dar sângele nu se șterge așa de ușor, și dacă ar întuneca încăperea și ar stropi cu luminol, podeaua ar striga încă și acum urma de sânge de pe ea, urmele chimice fiind îmbibate prea adânc în crăpături și în fibra lemnului ca să poată fi vreodată complet șterse.
   - Aici a fost rezemat Kenny, zise Gorman, arătând peretele văruit din nou. Cu picioarele în fața lui, cu brațele la spate. Încheieturile mâinilor și gleznele legate cu bandă adezivă. O singură tăietură la gât, cu un cuțit de tip Rambo.
   - N-avea nicio altă rană? întrebă Rizzoli.
   - Numai la gât. Ca o execuție.
   - Urme de pistol de electroșocuri?
   Gorman tăcu o secundă.
   - Ştii, era aici de vreo două zile deja când l-a găsit menajera. Două zile calde. Deja nu-i mai arăta bine pielea. Ca să nu mai spun că nici nu mirosea prea bine. Ar fi fost foarte uşor să ratăm o urmă de pistol cu electroșocuri.
   - Ați examinat podeaua la o sursă alternativă de lumină?
   - Peste tot era sânge aici. Nu știu ce am fi văzut la Luma-lite. Dar totul e pe caseta video cu scena crimei.
   Se uită prin cameră și văzu televizorul cu aparatul video lângă el.
   - Hai să ne uităm la ea. Ar trebui să găsiți răspunsurile la mai toate întrebările.
   Rizzoli se duse la televizor, îl porni și puse caseta în lăcașul potrivit.
   Gorman luă telecomanda. Pe ecran apăru imaginea aleei din fața casei familiei Waite. Vântul șuiera în microfon, distorsionând vocea cameramanului care-și spuse numele, detectiv Pardee, ora, dat și locul. Era ora 17,00, în 2 iunie, într-o zi vântoasă cu copacii legănându-se.
   Pardee răsuci camera spre casă și începu să urce treptele, imaginea tremurând pe ecran. Rizzoli văzu mușcatele în floare din ghivece, aceleași mușcate care acum muriseră din cauza neîngrijirii. Se auzi o voce care-l strigă pe Pardee, și ecranul se albi pentru câteva secunde.
   - Ușa de la intrare a fost găsită descuiată, zise Gorman. Menajera a zis că nu era neobișnuit. Oamenii de pe aici își lasă deseori ușile descuiate. A presupus că e cineva acasă, din moment ce Marla Jean nu merge niciodată nicăieri. A bătut la început, dar n-a răspuns nimeni.
   Pe ecran apăru brusc o nouă imagine, camera ațintită prin ușa deschisă, direct în living. Asta văzuse menajera când deschisese ușa. Și în același moment o cotropiseră duhoarea și oroarea.
   - A făcut probabil un singur pas înăuntru, confirmă Gorman. L-a văzut pe Kenny rezemat de perete. Și tot sângele. Nu-și mai amintește să fi văzut mai nimic altceva. Nu voia decât să iasă naibii de aici. A sărit în mașină și a apăsat accelerația așa de tare că a lăsat urme adânci în pietrișul de pe alee.
   Cameramanul intră în încăpere, măturând imaginea peste mobilă, oprindu-se apoi la punctul principal de atracție: Kenneth Waite III, îmbrăcat doar în pantaloni scurți, cu capul lăsat pe piept. Abdomenul plin de gaze i se balonase și fața era atât de umflată, că nu mai semăna a om.
   Dar nu asupra feței își concentră ea atenția, ci asupra obiectului de o delicatețe nepotrivită, așezat în poala lui.
   - N-am știut ce să credem despre asta, zise Gorman. Mi s-a părut un fel de artefact simbolic. Așa l-am clasificat. Un fel de a ridiculiza victima. „Uită-te la mine, legat fedeleș, cu ceașca asta prostească de ceai în poală.” Ceva ce i-ar face o soție soțului ei, ca să arate cât de mult îl disprețuiește, zise el și oftă. Dar pe atunci mă gândeam că Marla Jean era criminala.
   Camera se întoarse de la cadavru și se îndreptă spre hol. Urmărind pașii criminalului, către dormitorul unde dormiseră Kenny și Marla Jean. Imaginea se mișca precum priveliștea prin hubloul unei nave legănate de hula mării.
   Camera se opri la fiecare prag de ușă ca să ofere o privire înăuntru. Prima dată o baie, apoi o cameră de oaspeți. Continuă să meargă pe hol și pulsul lui Rizzoli se acceleră. Fără să-și dea seama, se apropiase de televizor, ca și cum nu Pardee, ci cea mergea pe coridorul acela lung.
   Pe ecran apăru dintr-odată imaginea dormitorului principal. Ferestre cu draperii verzi de damasc. O măsuță de toaletă și un garderob, amândouă vopsite în alb, și ușa băii. Un pat cu așternuturile trase, aproape complet dezgolit.
   - Au fost surprinși în timp ce dormeau, zise Gorman. Stomacul lui Kenny era aproape gol de mâncare. La momentul morții, nu mai mâncase de cel puțin 8 ore.
   Rizzoli se apropie și mai tare de televizor, cercetând rapid cu privirea ecranul. Pardee se întoarse înapoi pe hol.
   - Dă înapoi, îi ceru lui Gorman.
   - De ce?
   - Dă numai puțin înapoi. La momentul când vedem dormitorul prima dată.
   Gorman îi dădu telecomanda.
   - E a ta.
   Rizzoli apăsă un buton și înregistrarea se derulă cu un vaiet. Pardee era din nou în hol, apropiindu-se de dormitor.
   Imaginea se duse prima dată la dreapta, trecând încet peste măsuța de toaletă, garderob, ușa băii, apoi se focaliză pe pat. Frost stătea acum lângă ea, căutând același lucru.
   Rizzoli apăsă pe butonul marcat PAUZĂ.
   - Nu e aici.
   - Ce nu e? zise Gorman.
   - Pijamaua împăturită. N-ați găsit niciuna? îl întrebă, întorcându-se spre el.
   - Nu știam că trebuia să caut așa ceva.
   - E parte a semnăturii Dominatorului. Împăturește hainele de noapte ale femeii. Le așază la vedere în dormitor ca simbol al controlului său.
   - Dacă e el, aici n-a făcut asta.
   - Tot restul de potrivește. Banda adezivă, ceașca din poală. Poziția bărbatului.
   - Tot ce-am găsit se vede aici.
   - Ești sigur că n-a fost mișcat nimic înainte să se filmeze caseta asta?
   Nu era o întrebare cu tact, și Gorman înțepeni.
   - Ei, da, presupun că e posibil ca primul polițist la fața locului să fi intrat aici și să se fi hotărât să mute lucrurile care pe unde, numai așa, ca să ne facă ancheta mai interesantă.
   Frost, mereu diplomat, interveni să netezească penele pe care Rizzoli, ca de multe alte ori, le zburlise cu nepăsare.
   - Nu putem spune că individul ăsta are o listă de sarcini. Se pare că de data asta și-a schimbat puțin procedura.
   - Dacă e același individ, zise Gorman.
   Rizzoli se răsuci iar spre televizor și se mai uită o dată la peretele de care murise rezemat Kenny și unde se umflase încet la căldură.
   Se gândi la familiile Yeager și Ghent, la banda adezivă și la victimele adormite, la țesătura de detalii cu atât de multe fire ce lega aceste cazuri atât de strâns unul de altul.
   „Dar aici, în casa asta, Dominatorul a sărit peste un pas. Nu a mai împăturit pijamaua. Pentru că nu era încă în echipă cu Hoyt.”
   Își aminti după-amiaza petrecută în casa Yeager, cum încremenise uitându-se la cămașa de noapte a lui Gail Yeager, și își aminti senzația înfiorătoare de familiaritate.
   „Numai de la cei 2 Yeager și-au început Chirurgul și Dominatorul alianța. Aceea a fost ziua când m-au atras și pe mine în joc, cu o cămașă de noapte împăturită. Chiar și din închisoare, Warren Hoyt a reușit să-mi trimită cartea lui de vizită.”
   Se uită la Gorman, care se așezase pe un fotoliu acoperit cu un cearșaf și-și ștergea din nou transpirația de pe față. Întâlnirea aceasta îl sleise deja de puteri și se ofilea văzând cu ochii.
   - N-ați identificat niciun suspect? întrebă ea.
   - Niciunul de care să putem agăța măcar un scai. Și asta după 4-500 de interviuri.
   - Și cei 2 Waite, din câte știi, nu îi cunoșteau nici pe cei 2 Yeager, nici pe Ghent?
   - Numele astea n-au apărut niciodată în anchetă. Știți ce, o să primiți copii după toate actele noastre într-o zi, două. Puteți să verificați atunci tot ce avem. Ar trebui să verificați și la FBI, adăugă el, împăturindu-și batista și vârând-o la loc în buzunarul de la haină. Să vedeți dacă n-au și ei ceva de adăugat.
   Rizzoli încremeni.
   - La FBI?
   - Am trimis un raport VICAP chiar de la început. A apărut un agent de la Biroul lor de psihologie comportamentală. A stat câteva săptămâni pe aici, monitorizând ancheta, apoi s-a dus înapoi la Washington. N-am auzit nimic de la el de atunci.
   Rizzoli și Frost se uitară unul la altul. În ochii lui se reflecta exact uimirea pe care o simțea și ea.
   Gorman se ridică încet din fotoliu și își scoase cheile, un indiciu că ar vrea să încheie întrevederea.
   De-abia când se îndreptau spre ușă, își găsi Rizzoli în sfârșit glasul să pună întrebarea evidentă. Deși nu voia deloc să audă răspunsul.
   - Agentul FBI care a venit aici? zise ea. Îți amintești cum îl chema?
   Gorman se opri în pragul ușii, cu hainele prea mari atârnând pe corpul lui uscățiv.
   - Da. Îl chema Gabriel Dean.

                                 DOUĂZECI ȘI UNU

               Rizzoli conduse fără oprire toată după-amiaza și mult după ce se întunecase, cu privirea ațintită pe autostrada întunecată, cu mintea asupra lui Gabriel Dean.
   Frost ațipise lângă ea, și acum era singură cu gândurile și cu furia ei.
   Ce altceva ascunsese Dean de ea, se întrebă. Ce alte informații ținuse numai pentru el, în timp ce se uita la ea orbecăind după răspunsuri?
   Chiar de la început, acesta fusese cu câțiva pași înaintea ei.
   Primul care îl găsise pe gardianul mort în cimitir. Primul care observase cadavrul Karennei Ghent pe piatra de mormânt. Primul care sugerase analizarea imediată a materiei seminale găsite la autopsia lui Gail Yeager.
   El știuse deja, înaintea tuturor, că vor descoperi spermă mobilă. Pentru că îl întâlnise deja pe Dominator.
   Dar ceea ce Dean nu anticipase era faptul că Dominatorul își va lua un partener.
   „Atunci a apărut Dean la apartamentul meu. Prima dată interesat de mine. Pentru că aveam ceva ce-i trebuia șui, ceva ce avea nevoie. Eu am fost ghidul lui în mintea lui Warren Hoyt.”
   Lângă ea, Frost fornăi în somn. Rizzoli îi aruncă o privire i-i văzu gura căscată, imaginea inocenței nepăzite. De când îl cunoștea, niciodată nu văzuse vreo latură întunecată la Barry Frost. Dar înșelătoria lui Dean o zguduise atât de profund, încât acum, uitându-se la Frost, se întrebă cu ce anume o înșelase și el.

         Se făcu aproape 9 când intră în sfârșit în apartamentul ei.
   Ca întotdeauna, se opri să se asigure de încuietorile de la ușă, dar de data asta era cuprinsă de furie, nu de frică, în timp ce punea lanțul și răsucea încuietorile.
   Trădarea lui Dean îi alungase temporar din minte orice gând la Warren Hoyt. Își desfăcu tocul pistolului, puse arma în sertarul noptierei și trânti sertarul închis.
   Se întoarse apoi și se privi în oglinda garderobului, dezgustată de ceea ce văzu. Părul încâlcit ca al Meduzei. Privirea rănită. Chipul unei femei care lăsase atracția față de un bărbat să o orbească în fața evidenței.
   Sunetul telefonului o făcu să tresară. Se uită la ecranul telefonului unde era identitatea celui care suna: WASHINGTON DC.
   Telefonul sună de 2, 3 ori, în timp ce Rizzoli încerca să stăvilească vârtejul de sentimente. Când în sfârșit, răspunse, vocea îi era rece și seacă:
   - Rizzoli.
   - Am înțeles că ai încercat să dai de mine, zise Dean.
   Rizzoli își închise ochii.
   - Ești în Washington, spuse ea.
   Deși încercase să-și ascundă ostilitatea din voce, cuvintele răsunară ca o acuzație.
   - Am fost chemat înapoi aseară. Îmi pare rău că n-am apucat să vorbim înainte de a pleca.
   - Și ce mi-ai fi spus? Adevărul, pentru variație?
   - Trebuie să înțelegi, acesta e un caz foarte sensibil.
   - Și de aceea nu mi-ai spus nimic despre Marla Jean Waite?
   - Nu a fost imediat vital pentru partea ta de anchetă.
   - Cine naiba te crezi că hotărăști așa ceva? Oh, stai puțin! Am uitat. Tu ești nenorocitul de FBI!
   - Jane, rosti el încet. Vreau să vii în Washington.
   Rizzoli tăcu, surprinsă de schimbarea bruscă a subiectului.
   - De ce?
   - Pentru că nu putem vorbi despre asta la telefon.
   - Te aștepți să sar într-un avion fără să știu de ce?
   - Nu ți-aș cere așa ceva dacă n-aș ști că e necesar. Am aranjat cu locotenentul Marquette, prin comisar. Te va suna cineva să-ți spună aranjamentele.
   - Stai. Nu înțeleg....
   - O să înțelegi. Când ajungi aici.
   Se întrerupse legătura.
   Așeză încet receptorul în furcă. Rămase apoi uitându-se la telefon, nevenindu-i să creadă ceea ce auzise. Când sună din nou, ridică imediat.
   - Doamna detectiv Jane Rizzoli? se auzi o voce de femeie.
   - Eu sunt.
   - Vă sun în legătură cu aranjamentele pentru călătoria la Washington de mâine. Am reușit să vă rezerv un loc la US Airways, zborul 652.1, cu decolarea din Boston la ora 12,00 și aterizarea la Washington la 12,36. Este convenabil?
   - O secundă.
   Rizzoli își luă pixul și carnetul și-și notă informațiile de zbor.
   - Da, e bine.
   - Reîntoarcerea la Boston va fi joi, cu zborul US Airways 6406, care decolează din Washington la 9,30, și aterizează la Boston la 10,53.
   - Rămân acolo peste noapte?
   - Așa a cerut domnul agent Dean. V-am făcut rezervare la hotelul Watergate, bineînțeles, dacă nu preferați un alt hotel.
   - Nu. La....ăă... Watergate e bine.
   - Veți fi luată de o limuzină de acasă mâine la 10, și vă va duce la aeroport. Și la sosirea din DC veți fi așteptată de o limuzină. Îmi spuneți vă rog numărul dumneavoastră de fax?
   Câteva momente mai târziu, Rizzoli primi un fax. Se așeză pe pat și se uită la itinerarul tipărit ordonat, buimăcită de viteza cu care se derulau evenimentele. În momentul acela, mai mult ca orice, își dorea să discute cu Thomas Moore, să-i ceară un sfat.
   Se întinse spre telefon, apoi îl puse încet la loc. Prudența lui Dean o speriase pe de-a-ntregul, și nu avea încredere în siguranța propriei linii telefonice.
   Dintr-odată îi veni în minte gândul că nu-și îndeplinise ritualul de fiecare seară de a-și verifica apartamentul. Acum se simțea obsedată să-și confirme faptul că fortăreața ei era sigură.
   Luă pistolul din sertarul noptierei. Apoi, așa cum făcuse în fiecare seară de 1 an de zile, se duse din cameră în cameră, căutând monștri.

            Dragă doamnă doctor O`Donnell.
   În ultima scrisoare m-ai întrebat care a fost momentul când mi-am dat seama că sunt diferit de toți ceilalți. Ca să fiu sincer, nu sunt sigur că sunt diferit. Cred că pur și simplu sunt mai cinstit, mai conștient. În contact mai profund cu aceleași impulsuri primitive care ne șoptesc tuturor.
   Sunt sigur că și dumneata auzi aceste șoapte, acele imagini interzise care îți trec uneori prin minte ca fulgerele, iluminând pentru o singură clipă peisajul sângeros al subconștientului celui mai întunecat. Sau te plimbi prin pădure și vezi o pasăre cu penaj sclipitor și neobișnuit, și primul impuls, înainte ca cizma cu toc înalt a moralității superioare să îl zdrobească, este să o vânezi. Să o omori.
   Este un instinct predeterminat în ADN-ul nostru. Toți suntem vânători, căliți în focul erelor sângeroase ale naturii.
   În asta, nu sunt cu nimic diferit de dumneata sau de oricine altcineva, și mi se pare extrem de amuzant cât de mulți psihologi și psihiatri au trecut ca la paradă prin viața mea în aceste ultime 12 luni, încercând să mă înțeleagă, scotocind prin copilăria mea, ca și cum undeva în trecutul meu ar fi existat un moment, un incident care să mă fi transformat în creatura care sunt acum. Mă tem că i-am dezamăgit pe toți, pentru că nu a existat un asemenea moment definitoriu.
   Mai degrabă le-am întors întrebările către ei. I-am întrebat în schimb de ce cred că ei sunt diferiți într-un fel de mine? Cu siguranță și ei au avut viziuni de care le e rușine, imagini care i-au oripilat, imagini pe care nu le pot nega?
   Îi privesc amuzat cum neagă acest lucru. Mă mint, așa cum se mint și pe ei înșiși, dar le văd incertitudinea din ochi. Îmi place să-i împing până la limită, să-i forțez să se uite în adâncul prăpastiei, în puțul întunecat al fanteziilor lor.
   Singura diferență dintre mine și ei este că eu nu sunt nici rușinat, nici oripilat de ale mele.
   Dar eu sunt cel clasificat bolnav. Eu sunt cel care trebuie analizat. Așa că le spun tot ceea ce vor în secret să audă, toate lucrurile care știu că-i vor fascina.
   Pe parcursul vizitei lor de o oră, le satisfac curiozitatea, pentru că acesta e motivul real pentru care vin să mă vadă. Nimeni altcineva nu-i va duce în asemenea teritorii interzise.
   Chiar în timp ce-mi alcătuiesc profilul psihologic, le fac și eu la rândul meu un profil, cântărindu-le apetitul pentru sânge. În timp ce le vorbesc, le privesc fețele ca să văd semnele ce le indică excitarea. Pupilele dilatate. Aplecarea în față a gâtului. Obrajii îmbujorați, respirația oprită.
   Le povestesc despre vizita mea din San Giminano, un oraș cocoțat pe colinele curgătoare ale Toscanei. Plimbându-mă printre magazinele de suvenire și cafenelele în aer liber, am întâlnit un muzeu dedicat în întregime subiectului torturii. Exact stilul meu, după cum știi.
   E întunecos înăuntru, lumina slabă voind să reproducă atmosfera carcerei medievale. Întunericul ascunde de asemenea expresiile turiștilor, scutindu-i de rușinea de a dezvălui cu câtă dorință se uită de fapt la exponate.
   Un exponat în particular atrage atenția tuturor: un instrument venețian, datând din secolul al XVII-lea, ce avea scopul de a pedepsi femeile condamnate pentru relații sexuale cu Satane. Făcut din fier și având forma unei pere, este vârât în vaginul acuzatei nenorocite. Cu fiecare răsucire de șurub, para se extinde, până când cavitatea se sfâșie cu rezultate fatale.
   Para vaginală este numai unul într-un șir de instrumente antice ce aveau scopul de a mutila sânii și genitalele în numele sfintei biserici, care nu putea suporta puterea sexuală a femeilor.
   Descriu aceste instrumente complet prozaic doctorilor mei, care majoritatea nu au vizitat niciodată un asemenea muzeu și fără îndoială ar fi jenați să recunoască orice dorință de a vedea unul. În timp ce le povestesc, caut sub repulsia și oroare de suprafață. să văd curentul subteran de excitare. De dorință.
   Și da, toți vor să audă detaliile.

            Când avionul ateriză, Rizzoli închise dosarul cu scrisoarea lui Warren Hoyt și se uită afară pe fereastră. Văzu cerul cenușiu, greu de ploaie, și transpirația sclipind pe fețele muncitorilor de pe pista de aterizare.
   Însemna că afară era ca o saună, dar de-abia aștepta căldura, pentru că vorbele lui Hoyt o înghețaseră profund.
   În limuzina ce o ducea la hotel se uită prin geamurile fumurii la orașul pe care nu-l vizitase decât de două ori până atunci, ultima dată pentru o conferință între diferitele agenții la sediul FBI din Hoover Building.
   În timpul acelei vizite ajunsese noaptea, și își amintea cât de impresionată fusese de priveliștea punctelor de atracție turistică, inundate de lumina reflectoarelor. Își amintea de o săptămână care trecuse din petrecere în petrecere și cum încercase să țină pasul cu bărbații la fiecare bere și banc pe prost gust.
   Așteptând la rând la recepția hotelului Watergate, se uită la blonda stilată din fața ei. Păr perfect, pantofi roșii cu tocuri înalte până la cer. O femeie care părea într-adevăr să se potrivească hotelului Watergate.
   Rizzoli era dureros de conștientă de pantofii ei albaștri-închis scâlciați și butucănoși. Pantofi de polițistă, cu care să mergi pe jos, și încă mult. Nu avea însă nevoie de nicio justificare, se gândi ea.
   „Asta sunt eu; asta sunt ceea ce sunt. Fata din Revere care vânează monștri. Vânătorii nu poartă pantofi cu toc.”
   - Pot să vă ajut, doamnă? o întrebă un recepționer.
   Rizzoli își puse poșeta pe masa înaltă de recepție.
   - Ar trebui să fie o rezervare, Rizzoli.
   - Da, avem numele chiar aici. Aveți și un mesaj de la un domn Dean. Întâlnirea este programată la ora 3,30.
   - Întâlnirea?
   Recepționerul își ridică privirea de pe ecranul calculatorului.
   - N-ați știut nimic despre asta?
   - Presupun că am aflat acum. A dar și o adresă?
   - Nu, doamnă. Dar vă va aștepta o mașină la ora 3,00. Se pare că s-a aranjat deja totul pentru dumneavoastră, zise el cu un zâmbet, înmânându-i cheia.

               Norii negri mânjeau cerul, și electricitatea furtunii ce se apropia îi ridică părul pe brațe.
   Rizzoli era în fața hotelului, transpirând în aerul încărcat de ploaie, așteptând să vină limuzina. Dar lângă ea opri un Volvo albastru-închis.
   Se uită pe geamul pasagerului și-l văzu pe Gabriel Dean la volan.
   Auzi ușa deblocându-se și se așeză pe scaunul de lângă el. Nu se așteptase să-l vadă așa de repede, și se simți nepregătită. Înciudată că părea atât de calm și de controlat, când ea era încă dezorientată de călătoria de dimineață.
   - Bine ai venit în Washington, Jane, zise el. Cum ai călătorit?
   - Destul de bine. Aș putea să mă obișnuiesc cu mersul în limuzine.
   - Și camera?
   - Mult mai bună decât cu ce sunt obișnuită eu.
   O umbră de zâmbet flutură pe buzele lui Dean și își întoarse atenția asupra condusului.
   - Deci nu e totul tortură pentru tine.
   - Am spus eu că e?
   - Nu pari deosebit de încântată să fii aici.
   - Aș fi mult mai încântată dacă aș ști de se sunt aici.
   - O să fie clar când ajungem.
   Rizzoli se uită la numele străzilor și realiză că se îndreptau spre nord-vest, în direcția opusă sediului FBI.
   - Nu mergem la Hoover Building?
   - Nu. În Georgetown. Vrea să te întâlnească acasă la el.
   - Cine?
   - Domnul senator Conway, răspunse Dean, aruncându-i o privire. Nu ești înarmată, nu?
   - Pistolul mi-e încă în valiză.
   - Bine. Domnul senator nu permite prezența armelor în casa lui.
   - Probleme de securitate?
   - Pace mintală. A fost în Vietnam. Nu are nevoie să mai vadă și alte arme.
   Pe parbriz începură să picure primii stropi de ploaie. Rizzoli oftă.
   - Aș vrea să pot spune și eu asta.

            Biroul senatorului Conway era mobilat în lemn întunecat și piele - o cameră de bărbat, cu o colecție masculină de artefacte, se gândi Rizzoli, observând șirul de săbii japoneze agățate de perete.
   Proprietarul cărunt al acestei colecții o întâmpină cu o strângere caldă de mână și o voce liniștită, dar ochii cenușii erau direcți ca niște raze laser, și îl simți cântărind-o deschis din priviri.
   Îi îndură cercetarea, doar pentru că înțelegea că nu se va întâmpla nimic dacă nu era satisfăcut de ceea ce vedea. Și ceea ce văzu era o femeie care îl înfruntă la fel de direct. O femeie căruia nu-i păsa prea mult de subtilitățile politicii, dar căreia îi păsa enorm de adevăr.
   - Te rog, ia loc, doamnă detectiv, o îndemnă el. Știu că tocmai ai sosit de la Boston. Probabil ai nevoie de timp să te obișnuiești.
   O secretară aduse o tavă cu cafea și cești de porțelan.
   Rizzoli își ținu nerăbdarea în frâu cât timp se servi cafeaua, împreună cu zahărul și laptele aferente. În cele din urmă secretara se retrase, închizând ușa în spatele ei.

.....................................................