Fata din tren, Paula Hawkins

.............................................................
                         8.

           - Îți plac, nu-i așa? o întreb. Trenurile. Eu le urăsc. Le detest, pur și simplu.

   Îmi zâmbește.

   Observ că în partea stângă face o gropiţă adâncă. N‐am văzut asta la ea până acum. Bănuiesc că n‐am văzut‐o zâmbind prea des. De fapt, niciodată.
   - Încă un lucru despre care a minţit. Mie mi‐a zis că iubeşti casa asta, că adori totul la ea, chiar şi trenurile. Mi‐a zis că nici prin gând nu ţi‐ar trece să găsiţi un alt loc, că ai vrut să te muţi cu el aici, chiar dacă eu am fost aici prima.
   Scutur din cap.
   - De ce naiba ţi‐ar spune aşa ceva? o întreb. E o prostie. Am încercat doi ani de zile să‐l conving să vândă casa asta.
   Ridică din umeri.
   - Pentru că minte, Anna. Tot timpul.
   Întunericul se întinde şi mai mult. O trag pe Evie pe genunchi şi ea stă cuminte, mulţumită şi deja somnoroasă din cauza căldurii soarelui.
   - Deci toate acele telefoane... spun eu şi, în sfârşit, lucrurile încep să se lege. Nu erau de la tine? Adică, ştiu că unele dintre ele erau, dar altele...
   - Erau de la Megan? Da, îmi imaginez că da.
   E ciudat, pentru că acum ştiu că în tot timpul ăsta am urât altă femeie decât trebuia şi totuşi, înţelegând asta, Rachel nu‐mi displăcea mai puţin. Ba dimpotrivă, văzând‐o aşa, calmă, îngrijorată, trează, încep s‐o văd pe femeia de altădată şi o urăsc şi mai mult, pentru că încep să văd ce‐a văzut el la ea. Ce a iubit la ea, probabil.
   Mă uit la ceas. E trecut de unsprezece. El a plecat pe la opt, cred. Poate chiar mai devreme. Trebuie să fi aflat de telefon până acum. Ba chiar trebuie să‐şi fi dat seama deja de ceva timp. Poate crede că i‐a căzut din geantă.
   Poate îşi imaginează că e sus, sub pat.

   - De câtă vreme ştii? o întreb. Despre aventura lor.
   - N‐am ştiut, îmi răspunde ea. Până azi. Adică nu ştiu exact ce s‐a întâmplat. Ştiu doar că...
   Slavă cerului că s‐a oprit, pentru că nu ştiu dacă aş putea suporta să aud despre infidelitatea soţului meu.
   Gândul că ea şi cu mine - grasa, jalnica Rachel şi cu mine - suntem acum în aceeaşi oală mi se pare de neîndurat.
   - Crezi că era al lui? mă întreabă. Crezi că era copilul lui?
   Mă uit la ea, dar nu o mai văd bine, nu mai văd nimic altceva în afara întunericului, nu mai aud altceva decât un vuiet intens în urechi, ca acela al mării sau al unui avion care trece chiar pe deasupra capului meu.
   - Ce‐ai spus?
   - Co... îmi pare rău.
   Rachel e roşie la faţă, tulburată.
   - N‐ar fi trebuit să... Era însărcinată când a murit. Megan era însărcinată. Îmi pare tare rău.
   Dar nu îi pare rău deloc, sunt convinsă de asta şi nu vreau să mă prăbuşesc în faţa ei. Şi, în momentul acela, mă uit în jos, mă uit la Evie şi simt o tristeţe cum n‐am mai simţit niciodată în viaţa mea, o tristeţe care se izbeşte de mine ca un val, lăsându‐mă fără suflare.
   Fratele lui Evie, sora lui Evie. Ucisă. Rachel se aşază lângă mine şi mă cuprinde pe după umeri.
   - Îmi pare rău, îmi spune din nou, şi eu nu vreau decât s‐o pocnesc.
   Senzaţia atingerii pielii ei mă face să vomit. Vreau s‐o împing, vreau să urlu la ea, dar nu pot. Mă lasă să plâng o vreme şi apoi îmi spune, pe tonul acela hotărât şi concis:
   - Anna, cred că ar trebui să plecăm. Cred că ar trebui să‐ţi faci bagajul, numai câte ceva de trebuinţă pentru tine şi Evie şi apoi ar trebui să plecăm. Poţi să vii la mine pentru moment. Până când... până când o să ne lămurim ce avem de făcut.
   Îmi şterg ochii şi mă îndepărtez de ea.
   - Nu‐l părăsesc, Rachel. A avut o aventură, a... Doar nu e prima dată, nu‐i aşa?
   Încep să râd şi râde şi Evie cu mine.
   Rachel oftează şi se ridică în picioare.
   - Doar ştii că nu e vorba de o aventură, Anna. Ştiu că înţelegi chestia asta.
   - Ba nu ştiu nimic, o reped eu, dar sună mai mult a şoaptă.
   - S‐a urcat în maşină cu el. În noaptea aceea. Am văzut‐o. Nu mi‐am adus aminte - la început am crezut că erai tu, spune ea. Dar acum îmi amintesc. Îmi amintesc.
   - Nu.
   Mânuţa lipicioasă a lui Evie mi se lipeşte de gură.
  - Anna, trebuie să mergem la poliţie, spune ea şi face un pas spre mine. Te rog. Nu poţi rămâne aici, cu el.

            În ciuda căldurii soarelui, tremur. Încerc să mă gândesc la ultima dată când Megan a venit în casa asta, la expresia de pe chipul lui când ea a zis că nu mai poate să lucreze pentru noi. Încerc să‐mi aduc aminte dacă părea mulţumit sau dezamăgit.
   Fără să vreau, îmi vine în minte o altă imagine: una dintre primele dăţi când a venit să aibă grijă de Evie. Eu trebuia să ies în oraş cu fetele, dar eram prea obosită, aşa că m‐am dus sus, să mă culc. Tom probabil că a venit acasă cât eu încă eram în dormitor, pentru că erau împreună când am coborât. Ea se sprijinea de dulapul din bucătărie, iar el era puţin cam aproape de ea. Evie era în scăunelul ei, plângea, şi niciunul dintre ei nu se uita spre ea.
   Îngheţ. Oare să fi ştiut atunci că voia să se culce cu ea? Megan era blondă şi frumoasă - era ca mine. Aşa că da, probabil că ştiam că asta voia, aşa cum ştiu când merg pe stradă şi văd bărbaţi însuraţi, cu nevestele după ei şi cu copiii lor în braţe, care se uită la mine şi exact la asta se gândesc. Aşa că poate am ştiut.
   Voia să se culce cu ea, aşa că a făcut‐o. Dar n‐a făcut şi asta. N‐a putut face aşa ceva.
   Nu Tom. Un amant, un soţ de două ori. Tată. Un tată bun, un tată care nu s‐a plâns niciodată de nimic.
   - L‐ai iubit, îi aduc eu aminte. Încă îl mai iubeşti, nu‐i aşa?
   Ea scutură din cap, dar fără niciun fel de convingere.
   - Ba da. Şi ştii... ştii că nu e posibil.
   Mă ridic, o iau pe Evie în braţe şi mă duc mai aproape de ea.
   - N‐ar fi putut s‐o facă, Rachel. Ştii foarte bine că n‐ar fi putut. N‐ai fi putut iubi un om care ar fi în stare să facă aşa ceva, nu?
   - Dar am iubit un astfel de om, răspunde ea. Amândouă am iubit un astfel de om.
   Lacrimile îi curg pe obraji. Le şterge şi, ştergându‐le, în ea se schimbă ceva şi chipul îşi pierde orice urmă de culoare.
   Nu se mai uită la mine, ci peste umărul meu şi, cum mă întorc ca să‐i urmăresc privirea, îl zăresc în geamul de la bucătărie, privindu‐ne.

                                                   Megan

              Vineri, 12 iulie 2013
        Dimineaţa
   Ea m‐a împins să fac asta. Sau poate că el.
   Intuiţia îmi spune că ea. Sau poate că e inima mea care îmi spune asta. Nu ştiu. O simt, aşa cum am mai simţit‐o cândva, cuibărită în mine, o sămânţă într‐o păstaie, numai că sămânţa asta zâmbeşte. Are răbdare. N‐o pot urî. Nu mă pot descotorosi de ea. Nu pot.
   Am crezut că o să pot, am crezut că o să fiu disperată să o smulg din mine, dar când mă gândesc la ea, tot ce văd e faţa lui Libby, ochii ei întunecaţi. Îi simt mirosul pielii. Simt cât de rece era la final. Nu pot să scap de ea. Nu vreau.
   Vreau s‐o iubesc.
   Nu pot s‐o urăsc, dar mă sperie. Mi‐e frică de ce o să‐mi facă sau de ce o să‐i fac eu. Tocmai frica aceea m‐a trezit azi‐dimineaţă la cinci, udă leoarcă, în ciuda ferestrelor deschise şi a faptului că sunt singură.
   Scott e la o conferinţă, undeva în Hertfordshire sau în Essex, sau pe undeva. O să se întoarcă în seara asta.
   Ce e cu mine de sunt atât de disperată să fiu singură când e aici, cu mine, iar când e plecat, nu pot să îndur singurătatea? Nu suport liniştea. Trebuie să vorbesc cu voce tare, doar ca să spulber tăcerea.
   Stând în pat, azi‐dimineaţă, mă gândeam: dar dacă s‐ar întâmpla din nou? Ce‐o să se întâmple când o să fiu iar singură cu ea? Ce‐o să se întâmple dacă el n‐o să mă vrea, n‐o să ne vrea? Ce‐o să se întâmple dacă o să‐şi dea seama că nu e a lui?
   Evident, ar putea foarte bine să fie a lui. Nu ştiu, doar că simt că nu e, totuşi. La fel cum simt că e o ea. Dar chiar dacă nu e a lui, de unde ar şti el? N‐ar şti. N‐ar avea cum. Gândesc prostii. O să fie atât de fericit! O să înnebunească de fericire când o să‐i spun. Nici măcar n‐o să‐i treacă prin minte că nu e copilul lui. Ar fi o cruzime din partea mea să‐i spun, i s‐ar frânge inima şi nu vreau să‐l rănesc. Niciodată n‐am vrut să‐l rănesc.
   Dar nu pot să nu fiu cine sunt.
   - Nu, dar poţi să alegi ce faci.
   Asta îmi spunea Kamal.
   După şase, l‐am sunat pe Kamal. Tăcerea începea să mă învăluie cu totul şi am intrat în panică. M‐am gândit s‐o sun pe Tara - ştiam că o să vină într‐o suflare - dar m‐am gândit că n‐aş putea s‐o suport, că e excesiv de protectoare şi are atâta nevoie de afecţiune! Kamal e singurul om la care m‐am putut gândi în momentele acelea.
   L‐am sunat acasă. I‐am zis că nu mi‐e bine, că nu ştiam ce să fac, că începeam s‐o iau razna. A venit imediat. Nu chiar fără să crâcnească, dar pe aproape. Poate că am făcut ca lucrurile să sune mai rău decât erau în realitate. Poate se gândea că o să fac o prostie.
   Suntem în bucătărie. E încă foarte devreme, abia trecut de şapte şi jumătate. Trebuia să plece în curând dacă avea de gând să ajungă la prima şedinţă programată pe ziua de azi.
   Îl privesc, cum stă aşa, în bucătăria noastră, în faţa mea, cu mâinile împreunate dinaintea lui, cu ochii lui profunzi, cu privirea aceea de căprioară, şi am simţit că îl iubesc. Da, îl iubesc. A fost atât de blând cu mine, în ciuda tuturor prostiilor la care l‐am supus.
   Tot ce‐a fost înainte îmi este iertat, aşa cum speram să se întâmple. A şters totul cu buretele, toate păcatele mele. Mi‐a zis că, dacă nu mă iert eu pe mine însămi, toate astea se vor repeta la nesfârşit şi n‐o să fiu niciodată în stare să mă opresc, să nu mai fug. Iar acum nu mai pot să fug, nu? Acum, că ea e aici, eu nu mai pot să fug.
   - Mi‐e frică, îi spun. Dacă o să greşesc iar? Dacă e ceva în neregulă cu mine? Dacă lucrurile cu Scott n‐or să mai meargă? Dacă ajung iar să fiu singură? Nu ştiu dacă sunt în stare, mi‐e frică să fiu iar pe cont propriu - adică de una singură, cu un copil...
   El se apleacă spre mine şi‐şi pune mâna peste a mea.
   - N‐o să greşeşti cu nimic. N‐o să se întâmple. Nu mai eşti un copil suferind. Acum eşti o cu totul altă persoană. Eşti mai puternică. Eşti o femeie matură. Nu trebuie să‐ţi mai fie frică să fii singură. Nu e cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla, nu‐i aşa?
   Nu‐i răspund nimic, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva chiar e cel mai rău lucru, pentru că atunci când închid ochii, reuşesc să simt iar ce simt de fiecare dată când sunt pe cale să adorm, dar tresar. E sentimentul pe care îl am când sunt singură într‐o casă întunecată, ascultând‐o cum plânge, aşteptând să aud paşii lui Mac pe duşumelele din lemn de la parter, ştiind foarte bine că niciunul dintre ei n‐o să se mai întoarcă niciodată.
   - Nu‐ţi pot spune ce să faci în legătură cu Scott. Relaţia ta cu el... Eu mi‐am exprimat îndoielile în privinţa asta, dar tu trebuie să hotărăşti singură ce vrei să faci. Să te hotărăşti dacă ai încredere în el, dacă vrei cu adevărat ca el să aibă grijă de tine şi de copilul tău. Dar trebuie să fie decizia ta, Megan. Poţi avea încredere în tine să faci ce trebuie.
   Afară, în grădină, îmi aduce o cană de cafea. O las jos şi‐l cuprind cu braţele, trăgându‐l mai aproape. În spatele nostru, un tren se opreşte scrâşnind, la semnal. Zgomotul e ca o barieră, ca un zid care ne înconjoară, şi am senzaţia că suntem, cu adevărat, singuri.
   El mă îmbrăţişează şi mă sărută.
   - Îţi mulţumesc, îi spun. Îţi mulţumesc pentru că ai venit, pentru că eşti aici.
   Îmi zâmbeşte, se îndepărtează şi mă mângâie pe obraz.
   - O să fie bine, Megan.
  - N‐aş putea să fug în lume cu tine? Tu şi cu mine... n‐am putea fugi amândoi?
   Râde.
   - Nu ai nevoie de mine. Şi nu mai ai nevoie să fugi. O să fie bine. Tu şi copilul tău o să fiţi bine.

         Sâmbătă, 13 iulie 2013
     Dimineaţa
   Ştiu ce am de făcut. Ieri m‐am gândit toată ziua şi toată noaptea. Abia dacă am închis un ochi.
   Scott a venit acasă epuizat şi într‐o dispoziţie îngrozitoare. Nu voia decât să mănânce, să şi‐o tragă cu mine şi să se culce, nu avea timp pentru nimic altceva. Cu siguranţă, nu era momentul să vorbim despre asta.
   Am stat trează aproape toată noaptea, cu el lângă mine, înfierbântat şi fără stare, şi am ajuns la o hotărâre.
   O să fac lucrul cel mai cinstit. O să fac totul aşa cum trebuie. Dacă fac totul cum se cuvine, nu poate să iasă nimic rău. Şi, dacă iese rău, nu e vina mea. O să iubesc fetiţa asta şi o s‐o cresc ştiind că am făcut, de la bun început, tot ce trebuia să fac. Bine, poate nu chiar de la început, dar din momentul în care am ştiut că ea va veni pe lume.
   I‐o datorez copilului ăstuia şi i‐o datorez lui Libby. Îi datorez să fac totul altfel de data asta.
   Am stat aşa, trează, şi m‐am gândit la ce mi‐a zis profesorul acela şi la tot ce am fost până acum: copil, adolescent rebel, fugară, târfă, amantă, mamă denaturată, soţie denaturată. Nu sunt sigură că pot să mă transform într‐o soţie model, dar o mamă bună... asta trebuie să încerc să fiu.
   O să fie greu. Poate că o să fie cel mai greu lucru pe care o să‐l fac vreodată, dar o să spun adevărul. Gata cu minciunile, gata cu ascunzişurile, gata cu fuga, gata cu prostiile. O să pun toate cărţile pe masă şi apoi vom vedea. Dacă el nu mă poate iubi aşa cum sunt, atunci asta este!

       Seara
   Îmi proptesc mâna în pieptul lui şi împing cu toată forţa de care sunt în stare, dar nu pot respira şi el e mult mai puternic decât mine.
   Braţul îmi striveşte traheea, simt cum sângele îmi pulsează în tâmple, privirea mi se înceţoşează. Cu spatele lipit de perete, încerc să ţip.
   Îl prind de tricou cu putere şi el îmi dă drumul. Se întoarce cu spatele la mine şi eu mă preling pe duşumea, în bucătărie.
   Tuşesc şi scuip, iar lacrimile îmi curg râuri pe obraji.
   El e la doar câţiva paşi de mine, şi când se întoarce, duc automat mâna la gât, să mi‐l protejez. Văd ruşinea în privirea lui şi îmi vine să‐i spun că e OK. Că eu sunt OK.
   Deschid gura, dar cuvintele refuză să iasă, în schimb tuşesc din nou. Durerea este incredibilă. Îmi spune ceva, dar nu‐l aud, am senzaţia că suntem sub apă, sunetul este amortizat, ajunge la mine neclar. Nu reuşesc să disting niciun cuvânt.
   Cred că spune că‐i pare rău.
   Mă ridic în picioare, îl imping să‐l dau la o parte şi fug pe scări, apoi trântesc uşa dormitorului în urma mea şi o încui. Mă aşez pe pat şi aştept, încercând să‐i aud paşii, dar nu vine după mine.
   Sar în picioare şi apuc geanta de sub pat, iar când mă duc la comodă să‐mi iau câteva haine, îmi surprind imaginea în oglindă. Îmi duc mâna la faţă: pare incredibil de albă în contrast cu pielea roşie din jurul gâtului, cu buzele vinete şi cu ochii injectaţi.
   Sunt şocată, pentru că niciodată n‐a ridicat mâna asupra mea ca acum. Pe de altă parte, mă aşteptam la asta. Undeva, în sinea mea, am ştiut întotdeauna că e capabil de aşa ceva, că la un moment dat o să se întâmple.
   Că spre asta îl îndreptam eu. Scot încet lucruri din sertare - lenjerie intimă, câteva tricouri; le îndes în geantă.
   Încă nu i‐am spus nimic. Doar am început. Am vrut să‐i spun înainte ce era mai rău, şi după aceea să‐i dau vestea cea mare. N‐am vrut să‐i spun despre copil şi apoi să‐l anunţ că era posibil să nu fie al lui. Ar fi fost prea crud.

            Eram afară, în grădină. El îmi vorbea despre munca lui şi m‐a surprins că nu‐l ascultam cu atenţie.
   - Te plictisesc? m‐a întrebat.
   - Nu. Adică, poate puţin.
   Dar Scott n‐a râs.
   - Nu, am continuat, doar că nu mă pot concentra. Pentru că trebuie să‐ţi spun ceva. De fapt, sunt unele lucruri pe care trebuie să ţi le spun, unele care nu‐ţi vor plăcea, dar şi altele care...
   - Ce nu‐mi va plăcea?
   Ar fi trebuit să‐mi dau seama că nu era momentul potrivit, că starea lui de spirit nu era bună. A devenit bănuitor imediat, căutând indicii pe chipul meu. Ar fi trebuit să‐mi dau seama că e o idee foarte proastă. Probabil că până la urmă mi‐am dat seama, dar era prea târziu.
   Şi, în orice caz, deja mă hotărâsem. Să fac ce trebuie.
   M‐am aşezat lângă el pe marginea pavajului de beton şi mi‐am strecurat mâna într‐a lui.
   - Ce n‐o să‐mi placă? m‐a întrebat încă o dată, fără să‐mi dea drumul la mână.
    I‐am spus că‐l iubesc şi am simţit cum fiecare muşchi din trup i se încordează, ca şi cum ar fi ştiut ce urmează şi se pregătea. Pentru că ceva se întâmplă, nu‐i aşa, când cineva îţi spune în felul acesta că te iubeşte. Te iubesc, chiar te iubesc, dar... Dar.
   I‐am spus că am făcut nişte greşeli, şi el mi‐a eliberat mâna. S‐a ridicat în picioare şi a mers câţiva metri în direcţia şinelor de cale ferată, înainte să se întoarcă să mă privească.
   - Ce fel de greşeli?
   Vocea îi era calmă, dar simţeam în ea ceva forţat.
   - Vino şi aşază‐te lângă mine.
   M‐a refuzat cu un gest scurt din cap.
   - Ce fel de greşeli, Megan?
   Vocea îi era ceva mai puternică de data asta.
   - Am avut... s‐a terminat acum, dar am avut... pe altcineva.
   Am rămas cu ochii în pământ, nu m‐am putut uita la el.
   A înjurat în barbă, însă n‐am auzit ce a zis. Mi‐am ridicat privirea spre el, dar s‐a întors cu spatele la mine şi cu faţa spre şine, cu mâinile ţinându‐se de cap. M‐am ridicat în picioare şi m‐am dus la el, m‐am oprit în spatele lui şi mi‐am pus mâinile pe şoldurile lui, dar el a sărit ca ars. S‐a întors să se ducă în casă şi, fără să se uite la mine, mi‐a scuipat printre dinţi:
   - Să nu mă atingi, târfă ce eşti!
   Ar fi trebuit să‐l las în pace în momentul acela, să‐i dau timp să se liniştească, dar n‐am putut s‐o fac. Voiam să trecem peste toată chestia asta urâtă şi să ajungem la ce era frumos în toată povestea asta, aşa că l‐am urmat în casă.
   - Scott, te rog, ascultă‐mă, nu e chiar aşa de îngrozitor precum crezi. S‐a terminat. S‐a terminat de tot, te rog, ascultă‐mă...
   A luat fotografia cu noi doi, la care ţine foarte mult - cea pe care am înrămat‐o ca să i‐o dau cadou la a doua aniversare a căsătoriei noastre - şi a aruncat‐o cu toată forţa spre mine. Fotografia s‐a făcut fărâme, izbindu‐se de peretele din spatele meu, iar el s‐a năpustit asupra mea, luându‐mă de umeri şi aruncându‐mă în partea cealaltă a camerei, izbindu‐mă de perete.
   M‐a dat cu capul de perete.
   Apoi s‐a aruncat asupra mea, cu braţul apăsându‐mi traheea, împingându‐mă din ce în ce mai tare, cu din ce în ce mai multă forţă, fără să scoată un cuvânt. A închis ochii, să nu trebuiască să mă privească în timp ce mă sufoca.

           De îndată ce termin de împachetat, încep să despachetez, să pun totul iar în sertare. Dacă încerc să ies de‐aici cu o geantă, n‐o să mă lase să plec.
   Trebuie să plec cu mâna goală, cu nimic altceva decât o poşetă şi un telefon. Apoi mă răzgândesc şi încep să îndes iar totul în geantă. Nu ştiu unde să mă duc, dar ştiu că aici nu se mai poate sta.
   Închid ochii şi încă îi mai simt mâinile strângându‐mă de gât.
   Ştiu ce am hotărât - să nu mai fug, să nu mă mai ascund - dar nu pot să stau aici în seara asta. Aud paşi pe scări, înceţi, ca de plumb. Îi ia o veşnicie să ajungă până la capătul scărilor - de obicei, le urca şi câte două odată, dar azi se comportă ca un om care merge spre eşafod. Numai că nu ştiu dacă el e condamnatul sau călăul.
   - Megan?
   Nu încearcă să deschidă uşa.
   - Megan, îmi pare rău că te‐am rănit. Îmi pare atât de rău că te‐am rănit!
   Îi aud lacrimile din voce. Mă enervează atât de tare, că îmi vine să zbor prin uşă şi să‐l zgârii pe faţă. Să nu cumva să îndrăzneşti să plângi, nu după tot ce mi‐ai făcut.
   Sunt furioasă, vreau să urlu la el, să‐i spun să se care dracului din uşă, să plece din calea mea, dar îmi muşc limba, nu sunt nebună. El are un motiv să fie furios. Iar eu trebuie să gândesc raţional, trebuie să am mintea limpede.
   Acum gândesc pentru doi. Confruntarea aceasta mi‐a dat putere, m‐a făcut şi mai hotărâtă. Îl aud dincolo de uşă, cerşind iertare, dar nu pot să mă gândesc la asta acum. În momentul de faţă, am alte lucruri de făcut.
   Chiar în fundul dulapului, sub cele trei rânduri de cutii de pantofi frumos etichetate, există o cutie gri‐închis, pe care scrie „cizme roşii, cu platformă“, iar în acea cutie e un telefon mobil vechi, o relicvă cu cartelă pe care am cumpărat‐o acum mulţi ani şi pe care am păstrat‐o, în caz că voi avea vreodată nevoie. Nu l-am folosit de foarte multă vreme, dar azi a sosit momentul.
   O să fiu cinstită. O să joc cu toate cărţile pe masă. Gata cu minciunile, gata cu secretele. E timpul ca tăticul să‐şi asume responsabilităţile.
   Mă aşez pe pat şi deschid telefonul, rugându‐mă să mai aibă baterie. Se aprinde şi simt cum adrenalina începe să pompeze în vine şi am o uşoară senzaţie de ameţeală, de greaţă, de euforie, de parcă aş fi luat droguri.
   Încep să mă simt bine, să mă bucur la gândul că totul se va dezvălui, că îl voi înfrunta - că îi voi înfrunta pe toţi şi le voi spune adevărul: cine suntem de fapt şi unde vrem să ajungem. La sfârşitul zilei, toată lumea va şti exact cum stăm şi unde ne este locul.
   Îl sun. Evident, aşa cum m‐am şi aşteptat, intră căsuţa vocală. Închid şi îi trimit un mesaj. Trebuie să vorbim. URGENT. Sună‐mă înapoi. Apoi rămân aşa, aşteptând.
   Mă uit la arhiva de apeluri. Ultima dată am folosit telefonul în aprilie. Multe apeluri, toate fără răspuns, la începutul lui aprilie şi la sfârşitul lui martie.
   Am sunat şi am sunat şi am sunat şi el m‐a ignorat, nu a răspuns nici măcar la ameninţările mele - că o să mă duc la ei acasă, că o să vorbesc cu nevastă‐sa. Totuşi, cred că acum o să asculte ce am de zis.
   De data asta, o să‐l fac să mă asculte.

            Când am început, era doar un joc. O distracţie.
   Îl mai vedeam din când în când. Venea pe la galerie şi‐mi zâmbea şi flirta şi totul era inofensiv - erau mulţi bărbaţi care veneau la galerie şi‐mi zâmbeau şi flirtau cu mine.
   Dar apoi galeria s‐a închis şi eu eram aici, acasă, zi după zi, plictisită şi fără stare. Aveam nevoie de altceva, de ceva diferit.
   Apoi, într‐o zi, când Scott era plecat, am dat de el pe stradă, am început să vorbim şi l‐am invitat la o cafea. După felul în care se uita la mine, mi‐am dat seama exact ce se petrecea în mintea lui, aşa că s‐a petrecut. Şi apoi s‐a mai petrecut o dată, şi nu aveam în plan să iasă ceva din chestia asta, nu voiam să ducă nicăieri.
   Îmi plăcea doar să mă simt dorită; îmi plăcea senzaţia de control. A fost atât de simplu şi de prostesc precum pare.
   Nu voiam să‐şi părăsească nevasta; voiam doar ca el să vrea s‐o părăsească. Să mă vrea pe mine într‐atât.
   Nu‐mi aduc aminte când am început să cred că ar putea fi mai mult de atât, că ar trebui să fim mai mult de atât, că ne‐am potrivi. Dar în momentul în care am început să cred asta, am simţit cum el începe să se îndepărteze. A încetat să‐mi mai scrie, a încetat să‐mi mai răspundă la telefoane şi niciodată în viaţa mea nu m‐am mai simţit respinsă în asemenea fel. Nu puteam să suport sentimentul. Astfel că, după asta, a devenit altceva: o obsesie. Îmi dau seama acum.
   În cele din urmă, chiar am crezut că o să pot să ies din starea asta pur şi simplu, poate puţin şifonată, dar fără să se fi distrus ceva esenţial.
   Însă acum nu mai e aşa de simplu.

         Scott e tot afară, la uşă. Nu‐l mai aud, dar ştiu că e acolo. Mă duc în baie şi‐l sun din nou. Iar căsuţa vocală, aşa că închid şi sun din nou şi tot aşa.
   Îi las un mesaj, în şoaptă. „Răspunde la telefon sau vin la tine acasă. De data asta, vorbesc serios. Trebuie să stăm de vorbă. Nu mă poţi ignora, pur şi simplu.“
   Stau în baie o vreme, în picioare, cu telefonul pe marginea chiuvetei. Dorindu‐mi să mă sune. Ecranul rămâne, mai departe, întunecat, refuzând să se aprindă.
   Îmi perii părul şi mă spăl pe dinţi, mă machiez discret. Culoarea feţei începe să revină la normal. Ochii îmi sunt încă roşii, gâtul mă mai doare, dar arăt destul de bine. Încep să număr.
   Dacă telefonul nu sună până când ajung la cincizeci, o să mă duc acolo şi o să bat la uşă. Telefonul nu sună.
   Îndes mobilul în buzunarul de la blugi, merg repede prin dormitor şi deschid uşa. Scott e jos, pe palier, cu braţele îmbrăţişându‐şi genunchii, cu capul în pământ.
   Nu ridică privirea spre mine, aşa că trec pe lângă el şi încep să alerg pe scări, cu răsuflarea tăiată. Mi‐e frică să nu mă prindă din spate şi să‐mi facă vânt pe scări. Îl aud cum se ridică în picioare şi mă strigă:
   - Megan! Unde pleci? Te duci la el?
   La capătul scărilor, mă întorc.
   - Nu mai există niciun el, ai înţeles? S‐a terminat.
   - Te rog, Megan, aşteaptă. Te rog să nu pleci.
   Nu vreau să aud cum mă imploră, nu vreau să‐i aud smiorcăiala din voce, cum îşi plânge de milă. Nu, când gâtul mă doare încă atât de tare.
   - Nu veni după mine, ţip la el. Dacă vii după mine, nu mă mai întorc niciodată. Înţelegi? Dacă întorc acum capul şi te văd în spatele meu, o să fie ultima dată când mă mai vezi.
   Când trântesc uşa în spatele meu, încă îl mai aud cum mă strigă.

        Aştept pe trotuar o vreme, ca să mă asigur că nu mă urmăreşte, apoi pornesc, mai repede la început, apoi mai încet şi din ce în ce mai încet, pe Blenheim Road.
   Ajung la numărul douăzeci şi trei şi îmi piere curajul. Nu sunt pregătită încă pentru scena asta. Am nevoie de un minut să îmi revin. De mai multe minute.
   Merg mai departe, până când ajung în parc şi acolo îl mai sun încă o dată.
   Îi zic că sunt în parc, că o să‐l aştept acolo, iar dacă nu vine, asta e, vin la el acasă. E ultima lui şansă.
   E o seară foarte plăcută, e abia trecut de şapte, dar e încă destul de cald şi e lumină. Câţiva puşti se dau în leagănele din parc şi pe tobogan, iar părinţii stau pe‐aproape, sporovăind cu însufleţire. Pare frumos, normal şi, cum mă uit la ei, am sentimentul oribil că eu şi Scott nu ne vom aduce fiica aici să se joace.
   Pur şi simplu, nu pot să văd un astfel de viitor - noi, fericiţi şi relaxaţi, aşa cum sunt ceilalţi. Nu acum. Nu după tot ce am făcut.
   Sunt atât de convinsă în dimineaţa asta că adevărul e calea cea mai bună pentru mine - nu numai că e cea mai bună cale de urmat, dar e singura cale. Să nu mai mint, să nu mă mai ascund. Iar când a încercat să mă sugrume, am devenit şi mai sigură de lucrul ăsta.
   Dar acum, stând aici, de una singură, ştiind că Scott nu e doar furios, ci şi rănit de moarte, nu mai cred deloc că a fost cel mai bun lucru. N‐am fost puternică, ci doar nechibzuită, şi nici nu se poate spune în cuvinte cât rău am făcut.
   Poate curajul de care am nevoie nu are nimic de‐a face cu dorinţa de a spune adevărul, ci cu cea de a pleca.
   Nu doar că n‐am stare - e mai mult de atât. Pentru ea şi pentru mine, acum e momentul să plec, să iau distanţă de amândoi, de tot şi de toate. Poate că exact asta ar trebui să fac: să fug şi să mă ascund.
   Mă ridic în picioare şi dau o tură în jurul parcului. Iar mă gândesc la telefon, dorindu‐mi, pe jumătate doar, să sune, iar pe jumătate îngrozindu‐mă la ideea că ar putea să sune; în cele din urmă, mă bucur că telefonul rămâne mut. O iau ca pe un semn. Mă duc de unde am venit, spre casă.
  Trec de gară, când îl văd. Merge repede, grăbind pasul prin pasaj, cu umerii lăsaţi şi cu pumnii strânşi şi, înainte să mă gândesc mai bine, îl strig.
   El se întoarce spre mine.
   - Megan! Ce dracului...
   Expresia de pe chipul lui e furie pură, dar îmi face semn să vin spre el.
   - Haide, spune el, când mă apropii. Nu putem vorbi aici. Maşina e mai acolo.
   - Vreau doar...
   - Nu putem vorbi aici, se răsteşte el. Vino!
   Mă ia de mână şi mă smuceşte. Apoi, mai blând:
   - O să mergem cu maşina undeva unde e linişte, OK? Undeva unde putem vorbi.
   În timp ce mă urc în maşină, arunc o privire peste umăr, spre pasaj. E întuneric, dar am senzaţia că e cineva acolo, în umbră - cineva ne priveşte.

                                                Rachel

             Duminică, 18 august 2013
      După‐amiaza
   În secunda în care îl vede, Anna se întoarce şi fuge în casă. Mă duc cu precauţie după ea, cu inima bătându‐mi nebuneşte, şi mă opresc în faţa uşilor glisante.
   Înăuntru, cei doi se îmbrăţişează, braţele lui cuprinzând‐o pe de‐a‐ntregul, iar fetiţa, între ei. Capul Annei e plecat, iar umerii i se cutremură. El o sărută pe frunte, dar ochii îi sunt îndreptaţi spre mine.
   - Ce se întâmplă aici? întreabă el, cu o urmă de zâmbet pe buze. Trebuie să recunosc că în momentul în care am ajuns acasă nu m‐am aşteptat să vă găsesc pe amândouă, doamnelor, bârfind de zor.
   Are un ton glumeţ, dar pe mine nu mă păcăleşte. Nu mă mai păcăleşte. Deschid gura să vorbesc, dar îmi dau seama că am rămas fără cuvinte. Nu ştiu de unde să încep.
   - Rachel? Ai de gând să‐mi spui ce se întâmplă?
   Îi dă drumul Annei şi face un pas spre mine. Eu fac un pas înapoi şi el începe să râdă.
   - Ce Dumnezeu se întâmplă cu tine? Eşti beată? mă întreabă, dar vede bine în ochii mei că sunt trează şi pun pariu că, pentru prima oară în viaţa lui, îşi doreşte să fi fost beată.
   Bag mâna în buzunarul de la blugi - acolo am pus telefonul şi îl simt dur şi compact şi îmi dă sentimentul de siguranţă, numai că îmi doresc să fi avut inteligenţa să fi sunat deja la poliţie. Indiferent că m‐ar fi crezut sau nu, dacă le ziceam că e vorba de Anna şi de copilul ei, ar fi venit.
   Tom e acum la câţiva paşi de mine - e chiar în uşă şi eu sunt exact în faţa ei.
   - Te‐am văzut, îi spun în cele din urmă, şi simt un soi de euforie vagă, dar inconfundabilă, când aud în sfârşit cuvintele spuse cu voce tare. Crezi că nu‐mi aduc aminte nimic, dar îmi aduc aminte. Te‐am văzut. După ce m‐ai lovit, după ce m‐ai lăsat acolo, în pasaj...
   El începe să râdă, dar acum pot să‐l văd cu claritate şi mă întreb cum de nu l‐am citit atât de uşor până acum.
   Văd panică în ochii lui. Îi aruncă o privire Annei, dar ea nu se uită în ochii lui.
   - Despre ce vorbeşti?
   - În pasaj. În ziua în care a dispărut Megan Hipwell...
   - Ei, rahat! spune el. Nu te‐am lovit, ai căzut.
   O ia pe Anna de mână şi o trage mai aproape de el.
   - Iubito, de asta eşti atât de supărată? N‐o asculta, spune numai tâmpenii. N‐am lovit‐o. Nu m‐am atins de ea niciodată. Nu aşa, zice el şi o cuprinde după umeri şi o trage şi mai aproape. Zău aşa! Doar ţi‐am zis cum e ea. Nu ştie ce se întâmplă când bea, aşa că inventează...
   - Te‐ai urcat în maşină cu ea. Te‐am văzut cum ai plecat.
   Tot mai zâmbeşte, dar fără niciun fel de convingere, de data asta, şi nu ştiu dacă mi se pare sau nu, dar e mai palid la faţă. Slăbeşte prinsoarea în care o ţine pe Anna, apoi îi dă drumul cu totul. Ea se aşază la masă, cu spatele la soţul ei, cu fetiţa ei agitându‐i‐se în braţe.
   Tom îşi trece mâna peste buze şi se reazemă de dulapul din bucătărie, încrucişându‐şi braţele la piept.
   - M‐ai văzut urcându‐mă în maşină cu cine?
   - Cu Megan.
   - Mda, cum să nu!
   Şi începe să râdă din nou, un hohot puternic, forţat.
   - Ultima dată când am vorbit despre asta, mi‐ai zis că m‐ai văzut urcându‐mă în maşină cu Anna. Acum e Megan? Săptămâna viitoare cine o să mai fie? Prinţesa Diana?
   Anna ridică privirea spre mine. Văd pe chipul ei îndoiala, speranţa.
   - Nu eşti sigură? mă întreabă ea.
   Tom se lasă în genunchi lângă ea.
   - Evident că nu e sigură. Fabulează - asta face tot timpul. Iubita mea, te rog. De ce nu te duci sus, hm? Rezolv eu asta cu Rachel. Şi de data asta - spune şi‐mi aruncă o privire - îţi promit că mă asigur că nu ne va mai deranja niciodată.
   Anna e nesigură, o văd - felul în care se uită la el, căutând adevărul pe chipul lui, privirea lui înfiptă adânc în ochii ei.
   - Anna! strig la ea, încercând s‐o aduc înapoi. Tu ştii foarte bine că minte. Ştii că s‐a culcat cu ea.
   Pentru o secundă, toată lumea a amuţit.

           Anna se uită la Tom, la mine şi apoi iar la Tom. Deschide gura să spună ceva, dar nu reuşeşte să scoată niciun cuvânt.
   - Anna! Ce vrea să spună? Eu... Nu s‐a întâmplat niciodată nimic între mine şi Megan Hipwell.
   - Am găsit telefonul, Tom, spune ea, cu vocea atât de mică, încât aproape că nu s‐a auzit. Aşa că, te rog, nu minţi! Nu minţi! Pur şi simplu, nu mă minţi!
   Copilul începe să mormăie şi să scâncească. Cu foarte mare grijă, Tom o ia din braţele Annei. Se duce spre fereastră, legănându‐şi fata, şoptindu‐i. Nu aud ce‐i spune.
   Capul Annei este plecat, iar lacrimile îi curg şuvoaie de pe barbă pe masa din bucătărie.
  - Unde e? întreabă Tom, întorcându‐se cu faţa spre noi, cu chipul golit de orice urmă de zâmbet. Telefonul, Anna. I l‐ai dat ei?
   Şi îşi întoarce brusc capul spre mine:
   - E la tine?
   - Nu ştiu nimic de niciun telefon, îi spun eu, şi tare aş fi vrut ca Anna să‐mi fi spus ceva mai înainte.
   Tom mă ignoră.
   - Anna? I l‐ai dat ei?
   Anna scutură din cap.
   - Unde e?
   - L‐am aruncat, spune ea. Peste gard. Spre şine.
   - Bravo. Bravo, spune el, distras.
   Încearcă să‐şi pună ordine în gânduri, întrebându‐se ce‐o să facă de acum înainte. Se uită spre mine şi apoi îşi fereşte privirea. Pentru un moment, arată învins.
   Se întoarce spre Anna.
   - Erai atât de obosită tot timpul, spune el. Pur şi simplu, nu mai erai interesată. Totul se învârtea în jurul copilului. Nu‐i aşa? Totul era despre tine, nu‐i aşa? Totul numai despre tine!
   Şi, ca prin minune, dintr‐odată, este iar plin de veselie, făcând mutre amuzante către fetiţă, gâdilând‐o pe burtică, făcând‐o să râdă.
   - Iar Megan era atât de... ei bine, era disponibilă. La început, o făceam la ea acasă. Dar era atât de paranoică să nu afle Scott! Aşa că am început să ne vedem la Lebăda. Era... Păi, tu‐ţi aduci aminte cum era, nu‐i aşa, Anna? La început, când ne vedeam în casa de pe Cranham Street. Tu înţelegi, zice el şi‐mi aruncă o privire peste umăr, şi‐mi face cu ochiul. Acolo ne vedeam noi, eu şi Anna, în vremurile noastre bune.
   Îşi mută fata de pe un braţ pe celălalt, apoi o pune pe umăr.
   - Voi credeţi că sunt crud, dar nu sunt. Vă spun adevărul. Asta îţi doreşti, nu‐i aşa, Anna? M‐ai rugat să nu te mint.
   Anna nu ridică privirea. Ţine strâns cu mâinile de marginea mesei, trupul întreg fiindu‐i nemişcat, rigid.
   Tom oftează zgomotos.
   - Ca să fiu sincer, mă simt uşurat, spune el, de data asta vorbindu‐mi mie, direct. N‐ai idee cât de obositor e să ai de‐a face cu oameni ca tine. Şi, la dracu’, am încercat. Am încercat atât de mult să te ajut! Să vă ajut pe amândouă. Amândouă sunteţi... adică v‐am iubit pe amândouă, să ştiţi, dar sunteţi amândouă atât de slabe!
   - Du‐te dracului, Tom, spune Anna, ridicându‐se de la masă. Să nu cumva să mă bagi în aceeaşi oală cu ea.
   Mă uit la ea şi‐mi dau seama cât de bine se potrivesc.

          Pentru el, ea e o pereche mult mai potrivită decât mine, pentru că pe ea asta o deranjează: nu că bărbatul ei e un mincinos şi un criminal, ci că a comparat‐o cu mine.
   Tom se duce lângă ea şi îi spune liniştitor:
   - Îmi pare rău, draga mea. A fost nedrept din partea mea.
   Ea îl dă la o parte, iar el îşi întoarce din nou privirea spre mine.
   - Am făcut tot posibilul, să ştii. Am fost un soţ bun, Rach. Ţi‐am suportat multe - băutura şi depresia. Te‐am suportat vreme îndelungată, până când, în sfârşit, am cedat.
   - M‐ai minţit, îi zic, şi el se uită la mine surprins. Mi‐ai spus că totul a fost din vina mea. M‐ai făcut să cred că nu sunt bună de nimic. Te‐ai uitat la mine cum sufăr, ai...
   El doar ridică din umeri.
   - Rachel, tu ai idee cât de plictisitoare deveniseşi? Cât de urâtă? Prea tristă ca să te ridici din pat dimineaţa, prea obosită ca să faci un duş sau să te speli dracului pe cap. Dumnezeule! Nu e de mirare că mi‐am pierdut răbdarea, nu? Nu e de mirare că a trebuit să caut alte modalităţi să mă distrez. Numai tu eşti de vină pentru toate.
   Expresia de pe chip i se schimbă din dispreţ în îngri‐ jorare când se întoarce spre soţia lui.
   - Anna, cu tine a fost altfel, îţi jur. Chestia cu Megan a fost aşa... doar o distracţie de moment. Asta ar fi trebuit să fie. Trebuie să recunosc că n‐a fost cea mai inteligentă chestie pe care am făcut‐o în viaţa mea, dar aveam nevoie de o supapă. Atâta tot. Nu avea să dureze. Nu aveam de gând s‐o las să se bage între noi, în familia noastră. Trebuie să înţelegi asta.
   - Tu..., Anna încearcă să spună ceva, dar nu poate vorbi.
   Tom îi pune mâna pe umăr şi strânge uşor.
   - Ce e, iubire?
   - Ai adus‐o să aibă grijă de Evie, îi aruncă ea în faţă. Ţi‐o trăgeai cu ea când venea să lucreze pentru noi aici, acasă? Când trebuia să aibă grijă de copilul nostru?
   El îşi retrage mâna, iar pe faţă i se citesc păreri de rău şi ruşine.
   - A fost îngrozitor din partea mea. Am zis că... Am zis că o să fie... Sincer, nu ştiu la ce m‐am gândit. A fost o greşeală. A fost o mare greşeală din partea mea.
   Şi expresia de pe chip i se schimbă din nou - acum, ochii i se deschid mari, plini de inocenţă, rugători.
   - N‐am ştiut atunci, Anna. Trebuie să înţelegi că n‐am ştiut atunci cum era ea de fapt. N‐am ştiut despre copilul pe care l‐a ucis. N‐aş fi lăsat‐o să se apropie niciodată de Evie dacă aş fi ştiut. Trebuie să mă crezi.
   Fără veste, Anna sare în picioare, împingând scaunul înapoi - scaunul se răstoarnă pe duşumea, trezind fetiţa.
   - Dă‐mi‐o, spune Anna, întinzând mâinile spre fată.
   Tom face un pas înapoi.
   - Tom, dă‐mi‐o, acum! Dă‐mi‐o!
   Dar Tom nu i‐o dă, ci se îndepărtează de ea, legănând copilul, şoptindu‐i iar, încercând s‐o adoarmă, însă Anna începe să urle. La început, repetă întruna:
   - Dă‐mi‐o, dă‐mi‐o! dar, în cele din urmă, devine un urlet de furie şi nelinişte, din care cuvintele nu se mai pot distinge.
   Fetiţa începe să urle şi ea. Tom încearcă s‐o liniştească, o ignoră pe Anna, aşa că îmi revine mie sarcina s‐o iau în primire. O trag afară şi îi vorbesc cu voce joasă, pe un ton imperios:
   - Anna, trebuie să te calmezi. Pricepi ce‐ţi spun? Trebuie să te calmezi. Trebuie să vorbeşti cu el, să‐i distragi atenţia pentru câteva clipe, ca să pot suna la poliţie. Ai înţeles?
   Ea dă din cap - tot corpul îi e scuturat de convulsii.
   Mă apucă de braţe, îşi înfige unghiile în carnea mea.
   - Cum poate să‐mi facă una ca asta?
   - Anna! Uită‐te la mine! Trebuie să‐l ţii ocupat un moment.
   În cele din urmă, se uită la mine, începe să mă vadă şi dă din cap afirmativ.
   - Bine.
   - Poate... nu ştiu. Încearcă să‐l îndepărtezi de uşă, încearcă să‐i reţii atenţia câteva clipe.

             Se întoarce în casă.
   Îmi trag răsuflarea, apoi mă întorc şi fac câţiva paşi de lângă uşile glisante. Nu foarte departe, doar cât să ajung pe iarbă. Mă întorc şi mă uit în casă. Sunt amândoi în bucătărie. Mă îndepărtez şi mai mult. Vântul se intensifică: căldura se va risipi în curând.
   Norii grei se adună şi simt miros de ploaie în aer. Îmi place mirosul de ploaie.
   Bag mâna în buzunar să iau telefonul. Mâinile îmi tremură şi nu reuşesc să‐l deblochez din prima, şi nici din a doua încercare - reuşesc din a treia. Pentru o clipă, îmi vine în minte s‐o sun pe Riley, să sun pe cineva care mă cunoaşte. Caut în arhiva de apeluri, dar nu dau de numărul ei, aşa că renunţ - apelez, pur şi simplu, 999.
   Tastez ultimul 9 când simt un picior izbindu‐mă cu putere în spate şi mă duc grămadă pe iarbă. Telefonul îmi scapă din mână - ajunge în mâna lui înainte ca eu să mă pot ridica în genunchi, înainte să pot să‐mi trag răsuflarea.
   - Zău, Rach, spune el, apucându‐mă de braţ şi ridicându‐mă în picioare, fără să depună niciun efort. Hai să nu facem vreo prostie.
   Mă duce în casă şi îl las să mă ducă, pentru că nu are niciun sens acum să mă lupt cu el; în momentul de faţă, nu am cum să scap. Mă împinge pe uşa deschisă, închide uşa după noi şi încuie. Azvârle cheile pe masa din bucătărie.
   Anna e lângă masă, în picioare. Îmi aruncă un zâmbet şi mă întreb, în momentul acela, dacă nu cumva ea i‐a spus că am de gând să sun la poliţie.
   Anna se apucă să facă mâncare pentru fetiţă, pune şi ibricul la fiert să facă ceai pentru toţi trei. În această bizară imitaţie de realitate, am senzaţia că le‐aş putea spune, pur şi simplu, politicos, la revedere amândurora, să mă duc la uşă şi să ies în stradă, unde aş putea fi în siguranţă.
   E atât de tentant, încât chiar fac câţiva paşi în direcţia uşii, dar Tom îmi taie calea. Îmi pune o mână pe umăr, apoi îmi mângâie gâtul, apăsând uşor.
   - Ce‐o să mă fac eu cu tine, Rach?

                                  Megan

           Sâmbătă, 13 iulie 2013
     Seara
   Abia când mă urc în maşină îmi dau seama că are sânge pe mâini.
   - Te‐ai tăiat, îi zic.
   Nu‐mi răspunde; monturile pumnului se albesc pe volan.
   - Tom, trebuie să vorbim, îi spun.
   Încerc să fiu cât se poate de împăciuitoare, să fiu matură, dar presupun că e târziu pentru asta.
   - Îmi pare rău că te hărţuiesc aşa, dar, pentru Dumnezeu! Nu poţi să mă respingi în halul ăsta. Nu...
   - E OK, spune el, cu blândeţe în voce. Nu sunt... sunt nervos din alte motive. Nu din cauza ta.
   Întoarce capul spre mine şi încearcă să‐mi zâmbească, dar nu‐i reuşeşte.
   - Am probleme cu fosta nevastă, spune el. Ştii cum e.
   - Ce‐ai păţit la mână? îl întreb.
   - Probleme cu fosta nevastă, repetă el, şi ceva în vocea lui devine foarte neplăcut.
   Mergem restul drumului până în pădurea de la Corly în tăcere.
   Intrăm în parcare, mergem spre capătul ei. E un loc în care n‐am mai fost niciodată amândoi. Nu prea vine lumea pe aici seara, oricum - câteodată, doar câţiva adolescenţi cu bere la cutie, dar cam atât. În seara asta suntem numai noi.
   Tom opreşte motorul şi se întoarce spre mine.
   - Bun. Despre ce voiai să vorbim?
   Încă este furios, dar se stăpâneşte, nu mai dă în clocot. Totuşi, după tot ce s‐a întâmplat mai înainte, nu prea am chef să stau într‐un spaţiu mic, închis, cu un ins furios, aşa că îi sugerez să facem o mică plimbare. Îşi dă ochii peste cap şi oftează din străfunduri, dar e de acord.
   E încă foarte cald; nori de musculiţe zboară printre copaci şi soarele pătrunde printre frunze, scăldând cărarea într‐o ciudată lumină subpământeană. Deasupra capetelor noastre, coţofenele scot sunete mânioase.
   O vreme, mergem în tăcere, eu în faţă şi Tom la câţiva paşi în spate. Încerc să mă gândesc cum să spun ce am de spus. Nu vreau să înrăutăţesc lucrurile. Îmi tot repet că încerc să fiu onestă şi să fac lucrurile aşa cum trebuie făcute.
   Mă opresc în loc şi mă întorc spre el - e foarte aproape de mine.
   Îşi pune mâinile pe şolduri.
   - Vrei s‐o facem aici? mă întreabă. Asta vrei?
   Pare plictisit.
   - Nu, îi răspund. Nu asta vreau.
   Cărarea o ia uşor la vale. Încetinesc, iar el merge în ritmul meu.
   - Atunci, ce vrei?
   Trag adânc aer în piept. Încă mă doare gâtul.
   - Sunt însărcinată.

           Nu are nicio reacţie - chipul îi este complet lipsit de expresie. Aş fi putut la fel de bine să‐i fi spus că trebuie să mă opresc pe la supermarket în drum spre casă sau că mi‐am făcut o programare la dentist.
   - Felicitări, îmi spune în cele din urmă.
   Trag iarăşi aer în piept.
   - Tom, îţi spun chestia asta pentru că... ei bine, pentru că e posibil ca acest copil să fie al tău.
   El se holbează la mine câteva minute, apoi râde.
   - Oh! Ce norocos sunt! Şi ce vrei - crezi că o să fugim în lume, noi trei? Tu, eu, şi copilul? Şi unde o să ne ducem? În Spania?
   - M‐am gândit că ar trebui să ştii, pentru că...
   - Avortează‐l, zice el. Adică, dacă e al soţului tău, atunci fă ce vrei. Dar dacă e al meu, scapă de el. Vorbesc serios, hai să nu fim tâmpiţi. Nu vreau încă un copil, spune el şi mă mângâie uşor pe faţă. Îmi pare rău, dar nu cred că eşti genul de mămică model, nu‐i aşa, Mags?
   - Poţi să te implici în viaţa lui cât doreşti...
   - Tu ai auzit ce‐am spus mai înainte? se răsteşte la mine, întorcându‐mi spatele şi pornind înapoi spre maşină. Ai fi o mamă îngrozitoare, Megan. Scapă de el, şi gata!
   Mă duc după el, cu paşi repezi la început, apoi alerg, şi când ajung în spatele lui, îl împing. Urlu la el, ţip, încercând să‐l zgârii pe mutra aia arogantă, dar el râde şi se fereşte de mine cu uşurinţă.
   Încep să‐l înjur cum îmi vine la gură. Îi insult masculinitatea, nevasta plicticoasă, copilul urât.
   Nici măcar nu ştiu de ce sunt atât de furioasă, pentru că, în definitiv, la ce mă aşteptam? Mă aşteptam să fie furios, poate, îngrijorat, supărat. Dar nu m‐am aşteptat la aşa ceva.
   Nici măcar nu mă respinge, ci pur şi simplu mă trimite la plimbare. Nu vrea decât să dispar - şi eu, şi copilul - aşa că îi spun, urlu de‐a dreptul:
   - N‐am de gând să dispar. O să plăteşti pentru asta. Pentru tot restul vieţii tale mizerabile o să plăteşti pentru asta.
   Acum nu mai râde.
   Vine spre mine. Are ceva în mână.
   Am căzut. Cred că am alunecat pe ceva. M‐am lovit cu capul de ceva. Simt că mi se face rău. Văd roşu în faţa mea. Nu pot să mă ridic de jos.
   Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă. Trei pentru o fetiţă. M‐am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe. Capul mi‐e plin de sunete, gura mi‐e năclăită de sânge. Trei pentru o fetiţă.
    Aud coţofenele cum râd, cum îşi bat joc de mine, chicotind răguşit. Un semn. Semne rele. Le pot vedea acum, negre, întunecând soarele. Nu păsările, altceva.
   Se apropie cineva. Cineva îmi vorbeşte. Uite! Uite ce‐am făcut din cauza ta!

                                          Rachel

             Duminică, 18 august 2013
     După‐amiaza
   Stăm în camera de zi, aşezaţi într‐un mic triunghi: Tom e pe canapea, tată iubitor şi soţ respectuos, cu fiica pe genunchi, cu soţia lângă el. Şi în partea opusă, fosta soţie, sorbind din cana de ceai. Foarte civilizat.
   Stau pe fotoliul din piele pe care l‐am cumpărat noi doi de la Heal, imediat după ce ne‐am căsătorit - a fost prima piesă de mobilier pe care am cumpărat‐o ca soţ şi soţie: o piele moale, scumpă, luxoasă, de culoarea untului. Îmi aduc aminte ce fericită eram când mi l‐au adus acasă.
   Îmi aduc aminte cum mă cuibăream în el, cât de fericită şi în siguranţă mă simţeam, gândind: Da, asta înseamnă căsnicia - un loc sigur, cald, confortabil.
   Tom mă priveşte încruntat. Se gândeşte ce să facă acum, cum să rezolve situaţia. Nu e îngrijorat din cauza Annei, îmi dau seama de asta. Eu sunt problema.
   - Semăna puţin cu tine, spune el dintr‐odată.
   Se lasă pe spate în canapea, punând‐o pe fiică‐sa pe genunchi, într‐o poziţie mai confortabilă.
   - Bine, semăna şi nu prea. Era într‐un fel... distrusă, ştii tu. Nu pot să rezist la aşa ceva, spune şi rânjeşte la mine. Mă ştii doar, sunt un făt‐frumos pe cal alb.
   - Nu eşti deloc făt‐frumos, îi răspund eu, domol.
   - Hai, Rach, nu fi aşa. Nu‐ţi aminteşti? Tu, foarte tristă, pentru că tăticul a murit, nu voiai decât să vii acasă la cineva care să te iubească? Eu ţi‐am oferit toate astea. Te‐am făcut să te simţi în siguranţă. Apoi, tu te‐ai hotărât să arunci totul la gunoi, dar nu mă poţi învinovăţi pe mine pentru asta.
   - Ba pot să te învinovăţesc pe tine pentru multe lucruri, Tom.
   - Nu, nu, zice şi îmi face semn din deget. Să nu începem să rescriem istoria. Am fost bun cu tine. Câteodată... ei bine, câteodată mă obligai să fiu altfel. Dar am fost bun cu tine. Am avut grijă de tine, continuă el.
   Şi abia atunci îmi dau seama de un lucru: că el se minte pe el aşa cum mă minte pe mine. El chiar crede toate astea. El chiar crede că a fost bun cu mine.

           Din senin, copilul începe să urle puternic, iar Anna se ridică brusc în picioare.
   - Trebuie s‐o schimb, zice ea.
   - Nu acum.
   - E udă, Tom. Trebuie s‐o schimb. Nu fi crud!
   El îi aruncă Annei o privire urâtă, dar îi dă copilul.
   Încerc să‐i surprind privirea, însă ea nu se uită spre mine. Simt că inima mi‐o ia la goană, când o văd că se îndreaptă spre scări, dar apoi speranţa mea se spulberă, pentru că Tom e brusc în picioare şi o prinde de mână.
   - Schimb‐o aici, spune el. Poţi s‐o schimbi aici.
   Anna se duce în bucătărie şi schimbă scutecul fetiţei, pe masă. Mirosul de rahat umple încăperea şi mi se întoarce stomacul pe dos.
   - Ai de gând să ne spui de ce? îl întreb.
   Anna se opreşte din schimbat şi se uită spre noi. În cameră totul e suspendat, totul e tăcere, cu excepţia gânguritului copilului.
   Tom scutură din cap, aproape nevenindu‐i nici lui să creadă.
   - Câteodată, prea semăna cu tine, Rach. Nu voia să lase lucrurile aşa cum sunt. Nu şi‐a dat seama că s‐a terminat. Pur şi simplu... nu voia să asculte. Îţi aduci aminte cum te certai mereu cu mine, cum voiai întotdeauna să ai ultimul cuvânt? Megan era la fel. Nu voia să asculte.
   Se foieşte şi se apleacă în faţă, cu coatele pe genunchi, ca şi cum mi‐ar spune o poveste.
   - La început, ne‐am distrat, ne‐o puneam şi‐atât. M‐a făcut să cred că şi pentru ea era destul. Dar apoi s‐a răzgândit. Nu ştiu de ce. Fata aia nu ştia pe ce lume se află. Dacă avea o zi proastă cu Scott sau dacă era puţin plictisită, începea să vorbească despre cum o să plecăm noi amândoi undeva, despre cum o s‐o luăm de la capăt, despre cum o să le părăsesc eu pe Anna şi pe Evie. Ca şi cum eu aş fi făcut vreodată aşa ceva! Şi dacă nu eram acolo când avea ea nevoie, se înfuria, suna aici, mă ameninţa, îmi spunea că o să vină acasă la mine, că o să‐i spună Annei despre noi. Dar apoi s‐a oprit şi am fost uşurat.
   Am crezut că, în sfârşit, a reuşit să priceapă că nu mă mai interesa. Dar pe urmă, în sâmbăta aceea, m‐a sunat, zicând că trebuia să vorbim, că avea ceva important să‐mi spună. Am ignorat‐o, aşa că a început să mă ameninţe din nou - că o să vină aici, chestii din astea. La început nu eram îngrijorat, pentru că Anna urma să se ducă în oraş. Îţi aduci aminte, iubito? Trebuia să te duci la cină cu fetele şi eu urma să stau cu fata. Mi‐am zis că poate nu era chiar aşa de rău - o să vină aici şi eu o să‐i zic ce am de zis. O s‐o fac să înţeleagă. Dar apoi ai apărut tu, Rachel, şi s‐a dus dracu‘ tot.
   Se lasă înapoi pe spate, cu picioarele larg desfăcute, marele mascul, ocupând mult spaţiu.
   - A fost vina ta. Tot ce s‐a întâmplat a fost, de fapt, din vina ta, Rachel. Anna nu s‐a mai dus la cină cu prietenele ei - s‐a întors în cinci minute, supărată şi nervoasă, pentru că tu dădeai târcoale casei, beată criţă, ca de obicei, umblând pe şapte cărări, prin gară, cu nu ştiu ce individ după tine. Era îngrijorată că o să vii aici. Era îngrijorată pentru Evie. Aşa că, în loc să rezolv ce aveam de rezolvat cu Megan, trebuia să ies în oraş şi să te caut, continuă el, privindu‐mă cu dispreţ. Dumnezeule, în ce hal erai! Arătai ca dracu‘, miroseai a vin... ai încercat să mă săruţi, îţi aminteşti?
   Face un gest ca şi cum i‐ar fi venit să vomite, apoi începe să râdă. Anna râde şi ea şi nu‐mi dau seama dacă i se pare amuzant sau dacă încearcă să‐i facă pe plac.
   - Trebuia să te fac să înţelegi că nu te voiam în preajma mea - în preajma noastră. Aşa că te‐am dus iar la gară, în pasajul subteran, ca să nu faci vreo scenă pe stradă. Şi ţi‐am zis să stai departe de noi. Ai început să te smiorcăi şi să te jeleşti, aşa că ţi‐am dat una ca să te potoleşti, dar tu ai început să faci şi mai rău.
   Îmi vorbeşte acum printre dinţii încleştaţi; îi văd muşchii maxilarului încordându‐i‐se.
   - Eram atât de scos din sărite, că nu voiam decât să vă căraţi şi să ne lăsaţi în pace, şi tu, şi Megan. Am o familie. Am o viaţă bună, spune el şi‐i aruncă o privire Annei, care încearcă să‐şi ţină copilul în scăunelul înalt de bebeluş.
   Chipul ei e complet golit de expresie.
   - Am o viaţă bună, în ciuda ta, în ciuda lui Megan - în ciuda oricui. Abia după ce te‐am lăsat acolo a apărut Megan. Se îndrepta spre Blenheim Road. Nu puteam s‐o las să se ducă acasă. Nu puteam s‐o las să vorbească cu Anna, nu‐i aşa? I‐am zis că putem să mergem undeva să vorbim şi chiar asta aveam de gând - doar asta voiam să fac. Aşa că ne‐am urcat în maşină şi ne‐am dus la Corly, în pădure. Era un loc în care mai mergeam câteodată dacă nu găseam o cameră pe undeva. O făceam în maşină.
   Din locul meu de pe fotoliu, o simt pe Anna tresărind.
   - Trebuie să mă crezi, Anna, n‐am vrut ca lucrurile să se întâmple aşa cum s‐au întâmplat.
   Tom se uită spre ea, apoi îşi priveşte palmele.
   - A început să vorbească despre copil - nu ştia dacă e al meu sau al lui. Voia să dea totul pe faţă, şi dacă era al meu, n‐avea nimic împotrivă să vin să‐l văd... I‐am zis, nu mă interesează copilul, n‐are nimic de‐a face cu mine, zice el, clătinând din cap. S‐a supărat, dar când Megan se supăra... nu era ca Rachel. Nu scâncea şi nu se jelea. A urlat la mine, m‐a înjurat şi mi‐a zis tot felul de rahaturi, că o să se ducă la Anna, că n‐are de gând să fie ignorată, iar copilul ei n‐avea să fie neglijat... Dumnezeule, nu mai tăcea, dracului, odată! Aşa că... nu ştiu, trebuia s‐o fac să se oprească. Am pus mâna pe‐o piatră... - se uită la mâna lui dreaptă, ca şi cum vede aievea ce s-a întâmplat atunci - şi am...
   Închide ochii şi oftează adânc.
   - Am lovit‐o o singură dată, dar... oftează, expiră uşor. N‐am vrut să se întâmple aşa. Nu voiam decât să se oprească. Sângera mult. Plângea, scotea nişte zgomote oribile. A încercat să se târască spre mine. Nu mai aveam încotro. Trebuia să termin ce începusem.
   Soarele a asfinţit, în cameră e întuneric. E linişte, cu excepţia respiraţiei lui Tom, gâfâită şi sacadată. Nu e niciun zgomot pe stradă. Nu‐mi aduc aminte ultima dată când am auzit un tren.

       - Am pus‐o în portbagaj, zice el. Am mers mai departe în pădure, departe de drum. Nu era nimeni în jur. A trebuit să sap.
   Respiraţia lui e din ce în ce mai sacadată, mai gâfâită.
   - A trebuit să sap cu mâinile goale. Mi‐era frică.
   Se uită spre mine, cu pupilele mărite, imense.
   - Mi‐era frică să nu vină cineva. Şi mă dureau mâinile, unghiile mi s‐au rupt în pământ. A trecut mult timp. A trebuit să mă opresc, s‐o sun pe Anna, să‐i spun că eram în oraş, te căutam pe tine.
   Îşi drege vocea.
   - De fapt, pământul era destul de moale, dar tot nu am putut să sap atât de adânc pe cât îmi doream. Mi‐era frică să nu apară cineva. M‐am gândit că poate o să am ocazia să mă întorc mai târziu, poate după ce lucrurile se vor fi liniştit cât de cât. M‐am gândit că voi putea s‐o mut de‐acolo, s‐o duc undeva... într‐un loc mai bun. Dar apoi a început să plouă şi n‐am mai avut ocazia.
   Se uită la mine, încruntat.
   - Eram aproape sigur că poliţia o să‐l cerceteze pe Scott. Megan mi‐a zis cât de paranoic e individul, că nu suferă ideea ca ea să şi‐o tragă cu altcineva, că îi citea e‐mailurile, că o verifica. M‐am gândit... ei bine, plănuiam ca la un moment dat să‐i plantez telefonul în casă. Nu ştiu. M‐am gândit că aş putea să mă duc pe acolo, poate la o bere sau un pahar de ceva, ca doi vecini buni ce eram. Nu ştiu. N‐am avut un plan anume. Nu m‐am gândit în amănunt. N‐a fost o chestie premeditată. A fost un accident cumplit.
   Dar apoi starea lui de spirit se schimbă iar. E ca şi cum ai privi norii fugind pe cer, este când întuneric, când lumină.
   Se ridică în picioare şi porneşte încet spre bucătărie, unde Anna stă la masă, hrănind‐o pe Evie. O sărută pe creştet, apoi îşi ia fetiţa din scăunelul ei.
   - Tom..., vrea Anna să protesteze.
   - Nu‐i nimic, spune el, zâmbindu‐i nevesti‐sii. Nu vreau decât s‐o îmbrăţişez. Nu‐i aşa, iubita mea?
   Se duce la frigider, cu fetiţa în braţe şi‐şi ia o bere. Se uită la mine.
   - Nu vrei şi tu una?
   Dau din cap că nu.
   - Nu, mai bine nu, presupun.
   Nici nu‐l mai aud bine. Calculez dacă am cum să ajung la uşa de la intrare înainte să poată pune mâna pe mine.

        Dacă e doar închisă, şi nu încuiată, bănuiesc că am şanse.
   Dacă a încuiat‐o, atunci am încurcat‐o. Mă pregătesc şi apoi o iau la fugă. Ajung în hol - aproape că pun mâna pe clanţă, când simt sticla de bere izbindu‐mă în moalele capului.
   O explozie de durere se răspândeşte în capul meu, văd alb în faţa ochilor şi mă prăbuşesc în genunchi. Mă apucă de păr şi răsuceşte, apoi trage cu putere, târându‐mă înapoi în camera de zi, unde îmi dă drumul. Stă în picioare deasupra mea, încălecându‐mă, punând câte un picior de fiecare parte a şoldurilor mele. Încă ţine fetiţa în braţe şi Anna e lângă el, trăgând de copilă.
   - Dă‐mi‐o mie, Tom, te rog. O s‐o răneşti. Te rog, dă‐mi‐o mie.
   Evie plânge, aşa că i‐o întinde Annei.
   Îl aud pe Tom vorbind, dar am senzaţia că e la mare distanţă de mine sau că eu sunt sub apă. Înţeleg cuvintele, dar e ca şi cum nu ar fi spuse pentru mine, ca şi cum n‐ar avea nicio legătură cu mine. Totul se întâmplă dincolo de mine.
   - Du‐te sus, spune el. Du‐te în dormitor şi închide uşa. Să nu suni pe nimeni, OK? Vorbesc serios, Anna. Să nu suni pe nimeni! Nu atâta timp cât e Evie aici. Nu vrem să  ajungem la chestii urâte.
   Anna nu se uită spre mine. Apucă strâns fetiţa, o ţine la piept, trece peste mine şi se îndepărtează rapid.
   Tom se apleacă, mă apucă de cureaua de la pantaloni, ţine zdravăn şi mă târâie pe duşumeaua din bucătărie.
   Lovesc cu picioarele, încerc să mă prind de ceva, dar nu pot. Nu văd bine - lacrimile îmi inundă ochii şi văd totul în ceaţă. Mă scutură, continuă să mă târască, iar capul mă doare incredibil de tare şi mi‐e greaţă. Ceva mă loveşte în tâmplă şi simt o undă de durere albă şi fierbinte.
   Apoi, nimic.

                                          Anna

          Duminică, 18 august 2013
     Seara
   Zace pe podeaua din bucătărie. Sângerează, dar nu cred că e ceva grav. N‐a terminat cu ea încă. Nu îmi dau seama foarte bine ce mai aşteaptă. Bănuiesc că nu îi e uşor. A iubit‐o cândva.
   M‐am dus sus, am culcat‐o pe Evie şi m‐am gândit că asta îmi doream, nu‐i aşa? Ca Rachel să dispară, în sfârşit, o dată pentru totdeauna, să nu se mai întoarcă niciodată. La asta am visat dintotdeauna.
   Evident, nu chiar la asta. Dar am vrut să dispară. Am visat cum ar fi viaţa fără Rachel, iar acum aş putea avea o astfel de viaţă. Am fi doar noi trei, eu, Tom şi Evie, aşa cum ar trebui să fie.
   Pentru o clipă, doar pentru o clipă, m‐am lăsat în voia acestei fantezii, dar apoi mi‐am coborât privirea spre fetiţa mea care dormea liniştită şi am ştiut că nu e nimic mai mult decât o fantezie. Mi‐am dus degetul la buze şi apoi am atins cu el buzele ei perfecte şi am ştiut în acel moment că nu vom fi niciodată în siguranţă.
   Eu nu voi fi niciodată în siguranţă, pentru că ştiu ce ştiu, iar el nu va avea niciodată încredere în mine. Şi cine îmi garantează că n‐o să apară încă o Megan? Sau - mai rău - o altă Anna, încă una ca mine?
   M‐am dus înapoi jos şi l‐am găsit la masa din bucătărie, bând o sticlă de bere. Pe ea n‐am văzut‐o decât apoi, i‐am văzut picioarele, şi mi‐am zis că s‐a terminat, însă el m‐a asigurat că tipa n‐are nimic.
   - Am pocnit‐o doar, mi‐a zis.
   De data asta, n‐o să mai poată susţine că a fost un accident.
   Aşa că am aşteptat. Mi‐am luat şi eu o bere şi am băut împreună. Mi‐a mărturisit că îi pare rău cu adevărat pentru ce se întâmplase cu Megan, pentru că avusese o aventură cu ea. M‐a sărutat, mi‐a zis că o să se revanşeze faţă de mine, că o să fim OK, că totul va fi bine.
   - O să ne mutăm de‐aici, aşa cum ţi‐ai dorit dintotdeauna. O să mergem unde vrei tu. Oriunde.
   M‐a întrebat dacă îl pot ierta şi i‐am zis că da, după ce va fi trecut ceva timp, iar el m‐a crezut. Presupun că m‐a crezut.
   A început furtuna, aşa cum anunţaseră la meteo. Bubuitul tunetului o trezeşte, o readuce la viaţă. Începe să se foiască, să se mişte pe podea.
   - Ar trebui să pleci, îmi spune. Du‐te înapoi sus.
   Îl sărut pe buze şi îl las acolo, dar nu mă duc înapoi în dormitor. În schimb, iau telefonul din hol, mă aşez pe ultima treaptă de jos, cu receptorul în mână, aşteptând momentul potrivit.
   Îl aud cum îi vorbeşte, domol, pe un ton grav, iar apoi o aud pe ea. Cred că plânge.

                                          Rachel

            Duminică, 18 august 2013
        Seara
   Aud ceva, un fâşâit. O străfulgerare de lumină şi îmi dau seama că afară plouă. Plouă cu găleata. E întuneric şi furtună. Fulgere. Nu‐mi aduc aminte când s‐a întunecat.
   Durerea de cap mă readuce la realitate, iar inima mi se opreşte. Zac pe podea. În bucătărie. Cu mare dificultate, ridic capul şi reuşesc să mă ridic în cot. El e la masa din bucătărie, privind furtuna de afară, cu o sticlă de bere în mână.
   - Ce‐o să mă fac cu tine, Rach? mă întreabă, când mă vede că ridic capul. Am tot stat aici... de aproape o jumătate de oră, întrebându‐mă chestia asta. Ce‐o să mă fac eu cu tine? Am de ales?
   Trage un gât mare de bere şi mă priveşte gânditor.
   Încerc să mă ridic în fund, cu spatele la dulapul din bucătărie. Capul mi se învârte, gura mi‐e plină de salivă. Mi-e greaţă şi simt că o să vomit. Îmi muşc buza şi‐mi înfig unghiile în palme. Trebuie să‐mi revin din starea asta de amorţeală, nu‐mi pot permite să fiu slabă, nu acum. Nu mă pot baza pe nimeni altcineva. Ştiu asta.
   Anna n‐are de gând să sune la poliţie. Nu vrea să rişte siguranţa fiicei ei pentru mine.
   - Trebuie să recunoşti, îmi zice Tom. Tu eşti de vină că ţi se întâmplă toate astea. Ia gândeşte‐te: dacă ne lăsai în pace, nu te aflai acum în situaţia asta. Eu nu aş fi acum în situaţia asta. Niciunul dintre noi n‐ar fi. Dacă n‐ai fi fost acolo, în noaptea aceea, dacă Anna nu s‐ar fi grăbit să vină acasă, după ce te‐a văzut la gară, probabil că aş fi rezolvat lucrurile cu Megan. N‐aş fi fost atât de... furios. Nu mi‐aş fi pierdut cumpătul. Nu i‐aş fi făcut niciun rău. Nimic din toate astea nu s‐ar fi întâmplat.
   Îmi vine să plâng, dar mă controlez. Ăsta e felul lui de a mă manipula - asta a făcut întotdeauna. E maestru în aşa ceva, în a mă face să mă simt vinovată, în a mă face să mă simt de doi bani.
   Îşi termină berea şi rostogoleşte sticla goală pe masă.
   Clatină din cap, întristat, vine spre mine şi întinde mâinile.
   - Haide, spune el. Ridică‐te. Haide, Rach, sus!
   Îl las să mă ridice în picioare. Rămân cu spatele la dulap, iar el stă în faţa mea, cu şoldurile lipite de ale mele. Ridică mâinile spre faţa mea, îmi şterge lacrimile de pe obraji cu degetul mare.
   - Ce‐o să mă fac cu tine, Rach? Zi‐mi tu, ce‐o să mă fac?
   - Nu trebuie să faci nimic, îi răspund şi încerc să zâmbesc. Tu ştii că te iubesc. Încă te mai iubesc. Ştii că n‐aş spune nimănui... Nu ţi‐aş putea face una ca asta.
   El îmi zâmbeşte - zâmbetul acela larg şi frumos care, cândva, mă făcea să mă topesc - şi încep să plâng. Nu‐mi vine să cred, pur şi simplu nu pot să cred că s‐a ajuns la aşa ceva, că viaţa mea cu el - cea mai mare fericire pe care am cunoscut‐o vreodată - a fost doar o iluzie.
   Mă lasă în pace o vreme, să plâng, dar probabil că îl plictisesc, pentru că zâmbetul acela năucitor dispare, iar grimasa de pe faţa lui este acum una de dispreţ usturător.
   - Gata, Rachel, ajunge, spune el. Ajunge cu smiorcăiala.
   Face câţiva paşi spre mine şi ia un pumn de şerveţele dintr‐o cutie de pe masa din bucătărie.
   - Suflă‐ţi nasul, zice el, şi eu fac exact ce mi se spune.
   Mă priveşte, cuprins dintr‐odată de un dispreţ nemăsurat.
   - În ziua aceea, când am mers la lac, continuă el. Ai crezut că ţi‐am acordat o şansă, nu‐i aşa? Începe să râdă. Aşa ai crezut, nu‐i aşa? Uitându‐te la mine cu ochii plini de lacrimi şi de speranţă, implorând din privire... Aş fi putut să te am chiar atunci, nu? Eşti o pradă atât de uşoară!
   Îmi muşc buza cu putere. El vine şi mai aproape de mine.
   - Eşti ca unul din căţeluşii pe care nu‐i vrea nimeni, care au fost prost trataţi toată viaţa lor. Poţi să‐i loveşti cât vrei, că ei tot vin înapoi, înfricoşaţi, dar dând din coadă. Implorând. Sperând că de data asta lucrurile o să fie altfel, că de data asta vor fi cuminţi şi buni şi tu o să‐i iubeşti. Şi tu eşti exact la fel, nu‐i aşa, Rach? Eşti un căţeluş.
   Îşi trece mâna pe talia mea şi mă sărută pe gură. Îl las să‐şi strecoare limba printre buzele mele şi îmi lipesc şoldurile de el. Îl simt cum se înfierbântă.
   Nu ştiu dacă lucrurile sunt în acelaşi loc ca atunci când locuiam aici. Nu ştiu dacă Anna a reamenajat sertarele, dacă a pus pastele într‐un alt borcan, dacă a mutat din loc cântarul, din sertarul de jos, dacă de la stânga, cum era, l‐a pus în dreapta. Nu ştiu.
   În momentul în care îmi strecor mâna în sertarul din spatele meu, nu pot decât să sper că n‐a făcut schimbări.
   - Poate că ai dreptate, ştii? îi zic, când sărutul ia sfârşit.
   Îmi ridică faţa spre el.
   - Poate că, dacă n‐aş fi venit aici în noaptea aceea, Megan ar mai trăi încă.
   El dă aprobator din cap, în timp ce eu găsesc obiectul familiar şi‐l iau în mână. Zâmbesc şi mă apropii şi mai mult de el, din ce în ce mai aproape, cuprinzându‐i talia cu mâna stângă. Îi şoptesc la ureche:
   - Dar tu chiar crezi, având în vedere că tu eşti acela care i‐a sfărâmat capul, că eu am vreo vină?
   Îşi îndepărtează brusc capul de urechea mea şi în momentul acela mă reped spre el, îl presez cu toată greutatea mea, dezechilibrându‐l, trimiţându‐l cu forţă în masa de bucătărie. Ridic piciorul şi‐l izbesc cât pot de tare, şi când se apleacă, îndoit de durere, îl apuc de păr, la ceafă, şi‐l trag înspre mine, pocnindu‐l în acelaşi timp cu genunchiul în faţă.
  
             Aud cum i se sfărâmă oasele feţei, iar el scoate un răcnet de durere. Îl împing pe podea, iau cheile de pe masă şi ies pe uşă înainte ca el să se poată ridica în genunchi.
   Alerg spre gard, dar alunec în noroi şi îmi pierd echilibrul, iar el e deja deasupra mea, trăgându‐mă îndărăt, zgâriidu‐mă pe faţă, înjurându‐mă printre dinţii plini de sânge:
   - Târfă cretină, imbecilă, de ce n‐ai putut să stai departe de noi? De ce n‐ai putut să mă laşi în pace?
   Scap iar de el, dar nu am unde să fug. Nu mai am cum să ajung în casă, şi nici până la gard. Strig cât pot de tare, dar nu e nimeni care să mă audă, nu cu ploaia asta şi cu tunetele şi cu huruitul trenului care se apropie. Alerg spre capătul grădinii, spre şine. Fundătură.
   Sunt în locul în care, în urmă cu un an şi ceva, stăteam cu copilul lui în braţe. Mă întorc cu spatele la gard şi îl privesc cum vine spre mine, gata să mă omoare. Îşi şterge gura cu mâneca, scuipând sânge. Gardul din spatele meu vibrează - trenul e aproape, iar sunetul pe care îl scoate e asemenea unui ţipăt omenesc.
   Buzele lui Tom se mişcă, îmi spune ceva, dar nu‐l pot auzi.
   Îl văd cum vine, îl privesc şi nu mă mişc până când nu e chiar în faţa mea, iar atunci îl lovesc. Înfig tirbuşonul pe care îl ţineam în mână direct în gâtul lui.
   Ochii i se bulbucă, apoi cade la pământ fără niciun sunet. Îşi duce mâinile la gât, îşi înfige privirea în mine.
   Arată de parcă ar plânge. Mă uit până când nu mă mai pot uita, apoi îi întorc spatele. Trenul trece prin faţa mea şi văd în geamuri chipurile luminate intens, capetele aplecate asupra cărţilor şi telefoanelor, navetişti care se întorc acasă, în siguranţă, în vagoanele în care e cald.

                        Marţi, 10 septembrie 2013
       Dimineaţa
   O simţi în sânge: încărcătura atmosferică pe care o generează trenul când trage la semnalul roşu e ca bâzâitul luminilor electrice.
   Acum nu sunt singura care se uită. Nici nu cred că am fost vreodată. Bănuiesc că toată lumea se uită - se uită la case când trece trenul pe lângă ele - numai că toţi le vedem altfel. Toţi le vedeam altfel.
   Acum, toată lumea vede acelaşi lucru. Câteodată, îi auzi pe oameni vorbind despre ce s‐a întâmplat.
   - Acolo, casa aia. Nu, nu, aia, în stânga - acolo. Cu trandafiri lângă gard. Acolo s‐a întâmplat.
   Casele în sine sunt goale, şi cea de la numărul cincisprezece, şi cea de la douăzeci şi trei. Nu par - draperiile sunt trase şi uşile deschise, dar eu ştiu că sunt aşa pentru că agenţii imobiliari încearcă să le vândă. Ambele sunt acum pe piaţă, deşi o să treacă ceva vreme până când o să se ivească un cumpărător serios.
   Îmi imaginez că acum agenţii arată casele profanatorilor, însoţindu‐i în turul încăperilor, sau unor gură‐cască, disperaţi să vadă de‐aproape locul în care a căzut şi în care sângele lui s‐a scurs în pământ.
   Mă doare gândul că oamenii ăştia se plimbă prin casă - prin casa mea, locul în care, cândva, am trăit fericită. Încerc să nu mă gândesc la ce a urmat. Încerc să nu mă gândesc la noaptea aceea. Încerc şi nu reuşesc.
   Una lângă alta, îmbibate până la piele de sângele lui, am stat aşa multă vreme pe canapea. Eu şi Anna.
   Nevestele, aşteptând ambulanţa.
   Anna i‐a chemat - tot ea a chemat şi poliţia, ea a făcut totul. Ea a avut grijă de toate. A venit ambulanţa, dar era prea târziu pentru Tom şi, imediat în urma ei, a venit poliţia, întâi cei în uniformă, apoi detectivii Gaskill şi Riley. Când ne‐au văzut, au rămas, pur şi simplu, cu gura căscată. Ne‐au pus întrebări, dar nu reuşeam să înţeleg ce‐mi spuneau.
   Abia mă puteam mişca, abia mai puteam respira. Anna a vorbit cu ei, calmă şi sigură pe sine.
   - A fost legitimă apărare, le‐a spus ea. Eu am fost de faţă la tot. Am văzut totul de la fereastră. Tom s‐a dus după ea cu tirbuşonul. Ar fi ucis‐o. Rachel n‐a avut de ales. Am încercat... a fost singura chestie la care a ezitat, singura dată când am văzut‐o plângând. Am încercat să opresc sângerarea, dar n‐am putut. N‐am putut.
   Unul dintre ofiţerii în uniformă a luat‐o pe Evie, care, în mod miraculos, a dormit buştean în tot acest timp, şi ne‐au dus pe toate la poliţie. Ne‐au condus, pe mine şi pe Anna, în încăperi diferite şi ne‐au pus mai multe întrebări de care nu‐mi amintesc.
   M‐am chinuit să răspund, să mă concentrez. M‐am chinuit să rostesc cuvinte. Le‐am zis că Tom m‐a atacat, că m‐a lovit cu o sticlă. Că a venit după mine cu tirbuşonul. Că am reuşit să‐i iau arma, că am folosit‐o să mă apăr. M‐au examinat clinic: s‐au uitat la rana de la cap, la mâini, la unghii.
   - Nu sunt cine ştie ce răni defensive, spune Riley, cu îndoială.
   Au plecat şi m‐au lăsat acolo, cu un ofiţer în uniformă - cel cu acnee pe gât, care a venit acasă la Cathy, acum o veşnicie - stând de pază la uşă, evitând să se uite în ochii mei. Mai târziu, Riley s‐a întors.
   - Doamna Watson îţi confirmă declaraţia, Rachel, mi‐a spus ea. Eşti liberă să pleci.
   Nici ea nu s‐a putut uita în ochii mei. Un alt ofiţer în uniformă m‐a dus la spital, unde medicii mi‐au cusut rana de la cap.

        S‐au scris multe în ziare despre Tom. Am aflat că nu şi‐a făcut niciodată stagiul militar. A încercat de două ori, dar a fost refuzat de ambele dăţi. Povestea despre tatăl lui a fost tot o minciună - fusese exact invers de cum povestise el.
   El le‐a luat părinţilor întreaga agoniseală şi a risipit tot. L‐au iertat, dar el a tăiat toate legăturile cu ei în momentul în care tatăl lui a refuzat să-şi mai pună încă o ipotecă pe casă, ca să‐i mai dea nişte bani. A minţit în tot timpul ăsta, despre absolut orice. Chiar şi când nu era nevoie să mintă, chiar şi când nu avea niciun sens s‐o facă.
   Îmi amintesc cu atâta claritate momentul în care Scott mi‐a vorbit despre Megan, spunându‐mi: Nici măcar nu ştiu cine era, şi am exact acelaşi sentiment. Toată viaţa lui Tom e un eşafodaj de minciuni - minciuni pure şi jumătăţi de adevăruri pe care le spunea ca să‐i fie mai bine, să se simtă mai puternic, mai interesant decât era în realitate.
   Şi eu am crezut tot. Anna a crezut tot. L‐am iubit amândouă. Mă întreb dacă am fi iubit şi versiunea mai slabă, plină de defecte şi lipsită de orice înflorire.
   Cred că da. I‐aş fi iertat greşelile şi ratările. Am avut şi eu partea mea de greşeli şi ratări.

         Seara
   Sunt într‐un hotel, într‐un mic oraş de pe coasta Norfolkului. Mâine o să călătoresc spre nord. Poate spre Edinburgh, poate chiar mai departe. Încă nu m‐am hotărât.
   Vreau să mă asigur că mă îndepărtez cât mai mult posibil. Am nişte bani. Mama a fost cât se poate de generoasă după ce a aflat prin câte am trecut, aşa că nu îmi fac griji. Cel puţin, nu pentru o vreme.
   Am închiriat o maşină şi, în după‐amiaza asta, am mers la Holkham. La ieşirea din sat e o biserică, în curtea căreia e îngropată cenuşa lui Megan, lângă rămăşiţele pământeşti ale fiicei sale Libby. Am citit despre asta în ziare.
   A existat o oarecare controversă în privinţa înmormântării, din cauza presupusului rol al lui Megan în moartea copilului. Dar în cele din urmă a fost permisă şi mi se pare corect aşa. Indiferent ce a făcut Megan, a fost pedepsită îndeajuns.
   Începuse să plouă când am ajuns acolo, şi nu era nici ţipenie de om prin preajmă, dar, chiar şi aşa, tot am parcat maşina şi m‐am dus la cimitir. I‐am găsit mormântul în cel mai îndepărtat colţ, ascuns aproape de un şir de smochini.
   N‐ai avea cum să‐ţi dai seama că e acolo dacă nu ştii unde să cauţi. Pe piatra funerară sunt gravate numele şi data naşterii şi a morţii - fără inscripţii cu aduceri‐aminte, soţie, mamă sau fiică iubită. Pe piatra de mormânt a fiicei ei scrie doar Libby. Cel puţin, acum, mormântul ei e marcat cum se cuvine: nu mai e singură acolo, lângă şinele de cale ferată.
   A început să plouă şi mai tare, şi când am dat să mă întorc pe cărarea cimitirului, spre ieşire, am văzut un bărbat stând în uşa capelei şi, pentru o secundă, mi‐am închipuit că e Scott.
   Cu inima în gât, mi‐am şters picăturile de ploaie de pe faţă şi m‐am uitat mai bine - am văzut că era un preot. M‐a salutat, făcându‐mi cu mâna.
   Mai mult am fugit decât am mers spre maşină, fiindu‐mi frică, deşi nu aveam de ce. M‐am gândit la violenţa care a marcat ultima mea întâlnire cu Scott, la felul în care s‐a purtat în cele din urmă - sălbatic şi paranoic, în pragul nebuniei. De acum, nu va cunoaşte liniştea. Şi cum ar mai putea?
   Mă gândesc la lucrul ăsta - la felul în care erau ei doi, la felul în care mi i‐am imaginat că erau - şi mă cuprinde o tristeţe amară. Mă doare că i‐am pierdut.

        I‐am trimis un e‐mail lui Scott, cerându‐mi scuze pentru toate minciunile pe care i le‐am îndrugat. Am vrut să‐i spun că‐mi pare rău pentru ce a făcut Tom, pentru că ar fi trebuit să‐mi dau seama. Dacă aş fi fost trează în toţi anii aceia, oare mi‐aş fi dat seama? Poate că nici eu nu voi mai cunoaşte liniştea.
   Nu mi‐a răspuns la mesaj. Nici nu m‐am aşteptat s‐o facă.
   M‐am întors la maşină, am pornit spre hotel şi m‐am cazat, şi ca să nu mă gândesc cât de plăcut ar fi să mă ghemuiesc într‐unul din fotoliile lor din piele de la bar, în lumina palidă, cu un pahar de vin în mână, mă duc la o plimbare în port.
   Îmi imaginez cât de bine m‐aş simţi după prima jumătate de pahar. Ca să scap de acest sentiment, număr zilele de la ultimul pahar: douăzeci. Douăzeci şi una dacă includ şi ziua de azi. Trei săptămâni în cap: cea mai lungă perioadă fără băutură, de ani buni.
   Culmea, Cathy a fost cea care mi‐a oferit ultimul pahar.
   Când m‐a adus poliţia acasă, palidă şi plină de sânge, şi i‐au spus ce s‐a întâmplat, a pus mâna pe o sticlă de Jack Daniel’s din camera ei şi ne‐a turnat la amândouă câte un pahar zdravăn. Nu se putea opri din plâns, spunând cât de rău îi pare, ca şi cum ar fi fost, într‐un fel sau altul, vina ei. Am băut whisky‐ul, apoi l‐am dat prompt afară; de atunci, nu m‐am mai atins de nicio picătură de băutură. Dar asta nu înseamnă că nu‐mi doresc să beau.
   Când ajung în port, o iau la stânga şi merg pe mal, spre porţiunea îngustă de plajă, de‐a lungul căreia aş putea să mă plimb, dacă aş vrea, până la Holkham. E aproape întuneric acum şi e rece lângă apă, dar merg totuşi.
   Vreau să merg până la epuizare, până când o să fiu atât de obosită, încât nu voi mai putea gândi şi poate atunci voi fi în stare să adorm.

       Plaja e pustie şi e atât de frig, încât trebuie să‐mi încordez maxilarele ca să nu‐mi mai clănţăne dinţii. Merg repede de‐a lungul fâşiei de prundiş, dincolo de vestiare, atât de frumoase în lumina zilei, atât de sinistre acum, fiecare dintre ele, o posibilă ascunzătoare.
   Când vântul se înteţeşte, cabinele prind viaţă, scândurile de lemn scârţâie, şi, împreună cu vuietul mării, par a fi nişte şoapte: cineva sau ceva se apropie.
   Mă întorc şi o iau la fugă.
   Ştiu că nu e nimeni acolo, că nu am de ce să mă tem, dar nu‐mi pot controla groaza care îmi zvârcoleşte stomacul, urcă în piept şi mă sufocă. Fug cât de repede pot.
   Nu mă opresc decât în momentul în care ajung înapoi în port, la luminile puternice ale felinarelor stradale.
   Înapoi în camera mea, mă aşez pe pat, cu mâinile sub mine, până când se opresc din tremurat. Deschid minibarul şi iau de acolo o sticlă de apă şi nişte nuci de macadamia. Las vinul şi sticluţele de gin, chiar dacă ele m‐ar ajuta să dorm, chiar dacă ele m‐ar face să mă scufund, încălzită şi liberă, în uitare.
   Chiar dacă mi‐ar permite să uit, pentru o vreme, privirea lui când m‐am întors şi am văzut cum se scurge viaţa din el.
   Trenul trecuse. Am auzit un zgomot în spatele meu şi am văzut‐o pe Anna ieşind din casă. Venea repede spre noi şi, ajungând lângă el, a căzut în genunchi şi şi‐a pus mâinile pe gâtul lui.
   În privirea lui Tom era uimire, durere.
   Voiam să‐i spun Annei: N‐are sens, n‐ai cum să‐l ajuţi, dar mi‐am dat seama că ea nu încerca să oprească sângerarea. Se asigura.
   Împingând tirbuşonul în gât, din ce în ce mai adânc, sfâşiindu‐i carnea, iar în tot timpul ăsta vorbindu‐i domol, cu multă blândeţe. Nu auzeam ce‐i spunea.

      Ultima dată am văzut‐o la poliţie, când ne‐au luat declaraţiile. Ea a fost condusă într‐o încăpere, eu în alta, dar, chiar înainte să ne despărţim, mi‐a pus mâna pe braţ:
   - Să ai grijă de tine, Rachel, mi‐a zis, şi era ceva în felul în care a zis‐o care m‐a făcut s‐o simt ca pe o ameninţare.
   Noi două suntem legate pentru totdeauna de poveştile pe care le‐am spus la poliţie: că eu n‐am avut de ales şi a trebuit să‐l înjunghii; că Anna a încercat să‐l salveze.
   Mă bag în pat şi sting lumina. N‐o să pot să dorm, dar trebuie să încerc.
   Bănuiesc că, în cele din urmă, coşmarurile vor înceta şi n‐o să mai derulez totul în minte iarăşi şi iarăşi, dar tot ce ştiu acum, în momentul acesta, este că urmează o noapte lungă.
   Şi trebuie să mă trezesc devreme mâine‐dimineaţă, ca să prind trenul.

                                               SFÂRȘIT