Compromisul inimii, Mary Jo Putney

..................................................
                        2-7

          - Nu pot să neg că mă preocupă ce spun alții. Familia Kendal a avut parte de destule scandaluri deja.
   Jocelyn păli la amintirea evenimentelor din trecut, însă mătuşa ei continuă implacabil.
   - Dar ce mă deranjează mai mult este faptul că te foloseşti de moartea unui bărbat cumsecade în scopurile tale egoiste. De ce nu ai discutat cu mine mai întâi?
   Jocelyn se strădui să rămână calmă, dar teama că mătuşa ei avea s-o disprețuiască era copleşitoare.
   - Nu ai dorit să ştii ce aveam de gând să fac! strigă ea, cu glas gâtuit. Te rog, mătuşă Laura, nu te supăra pe mine. Nu m-aş fi căsătorit cu el dac ştiam că te vei supăra. A fost o idee impulsivă. Maiorul Lancaster a apreciat propunerea mea, iar apoi a fost prea târziu să dau înapoi. Am considerat că avem amândoi de câştigat, fără a face rău nimănui. Te rog... te rog încearcă să înțelegi.
    Lady Laura oftă, mânia ei transformându-se în dezamăgire.
   - Probabil nu aş fi fost atât de supărată dacă victima impulsului tău ar fi fost un străin, nu un bărbat pe care îl cunosc şi îl respect. David merită mai mult decât să fie folosit cu atâta... cu atâta nepăsare.
   - Poate ai dreptate, şopti Jocelyn, îndurerată de dezaprobarea mătuşii sale. Dar faptul e deja consumat şi nu se mai poate schimba nimic.
   Lady Laura se ridică în picioare.
   - Mâine dimineață merg la Kennington. E timpul să deschid casa şi să mă pregătesc pentru întoarcerea lui Andrew din Europa.
   Vocea ei, de obicei blândă, căpătă o notă acidă.
   - Acum că eşti femeie măritată nu mai ai nevoie de mine pe post de damă de companie.
   - Presupun că nu.
   Jocelyn se holbă la o prăjitură pe care o făcuse fărâme.
   Mătuşa sa se opri în uşă.
   - Mă voi întoarce peste două săptămâni, cel mult o lună, şi cu siguranță îmi va trece supărarea până atunci.
   Plecă după ce oferi acest semn de pace.
   Tremurând, Jocelyn se afundă în scaun. Ca şi cum ziua precedentă nu fusese suficient de grea, acum îşi înstrăinase şi cea mai dragă prietenă, femeia care-i fusese aproape ca o mamă. Îşi privi fapta prin ochii mătuşii sale şi se simți ruşinată. Din nou, aşa cum se întâmpla adesea în viața ei, făcuse totul pe dos.
   Ei bine, nu mai avea ce face. Trebuia să doarmă aşa cum îşi aşternuse, chiar dacă nu era un pat matrimonial obişnuit.
   Căutând ceva care să-i ridice moralul, îşi aminti că familia Parkingston organiza un bal neprotocolar în seara respectivă. Puțini invitați, majoritatea cunoscuți lui Jocelyn, era exact tipul ei preferat de petrecere.
   Îi prindea bine să nu se frământe până la ore târzii gândindu-se cât de curând avea să devină văduvă.

          Invitații soților Parkingston nu erau foarte numeroşi, întrucât mare parte a societății mondene părăsise deja Londra, refugiindu-se la reşedințele de la țară.
   Dar, în ciuda aşteptărilor, Jocelyn se simțea agitată, plictisită de conversațiile pe care le găsea frivole în comparație cu realitatea crudă din spitalul militar.
   Sosirea unui întârziat schimbă însă lucrurile: dintr-odată inspiră adânc şi pulsul îi acceleră când îşi dădu seama că era Rafael Whitbourne, ducele de Candover. Simpla lui apariție o făcu să se simtă mai bine.
   Nu doar din cauză că era foarte chipeş, deşi aşa era. Îl găsea irezistibil de atrăgător pentru că ştia cât de bine s-ar fi potrivit unul cu celălalt.
   În timp ce conversa cu alți invitați, Jocelyn urmărea mişcările lui Candover, care străbătea sala de bal. Ştia că nu trebuia să se pună în calea lui.
   Fiind un burlac de rang ducal, chipeş, bogat dincolo de orice închipuire de lăcomie, acesta fusese vânat de nenumărate femei, fapt care îl transformase într-un cinic, pe bună dreptate.
   Pe de altă parte, ea deținea un titlu şi o avere proprie şi nu avea nevoie de ale lui. Erau perfecți unul pentru altul. Dacă Jocelyn avea să-l câştige, avea să fie din cauza atracției autentice şi a recunoaşterii reciproce a compatibilității dintre ei.
   Răbdarea îi fu răsplătită când Candover veni la ea după ce orchestra începu să cânte muzică de dans.
   - Lady Jocelyn, exclamă el cu o plăcere vădită. Mă bucur să văd că sunteți încă în oraş. Îmi faceți onoarea acestui vals?
   - Doar dacă promiteți să nu mă mai călcați de data aceasta, spuse ea, tachinându-l.
    - Ultima dată nu a fost vina mea, protestă el, zâmbind cu ochii de culoarea oțelului. Când bruta aceea beată s-a rostogolit peste mine, e mare lucru că nu am ajuns amândoi la podea în cea mai nedemnă încâlceală.
   - Mi se pare remarcabil felul în care ați reuşit să vă păstrați echilibrul în timp ce ați lăsat bruta într-o pace inconştientă pe podea, unde nu mai putea face rău nimănui. Cum ați reuşit? întrebă ea, lăsându-se condusă către ringul de dans.
   - L-am ajutat doar într-o direcție în care oricum se îndrepta.
   Muzica începu, iar el o trase în poziție de vals.
   - Autoapărarea este unul dintre beneficiile ascunse ale educației la Eton.
   Plăcerea pe care i-o aducea compania lui îi reaminti de ce refuzase alți pretendenți şi aduse o justificare suplimentară pentru ceremonia dureroasă din cursul dimineții, în timp ce glumeau, ea îi studie fața, admirându-i fermitatea trăsăturilor, claritatea ochilor gri.
   Era cunoscut drept Rafe în rândul celor puțini care constituiau cercul lui  de prieteni apropiați, dar ea nu ar fi îndrăznit să i se adreseze astfel fără să i se îngăduie. Poate într-o zi...
   Îşi imagina că râdea şi vorbea în maniera ei obişnuită, astfel că fu surprinsă când Candover o întrebă:
   - Iertați-mă, Lady Jocelyn, dar păreți destul de tulburată azi. S-a întâmplat ceva?
   Era o întrebare venită de la un prieten, nu doar de la o cunoştință. Bucuroasă că interesul nu era unilateral, răspunse:
   - A fost o zi ciudată. M-am căsătorit în dimineața aceasta şi încă nu m-am obişnuit cu ideea.
   Obişnuita lui detaşare lăsă locul surprinderii.
   - Este adevărat? Nu auzisem că ați avea de gând să faceți pasul fatal.
   Privirea sa deveni ironică.
   - Cu siguranță, reşedința Parkingston este un loc ciudat pentru o lună de miere.
   Venise timpul să îl informeze cu privire la situația şi disponibilitatea sa.
   - Nu este un fapt cunoscut, dar tatăl meu a lăsat cel mai ridicol testament, punând condiția ca eu să mă mărit până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani; altfel aş fi pierdut cea mai mare parte din moştenire.
   - Ce medieval, observă el, ridicând o sprânceană.
   - Foarte, mai ales dacă ținem seama că eram foarte apropiați. Dar nu aveam ce face, aşa că azi-dimineață am încheiat o căsătorie de conveniență.
   Vocea ei căpătă o notă amară.
   - Sperasem să am o căsnicie adevărată.
   - Dacă prin asta înțelegeți un suflet pereche, ştiți doar cât de rar se întâmplă asta în rândurile noastre şi cât de rar este şi de bun augur, rosti el sec.
   - Nu mă gândeam la suflet pereche în sensul de a fi atât de îmbătată de dragoste încât să nu acorzi atenție caracterului celuilalt, explică ea. Trebuie să existe atracție, desigur, dar din câte am auzit, asta se stinge cu timpul chiar şi în cazul celor mai pătimaşe iubiri. Este mult mai bine ca o căsnicie să se bazeze pe respect şi afecțiune reciprocă. Un parteneriat de prietenie, de valori şi țeluri împărtăşite.
   - Foarte rezonabil din partea dumneavoastră, spuse el, intrigat. Mi-aş dori ca mai multe femei să aibă o astfel de atitudine rațională. Ar face din căsătorie o alegere mult mai tentantă.

         După aprobarea din privirea bărbatului, Jocelyn îşi dădu seama că tocmai urcase câteva trepte în ochii săi. Daăc s-ar fi căsătorit vreodată, avea să ia de soție o femeie asemenea ei, care i-ar fi făcut viața să meargă mai lin, în loc de a provoca scene dureroase, emoționale.
   Căsătoria era însă doar o posibilitate viitoare. Gândindu-se la statutul său actual, adăugă oftând:
   - A trebuit să mă mulțumesc cu mult mai puțin decât am vrut.
   Ridică ochii spre el, privindu-l printre gene.
   - Va trebui să caut în altă parte relații mai satisfăcătoare.
   - Soțul dumneavoastră nu va obiecta? întrebă el, privind-o hotărât.
   - Nu, răspunse Jocelyn ferm.
   În brațele bărbatului cu care visase dintotdeauna să se mărite, nu dorea deloc să se gândească la soldatul care trecuse fulgerător prin viața ei.
   - Căsătoria noastră nu e nimic altceva decât un acord reciproc.
   Valsul se termină. Amândoi coborâră brațele, dar, în loc să plece de pe ring, rămaseră neclintiți, prinşi într-un moment de conştientizare reciprocă acută.
   Privirea lui Candover o studia intenționat, poposind ceva mai mult asupra decolteului şi a formelor vizibile prin rochia transparentă de vară.
   Jocelyn luă cercetarea aceasta ca pe un avans subtil, mut. Perspectivele erau aproape înfricoşătoare. Cu un gest, o retragere subtilă, putea să îi dea de înțeles că nu era interesată de mai mult.
   În schimb, îi susținu privirea şi zâmbi.
   Expert în galanterii, el recunoscu semnalul tacit. Cu un zâmbet lent, devastator, o escortă de pe ringul de dans.
   - Părăsesc Londra mâine-dimineață, dar de-abia aştept să vă fac o vizită când revin, în septembrie.
   Avea să fie văduvă pe atunci, liberă să exploreze promisiunea din ochii lui, deşi libertatea avea să aibă un preț mai mare decât se aştepta. Reprimându-şi amintirea dureroasă a maiorului muribund, răspunse:
   - Voi aştepta cu nerăbdare.
   El se retrase, cu o ultimă privire plină de înțeles.
   Dacă ar fi dansat cu ea de două ori la rând, ar fi atras atenția, în schimb, fusese între ei un acord tacit care o lăsă fără suflare din cauza entuziasmului. În sfârşit, singurul bărbat pe care îl dorea o privea ca pe o femeie, şi toate astea pentru că acum era măritată.
   Planificarea cu sânge rece a unei aventuri nu îi făcea plăcere, şi nu era naivă să creadă că planurile lui includeau mai mult decât o simplă relație pasageră. Dar credea cu tărie că era nevoie de intimitate pentru ca el să poată aprecia pe deplin cât de bine se potriveau unul cu celălalt.
   Dacă avea să piardă atât pariul, cât şi fecioria - ei bine, nu era făcută din piatră. Deşi avea să sufere crunt dacă el hotăra că era suficient de bun pentru patul lui, dar nu şi pentru a o lua de soție, aveau să existe compensații.
   Manifesta acea curiozitate feminină firească în privința pasiunii trupeşti şi îl găsea pe Candover atât de atrăgător, încât avea să se bucure cu siguranță de ceea ce o putea învăța el.
   Avea să fie îngrozit, sau intrigat când va afla că este virgină? Presupunea că era suficient de isteț încât să înțeleagă aluzia că ea îşi petrecea noapteă nunții singură la un bal privat. Spera ca el să fie mulțumit.
   Cele două luni până în septembrie se întindeau nesfârşite şi goale înaintea ei.

                                                Capitolul 5

          După ce plecă de la spital, Sally se agită prin somn toată noaptea, amintindu-şi înfuriată de frumusețea mondenă de gheață care se folosise de fratele său şi apoi îl respinsese cu atâta dezinvoltură. Chiar şi a doua zi, în timpul lecțiilor cu copiii Launceston, mintea ei continuă să se frământe.
   Pornind în vizita zilnică la spital, îşi dădu seama că fusese zdruncinată din fatalismul său. În ultimele două săptămâni acceptase pasivă verdictul doctorului cu privire la soarta lui David. Acum, din cauza furiei se hotărî să nu cedeze atât de supus . David nu era în stare să lupte pentru propria viață, dar ea putea.
   Dacă exista cineva sau ceva care să îi poată oferi o şansă de însănătoşire, ea avea să-l găsească.
   Înainte de a intra în salonul fratelui său, Sally îl căută pe medicul curant, Ramsey, hotărâtă să întrebe despre toate posibilitățile.
   Doctorul Ramsey era un bărbat solid cu un aer permanent obosit. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi, el era dispus să recunoască limitele cunoştințelor sale.
   Medicul clipi circumspect din spatele ochelarilor când Sally îl prinse între două consultații, ştiind din experienţă cât de insistentă putea fi.
   - Da, domnişoară Lancaster? spuse el cu o intonație ascendentă care sugera că nu avea timp să stea la discuții.
   - Domnule doctor, nu se mai poate face nimic altceva pentru fratele meu? Se stinge sub ochii mei. Trebuie să fie o soluție.
   Doctorul îşi dădu jos ochelarii şi începu să îi curețe.
   - Cazul maiorului Lancaster mă nedumereşte. Se agață de un fir de viață cu o tenacitate remarcabilă, dar nu se pot face prea multe în caz de paralizie.
   Îşi puse ochelarii ferm pe nas.
   - Pe lângă paralizie, suspectez că a suferit răni interne care sunt peste puterea noastră de vindecare. Tot ce putem face este să ne asigurăm că ultimele sale zile sunt cât se poate de confortabile.
   Sally îi fixă privirea hoinară înainte ca el să scape.
   - Nu vreau să critic demersurile dumneavoastră. Ştiu că ați făcut tot ce-ați putut şi vă sunt adânc recunoscătoare. Totuşi - există vreun medic sau chirurg în Londra care să aibă o abordare diferită, poate ceva radical față de standardele obişnuite? Nu avem nimic de pierdut.
   Doctorul Ramsey dădu aprobator din cap. După un moment de gândire, spuse:
   - Există un scoțian nebun, pe nume Ian Kinlock, la spitalul St. Bartholomew. Am auzit că tocmai s-a întors din Belgia şi câteva săptămâni a operat răniții de la Waterloo. Foarte excentric, dar a făcut lucruri remarcabile.
   Doctorul se uită la rochia modestă a lui Sally.
   - Este specialist atât în medicină generală, cât şi în chirurgie, iar onorariul său pentru consultații private este foarte ridicat. Se pare că-i taxează usturător pe oamenii cu bani, apoi acordă îngrijiri gratuite unui neisprăvit de pe străzi. Foarte, foarte nebun. Nu-l veți convinge niciodată să viziteze un pacient la spitalul York.
   - Tocmai am primit nişte bani pe neaşteptate. Vom vedea.
   Se întoarse şi porni mai departe pe coridor. În spatele său, îl auzi pe doctorul Ramsey mormăind.
   - Dumnezeu să -l ajute pe Ian Kinlock.
   Nu se obosi să privească înapoi.
   Mintea i se învârtea în timp ce se îndrepta spre salonul lui David. Consultarea unui nou chirurg însemna să se agațe de o şansă infimă, dar atâta timp cât mai exista o speranță, merita să încerce. În plus, îi plăcea ideea de a cheltui banii de la Lady Jocelyn spre beneficiul lui David.

          Spitalul St. Bartholomew era unul dintre cele mai vechi şi cele mai aglomerate din Londra şi, din câte îşi amintea vag, avea o secție mare de chirurgie. Era lângă catedrala St. Paul şi trebuia să închirieze o trăsură cu birjar...
   Distrasă, aproape se ciocni de un tânăr masiv cu perucă pudrat şi o livrea albastră în fața uşii lui David. Dup o clipă îl recunoscu drept valetul care fusese prezent la parodia de nuntă de deunăzi. Îl chema Morgan.
   - Ai venit să vezi dac soțul stăpânei tale a murit deja? întrebă ea caustic.
   Îi fu ruşine de vorbele sale când tânărul se înroşi la față. Era o țintă prea uşoară; nu era drept să-l învinuiască pe el pentru comportamentul lui Lady Jocelyn.
   - Am venit să îmi iau fratele acasă, domnişoară Lancaster, replică el aspru. Lady Jocelyn m-a rugat să văd de maiorul Lancaster, dacă tot sunt aici.
   - Fratele dumitale este tot pacient? se interesă ea pe un ton mai conciliant.
   - A fost caporal în cavaleria uşoară. Lady Jocelyn i-a oferit o slujbă în gospodărie şi şansa de a se reface în casa domniei sale, explică Morgan. A trimis trăsura pentru ca transportul să fie cât mai uşor.
   Cuvintele valetului fuseseră menite să demonstreze bunătatea stăpânei sale în fața unei femei care, evident, nu o aprecia deloc. În schimb, au scos la iveală sâmburele unei idei care a încolțit instantaneu.
   Spitalul oribil era suficient pentru a îmbolnăvi o persoană sănătoasă, iar ea l-ar fi mutat pe David dacă ar fi fost posibil. Dar nu-l putea duce la angajatorii ei şi nici nu-şi permitea să închirieze un apartament şi servitori care să aibă grijă de el.
   Acum însă, apăruse o posibilitate. Potrivit legilor engleze, David deținea casa, fără îndoială luxoasă, din Upper Brook Street, pe care Lady Jocelyn o numea căminul ei.
   Vrăjitoarea nu avea dreptul să refuze să îl primească. Sally avea să îşi ducă fratele pe Upper Brook Street, iar cumnata sa nu avea decât să obiecteze dacă voia să aibă parte de un scandal pe cinste.
   - Ce bine că ați adus o trăsură, spuse ea. O putem folosi pentru a-l muta pe maiorul Lancaster în casa lui Lady Jocelyn.
   Morgan păru mai întâi surprins, apoi alarmat.
   - Nu ştiu, domnişoară. Doamna m-a rugat să văd de dânsul, dar nu mi-a spus să îl duc acasă.
   Fixându-l pe bietul valet cu privirea ucigătoare pe care o folosea asupra elevilor săi, Sally declară:
   - Fără îndoială că a fost îngrijorată cu privire la mutarea lui. Însă tocmai am vorbit cu doctorul fratelui meu şi m-a asigurat că o schimbare nu îi face rău.
   Nu era tocmai ce îi spusese Ramsey, dar avea să se ocupe de asta mai târziu.
   Întrucât Morgan tot nu părea convins, Sally veni cu lovitura de grație.
   - La urma urmei, sunt căsătoriți. Ce a fost al ei, acum este şi al lui. Cu siguranță draga Lady Jocelyn nu îşi doreşte ca soțul său să stea în acest... acest - făcu un gest elocvent - loc insalubru.
   - E adevărat că Lady Jocelyn şi maiorul păreau foarte afectuoşi, spuse Morgan nesigur. Şi numai Dumnezeu ştie cât îşi doreşte fratele meu să plece din spital. Aveți dreptate, nu este un loc sănătos.
   Îşi încruntă sprâncenele înainte de a decide:
   - Îl duc pe fratele meu la trăsură, apoi mă întorc după maiorul Lancaster cu o targă şi cineva care să mă ajute să-l car. Îi adunați dumneavoastră lucrurile?
   - Desigur.

           Urmărindu-l cum pleacă, Sally se minună cât de uşor îl convinsese. Crezuse că avea să fie mai prudent cu privire la mânia răsfățatei sale stăpâne.
   Îl căută din nou pe doctorul Ramsey, care admise posomorât că dacă o călătorie din Belgia nu îi venise de hac maiorului, traversarea Londrei nu avea să o facă, iar dacă avea să se întâmple, nu ar fi însemnat decât grăbirea inevitabilului.
   Ignorând predicțiile doctorului, Sally se întoarse în salonul fratelui său.
   - Veşti bune, David. Trăsura lui Lady Jocelyn este aici, iar eu am primit permisiunea doctorului Ramsey să te muți în casa ei. Sunt sigură că îți va fi mult mai bine decât la spital.
   - Vrea să stau acasă la ea? întrebă el, plăcut surprins. Asta nu a făcut parte din înțelegere. Foarte drăguț din partea ei.
   Ideea că „soția ” sa era îndeajuns de preocupată pentru a trimite după el îl făcu atât de fericit pe David, încât Sally nu încercă să corecteze neînțelegerea. În schimb, îşi jură că Lady Jocelyn avea să-l primească aşa cum se cuvine, chiar dacă Sally va trebui să-i pun un pistol la tâmplă.
   - Nu-mi va fi dor de acest loc.
   Privirea obosită a lui David licări peste pereții murdari.
   - Cu excepția lui Richard.
   - Te poate vizita, acum că se simte atât de bine. Sunt sigură că va profita de ocazia de a scăpa de aici. Îi voi lăsa noua adresă înainte să plec.
   Începu să împacheteze lucrurile fratelui său în lada care îl însoțise din Belgia. După ce termină, ridică sticluța de laudanum.
   - Să îți dau o doză dublă? Călătoria va fi, probabil, inconfortabilă.
   - Negreşit. Cred că prefer să nu ştiu ce se întâmplă.
   Era una dintre puținele referiri pe care le făcea la ceea ce Sally ştia că înseamnă durere constantă. Rosti cu înflăcărare o rugăciune ca starea fratelui său să nu fie înrăutățită de călătorie. Dac efortul avea să-i afecteze starea şi aşa fragilă, nu şi-ar fi iertat-o niciodată.

          Hugh Morgan călători pe capra trăsurii, dar vehiculul tot era aglomerat, cu Sally, David şi caporalul timid înghesuiți unul în altul.
   Deşi Morgan obținuse scânduri şi pături şi amenajase un pat rudimentar într-o parte a vehiculului pentru a-l întinde pe maiorul semiconştient, Sally tot tresărea la fiecare zdruncinătură cauzată de pietrele dintre Belgravia şi Mayfair.
   Când ajunseră pe Upper Brook Street, ea spuse:
   - Te rog să aştepți aici până o informez pe Lady Jocelyn că a sosit soțul domniei sale.
   Urcă treptele de marmură şi bătu cu inelul masiv în formă de delfin. Când majordomul deschise uşa, i se adresă:
   - Sunt domnişoara Lancaster, cumnata lui Lady Jocelyn. Conduceți-mă, v rog, la domnia sa, pentru a o întreba unde doreşte să-i fie dus soțul.
   Soț? Majordomul făcu ochii mari; datorită discreției lui Hugh Morgan, niciunul dintre servitori nu aflase despre căsătorie. Revenindu-şi, acesta spuse:
   - Cred că Lady Jocelyn se află în camera de zi. Dacă doriți să mă urmați...
   Casa era chiar atât de luxoasă pe cât se aşteptase Sally, un fundal perfect pentru desăvârşita ei stăpână. Aruncă o privire în jur, sperând să găsească o dovadă de vulgaritate, dar spre regretul ei, casa era mobilată cu un gust impecabil.
   Refuzând să se lase intimidată de foaierul înalt cât trei etaje, Sally îşi încleştă fălcile cu un aer beligerant când valetul o pofti în camera de zi.
   Lady Jocelyn se afla la masa de scris, rochia de culoarea narcisei asortându-se perfect cu nuanța castanie a acesteia. Pe birou se aflau o vază cu flori şi o pisică roşcată. Nu era o făptură tărcată şi grăsună, ci o felină elegantă, subțire, cu origini aristocratice evidente.
   În opinia preconcepută a lui Sally, creatura arăta la fel de pretențioasă şi nesuferită precum stăpâna sa.
   - Lady Jocelyn, „cumnata” dumneavoastră doreşte să vă vorbească, spuse majordomul.
   Inflexiunea din glasul său reuşi să insinueze simultan că Sally era o impostoare şi că, dacă era cu adevărat ceea ce pretindea, Lady Jocelyn îi datora servitorului său credincios o explicație.
   Jocelyn ridică privirea surprinsă. Era de-a dreptul şocată s-o vadă pe tânăra furioasă dând buzna peste ea, o reamintire ostilă a evenimentelor nefericite din ziua precedentă.
   - Mulțumesc, Dudley, asta e tot.
   Tonul lui Jocelyn provocă supunere imediată. Majordomul se retrase grăbit.
   - Domnişoară Lancaster. Ce plăcere neaşteptată, spuse ea rece.
   Cu un spasm subit, se întrebă dacă Sally venise să o anunțe că fratele său îşi dăduse obştescul sfârşit. Nu, nu ar fi adus vestea personal. Probabil dorea numai să îi facă morală cumnatei sale nedorite.
   - Ce te aduce astăzi pe-aici?
   - Îl aduc pe David la dumneata acasă, răspunse femeia ursuză încruntându-se.
   - Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Jocelyn, speriată.
   Dacă domnişoara Lancaster avea să-şi mai mişte mult fălcile, era în pericol să şi le disloce.
   - Proprietatea unei soții devine a soțului ei după căsătorie. Dacă nu îl laşi pe David să stea aici voi... voi... îl voi pune să lase toată averea Fondului pentru Văduvele şi Orfanii de Război. O va face dacă îl rog.
   Jocelyn simți cum palmele i se răsuceau în formă de pumn. Din copilărie nu mai dorise atâta să folosească violența fizică împotriva cuiva.
   - Ce exemplu înduioşător de devotament între frați. Cu toate astea, fratele dumitale însuşi a sugerat ca avocatul meu să redacteze un document prin care el renunță la orice pretenții asupra bunurilor mele.
   - A renunțat la drepturi? întrebă Sally consternată.
   - Exact. Evident, fratele dumitale este cel care a moştenit toată onoarea familiei Lancaster, precum şi orice urmă de frumusețe.
   Jocelyn se întinse după cordonul clopoțelului.
   - Dacă nu pleci în următoarele treizeci de secunde, îi chem pe servitori să te scoată afară.
   Chipul lui Sally se schimonosi.
   - Lady Jocelyn, ştiu că nu mă placi, aşa cum nici eu nu te plac pe dumneata. Dar nu ai iubit pe nimeni în viața dumitale?
   - Ce legătură are asta? întrebă Jocelyn circumspectă, dup o pauză.
   - Dacă ai avea de ales, ai lăsa persoana iubită să moară în locul acela infect?
   Jocelyn tresări amintindu-şi mizeria din spital.
   Văzându-i reacția, Sally continuă.
   - Ai întrebat dacă David are nevoie de ceva pentru mai mult confort. Ei bine, va avea mai mult confort aici şi cu siguranță ai suficient spațiu şi destui servitori încât să nu-l consideri o povară. Dacă doreşti să-mi interzici să îl mai vizitez, aşa să fie. Dac îmi ceri să-ți returnez renta, aşa voi face.
   Vocea i se stinse.
   - Dar te rog, te implor, nu îl trimite pe David înapoi la spital. Chiar dacă nu e vorba de niciun drept legal, cu siguranță ai o obligație morală față de soțul dumitale.
   - Să-l trimit înapoi - vrei să spui că este deja aici? Dumnezeule mare, vrei să-l omori? exclamă Jocelyn îngrozită, amintindu-şi cât de fragil fusese cu o zi în urmă.
   - E în trăsura dumitale şi a supraviețuit călătoriei. Până acum.
   Sally nu mai spuse nimic, dar aluzia că prelungirea călătoriei ar fi putut înfige ultimul cui în sicriul lui Lancaster pluti în aer.

           Jocelyn privi în jos la inelul pe care el i-l pusese pe deget, împingându-l până la limita puterilor pentru a se asigura că nu avea să alunece.
   Până când moartea ne va despărți.
   Date fiind starea lui David şi refuzul vehement al lui Sally față de orice ajutor, nu se gândise nicio clipă să îl aducă la Cromarty House. Dar cumnata ei nesuferită avea dreptate.
   Indiferent cât de deranjant şi dureros ar fi fost să îl vadă acasă, era soțul ei. Îi datora acest lucru. În plus, îşi dădu seama că dorea să facă tot ce îi stătea în putință pentru a-i alina ultimele zile.
   Smuci cordonul clopoțelului. Dudley apăru atât de repede, de parcă ar fi stat cu urechea lipită de gaura cheii.
   - Soțul meu se află în trăsura de afară. Este foarte bolnav şi va trebui adus înăuntru. Du-l, te rog, în camera albastră.
   - Mulțumesc, Lady Jocelyn, murmură Sally tristă, după plecarea majordomului.
   - Nu fac asta pentru dumneata, ci pentru el.
   Întorcându-se la masa de scris, luă un săculeț de piele zornăitor şi i-l aruncă vizitatoarei.
   - Urma să îți trimit asta, dar dacă tot eşti aici, i-l dau personal. Venitul dumitale pe primul trimestru.
   Sally tresări din cauza greutății. În timp ce ea trăgea de şnur pentru a se uita în interior, Jocelyn spuse acru:
   - Nu e nevoie să numeri banii. Sunt toți - o sută douăzeci şi cinci de lire în aur.
   Sally ridică brusc privirea.
   - Nu treizeci de arginți?
   - Sigur că nu. Argintul se foloseşte la vânzarea de oameni. Întrucât am cumpărat, plătesc în aur, replică Jocelyn apăsând fiecare cuvânt.
   Sally era pe punctul de a exploda, însă Jocelyn continuă:
   - Poți să vii şi să pleci când pofteşti. E o încăpere mică lângă cea a fratelui dumitale. Voi pune să fie pregătită pentru dumneata pentru... pentru atâta timp cât e nevoie. Are servitor personal?
   Când Sally clătină din cap, Jocelyn spuse:
   - Îi voi da eu unul, plus orice altă îngrijire de care are nevoie.
   Proaspăta ei cumnată dădu să plece, apoi se întoarse ezitând.
   - Mai e ceva. El crede că a fost ideea dumitale să îl aduci aici şi a fost foarte încântat. Sper că nu-l vei dezamăgi.
   Ajungând la limita răbdării, Jocelyn izbucni:
   - Va trebui să speri că nu duc lipsă de maniere în aşa măsură încât să chinuiesc un om aflat pe moarte. Acum te rog să pleci din casa mea.
   Sally se retrase grăbită, tremurând. Orice îndoieli ar fi avut cu privire la inima de piatră a lui Lady Jocelyn, toate fuseseră contrazise. Dar cu siguranță avea să fie politicoasă cu David, care părea să nutrească iluzia că ea era o persoană generoasă. Dacă ar fi descoperit adevăratul caracter al vrăjitoarei, ar fi fost tulburat.

                                       Capitolul 6

             A fost nevoie doar de un sfert de oră pentru a-l instala pe maior, împreună cu cele câteva lucruri ale sale, într-o camer somptuoasă cu vedere în diagonală către Hyde Park.
   Părea să fie cea mai bună cameră de oaspeți şi, după cum trebui Sally să admită din nou cu nemărginită reticență, Lady Jocelyn nu umbla cu jumătăți de măsură.
   David se albise la față din cauza durerii cauzate de mişcare şi sora lui era mulțumită că adusese sticluța de laudanum în săculețul său de tricotat. Când valetul plecă, îi dădu bolnavului încă o doză de opiu.
   Ascunzându-şi propriile sentimente față de Lady Jocelyn, Sally spuse:
   - Deşi soția ta a fost amabilă şi mi-a oferit o cameră aici, cred că e mai bine să dorm la familia Launceston. Dar voi veni în fiecare după-amiază, la fel ca la spital, iar Richard a spus că te va vizita mâine.
   Aranjă păturile în jurul trupului său firav.
   - E timpul să te odihneşti. Călătoria a fost obositoare.
   David zâmbi slab.
   - E adevărat, dar în clipa de față sunt bine, aricel.
   - Acum că te-ai instalat, merg la spitalul St. Bartholomew. Doctorul Ramsey mi-a spus că acolo au un chirurg bun, cineva care ar putea să te ajute.
   - Cine ştie, spuse fratele său, neimpresionat.
   Observ că privirea lui se tot îndrepta către uşă. Se aştepta ca aşa-zisa lui nevastă să-l viziteze? Sperând că Lady Jocelyn era suficient de educată pentru a face asta, Sally spuse:
   - Vin mai târziu.
   Se aplec să îl sărute pe frunte şi plecă.
   Hugh Morgan se îndrepta către camera albastră.
   - Doamna m-a trimis pe mine să fiu servitorul domnului maior, o informă el politicos. E o adevărată onoare.
   - Sunt sigură că vei avea mare grijă de el.
   Plecând, Sally simți un amuzament nestăpânit față de dreptatea poetică perfectă pe care Lady Jocelyn i-o făcuse lui Morgan, instrumentul întâmplător al aducerii maiorului în aceast casă. Din fericire, valetul părea un tânăr amabil şi conştiincios. David era pe mâini bune.
   Acum trebuia să-l găsească pe doctorul de la St. Bartholomew.

            Lui Jocelyn îi trebui o jumătate de oră bună pentru a se calma.
    Când dăduse buzna nesuferita ei cumnată, tocmai admira florile pe care Candover le trimisese în acea dimineață. Pe bilet scria atât: „Ne vedem în septembrie” şi era semnat cu un C mâzgălit îngroşat.
   Luând biletul şi amintindu-şi de schimbul tăcut, dar intens dintre ei, se pierduse în visare. Poate că în enigmaticul duce avea să descopere ceea ce căutase tot timpul şi nu îndrăznise niciodată să creadă că avea să găsească.
   Apoi, acea femeie incalificabilă dădu buzna cu amenințările ei şi cu şantajul emoțional.
   Cu excepția ochilor de un verde viu ai lui Sally Lancaster, nu semăna deloc cu David, care era gentleman până în măduva oaselor.
   Gura i se strâmbă involuntar când îşi aminti remarca sa despre cum îl cumpărase pe maior cu aur. Mătuşa Laura ar fi făcut o criză dacă şi-ar fi auzit nepoata spunând ceva atât de vulgar, dar Sally Lancaster era în stare să scoată tot ce era mai rău din Jocelyn.
   Amuzamentul pierise, astfel că suspină şi o scărpină pe Isis pe urechi. Cum îi putuse da prin minte că jocul cu viața şi moartea cuiva avea să fie simplu? Prefera să nu se gândească la moartea iminentă a maiorului şi cu siguranță nu avea de gând să fie martoră la eveniment, dar asta nu se mai putea evita acum.
   Ori de câte ori se gândea la David Lancaster, îi venea să plângă. Era ca o lumânare pe cale să se stingă, diminuând cantitatea de lumină în lume.
   Reveni la gânduri mai practice. Din fericire, Morgan apreciase ocazia de a-l servi pe maior. Valetul avea o inimă bună şi o mână sigură, iar Jocelyn auzise de la Marie că năzuia să ajungă majordom. Acum putea să acumuleze experiență.
   Chemându-l din nou pe majordom, spuse:
   - Comand două căruțe cu fân şi pune să fie împrăştiate afară pe stradă. Ai grijă să fie un strat gros - nu vreau ca maiorul Lancaster să fie deranjat de zgomotul traficului. De asemenea, spune-i bucătarului să pregătească mâncare potrivită pentru un om bolnav.
   Asta dacă maiorul putea fi făcut să mănânce.
   După ce Dudley plecă, se hotărî să fie mai răbdătoare cu Sally Lancaster, întrucât avea să îi fie imposibil să o evite în totalitate.
    Iritabilitatea lui Sally era de înțeles, având în vedere că îi era devotată fratelui său şi nu avea pe nimeni altcineva. Judecând după felul în care arăta şi cum se comporta, probabil că situația nu avea să se schimbe niciodată.
   Jocelyn nici măcar nu făcu eforturi să se simt vinovată pentru gândul nemilos.

        Sally crezuse că experiența de la York o deprinsese cu spitalele, însă St. Bartholomew părea de zece ori mai aglomerat şi de douăzeci de ori mai zgomotos.
   Fusese înființat în Evul Mediu de nişte călugări şi nu părea să fi fost curățat de atunci. Acolo fuseseră tratați numeroşi săraci din Londra, zgomotoşi şi urât mirositori.
   Cu toate acestea, spitalul pregătea unii dintre cei mai buni chirurgi din țară. Trecând pe lângă nenumăratele saloane ticsite, presupuse că asta se întâmpla din cauză  doctorii aveau mulți pacienți pe care să exerseze.
   După o jumătate de oră de mers şi întrebat în stânga şi în dreapta, găsi pe cineva care auzise de Ian Kinlock. Mai întâi, i se spuse că nu se afla în spital deoarece era  „ziua lui pentru oameni de vază”.
   Un altul care asculta spuse că îl văzuse chiar el pe doctor în acea zi.
   După încă o jumătate de oră de căutări, ajunse la încăperea mică şi murdară unde Kinlock putea fi găsit după ce îşi termina vizita prin saloane. Se aşeză să aştepte pe un scaun incomod de lemn.
   Teancurile de cărți, hârtii şi schițe anatomice acopereau biroul uzat şi biblioteca, altele fiind împrăştiate pe jos. Kinlock poate că era strălucit, dar cu siguranță nu era ordonat.
   După o oră de plictiseală acută, nevoia primară de ordine a lui Sally îşi spuse cuvântul şi începu să aranjeze cărțile şi hârtiile. Un prosop mic şi murdar care căzuse în spatele biroului îşi găsi utilitatea pe post de cârpă de praf.
   Amintindu-şi ce spunea învățatul ei tată despre cei care îi aranjau cărțile, avu mare grijă să nu pună nimic într-un alt loc. Cu toate acestea, simpla aranjare a teancurilor în ordine şi înlăturarea prafului făcu minuni pentru felul în care arăta încăperea.
   După ce curăță biroul, se apucă de bibliotecă, lucrând de sus în jos. Pe un raft aglomerat de la mijloc, degetele sale atinseră ceva ce aducea a cană de porțelan. O scoase şi se trezi în mână cu un craniu uman. Tresări şi puse repede la loc relicva îngrozitoare, mândră că nu o scăpase din cauza şocului.
    Din uşă se auzi mârâitul unei voci cu accent scoțian evident:
   - Craniul acela aparține ultimei persoane suficient de nesăbuite încât să îmi umble prin birou. Vrei să devii perechea lui?
 
           Sally sări şi se întoarse, scoțând un sunet regretabil de asemănător cu un chițăit. Posesorul acelei voci era un  bărbat de înălțime mijlocie, cu umeri lați şi un halat pătat de sânge. Sprâncenele stufoase, închise la culoare erau în contrast strident cu claia groasă de păr alb şi îi puneau în valoare în mod impresionant încruntătura, care oricum era de primă clasă.
   - Nu... nu am mutat nimic din loc, se bâlbâi ea. Sunteți Ian Kinlock, chirurgul?
   - Da. Acum fă bine şi ieşi din biroul meu.
   Se aşeză pe scaunul de la masa de lucru, descuie un sertar şi scoase o sticlă ce părea a fi de whisky. Ignorându-şi vizitatoarea, deschise sticla, trase o duşcă prelungă şi se lăsă pe spate, cu ochii închişi.
   Când Sally se apropie, îşi dădu seama că era mai tânăr decât crezuse prima dată, cu siguranță mai tânăr de patruzeci de ani. Părul încărunțise prematur, dar ridurile de pe față erau de la oboseală, nu de la vârstă, şi corpul său compact avea condiția fizică a unui bărbat în putere.
   - Domnule doctor Kinlock?
   Deschise pleoapele abia cât să se zărească ochii albaştri obosiți.
   - Tot aici eşti? Afară! Acum.
   Luă încă o gură de whisky.
   - Domnule doctor, aş dori să-mi examinați fratele.
   Oftă, apoi spuse cu răbdare elaborată:
   - Domnişoară care-naiba-ți-o-fi-numele, am văzut mai bine de cincizeci de pacienți azi, am avut şase operații şi tocmai am pierdut doi pacienți unul după altul pe masa de operație. Nici dacă fratele dumitale ar fi Dumnezeu pe pământ nu l-aş examina. Cu atât mai puțin dacă ar fi Dumnezeu. Pentru a treia şi ultima oară, ieşi afară, sau te dau eu afară.
   Îşi trecu obosit mâna prin părul alb, adăugând o pată de culoare dezordinii în care se afla. În ciuda vulgarității sale, avea un aer extrem de inteligent, iar Sally simți o rază de speranță.
   Şi mai hotărâtă să îl ducă la David cât mai curând posibil, stărui:
   - Fratele meu a fost rănit la Waterloo. Este paralizat de la brâu în jos, are în permanență dureri şi se stinge ca o fantomă.
   Privirea lui Kinlock trădă abia o urmă de recunoaştere.
   - Cu asemenea răni, e un om mort. Pentru miracole, încearcă la biserica St. Bartholomew de peste drum.
   Sally îi susținu privirea.
   - Domnule doctor, ați depus un jurământ? De a-i ajuta pe cei aflați în suferință?
   O clipă se temu că mersese prea departe, iar chirurgul avea să o ucidă pe loc. Apoi mânia dispăru de pe fața lui.
   - Voi fi îngăduitor pentru că eşti îngrijorată în privința fratelui dumitale, spuse el cu mare blândețe. Ar trebui chiar să mă simt flatat de credința dumitale înduioşătoare că eu aş putea să îl ajut. Din păcate, cunoştințele pe care le avem despre corpul uman sunt atât de puține în comparație cu cele care ne lipsesc, încât e o minune că pot uşura suferința câtorva oameni.
   Văzu lipsa de speranță din ochii săi şi îşi aminti de cei doi pacienți pe care îi pierduse. Nu era de mirare că se afla într-o dispoziție proastă.
   Kinlock luă o nou gură de whisky, apoi continuă pe acelaşi ton rațional.
   - Când s-a luptat la Waterloo? Pe 18 iunie? Deci sunt aproape cinci săptămâni de atunci.
   Clătină din cap vorbind singur.
   - Câte nenorocite de operații am făcut acolo? Şi câte am ratat?
   - Vă pasă de pacienții dumneavoastră, murmură ea. Asta îmi doresc pentru David - un chirurg căruia să îi pese din tot sufletul.
   Încruntându-se, luă din nou o înghițitură de whisky.
   - Având o rană la coloană, suficient de gravă pentru a-i cauza paralizia, este o minune că fratele dumitale mai e în viață. Jumătate dintre funcțiile organismului sunt distruse, imobilizarea îndelungată cauzează infecții şi ulcerații. Nimeni nu supraviețuieşte mult în asemenea condiții, şi din ceea ce am văzut în astfel de cazuri, moartea este o binecuvântare. Urmează-mi, te rog, sfatul: ia-ți rămas bun de la fratele dumitale şi lasă-mă în pace.
   Dădu să se întoarcă la biroul său, dar Sally îl apucă de mânecă.
   - Domnule doctor Kinlock, nimic din toate astea nu i s-a întâmplat fratelui meu. Doar că are dureri foarte mari şi se stinge. Nu l-ați putea vedea măcar? Vă rog?
   La cuvintele sale, sprâncenele negre şi stufoase ale lui Kinlock se apropiară gânditor.
   - Dureri mari? E ciudat, era de aşteptat să fie amorțit...
   Se mai gândi o clipă, apoi puse o serie de întrebări medicale, fixând-o cu o privire pătrunzătoare.
   Sally reuşi să răspundă la majoritatea întrebărilor, datorită faptului că îi tot bătuse la cap pe doctorii de la York să îi dea informații.
   După ce înțelese care era starea lui David şi ce tratament urma, Kinlock se interesă:
   - Cât laudanum ia fratele dumitale?
   Sally încercă să estimeze.
   - O sticluță de Sydenham la două, trei zile, cred.
   - Dumnezeule, nu-i de mirare că nu se poate mişca! Opiul este un medicament fantastic, dar nu e lipsit de dezavantaje.
   Îşi încrucişă mâinile la piept în timp ce se gândi. În cele din urmă spuse:
   - Voi veni să îl examinez mâine după-amiază.
   Inima lui Sally tresări.
   - Nu puteți ajunge în seara asta? E atât e slăbit...
   - Nu, nu pot. Şi dacă doreşti să vin după ce am băut atâta whisky, ți-ai ieşit din minți.
   Mâinile îi păreau destul de stabile, dar probabil avea dreptate.
   - Atunci mâine-dimineață, la prima oră? Vă plătesc o sută douăzeci şi cinci de lire.
   Ducând mâna prin despicătura laterală a rochiei către buzunarul pe care îl purta atârnat la brâu, Sally scoase săculețul cu aur şi i-l înmână.
   Kinlock fluieră uşor mirat de greutatea pungii.
   - Eşti foarte hotărâtă, micuțo, nu-i aşa? Cu toate astea, am pacienți de examinat mâine-dimineață. După-amiază e cel mai devreme când sunt liber, şi nu pot să promit o oră exactă. Ori aşa, ori nicicum.
   Îi aruncă punga înapoi.
   Deranjată de apelativul disprețuitor „micuțo ”, Sally spuse acru:
   - Am auzit întotdeauna că medicii chirurgi sunt necizelați şi vulgari. E bine de ştiut că zvonurile sunt adevărate în acest caz.
   În loc să se simtă insultat, Kinlock izbucni în râs, cu chipul destins pentru prima dată.
   - Ai uitat să spui neciopliți, insensibili şi inculți. De aceea chirurgilor li se spune „domnule” în loc de „doctore” - suntem o speță inferioară, fetițo, ai face bine să ții minte.
   Închise sticla de whisky şi o puse înapoi pe birou.
   - Apropo, cum te numeşti?
   - Sally Lancaster.
   - Da, arăți a Sally.
   Accentul său scoțian devenea tot mai evident, probabil din cauza băuturii.
   - Scrie adresa fratelui dumitale şi voi veni mâine după-amiază. Probabil spre seară.
   În timp ce Sally nota adresa, Kinlock îşi încrucişă brațele pe birou, îşi puse capul pe ele şi adormi pe loc. Ea sprijini cu grijă bucata de hârtie de sticla de whisky, sigur aşa avea să o găsească.
   Înainte de a pleca, studie derutată figura adormită. Cum naiba arăta o Sally?
   Într-adevăr, un scoțian nebun, necioplit, insensibil şi toate celelalte. Dar pentru prima dată după săptămâni întregi, simți o rază de speranță că David putea avea un viitor.

          Lady Jocelyn aruncă exasperată pana de scris pe birou, lăsând o dâră de stropi de cerneală pe carnetul de socoteli.
   Isis ridică botul disprețuitor în fața lipsei sale de autocontrol. Toată după-amiaza încercase să se ocupe de corespondență şi de contabilitatea lunară, dar nu era în stare să se concentreze, gândindu-se la bărbatul ce zăcea sus în camera albastră.
   Îşi sprijini bărbia în palmă şi se gândi cât de ridicol era să îi fie jenă să îl viziteze. La urma urmei, era gazda lui.
   Dumnezeule, îi era soție!
   Sora sa cea irascibilă ieşise şi nu se întorsese încă; se părea că refuzase oferta pentru cameră, iar Jocelyn îi era recunoscătoare pentru asta. Cel puțin nu îi lipsea în totalitate bunul-simț. Dacă ar fi trebuit să o vadă zilnic la micul dejun, s-ar fi ajuns la crimă.
   - Ai dreptate, Isis. Dacă oricum nu reuşesc să fac nimic, aş putea vedea dacă maiorul e instalat confortabil.
   Sau măcar în viață. Jocelyn se ridică de la birou.
   - Crezi că i-ar plăcea nişte flori?
   Animalul căscă somptuos.
   - Mă bucur că eşti de-acord cu mine. Merg să culeg câteva din grădină.
   După ce adună şi aranjă un braț de trandafiri albi şi galbeni, cu câteva fire de verdeață pentru contrast, Jocelyn duse vaza cu flori în camera albastră. Bătu uşor la uşă, intrând fără să i se răspundă.
   Maiorul părea că doarme, astfel că puse florile pe masă şi se întoarse să îl studieze.
   Odihnindu-se, fața sa îi amintea de sculptura unui cavaler medieval ce se odihnea pe un mormânt de marmură în curtea bisericii din Charlton. Sfrijit, nobil, îndepărtat.
   Paloarea era intensificată de o urmă întunecată de barbă.
   Mişcată de o pornire de tandrețe, ea îi atinse obrazul, simțind părul țepos sub degete.
   Deschise ochii, tulburat.
   - Bună ziua, Lady Jocelyn.
   Îşi retrase repede mâna, furnicată la degete.
   - Bună ziua. Ai fost îngrijit cum se cuvine?
   - Absolut. A fost amabil din partea ta să mă inviți aici.
   Văzând încântarea din ochii săi, nu ar fi putut să îi spună adevărul, chiar dacă Sally Lancaster nu ar fi avertizat-o.
   Totuşi, sinceritatea înnăscută o făcu să mărturisească:
   - Mare parte din merit îl poartă sora ta. Ea s-a gândit să îl întrebe pe doctor dacă poți fi mutat în siguranță.
   - Cu siguranță Ramsey a spus că nu mai are ce rău să-mi facă.
   Privirea sa înconjură camera cu tavanul înalt şi pereții îmbrăcați în mătase.
   - Casa ta este un loc infinit mai plăcut decât spitalul.
   Îşi trase un scaun lângă pat şi se aşeză astfel încât să fie aproape la nivelul lui.
   - Cum poți fi atât de calm, să vorbeşti despre propria moarte ca şi cum ar fi doar o schimbare a vremii?
   Lăsă impresia că dă din umeri, deşi abia se mişcă.
   - Când ai petrecut destul timp în uniforma de soldat, moartea e o schimbare a vremii. Am trăit ani de-a rândul pe  muchie de cuțit. Nu m-am aşteptat niciodată să ajung la bătrânețe.
   - Experiența ta depăşeşte cu mult puterea mea de înțelegere, şopti ea.
   - Toți suntem produsul experienței noastre. A mea se întâmplă să fie mai melodramatică, spuse el absent, mare parte a atenției sale fiind concentrată asupra lui Jocelyn.
   Cum soarele după-amiezii îi sculpta perfect trăsăturile, arăta fermecător. Ochii săi, de un maro auriu delicat, cu picățele veni, îl fermecau, şi îşi dădu seama că era ceva mai puțin resemnat la gândul morții decât fusese înainte.
   Dintr-odată, deveni conştient că i-ar fi plăcut să o întâlnească şi să o curteze pe această doamnă când era sănătos şi întreg. Dar chiar şi atunci, situația lui nu l-ar fi făcut niciodat o pereche potrivită pentru o femeie de rangul ei.
   Pe obrajii lui Jocelyn se văzu o urmă de lacrimi. Descoperi că, adunându-şi toate puterile, putea să îşi ridice mâna şi să i le şteargă, vârful degetelor sale zăbovind pe moliciunea trandafirie a pielii ei.
   - Nu plânge pentru mine, doamna mea. Dacă îți vei aduce aminte de mine, aş prefera să o faci zâmbind.
   - Nu te voi uita, David - îți promit.
   Lacrimile nu dispărură în totalitate, dar zâmbi, punându-şi mâna peste a lui.
   - E atât de ciudat dacă te gândeşti că în urmă cu trei  zile nici nu ne cunoşteam. Acum... avem o legătură specială. Aş fi crezut că o căsătorie de convenienţă înseamnă doar rostirea câtorva cuvinte şi semnarea unor hârtii, dar e mai mult de-atât, nu-i aşa?
   - Pentru mine este.
   Prea obosit pentru a mai ține mâna ridicată, o coborî pe lângă corp. Mâna ei o urmă, împreunându-şi degetele cu ale lui. Strânsoarea ei cuprindea o intimitate care îi încălzi inima. Îşi dori să fi avut puterea să atingă părul strălucitor, să vadă dacă era atât de mătăsos la atingere pe cât părea.
   Asta ar fi fost o dovadă pură de romantism, având în vedere că nicio altă parte a corpului său nu era capabilă să răspundă.
   - Îmi pare rău ăs îți tulbur liniştea.
   - Poate că e timpul ca cineva să o tulbure. Prea multă linişte nu face bine la suflet.
   Jocelyn se ridică, dând drumul la mână, spre regretul lui.
   Vocea sa dulce, melodioasă căpătă o notă oficială.
   - Hugh Morgan este pe placul tău ca servitor? Dacă nu, pot găsi pe altcineva.
   - E perfect. Nu intenționez să fiu un oaspete pretențios ori să stau mai mult decât se cuvine.
   Ea îşi muşcă buza.
   - Dacă îți doreşti ceva, orice, trebuie doar să îmi spui. Ai ceva împotrivă dacă te vizitez?
   Amuzat de faptul că ea îşi putea imagina aşa ceva, întrebă:
   - De ce aş avea ceva împotrivă?
   - Poate nu e potrivit...
   El râse la absurditatea celor spuse. După un moment, râse şi ea.
   - A fost prostesc din partea mea, nu-i aşa? Nu poate fi nimic nepotrivit între soț şi soție.
   - Reputația ta e în siguranță. Chiar dacă nu am fi căsătoriți, nu sunt în stare să te compromit.
   Rânji.
   - Mare păcat.
   Jocelyn păru confuză, apoi zâmbi şi se aplecă lăsând un sărut gingaş pe buzele lui înainte de a se întoarce şi a părăsi camera.
   David admiră grația mersului ei şi felul în care soarele îi colora părul castaniu în nuanțe de roşu mai mult provocatoare decât respectabile. Era oare acea culoare o aluzie la temperamentul ascuns sub fațada ei rece, impecabilă? Un gând fermecător de incitant. Nu era doar o doamnă, ci şi o femeie. Una pe care ar fi putut să o  iubească.
   Era ironic faptul că dacă nu ar fi fost pe moarte, nu ar fi cunoscut-o.
   Jocelyn închise uşa în urma ei, apoi se sprijini de ea, simțindu-se la fel de epuizată precum arăta maiorul.
   Blestemat să fie, de ce trebuia să-l placă? De fiecare dată când îl vedea, era tot mai rău. Era ciudat sentimentul de intimitate dintre ei, poate pentru că nu fusese timp de etape preliminare.
   Aproape că nu fusese timp deloc...

                                          Capitolul 7

           Uşurată că Lady Jocelyn ieşise, Sally petrecu mare parte a după-amiezii pe lângă uşa de la intrare, aşteptând să apară Ian Kinlock, dar nu se arăta nimeni.
   Era deja destul de târziu când o bătaie grăbită în uşă anunță un vizitator.
   Sally ajunse la uşă în acelaşi timp cu majordomul.
   Oftând uşurată, văzu că era într-adevăr chirurgul, ducând în mână o trusă medicală neagră.
   - Domnul doctor Kinlock e aici pentru a-l examina pe fratele meu, Dudley, îi spuse ea majordomului. Îl conduc eu sus.
   Kinlock intră. În holul elegant, arăta la fel de nepotrivit ca un urs dresat şi la fel de puternic. În timp ce Sally îl conducea la etaj, remarcă sec:
   - Frumoasă casă.
   Se uit neîncrezător la hainele ei sărăcăcioase.
   - Dumneata locuieşti tot aici?
   Ea se gândi să-i explice, dar era prea complicat.
   - Nu. Fratele meu este oaspete aici, iar eu sunt guvernantă în altă parte. Petrec aici cât de mult timp posibil.
   Intrară în camera lui David. Judecând după expresia fratelui ei, nu aştepta nimic extraordinar de la această vizită. Îndura o nouă examinare dureroasă doar de dragul ei.
   După prezentări, doctorul i se adresă:
   - Afară cu dumneata, fetițo. Îl voi examina pe fratele dumitale între patru ochi. Ştiu deja ce răspunsuri mi-ai da dumneata la întrebări. Vreau să aud ce are dumnealui de spus.
   Ofensată, deschise gura ca să protesteze, apoi se opri când David, amuzat de franchețea chirurgului, interveni:
   - Du-te, Sally. Mă descurc.
   Îngrijorată, petrecu o jumătate de oră plimbându-se prin galeria care înconjura foaierul deschis. Nu era un loc rău pentru exerciții pe vreme rea, decise ea, deşi o obosiră repede busturile de marmură ale domnilor purtând coroane de lauri.
   Poate ar fi trebuit să-l roage pe Richard să rămână când venise mai devreme în vizită, dar nici măcar nu-i spusese că avea să vină Kinlock, din teama superstițioasă de a nu alunga speranța.

        Când Kinlock deschise uşa, ajunse la el într-o clipită.
   Expresia lui părea mai uşurată decât atunci când sosise.
   - Ei bine? întrebă ea, sperând ca acesta să fie un semn bun.
   - Intră, domnişoară Lancaster. Vreau să discut cu amândoi.
   David avea buzele albe din cauza durerii provocate de examinare, dar privirea îi era vioaie. Sally se duse lângă el, luându-l de mână şi ținându-l strâns.
   Kinlock începu să se plimbe prin cameră. Sally se întrebă dacă doctorul se relaxa vreodată.
   - Mai întâi, domnule maior Lancaster, mai aveți un fragment de obuz în spate, poziționat mai jos decât cele care au fost extrase după bătălie. Aceasta este cauza principală a durerilor.
   Chirurgul îşi încruntă sprâncenele stufoase.
  - Judecând după răspunsurile dumitale, cred că nu eşti cu adevărat paralizat. Inflamația din jurul obuzului putea să producă acest efect în zilele după ce ai fost rănit, dar umflătura s-a retras acum.
    Surprins, David observă:
   - Jumătate din corpul meu nu se mişcă. Dacă nu sunt paralizat, ce e în neregulă?
   - Cred că suferi de o combinație de factori. Obuzul cu siguranță nu e de ignorat, dar cred că cea mai serioasă problemă a dumitale e cauzată de prea mult laudanum, rosti Kinlock fără menajamente. Ți s-au dat doze masive pentru a diminua durerea provocată de rănile la coloană, care trebuie că a fost sfâşietoare. Opiul a ajutat la asta şi te-a şi împiedicat să îți faci rău sau să îți agravezi starea, dar cred că suferi de intoxicație cu opiu şi probabil ai devenit şi dependent deja. Supradozele de laudanum pot avea nenumărate efecte secundare - inclusiv slăbiciunea totală a muşchilor şi incapacitatea de a te hrăni adecvat.
   Iar David trăise cu supă de carne şi laudanum săptămâni la rând: doctorii nu aveau niciun motiv să îi limiteze doza de opiu din moment ce oricum urma să moară.
   - Dumnezeule, ce cerc vicios. Cu cât se agrava starea mea, cu atât mă încurajau să iau mai mult laudanum ca să-mi alin suferința, deteriorându-mi starea şi mai mult prin asta.
   - La vremea când inflamația din jurul obuzului deja s-a retras până la punctul în care ai fi putut să te mişti, erai înfometat şi atât de slăbit de durere şi opiu încât păreai paralizat. Aşa cum spunea Paracelsus: „Doar doza face ca un lucru să nu fie otravă”.
   Scoțianul clătină trist din cap.
   - Sau aşa cum spun eu, orice e destul de puternic pentru a vindeca, poate la fel de bine să facă rău.
   Încercând să cuprindă sensul celor spuse de Kinlock, David întrebă:
   - Dacă opresc dozele de laudanum, pot să-mi revin?
   Kinlock se încruntă.
   - Nu e chiar aşa de simplu. Diminuarea cantității de opiu ți-ar readuce apetitul şi te va salva de la înfometare, însă durerea s-ar putea să fie insuportabilă. Dacă te întremezi suficient pentru a putea merge, există riscul ca schija să se mişte şi să cauzeze o paralizie reală. Totuşi, chiar dacă s-ar întâmpla asta, ai putea să te descurci într-un scaun cu rotile şi viața nu ți-ar fi pusă imediat în pericol. Acesta ar fi cel mai sigur tratament.
   Ultimele sale cuvinte îl înmărmuriră. Ghicind ceea ce chirurgul nu spunea, David adăugă:
   - Vă gândiți la un tratament mai radical, nu-i aşa?
   - Alternativa este o operație. Operațiile sunt întotdeauna periculoase, şi înlăturarea schijei poate cauza acel gen de răni ale coloanei pe care se presupune că le ai deja. În plus, operația creşte riscul de infecție, ceea ce ți-ar putea pune viața în pericol, în special aşa slăbit cum eşti acum.
   - Dar dacă funcționează?
   - Dacă funcționează - e posibil să poți merge din nou într-o săptămână.
   Sally tresări, strângându-şi fratele de mână.
   Acesta încercă să îşi imagineze cum ar fi să trăiască. Să aibă din nou un viitor. Să se bucure de sănătatea sa de fier pe care o luase drept sigură întreaga viață.
   - Cât de curând m-ați putea opera? întrebă el, inspirând adânc.
   Kinlock se încruntă, uitându-se la trusa medicală.
   - Dacă eşti sigur că asta vrei, aş putea să o fac acum. Am toate instrumentele necesare, iar operația în sine nu va lua mult.
   David şi Sally se uitară unul la altul, comunicând fără cuvinte. Cu cât amâna mai mult operația, cu atât avea să fie mai slab.
   Îngrozit de riscul la care se supunea, dar conştient că era ultima lui speranță, tânăra aprobă rigid din cap.
   El se întoarse către chirurg.
   - Atunci s-o facem acum.
   - Foarte bine.
   Kinlock ezită.
   Dacă ajută cu ceva, în situația dumitale şi cunoscând riscurile, aş lua aceeaşi decizie.
   David găsi o oarecare consolare în asta. Privirea lui se opri asupra sticluței de pe noptieră, gândindu-se la visele ciudate, culorile şi sunetele distorsionate, confuzia în care tăise de când îşi recăpătase cunoştința după ce fusese rănit.
   Dacă ar fi fost suficient de puternic, ar fi apucat sticla şi ar fi azvârlit-o în celălalt capăt al camerei. Însă de săptămâni întregi luase bucuros medicamentul, socotindu-l singurul lucru care făcea viața suportabilă.
   - De când am început să iau laudanum m-am simțit ca şi cum... un străin mi-ar fi acaparat mintea. Am crezut că mă simțeam aşa pentru cp eram pe moarte.
   Îşi strânse buzele.
   - Opiul este un prieten grozav de înşelător.
   - Aşa e, dar vei avea nevoie de el pentru operație, îl avertiză Kinlock. După aceea, e preferabil să micşorezi treptat doza. Dacă te opreşti dintr-odată, vei avea câteva zile chinuitoare de poftă, frisoane, transpirații şi Dumnezeu mai ştie ce.
   - Aveți destulă experiență cu dependenți de opiu pentru a fi sigur că renunțarea treptată funcționează mai uşor?
   Chirurgul păru tulburat.
   - Sincer, nu ştiu, domnule maior. Este un obicei greu de stopat. Am cunoscut un dependent care a încercat metoda aceasta şi a eşuat jalnic. Probabil ar fi eşuat oricum, sau poate metoda dumitale va funcționa mai bine. Nu pot spune cu siguranță. Dar nu trebuie să te decizi imediat. Ia o doză mare acum şi continuă să iei în următoarele câteva zile. Ar fi un chin prea mare pentru corpul dumitale dacă ai renunța la drog odată cu operația. Vei putea să te opreşti când te vei simți mai bine.
   Deşi David aprobă din cap, se hotărâse deja să renunțe la medicament cât mai curând posibil.
   Înghiți doza mare pe care i-o dădu Sally ca să poată îndura operația. Dar după ce Kinlock avea să termine, nu avea să se mai atingă de nicio picătură din licoarea aceea nenorocită.
   Kinlock îi făcu semn lui Sally să iasă pe coridor, unde David să nu-i poată auzi.
   - Voi avea nevoie de doi bărbați care să-l imobilizeze şi de cineva care să îmi dea instrumentele. Mai am nevoie de prosoape, cearşafuri şi multă apă caldă şi săpun pentru spălat. Nu ştiu de ce, dar curățenia pare să reducă infecțiile, îi explică el, văzându-i expresia de pe chip.
   Lui Sally i se păru logic. La urma urmei, nu era o distanță foarte mare între curățenie şi sfințenie, aşa că trebuia să ajute la operație.
   - Pregătesc totul numaidecât.
   Doctorul puse mâna pe clanță dând să se întoarcă, dar se opri.
   - Spuneai că fratele dumitale e oaspete aici. A cui e casa - a vreunui tovarăş?
   - E a soției lui David.
   - Soție! De ce nu se află aici? întrebă Kinlock.
   - S-au căsătorit abia acum câteva zile şi a fost, de fapt, o căsătorie de conveniență. Abia se cunosc. Lady Jocelyn nici măcar nu ştie că sunteți aici.
   În timp ce explica, Sally se gândi pentru prima dată cum avea să reacționeze vrăjitoarea dacă David se însănătoşea miraculos. Simți o plăcere teribilă, în ciuda înfiorătoarei posibilități ca Lady Jocelyn să fie legată pe vecie de familia Lancaster.
   Pufnind la auzul idioțeniilor înaltei societăți, Kinlock intră înapoi în cameră.
   Lăsând la o parte reacția lui Lady Jocelyn, Sally se grăbi să adune cele trebuincioase. Doamna casei îi spuse să ceară orice era nevoie şi chiar asta avea de gând să facă.

            Sally era recunoscătoare că pregătirile chirurgicale includeau acoperirea unei mari părți din corpul lui David cu cearşafuri, în afara zonei mici, proaspăt cicatrizate unde avea să se fac incizia.
   Privind doar o mică porțiune de piele îi era mai uşor să uite că persoana cea mai dragă ei pe lume se afla sub cuțit...
   Îşi alungă gândul şi se postă lângă pat.
   - Vă voi ajuta chiar eu cu instrumentele.
   - Eşti sigură, fetițo? Poate ar fi mai bine să vină cineva care nu are legătură cu pacientul. N-o să meargă dacă leşini sau te ia cu amețeli.
   - N-o să mă ia cu amețeli, îl asigură ea cu fruntea sus. Mă descurc, nu vă faceți griji.
   - Foarte bine, zâmbi el uşor.
   Îi comunică rapid denumirile instrumentelor şi ordinea în care aveau să fie folosite.
   Bisturiele, sondele şi alte unelte misterioase cu muchii ascuțite străluceau de curățenie.
   Cei doi servitori desemnați să asiste erau pe poziții, Hugh Morgan la capătul patului şi vizitiul vânos şi taciturn - la picioare. Fără a fi în largul lor, dar hotărâți, îl apucară pe David şi operația începu.

           Sally fu uimită de cât de repede lucra Kinlock, tăind cu dexteritate şi tamponând sângele. Simțind că era pe cale să leşine, se concentră asupra instrumentelor care i se cereau, fără să se uite la operație, până când avea să se simtă mai bine.
   După un timp îndelungat de sondare meticuloasă a rănii deschise, doctorul scoase un sunet de satisfacție. Cu o delicatețe ce părea nepotrivită unor mâini atât de mari şi puternice, extrase un mic fragment de metal.
   Dându-i drumul în ligheanul pe care îl ținea Sally, murmură:
   - Acum ne mai uităm puțin pe aici, să ne asigurăm.
   Când fu mulțumit, închise incizia.
   Abia dacă fusese nevoie de ajutorul servitorilor, pentru că David abia de se mişcase în timpul operației, cu excepția dății când respirase avid şi a unui tremur convulsiv la prima incizie.
   - Dă-mi borcanul acela, fetițo, spuse Kinlock după ce închise rana.
   Sally se conformă, deschizându-i borcanul.
   Înăuntru era o substanță de un gri-verzui dezgustător care duhnea. Spre oroarea ei, doctorul unse rana cu substanța vâscoasă.
   Cum putea un om devotat curățeniei să foloseasc ceva care arăta atât de urât? Îşi încleştă fălcile în semn de protest. Era prea târziu să nu aibă încredere în el.
   Operația fiind gata, atmosfera se destinse atât de brusc, încât Sally abia observă când Kinlock puse un pansament şi, cu o voce joasă, îi dădu instrucțiuni lui Morgan, care avea să rămână cu David.
   Simțindu-se din nou amețită acum că îşi terminase rolul de asistentă, Sally se repezi afară şi se prăbuşi pe o sofa de lângă peretele galeriei.
   Kinlock o avertizase pe bună dreptate că operația avea să o afecteze. Totuşi, o găsi şi fascinantă. Când scoțianul ieşi într-un final din cameră, ea ridică privirea temătoare.
   - Credeți... credeți că a decurs bine?

           El se aşeză la celălalt capăt al canapelei, la fel de obosit ca prima dată când îl întâlnise. Fata se îngrijoră când medicul îşi îngropă capul în palme, dar îi veni inima la loc în momentul în care se uită la ea cu un zâmbet liniştitor.
   - Da, a decurs foarte bine. Schija a ieşit uşor, şi din testele pe care le-am făcut simțurile sunt intacte la nivelul picioarelor. Încă mai există un risc de infecție, dar, cu voia lui Dumnezeu, cred că va supraviețui şi, probabil, va fi ca nou.
   Sally nu plânsese când i se spusese că David avea să moară, dar când auzi că avea să trăiască, izbucni în hohote sfâşietoare care nu păreau să se mai termine.
   - Slavă Domnului, bâigui ea printre sughițuri.
   - Slavă Domnului.
   Kinlock îi puse un braț pe după umeri în timp ce ea continuă să plângă.
   - Linişteşte-te acum. Eşti o fată curajoasă, iar fratele dumitale are noroc de dumneata.
   Sally se întoarse, îngropându-şi fața în pieptul lui. Emana o forță şi o soliditate extraordinare. Haina sa de lână mirosea încă a tutun de pipă parfumat, ducând-o cu gândul în urmă cu dou decenii, când tatăl său o ținea în brațe, apărând-o de toate problemele din lumea unui copil de opt ani.
   Amintirea o făcu să plângă şi mai tare. Îşi pierduse tatăl, apoi mama şi fusese aproape să-l piard şi pe David. Dar acum, cu mila lui Dumnezeu şi a acestui scoțian bădăran, nu mai avea să rămână singură.
   Oprindu-se din plâns, se dezlipi în cele din urmă de Kinlock şi scoase o batistă din buzunar.
   - Îmi pare rău că sunt aşa o plângăcioasă. Doar că ceea ce ați făcut este atât de aproape de un miracol încât... de-abia îmi vine să cred.
   Kinlock scoase un zâmbet obosit, care îl făcu să arate ca un copil.
   - Ei bine, ai dorit un miracol. Te-ai oprit pe la biserică ieri?
   - Nu, dar mă voi opri mâine, negreşit!
   - Aşa să faci. Chiar şi Dumnezeu apreciază recunoştința când face o treabă bună.
   Sally se ridică.
   - E timpul să mă întorc la David. Există instrucțiuni speciale cu privire la ceea ce trebuie făcut peste noapte?
   - Singura mea instrucțiune este să iei o cină copioasă şi apoi să dormi bine, rosti el sever. Ordinele doctorului. Dacă nu începi să îți porți de grijă, vei ajunge pacientă cât de curând. Nu trebuie să-ți faci griji pentru maiorul Lancaster.  Morgan o să-l vegheze, iar eu o să trec pe aici mâine.
   Fata dădu să protesteze, dar se răzgândi. Odată tensiunea destrămată, oboseala îi pătrunsese până în măduva oaselor. Nu putea face pentru David nimic din ce nu ar fi putut face altcineva.
   - Foarte bine.
   Kinlock se ridică în picioare şi îşi roti brațele, relaxându-şi muşchii încordați.
   - Se găseşte vreun strop de whisky în această reşedinţă somptuoasă?
   Dacă ar fi cerut o baie în cel mai bun soi de Porto, Sally i-ar fi îndeplinit dorința.
   - Coborâm ca să aflăm?
   Kinlock îşi luă trusa medicală şi împreună merseră în camera de zi. Majordomul bine instruit al lui Jocelyn răspunse la chemarea clopoțelului, aducând repede carafe de whisky şi coniac.
   Nu putea să nu recunoască meritele personalului. Nici măcar o dată nu văzuse din partea cuiva un semn de dispreț față de persoana ei modestă, nici măcar din priviri, deşi cu siguranță aveau multe de povestit în camera servitorilor.
   Observând că mâinile lui lan Kinlock tremurau în timp ce îşi turna whisky, îl întrebă:
   - Sunteți întotdeauna atât de încordat după o operație?
   El păru puțin ruşinat.
   - Da. Mâinile îmi sunt stabile ca o piatră în timpul operației, dar apoi îmi vine greu să cred că am fost îndeajuns de îndemânatic pentru aşa ceva. Este incredibil de greu să tai în corpul uman, ştiind cât de greu îi este pacientului, dar uneori operația e singura scăpare. Aşa cum s-a întâmplat şi azi.
   Dădu peste cap jumătate din whisky, apoi reumplu paharul şi se aşeză pe sofa, bând într-un ritm mai moderat.
   Sally sorbea din coniac. Era foarte bun, după cum se şi aşteptase.

       - Ce a fost pansamentul acela urât mirositor pe care l-ați folosit?
   - Eşti sigură că vrei să ştii? rânji Kinlock.
   - Da, vă rog.
   - Pâine mucegăită şi apă.
   - Dumnezeule mare! După ce ați făcut atâta caz legat de curățenia instrumentelor, l-ați dat pe David cu amestecul acela oribil? exclamă Sally, îngrozită de-a binelea.
   - Ştiu că pare ciudat, dar peste tot în lume există tradiții populare care folosesc substanțe mucegăite pentru pansamente, explică doctorul. În China, se foloseşte lapte bătut de soia mucegăit. În sudul şi în estul Europei, mi s-a spus că țăranii au tot timpul o bucată de pâine agățată de grindă. Dacă cineva se răneşte, iau pâinea, taie mucegaiul şi fac o pastă cu apă, pe care apoi o pun pe rană.
   - De-a dreptul remarcabil.
   Sally fusese întotdeauna extrem de curioasă, o trăsătură utilă unei profesoare.
   - Dumneavoastră aveți pâine mucegăită în pod?
   Medicul clătină uşor din cap.
   - Această substanță am primit-o de la un marinar rus care a jurat că este cea mai bună pe care a folosit-o vreodată. Am încercat-o şi am observat că pierd mai puțini pacienți din cauza infecțiilor şi chinurilor. Am tot folosit amestecul de apă şi pâine în ultimii opt ani.
   - Ce v-a făcut să încercați ceva atât de neortodox?
   - Am călătorit mult, fapt care mi-a trezit interesul pentru medicina populară. Colegii mei mai tradiționalişti strâmbă din nas, dar uneori funcționează. Unul dintre scopurile mele în viață este să testez aceste practici şi să descopăr care funcționează.
   Zâmbi.
   - De exemplu, nu am observat ca punerea unui cuțit sub patul unui copil să-i înjumătățească suferința, dar scoarța de salcie e într-adevăr bună pentru dureri şi febră. Când găsesc ceva ce dă rezultate, îl folosesc.
   Acum că David fusese tratat, Sally era curioasă să afle despre Kinlock bărbatul, nu Kinlock chirurgul.
   - Ce alte scopuri aveți în viață?
   - Să salvez cât mai mulți oameni cu putință din fața Doamnei cu Coasa. La urma urmei, moartea învinge întotdeauna. Dar nu fără o luptă cu Dumnezeu.
   Expresia lui era sumbră.
   Dorind să-i şteargă tristețea din priviri, Sally ridică paharul.
   - Un toast pentru victoria de azi asupra Doamnei cu Coasa!
   Luminându-se la față, ciocnir paharele şi băură.
   Sally mai turnă un rând şi se afundară într-o conversație fără pretenții, bucurându-se amândoi de euforia postoperatorie.
   Sally vorbi despre slujba ei de guvernantă, Kinlock despre cursurile urmate la Edinburgh şi Londra. După o pregătire dublă de generalist şi de chirurg, devenise medic pe un vas, cu care ajunse în multe părți ciudate ale lumii.
   Mai târziu, fusese medic militar, perfecționându-se în mijlocul luptelor.
   Sally recunoştea pasiunea pentru vocația sa în fiecare cuvânt pe care îl rostea. Într-adevăr, un scoțian nebun! Îl binecuvântă pe doctorul Ramsey pentru că o trimisese la acest bărbat care era, cu siguranță, singurul chirurg din Londra care i-ar fi putut salva fratele.

                                    Capitolul 8

           Obosită după ziua lungă petrecută în afara casei, Jocelyn trecu pe lângă salon, dar se opri la auzul unei voci de femeie. Oare mătuşa Laura să fi uitat de supărare şi să se fi întors la Londra?
   Sperând să fie aşa, deschise uşa la camera de zi.
   Spre dezamăgirea ei, nu o găsi pe mătuşa sa, ci pe cumnata cea vulgară pe cale să se îmbete cu un individ lălâu pe care Jocelyn nu-l mai văzuse până atunci. Chipul ei se tensionă în fața unor asemenea libertăți manifestate în propria casă.
   Cu toate acestea, amintindu-şi decizia de a fi mai răbdătoare, bătu încet în retragere. Chiar dacă Sally era beată, probabil că nu s-ar fi apucat să-i fure argintăria, care oricum nu se afla în camera de zi.
   Înainte să iasă, Sally ridică privirea şi o zări.
   - Am veşti proaste pentru dumneata, Lady Jocelyn.
   - Vai, nu. A... murit?
   Jocelyn înmărmuri, simțind un fior rece până în măduva oaselor pe măsură ce era cuprinsă de tristețe.
   Deci David nu mai era, trupul său slab se răcea în camera de sus, iar ochii săi verzi erau închişi pentru totdeauna. Nici măcar nu fusese acasă. Scurta vizită din ziua precedentă ținuse loc de rămas-bun. Nu-i de mirare că Sally ceruse carafa de coniac.
    - Dimpotrivă, continuă Sally cu vocea sa puternică de profesoară. Domnul doctor Kinlock, aici de față, a realizat o operație de-a dreptul splendidă şi este posibil ca David nu doar să supraviețuiască, ci şi să-şi revină complet.
   Avea să trăiască! Aceste cuvinte produseră un şoc chiar mai mare decât vestea morții sale.
   Amețită de atâtea veşti contradictorii, Jocelyn înaintă şi se prinse de spătarul unui scaun pentru a-şi reveni. Ar fi fost minunat ca spusele lui Sally să fie adevărate. David merita să trăiască şi să fie fericit.
   Dar peste toată această bucurie năvăli dintr-odată un gând puternic: nu făcuse acea înțelegere cu un soț care avea să trăiască!
   - Ştiu că voiai să moară.
   Sally se ridică şi se apropie de Jocelyn cu o privire sticloasă.
   - Poate ar fi mai bine să rămân aici şi să-l îngrijesc până când va putea fi mutat din casă. Întrucât nu va muri, poate doreşti să remediezi situația.
   Jocelyn simți cum fața i se golea de sânge.
   - Ce lucruri îngrozitoare poți să spui! Deşi intenția mea a fost aceea de a deveni văduvă, nu-i doream moartea lui David. Sper că poți înțelege diferența.
   Cu privirea încețoşată, Jocelyn bâjbâi în jurul scaunului şi se prăbuşi în el, oscilând între senzația de leşin şi dorința de a-i scoate ochii lui Sally.
   Simți ceva rece în palmă şi, când ridică privirea, îl zări pe doctor care îi întindea un pahar cu coniac, manifestând o îngrijorare profesională evidentă.
   - Beți asta, Lady Jocelyn. Vă va ajuta să treceți peste şoc.
   Ascultătoare, sorbi din pahar, înecându-se puțin când coniacul o arse pe gât în drum spre vintrele ei. Dar chirurgul avusese dreptate, mintea ei începu să funcționeze din nou. Se uită în pahar, încercând să-şi pună sentimentele în ordine.

          În ruptul capului nu i-ar fi putut părea rău că David Lancaster avea să trăiască.
   Dar cum avea să afecteze acest lucru planurile sale cu privire la Candover? Chiar dacă ducele s-ar fi îndrăgostit de ea, nu putea să-i devină soție.
   La acest gând îi veni să plângă.
   Dându-şi seama că era pe cale să se afunde în sentimente contradictorii, îşi canaliză atenția spre altceva.
    De exemplu, spre chirurg, care i se păru mai acceptabil la o privire mai atentă. Oricât de lălâu părea, avea o privire inteligentă şi blândă în timp ce explica de ce maiorul fusese bolnav atâta vreme şi ce făcuse pentru a-l vindeca.
   Când termină, Jocelyn fu în stare să schițeze un zâmbet autentic.
   - Vă mulțumesc, domnule doctor. Ați avut o zi productivă. Nu îl cunosc pe maiorul Lancaster de multă vreme, dar ştiu că lumea asta e un loc mai bun pentru el.
   Sub privirea dezgustată a lui Sally, Kinlock aproape începu să toarcă atins de farmecul zâmbetului lui Lady Jocelyn. Nici cei mai inteligenți bărbați nu păreau capabili să recunoasc o târfă din elita societății când se aflau în fața ei.
   De îndată ce gândul îi încolți în minte, se ruşină de ea însăşi. Probabil coniacul îşi făcea efectul pe stomacul gol.
   Acuzația sa cum că Lady Jocelyn i-ar fi dorit răul lui David pornise tot de acolo. De îndată ce rostise cuvintele ar fi vrut să îşi muşte limba, şi nu doar pentru că doctorul Kinlock o privise dezaprobator. Însă şi Lady Jocelyn arătase surprinzător de vulnerabilă, ca un copil lovit, când Sally făcuse acele afirmații fără să gândească. Cine ar fi crezut că vrăjitoarea era capabilă de sentimente?
   Probabil era supărată doar din cauză că îi fusese insultată demnitatea.
   Cu toate acestea, Sally fusese foarte nepoliticoasă faţă de gazda ei. Deşi scuzele nu se numărau printre specialitățile ei, tânăra declară bățos:
   - Îmi pare rău pentru ce am spus, Lady Jocelyn. Sunt sigur că David va fi bine îngrijit până când va putea fi ă mutat. Voi începe să caut un alt loc cât mai repede, ca să nu te deranjăm inutil.
   - Nu e nevoie să te grăbeşti. Casa e suficient de mare pentru a adăposti un regiment întreg, sau cel puțin o companie.
   Învăluindu-se în răceala obişnuită, Lady Jocelyn se ridică.
   - Domnule doctor, aştept să-mi trimiteți nota de plată. Veți lua, desigur, în considerare şi rezultatele obținute.
    Doctorul se uită la Sally.
   - Domnişoara Lancaster m-a angajat, şi cred că dânsa intenționează să se ocupe de plată.
   - Nici nu încape vorbă, este responsabilitatea mea.
   Îi zâmbi din nou, minunat, doctorului.
   Sally trebui să admită că dacă i s-ar fi zâmbit vreodată astfel, până şi ea ar fi fost dispusă să uite numeroasele defecte de caracter ale lui Lady Jocelyn.

           Jocelyn se uită la ceasul de pe poliță.
   - E târziu. Îngăduiți-mi să vă ofer trăsura mea pentru a vă conduce la casele dumneavoastră. Asta dacă nu doreşti să rămâi peste noapte, domnişoară Lancaster.
    Ruşinată de remarcile nepoliticoase de mai devreme, Sally refuză.
   - Nu e nevoie. Domnul doctor Kinlock spune că David va dormi toat noaptea, iar Morgan va sta cu el. Voi merge pe jos. Nu este departe şi e încă lumină afară.
   Nu se mai gândise la slujba ei de câteva ore bune, dar îşi dădu brusc seama că trebuia să facă în aşa fel încât familia Launceston să fie în continuare mulțumită de serviciile ei.
   Probabil că Lady Jocelyn avea să renunțe la aranjamentul financiar, întrucât nu mai beneficia de văduvia timpurie pe care o dorise. Nu era o problemă. Viața lui David merita toate averile din lume, plus că nu i-ar fi fost pe plac o viaţă de huzur.

             După o privire rapidă către Sally, Kinlock o contrazise:
   - Acceptăm bucuroşi oferta dumneavoastră generoasă, Lady Jocelyn. Voi avea grijă ca domnişoara Lancaster să ajungă acasă în siguranță. Plecăm de îndată ce chemați trăsura.
   - Nu este necesar, mormăi Sally în timp ce Lady Jocelyn chema trăsura.
   Doctorul chicoti.
   - În opinia mea profesională, este necesar. Cât de des consumi coniac?
   - Aproape deloc, recunoscu ea. Dar nu sunt deloc cherchelită.
   Afirmația sa plină de demnitate fu subminată de un sughiț.
   Cu ochi scăpărători, Kinlock o apucă ferm de braț şi o conduse afară către trăsură. Sally urcă şi se afundă recunoscătoare în pernele moi de catifea. Era fără îndoială puțin amețită şi cu chef de chicoteli. Ce ciudat.
   Mai târziu, nu îşi mai aduse aminte despre ce vorbiseră pe drum, sau dacă vorbiseră despre ceva, dar înainte de a ajunge la casa familiei Launceston, Kinlock îi făcu semn vizitiului să oprească.
   Sally se uită pe fereastră, recunoscând o tavernă situată la două străzi de casa angajatorilor săi.
   - Nu am ajuns încă.
   O luă de mână pentru a o ajuta să coboare.
   - Aşa este, dar mâncarea e bună şi intenționez să te hrănesc bine înainte de a te conduce acasă. Altfel, vei fi concediată pe motiv de beție şi va fi vina mea.
   Avea un ton amuzat, dar cu toate acestea, Sally se simți jignită.
   - Nu sunt beată. Doar... doar puțin veselă. Nu am nevoie de mâncare.
   El îi puse mâna pe braț.
   - Poate că dumitale nu îți e foame, spuse el diplomat, dar mie îmi este. Eşti amabilă să îmi ții companie, ca să nu mănânc singur?
   Când o rugă astfel, nu mai putu să refuze. De fapt, nici nu voia să-l refuze. Era lihnită, dacă stătea să se gândească mai bine.
   Taverna era curată, bine întreținută, cu arome tentante adiind dinspre bucătărie. Proprietarul îl salută pe Kinlock ca pe un prieten vechi şi îi conduse la o masă întunecată, într-un colț liniştit.
   Sally dădu gata repede nişte pâine cu brânză, o plăcintă fierbinte cu carne de vită şi ceapă, o budincă de piersici şi cafeaua tare pe care doctorul o obligă să o bea.
   După ce termină cafeaua, mărturisi plină de candoare:
   - Îmi pare rău că sunt aşa o pacoste, domnule doctor. Trebuie că am fost puțin beată, altfel nu m-aş simți atât de trează acum.
  Interlocutorul ei zâmbi în timp ce felia un măr în opt bucăți, cu mână de chirurg.
   - Bucuria pentru fratele dumitale combinată cu coniacul pe stomacul gol au avut un efect interesant asupra dumitale.
   Sally se lăsă pe spătarul înalt de stejar, simțindu-se foarte liniştită.
   - Nu cred că am mai mâncat o masă întreagă de când am văzut lista răniților după Waterloo.
   Primăvara păruse nesfârşită în timp ce Anglia aştepta o bătălie cu monstrul corsican, miraculos întors de pe insula Elba, având alături de el întreaga armată franceză. Citise ziarul din reflex, avidă de orice ştire. Poate că avusese o premoniție, deoarece nu fusese niciodată atât de îngrijorată în anii în care David luptase în Peninsula Iberică.
   Când prinsese veste despre rănile sale grave, nu fusese surprinsă. I se făcuse rău, fusese îngrozită, dar nu surprinsă.
   Şi apoi începuse aşteptarea...
   Amintindu-şi că toate acestea trecuseră acum, adăugă:
   - Îmi pare rău că din cauza mea va trebui acum să mergeți pe jos, când trăsura lui Lady Jocelyn v-ar fi dus până acasă. Locuiți aproape de spital?
   - Nu, am un cabinet la câteva străzi distanță, pe Harley Street, şi locuiesc în apartamentul de deasupra. Iau masa des aici.
   Făcu un cerc într-o picătură vărsată de bere.
   - Care e povestea cu însurătoarea fratelui dumitale? Nu cred că e un aranjament obişnuit.
   Sally îi relată pe scurt de ce Lady Jocelyn dorise să devină o văduvă bogată şi cum ajunsese să-l ia de soț pe David.
   Povestea suna bizar, însă doctorul nu păru deloc şocat.
   Ea îşi zise că era nevoie de mult mai mult pentru a-l surprinde pe Ian Kinlock.
   Când termină de povestit, el clătină din cap cu o expresie buimacă.
   - Biata femeie. Nu-i de mirare că voi două sunteți la cuțite. Interesele voastre cu privire la starea de sănătate a maiorului erau diametral opuse.
   - Mă puteți învinovăți că nu m-ar fi mirat dacă ar fi pus punct existenței sale nedorite?

...................................................