2-8
Cred că am adormit, amețită de gin și de soarele fierbinte.
M-am trezit brusc căutându-mi disperată geanta. Era încă acolo. Pielea mă înţepa, eram plină de furnici - erau peste tot, în păr, pe gât şi pe piept - şi am sărit ca arsă, în picioare, încercând să le dau jos de pe mine. La nici zece metri mai încolo, doi adolescenţi, plimbând o minge de fotbal de la unul la altul, se opriră să se uite la mine, râzând în hohote.
Trenul se opreşte. Suntem aproape de casa lui Jess şi Jason, dar nu pot să văd nimic dincolo de linia ferată, pentru că sunt prea mulţi oameni pe culoar. Mă întreb dacă cei doi sunt acolo, dacă el ştie, dacă a plecat de‐acasă sau dacă mai locuieşte cu ea, trăind o minciună pe care încă n‐a descoperit‐o.
Sâmbătă, 13 iulie 2013
Dimineaţa
Ştiu, fără să mă uit la ceas, că e undeva între opt fără un sfert şi opt şi‐un sfert. Ştiu după felul în care lumina se filtrează prin geam, după sunetele străzii de sub fereastra mea, după zgomotul aspiratorului tras de Cathy pe hol, în dreptul dormitorului meu.
Cathy se trezeşte devreme în fiecare sâmbătă dimineaţa, să se apuce de curăţenie, indiferent de ce se întâmplă. Ar putea să fie ziua ei, ar putea să fie dimineaţa în care Hristos s‐a înălţat la cer - Cathy se va trezi, neapărat, sâmbătă de sâmbătă, să facă curat. Spune că e terapeutic, că asta e premisa pentru un weekend plăcut şi că, făcând mişcare, nu mai trebuie să se ducă la sală.
Aspiratul ăsta de dimineaţă nu mă deranjează cine ştie ce, pentru că oricum nu pot să dorm. Nu pot să dorm dimineţile; nu pot să lenevesc liniştită până spre amiază. Mă trezesc brusc, fără răsuflare şi cu inima bătând să‐mi iasă din piept, cu un gust acru în gură, şi ştiu imediat că nu are niciun sens să mai încerc. Sunt trează de‐a binelea. Cu cât vreau mai mult să uit de mine, cu atât îmi reuşeşte mai puţin.
Viaţa şi lumina nu‐mi permit. Zac în pat, ascultând‐o pe Cathy cum se agită, atât de ocupată şi de veselă, şi mă gândesc la grămăjoara de haine de lângă calea ferată şi la Jess sărutându‐şi amantul în strălucirea soarelui de răsărit.
Ziua se întindea în faţa mea, şi niciun minut nu sunt ocupată.
Aş putea să mă duc la piaţă, pe Broad; aş putea să cumpăr carne de vânat şi costiţă afumată şi să‐mi petrec ziua gătind.
Aş putea să stau pe canapea, cu o cană de ceai, să mă uit la televizor, la Saturday Kitchen.
Aş putea să mă duc la sală.
Aş putea să‐mi actualizez CV‐ul.
Aş putea aştepta să plece Cathy de‐acasă, să mă duc la magazinul din colţ şi să cumpăr două sticle de Sauvignon Blanc.
În altă viaţă, mă trezeam şi eu devreme, odată cu trenul de 8.04; deschideam ochii şi ascultam trenul care făcea ferestrele să vibreze. Pe el îl simţeam lângă mine, somnoros, cald, excitat. După aceea, se ducea să ia ziarele, iar eu făceam omletă, ne aşezam amândoi la masa din bucătărie şi beam ceai, mergeam în pub să luăm un prânz întârziat, adormeam, îmbrăţişaţi, în faţa televizorului.
Îmi imaginez că acum e altfel pentru el, nu mai are parte sâmbăta de partide de sex leneş sau de omletă, ci viaţa îi e plină acum de o altfel de bucurie, de o fetiţă care gângureşte fericită, între el şi soţie. Fata e acum la vârsta la care învaţă să vorbească, zice întruna ma‐ma şi ta‐ta şi tot felul de cuvinte încâlcite şi secrete, de neînţeles pentru oricine altcineva în afara părinţilor.
Durerea pe care o resimt e puternică şi foarte greu de îndurat, se instalează în capul pieptului. Abia aştept să plece Cathy de‐acasă.
Seara
O să mă duc să‐l văd pe Jason.
Mi‐am petrecut toată ziua în dormitor, aşteptând să plece Cathy, ca să pot să beau ceva. Dar n‐a plecat nicăieri. A rămas neclintită, de nemişcat, în sufragerie, „încercând să ajungă la zi cu chestiunile administrative“.
Spre seară, deja nu mai suportam ideea de a sta închisă în dormitor, aşa că i‐am spus că ies la o plimbare. M‐am dus în Wheatsheaf, un pub enorm şi anonim de pe High Street, şi am băut trei pahare mari de vin. Am adăugat la ele şi două păhărele de Jack Daniel’s. Apoi am mers pe jos până la gară, mi‐am cumpărat câteva cutii de gin tonic şi m‐am suit în tren.
Mă duc să‐l văd pe Jason.
Nu mă duc să‐i fac o vizită, nu mă înfiinţez acasă la el, să bat la uşă. Nimic de felul ăsta. N‐am luat‐o razna.
Vreau doar să trec pe lângă casă, să‐l văd din tren. N‐am nimic altceva mai bun de făcut şi n‐am chef să mă duc acasă. Vreau doar să‐l văd. Vreau să‐i văd pe amândoi.
Nu e o idee bună. Ştiu bine că nu e o idee bună.
Dar ce rău pot să le fac?
Mă duc la Euston, rămân în tren şi vin înapoi. (Îmi plac trenurile, ce e în neregulă? Trenurile sunt minunate.)
Înainte, când eram încă eu însămi, visam adesea să fac călătorii romantice cu trenul, împreună cu Tom.
(Linia Bergen pentru a cincea noastră aniversare, Trenul Albastru pentru a patruzecea.)
Stai aşa, trecem acum pe lângă ei.
Lumina este puternică, dar nu văd foarte bine. (Văd dublu. Închid un ochi. Mult mai bine.)
Iată‐i! Oare să fie el? Stau pe terasă amândoi. Nu‐i aşa? E Jason? Cu Jess?
Vreau să fiu mai aproape, nu pot vedea bine. Vreau să fiu mai aproape de ei.
Nu mă mai duc la Euston. O să cobor la Witney.
(N‐ar trebui să cobor la Witney, e prea periculos, dacă Anna sau Tom dau peste mine?)
Ba o să cobor la Witney.
Nu e o idee bună.
E o idee foarte proastă.
La capătul opus al trenului e un bărbat cu părul nisipiu spre roşcat. Îmi zâmbeşte. Vreau să‐i spun ceva, dar cuvintele se evaporă, îmi dispar de pe limbă în momentul în care vreau să le rostesc. Aproape că le simt gustul, dar nu‐mi dau seama dacă e acru sau amar.
Tipul îmi zâmbeşte sau rânjeşte dispreţuitor la mine?
Nu‐mi dau seama.
Duminică, 14 iulie 2013
Dimineaţa
Îmi simt inima în gât, inconfortabil, bubuind. Gura mi‐e uscată şi mă doare când înghit. Mă întorc pe‐o parte, cu faţa spre fereastră. Draperiile sunt trase peste fereastră, dar mă dor ochii şi de la puţina lumină care se filtrează prin ele. Îmi duc mâna la faţă; îmi apăs pleoapele cu degetele, încercând să le masez să‐mi treacă durerea.
Unghiile îmi sunt mizerabile.
Ceva e în neregulă. Pentru o secundă, am senzaţia că pic în gol, ca şi cum patul ar fi dispărut de sub mine.
Noaptea trecută. Ceva s‐a întâmplat. Respir precipitat; mă ridic în capul oaselor, însă prea brusc, inima îmi palpită sălbatic, capul îmi zvâcneşte de durere.
Aştept să‐mi amintesc ce s‐a întâmplat. Câteodată durează o vreme. Alteori, totul îmi revine în minte într‐o secundă. Iar altă dată aştept degeaba.
Ceva s‐a întâmplat. Ceva rău de tot. A fost o ceartă. Voci ridicate. Pumni? Nu ştiu, nu‐mi aduc aminte. M‐am dus în pub, m‐am urcat în tren, am ajuns în gară, apoi eram pe stradă. Pe Blenheim Road. M‐am dus pe Blenheim Road.
Dintr‐odată, amintirea năvăleşte peste mine şi mă cuprinde o groază profundă.
Ceva s‐a întâmplat, de asta sunt sigură. Nu pot să‐mi închipui ce, dar presimt că aşa e. Simt o durere, ca şi cum mi‐aş fi muşcat obrazul, iar pe limbă am gust metalic, de sânge. Mi‐e greaţă, sunt ameţită. Îmi trec mâinile prin păr. Tresar de durere. Un cucui mare, dureros şi sensibil la atingere, în partea dreaptă. Părul îmi e năclăit de sânge.
M‐am împiedicat, asta e. Pe scări, în gară la Witney.
M‐am lovit la cap? Îmi aduc aminte că eram în tren, dar după aceea totul se cufundă într‐o mare de întuneric, un abis.
Trag adânc aer în piept, ca să‐mi liniştesc bătăile inimii, să alung panica ce ameninţă să mă înghită.
Gândeşte‐te! Ce‐am făcut? Am mers în pub, m‐am urcat în tren. În tren era un bărbat - acum îmi aduc aminte - cu părul roşcat. Mi‐a zâmbit. Cred că mi‐a zis ceva, dar nu‐mi aduc aminte ce anume. Mai e ceva legat de el, trebuie să îmi amintesc, dar nu reuşesc, nu mă descurc în întunericul minţii mele.
Sunt înspăimântată, dar nu‐mi dau seama de ce, fapt care‐mi amplifică spaima. Nu ştiu nici măcar dacă am vreun motiv să‐mi fie frică. Mă uit în jur, prin cameră.
Telefonul nu e pe noptieră. Geanta nu e pe podea, nici nu atârnă pe spătarul scaunului, unde o las de obicei.
Trebuie să fie totuşi pe undeva, pentru că sunt în casă, ceea ce înseamnă că am avut cheile.
Mă dau jos din pat. Sunt goală. Mă uit la mine în oglinda mare, în mărime naturală, de la şifonier. Mâinile Îmi tremură. Rimelul mi s‐a întins pe obraji şi am o tăietură pe buza de jos. Pe picioare sunt numai vânătăi. Mi‐e rău. Mă aşez înapoi pe marginea patului şi‐mi pun capul pe genunchi, aşteptând ca valul de greaţă să treacă. Mă ridic în picioare, iau un capot pe mine şi deschid uşa dormitorului, doar o crăpătură. În apartament este linişte.
Nu ştiu de ce, dar sunt convinsă că nu e acasă Cathy.
Mi‐a zis cumva că o să rămână la Damien azi? Aşa am senzaţia, deşi nu‐mi aduc aminte când anume mi‐a spus.
Văd că uşa dormitorului ei este deschisă. Trag cu ochiul prin încăpere. Patul e făcut. E posibil să se fi trezit deja, să fi făcut patul, dar nu cred totuşi că a fost aici azi‐noapte, ceea ce este o uşurare pentru mine, într‐o oarecare măsură. Dacă nu e aici, înseamnă că nu m‐a văzut şi nu m‐a auzit venind aseară, deci nu ştie în ce hal am ajuns acasă.
Asta n‐ar trebui să conteze, dar contează: ruşinea pe care o simt în privinţa unui incident e direct proporţională nu doar cu gravitatea situaţiei, ci şi cu numărul celor care au fost martori la ce mi s‐a întâmplat.
În capul scărilor, mi se face rău din nou, ameţesc şi mă prind cu putere de balustradă. Una dintre marile mele temeri (pe lângă hemoragia abdominală din momentul în care ficatul meu, în cele din urmă, va ceda) e aceea că aş putea să cad pe scări şi să‐mi rup gâtul. Numai gândul la chestia asta îmi produce iar greaţă. Vreau să mă aşez, să mă întind, dar trebuie să‐mi găsesc geanta, să‐mi verific telefonul.
Trebuie, cel puţin, să mă asigur că nu mi‐am pierdut cărţile de credit, trebuie să ştiu pe cine am sunat şi când. Îmi lăsasem geanta aiurea, aruncată în hol, chiar lângă uşa de la intrare. Lângă ea zac grămadă, aruncaţi la un loc, blugii şi chiloţii; când ajung în capul scărilor, simt un damf de urină.
Apuc geanta să caut telefonul - e înăuntru, slavă Domnului, împreună cu o mână de bancnote boţite, de douăzeci de lire, şi un şerveţel pătat de sânge. Greaţa mă cuprinde din nou, de astă dată cu mult mai multă forţă; simt fierea urcându‐mi‐se în gât şi alerg la baie, dar nu mai ajung, vomit pe covor, la jumătatea scărilor.
Trebuie să mă aşez. Dacă nu mă aşez, o să leşin, o să mă prăbuşesc. O să curăţ mai târziu.
Ajunsă înapoi la etaj, pun telefonul în priză şi mă întind pe pat. Îmi ridic picioarele şi braţele, uşor, cât se poate de blând, ca să le inspectez. Pe picioare, deasupra genunchilor, sunt toată numai vânătăi, din cele pe care le au, de obicei, beţivii, genul pe care le faci când te ciocneşti din viteză de diverse obiecte. În schimb, pe braţe, înspre umeri, am nişte vânătăi mult mai îngrijorătoare, pete întunecate, ovale, ca nişte urme de degete.
Chestia asta, în sine, nu e neapărat sinistră, am mai avut asemenea semne, de obicei când am căzut şi m‐a ajutat cineva să mă ridic. Rana de la cap pare destul de serioasă, dar putea fi un accident, ceva inofensiv, ca şi cum m‐aş fi lovit când am vrut să urc într‐o maşină. Poate chiar în taxiul care m‐a adus acasă.
Iau telefonul. Am două mesaje. Primul e de la Cathy, primit după cinci, mă întreba unde am dispărut. Urmează să plece la Damien şi să rămână peste noapte, aşa că ne vedem a doua zi. Speră că nu m‐am apucat de băut de una singură.
Al doilea e de la Tom, primit la zece şi un sfert. Aproape că scap telefonul din mână de spaimă în momentul în care îi aud vocea; urlă.
„Pentru numele lui Dumnezeu, Rachel, ce mama dracului e în neregulă cu tine? Mi‐a ajuns, OK, m‐am săturat! Tocmai am petrecut ultima oră în maşină, căutându‐te. Ai speriat‐o îngrozitor pe Anna, ştii? A crezut că ai... a crezut că eşti... Nu ştiam ce să fac altceva, ca să nu sun la poliţie. Lasă‐ne în pace! Încetează să mă mai suni, încetează să mai vii aici, lasă‐ne în pace, auzi? Nu vreau să vorbesc cu tine! Pricepi sau nu? Nu vreau să vorbesc cu tine, nu vreau să te văd, nu vreau să te apropii de familia mea. N‐ai decât să‐ţi distrugi viaţa cum vrei, dar n‐o vei distruge şi pe a mea. Nu vei mai putea să faci asta de acum înainte! Nu te mai pot proteja, pricepi? Stai departe de noi!“
Nu ştiu ce‐am făcut. Oare ce‐am făcut? Ce mi s‐a întâmplat între cinci şi zece şi un sfert? De ce mă căuta Tom? Ce i‐am făcut Annei?
Îmi trag plapuma peste cap, închid ochii strâns.
Mă vedeam mergând spre casă, păşind pe aleea îngustă dintre grădina lor şi cea a vecinilor, sărind gardul. Mă gândesc cum aș fi deschis ușile glisante, intrând pe furiș în bucătărie.
Ana stând la masă. O apuc pe la spate, îmi înfing mâna în părul ei lung şi blond, o smucesc cu putere, îi dau capul pe spate, o trag în jos, pe podea și-i sfărâm capul de gresia albastră și rece.
Seara
Cineva țipă. Judecând după cum cade lumina pe fereastra dormitorului, îmi dau seama că am dormit mult timp; probabil că e după‐amiază târziu sau seara devreme.
Mă doare capul. Perna e plină de sânge. Aud pe cineva urlând la parter.
- Nu pot să cred aşa ceva! Pentru Dumnezeu! Rachel! RACHEL!
Am adormit. Oh, Dumnezeule, n‐am curăţat voma de pe scări. Şi hainele uitate pe hol. Oh, Doamne, oh, Doamne.
Trag pe mine o pereche de pantaloni de trening şi un tricou. Deschid uşa de la dormitor şi o găsesc pe Cathy stând drept în faţa mea. E îngrozită când dă cu ochii de mine.
- Ce naiba ai păţit? mă întreabă, apoi ridică o mână. De fapt, ştii ceva, Rachel, îmi pare rău, dar chiar nu vreau să ştiu. Nu mai pot să accept chestiile astea în casa mea. Pur şi simplu, nu mai pot să...
Îşi pierde şirul vorbelor, însă se uită semnificativ spre scări.
- Îmi pare rău, îi zic eu. Îmi pare cumplit de rău, însă mi‐a fost foarte rău şi am vrut, chiar am vrut să curăţ...
- Nu ţi‐a fost rău că ai fost bolnavă, nu‐i aşa? Erai beată. Erai mahmură. Îmi pare rău, Rachel. Chiar nu pot să mai accept chestia asta. Nu mai pot trăi aşa. Trebuie să pleci, OK? Îţi dau o lună să‐ţi găseşti altceva, trebuie să pleci.
Se întoarce şi se îndreaptă spre dormitorul ei.
- Şi, pentru numele lui Dumnezeu, du‐te şi curăţă mizeria aia de‐acolo, spune ea, apoi trânteşte uşa de la dormitor în urma ei.
După ce termin de curăţat, mă întorc în camera mea.
Uşa de la dormitorul lui Cathy e în continuare închisă, dar îi simt furia mută radiind prin ea. Nu pot s‐o învinovăţesc pentru cum se simte. Şi eu aş fi furioasă dacă aş veni acasă şi aş găsi nişte chiloţi plini de urină şi o baltă de vomă pe scări. Mă aşez pe pat şi deschid laptopul, mă loghez la contul de e‐mail şi încerc să‐i scriu mamei. Cred că, în sfârşit, a venit timpul. Trebuie să‐i cer să mă ajute.
Dacă mă mut acasă, n‐o să mai pot continua aşa, voi fi nevoită să mă schimb, să mă fac bine. Însă nu‐mi găsesc cuvintele, nu reuşesc să‐i explic toate astea. Mi‐o şi imaginez citind e‐mailul meu implorator, văd aievea dezamăgirea amară de pe chipul ei, exasperarea. Aproape că o aud oftând.
Telefonul îmi bipăie. E un mesaj, primit acum câteva ore. Tom, din nou. Nu vreau să aud ce are de zis, dar n‐am încotro, nu‐l pot ignora. Inima îmi bate din ce în ce mai repede în timp ce apelez căsuța vocală pregătindu-mă pentru ce e mai rău.
„Rachel, ai de gând să mă suni înapoi?“
Nu mai pare aşa de nervos şi inima mi se domoleşte.
„Voiam să mă asigur că ai ajuns bine acasă. Erai într-un hal fără de hal azi-noapte.”
Un oftat lung, din toată inima.
- Ascultă-mă! Îmi pare rău că am țipat la tine azi-noapte, că lucrurile s-au cam... aprins. Chiar îmi pare rău pentru tine, Rachel, zău că îmi pare rău, dar trebuie să te opreşti.“
Mai ascult mesajul încă o dată, remarcând tandreţea din vocea lui, şi mă năpădesc lacrimile. Mă opresc târziu din plâns și abia atunci mă simt în stare să-i scriu un mesaj prin care îi spun că îmi pare rău, că acum sunt acasă.
Nu pot să-i mai scriu altceva pentru că nu știu cu exactitate pentru ce ar trebui să-mi cer scuze. Nu ştiu ce i‐am făcut Annei, cum am speriat‐o. Şi, sincer, nici nu mă interesează aşa de tare, dar nu vreau ca Tom să fie nefericit din cauza mea. După toate prin câte a trecut, merită să fie fericit. Nu voi fi niciodată invidioasă pe fericirea lui, doar că mi‐am dorit să fi fost fericit cu mine.
Mă aşez în pat şi mă bag sub pătură. Vreau să ştiu ce s‐a întâmplat; aş vrea să înţeleg pentru ce‐ar trebui să‐mi pară rău. Încerc, cu disperare, să găsesc sens în aceste fragmente indefinite de memorie. Sunt convinsă că m‐am certat cu cineva sau că am fost martora unei scene de acest fel. Să fi fost cu Anna?
Degetele mele ating din nou rana din cap, tăietura de pe buză. Aproape că văd în faţa ochilor, aproape că pot auzi cuvintele, dar totul se împrăştie din nou. Nu reuşesc să înţeleg nimic concret. De fiecare dată când sunt pe punctul de a resuscita o amintire reală, totul dispare în întuneric, departe de mine.
Megan
Marţi, 2 octombrie 2012
Dimineaţa
Va ploua în curând, simt ploaia venind. Dinţii îmi clănțăne, vârfurile degetelor îmi sunt albe, cu o tentă vănătă-albăstruie. Nu mă duc acasă. Îmi place aici, afară, e catartic, purificator, ca o baie rece ca gheaţa. Oricum, Scott va veni în curând, mă va trage cu de‐a sila în casă şi mă va înveli în pături, ca pe un copil.
Ieri, în drum spre casă, am făcut un atac de panică.
Era o motocicletă care îşi ambala motorul iar şi iar, şi iar şi era şi o maşină roşie care trecea încet, ca şi cum ar fi fost în căutare de curve de şosea, şi două femei cu cărucioare îmi blocau calea. N‐am putut trece de ele pe trotuar, aşa că am luat‐o pe stradă şi a fost cât pe ce să fiu izbită de o maşină care venea din direcţia opusă şi pe care nu o văzusem. Şoferul se aplecase peste volan şi începuse să urle la mine.
Nu reuşeam să‐mi controlez respiraţia, inima o luase la goană, stomacul mi se făcuse ghem, ca atunci când iei o pastilă şi îţi vine înapoi, şi simţi valul acela de adrenalină care îţi întoarce stomacul pe dos, dar care te face să te simţi şi exaltată, şi speriată în acelaşi timp.
Am fugit acasă și, după ce am traversat casa spre calea ferată, unde m‐am aşezat pe şine, am aşteptat să vină trenul, să treacă, hurducându‐se, peste mine şi să acopere toate celelalte zgomote. L‐am aşteptat pe Scott, să mă calmeze, dar nu a venit acasă. Am încercat să sar gardul, voiam ca pentru o vreme să fiu de partea cealaltă, acolo unde nu se mai duce nimeni.
M‐am tăiat la mână, aşa că m‐am întors în casă şi apoi Scott s‐a întors şi el şi m‐a întrebat ce s‐a întâmplat. I‐am spus că m‐am apucat de spălat vasele şi am spart un pahar. Nu m‐a crezut şi s‐a supărat îngrozitor.
M‐am trezit în timpul nopţii, l‐am lăsat pe Scott dormind şi m‐am strecurat pe terasă. Am format numărul lui şi i‐am ascultat vocea când a răspuns, la început domoală, somnolentă, apoi mai puternică, stresată, îngrijorată, exasperată. Am închis şi am aşteptat să văd dacă o să sune înapoi. Nu îmi ascunsesem numărul, aşa că exista o şansă să sune înapoi. Dar n‐a sunat, aşa că am sunat eu din nou, iarăşi şi iarăşi, şi iarăşi.
Apoi mi‐a intrat căsuţa vocală, anostă şi indiferentă, promiţându‐mi să sune înapoi în cel mai scurt timp. M‐am gândit să sun la cabinet, să cer să fiu programată mai curând, dar m‐am gândit că sistemul lor automat nu e în funcţiune în miez de noapte, aşa că m‐am întors în pat. N‐am dormit deloc.
Aş putea să mă duc în pădurea de la Corly în dimineaţa asta, să fac nişte fotografii; va fi ceţos şi întuneric, o atmosferă numai bună; ar trebui să pot să scot nişte imagini bune. Mă gândeam chiar să fac nişte cărţi poştale, aş putea să încerc să le vând la magazine de suveniruri de pe Kingly Road.
Scott spune că n‐ar trebui să‐mi bat capul cu aşa ceva, că ar trebui să mă odihnesc. Ca un invalid!
Ultimul lucru de care am nevoie e odihna. Trebuie să‐mi umplu zilele cu ceva. Ştiu ce‐o să se întâmple dacă nu reuşesc.
Seara
Doctorul Abdic - Kamal, după cum m‐a poftit să‐i spun - mi‐a sugerat, în timpul sesiunii din după‐amiaza asta, să încep să ţin un jurnal. Aproape că i‐am zis că nu pot să fac aşa ceva, că nu am încredere că soţul meu nu‐l va citi. N‐am făcut‐o, pentru că aş fi fost oribil de nedreaptă faţă de Scott. Dar e adevărat. N‐aş putea pune pe hârtie lucrurile pe care le simt sau le gândesc sau le fac cu adevărat.
De exemplu: în seara asta, când am coborât în sufragerie, laptopul meu era cald. Ştie cum să şteargă istoricul din browser şi alte şmecherii, poate să‐şi acopere urmele foarte bine, dar ştiu că am închis calculatorul când m‐am dus la culcare. Iar mi‐a citit e‐mailurile.
Până la urmă, nu mă deranjează chiar aşa de tare, pentru că nu e nimic compromiţător în ele. (Multe e‐mailuri de la companiile de recrutare şi de la Jenny, de la pilates, care mă întreba dacă nu vreau să intru şi eu în clubul ei de gătit de joia, în care ea şi prietenii ei pregătesc, pe rând, fiecare în câte o săptămână, masa pentru ceilalţi. Mai bine mor decât să fac aşa ceva.) Nu mă deranjează, pentru că el se simte mai în siguranţă când ştie că nu se întâmplă nimic, că nu pun la cale nimic. Şi asta e bine şi pentru mine - pentru noi, amândoi, aş putea zice - chiar dacă nu este adevărat. Şi chiar nu pot să mă supăr pe el, pentru că are un motiv bun pentru care să fie suspicios.
I‐am dat motive şi în trecut şi probabil că o să‐i mai dau. Nu sunt o soţie model. Nu pot să fiu. Indiferent cât de mult îl iubesc, nu va fi niciodată destul.
Sâmbătă, 13 octombrie 2012
Dimineaţa
Am dormit cinci ore azi‐noapte; n‐am mai dormit aşa de mult de veacuri şi ce e mai ciudat e că eram atât de băgată în priză când am ajuns acasă, ieri‐seară, încât am crezut că o să mă uit în tavan ore întregi. Mi‐am spus că nu voi mai face chestia asta, nu după ultima dată, dar apoi l‐am văzut şi l‐am dorit şi m‐am gândit: de ce nu?
Nu văd de ce ar trebui să‐mi pun frâu, când atâta lume n‐o face. Bărbaţii nu o fac. Nu vreau să rănesc pe nimeni, dar trebuie să fii cinstit cu tine însuţi, nu‐i aşa? Eu nu fac altceva, ci doar sunt onestă cu mine, acel eu pe care nu‐l cunoaşte nimeni - nici Scott, nici Kamal, nimeni.
După ora de pilates de ieri-seară, am întrebat‐o pe Tara dacă nu vrea să meargă la cinema cu mine într‐o seară, săptămâna viitoare şi, apoi, dacă nu vrea să‐i spună lui Scott că sunt cu ea.
- Dacă sună, poţi să‐i spui că sunt cu tine, dar că sunt la toaletă şi că o să‐l sun cu prima ocazie? Apoi mă suni pe mine şi eu îl sun înapoi şi totul e OK.
Ea mi‐a zâmbit şi a ridicat din umeri şi mi‐a zis:
- De acord, şi nu m‐a întrebat unde mă duc şi cu cine.
Chiar vrea să‐mi fie prietenă.
Ne‐am întâlnit la Hanul Lebăda, în Corly, unde a închiriat o cameră. Trebuie să fim atenţi, să nu ne prindă nimeni. Ar putea fi foarte neplăcut pentru el, chestia asta ar putea să‐i distrugă viaţa. Ar putea fi un dezastru şi pentru mine. Nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce‐ar fi în stare să facă Scott.
După aceea, a vrut să stăm de vorbă despre ce s‐a întâmplat când eram mică, pe vremea când locuiam în Norwich. I‐am dat câteva indicii, dar azi‐noapte a vrut detalii. I‐am spus anumite chestii, dar nu adevărul. Am minţit, am inventat, i‐am spus toate lucrurile sordide pe care voia să le audă. A fost distractiv. Nu m‐am simţit prost că l‐am minţit; oricum, mă îndoiesc că a crezut tot ce i‐am spus. Sunt convinsă că şi el minte.
Stătea întins în pat, privindu‐mă în timp ce mă îmbrăcam. Mi‐a zis:
- Megan, chestia asta nu se mai poate întâmpla. Ştii că nu se mai poate. Nu mai putem continua aşa.
Şi avea dreptate, ştiu că nu mai putem. Că n‐ar mai trebui, că s‐ar impune să ne oprim, dar n‐o vom face. Nu va fi ultima dată. Nu mă va refuza. Mă gândeam la asta în drum spre casă şi asta îmi place cel mai mult: să am putere asupra cuiva. E ameţitor!
Seara
Sunt în bucătărie, deschid o sticlă de vin, când Scott vine spre mine, din spate, şi‐mi pune mâinile pe umeri, strângând uşor.
- Cum a fost şedinţa de azi de la psihoterapeut?
Îi răspund că a mers bine, că facem progrese. Acum e obişnuit să nu primească detalii de la mine. Apoi:
- Te‐ai distrat cu Tara aseară?
Nu‐mi dau seama, pentru că sunt cu spatele la el, dacă mă întreabă pentru că vrea cu adevărat să ştie sau pentru că suspectează ceva. Nu detectez nimic în vocea lui.
- E foarte de treabă, îi spun eu. Te‐ai înţelege bine cu ea. De fapt, ne ducem la cinema săptămâna viitoare. Poate, după aceea, o invit la noi, să mâncăm ceva împreună.
- Eu nu sunt invitat la cinema? mă întreabă el.
- Cum să nu, chiar cu mare bucurie, îi răspund eu şi mă întorc înspre el şi‐l sărut pe buze, dar ea vrea să vadă filmul ăla cu Sandra Bullock, aşa că...
- Nu trebuie să spui mai mult! Atunci, invit‐o la cină după film, spune el şi îşi coboară mâinile, cu blândeţe, spre mijlocul spatelui meu, masându‐mă uşor.
Torn vin în pahare şi ieşim afară. Stăm unul lângă celălalt, pe marginea terasei, cu picioarele în iarbă.
- E măritată? mă întreabă el.
- Tara? Nu, e singură.
- N‐are prieten?
- Nu cred.
- Prietenă? întreabă el, cu sprâncenele ridicate, şi mă umflă râsul. Bine, atunci câţi ani are?
- Nu ştiu, îi zic. În jur de patruzeci.
- Oh! Şi e singură. E cam trist.
- Hm... S‐ar putea să se simtă puţin singură.
- Oamenii singuri sunt întotdeauna atraşi de tine, nu‐i aşa? Vin glonţ spre tine.
- Da?
- Atunci înseamnă că nu are copii, nu? întreabă el şi eu nu ştiu dacă e totul doar în capul meu sau nu, dar e a doua oară când atinge subiectul copiilor, iar în vocea lui e ceva strident, simt că e pe cale să înceapă cearta şi chiar nu vreau chestia asta, n‐aş putea să‐i fac faţă, aşa că mă ridic în picioare şi îi spun să ia paharele de vin, să ne retragem în dormitor.
Mă urmează, iar eu îmi scot hainele de pe mine în timp ce urc scările şi când ajungem în dormitor, când mă împinge pe pat, nici măcar nu mă gândesc la el, dar nu contează, pentru că el nu ştie asta. Sunt suficient de bună încât să‐l fac să creadă că numai pe el îl am în minte.
Rachel
Luni, 15 iulie 2013
Dimineaţa
ÎN DIMINEAŢA ASTA, în momentul în care eram gata să ies pe uşă Cathy m‐a strigat înapoi şi m‐a îmbrăţişat sec şi scurt. Credeam că o să‐mi spună că, în cele din urmă, s‐a hotărât să nu mă dea afară, însă mi‐a strecurat un bileţel în mână, dându‐mi astfel notificarea oficială a evacuării mele din casă, inclusiv o dată de plecare.
A evitat să mă privească în ochi.
Îmi părea rău pentru ea, serios că îmi părea rău, deşi nu chiar aşa de rău cum îmi părea de mine. Mi‐a zâmbit trist şi scurt, spunându‐mi:
- Nu‐mi place deloc că trebuie să fac chestia asta, Rachel, serios.
Întreaga situaţie îmi părea caraghioasă. Stăteam amândouă în picioare în holul care, în ciuda tuturor eforturilor mele, încă puţea a vomă. Îmi venea să plâng, dar nu voiam s‐o fac să se simtă şi mai prost decât se simţea deja, aşa că am zâmbit veselă.
- Nu e nicio problemă, pe bune, chiar nu e, i‐am zis, ca şi cum tocmai m‐ar fi rugat să‐i fac o mică favoare.
În tren, lacrimile încep să‐mi curgă pe obraz şi nu‐mi pasă că oamenii se uită la mine; ar putea să creadă orice - că a dat o maşină peste câinele meu sau că tocmai am fost diagnosticată cu o boală incurabilă. Sau că sunt o alcoolică stearpă, divorţată şi în curând aruncată pe drumuri.
Dacă stau bine să mă gândesc, e ridicol. Cum am ajuns în situaţia asta? Mă întreb de unde a pornit declinul meu; mă întreb care a fost momentul în care i‐aş fi putut pune stavilă. Unde am făcut prima manevră proastă? Nu când l‐am cunoscut pe Tom, care m‐a salvat de la durerea provocată de moartea tatălui meu.
Nu când m‐am căsătorit, acum şapte ani, într‐o zi ciudat de friguroasă pentru luna mai, şi când eram lipsită de orice griji, în al nouălea cer. Eram fericită, aveam bani destui, aveam o carieră de succes. Nu când ne‐am mutat la numărul douăzeci şi trei, într‐o casă spaţioasă, mai frumoasă decât mi‐aş fi închipuit vreodată că o să am la douăzeci şi şase de ani.
Îmi amintesc acele prime zile atât de clar, cum mergeam peste tot, desculţă, simţind căldura duşumelelor de lemn sub tălpi, bucurându‐mă de spaţiul mare, de toate acele camere care aşteptau să
fie mobilate. Făcând planuri cu Tom: ce‐o să plantăm în grădină, ce‐o să agăţăm pe pereţi, ce culoare va avea camera de rezervă - deja, în capul meu, chiar de‐atunci, aceea avea să fie camera copilului.
Poate că acela a fost momentul. Poate că atunci lucrurile au început să o ia razna, să‐mi imaginez că nu mai suntem un cuplu, ci o familie; şi după aceea, odată ce mi s‐a gravat imaginea aceea în minte, ideea de a fi numai noi doi n‐a mai fost de‐ajuns niciodată. Acela să fi fost momentul în care Tom a început să mă privească altfel, dezamăgirea lui oglindind‐o pe‐a mea?
După ce renunţase la atâtea pentru mine, pentru ca noi să putem fi împreună, l‐am lăsat să creadă că n‐a fost suficient.
Îmi las lacrimile să curgă şuvoi, până la Northcote, apoi îmi revin, mă adun, îmi şterg ochii şi încep să scriu, pe spatele înştiinţării de evacuare de la Cathy, o listă de lucruri pe care trebuie să le fac azi:
Biblioteca Holborn
E‐mail mama
E‐mail Martin, recomandare???
Să aflu despre întâlnirile AA - centrul Londrei/Ashbury
Să‐i spui lui Cathy despre slujbă?
Când trenul se opreşte la semnal, ridic privirea din foaie şi‐l văd pe Jason stând pe terasă, privind în jos, spre calea ferată. Am sentimentul că se uită direct la mine şi am cea mai ciudată senzaţie - e ca şi cum m‐ar mai fi privit în felul acesta cândva; am sentimentul că m‐a văzut cu adevărat. Îmi imaginez cum îmi zâmbeşte şi, deşi nu înţeleg de ce, începe să‐mi fie frică.
Se întoarce cu spatele, iar trenul se mişcă din loc.
Seara
Sunt în aripa de accidente şi urgenţe a Spitalului Universitar. Am fost lovită de un taxi în timp ce traversam Gray’s Inn Road. Vreau să se consemneze faptul că eram perfect trează, deşi nu eram în apele mele deloc, eram distrată şi aproape panicată. Deasupra ochiului drept am o tăietură de vreo doi centimetri, cusută de un rezident arătos care e dezamăgitor de expeditiv şi de indiferent.
Când termină de pus copcile, îmi observă cucuiul din cap.
- Nu e de‐acum, îi spun.
- Aşa arată, răspunde el.
- Bine, nu e de azi.
- Ai fost la război, să înţeleg?
- M‐am lovit când m‐am urcat în maşină.
Îmi examinează capul pentru câteva secunde bune şi apoi spune:
- Nu, zău?
Face un pas înapoi şi se uită în ochii mei:
- Nu prea pare că e aşa cum zici. Mie mi se pare mai degrabă că te‐a lovit cineva cu ceva în cap, declară el şi eu îngheţ pe loc.
Îmi revine o amintire a unui moment în care m‐am ferit de o lovitură, ridicându‐mi mâinile. Să fie o amintire reală? Doctorul se apropie din nou şi se uită mai îndeaproape la rană.
- Ceva ascuţit, poate cu zimţi...
- Nu, răspund eu. E de la maşină. M‐am lovit de maşină, continui eu, încercând să îl conving atât pe el, cât şi pe mine.
- OK.
Îmi zâmbeşte, apoi face un pas înapoi şi se apleacă astfel încât ochii noştri să fie la acelaşi nivel:
- Te simţi bine... mă întreabă el, consultându‐şi notiţele. Rachel?
- Da.
Se uită la mine îndelung; nu mă crede pe cuvânt. E îngrijorat. Poate crede că sunt o nevastă bătută.
- Bine, reia apoi. O să‐ţi curăţ rana, pentru că arată cam rău. E cineva pe care aş putea să‐l sun? Soţul?
- Sunt divorţată, îl informez.
- Pe altcineva, atunci?
Puţin îi pasă că sunt divorţată.
- Pe prietena mea, vă rog, o să fie îngrijorată din cauza mea.
Îi dau numele şi numărul de telefon ale lui Cathy.
N‐o să fie îngrijorată deloc - nici măcar nu sunt, încă, în întârziere - dar sper că vestea că am fost azi lovită de un taxi o s‐o determine să‐i fie milă de mine şi să mă ierte pentru ce s‐a întâmplat ieri. O să creadă, probabil, că motivul pentru care a dat maşina peste mine e că eram beată. Mă gândesc dacă nu cumva aş putea să‐l întreb pe doctor dacă n‐ar fi posibil să‐mi facă un test de sânge sau ceva, ca să‐i demonstrez lui Cathy că eram perfect trează.
Îi zâmbesc, însă el nu se uită spre mine, ci ia notiţe de zor. Oricum, ideea e ridicolă.
A fost vina mea, nu a şoferului de taxi. Am ieşit brusc în stradă - de fapt, am fugit în stradă - drept în faţa maşinii.
Nu ştiu încotro fugeam. Nu mă gândeam, îmi imaginez, sau, cel puţin, nu mă gândeam la mine. Mă gândeam la Jess. Care nu e Jess, ci Megan Hipwell şi care a dispărut.
Eram în bibliotecă, pe Theobalds Road. Tocmai îi trimisesem un e‐mail mamei (nu i‐am spus nimic semnificativ, ci era un fel de a testa apele, de a vedea cât de treze îi sunt instinctele materne faţă de mine în momentul de faţă), de pe contul meu de Yahoo!
Pe pagina de start de pe Yahoo! sunt diverse ştiri, selectate în funcţie de codul poştal de care aparţii sau cam aşa ceva - Dumnezeu ştie cum de‐mi cunosc ei codul poştal, dar mi‐l cunosc. Şi acolo era o poză cu ea, cu Jess, Jess a mea, blonda perfectă, şi, alături, un titlu care spunea ÎNGRIJORARE ÎN CAZUL DISPARIŢIEI UNEI TINERE DIN WITNEY.
La început, n‐am fost sigură. Arăta ca ea, era exact aşa cum arăta ea în mintea mea, totuşi, mă îndoiam.
Apoi am citit articolul şi am văzut numele străzii şi am ştiut.
Poliţia din Buckinghamshire e din ce în ce mai îngrijorată de soarta unei femei, Megan Hipwell, de pe Blenheim Road, Witney, o tânără de douăzeci şi nouă de ani, dispărută de acasă. Dna Hipwell a
fost văzută ultima dată sâmbătă seara, de soţul ei, Scott Hipwell, când a părăsit locuinţa conjugală pe la şapte, pentru a vizita o prietenă.
Dl Hipwell a declarat că „nu-i stă în fire“ să facă un asemenea gest. În momentul dispariţiei, dna Hipwell purtao pereche de blugi şi un tricou roşu. Are 1,64 m, constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri.
Cine deţine informaţii cu privire la dna Hipwell este rugat să contacteze poliţia din Buckinghamshire.
A dispărut. Jess a dispărut. Megan a dispărut. De sâmbătă.
Am căutat numele ei pe Google - povestea apare şi în Witney Argus, dar fără alte detalii. M‐am gândit la faptul că l‐am văzut pe Jason - Scott - în dimineaţa asta, uitându‐se la mine, zâmbindu‐mi. Am apucat geanta şi m‐am ridicat în picioare şi am ieşit buluc din bibliotecă, direct în stradă, drept în faţa unui taxi negru.
- Rachel? Rachel?
Doctorul cel arătos încerca de zor să‐mi atragă atenţia.
- A venit prietena ta să te ia acasă.
Megan
Joi, 10 ianuarie 2013
Dimineaţa
Câteodată, nu vreau să mă duc nicăieri, mă gândesc că aş fi fericită dacă n‐aş mai fi nevoită să ies din casă vreodată. Nici măcar nu mi‐e dor să mă duc la muncă. Vreau doar să rămân în siguranţa şi căldura oazei mele, cu Scott, fără să mă deranjeze cineva.
Mă ajută că afară e întunecat şi rece, şi că vremea e mizerabilă. Mă ajută că plouă de săptămâni întregi, fără oprire - că ploaia e îngheţată, persistentă, nesuferită, însoţită de rafale de vânt urlând prin copaci, atât de zgomotoase încât înghit şi vuietul trenului. Nu‐l mai pot auzi trecând, ispitindu‐mă, momindu‐mă să călătoresc spre alte zări.
Astăzi nu vreau să mă duc nicăieri, nu vreau să fug niciunde, nu vreau nici măcar să ajung până la capătul străzii. Vreau să stau aici, închisă în casă, cu soţul meu, să ne uităm la televizor şi să mâncăm îngheţată, după ce îl voi fi chemat de la birou, în toiul amiezii, ca să facem sex.
Va trebui, desigur, să ies în oraş mai târziu, pentru că e ziua în care am programare la Kamal. I‐am vorbit în ultima perioadă despre Scott, despre toate lucrurile pe care le‐am făcut aiurea, despre eşecul meu ca soţie. Kamal mi‐a zis că trebuie să găsesc o modalitate prin care să mă fac eu pe mine fericită, să încetez să mai caut fericirea în altă parte.
E adevărat, aşa fac şi ştiu că aşa fac, dar apoi vine clipa în care îmi zic: dracu’ să le ia pe toate, viaţa e prea scurtă.
Mă gândesc la excursia pe care am făcut‐o cu familia, în vacanţa de Paşti, în insula Sfânta Margherita. Eu tocmai împlinisem cincisprezece ani şi am cunoscut un tip pe plajă, mult mai mare ca mine - poate la vreo treizeci de ani, poate chiar patruzeci - care m‐a invitat să merg a doua zi cu el pe mare. Era şi Ben cu mine şi a fost invitat şi el, dar - protector, ca orice frate mai mare - mi‐a zis că n‐ar trebui să mergem, pentru că nu are încredere în tipul respectiv, pentru că pare un libidinos slinos. Ceea ce, evident, şi era. Dar eram furioasă, pentru că era şansa noastră să navigăm pe Marea Ligurică, pe‐un iaht privat.
Ben mi‐a zis că vom avea destule astfel de şanse, că vieţile noastre vor fi pline de aventură. În cele din urmă, nu ne‐am mai dus, iar în vara aceea Ben a pierdut controlul motocicletei, pe A10 şi nu am mai ajuns niciodată să navigăm amândoi pe mare.
Mi‐e dor de felul în care eram noi doi, eu şi Ben, când eram împreună. Nu ne era frică de nimic.
I‐am spus lui Kamal totul despre Ben, dar acum începem să ne apropiem şi de celelalte chestii, de adevăr, de întreg adevărul - ce s‐a întâmplat cu Mac, ce‐a fost înainte, ce‐a fost după. Sunt în siguranţă cu Kamal, el nu poate spune nimic nimănui, datorită confidenţialităţii doctor‐pacient.
Dar chiar dacă ar putea spune cuiva, nu cred că ar face‐o. Chiar am încredere în el. E ciudat, dar chestia care mă împiedică să‐i spun totul nu este teama că ar spune cuiva, nu e frica de a fi judecată, ci gândul la Scott. E ca şi cum l‐aş trăda pe Scott, cel puţin acesta e sentimentul pe care îl am, că l‐aş trăda dacă i‐aş spune lui Kamal tot ceea ce lui nu‐i pot spune.
Dacă stai să te gândeşti la toate celelalte lucruri pe care le‐am făcut, celelalte trădări, chestia asta n‐ar trebui să însemne nimic, dar nu e aşa.
Cumva, trădarea asta îmi pare mai grea, pentru că e vorba de viaţa în sine, pentru că acesta este miezul fiinţei mele şi nu pot împărtăşi asta cu el.
Încă nu pot să mă dezvălui întru totul, pentru că, evident, nu pot spune tot ce simt. Ştiu că asta e ideea când te duci la terapie, dar eu, pur şi simplu, nu pot.
Trebuie să fac în aşa fel încât totul să rămână vag, să pun la un loc, în aceeaşi oală, toţi bărbaţii, toţi amanţii şi toţi foştii, însă îmi spun că nu e grav, pentru că nu contează cine sunt ei. Contează doar cum mă fac ei să mă simt.
Sufocată, neliniştită, căutând mereu ceva. De ce nu pot să găsesc ce vreau? De ce nu pot bărbaţii să‐mi ofere ce caut?
Bine, câteodată îmi oferă. Câteodată, nu am nevoie decât de Scott. Dacă aş învăţa cum să menţin acest sentiment, acesta pe care îl trăiesc acum... dacă aş afla cum să mă concentrez la această fericire, să mă bucur de mo‐ ment, nu să mă tot întreb de unde va veni următorul val de plăcere... atunci totul ar fi bine.
Seara
Trebuie să mă concentrez când sunt cu Kamal. E greu să nu‐mi las mintea să rătăcească atunci când el se uită la mine cu ochii aceia leonini, când îşi împreunează mâinile în poală. E greu să nu mă gândesc la lucrurile pe care le‐am putea face împreună.
Trebuie să mă concentrez. Am vorbit despre ce s‐a întâmplat după înmormântarea lui Ben, după ce am fugit de acasă. Am stat în Ipswich o vreme; nu mult. Acolo l‐am întâlnit prima dată pe Mac. Lucra într‐un pub sau cam aşa ceva. M‐a agăţat în drum spre casă. Îi era milă de mine.
- Nici măcar nu voia să... ştii despre ce vorbesc, încep eu, râzând. Ne‐am întors în apartamentul lui şi i‐am cerut bani, şi el s‐a uitat la mine ca şi cum aş fi fost nebună. I‐am spus că sunt destul de mare, dar nu m‐a crezut. Şi a aşteptat până când am împlinit şaisprezece ani. Deja, în momentul acela, se mutase într‐o casă veche din Holkham. O căsuţă ţărănească, din piatră, la capătul unei cărări care nu ducea nicăieri, cu o curte mică împrejur, cam la un kilometru de plajă. O cale ferată veche trecea de‐a lungul unei laturi a proprietăţii. Noaptea obişnuiam să zac trează - eram întotdeauna drogată pe vremea aceea, fumam destul de mult - şi îmi imaginam că aud trenurile, eram atât de sigură că o să mă ridic de acolo şi că o să mă duc afară şi o să mă uit după luminile lor.
Kamal se foieşte în scaun, dă din cap încet, încurajator. Nu spune nimic. Asta înseamnă că pot să continui, aşa că vorbesc mai departe.
- De fapt, chiar am fost fericită acolo, cu Mac. Am trăit cu el... Dumnezeule, să fi fost vreo trei ani, cred. Aveam... nouăsprezece ani când am plecat. Da. Nouăsprezece.
- Dacă erai fericită acolo, de ce‐ai plecat? mă întreabă el.
Am ajuns în acel punct, am ajuns acolo mai repede decât credeam. N‐am avut timp să mă gândesc pe îndelete, să construiesc treptat povestea către un final. Nu sunt în stare. E prea devreme.
- Mac m‐a părăsit. Mi‐a frânt inima, îi spun, ceea ce e adevărat, dar e şi o minciună. Încă nu sunt pregătită să‐i spun adevărul.
Scott nu e acasă când mă întorc, aşa că îmi scot laptopul şi, pentru prima dată, îl caut pe Google. Îl caut pe Mac pentru prima dată în zece ani. Cu toate acestea, nu‐l găsesc. Sunt sute de Craig McKenzie în lume, dar niciunul nu pare să fie al meu.
Vineri, 8 februarie 2013
Dimineaţa
Mă plimb prin pădure. Am ieşit înainte de a se lumina de ziuă, iar acum abia a răsărit soarele şi e o linişte mormântală, cu excepţia câte unei gâlceve a coţofenelor din coroanele copacilor de deasupra mea. Le simt cum mă privesc, cu ochii lor mici, ca nişte mărgele, măsurându‐mă. Un cârd de coţofene. Una pentru tristeţe, două pentru bucurie, trei pentru o fată, patru pentru un băiat, cinci pentru argint, şase pentru aur, şapte pentru un secret ce nu va fi împărtăşit niciodată.
Am mai multe din astea.
Scott e plecat, e la un curs, undeva în Sussex. A plecat ieri‐dimineaţă şi nu se întoarce până diseară, târziu. Pot să fac tot ce vreau.
Înainte să plece, i‐am spus lui Scott că mă duc la cinema cu Tara, după şedinţa de terapie. I‐am spus că o să am telefonul închis şi am vorbit şi cu ea. Am avertizat‐o că s‐ar putea ca el să sune, că s‐ar putea să vrea să mă verifice. De data asta, Tara m‐a întrebat ce am de gând.
M‐am mulţumit doar să‐i fac cu ochiul şi să‐i zâmbesc, iar ea a râs. Cred că se simte singură, nu i‐ar strica o escapadă amoroasă.
În timpul şedinţei mele cu Kamal, am vorbit despre Scott, despre chestia cu laptopul. S‐a întâmplat cam acum o săptămână. L‐am căutat pe Mac pe Google - am căutat în diverse feluri, voiam doar să aflu unde e, ce mai face. În vremurile noastre, sunt fotografii pe internet aproape cu toată lumea, şi‐mi doream să‐i văd chipul.
N‐am putut să‐l găsesc. În noaptea aceea m‐am culcat mai devreme ca de obicei. Scott a rămas să se uite la televizor; uitasem să şterg din browser istoricul căutărilor. O greşeală stupidă - de obicei, e ultimul lucru pe care îl fac înainte să închid laptopul, indiferent la ce m‐am uitat.
Ştiu că Scott are modalităţile lui prin care oricum află ce pun la cale, având în vedere cât de abil e când vine vorba de tehnologie, dar îi ia ceva mai mult timp, aşa că, de cele mai multe ori, nu‐şi bate capul.
În orice caz, am uitat. Şi a doua zi ne‐am certat rău.
Una dintre certurile acelea furtunoase. Voia să ştie cine e Craig, de cât timp ne vedem, unde ne întâlnim, ce‐a făcut el pentru mine şi Scott n‐a fost în stare. O prostie din partea mea, dar i‐am spus că e un prieten vechi, ceea ce a înrăutăţit lucrurile. Kamal m‐a întrebat dacă mi‐e frică de Scott, şi atunci chiar m‐am enervat.
- E soţul meu, am sărit eu ca arsă. Evident că nu mi‐e frică de el.
Kamal părea de‐a dreptul şocat. De fapt, şi eu eram şocată. Nu mi‐am dat seama ce forţă va avea furia mea, cât de adânc era sentimentul, nevoia de a‐l apăra pe Scott. A fost o surpriză şi pentru mine.
- Megan, din păcate, sunt multe femei care se tem de soţii lor.
Am încercat să ripostez cumva, însă el a ridicat mâna, într‐un gest de tăcere.
- Comportamentul pe care‐l descrii - faptul că îţi citeşte e‐mailurile, că verifică istoricul căutărilor tale pe internet - ei bine, o spui ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, ca şi cum ar fi logic să facă asta. Dar nu e nimic firesc în asta, Megan. Nu e normal să invadezi viaţa personală a cuiva în asemenea hal. Iar acest lucru este văzut, de cele mai multe ori, ca o formă de abuz emoţional.
Am început să râd, pentru că totul mi se părea atât de melodramatic.
- Nu e abuz, i‐am spus. Nu şi dacă nu te deranjează. Iar pe mine nu mă deranjează. Chiar nu mă deranjează.
În momentul acela mi‐a zâmbit, însă destul de trist.
- Şi nu crezi că ar trebui să te deranjeze? m‐a întrebat.
Am ridicat din umeri.
- Poate că ar trebui, dar adevărul e că nu mă deranjează. E gelos, e posesiv. Aşa e el. Asta nu mă face să nu‐l mai iubesc, iar unele bătălii, pur şi simplu, nu merită purtate. Sunt prudentă... de obicei. Îmi acopăr urmele, aşa că, în mod normal, nu e nicio problemă.
Kamal a clătinat uşor din cap, aproape imperceptibil.
- Nu m‐aş fi gândit că ne aflăm aici ca să mă judeci, i‐am spus eu.
Când şedinţa s‐a terminat, l‐am întrebat dacă n‐ar vrea să mergem să bem ceva. Mi‐a spus că nu, că nu se poate, că nu s‐ar cuveni. Aşa că l‐am urmărit până acasă.
Locuieşte într‐un bloc, chiar la capătul străzii pe care are şi clinica. Am bătut la uşă şi, când a deschis‐o, l‐am întrebat dacă se cuvine. Mi‐am strecurat mâna pe după gâtul lui, m‐am ridicat pe vârfurile picioarelor şi l‐am sărutat.
- Megan, mi‐a zis, cu o voce de catifea. Nu face asta. Nu pot. Opreşte‐te.
Era o senzaţie extrem de plăcută, dansul acela al respingerii şi atracţiei, al dorinţei şi al cumpătării. Nu voiam să renunţ uşor la acel sentiment, îmi doream cu atâta ardoare să‐l pot păstra cât mai mult.
M‐am trezit la primele ore ale dimineţii, ameţită, cu mintea plină de poveşti. Nu puteam să zac acolo, pur şi simplu, singură, trecând în revistă, în gând, toate acele posibilităţi pe care le aveam sau la care puteam renunţa, aşa că m‐am ridicat din pat, m‐am îmbrăcat şi am plecat la plimbare. Şi m‐am trezit aici. M‐am plimbat fără ţintă, repetându‐mi în minte diverse scene - el a spus asta, ea a spus cealaltă, tentaţie, eliberare; ce bine ar fi dacă aş putea să mă rezum doar la un singur lucru, să aleg să păstrez acel lucru intact, nu să‐l răsucesc pe toate părţile.
Dar dacă singurul lucru pe care îl caut eu nu există? Dacă, pur şi simplu, nu este posibil?
Aerul pe care îl inspir e rece, vârfurile degetelor mi se învineţesc. O parte din mine vrea doar să zacă aici, printre frunze, să lase frigul să mă cuprindă complet. Dar nu pot. E timpul să plec.
Când ajung în Blenheim Road, e aproape nouă şi, când trec de colţ, o văd venind spre mine, împingând căruciorul. Copilul, pentru prima dată, e liniştit, nu mai plânge. Ea se uită la mine, îmi face un semn din cap, în chip de salut, şi‐mi aruncă unul dintre zâmbetele acelea abia resimţite, pe care eu nu i le întorc niciodată. În mod normal, mă prefac că sunt cumsecade, dar în dimineaţa asta mă simt reală, îmi aparţin mie însămi.
Sunt euforică, aproape de paroxism, şi n‐aş putea să mimez amabilitatea nici dacă m‐aş strădui.
După‐amiaza
În după‐amiaza asta, am adormit. M‐am trezit febrilă, într‐o stare de panică. Cu un sentiment de vinovăţie. Mă simt vinovată. Dar nu suficient de mult.
M‐am gândit la el, plecând în miez de noapte, spunându‐mi, încă o dată, că asta era ultima dată, că nu va mai exista nicio ocazie, că nu mai putem continua.
S‐a îmbrăcat, şi‐a tras blugii pe el. Eu am rămas întinsă pe pat şi am râs, pentru că asta spusese şi ultima dată, şi de fiecare dată când ne vedeam. Mi‐a aruncat o privire. Nu ştiu cum s‐o descriu, nu era de furie, nu chiar, nici de dispreţ - era o avertizare.
Nu sunt în apele mele. Merg de colo‐colo prin casă; n‐am stare, mă urmăreşte sentimentul că a fost cineva în casă cât timp am dormit. Nu e nimic deranjat de la locul lui, însă casa îmi pare altfel, ca şi cum lucrurile din ea ar fi fost atinse, mişcate subtil şi, cum merg aşa prin casă, simt că mai e cineva aici, dar nu e în momentul de faţă în raza privirii mele.
Am verificat deja de trei ori uşile franţuzeşti care dau în grădină, dar sunt încuiate. Abia aştept să vină Scott acasă. Am nevoie de el.
Rachel
Marţi, 16 iulie 2013
Dimineaţa
Sunt în trenul de 8.04, dar nu mă duc la Londra.
În schimb, mă duc la Witney. Sper că vizita mea acolo o să‐mi resusciteze memoria, că o să ajung în gară şi o să văd totul cu claritate, că voi şti. Nu îmi fac cine ştie ce speranţe, dar nu pot face nimic altceva. Nu pot să‐l sun pe Tom. Îmi e prea ruşine şi, în orice caz, a fost cât se poate de clar. Nu vrea să mai aibă de‐a face cu mine.
Megan încă n‐a fost găsită; a dispărut de mai bine de şaizeci de ore, iar povestea ei devine ştire naţională. A apărut în dimineaţa asta pe site‐ul BBC şi pe MailOnline; au fost câteva menţiuni şi pe alte site‐uri.
Am printat cele două articole de pe BBC şi Mail; le am cu mine. Din ele am aflat următoarele:
Megan şi Scott s‐au certat sâmbătă seara. Un vecin a spus la poliţie că a auzit voci ridicate. Scott a recunoscut că s‐au certat şi a spus că el crede că soţia lui s‐a dus să petreacă noaptea acasă la Tara Epstein, prietena ei care locuieşte în Corly.
Megan n‐a ajuns la Tara acasă. Tara a declarat că ultima dată când a văzut‐o pe Megan a fost vineri după‐masă, la ora de pilates. (Eram sigură că Megan e genul care se duce la pilates.) Conform spuselor domnişoarei Epstein: „Părea OK, ca de obicei. Era în toane bune, povestea cum plănuia să facă ceva special de ziua ei, căci luna viitoare împlineşte treizeci de ani“.
Megan a fost văzută de un martor îndreptându‐se spre gara din Witney pe la şapte şi un sfert, sâmbătă seara.
Megan nu are pe nimeni din familie în zonă. Amândoi părinţii sunt decedaţi.
Megan e şomeră. Înainte, administra o mică galerie de artă în Witney, dar s‐a închis în aprilie anul trecut.
(Eram sigură că Megan e genul de persoană pasionată de artă.)
Scott e consultant IT, lucrează pe cont propriu.
(Nu‐mi vine să cred că Scott e consultant IT.)
Megan şi Scott sunt căsătoriţi de trei ani; locuiesc în casa de pe Blenheim Road din ianuarie 2012. Conform declaraţiilor din Daily Mail, casa lor valorează 400 000 de lire sterline.
Citind toate astea, îmi dau seama că lucrurile nu stau foarte bine pentru Scott. Şi nu e vorba doar de cearta pe care au avut‐o; ci e vorba de logica lucrurilor: când se întâmplă ceva cu o femeie, atenţia poliţiei se îndreaptă, mai întâi, spre soţ sau iubit. Cu toate acestea, în cazul de faţă, poliţia nu are toate datele. Ei îl cercetează doar pe soţ, pentru că nu ştiu nimic de iubit.
E posibil ca eu să fiu singura persoană care ştie de existenţa amantului.
Bâjbâi prin geantă după o bucată de hârtie.
Pe spatele unei chitanţe de la un magazin de băuturi spirtoase scriu o listă cu cele mai posibile explicaţii pentru dispariţia lui Megan Hipwell:
1. A fugit cu amantul pe care, de acum înainte, îl voi numi B.
2. B i‐a făcut ceva rău.
3. Scott i‐a făcut ceva rău.
4. Şi‐a părăsit, pur şi simplu, soţul şi s‐a dus să locuiască în altă parte.
5. Altcineva - deci nu B şi nu Scott - i‐a făcut ceva rău.
Cred că prima variantă e cea mai plauzibilă, dar şi a patra e un concurent serios la premiu, pentru că - şi sunt convinsă de asta - Megan e o femeie independentă, plină de voinţă. Şi dacă avea o aventură cu cineva, atunci e posibil să fi avut nevoie să se distanţeze, ca să‐şi pună în ordine gândurile, nu‐i aşa? Punctul al cincilea nu mi se pare verosimil, crima comisă de un necunoscut nu e cel mai comun lucru din lume.
Cucuiul din cap îmi zvâcneşte, însă nu mă pot opri să nu mă gândesc la cearta pe care am văzut‐o, sau pe care mi‐am imaginat‐o, sau pe care, poate, am visat‐o sâmbătă noaptea.
Când trec pe lângă casa lui Megan şi Scott, îmi ridic privirea. Simt sângele pulsându‐mi întâmple. Sunt exaltată. Şi mi‐e teamă. Ferestrele de la numărul cincisprezece, reflectând lumina dimineţii, arată ca nişte ochi orbi.
Seara
Abia m‐am aşezat confortabil în scaun, când sună telefonul. E Cathy. O las să sune până intră căsuţa vocală.
Mi‐a lăsat un mesaj: „Bună, Rachel, am sunat ca să mă asigur că eşti bine“.
E îngrijorată din cauza mea, pentru ce s‐a întâmplat cu taxiul.
„Voiam să‐ţi spun că îmi pare rău, ştii, pentru ce s‐a întâmplat alaltăieri, când ţi‐am spus să pleci. N‐ar fi trebuit să fac asta. Am exagerat. Poţi să rămâi cât vrei.“
A urmat o pauză lungă, apoi a continut:
„Sună‐mă, OK? Şi vino direct acasă, Rach, nu te mai duce în pub“.
Nici nu intenţionez. Am vrut să beau ceva la prânz; eram disperată să beau un pahar după cele întâmplate în Witney în dimineaţa asta. Totuşi, m‐am abţinut, pentru că trebuie să rămân lucidă. A trecut multă vreme de când ceva merita să rămân lucidă.
Călătoria mea la Witney de azi‐dimineaţă a fost atât de ciudată! M‐am simţit ca şi cum a trecut o veşnicie de când nu mai fusesem acolo, deşi, evident, nu trecuseră decât câteva zile. Ar fi putut la fel de bine să fi fost oricare alt loc, cu totul străin, o gară străină într‐un oraş eminamente străin. Iar eu eram o cu totul altă persoană faţă de cea care a fost acolo sâmbătă noapte.
Astăzi eram puternică şi perfect trează, hiperconştientă de zgomotele şi de lumina din jur şi de frica de a afla.
Intram pe un teritoriu interzis. Aşa m‐am simţit azi‐dimineaţă, pentru că acum era teritoriul lor, al lui Tom şi al Annei, al lui Scott şi al lui Megan. Eu sunt o intrusă, nu aparţin acelui loc şi totuşi totul îmi e atât de familiar!
Cobor pe scările de beton ale gării, trec de chioşcul de ziare şi intru direct pe Roseberry Avenue, la câteva case distanţă de intersecţie, apoi o iau la dreapta, pe sub arcada care duce la pasajul umed de sub calea ferată şi apoi fac stânga pe Blenheim Road, acea stradă îngustă şi mărginită de copaci, flancată de frumoasele terase victoriene.
E ca şi cum aş fi ajuns acasă: nu doar acasă, ci la casa părintească, la casa copilăriei, un loc lăsat în urmă demult; e familiaritatea scărilor pe care le urci, ştiind exact care treaptă va scârţâi sub picioare.
Familiaritatea nu e doar în mintea mea, e în oasele mele; e memoria muşchilor. În această dimineaţă, mergând pe lângă gura întunecată a tunelului, la intrarea în pasaj, am grăbit paşii.
N‐a trebuit să mă gândesc s‐o fac, pentru că instinctiv merg mai repede pe această porţiune, întotdeauna. În fiecare noapte, când mă întorc acasă, mai ales iarna, măresc pasul, uitându‐mă repede în dreapta, pentru siguranţă. Nu era niciodată nimeni acolo - în niciuna dintre serile acelea, şi nici azi - şi totuşi, azi‐dimineaţă m‐am oprit brusc, uitându‐mă în întuneric, pentru că dintr‐odată m‐am văzut pe mine. M‐am văzut mai încolo cu câţiva metri, rezemată de peretele tunelului, cu capul în mâini, iar capul şi mâinile îmi erau mânjite de sânge.
Cu inima bătându‐mi cu putere în piept, am rămas pe loc; navetiştii treceau pe lângă mine, continuându‐şi drumul spre gară, unu sau doi întorcându‐se înspre mine, în drumul lor, doar eu rămânând locului, nemişcată.
Nu ştiam - nu ştiu nici acum - dacă a fost aievea. De ce m‐aş fi dus în pasaj? Ce motiv aveam să cobor acolo, unde e întuneric şi umed, şi duhneşte a urină.
M‐am întors şi am pornit spre gară. Nu mai voiam să rămân acolo niciun moment în plus; nu voiam să mă duc la uşa lui Scott şi a lui Megan. Voiam să plec de‐acolo.
Ceva rău se întâmplase în acel loc, sunt sigură de asta.
Mi‐am plătit biletul şi am urcat rapid treptele gării, pentru a ajunge de partea cealaltă a peronului şi, în acel moment, amintirile m‐au năpădit din nou, ca o străfulgerare: de data asta nu în tunel, ci pe trepte; mergeam împleticindu‐mă pe trepte şi un bărbat mă ţinea de braţ, ajutându‐mă să urc. Era bărbatul din tren, cel cu părul roşcat. Îl vedeam, însă vag, fără să aud conversaţia. Îmi aduc aminte că râdeam - de mine însămi sau de ceva ce spunea el. Se purta frumos cu mine, de asta sunt convinsă. Aproape convinsă. Ceva rău s‐a întâmplat, dar nu cred că avea legătură cu el.
Am urcat în tren şi m‐am dus la Londra. M‐am dus la bibliotecă, m‐am aşezat la un calculator şi am căutat articole despre Megan. Am dat peste un material scurt pe site‐ul ziarului Telegraph, în care se spunea că „un bărbat de treizeci de ani oferă sprijin poliţiei în cercetările sale“.
Scott, probabil. Nu pot să cred că el i‐ar face vreun rău lui Megan. Ştiu că nu i‐ar face rău. I‐am văzut împreună; ştiu cum sunt împreună. A fost dat şi un număr de telefon la Crimestoppers, unde poţi să suni dacă ai informaţii. Am să sun, în drum spre casă, de la un telefon public. O să le spun despre B, despre ceea ce am văzut.
Telefonul sună chiar în momentul în care trenul intră în gară, la Ashbury. E Cathy, din nou. Biata fată, chiar e îngrijorată din cauza mea.
- Rach? Eşti în tren? Vii acasă?
Pare neliniştită.
- Da, sunt pe drum, îi spun. Ajung într‐un sfert de oră.
- Poliţia e la noi acasă, Rachel, spune ea, şi întreg trupul mi‐e străbătut de fiori reci. Vrea să stea de vorbă cu tine.
Miercuri, 17 iulie 2013
Dimineaţa
Megan încă lipseşte, iar eu i‐am minţit - în mod repetat - pe cei de la poliţie.
Când am ajuns acasă, noaptea trecută, eram deja panicată. Am încercat să mă conving singură că au venit să mă vadă în legătură cu accidentul pe care l‐am avut cu taxiul, dar nu avea niciun sens. Vorbisem cu poliţia la faţa locului - fusese, în mod evident, vina mea. Trebuia să fie ceva legat de sâmbătă noaptea. Am făcut eu ceva.
Am comis cine ştie ce act oribil şi apoi mi‐am pierdut cunoştinţa şi am uitat tot.
Ştiu că nu pare plauzibil. Ce‐aş fi putut face? M‐am dus în Blenheim Road, am atacat‐o pe Megan Hipwell, i‐am ascuns cadavrul undeva şi am uitat totul? Sună ridicol. Este ridicol. Dar ştiu că sâmbătă s‐a întâmplat ceva.
Am ştiut‐o când m‐am uitat în adâncurile tunelului de sub calea ferată, când sângele mi‐a îngheţat în vine.
Se mai întâmplă să‐ţi pierzi cunoştinţa, însă de data asta nu vorbim de starea aceea de uşoară ameţeală, când te întorci de la club sau când ai uitat ce era aşa de amuzant în conversaţia din pub. E altceva. Un întuneric total; ore întregi pierdute, ore ce nu vor mai putea fi recuperate niciodată.
Tom mi‐a cumpărat o carte despre asta. N‐a fost un gest foarte romantic, dar se săturase să mă tot asculte cum îi ofeream scuze dimineaţa pentru lucruri pe care nici măcar nu mi le aminteam. Cred că voia să vadă cât de mult rău îmi fac, de ce fel de lucruri sunt în stare.
E o carte scrisă de un medic, dar n‐am nici cea mai vagă idee dacă e corect ce scrie acolo: autorul pretinde că a‐ţi pierde cunoştinţa nu înseamnă că uiţi ce s‐a întâmplat, ci, în primul rând, că nici nu ai amintiri pe care să le uiţi.
Teoria lui e că ajungi în starea în care creierul nu mai creează amintiri de scurtă durată. Şi, în timp ce eşti în acea stare, în întunericul cel mai profund, nu te comporţi aşa cum ai face‐o în mod normal, pentru că tu, pur şi simplu, reacţionezi la ultimul lucru care crezi că ţi s‐a întâmplat, pentru că - de vreme ce nu mai produci amintiri - s‐ar putea să nu ştii care a fost ultimul lucru care ţi s‐a întâmplat cu adevărat.
Prezintă tot felul de anecdote, poveşti cu tâlc despre beţivul predispus la pierderi de memorie: era un tip în New Jersey care s‐a îmbătat la o petrecere de 4 iulie. După aceea, s‐a urcat la volan şi a condus câţiva kilometri pe autostradă în direcţia greşită şi a intrat, în viteză, într‐o furgonetă în care erau şapte oameni. Furgoneta a izbucnit în flăcări şi şase oameni au murit. Beţivul n‐a păţit nimic. Ăştia nu păţesc nimic niciodată. Nu‐şi aducea aminte când s‐a urcat la volan.
Un altul, de data asta în New York, a ieşit dintr‐un bar, a condus maşina până la casa în care a crescut, i‐a înjunghiat mortal pe toţi cei din casă, apoi s‐a dezbrăcat, s‐a urcat înapoi la volan, a condus până acasă la el şi s‐a culcat. S‐a trezit a doua zi de dimineaţă, simţindu‐se îngrozitor, întrebându‐se unde îi sunt hainele şi cum a ajuns acasă, dar abia când a venit poliţia să‐l ridice a aflat că a ucis cu brutalitate doi oameni, fără niciun motiv.
Aşa că, da, sună ridicol, dar nu e tocmai imposibil, şi când am ajuns acasă, aseară, mă convinsesem deja că eram implicată, într‐un fel sau altul, în dispariţia lui Megan.
Poliţiştii erau pe canapeaua din living, unul din ei, un bărbat la vreo patruzeci de ani, în haine civile, şi celălalt, un tânăr în uniformă, plin de acnee pe gât.
Cathy era la fereastră, frământându‐şi mâinile. Arăta îngrozită.
Poliţiştii s‐au ridicat. Cel în civil, foarte înalt şi uşor adus de spate, mi‐a strâns mâna şi s‐a prezentat ca fiind detectiv‐inspector Gaskill. Mi‐a spus numele însoţitorului său, dar nu mi‐l aduc aminte. Nu reuşeam să mă concentrez.
De‐abia mai respiram.
- Despre ce e vorba? l‐am întrebat eu. S‐a întâmplat ceva? E vorba de mama? De Tom?
- Toată lumea e OK, doamnă Watson, dar trebuie să vorbim cu dumneavoastră despre ce s‐a întâmplat sâmbătă seara, a spus Gaskill.
E genul de replică pe care detectivii o spun în filme; nu‐mi părea real. Vor să ştie ce‐am făcut sâmbătă seara.
Dar ce dracului am făcut eu sâmbătă seară?
- Trebuie să mă aşez, le‐am spus, şi detectivul mi‐a făcut semn să stau în locul lui, pe canapea, lângă Domnul Acnee.
Cathy se lăsa când pe un picior, când pe celălalt, muşcându‐şi de zor buza de jos. Arăta ca scoasă din minţi.
- Doamnă Watson, sunteţi bine? m‐a întrebat Gaskill, arătând spre tăietura de deasupra ochiului.
- Am fost lovită de un taxi, i‐am răspuns. Ieri după‐masă, în Londra. Am fost la spital. Puteţi verifica.
- OK, a spus el, cu o uşoară clătinare din cap. Deci, sâmbătă seară?
- Am fost în Witney, i‐am întors‐o eu, stăpânindu‐mi vocea să nu tremure.
- Cu ce scop?
Domnul Acnee avea un carneţel pregătit şi creionul gata de luat notiţe.
- Am vrut să‐mi văd soţul, i‐am zis.
- Oh, Rachel, a oftat Cathy.
Detectivul a ignorat‐o.
- Soţul? întreabă el. Vreţi să spuneţi fostul dumneavoastră soţ? Tom Watson?
..........................................................
Trenul se opreşte. Suntem aproape de casa lui Jess şi Jason, dar nu pot să văd nimic dincolo de linia ferată, pentru că sunt prea mulţi oameni pe culoar. Mă întreb dacă cei doi sunt acolo, dacă el ştie, dacă a plecat de‐acasă sau dacă mai locuieşte cu ea, trăind o minciună pe care încă n‐a descoperit‐o.
Sâmbătă, 13 iulie 2013
Dimineaţa
Ştiu, fără să mă uit la ceas, că e undeva între opt fără un sfert şi opt şi‐un sfert. Ştiu după felul în care lumina se filtrează prin geam, după sunetele străzii de sub fereastra mea, după zgomotul aspiratorului tras de Cathy pe hol, în dreptul dormitorului meu.
Cathy se trezeşte devreme în fiecare sâmbătă dimineaţa, să se apuce de curăţenie, indiferent de ce se întâmplă. Ar putea să fie ziua ei, ar putea să fie dimineaţa în care Hristos s‐a înălţat la cer - Cathy se va trezi, neapărat, sâmbătă de sâmbătă, să facă curat. Spune că e terapeutic, că asta e premisa pentru un weekend plăcut şi că, făcând mişcare, nu mai trebuie să se ducă la sală.
Aspiratul ăsta de dimineaţă nu mă deranjează cine ştie ce, pentru că oricum nu pot să dorm. Nu pot să dorm dimineţile; nu pot să lenevesc liniştită până spre amiază. Mă trezesc brusc, fără răsuflare şi cu inima bătând să‐mi iasă din piept, cu un gust acru în gură, şi ştiu imediat că nu are niciun sens să mai încerc. Sunt trează de‐a binelea. Cu cât vreau mai mult să uit de mine, cu atât îmi reuşeşte mai puţin.
Viaţa şi lumina nu‐mi permit. Zac în pat, ascultând‐o pe Cathy cum se agită, atât de ocupată şi de veselă, şi mă gândesc la grămăjoara de haine de lângă calea ferată şi la Jess sărutându‐şi amantul în strălucirea soarelui de răsărit.
Ziua se întindea în faţa mea, şi niciun minut nu sunt ocupată.
Aş putea să mă duc la piaţă, pe Broad; aş putea să cumpăr carne de vânat şi costiţă afumată şi să‐mi petrec ziua gătind.
Aş putea să stau pe canapea, cu o cană de ceai, să mă uit la televizor, la Saturday Kitchen.
Aş putea să mă duc la sală.
Aş putea să‐mi actualizez CV‐ul.
Aş putea aştepta să plece Cathy de‐acasă, să mă duc la magazinul din colţ şi să cumpăr două sticle de Sauvignon Blanc.
În altă viaţă, mă trezeam şi eu devreme, odată cu trenul de 8.04; deschideam ochii şi ascultam trenul care făcea ferestrele să vibreze. Pe el îl simţeam lângă mine, somnoros, cald, excitat. După aceea, se ducea să ia ziarele, iar eu făceam omletă, ne aşezam amândoi la masa din bucătărie şi beam ceai, mergeam în pub să luăm un prânz întârziat, adormeam, îmbrăţişaţi, în faţa televizorului.
Îmi imaginez că acum e altfel pentru el, nu mai are parte sâmbăta de partide de sex leneş sau de omletă, ci viaţa îi e plină acum de o altfel de bucurie, de o fetiţă care gângureşte fericită, între el şi soţie. Fata e acum la vârsta la care învaţă să vorbească, zice întruna ma‐ma şi ta‐ta şi tot felul de cuvinte încâlcite şi secrete, de neînţeles pentru oricine altcineva în afara părinţilor.
Durerea pe care o resimt e puternică şi foarte greu de îndurat, se instalează în capul pieptului. Abia aştept să plece Cathy de‐acasă.
Seara
O să mă duc să‐l văd pe Jason.
Mi‐am petrecut toată ziua în dormitor, aşteptând să plece Cathy, ca să pot să beau ceva. Dar n‐a plecat nicăieri. A rămas neclintită, de nemişcat, în sufragerie, „încercând să ajungă la zi cu chestiunile administrative“.
Spre seară, deja nu mai suportam ideea de a sta închisă în dormitor, aşa că i‐am spus că ies la o plimbare. M‐am dus în Wheatsheaf, un pub enorm şi anonim de pe High Street, şi am băut trei pahare mari de vin. Am adăugat la ele şi două păhărele de Jack Daniel’s. Apoi am mers pe jos până la gară, mi‐am cumpărat câteva cutii de gin tonic şi m‐am suit în tren.
Mă duc să‐l văd pe Jason.
Nu mă duc să‐i fac o vizită, nu mă înfiinţez acasă la el, să bat la uşă. Nimic de felul ăsta. N‐am luat‐o razna.
Vreau doar să trec pe lângă casă, să‐l văd din tren. N‐am nimic altceva mai bun de făcut şi n‐am chef să mă duc acasă. Vreau doar să‐l văd. Vreau să‐i văd pe amândoi.
Nu e o idee bună. Ştiu bine că nu e o idee bună.
Dar ce rău pot să le fac?
Mă duc la Euston, rămân în tren şi vin înapoi. (Îmi plac trenurile, ce e în neregulă? Trenurile sunt minunate.)
Înainte, când eram încă eu însămi, visam adesea să fac călătorii romantice cu trenul, împreună cu Tom.
(Linia Bergen pentru a cincea noastră aniversare, Trenul Albastru pentru a patruzecea.)
Stai aşa, trecem acum pe lângă ei.
Lumina este puternică, dar nu văd foarte bine. (Văd dublu. Închid un ochi. Mult mai bine.)
Iată‐i! Oare să fie el? Stau pe terasă amândoi. Nu‐i aşa? E Jason? Cu Jess?
Vreau să fiu mai aproape, nu pot vedea bine. Vreau să fiu mai aproape de ei.
Nu mă mai duc la Euston. O să cobor la Witney.
(N‐ar trebui să cobor la Witney, e prea periculos, dacă Anna sau Tom dau peste mine?)
Ba o să cobor la Witney.
Nu e o idee bună.
E o idee foarte proastă.
La capătul opus al trenului e un bărbat cu părul nisipiu spre roşcat. Îmi zâmbeşte. Vreau să‐i spun ceva, dar cuvintele se evaporă, îmi dispar de pe limbă în momentul în care vreau să le rostesc. Aproape că le simt gustul, dar nu‐mi dau seama dacă e acru sau amar.
Tipul îmi zâmbeşte sau rânjeşte dispreţuitor la mine?
Nu‐mi dau seama.
Duminică, 14 iulie 2013
Dimineaţa
Îmi simt inima în gât, inconfortabil, bubuind. Gura mi‐e uscată şi mă doare când înghit. Mă întorc pe‐o parte, cu faţa spre fereastră. Draperiile sunt trase peste fereastră, dar mă dor ochii şi de la puţina lumină care se filtrează prin ele. Îmi duc mâna la faţă; îmi apăs pleoapele cu degetele, încercând să le masez să‐mi treacă durerea.
Unghiile îmi sunt mizerabile.
Ceva e în neregulă. Pentru o secundă, am senzaţia că pic în gol, ca şi cum patul ar fi dispărut de sub mine.
Noaptea trecută. Ceva s‐a întâmplat. Respir precipitat; mă ridic în capul oaselor, însă prea brusc, inima îmi palpită sălbatic, capul îmi zvâcneşte de durere.
Aştept să‐mi amintesc ce s‐a întâmplat. Câteodată durează o vreme. Alteori, totul îmi revine în minte într‐o secundă. Iar altă dată aştept degeaba.
Ceva s‐a întâmplat. Ceva rău de tot. A fost o ceartă. Voci ridicate. Pumni? Nu ştiu, nu‐mi aduc aminte. M‐am dus în pub, m‐am urcat în tren, am ajuns în gară, apoi eram pe stradă. Pe Blenheim Road. M‐am dus pe Blenheim Road.
Dintr‐odată, amintirea năvăleşte peste mine şi mă cuprinde o groază profundă.
Ceva s‐a întâmplat, de asta sunt sigură. Nu pot să‐mi închipui ce, dar presimt că aşa e. Simt o durere, ca şi cum mi‐aş fi muşcat obrazul, iar pe limbă am gust metalic, de sânge. Mi‐e greaţă, sunt ameţită. Îmi trec mâinile prin păr. Tresar de durere. Un cucui mare, dureros şi sensibil la atingere, în partea dreaptă. Părul îmi e năclăit de sânge.
M‐am împiedicat, asta e. Pe scări, în gară la Witney.
M‐am lovit la cap? Îmi aduc aminte că eram în tren, dar după aceea totul se cufundă într‐o mare de întuneric, un abis.
Trag adânc aer în piept, ca să‐mi liniştesc bătăile inimii, să alung panica ce ameninţă să mă înghită.
Gândeşte‐te! Ce‐am făcut? Am mers în pub, m‐am urcat în tren. În tren era un bărbat - acum îmi aduc aminte - cu părul roşcat. Mi‐a zâmbit. Cred că mi‐a zis ceva, dar nu‐mi aduc aminte ce anume. Mai e ceva legat de el, trebuie să îmi amintesc, dar nu reuşesc, nu mă descurc în întunericul minţii mele.
Sunt înspăimântată, dar nu‐mi dau seama de ce, fapt care‐mi amplifică spaima. Nu ştiu nici măcar dacă am vreun motiv să‐mi fie frică. Mă uit în jur, prin cameră.
Telefonul nu e pe noptieră. Geanta nu e pe podea, nici nu atârnă pe spătarul scaunului, unde o las de obicei.
Trebuie să fie totuşi pe undeva, pentru că sunt în casă, ceea ce înseamnă că am avut cheile.
Mă dau jos din pat. Sunt goală. Mă uit la mine în oglinda mare, în mărime naturală, de la şifonier. Mâinile Îmi tremură. Rimelul mi s‐a întins pe obraji şi am o tăietură pe buza de jos. Pe picioare sunt numai vânătăi. Mi‐e rău. Mă aşez înapoi pe marginea patului şi‐mi pun capul pe genunchi, aşteptând ca valul de greaţă să treacă. Mă ridic în picioare, iau un capot pe mine şi deschid uşa dormitorului, doar o crăpătură. În apartament este linişte.
Nu ştiu de ce, dar sunt convinsă că nu e acasă Cathy.
Mi‐a zis cumva că o să rămână la Damien azi? Aşa am senzaţia, deşi nu‐mi aduc aminte când anume mi‐a spus.
Văd că uşa dormitorului ei este deschisă. Trag cu ochiul prin încăpere. Patul e făcut. E posibil să se fi trezit deja, să fi făcut patul, dar nu cred totuşi că a fost aici azi‐noapte, ceea ce este o uşurare pentru mine, într‐o oarecare măsură. Dacă nu e aici, înseamnă că nu m‐a văzut şi nu m‐a auzit venind aseară, deci nu ştie în ce hal am ajuns acasă.
Asta n‐ar trebui să conteze, dar contează: ruşinea pe care o simt în privinţa unui incident e direct proporţională nu doar cu gravitatea situaţiei, ci şi cu numărul celor care au fost martori la ce mi s‐a întâmplat.
În capul scărilor, mi se face rău din nou, ameţesc şi mă prind cu putere de balustradă. Una dintre marile mele temeri (pe lângă hemoragia abdominală din momentul în care ficatul meu, în cele din urmă, va ceda) e aceea că aş putea să cad pe scări şi să‐mi rup gâtul. Numai gândul la chestia asta îmi produce iar greaţă. Vreau să mă aşez, să mă întind, dar trebuie să‐mi găsesc geanta, să‐mi verific telefonul.
Trebuie, cel puţin, să mă asigur că nu mi‐am pierdut cărţile de credit, trebuie să ştiu pe cine am sunat şi când. Îmi lăsasem geanta aiurea, aruncată în hol, chiar lângă uşa de la intrare. Lângă ea zac grămadă, aruncaţi la un loc, blugii şi chiloţii; când ajung în capul scărilor, simt un damf de urină.
Apuc geanta să caut telefonul - e înăuntru, slavă Domnului, împreună cu o mână de bancnote boţite, de douăzeci de lire, şi un şerveţel pătat de sânge. Greaţa mă cuprinde din nou, de astă dată cu mult mai multă forţă; simt fierea urcându‐mi‐se în gât şi alerg la baie, dar nu mai ajung, vomit pe covor, la jumătatea scărilor.
Trebuie să mă aşez. Dacă nu mă aşez, o să leşin, o să mă prăbuşesc. O să curăţ mai târziu.
Ajunsă înapoi la etaj, pun telefonul în priză şi mă întind pe pat. Îmi ridic picioarele şi braţele, uşor, cât se poate de blând, ca să le inspectez. Pe picioare, deasupra genunchilor, sunt toată numai vânătăi, din cele pe care le au, de obicei, beţivii, genul pe care le faci când te ciocneşti din viteză de diverse obiecte. În schimb, pe braţe, înspre umeri, am nişte vânătăi mult mai îngrijorătoare, pete întunecate, ovale, ca nişte urme de degete.
Chestia asta, în sine, nu e neapărat sinistră, am mai avut asemenea semne, de obicei când am căzut şi m‐a ajutat cineva să mă ridic. Rana de la cap pare destul de serioasă, dar putea fi un accident, ceva inofensiv, ca şi cum m‐aş fi lovit când am vrut să urc într‐o maşină. Poate chiar în taxiul care m‐a adus acasă.
Iau telefonul. Am două mesaje. Primul e de la Cathy, primit după cinci, mă întreba unde am dispărut. Urmează să plece la Damien şi să rămână peste noapte, aşa că ne vedem a doua zi. Speră că nu m‐am apucat de băut de una singură.
Al doilea e de la Tom, primit la zece şi un sfert. Aproape că scap telefonul din mână de spaimă în momentul în care îi aud vocea; urlă.
„Pentru numele lui Dumnezeu, Rachel, ce mama dracului e în neregulă cu tine? Mi‐a ajuns, OK, m‐am săturat! Tocmai am petrecut ultima oră în maşină, căutându‐te. Ai speriat‐o îngrozitor pe Anna, ştii? A crezut că ai... a crezut că eşti... Nu ştiam ce să fac altceva, ca să nu sun la poliţie. Lasă‐ne în pace! Încetează să mă mai suni, încetează să mai vii aici, lasă‐ne în pace, auzi? Nu vreau să vorbesc cu tine! Pricepi sau nu? Nu vreau să vorbesc cu tine, nu vreau să te văd, nu vreau să te apropii de familia mea. N‐ai decât să‐ţi distrugi viaţa cum vrei, dar n‐o vei distruge şi pe a mea. Nu vei mai putea să faci asta de acum înainte! Nu te mai pot proteja, pricepi? Stai departe de noi!“
Nu ştiu ce‐am făcut. Oare ce‐am făcut? Ce mi s‐a întâmplat între cinci şi zece şi un sfert? De ce mă căuta Tom? Ce i‐am făcut Annei?
Îmi trag plapuma peste cap, închid ochii strâns.
Mă vedeam mergând spre casă, păşind pe aleea îngustă dintre grădina lor şi cea a vecinilor, sărind gardul. Mă gândesc cum aș fi deschis ușile glisante, intrând pe furiș în bucătărie.
Ana stând la masă. O apuc pe la spate, îmi înfing mâna în părul ei lung şi blond, o smucesc cu putere, îi dau capul pe spate, o trag în jos, pe podea și-i sfărâm capul de gresia albastră și rece.
Seara
Cineva țipă. Judecând după cum cade lumina pe fereastra dormitorului, îmi dau seama că am dormit mult timp; probabil că e după‐amiază târziu sau seara devreme.
Mă doare capul. Perna e plină de sânge. Aud pe cineva urlând la parter.
- Nu pot să cred aşa ceva! Pentru Dumnezeu! Rachel! RACHEL!
Am adormit. Oh, Dumnezeule, n‐am curăţat voma de pe scări. Şi hainele uitate pe hol. Oh, Doamne, oh, Doamne.
Trag pe mine o pereche de pantaloni de trening şi un tricou. Deschid uşa de la dormitor şi o găsesc pe Cathy stând drept în faţa mea. E îngrozită când dă cu ochii de mine.
- Ce naiba ai păţit? mă întreabă, apoi ridică o mână. De fapt, ştii ceva, Rachel, îmi pare rău, dar chiar nu vreau să ştiu. Nu mai pot să accept chestiile astea în casa mea. Pur şi simplu, nu mai pot să...
Îşi pierde şirul vorbelor, însă se uită semnificativ spre scări.
- Îmi pare rău, îi zic eu. Îmi pare cumplit de rău, însă mi‐a fost foarte rău şi am vrut, chiar am vrut să curăţ...
- Nu ţi‐a fost rău că ai fost bolnavă, nu‐i aşa? Erai beată. Erai mahmură. Îmi pare rău, Rachel. Chiar nu pot să mai accept chestia asta. Nu mai pot trăi aşa. Trebuie să pleci, OK? Îţi dau o lună să‐ţi găseşti altceva, trebuie să pleci.
Se întoarce şi se îndreaptă spre dormitorul ei.
- Şi, pentru numele lui Dumnezeu, du‐te şi curăţă mizeria aia de‐acolo, spune ea, apoi trânteşte uşa de la dormitor în urma ei.
După ce termin de curăţat, mă întorc în camera mea.
Uşa de la dormitorul lui Cathy e în continuare închisă, dar îi simt furia mută radiind prin ea. Nu pot s‐o învinovăţesc pentru cum se simte. Şi eu aş fi furioasă dacă aş veni acasă şi aş găsi nişte chiloţi plini de urină şi o baltă de vomă pe scări. Mă aşez pe pat şi deschid laptopul, mă loghez la contul de e‐mail şi încerc să‐i scriu mamei. Cred că, în sfârşit, a venit timpul. Trebuie să‐i cer să mă ajute.
Dacă mă mut acasă, n‐o să mai pot continua aşa, voi fi nevoită să mă schimb, să mă fac bine. Însă nu‐mi găsesc cuvintele, nu reuşesc să‐i explic toate astea. Mi‐o şi imaginez citind e‐mailul meu implorator, văd aievea dezamăgirea amară de pe chipul ei, exasperarea. Aproape că o aud oftând.
Telefonul îmi bipăie. E un mesaj, primit acum câteva ore. Tom, din nou. Nu vreau să aud ce are de zis, dar n‐am încotro, nu‐l pot ignora. Inima îmi bate din ce în ce mai repede în timp ce apelez căsuța vocală pregătindu-mă pentru ce e mai rău.
„Rachel, ai de gând să mă suni înapoi?“
Nu mai pare aşa de nervos şi inima mi se domoleşte.
„Voiam să mă asigur că ai ajuns bine acasă. Erai într-un hal fără de hal azi-noapte.”
Un oftat lung, din toată inima.
- Ascultă-mă! Îmi pare rău că am țipat la tine azi-noapte, că lucrurile s-au cam... aprins. Chiar îmi pare rău pentru tine, Rachel, zău că îmi pare rău, dar trebuie să te opreşti.“
Mai ascult mesajul încă o dată, remarcând tandreţea din vocea lui, şi mă năpădesc lacrimile. Mă opresc târziu din plâns și abia atunci mă simt în stare să-i scriu un mesaj prin care îi spun că îmi pare rău, că acum sunt acasă.
Nu pot să-i mai scriu altceva pentru că nu știu cu exactitate pentru ce ar trebui să-mi cer scuze. Nu ştiu ce i‐am făcut Annei, cum am speriat‐o. Şi, sincer, nici nu mă interesează aşa de tare, dar nu vreau ca Tom să fie nefericit din cauza mea. După toate prin câte a trecut, merită să fie fericit. Nu voi fi niciodată invidioasă pe fericirea lui, doar că mi‐am dorit să fi fost fericit cu mine.
Mă aşez în pat şi mă bag sub pătură. Vreau să ştiu ce s‐a întâmplat; aş vrea să înţeleg pentru ce‐ar trebui să‐mi pară rău. Încerc, cu disperare, să găsesc sens în aceste fragmente indefinite de memorie. Sunt convinsă că m‐am certat cu cineva sau că am fost martora unei scene de acest fel. Să fi fost cu Anna?
Degetele mele ating din nou rana din cap, tăietura de pe buză. Aproape că văd în faţa ochilor, aproape că pot auzi cuvintele, dar totul se împrăştie din nou. Nu reuşesc să înţeleg nimic concret. De fiecare dată când sunt pe punctul de a resuscita o amintire reală, totul dispare în întuneric, departe de mine.
Megan
Marţi, 2 octombrie 2012
Dimineaţa
Va ploua în curând, simt ploaia venind. Dinţii îmi clănțăne, vârfurile degetelor îmi sunt albe, cu o tentă vănătă-albăstruie. Nu mă duc acasă. Îmi place aici, afară, e catartic, purificator, ca o baie rece ca gheaţa. Oricum, Scott va veni în curând, mă va trage cu de‐a sila în casă şi mă va înveli în pături, ca pe un copil.
Ieri, în drum spre casă, am făcut un atac de panică.
Era o motocicletă care îşi ambala motorul iar şi iar, şi iar şi era şi o maşină roşie care trecea încet, ca şi cum ar fi fost în căutare de curve de şosea, şi două femei cu cărucioare îmi blocau calea. N‐am putut trece de ele pe trotuar, aşa că am luat‐o pe stradă şi a fost cât pe ce să fiu izbită de o maşină care venea din direcţia opusă şi pe care nu o văzusem. Şoferul se aplecase peste volan şi începuse să urle la mine.
Nu reuşeam să‐mi controlez respiraţia, inima o luase la goană, stomacul mi se făcuse ghem, ca atunci când iei o pastilă şi îţi vine înapoi, şi simţi valul acela de adrenalină care îţi întoarce stomacul pe dos, dar care te face să te simţi şi exaltată, şi speriată în acelaşi timp.
Am fugit acasă și, după ce am traversat casa spre calea ferată, unde m‐am aşezat pe şine, am aşteptat să vină trenul, să treacă, hurducându‐se, peste mine şi să acopere toate celelalte zgomote. L‐am aşteptat pe Scott, să mă calmeze, dar nu a venit acasă. Am încercat să sar gardul, voiam ca pentru o vreme să fiu de partea cealaltă, acolo unde nu se mai duce nimeni.
M‐am tăiat la mână, aşa că m‐am întors în casă şi apoi Scott s‐a întors şi el şi m‐a întrebat ce s‐a întâmplat. I‐am spus că m‐am apucat de spălat vasele şi am spart un pahar. Nu m‐a crezut şi s‐a supărat îngrozitor.
M‐am trezit în timpul nopţii, l‐am lăsat pe Scott dormind şi m‐am strecurat pe terasă. Am format numărul lui şi i‐am ascultat vocea când a răspuns, la început domoală, somnolentă, apoi mai puternică, stresată, îngrijorată, exasperată. Am închis şi am aşteptat să văd dacă o să sune înapoi. Nu îmi ascunsesem numărul, aşa că exista o şansă să sune înapoi. Dar n‐a sunat, aşa că am sunat eu din nou, iarăşi şi iarăşi, şi iarăşi.
Apoi mi‐a intrat căsuţa vocală, anostă şi indiferentă, promiţându‐mi să sune înapoi în cel mai scurt timp. M‐am gândit să sun la cabinet, să cer să fiu programată mai curând, dar m‐am gândit că sistemul lor automat nu e în funcţiune în miez de noapte, aşa că m‐am întors în pat. N‐am dormit deloc.
Aş putea să mă duc în pădurea de la Corly în dimineaţa asta, să fac nişte fotografii; va fi ceţos şi întuneric, o atmosferă numai bună; ar trebui să pot să scot nişte imagini bune. Mă gândeam chiar să fac nişte cărţi poştale, aş putea să încerc să le vând la magazine de suveniruri de pe Kingly Road.
Scott spune că n‐ar trebui să‐mi bat capul cu aşa ceva, că ar trebui să mă odihnesc. Ca un invalid!
Ultimul lucru de care am nevoie e odihna. Trebuie să‐mi umplu zilele cu ceva. Ştiu ce‐o să se întâmple dacă nu reuşesc.
Seara
Doctorul Abdic - Kamal, după cum m‐a poftit să‐i spun - mi‐a sugerat, în timpul sesiunii din după‐amiaza asta, să încep să ţin un jurnal. Aproape că i‐am zis că nu pot să fac aşa ceva, că nu am încredere că soţul meu nu‐l va citi. N‐am făcut‐o, pentru că aş fi fost oribil de nedreaptă faţă de Scott. Dar e adevărat. N‐aş putea pune pe hârtie lucrurile pe care le simt sau le gândesc sau le fac cu adevărat.
De exemplu: în seara asta, când am coborât în sufragerie, laptopul meu era cald. Ştie cum să şteargă istoricul din browser şi alte şmecherii, poate să‐şi acopere urmele foarte bine, dar ştiu că am închis calculatorul când m‐am dus la culcare. Iar mi‐a citit e‐mailurile.
Până la urmă, nu mă deranjează chiar aşa de tare, pentru că nu e nimic compromiţător în ele. (Multe e‐mailuri de la companiile de recrutare şi de la Jenny, de la pilates, care mă întreba dacă nu vreau să intru şi eu în clubul ei de gătit de joia, în care ea şi prietenii ei pregătesc, pe rând, fiecare în câte o săptămână, masa pentru ceilalţi. Mai bine mor decât să fac aşa ceva.) Nu mă deranjează, pentru că el se simte mai în siguranţă când ştie că nu se întâmplă nimic, că nu pun la cale nimic. Şi asta e bine şi pentru mine - pentru noi, amândoi, aş putea zice - chiar dacă nu este adevărat. Şi chiar nu pot să mă supăr pe el, pentru că are un motiv bun pentru care să fie suspicios.
I‐am dat motive şi în trecut şi probabil că o să‐i mai dau. Nu sunt o soţie model. Nu pot să fiu. Indiferent cât de mult îl iubesc, nu va fi niciodată destul.
Sâmbătă, 13 octombrie 2012
Dimineaţa
Am dormit cinci ore azi‐noapte; n‐am mai dormit aşa de mult de veacuri şi ce e mai ciudat e că eram atât de băgată în priză când am ajuns acasă, ieri‐seară, încât am crezut că o să mă uit în tavan ore întregi. Mi‐am spus că nu voi mai face chestia asta, nu după ultima dată, dar apoi l‐am văzut şi l‐am dorit şi m‐am gândit: de ce nu?
Nu văd de ce ar trebui să‐mi pun frâu, când atâta lume n‐o face. Bărbaţii nu o fac. Nu vreau să rănesc pe nimeni, dar trebuie să fii cinstit cu tine însuţi, nu‐i aşa? Eu nu fac altceva, ci doar sunt onestă cu mine, acel eu pe care nu‐l cunoaşte nimeni - nici Scott, nici Kamal, nimeni.
După ora de pilates de ieri-seară, am întrebat‐o pe Tara dacă nu vrea să meargă la cinema cu mine într‐o seară, săptămâna viitoare şi, apoi, dacă nu vrea să‐i spună lui Scott că sunt cu ea.
- Dacă sună, poţi să‐i spui că sunt cu tine, dar că sunt la toaletă şi că o să‐l sun cu prima ocazie? Apoi mă suni pe mine şi eu îl sun înapoi şi totul e OK.
Ea mi‐a zâmbit şi a ridicat din umeri şi mi‐a zis:
- De acord, şi nu m‐a întrebat unde mă duc şi cu cine.
Chiar vrea să‐mi fie prietenă.
Ne‐am întâlnit la Hanul Lebăda, în Corly, unde a închiriat o cameră. Trebuie să fim atenţi, să nu ne prindă nimeni. Ar putea fi foarte neplăcut pentru el, chestia asta ar putea să‐i distrugă viaţa. Ar putea fi un dezastru şi pentru mine. Nici măcar nu vreau să mă gândesc la ce‐ar fi în stare să facă Scott.
După aceea, a vrut să stăm de vorbă despre ce s‐a întâmplat când eram mică, pe vremea când locuiam în Norwich. I‐am dat câteva indicii, dar azi‐noapte a vrut detalii. I‐am spus anumite chestii, dar nu adevărul. Am minţit, am inventat, i‐am spus toate lucrurile sordide pe care voia să le audă. A fost distractiv. Nu m‐am simţit prost că l‐am minţit; oricum, mă îndoiesc că a crezut tot ce i‐am spus. Sunt convinsă că şi el minte.
Stătea întins în pat, privindu‐mă în timp ce mă îmbrăcam. Mi‐a zis:
- Megan, chestia asta nu se mai poate întâmpla. Ştii că nu se mai poate. Nu mai putem continua aşa.
Şi avea dreptate, ştiu că nu mai putem. Că n‐ar mai trebui, că s‐ar impune să ne oprim, dar n‐o vom face. Nu va fi ultima dată. Nu mă va refuza. Mă gândeam la asta în drum spre casă şi asta îmi place cel mai mult: să am putere asupra cuiva. E ameţitor!
Seara
Sunt în bucătărie, deschid o sticlă de vin, când Scott vine spre mine, din spate, şi‐mi pune mâinile pe umeri, strângând uşor.
- Cum a fost şedinţa de azi de la psihoterapeut?
Îi răspund că a mers bine, că facem progrese. Acum e obişnuit să nu primească detalii de la mine. Apoi:
- Te‐ai distrat cu Tara aseară?
Nu‐mi dau seama, pentru că sunt cu spatele la el, dacă mă întreabă pentru că vrea cu adevărat să ştie sau pentru că suspectează ceva. Nu detectez nimic în vocea lui.
- E foarte de treabă, îi spun eu. Te‐ai înţelege bine cu ea. De fapt, ne ducem la cinema săptămâna viitoare. Poate, după aceea, o invit la noi, să mâncăm ceva împreună.
- Eu nu sunt invitat la cinema? mă întreabă el.
- Cum să nu, chiar cu mare bucurie, îi răspund eu şi mă întorc înspre el şi‐l sărut pe buze, dar ea vrea să vadă filmul ăla cu Sandra Bullock, aşa că...
- Nu trebuie să spui mai mult! Atunci, invit‐o la cină după film, spune el şi îşi coboară mâinile, cu blândeţe, spre mijlocul spatelui meu, masându‐mă uşor.
Torn vin în pahare şi ieşim afară. Stăm unul lângă celălalt, pe marginea terasei, cu picioarele în iarbă.
- E măritată? mă întreabă el.
- Tara? Nu, e singură.
- N‐are prieten?
- Nu cred.
- Prietenă? întreabă el, cu sprâncenele ridicate, şi mă umflă râsul. Bine, atunci câţi ani are?
- Nu ştiu, îi zic. În jur de patruzeci.
- Oh! Şi e singură. E cam trist.
- Hm... S‐ar putea să se simtă puţin singură.
- Oamenii singuri sunt întotdeauna atraşi de tine, nu‐i aşa? Vin glonţ spre tine.
- Da?
- Atunci înseamnă că nu are copii, nu? întreabă el şi eu nu ştiu dacă e totul doar în capul meu sau nu, dar e a doua oară când atinge subiectul copiilor, iar în vocea lui e ceva strident, simt că e pe cale să înceapă cearta şi chiar nu vreau chestia asta, n‐aş putea să‐i fac faţă, aşa că mă ridic în picioare şi îi spun să ia paharele de vin, să ne retragem în dormitor.
Mă urmează, iar eu îmi scot hainele de pe mine în timp ce urc scările şi când ajungem în dormitor, când mă împinge pe pat, nici măcar nu mă gândesc la el, dar nu contează, pentru că el nu ştie asta. Sunt suficient de bună încât să‐l fac să creadă că numai pe el îl am în minte.
Rachel
Luni, 15 iulie 2013
Dimineaţa
ÎN DIMINEAŢA ASTA, în momentul în care eram gata să ies pe uşă Cathy m‐a strigat înapoi şi m‐a îmbrăţişat sec şi scurt. Credeam că o să‐mi spună că, în cele din urmă, s‐a hotărât să nu mă dea afară, însă mi‐a strecurat un bileţel în mână, dându‐mi astfel notificarea oficială a evacuării mele din casă, inclusiv o dată de plecare.
A evitat să mă privească în ochi.
Îmi părea rău pentru ea, serios că îmi părea rău, deşi nu chiar aşa de rău cum îmi părea de mine. Mi‐a zâmbit trist şi scurt, spunându‐mi:
- Nu‐mi place deloc că trebuie să fac chestia asta, Rachel, serios.
Întreaga situaţie îmi părea caraghioasă. Stăteam amândouă în picioare în holul care, în ciuda tuturor eforturilor mele, încă puţea a vomă. Îmi venea să plâng, dar nu voiam s‐o fac să se simtă şi mai prost decât se simţea deja, aşa că am zâmbit veselă.
- Nu e nicio problemă, pe bune, chiar nu e, i‐am zis, ca şi cum tocmai m‐ar fi rugat să‐i fac o mică favoare.
În tren, lacrimile încep să‐mi curgă pe obraz şi nu‐mi pasă că oamenii se uită la mine; ar putea să creadă orice - că a dat o maşină peste câinele meu sau că tocmai am fost diagnosticată cu o boală incurabilă. Sau că sunt o alcoolică stearpă, divorţată şi în curând aruncată pe drumuri.
Dacă stau bine să mă gândesc, e ridicol. Cum am ajuns în situaţia asta? Mă întreb de unde a pornit declinul meu; mă întreb care a fost momentul în care i‐aş fi putut pune stavilă. Unde am făcut prima manevră proastă? Nu când l‐am cunoscut pe Tom, care m‐a salvat de la durerea provocată de moartea tatălui meu.
Nu când m‐am căsătorit, acum şapte ani, într‐o zi ciudat de friguroasă pentru luna mai, şi când eram lipsită de orice griji, în al nouălea cer. Eram fericită, aveam bani destui, aveam o carieră de succes. Nu când ne‐am mutat la numărul douăzeci şi trei, într‐o casă spaţioasă, mai frumoasă decât mi‐aş fi închipuit vreodată că o să am la douăzeci şi şase de ani.
Îmi amintesc acele prime zile atât de clar, cum mergeam peste tot, desculţă, simţind căldura duşumelelor de lemn sub tălpi, bucurându‐mă de spaţiul mare, de toate acele camere care aşteptau să
fie mobilate. Făcând planuri cu Tom: ce‐o să plantăm în grădină, ce‐o să agăţăm pe pereţi, ce culoare va avea camera de rezervă - deja, în capul meu, chiar de‐atunci, aceea avea să fie camera copilului.
Poate că acela a fost momentul. Poate că atunci lucrurile au început să o ia razna, să‐mi imaginez că nu mai suntem un cuplu, ci o familie; şi după aceea, odată ce mi s‐a gravat imaginea aceea în minte, ideea de a fi numai noi doi n‐a mai fost de‐ajuns niciodată. Acela să fi fost momentul în care Tom a început să mă privească altfel, dezamăgirea lui oglindind‐o pe‐a mea?
După ce renunţase la atâtea pentru mine, pentru ca noi să putem fi împreună, l‐am lăsat să creadă că n‐a fost suficient.
Îmi las lacrimile să curgă şuvoi, până la Northcote, apoi îmi revin, mă adun, îmi şterg ochii şi încep să scriu, pe spatele înştiinţării de evacuare de la Cathy, o listă de lucruri pe care trebuie să le fac azi:
Biblioteca Holborn
E‐mail mama
E‐mail Martin, recomandare???
Să aflu despre întâlnirile AA - centrul Londrei/Ashbury
Să‐i spui lui Cathy despre slujbă?
Când trenul se opreşte la semnal, ridic privirea din foaie şi‐l văd pe Jason stând pe terasă, privind în jos, spre calea ferată. Am sentimentul că se uită direct la mine şi am cea mai ciudată senzaţie - e ca şi cum m‐ar mai fi privit în felul acesta cândva; am sentimentul că m‐a văzut cu adevărat. Îmi imaginez cum îmi zâmbeşte şi, deşi nu înţeleg de ce, începe să‐mi fie frică.
Se întoarce cu spatele, iar trenul se mişcă din loc.
Seara
Sunt în aripa de accidente şi urgenţe a Spitalului Universitar. Am fost lovită de un taxi în timp ce traversam Gray’s Inn Road. Vreau să se consemneze faptul că eram perfect trează, deşi nu eram în apele mele deloc, eram distrată şi aproape panicată. Deasupra ochiului drept am o tăietură de vreo doi centimetri, cusută de un rezident arătos care e dezamăgitor de expeditiv şi de indiferent.
Când termină de pus copcile, îmi observă cucuiul din cap.
- Nu e de‐acum, îi spun.
- Aşa arată, răspunde el.
- Bine, nu e de azi.
- Ai fost la război, să înţeleg?
- M‐am lovit când m‐am urcat în maşină.
Îmi examinează capul pentru câteva secunde bune şi apoi spune:
- Nu, zău?
Face un pas înapoi şi se uită în ochii mei:
- Nu prea pare că e aşa cum zici. Mie mi se pare mai degrabă că te‐a lovit cineva cu ceva în cap, declară el şi eu îngheţ pe loc.
Îmi revine o amintire a unui moment în care m‐am ferit de o lovitură, ridicându‐mi mâinile. Să fie o amintire reală? Doctorul se apropie din nou şi se uită mai îndeaproape la rană.
- Ceva ascuţit, poate cu zimţi...
- Nu, răspund eu. E de la maşină. M‐am lovit de maşină, continui eu, încercând să îl conving atât pe el, cât şi pe mine.
- OK.
Îmi zâmbeşte, apoi face un pas înapoi şi se apleacă astfel încât ochii noştri să fie la acelaşi nivel:
- Te simţi bine... mă întreabă el, consultându‐şi notiţele. Rachel?
- Da.
Se uită la mine îndelung; nu mă crede pe cuvânt. E îngrijorat. Poate crede că sunt o nevastă bătută.
- Bine, reia apoi. O să‐ţi curăţ rana, pentru că arată cam rău. E cineva pe care aş putea să‐l sun? Soţul?
- Sunt divorţată, îl informez.
- Pe altcineva, atunci?
Puţin îi pasă că sunt divorţată.
- Pe prietena mea, vă rog, o să fie îngrijorată din cauza mea.
Îi dau numele şi numărul de telefon ale lui Cathy.
N‐o să fie îngrijorată deloc - nici măcar nu sunt, încă, în întârziere - dar sper că vestea că am fost azi lovită de un taxi o s‐o determine să‐i fie milă de mine şi să mă ierte pentru ce s‐a întâmplat ieri. O să creadă, probabil, că motivul pentru care a dat maşina peste mine e că eram beată. Mă gândesc dacă nu cumva aş putea să‐l întreb pe doctor dacă n‐ar fi posibil să‐mi facă un test de sânge sau ceva, ca să‐i demonstrez lui Cathy că eram perfect trează.
Îi zâmbesc, însă el nu se uită spre mine, ci ia notiţe de zor. Oricum, ideea e ridicolă.
A fost vina mea, nu a şoferului de taxi. Am ieşit brusc în stradă - de fapt, am fugit în stradă - drept în faţa maşinii.
Nu ştiu încotro fugeam. Nu mă gândeam, îmi imaginez, sau, cel puţin, nu mă gândeam la mine. Mă gândeam la Jess. Care nu e Jess, ci Megan Hipwell şi care a dispărut.
Eram în bibliotecă, pe Theobalds Road. Tocmai îi trimisesem un e‐mail mamei (nu i‐am spus nimic semnificativ, ci era un fel de a testa apele, de a vedea cât de treze îi sunt instinctele materne faţă de mine în momentul de faţă), de pe contul meu de Yahoo!
Pe pagina de start de pe Yahoo! sunt diverse ştiri, selectate în funcţie de codul poştal de care aparţii sau cam aşa ceva - Dumnezeu ştie cum de‐mi cunosc ei codul poştal, dar mi‐l cunosc. Şi acolo era o poză cu ea, cu Jess, Jess a mea, blonda perfectă, şi, alături, un titlu care spunea ÎNGRIJORARE ÎN CAZUL DISPARIŢIEI UNEI TINERE DIN WITNEY.
La început, n‐am fost sigură. Arăta ca ea, era exact aşa cum arăta ea în mintea mea, totuşi, mă îndoiam.
Apoi am citit articolul şi am văzut numele străzii şi am ştiut.
Poliţia din Buckinghamshire e din ce în ce mai îngrijorată de soarta unei femei, Megan Hipwell, de pe Blenheim Road, Witney, o tânără de douăzeci şi nouă de ani, dispărută de acasă. Dna Hipwell a
fost văzută ultima dată sâmbătă seara, de soţul ei, Scott Hipwell, când a părăsit locuinţa conjugală pe la şapte, pentru a vizita o prietenă.
Dl Hipwell a declarat că „nu-i stă în fire“ să facă un asemenea gest. În momentul dispariţiei, dna Hipwell purtao pereche de blugi şi un tricou roşu. Are 1,64 m, constituţie atletică, părul blond şi ochii albaştri.
Cine deţine informaţii cu privire la dna Hipwell este rugat să contacteze poliţia din Buckinghamshire.
A dispărut. Jess a dispărut. Megan a dispărut. De sâmbătă.
Am căutat numele ei pe Google - povestea apare şi în Witney Argus, dar fără alte detalii. M‐am gândit la faptul că l‐am văzut pe Jason - Scott - în dimineaţa asta, uitându‐se la mine, zâmbindu‐mi. Am apucat geanta şi m‐am ridicat în picioare şi am ieşit buluc din bibliotecă, direct în stradă, drept în faţa unui taxi negru.
- Rachel? Rachel?
Doctorul cel arătos încerca de zor să‐mi atragă atenţia.
- A venit prietena ta să te ia acasă.
Megan
Joi, 10 ianuarie 2013
Dimineaţa
Câteodată, nu vreau să mă duc nicăieri, mă gândesc că aş fi fericită dacă n‐aş mai fi nevoită să ies din casă vreodată. Nici măcar nu mi‐e dor să mă duc la muncă. Vreau doar să rămân în siguranţa şi căldura oazei mele, cu Scott, fără să mă deranjeze cineva.
Mă ajută că afară e întunecat şi rece, şi că vremea e mizerabilă. Mă ajută că plouă de săptămâni întregi, fără oprire - că ploaia e îngheţată, persistentă, nesuferită, însoţită de rafale de vânt urlând prin copaci, atât de zgomotoase încât înghit şi vuietul trenului. Nu‐l mai pot auzi trecând, ispitindu‐mă, momindu‐mă să călătoresc spre alte zări.
Astăzi nu vreau să mă duc nicăieri, nu vreau să fug niciunde, nu vreau nici măcar să ajung până la capătul străzii. Vreau să stau aici, închisă în casă, cu soţul meu, să ne uităm la televizor şi să mâncăm îngheţată, după ce îl voi fi chemat de la birou, în toiul amiezii, ca să facem sex.
Va trebui, desigur, să ies în oraş mai târziu, pentru că e ziua în care am programare la Kamal. I‐am vorbit în ultima perioadă despre Scott, despre toate lucrurile pe care le‐am făcut aiurea, despre eşecul meu ca soţie. Kamal mi‐a zis că trebuie să găsesc o modalitate prin care să mă fac eu pe mine fericită, să încetez să mai caut fericirea în altă parte.
E adevărat, aşa fac şi ştiu că aşa fac, dar apoi vine clipa în care îmi zic: dracu’ să le ia pe toate, viaţa e prea scurtă.
Mă gândesc la excursia pe care am făcut‐o cu familia, în vacanţa de Paşti, în insula Sfânta Margherita. Eu tocmai împlinisem cincisprezece ani şi am cunoscut un tip pe plajă, mult mai mare ca mine - poate la vreo treizeci de ani, poate chiar patruzeci - care m‐a invitat să merg a doua zi cu el pe mare. Era şi Ben cu mine şi a fost invitat şi el, dar - protector, ca orice frate mai mare - mi‐a zis că n‐ar trebui să mergem, pentru că nu are încredere în tipul respectiv, pentru că pare un libidinos slinos. Ceea ce, evident, şi era. Dar eram furioasă, pentru că era şansa noastră să navigăm pe Marea Ligurică, pe‐un iaht privat.
Ben mi‐a zis că vom avea destule astfel de şanse, că vieţile noastre vor fi pline de aventură. În cele din urmă, nu ne‐am mai dus, iar în vara aceea Ben a pierdut controlul motocicletei, pe A10 şi nu am mai ajuns niciodată să navigăm amândoi pe mare.
Mi‐e dor de felul în care eram noi doi, eu şi Ben, când eram împreună. Nu ne era frică de nimic.
I‐am spus lui Kamal totul despre Ben, dar acum începem să ne apropiem şi de celelalte chestii, de adevăr, de întreg adevărul - ce s‐a întâmplat cu Mac, ce‐a fost înainte, ce‐a fost după. Sunt în siguranţă cu Kamal, el nu poate spune nimic nimănui, datorită confidenţialităţii doctor‐pacient.
Dar chiar dacă ar putea spune cuiva, nu cred că ar face‐o. Chiar am încredere în el. E ciudat, dar chestia care mă împiedică să‐i spun totul nu este teama că ar spune cuiva, nu e frica de a fi judecată, ci gândul la Scott. E ca şi cum l‐aş trăda pe Scott, cel puţin acesta e sentimentul pe care îl am, că l‐aş trăda dacă i‐aş spune lui Kamal tot ceea ce lui nu‐i pot spune.
Dacă stai să te gândeşti la toate celelalte lucruri pe care le‐am făcut, celelalte trădări, chestia asta n‐ar trebui să însemne nimic, dar nu e aşa.
Cumva, trădarea asta îmi pare mai grea, pentru că e vorba de viaţa în sine, pentru că acesta este miezul fiinţei mele şi nu pot împărtăşi asta cu el.
Încă nu pot să mă dezvălui întru totul, pentru că, evident, nu pot spune tot ce simt. Ştiu că asta e ideea când te duci la terapie, dar eu, pur şi simplu, nu pot.
Trebuie să fac în aşa fel încât totul să rămână vag, să pun la un loc, în aceeaşi oală, toţi bărbaţii, toţi amanţii şi toţi foştii, însă îmi spun că nu e grav, pentru că nu contează cine sunt ei. Contează doar cum mă fac ei să mă simt.
Sufocată, neliniştită, căutând mereu ceva. De ce nu pot să găsesc ce vreau? De ce nu pot bărbaţii să‐mi ofere ce caut?
Bine, câteodată îmi oferă. Câteodată, nu am nevoie decât de Scott. Dacă aş învăţa cum să menţin acest sentiment, acesta pe care îl trăiesc acum... dacă aş afla cum să mă concentrez la această fericire, să mă bucur de mo‐ ment, nu să mă tot întreb de unde va veni următorul val de plăcere... atunci totul ar fi bine.
Seara
Trebuie să mă concentrez când sunt cu Kamal. E greu să nu‐mi las mintea să rătăcească atunci când el se uită la mine cu ochii aceia leonini, când îşi împreunează mâinile în poală. E greu să nu mă gândesc la lucrurile pe care le‐am putea face împreună.
Trebuie să mă concentrez. Am vorbit despre ce s‐a întâmplat după înmormântarea lui Ben, după ce am fugit de acasă. Am stat în Ipswich o vreme; nu mult. Acolo l‐am întâlnit prima dată pe Mac. Lucra într‐un pub sau cam aşa ceva. M‐a agăţat în drum spre casă. Îi era milă de mine.
- Nici măcar nu voia să... ştii despre ce vorbesc, încep eu, râzând. Ne‐am întors în apartamentul lui şi i‐am cerut bani, şi el s‐a uitat la mine ca şi cum aş fi fost nebună. I‐am spus că sunt destul de mare, dar nu m‐a crezut. Şi a aşteptat până când am împlinit şaisprezece ani. Deja, în momentul acela, se mutase într‐o casă veche din Holkham. O căsuţă ţărănească, din piatră, la capătul unei cărări care nu ducea nicăieri, cu o curte mică împrejur, cam la un kilometru de plajă. O cale ferată veche trecea de‐a lungul unei laturi a proprietăţii. Noaptea obişnuiam să zac trează - eram întotdeauna drogată pe vremea aceea, fumam destul de mult - şi îmi imaginam că aud trenurile, eram atât de sigură că o să mă ridic de acolo şi că o să mă duc afară şi o să mă uit după luminile lor.
Kamal se foieşte în scaun, dă din cap încet, încurajator. Nu spune nimic. Asta înseamnă că pot să continui, aşa că vorbesc mai departe.
- De fapt, chiar am fost fericită acolo, cu Mac. Am trăit cu el... Dumnezeule, să fi fost vreo trei ani, cred. Aveam... nouăsprezece ani când am plecat. Da. Nouăsprezece.
- Dacă erai fericită acolo, de ce‐ai plecat? mă întreabă el.
Am ajuns în acel punct, am ajuns acolo mai repede decât credeam. N‐am avut timp să mă gândesc pe îndelete, să construiesc treptat povestea către un final. Nu sunt în stare. E prea devreme.
- Mac m‐a părăsit. Mi‐a frânt inima, îi spun, ceea ce e adevărat, dar e şi o minciună. Încă nu sunt pregătită să‐i spun adevărul.
Scott nu e acasă când mă întorc, aşa că îmi scot laptopul şi, pentru prima dată, îl caut pe Google. Îl caut pe Mac pentru prima dată în zece ani. Cu toate acestea, nu‐l găsesc. Sunt sute de Craig McKenzie în lume, dar niciunul nu pare să fie al meu.
Vineri, 8 februarie 2013
Dimineaţa
Mă plimb prin pădure. Am ieşit înainte de a se lumina de ziuă, iar acum abia a răsărit soarele şi e o linişte mormântală, cu excepţia câte unei gâlceve a coţofenelor din coroanele copacilor de deasupra mea. Le simt cum mă privesc, cu ochii lor mici, ca nişte mărgele, măsurându‐mă. Un cârd de coţofene. Una pentru tristeţe, două pentru bucurie, trei pentru o fată, patru pentru un băiat, cinci pentru argint, şase pentru aur, şapte pentru un secret ce nu va fi împărtăşit niciodată.
Am mai multe din astea.
Scott e plecat, e la un curs, undeva în Sussex. A plecat ieri‐dimineaţă şi nu se întoarce până diseară, târziu. Pot să fac tot ce vreau.
Înainte să plece, i‐am spus lui Scott că mă duc la cinema cu Tara, după şedinţa de terapie. I‐am spus că o să am telefonul închis şi am vorbit şi cu ea. Am avertizat‐o că s‐ar putea ca el să sune, că s‐ar putea să vrea să mă verifice. De data asta, Tara m‐a întrebat ce am de gând.
M‐am mulţumit doar să‐i fac cu ochiul şi să‐i zâmbesc, iar ea a râs. Cred că se simte singură, nu i‐ar strica o escapadă amoroasă.
În timpul şedinţei mele cu Kamal, am vorbit despre Scott, despre chestia cu laptopul. S‐a întâmplat cam acum o săptămână. L‐am căutat pe Mac pe Google - am căutat în diverse feluri, voiam doar să aflu unde e, ce mai face. În vremurile noastre, sunt fotografii pe internet aproape cu toată lumea, şi‐mi doream să‐i văd chipul.
N‐am putut să‐l găsesc. În noaptea aceea m‐am culcat mai devreme ca de obicei. Scott a rămas să se uite la televizor; uitasem să şterg din browser istoricul căutărilor. O greşeală stupidă - de obicei, e ultimul lucru pe care îl fac înainte să închid laptopul, indiferent la ce m‐am uitat.
Ştiu că Scott are modalităţile lui prin care oricum află ce pun la cale, având în vedere cât de abil e când vine vorba de tehnologie, dar îi ia ceva mai mult timp, aşa că, de cele mai multe ori, nu‐şi bate capul.
În orice caz, am uitat. Şi a doua zi ne‐am certat rău.
Una dintre certurile acelea furtunoase. Voia să ştie cine e Craig, de cât timp ne vedem, unde ne întâlnim, ce‐a făcut el pentru mine şi Scott n‐a fost în stare. O prostie din partea mea, dar i‐am spus că e un prieten vechi, ceea ce a înrăutăţit lucrurile. Kamal m‐a întrebat dacă mi‐e frică de Scott, şi atunci chiar m‐am enervat.
- E soţul meu, am sărit eu ca arsă. Evident că nu mi‐e frică de el.
Kamal părea de‐a dreptul şocat. De fapt, şi eu eram şocată. Nu mi‐am dat seama ce forţă va avea furia mea, cât de adânc era sentimentul, nevoia de a‐l apăra pe Scott. A fost o surpriză şi pentru mine.
- Megan, din păcate, sunt multe femei care se tem de soţii lor.
Am încercat să ripostez cumva, însă el a ridicat mâna, într‐un gest de tăcere.
- Comportamentul pe care‐l descrii - faptul că îţi citeşte e‐mailurile, că verifică istoricul căutărilor tale pe internet - ei bine, o spui ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, ca şi cum ar fi logic să facă asta. Dar nu e nimic firesc în asta, Megan. Nu e normal să invadezi viaţa personală a cuiva în asemenea hal. Iar acest lucru este văzut, de cele mai multe ori, ca o formă de abuz emoţional.
Am început să râd, pentru că totul mi se părea atât de melodramatic.
- Nu e abuz, i‐am spus. Nu şi dacă nu te deranjează. Iar pe mine nu mă deranjează. Chiar nu mă deranjează.
În momentul acela mi‐a zâmbit, însă destul de trist.
- Şi nu crezi că ar trebui să te deranjeze? m‐a întrebat.
Am ridicat din umeri.
- Poate că ar trebui, dar adevărul e că nu mă deranjează. E gelos, e posesiv. Aşa e el. Asta nu mă face să nu‐l mai iubesc, iar unele bătălii, pur şi simplu, nu merită purtate. Sunt prudentă... de obicei. Îmi acopăr urmele, aşa că, în mod normal, nu e nicio problemă.
Kamal a clătinat uşor din cap, aproape imperceptibil.
- Nu m‐aş fi gândit că ne aflăm aici ca să mă judeci, i‐am spus eu.
Când şedinţa s‐a terminat, l‐am întrebat dacă n‐ar vrea să mergem să bem ceva. Mi‐a spus că nu, că nu se poate, că nu s‐ar cuveni. Aşa că l‐am urmărit până acasă.
Locuieşte într‐un bloc, chiar la capătul străzii pe care are şi clinica. Am bătut la uşă şi, când a deschis‐o, l‐am întrebat dacă se cuvine. Mi‐am strecurat mâna pe după gâtul lui, m‐am ridicat pe vârfurile picioarelor şi l‐am sărutat.
- Megan, mi‐a zis, cu o voce de catifea. Nu face asta. Nu pot. Opreşte‐te.
Era o senzaţie extrem de plăcută, dansul acela al respingerii şi atracţiei, al dorinţei şi al cumpătării. Nu voiam să renunţ uşor la acel sentiment, îmi doream cu atâta ardoare să‐l pot păstra cât mai mult.
M‐am trezit la primele ore ale dimineţii, ameţită, cu mintea plină de poveşti. Nu puteam să zac acolo, pur şi simplu, singură, trecând în revistă, în gând, toate acele posibilităţi pe care le aveam sau la care puteam renunţa, aşa că m‐am ridicat din pat, m‐am îmbrăcat şi am plecat la plimbare. Şi m‐am trezit aici. M‐am plimbat fără ţintă, repetându‐mi în minte diverse scene - el a spus asta, ea a spus cealaltă, tentaţie, eliberare; ce bine ar fi dacă aş putea să mă rezum doar la un singur lucru, să aleg să păstrez acel lucru intact, nu să‐l răsucesc pe toate părţile.
Dar dacă singurul lucru pe care îl caut eu nu există? Dacă, pur şi simplu, nu este posibil?
Aerul pe care îl inspir e rece, vârfurile degetelor mi se învineţesc. O parte din mine vrea doar să zacă aici, printre frunze, să lase frigul să mă cuprindă complet. Dar nu pot. E timpul să plec.
Când ajung în Blenheim Road, e aproape nouă şi, când trec de colţ, o văd venind spre mine, împingând căruciorul. Copilul, pentru prima dată, e liniştit, nu mai plânge. Ea se uită la mine, îmi face un semn din cap, în chip de salut, şi‐mi aruncă unul dintre zâmbetele acelea abia resimţite, pe care eu nu i le întorc niciodată. În mod normal, mă prefac că sunt cumsecade, dar în dimineaţa asta mă simt reală, îmi aparţin mie însămi.
Sunt euforică, aproape de paroxism, şi n‐aş putea să mimez amabilitatea nici dacă m‐aş strădui.
După‐amiaza
În după‐amiaza asta, am adormit. M‐am trezit febrilă, într‐o stare de panică. Cu un sentiment de vinovăţie. Mă simt vinovată. Dar nu suficient de mult.
M‐am gândit la el, plecând în miez de noapte, spunându‐mi, încă o dată, că asta era ultima dată, că nu va mai exista nicio ocazie, că nu mai putem continua.
S‐a îmbrăcat, şi‐a tras blugii pe el. Eu am rămas întinsă pe pat şi am râs, pentru că asta spusese şi ultima dată, şi de fiecare dată când ne vedeam. Mi‐a aruncat o privire. Nu ştiu cum s‐o descriu, nu era de furie, nu chiar, nici de dispreţ - era o avertizare.
Nu sunt în apele mele. Merg de colo‐colo prin casă; n‐am stare, mă urmăreşte sentimentul că a fost cineva în casă cât timp am dormit. Nu e nimic deranjat de la locul lui, însă casa îmi pare altfel, ca şi cum lucrurile din ea ar fi fost atinse, mişcate subtil şi, cum merg aşa prin casă, simt că mai e cineva aici, dar nu e în momentul de faţă în raza privirii mele.
Am verificat deja de trei ori uşile franţuzeşti care dau în grădină, dar sunt încuiate. Abia aştept să vină Scott acasă. Am nevoie de el.
Rachel
Marţi, 16 iulie 2013
Dimineaţa
Sunt în trenul de 8.04, dar nu mă duc la Londra.
În schimb, mă duc la Witney. Sper că vizita mea acolo o să‐mi resusciteze memoria, că o să ajung în gară şi o să văd totul cu claritate, că voi şti. Nu îmi fac cine ştie ce speranţe, dar nu pot face nimic altceva. Nu pot să‐l sun pe Tom. Îmi e prea ruşine şi, în orice caz, a fost cât se poate de clar. Nu vrea să mai aibă de‐a face cu mine.
Megan încă n‐a fost găsită; a dispărut de mai bine de şaizeci de ore, iar povestea ei devine ştire naţională. A apărut în dimineaţa asta pe site‐ul BBC şi pe MailOnline; au fost câteva menţiuni şi pe alte site‐uri.
Am printat cele două articole de pe BBC şi Mail; le am cu mine. Din ele am aflat următoarele:
Megan şi Scott s‐au certat sâmbătă seara. Un vecin a spus la poliţie că a auzit voci ridicate. Scott a recunoscut că s‐au certat şi a spus că el crede că soţia lui s‐a dus să petreacă noaptea acasă la Tara Epstein, prietena ei care locuieşte în Corly.
Megan n‐a ajuns la Tara acasă. Tara a declarat că ultima dată când a văzut‐o pe Megan a fost vineri după‐masă, la ora de pilates. (Eram sigură că Megan e genul care se duce la pilates.) Conform spuselor domnişoarei Epstein: „Părea OK, ca de obicei. Era în toane bune, povestea cum plănuia să facă ceva special de ziua ei, căci luna viitoare împlineşte treizeci de ani“.
Megan a fost văzută de un martor îndreptându‐se spre gara din Witney pe la şapte şi un sfert, sâmbătă seara.
Megan nu are pe nimeni din familie în zonă. Amândoi părinţii sunt decedaţi.
Megan e şomeră. Înainte, administra o mică galerie de artă în Witney, dar s‐a închis în aprilie anul trecut.
(Eram sigură că Megan e genul de persoană pasionată de artă.)
Scott e consultant IT, lucrează pe cont propriu.
(Nu‐mi vine să cred că Scott e consultant IT.)
Megan şi Scott sunt căsătoriţi de trei ani; locuiesc în casa de pe Blenheim Road din ianuarie 2012. Conform declaraţiilor din Daily Mail, casa lor valorează 400 000 de lire sterline.
Citind toate astea, îmi dau seama că lucrurile nu stau foarte bine pentru Scott. Şi nu e vorba doar de cearta pe care au avut‐o; ci e vorba de logica lucrurilor: când se întâmplă ceva cu o femeie, atenţia poliţiei se îndreaptă, mai întâi, spre soţ sau iubit. Cu toate acestea, în cazul de faţă, poliţia nu are toate datele. Ei îl cercetează doar pe soţ, pentru că nu ştiu nimic de iubit.
E posibil ca eu să fiu singura persoană care ştie de existenţa amantului.
Bâjbâi prin geantă după o bucată de hârtie.
Pe spatele unei chitanţe de la un magazin de băuturi spirtoase scriu o listă cu cele mai posibile explicaţii pentru dispariţia lui Megan Hipwell:
1. A fugit cu amantul pe care, de acum înainte, îl voi numi B.
2. B i‐a făcut ceva rău.
3. Scott i‐a făcut ceva rău.
4. Şi‐a părăsit, pur şi simplu, soţul şi s‐a dus să locuiască în altă parte.
5. Altcineva - deci nu B şi nu Scott - i‐a făcut ceva rău.
Cred că prima variantă e cea mai plauzibilă, dar şi a patra e un concurent serios la premiu, pentru că - şi sunt convinsă de asta - Megan e o femeie independentă, plină de voinţă. Şi dacă avea o aventură cu cineva, atunci e posibil să fi avut nevoie să se distanţeze, ca să‐şi pună în ordine gândurile, nu‐i aşa? Punctul al cincilea nu mi se pare verosimil, crima comisă de un necunoscut nu e cel mai comun lucru din lume.
Cucuiul din cap îmi zvâcneşte, însă nu mă pot opri să nu mă gândesc la cearta pe care am văzut‐o, sau pe care mi‐am imaginat‐o, sau pe care, poate, am visat‐o sâmbătă noaptea.
Când trec pe lângă casa lui Megan şi Scott, îmi ridic privirea. Simt sângele pulsându‐mi întâmple. Sunt exaltată. Şi mi‐e teamă. Ferestrele de la numărul cincisprezece, reflectând lumina dimineţii, arată ca nişte ochi orbi.
Seara
Abia m‐am aşezat confortabil în scaun, când sună telefonul. E Cathy. O las să sune până intră căsuţa vocală.
Mi‐a lăsat un mesaj: „Bună, Rachel, am sunat ca să mă asigur că eşti bine“.
E îngrijorată din cauza mea, pentru ce s‐a întâmplat cu taxiul.
„Voiam să‐ţi spun că îmi pare rău, ştii, pentru ce s‐a întâmplat alaltăieri, când ţi‐am spus să pleci. N‐ar fi trebuit să fac asta. Am exagerat. Poţi să rămâi cât vrei.“
A urmat o pauză lungă, apoi a continut:
„Sună‐mă, OK? Şi vino direct acasă, Rach, nu te mai duce în pub“.
Nici nu intenţionez. Am vrut să beau ceva la prânz; eram disperată să beau un pahar după cele întâmplate în Witney în dimineaţa asta. Totuşi, m‐am abţinut, pentru că trebuie să rămân lucidă. A trecut multă vreme de când ceva merita să rămân lucidă.
Călătoria mea la Witney de azi‐dimineaţă a fost atât de ciudată! M‐am simţit ca şi cum a trecut o veşnicie de când nu mai fusesem acolo, deşi, evident, nu trecuseră decât câteva zile. Ar fi putut la fel de bine să fi fost oricare alt loc, cu totul străin, o gară străină într‐un oraş eminamente străin. Iar eu eram o cu totul altă persoană faţă de cea care a fost acolo sâmbătă noapte.
Astăzi eram puternică şi perfect trează, hiperconştientă de zgomotele şi de lumina din jur şi de frica de a afla.
Intram pe un teritoriu interzis. Aşa m‐am simţit azi‐dimineaţă, pentru că acum era teritoriul lor, al lui Tom şi al Annei, al lui Scott şi al lui Megan. Eu sunt o intrusă, nu aparţin acelui loc şi totuşi totul îmi e atât de familiar!
Cobor pe scările de beton ale gării, trec de chioşcul de ziare şi intru direct pe Roseberry Avenue, la câteva case distanţă de intersecţie, apoi o iau la dreapta, pe sub arcada care duce la pasajul umed de sub calea ferată şi apoi fac stânga pe Blenheim Road, acea stradă îngustă şi mărginită de copaci, flancată de frumoasele terase victoriene.
E ca şi cum aş fi ajuns acasă: nu doar acasă, ci la casa părintească, la casa copilăriei, un loc lăsat în urmă demult; e familiaritatea scărilor pe care le urci, ştiind exact care treaptă va scârţâi sub picioare.
Familiaritatea nu e doar în mintea mea, e în oasele mele; e memoria muşchilor. În această dimineaţă, mergând pe lângă gura întunecată a tunelului, la intrarea în pasaj, am grăbit paşii.
N‐a trebuit să mă gândesc s‐o fac, pentru că instinctiv merg mai repede pe această porţiune, întotdeauna. În fiecare noapte, când mă întorc acasă, mai ales iarna, măresc pasul, uitându‐mă repede în dreapta, pentru siguranţă. Nu era niciodată nimeni acolo - în niciuna dintre serile acelea, şi nici azi - şi totuşi, azi‐dimineaţă m‐am oprit brusc, uitându‐mă în întuneric, pentru că dintr‐odată m‐am văzut pe mine. M‐am văzut mai încolo cu câţiva metri, rezemată de peretele tunelului, cu capul în mâini, iar capul şi mâinile îmi erau mânjite de sânge.
Cu inima bătându‐mi cu putere în piept, am rămas pe loc; navetiştii treceau pe lângă mine, continuându‐şi drumul spre gară, unu sau doi întorcându‐se înspre mine, în drumul lor, doar eu rămânând locului, nemişcată.
Nu ştiam - nu ştiu nici acum - dacă a fost aievea. De ce m‐aş fi dus în pasaj? Ce motiv aveam să cobor acolo, unde e întuneric şi umed, şi duhneşte a urină.
M‐am întors şi am pornit spre gară. Nu mai voiam să rămân acolo niciun moment în plus; nu voiam să mă duc la uşa lui Scott şi a lui Megan. Voiam să plec de‐acolo.
Ceva rău se întâmplase în acel loc, sunt sigură de asta.
Mi‐am plătit biletul şi am urcat rapid treptele gării, pentru a ajunge de partea cealaltă a peronului şi, în acel moment, amintirile m‐au năpădit din nou, ca o străfulgerare: de data asta nu în tunel, ci pe trepte; mergeam împleticindu‐mă pe trepte şi un bărbat mă ţinea de braţ, ajutându‐mă să urc. Era bărbatul din tren, cel cu părul roşcat. Îl vedeam, însă vag, fără să aud conversaţia. Îmi aduc aminte că râdeam - de mine însămi sau de ceva ce spunea el. Se purta frumos cu mine, de asta sunt convinsă. Aproape convinsă. Ceva rău s‐a întâmplat, dar nu cred că avea legătură cu el.
Am urcat în tren şi m‐am dus la Londra. M‐am dus la bibliotecă, m‐am aşezat la un calculator şi am căutat articole despre Megan. Am dat peste un material scurt pe site‐ul ziarului Telegraph, în care se spunea că „un bărbat de treizeci de ani oferă sprijin poliţiei în cercetările sale“.
Scott, probabil. Nu pot să cred că el i‐ar face vreun rău lui Megan. Ştiu că nu i‐ar face rău. I‐am văzut împreună; ştiu cum sunt împreună. A fost dat şi un număr de telefon la Crimestoppers, unde poţi să suni dacă ai informaţii. Am să sun, în drum spre casă, de la un telefon public. O să le spun despre B, despre ceea ce am văzut.
Telefonul sună chiar în momentul în care trenul intră în gară, la Ashbury. E Cathy, din nou. Biata fată, chiar e îngrijorată din cauza mea.
- Rach? Eşti în tren? Vii acasă?
Pare neliniştită.
- Da, sunt pe drum, îi spun. Ajung într‐un sfert de oră.
- Poliţia e la noi acasă, Rachel, spune ea, şi întreg trupul mi‐e străbătut de fiori reci. Vrea să stea de vorbă cu tine.
Miercuri, 17 iulie 2013
Dimineaţa
Megan încă lipseşte, iar eu i‐am minţit - în mod repetat - pe cei de la poliţie.
Când am ajuns acasă, noaptea trecută, eram deja panicată. Am încercat să mă conving singură că au venit să mă vadă în legătură cu accidentul pe care l‐am avut cu taxiul, dar nu avea niciun sens. Vorbisem cu poliţia la faţa locului - fusese, în mod evident, vina mea. Trebuia să fie ceva legat de sâmbătă noaptea. Am făcut eu ceva.
Am comis cine ştie ce act oribil şi apoi mi‐am pierdut cunoştinţa şi am uitat tot.
Ştiu că nu pare plauzibil. Ce‐aş fi putut face? M‐am dus în Blenheim Road, am atacat‐o pe Megan Hipwell, i‐am ascuns cadavrul undeva şi am uitat totul? Sună ridicol. Este ridicol. Dar ştiu că sâmbătă s‐a întâmplat ceva.
Am ştiut‐o când m‐am uitat în adâncurile tunelului de sub calea ferată, când sângele mi‐a îngheţat în vine.
Se mai întâmplă să‐ţi pierzi cunoştinţa, însă de data asta nu vorbim de starea aceea de uşoară ameţeală, când te întorci de la club sau când ai uitat ce era aşa de amuzant în conversaţia din pub. E altceva. Un întuneric total; ore întregi pierdute, ore ce nu vor mai putea fi recuperate niciodată.
Tom mi‐a cumpărat o carte despre asta. N‐a fost un gest foarte romantic, dar se săturase să mă tot asculte cum îi ofeream scuze dimineaţa pentru lucruri pe care nici măcar nu mi le aminteam. Cred că voia să vadă cât de mult rău îmi fac, de ce fel de lucruri sunt în stare.
E o carte scrisă de un medic, dar n‐am nici cea mai vagă idee dacă e corect ce scrie acolo: autorul pretinde că a‐ţi pierde cunoştinţa nu înseamnă că uiţi ce s‐a întâmplat, ci, în primul rând, că nici nu ai amintiri pe care să le uiţi.
Teoria lui e că ajungi în starea în care creierul nu mai creează amintiri de scurtă durată. Şi, în timp ce eşti în acea stare, în întunericul cel mai profund, nu te comporţi aşa cum ai face‐o în mod normal, pentru că tu, pur şi simplu, reacţionezi la ultimul lucru care crezi că ţi s‐a întâmplat, pentru că - de vreme ce nu mai produci amintiri - s‐ar putea să nu ştii care a fost ultimul lucru care ţi s‐a întâmplat cu adevărat.
Prezintă tot felul de anecdote, poveşti cu tâlc despre beţivul predispus la pierderi de memorie: era un tip în New Jersey care s‐a îmbătat la o petrecere de 4 iulie. După aceea, s‐a urcat la volan şi a condus câţiva kilometri pe autostradă în direcţia greşită şi a intrat, în viteză, într‐o furgonetă în care erau şapte oameni. Furgoneta a izbucnit în flăcări şi şase oameni au murit. Beţivul n‐a păţit nimic. Ăştia nu păţesc nimic niciodată. Nu‐şi aducea aminte când s‐a urcat la volan.
Un altul, de data asta în New York, a ieşit dintr‐un bar, a condus maşina până la casa în care a crescut, i‐a înjunghiat mortal pe toţi cei din casă, apoi s‐a dezbrăcat, s‐a urcat înapoi la volan, a condus până acasă la el şi s‐a culcat. S‐a trezit a doua zi de dimineaţă, simţindu‐se îngrozitor, întrebându‐se unde îi sunt hainele şi cum a ajuns acasă, dar abia când a venit poliţia să‐l ridice a aflat că a ucis cu brutalitate doi oameni, fără niciun motiv.
Aşa că, da, sună ridicol, dar nu e tocmai imposibil, şi când am ajuns acasă, aseară, mă convinsesem deja că eram implicată, într‐un fel sau altul, în dispariţia lui Megan.
Poliţiştii erau pe canapeaua din living, unul din ei, un bărbat la vreo patruzeci de ani, în haine civile, şi celălalt, un tânăr în uniformă, plin de acnee pe gât.
Cathy era la fereastră, frământându‐şi mâinile. Arăta îngrozită.
Poliţiştii s‐au ridicat. Cel în civil, foarte înalt şi uşor adus de spate, mi‐a strâns mâna şi s‐a prezentat ca fiind detectiv‐inspector Gaskill. Mi‐a spus numele însoţitorului său, dar nu mi‐l aduc aminte. Nu reuşeam să mă concentrez.
De‐abia mai respiram.
- Despre ce e vorba? l‐am întrebat eu. S‐a întâmplat ceva? E vorba de mama? De Tom?
- Toată lumea e OK, doamnă Watson, dar trebuie să vorbim cu dumneavoastră despre ce s‐a întâmplat sâmbătă seara, a spus Gaskill.
E genul de replică pe care detectivii o spun în filme; nu‐mi părea real. Vor să ştie ce‐am făcut sâmbătă seara.
Dar ce dracului am făcut eu sâmbătă seară?
- Trebuie să mă aşez, le‐am spus, şi detectivul mi‐a făcut semn să stau în locul lui, pe canapea, lângă Domnul Acnee.
Cathy se lăsa când pe un picior, când pe celălalt, muşcându‐şi de zor buza de jos. Arăta ca scoasă din minţi.
- Doamnă Watson, sunteţi bine? m‐a întrebat Gaskill, arătând spre tăietura de deasupra ochiului.
- Am fost lovită de un taxi, i‐am răspuns. Ieri după‐masă, în Londra. Am fost la spital. Puteţi verifica.
- OK, a spus el, cu o uşoară clătinare din cap. Deci, sâmbătă seară?
- Am fost în Witney, i‐am întors‐o eu, stăpânindu‐mi vocea să nu tremure.
- Cu ce scop?
Domnul Acnee avea un carneţel pregătit şi creionul gata de luat notiţe.
- Am vrut să‐mi văd soţul, i‐am zis.
- Oh, Rachel, a oftat Cathy.
Detectivul a ignorat‐o.
- Soţul? întreabă el. Vreţi să spuneţi fostul dumneavoastră soţ? Tom Watson?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu