6-8
Când am ajuns la cabinet, eram deja într-o stare autoindusă de absolută și totală groază: eram convinsă că o să se uite la mine o dată şi o să‐şi dea seama, n‐am idee cum, că ştiu despre el, că o să mă considere o ameninţare. Mi‐era teamă că o să spun ce nu trebuie, că n‐o să mă pot controla să nu pronunţ numele lui Megan.Apoi am intrat în sala de aşteptare a doctorului, o încăpere plicticoasă şi lipsită de personalitate, şi am vorbit cu o recepţioneră de vârstă mijlocie, care şi‐a notat datele mele personale în agendă fără măcar să se uite la mine.
M‐am aşezat şi am luat de pe masă un exemplar din Vogue; am răsfoit‐o cu degetele tremurând, încercând să mă concentrez la ceea ce aveam de făcut şi, în acelaşi timp, să par suficient de plictisită încât să nu mă bage nimeni în seamă, ci să fiu văzută ca o pacientă oarecare.
Mai erau încă două persoane în încăpere: un tânăr de douăzeci şi ceva de ani care citea ceva pe telefon şi o femeie mai în vârstă care îşi privea, mohorâtă, picioarele, fără să ridice măcar o dată capul, nici în momentul în care recepţionera a strigat‐o pe nume. S‐a ridicat şi s‐a îndreptat spre cabinet, ştia exact unde trebuie să meargă.
Am aşteptat cinci minute, zece. Respiram din ce în ce mai sacadat. Sala de aşteptare era neaerisită şi îmbâcsită, şi nu reuşeam să trag suficient aer în plămâni. Mă temeam că o să leşin.
Apoi o uşă se deschise brusc şi ieşi un bărbat; nici n‐am apucat să‐l văd cum trebuie, că am ştiut că el e.
Am ştiut, tot aşa cum am ştiut şi prima dată când l‐am văzut că nu e Scott, atunci când nu era decât o umbră mişcându‐se spre ea - fusese doar umbra unei staturi înalte, o mişcare vagă, lentă. Îmi întinse mâna.
- Doamna Watson?
Am ridicat privirea spre el şi l‐am privit în ochi; am simţit fiori pe şira spinării. I‐am strâns mâna. Era imensă şi caldă, înghiţind‐o complet pe a mea.
- Vă rog, a spus el, făcându‐mi semn să‐l urmez în cabinet, ceea ce am şi făcut, deja ameţită, simţind că mi se face rău.
Mergeam pe urmele paşilor ei. Şi ea făcuse tot ce fac eu acum. Şi ea se aşezase în faţa lui, pe scaunul pe care Kamal mi‐a zis să mă aşez, iar el probabil că îşi încrucişase mâinile, aşezându‐şi bărbia pe ele, aşa cum a făcut‐o şi în după‐amiaza asta, probabil că îi făcuse semn din cap în acelaşi fel, spunând:
- Bun, despre ce ai vrea să vorbim azi?
Totul la el emană căldură: mâna pe care am strâns‐o; ochii; tonul vocii. M‐am uitat la chipul lui să caut semne ale unei brute, care să‐i sfărâme capul lui Megan, semne ale refugiatului traumatizat care şi‐a pierdut familia.
N‐am găsit niciunul. Apoi, după o vreme, am uitat de mine. Am uitat că trebuie să‐mi fie frică de el. Stăteam acolo, pur şi simplu, fără să mai fiu speriată. Am înghiţit din greu şi am încercat să‐mi aduc aminte ce trebuia să spun şi am spus. I‐am spus că de patru ani am probleme cu alcoolul, că băutura m‐a costat căsnicia şi slujba, că mă costă sănătatea, evident, şi că mă tem că mă va costa şi sănătatea mintală.
- Nu‐mi aduc aminte diverse lucruri, i‐am spus eu. Pierd contactul cu realitatea şi nu‐mi mai amintesc unde am fost sau ce am făcut. Câteodată mă întreb dacă n‐am făcut lucruri rele sau n‐am spus chestii urâte, dar nu‐mi aduc aminte dacă am făcut‐o sau nu. Şi... şi dacă cineva îmi spune ce am făcut, nu mi se pare că sunt eu aceea. Nu mi se pare că eu aş putea fi omul care să facă aşa ceva. Şi mi‐e foarte greu să mă simt responsabilă pentru ceva ce nu‐mi amintesc. Aşa că niciodată nu‐mi pare rău suficient de tare. Adică mă simt prost, dar chestia pe care am făcut‐o - nu‐mi aparţine. E ca şi cum n‐ar avea nimic de‐a face cu mine.
Am spus toate astea, toate adevărurile astea, pur şi simplu, i le‐am mărturisit în primele minute. Eram atât de pregătită s‐o fac, aşteptasem atâta timp! Dar n‐ar fi trebuit să fie el. M‐a ascultat, cu ochii lui chihlimbarii, senini, aţintiţi asupra mea, cu mâinile împreunate, nemişcate. Nu se uita în jur şi nu lua notiţe. Asculta. Şi, în cele din urmă, a dat din cap imperceptibil şi mi‐a spus:
- Vrei să‐ţi asumi răspunderea pentru ce ai făcut şi ţi‐e greu s‐o faci, e greu să fii răspunzătoare până la capăt pentru ce nu‐ţi poţi aminti?
- Da, asta e, exact asta e problema.
- Aşadar, cum ne asumăm răspunderea? Ai putea să‐ţi ceri scuze - şi, chiar dacă nu‐ţi aduci aminte să fi făcut ceva rău, asta nu înseamnă că gestul tău de a‐ţi cere iertare nu e real, la fel cum nu înseamnă că sentimentul din spatele gestului nu e de asemenea real.
- Dar vreau să simt. Vreau să mă simt prost, mai prost decât mă simt cu adevărat.
E ciudat să spui aşa ceva, dar, pe de altă parte, tot timpul gândesc asta. Nu mă simt destul de prost. Ştiu pentru ce sunt răspunzătoare, ştiu toate chestiile oribile pe care le‐am făcut, chiar dacă nu‐mi amintesc detaliile - dar simt că toate aceste acţiuni sunt departe de mine. Simt că nu îmi aparţin.
- Crezi că ar trebui să te simţi mai prost decât te simţi de fapt? Crezi că nu te simţi suficient de prost pentru greşelile tale?
- Da.
Kamal a clătinat din cap.
- Rachel, mi‐ai zis că ţi‐ai pierdut căsnicia, slujba - nu crezi că pedeapsa e suficientă?
Scutur cu putere din cap.
El se lasă pe spate în scaun.
- Cred că eşti cam dură cu tine.
- Nu‐i adevărat.
- Bine. OK. Putem să ne întoarcem o clipă? Să ne întoarcem la momentul în care a apărut problema. Mi‐ai spus că a fost... acum patru ani? Poţi să‐mi povesteşti despre perioada aceea?
Am rezistat. Nu eram complet fermecată de căldura vocii lui, de blândeţea din ochi. Nu eram chiar aşa disperată. N‐o să mă apuc să‐i spun tot adevărul. N‐aveam de gând să‐i spun cât de mult mi‐am dorit un copil. I‐am spus că eram deprimată, căsnicia mea se terminase şi că mi‐a plăcut întotdeauna să beau mult, dar că lucrurile mi‐au scăpat de sub control.
- Deci căsnicia ta se terminase, aşa că... ţi‐ai părăsit soţul sau el te‐a părăsit pe tine sau... v‐aţi părăsit unul pe celălalt?
- El a avut o aventură, i‐am spus. A cunoscut o femeie şi s‐a îndrăgostit de ea.
El a dat din cap cu înţelegere şi mi‐a făcut semn să continui.
- Totuşi, n‐a fost vina lui. A fost vina mea.
- De ce spui chestia asta?
- Păi, m‐am apucat de băut înainte...
- Deci nu aventura soţului tău a fost factorul declanşator?
- Nu, începusem deja, beţiile mele l‐au îndepărtat, din cauza asta a încetat...
Kamal a aşteptat, nu m‐a îndemnat să continui, ci m‐a lăsat să stau aşa, până când am putut spune cuvintele cu voce tare.
- Din cauza asta a încetat să mă mai iubească, am reuşit eu să îngaim.
Uram să plâng în faţa lui. Nu înţeleg de ce n‐am reuşit să ţin garda sus. N‐ar fi trebuit să vorbesc despre chestii reale, ar fi trebuit să mă duc la el cu nişte probleme inventate cap‐coadă, cu o cu totul altă personalitate, complet închipuită. Trebuia să mă fi pregătit mai bine.
Nu pot să sufăr gândul că m‐am uitat la el şi am crezut, pentru un moment, că îmi simte durerea. Şi asta pentru că s‐a uitat la mine în felul în care a făcut‐o, nu ca şi cum i‐ar fi fost milă de mine, ci ca şi cum m‐ar fi înţeles, ca şi cum eram o persoană pe care ar fi vrut s‐o ajute.
- Aşadar, Rachel, tu ai început să bei înainte de începutul declinului căsniciei voastre. Crezi că ştii care este cauza? Nu oricine îşi dă seama. Unii oameni cad, pur şi simplu, într‐o stare depresivă sau de dependenţă. Cum a fost la tine? Poate ai pierdut pe cineva drag sau altceva asemenea?
Am scuturat din cap, am ridicat din umeri. Doar n‐aveam de gând să‐i spun aşa ceva. Refuz să‐i spun.
A aşteptat câteva momente şi apoi s‐a uitat scurt la ceasul de pe birou.
- Reluăm data viitoare, poate? a spus el şi apoi a zâmbit, iar eu am îngheţat.
Totul la el emana căldură - mâinile, ochii, vocea - totul, cu excepţia zâmbetului. Când îşi arată dinţii, poţi să vezi criminalul din el. Cu stomacul de plumb, cu pulsul luând‐o razna total, am părăsit cabinetul fără să mai strâng mâna întinsă. N‐aş fi putut să‐l ating.
Înţeleg, chiar înţeleg. Pricep ce‐a văzut Megan la el şi nu doar că e frumos de‐ţi stă mintea‐n loc. Este şi calm, în acelaşi timp, te calmează, iradiază multă bunăvoinţă faţă de pacienţii lui. O persoană nevinovată sau care are prea multă încredere, sau care, pur şi simplu, nu e în toate minţile, s‐ar putea să nu vadă dincolo de toate as‐ tea, s‐ar putea să nu vadă că sub tot acest înveliş calm zace o fiară. Înţeleg chestia asta.
Timp de aproape o oră am fost captivată. Mi‐am permis să mă deschid faţă de el. Am uitat cine e. L‐am trădat pe Scott şi am trădat‐o pe Megan şi mă simt vinovată pentru asta.
Dar, mai mult de atât, mă simt vinovată pentru că vreau să mă întorc aici.
Miercuri, 7 august 2013
Dimineaţa
Am avut iar acel vis în care am greşit ceva, în care toată lumea e împotriva mea şi e de partea lui Tom. Visul în care nu pot să explic ce am făcut şi nici nu pot să‐mi cer scuze, pentru că nu ştiu cu ce am greşit.
În spaţiul dintre visare şi trezire, îmi vine în minte una dintre certurile noastre, acum mult timp în urmă - patru ani, chiar - după primul şi ultimul tratament de fertilizare in vitro, care a şi eşuat, şi după care eu voiam să mai încerc. Tom mi‐a zis că nu avem bani pentru asta şi eu nu am pus la îndoială cuvintele lui.
Ştiam că nu avem bani - ne luaserăm un credit mare, cu ipotecă, el avea nişte datorii dintr‐o afacere proastă în care îl băgase taică‐său - şi eu nu aveam încotro decât să accept chestia asta. Nu aveam ce să fac decât să sper că într‐o bună zi vom avea banii necesari şi că, între timp, o să strâng din dinţi de fiecare dată când o să văd o necunoscută însărcinată, de fiecare dată când aud pe cineva că a primit vestea cea mare.
Abia la câteva luni după ce am aflat că fertilizarea in vitro a eşuat, mi‐a zis de călătoria în Las Vegas, de cele patru nopţi petrecute acolo ca să se uite la meciul cel mare şi ca să se mai răcorească. Doar el şi câţiva amici din vremurile bune, oameni pe care nu i‐am cunoscut niciodată.
L‐a costat o avere; ştiu asta pentru că am văzut în e‐mailul lui factura de la rezervarea zborului şi a camerei de hotel. Habar n‐aveam cât erau biletele la meciul de box, dar îmi imaginez că n‐au fost ieftine. Nu ar fi fost de‐ajuns pentru o sesiune de fertilizare in vitro, dar ar fi fost un început. Ne‐am certat îngrozitor pe tema asta.
Nu‐mi amintesc detaliile, pentru că băusem toată după‐amiaza aceea, pregătindu‐mă psihic de o confruntare cu el, aşa că, în momentul în care ne‐am aflat faţă în faţă, ne‐am certat în cel mai urât mod posibil. Îmi aduc aminte răceala lui de a doua zi, refuzul de a discuta despre ce s‐a întâmplat. Îmi aduc aminte că mi‐a reproşat, pe tonul acela dezamăgit, ce am făcut şi ce am zis, cum am spart fotografiile noastre de nuntă, frumos înrămate, cum am urlat la el pentru că a fost atât de egoist, că i‐am zis că e un soţ de nimic, un ratat. Îmi aduc aminte cât de mult m‐am urât în ziua aceea.
Am greşit, sigur că am greşit, când i‐am zis toate câte i‐am zis, dar ştiu acum că nu mi‐am ieşit din minţi fără un motiv. Aveam toate motivele să fiu supărată, nu‐i aşa?
Încercam să avem un copil - n‐ar fi trebuit să fim pregătiţi să facem sacrificii în acest sens? Eu mi‐aş fi tăiat un picior sau o mână dacă asta ar fi însemnat că aş fi putut avea un copil. Adică el n‐ar fi putut renunţa la un weekend în Vegas?
Mai stau în pat o vreme, gândindu‐mă la toate astea, şi apoi mă scol şi mă gândesc să fac o plimbare, pentru că dacă nu fac ceva, o să vreau iar să mă duc la magazinul din colţ.
N‐am mai pus picătură de alcool în gură de duminică şi mă lupt cu mine, cu dorinţa de a simţi iar fiorul acela, cu nevoia imperioasă de a nu mă mai gândi atât de mult; şi nu vreau să alung vaga senzaţie că am reuşit ceva şi că ar fi păcat să‐i dau cu piciorul.
Ashbury nu e tocmai un loc potrivit pentru plimbări, sunt numai magazine şi periferie; nu e niciun parc decent. Mă îndrept spre centrul oraşului, ceea ce nu e chiar aşa de rău, de vreme ce nu prea e nimeni pe stradă.
Şmecheria e să te păcăleşti că te duci undeva cu un scop anume: alegi un loc şi porneşti spre el. Eu am ales biserica de pe Pleasance Road, din capătul său, care e cam la patru kilometri de apartamentul lui Cathy. Fusesem aici la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi. N‐am vrut să mă duc la o întâlnire în cartier, pentru că nu voiam să dau de vreun cunoscut, pe care aş putea să‐l văd apoi pe stradă, la supermarket sau în tren.
Când ajung la biserică, mă întorc şi pornesc înapoi, cu paşi mari, spre casă, ca orice femeie care are multe de făcut, care are unde să meargă. Ca o femeie normală. Mă uit la oamenii care trec - la cei doi bărbaţi care aleargă, cu rucsacurile în spate, antrenându‐se pentru maraton, la tânăra cu fustă neagră şi tenişi albi, cu pantofii cu toc în geantă, în drum spre muncă - şi mă întreb ce au de ascuns.
Se mişcă anume ca să nu bea, aleargă ca să nu cadă iar în capcană? Se gândesc la criminalul pe care l‐au cunoscut ieri, cel pe care vor să‐l mai vadă încă o dată?
Nu sunt normală.
Aproape că ajunsesem acasă când l‐am văzut.
Căzusem pe gânduri, reflectam la ce‐ar trebui să reprezinte aceste şedinţe cu Kamal, la ce îmi folosesc de fapt: chiar am de gând să mă apuc să‐i răscolesc prin sertarele biroului dacă se întâmplă să iasă din cameră? Să încerc să‐l păcălesc să spună ceva incriminator, să‐l aduc pe terenuri mişcătoare?
Probabil că tipul e mai deştept decât mine, probabil că o să‐şi dea seama rapid ce am de gând. În cele din urmă, omul ştie foarte bine că i‐a apărut numele în ziare - probabil că se aşteaptă să apară cineva care să scrie vreun articol despre el sau să‐i smulgă informaţii.
Mergeam cu capul în jos, gândindu‐mă la toate astea, cu ochii înfipţi în trotuar, treceam pe lângă un magazin Londis, pe partea dreaptă, şi încercam să nu îl văd, pentru că mi‐ar fi venit alte idei în cap, când, cu coada ochiului, îi văd numele.
Ridic privirea şi era acolo, cu litere de‐o şchioapă pe prima pagină a unui tabloid: MEGAN ŞI‐A UCIS COPILUL?
Anna
Miercuri, 7 august 2013
Dimineaţa
Eram la Starbucks cu fetele de la NCT când s‐a întâmplat.
Stăteam la masa noastră obişnuită, lângă fereastră, copiii împrăştiaseră piese de Lego pe jos, peste tot, Beth încerca (pentru a nu ştiu câta oară) să mă convingă să vin la clubul lor de lectură, când a apărut Diane. Avea o expresie anume pe chip, aceea când îţi dai importanţă pentru că ai aflat nişte bârfe foarte suculente. Abia putea să se abţină să nu plesnească de bucurie, în timp ce se chinuia să intre pe uşă cu căruciorul ei dublu.
- Anna, a început ea, cu mutra gravă, tu ai văzut chestia asta? şi a ridicat spre noi un ziar cu titlul mare:
MEGAN ŞI‐A UCIS COPILUL? Am rămas fără grai. Mă holbam la ziar şi, în mod absurd, am izbucnit în lacrimi.
Evie era îngrozită. A început să urle, pur şi simplu. A fost îngrozitor.
M‐am dus la baie ca să mă spăl pe faţă (şi s‐o spăl şi pe Evie), şi când m‐am întors, şuşoteau toate. Diane mi‐a aruncat o privire şireată şi m‐a întrebat:
- Eşti OK, scumpa mea?
Se bucura, îmi dădeam seama de asta.
A trebuit să plec, nu mai puteam sta. Toţi erau teribil de îngrijoraţi, spunând ce îngrozitor trebuie să fie pentru mine, dar vedeam pe chipurile lor o dezaprobare foarte prost ascunsă. Cum ai putut să‐ţi laşi copilul pe mâinile unui monstru? Probabil că eşti cea mai îngrozitoare mamă din lume.
În drum spre casă, am încercat să dau de Tom la telefon, dar a intrat direct căsuţa vocală. I‐am lăsat un mesaj, să mă sune înapoi de urgenţă - am încercat să‐mi păstrez calmul, dar tremuram şi picioarele mi se înmuiaseră de la genunchi.
N‐am cumpărat ziarul, dar n‐am putut rezista tentaţiei de a citi întreg articolul pe internet. Totul era atât de vag!
„Surse apropiate anchetei în cazul Hipwell“ susţin că Megan „ar fi putut fi vinovată de moartea propriului ei copil“, acum zece ani. „Sursele“ speculează, de asemenea, că acesta ar putea fi şi motivul pentru care a fost omorâtă. Detectivul care se ocupă de caz - Gaskill, cel care a venit să discute cu noi după ce Megan a dispărut - nu a dat nicio declaraţie.
Tom m‐a sunat înapoi - era între două şedinţe, n‐avea cum să vină acasă. A încercat să mă calmeze, a spus tot ce era de spus, mi‐a zis că probabil totul e o minciună sfruntată.
- Ştii că nu ai cum să crezi nici măcar jumătate din prostiile care se scriu în ziare.
Nu am vrut să fac o mare agitaţie din chestia asta, pentru că el fusese cel care sugerase s‐o aduc să mă ajute cu Evie. Probabil că se simţea îngrozitor.
Şi are dreptate. S‐ar putea ca nici măcar să nu fie adevărat. Dar cine să inventeze o asemenea poveste? De ce să facă aşa ceva? Şi nu pot să nu mă gândesc că am ştiut. Am ştiut dintotdeauna că femeia aia nu era întreagă la minte.
La început mi‐am zis că e cam imatură, dar era mai mult de atât, era mai degrabă absentă. Foarte preocupată de sine. Şi n‐am de gând să mint. Mă bucur că a dispărut.
Călătorie sprâncenată!
Seara
Sunt sus, în dormitor. Tom se uită la televizor cu Evie. Nu ne vorbim. E vina mea. Apăruse în uşă şi eu m‐am şi năpustit pe el.
Toată ziua am clocotit. Nu mă puteam abţine, nu mă puteam ascunde după deget, ea era pretutindeni, oriunde îmi aruncam privirea. Aici, în casa mea, ţinându‐mi copilul, dându‐i de mâncare, schimbându‐i scutecele, jucându‐se cu ea în timp ce eu mai trăgeam un pui de somn.
M‐am gândit toată ziua că am lăsat‐o cândva pe Evie numai cu ea, şi mi se făcea rău.
Şi apoi m‐a lovit paranoia, sentimentul acela cu care am trăit tot timpul în casa asta, senzaţia că sunt constant urmărită. La început, o puneam pe seama trenurilor. Toate acele persoane fără chip holbându‐se pe ferestrele trenului, uitându‐se direct la noi, îmi dădeau fiori pe şira spinării.
Ăsta era unul dintre motivele pentru care nu acceptasem de la bun început să mă mut aici, dar Tom nu voia să plece.
Zicea că o să pierdem bani la vânzarea casei.
La început au fost trenurile, apoi Rachel. Rachel privindu‐ne, apărând din senin pe stradă, sunându‐ne tot timpul. Şi apoi Megan, când era aici, cu Evie: tot timpul aveam senzaţia că se uita la mine, ca şi cum mă analiza, ca şi cum îmi evalua capacităţile materne, judecându‐mă pentru că nu eram în stare să mă descurc singură. Ştiu că sună ridicol. Apoi mă gândesc la ziua aceea când Rachel a venit aici şi a luat‐o pe Evie, şi sunt înmărmurită şi‐mi dau seama că nu, nu sunt deloc ridicolă.
Aşa că în momentul în care Tom a ajuns acasă eram pregătită de ceartă. I‐am dat un ultimatum: trebuie să plecăm, nu mai am cum să stau în casa asta, pe strada asta, ştiind tot ce s‐a petrecut aici. Oriunde îmi întorc privirea acum, o văd nu numai pe Rachel, ci şi pe Megan. Trebuie să mă gândesc la tot ce a atins. E prea mult. I‐am zis că puţin îmi pasă dacă luăm sau nu un preţ bun pe casa asta.
- Ba o să‐ţi pese când o să fim nevoiţi să stăm într‐un loc mult mai rău ca ăsta, când n‐om mai putea plăti ratele la bancă, mi‐a zis el, pe un ton perfect rezonabil.
L‐am întrebat dacă n‐ar putea să‐i roage pe părinţii lui să ne ajute - că au destui bani - dar el mi‐a zis că n‐are de gând să le ceară, că n‐o să le mai ceară nimic niciodată, apoi s‐a enervat şi mi‐a zis că despre asta nu mai vrea să vorbească. Asta din cauza felului în care părinţii lui s‐au purtat cu el când a părăsit‐o pe Rachel pentru mine. N‐ar fi trebuit să zic nimic de ei, se enervează de fiecare dată.
Dar n‐aveam cum să mă abţin. Sunt disperată, pentru că de fiecare dată când închid ochii o văd stând la masa din bucătărie cu Evie în braţe. Se juca frumos cu ea şi zâmbea, şi sporovăia vrute şi nevrute, dar niciodată nu mi s‐a părut că‐şi dorea cu adevărat să se afle aici. Întotdeauna aveam senzaţia că e fericită când mi‐o dă înapoi în braţe, în momentul în care trebuia să plece.
Arăta de parcă nu‐i plăcea să ţină un copil în braţe.
Rachel
Miercuri, 7 august 2013
Seara
Căldura e insuportabilă şi temperaturile sunt din ce în ce mai ridicate. Dacă deschizi ferestrele, poţi să simţi pe limbă monoxidul de carbon care vine din stradă.
Mă ustură în gât. Fac al doilea duş pe ziua de azi, când sună telefonul. Îl las să sune, dar nu se opreşte. Sună iar, şi iar. Când ies de la duş, deja sună a patra oară, şi răspund.
Are vocea sugrumată de panică, respiraţia sacadată.
Îl aud gâfâind.
- Nu mă pot duce acasă, îmi zice. Sunt camere de luat vederi peste tot.
- Scott?
- Ştiu că... e ciudat din partea mea, foarte ciudat, dar trebuie să mă duc undeva, undeva unde nu mă aşteaptă niciun jurnalist. Nu pot să mă duc la mama, la prieteni. Mă tot învârt... cu maşina. Asta fac de când am plecat de la poliţie...
Vocea îi tremură.
- Am nevoie de o oră sau două. Să stau undeva, să mă gândesc. Fără ăştia pe cap, fără poliţie, fără oameni care să‐mi tot pună întrebări aiurea. Îmi pare rău, pot veni la tine?
Evident că am zis da. Nu pentru că era îngrozit, disperat, ci pentru că voiam să‐l văd. Voiam să‐l ajut. I‐am dat adresa şi el mi‐a zis că o să fie la mine în cincisprezece minute.
Zece minute mai târziu, s‐a auzit soneria: scurt, strident, disperat.
- Îmi cer scuze, zice el, când deschid uşa. Nu ştiam unde să mă duc în altă parte.
Are o privire hăituită: tremură din cap până‐n picioare, e palid, e ud de transpiraţie.
- Nu e nimic, îi zic şi mă dau la o parte ca să‐i fac loc să intre.
Îl conduc în sufragerie, îl îndemn să ia loc. Mă duc la bucătărie să‐i aduc un pahar de apă. Îl bea, aproape dintr‐o înghiţitură, apoi se aşază, îşi pune coatele pe genunchi şi ţine capul plecat.
Stau în preajma lui, neştiind dacă să spun ceva sau să‐mi ţin gura. Îi iau paharul şi‐l umplu din nou, fără să spun ceva. În cele din urmă, el e cel care vorbeşte:
- Ai zice că s‐a întâmplat ce era mai rău. Adică asta ar fi normal să gândeşti, nu‐i aşa? Îşi ridică privirea spre mine. Nevastă‐mea e moartă şi poliţia crede că eu am omorât‐o. Ce‐ar putea fi mai rău de atât?
Vorbeşte despre ce s‐a spus la ştiri, despre zvonurile cu privire la ea. Despre povestea din ziarele de scandal, care - se presupune - a fost răspândită de cineva de la poliţie, că Megan era implicată în moartea unui copil.
Nişte speculaţii ordinare, o campanie murdară despre o femeie moartă. E dezgustător!
- Dar nu e adevărat, îi zic. Nu poate fi adevărat.
Chipul lui e lipsit de expresie, nu pare că înţelege ce‐i spun.
- Mi‐a zis azi‐dimineaţă Riley, tipa de la poliţie, continuă Scott.
Tuşeşte, îşi drege vocea.
- Vestea la care am sperat întotdeauna. Nu‐ţi poţi imagina, şopteşte el, cât de mult mi‐am dorit chestia asta. Visam cu ochii deschişi, îmi imaginam cum o să arate, cum o să‐mi zâmbească, timidă, tainică, visam cum o să‐mi ia mâna şi o să mi‐o sărute...
S‐a pierdut în gânduri, visează, n‐am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşte.
- Azi, spune el, azi am primit vestea că Megan era însărcinată.
Începe să plângă, mă umflă şi pe mine plânsul, lacrimi pentru un copil care n‐a existat niciodată, copilul unei femei pe care n‐o cunoscusem niciodată. Dar groaza faptului în sine era insuportabilă. Nu pricep cum de Scott încă mai trăieşte. Ar fi trebuit să‐l omoare o astfel de veste, ar fi trebuit să‐l sece de viaţă. Şi totuşi, cumva, e încă aici.
Nu pot să vorbesc, nu pot să mă mişc.
În camera de zi e foarte cald, aerul e irespirabil, deşi toate ferestrele sunt deschise. Aud zgomote din stradă: sirena maşinii de poliţie, fete tinere care ţipă şi râd, boxe care duduie dintr‐o maşină în mers. O viaţă normală. Pe când aici lumea s‐a sfârşit.
Pentru Scott lumea s‐a terminat şi eu nu pot să scot un cuvânt. Stau aici, mută, neajutorată, fără niciun sens.
Până când aud paşi pe scările de‐afară, clinchetul familiar al lucrurilor din geanta lui Cathy, care se chinuie, din răsputeri să dea de cheile de la casă. Îmi revin brusc la viaţă, ca şi cum aş fi electrocutată. Trebuie să fac ceva: îl apuc pe Scott de mână, iar el se uită la mine alarmat.
- Vino cu mine, îi spun, trăgând de el să se ridice.
Mă lasă să‐l târăsc după mine, iese pe hol, apoi sus, pe scări, înainte să deschidă Cathy uşa. Închid uşa dormitorului după noi.
- Colega mea de apartament, îi explic. E mai... ar putea pune întrebări. Ştiu că nu asta îţi doreşti în momentul de faţă.
El îmi face semn din cap că aşa e. Se uită în jurul lui, prin camera micuţă, observând patul nefăcut, haine, curate şi murdare la un loc, claie peste grămadă pe scaunul de la birou, pereţii goi, mobila ieftină. Mi‐e jenă.
Asta e viaţa mea: dezordonată, neîngrijită şi mică. De neinvidiat. Mă gândesc la toate astea şi‐mi dau seama ce ridicolă sunt să‐mi închipui că lui Scott ar putea să‐i pese vreun pic de viaţa mea.
Îi fac semn să se aşeze pe pat. El se supune, îşi şterge ochii cu dosul palmei. Respiră greu.
- Pot să‐ţi aduc ceva? îl întreb.
- O bere?
- Nu ţin alcool în casă, îi zic, şi mă fac roşie ca racul.
Scott însă nu observă, nici măcar nu se uită la mine.
- Aş putea să‐ţi fac o cană de ceai?
El îmi face iar semn din cap că da.
- Întinde‐te, îi zic. Odihneşte‐te.
Face cum îi spun, îşi dă pantofii jos şi se întinde pe pat, pe spate, docil ca un copil bolnav.
În bucătărie, pun ibricul pe foc şi fac conversaţie cu Cathy, o ascult cum povesteşte despre noul restaurant pe care l‐a descoperit în Northcote, unde îşi va savura prânzul („au nişte salate foarte bune“), şi cât de enervantă e tipa nouă de la firmă.
Îi zâmbesc şi dau din cap, dar abia dacă o aud. Întregul meu corp e încordat: e setat să‐l audă pe el, e concentrat pe scârţâituri şi paşi. Pare ireal faptul că e aici, în patul meu, sus, la etaj. Numai când mă gândesc la asta şi simt că ameţesc, ca şi cum aş visa.
În cele din urmă, Cathy se opreşte din vorbit şi se uită la mine, încruntată.
- Eşti OK? mă întreabă. Nu prea pari... în apele tale.
- Sunt doar puţin obosită, îi răspund. Nu mă simt grozav. Cred că o să mă duc să mă bag în pat.
Îmi aruncă o privire. Ştie că n‐am băut (ştie întotdeauna), dar probabil că se gândeşte că am de gând să mă apuc. Nu‐mi pasă, nu mă pot gândi la asta acum; iau cana de ceai pentru Scott şi‐i zic că ne vedem dimineaţă.
Mă opresc în faţa uşii dormitorului meu şi ascult. E linişte. Cu grijă, apăs pe clanţă şi împing uşa. Scott e întins pe pat, exact în poziţia în care l‐am lăsat, cu mâinile pe lângă corp, cu ochii închişi. Îl aud respirând încet şi chinuit. Trupul lui ocupă jumătate din pat şi sunt tentată să mă aşez în spaţiul de lângă el, să‐mi las mâna peste pieptul lui, să‐i alin durerea. În schimb, tuşesc uşor şi îi întind cana de ceai.
El se ridică în capul oaselor.
- Mulţumesc, spune morocănos, luând cana. Îţi mulţumesc... că mi‐ai oferit un loc de refugiu. A fost - nu pot să‐ţi spun în cuvinte cum a fost de când a ieşit la iveală toată povestea asta.
- Povestea de acum câţiva ani?
- Da, exact.
Se discută intens despre modul prin care ziarele au aflat despre povestea asta. Speculaţii din belşug, degete îndreptate spre poliţie, spre Kamal Abdic, spre Scott.
- E o minciună, îi spun. Nu‐i aşa?
- Evident că e o minciună, dar îi oferă cuiva un motiv pentru crimă, nu‐i aşa? Asta se spune - că Megan şi‐a ucis copilul - ceea ce i‐ar da cuiva - tatălui copilului, chipurile - un motiv s‐o ucidă. Ani şi ani mai târziu.
- E ridicol.
- Dar ştii ce spune toată lumea? Că am inventat eu povestea asta, nu ca s‐o pun pe ea într‐o lumină proastă, ci ca să îndrept suspiciunea de la mine asupra unui necunoscut. Un tip din trecutul ei, de care nimeni nu ştie nimic.
Mă aşez lângă el pe pat. Coapsele aproape că ni se ating.
- Şi poliţia ce zice?
Ridică din umeri.
- Nu mare lucru. M‐a întrebat ce ştiu. Ştiu că a avut un copil? Ştiu ce s‐a întâmplat? Ştiu cine era tatăl copilului? Le‐am zis că nu, că toate astea erau nişte porcării, că ea n‐a mai fost niciodată însărcinată... Vocea i se îneacă din nou. Se opreşte, bea o gură de ceai. I‐am întrebat pe poliţişti de unde a apărut povestea asta, zice el, cum a ajuns în ziare? Mi‐au zis că nu au cum să‐mi divulge sursa. Bănuiesc că de la el. De la Abdic.
Se opreşte, oftează adânc, cutremurător.
- Nu pricep de ce. Nu pricep de ce ar spune asemenea chestii despre ea. Nu pricep ce intenţii are. E evident că tipul e al dracului de nebun.
Mă gândesc la bărbatul pe care l‐am cunoscut deunăzi: la atitudinea lui calmă, la vocea plăcută, domoală, la căldura din privire. Nici nu se putea mai calm şi mai normal de‐atât. Totuşi, zâmbetul acela...
- E strigător la cer că s‐a publicat aşa ceva. Ar trebui să fie nişte reguli, ceva...
- Nu poţi să‐i calomniezi pe morţi, spune el şi rămâne pe gânduri o vreme. M‐au asigurat că n‐or să dea publicităţii vestea că... era însărcinată. Nu încă. Poate că n‐o vor da deloc. Dar, cu siguranţă, nu până nu sunt ei siguri.
- Până sunt siguri de ce?
- Că nu e copilul lui Abdic, zice el.
- Au făcut un test ADN?
Scutură din cap.
- Nu, dar eu ştiu adevărul. Nu pot să‐ţi spun cum de ştiu, ci doar că ştiu. Copilul acela este - era - al meu.
- Dacă el a considerat că e al lui, înseamnă că are un motiv pentru crimă, nu‐i aşa?
N‐ar fi primul bărbat care să scape de o sarcină nedorită descotorosindu‐se de mama copilului - deşi nu pot să spun asta cu voce tare. Şi - nu spun nici asta cu voce tare - chestia asta îi dă şi lui Scott un motiv s‐o ucidă. Dacă a crezut că nevastă‐sa era însărcinată cu alt bărbat... Numai că el n‐ar fi putut s‐o omoare. Şocul lui, disperarea în care se află - nu se poate să nu fie reale. Nimeni nu e un actor atât de bun.
Scott nu pare să mă mai asculte. Privirea lui fixată pe uşa de la dormitor e înceţoşată, oarbă şi pare să se scufunde în pat ca în nisipuri mişcătoare.
- Ar trebui să rămâi aici o vreme, i‐am zis. Încearcă să dormi.
Se uită la mine şi aproape că îmi zâmbeşte.
- Nu te deranjez? mă întreabă. Ar fi... ţi‐aş fi recunoscător. Mi‐ar fi greu să mă duc acasă să dorm. Nu e o problemă doar cu oamenii care mă aşteaptă afară, senzaţia că toată lumea încearcă să mă prindă la cotitură. Nu e doar asta. E vorba despre ea. E peste tot, nu ştiu cum să fac să n‐o mai văd. Cobor scările şi nu mă uit, mă forţez să nu mă uit, dar când trec pe lângă fereastră, trebuie să mă uit înapoi şi să mă conving că nu e acolo, pe terasă.
Simt că mă apucă iar plânsul.
- Vezi tu, îi plăcea să stea acolo - pe micuţa noastră terasă. Îi plăcea să stea acolo şi să privească trenurile.
- Ştiu, îi răspund, punându‐mi mâna peste a lui. O vedeam acolo câteodată.
- Îi tot aud vocea, zice el. O tot aud strigându‐mă. Zac în pat şi o aud cum mă strigă de‐afară. Mă tot gândesc că e acolo.
Tremură.
- Întinde‐te, îi zic, luându‐i cana de ceai din mână. Odihneşte‐te.
Când sunt sigură că a adormit, mă întind la spatele lui, cu faţa la câţiva centimetri de omoplatul lui. Închid ochii şi‐mi ascult inima bătând, sângele zvâcnindu‐mi.
Inhalez izul tristeţii şi al trupului neîngrijit.
Când mă trezesc, câteva ceasuri mai târziu, el plecase.
Joi, 8 august 2013
Dimineaţa
Mă simt ca o trădătoare. A plecat acum câteva ore, iar eu ce fac? Sunt în drum spre Kamal, să mă văd încă o dată cu bărbatul care se presupune că i‐a omorât soţia. Şi copilul.
Simt că mi se face rău. Mă întreb dacă nu cumva ar fi trebuit să‐i spun despre planul meu, să‐i explic că eu pentru el fac toate chestiile astea. Numai că nu sunt sigură că fac chestiile astea doar pentru el şi, în plus, nu am un plan propriu‐zis.
Totuşi, astăzi îi voi dezvălui ceva despre mine. Ăsta e planul meu pe ziua de azi. Să‐i vorbesc despre ceva real.
O să‐i spun că vreau un copil. Să văd dacă asta provoacă vreo reacţie în el - un răspuns nefiresc, orice formă de reacţie. Să văd unde ajung cu toate astea.
Ei bine, nu ajung la niciun rezultat.
Începe prin a mă întreba cum mă simt, când am băut ultima dată.
- Duminică, îi zic.
- Bun. Asta e bine.
Îşi împreunează mâinile.
- Arăţi bine, spune el.
Îmi zâmbeşte şi nu văd criminalul în el. Îmi pun problema dacă e real ce‐am văzut acum câteva zile. Oare nu cumva mi‐am închipuit?
- Data trecută m‐ai întrebat cum am început să beau, încep eu şi el îmi face semn din cap să continui. Eram deprimată, îi spun. Noi încercam... eu încercam să rămân însărcinată. Nu puteam şi am căzut în depresie. Atunci a început.
Nu durează mult şi iar încep să plâng. E imposibil să rezist când cineva e blând cu mine. Cineva care se uită la tine, care nu te cunoaşte, care îţi spune că e OK, indiferent ce ai făcut, indiferent ce a fost: ai suferit, te doare, meriţi să fi iertat. Mă încred în el, îi spun tot şi uit, încă o dată, ce caut aici. Nu mă uit la el să văd ce reacţii are, nu‐i cercetez privirea să disting semne de vinovăţie sau suspiciune. Îl las să îmi spună vorbe de alinare.
E blând, raţional. Vorbeşte despre strategii de control asupra propriei realităţi, îmi aminteşte că am tinereţea de partea mea.
Aşa că nu ajung la niciun rezultat, pentru că plec din biroul lui Kamal Abdic simţindu‐mă mai uşoară, mai plină de speranţă. M‐a ajutat. Stau în tren şi încerc să mă gândesc iar la imaginea aceea a criminalului pe care am văzut‐o în el. Mă chinui să‐l văd ca pe un bărbat capabil să lovească o femeie, să‐i facă zob craniul.
Îmi vine în minte o imagine îngrozitoare, ruşinoasă:
Kamal, cu mâinile lui delicate, cu atitudinea lui plină de compasiune, cu felul acela inteligent şi articulat de a vorbi, contrasta cu Scott, puternic, sălbatic, disperat.
Trebuie să‐mi tot amintesc mie însămi că Scott nu e aşa de fapt, că el e altfel. Trebuie să‐mi amintesc întruna de felul în care era el înainte de toate astea. Şi apoi trebuie să recunosc, faţă de mine, că habar n‐am cum era Scott înainte de toate astea.
Vineri, 9 august 2013
Seara
Trenul opreşte la semnal. Iau o gură din cutia de gin tonic rece şi mă uit spre casa lui, spre terasa ei. Eram aşa de cuminte, dar chiar am nevoie de ginul ăsta. Curaj olandez.
Mă duc să‐l văd pe Scott şi, ca să ajung la el, va trebui să înfrunt toate obstacolele pe care mi le pune în cale Blenheim Road: Tom, Anna, poliţia, jurnaliştii.
Tunelul, cu toate amintirile de groază, pline de sânge.
Dar el mi‐a cerut să vin şi n‐am putut să‐i spun nu.
Ieri‐noapte au găsit fetiţa. Sau ce‐a mai rămas din ea. Îngropată în curtea unei ferme lângă coasta de est a Angliei, unde au fost îndreptaţi de cineva anume.
A apărut în ziarele de dimineaţă:
Poliţia a deschis o anchetă în cazul morţii unui copil după ce rămăşiţele pământeşti au fost descoperite îngropate în grădina unei case de lângă Holkham, în partea de nord a provinciei Norfolk.
Descoperirea a fost făcută în urma unui telefon anonim despre o posibilă crimă, telefon primit în timpul anchetei în cazul dispariţiei lui Megan Hipwell, din Witney, al cărei trup a fost găsit săptămâna trecută în pădurea de la Corly.
L‐am sunat pe Scott azi‐dimineaţă, de îndată ce am văzut ştirile. Nu mi‐a răspuns, aşa că i‐am lăsat un mesaj, spunându‐i cât de rău îmi pare. M‐a sunat înapoi în după‐amiaza asta.
- Eşti OK? l‐am întrebat.
- Nu prea.
Vocea îi era îngroşată de băutură.
- Îmi pare rău... ai nevoie de ceva?
- Am nevoie de cineva care să nu‐mi zică: Ţi‐am spus eu că aşa va fi.
- Poftim?
- Maică‐mea a fost aici toată după‐masa. Se pare că ea a ştiut de la bun început - ceva nu era în regulă cu fătuca aia, ceva era greşit la ea, n‐avea familie, n‐avea prieteni, a venit de nicăieri. Mă întreb de ce nu mi‐a zis şi mie până acum.
Aud zgomotul unui pahar care se sparge, apoi înjurături.
- Eşti bine? îl întreb din nou.
- Poţi să vii până la mine? m‐a întrebat.
- La tine acasă?
- Da.
- Păi eu... poliţia, jurnaliştii... nu sunt sigură că...
- Te rog. Am nevoie să fie cineva aici, cu mine. Cineva care a cunoscut‐o pe Mags, care a îndrăgit‐o. Cineva care nu crede toate chestiile astea...
Era beat, ştiam asta foarte bine şi, totuşi am spus da.
Acum, în tren, beau şi eu şi mă gândesc la ce mi‐a zis.
Cineva care a cunoscut‐o pe Mags, care a îndrăgit‐o. N‐am cunoscut‐o şi nu mai sunt sigură că‐mi plăcea de ea. Beau cât pot de repede cutia şi mai deschid una.
Cobor la Witney. Mă amestec în nesfârşita îmbulzeală de navetişti de vineri seara: încă un sclav pe plantaţie, în toată mulţimea aceea de oameni epuizaţi, înfierbântaţi, aşteptând cu disperare să ajungă acasă şi să se aşeze pe verandă, cu o bere rece în mână, să ia cina cu copiii, să se ducă la culcare mai devreme.
Poate că ginul e de vină, dar mi‐e incredibil de bine să mă las purtată de masele de oameni, toată lumea uitându‐se la telefon, pescuind de prin buzunare cartelele de intrare.
Mă las purtată de memorie, demult de tot, la prima vară pe Blenheim Road, când mă grăbeam acasă în fiecare zi, disperată să cobor scările acelea, să ies rapid din gară, mai‐mai să alerg pe stradă. Tom lucra de acasă şi eu nici nu intram bine pe uşă, că el şi scotea hainele de pe mine.
Chiar şi acum îmi vine să zâmbesc la gândul, la sentimentul acela de anticipare: obrajii mi se îmbujorează în timp ce merg cu pas grăbit, muşcându‐mi buza ca să‐mi reţin rânjetul, respiraţia mi se accelerează, gândindu‐mă la el şi ştiind că şi el numără minutele până ajung acasă.
Mintea îmi e atât de plină de acele zile, încât uit să‐mi mai fac griji că risc să fiu văzută de Tom şi de Anna, de poliţie şi de fotografi şi, fără măcar să conştientizez, sunt la uşa lui Scott, apăs butonul soneriei şi uşa se deschide, iar eu sunt entuziasmată, deşi n‐ar trebui să fiu, dar nu mă simt vinovată din cauza asta, pentru că Megan oricum nu e ce‐am crezut eu că este.
Nu era fata aceea frumoasă şi lipsită de griji pe care o văzusem eu pe terasă. Nu era o soţie iubitoare. Nici măcar nu era o femeie cumsecade. Era o mincinoasă şi o adulterină.
Era o criminală.
Megan
Joi, 20 iunie 2013
Seara
Stau pe canapeaua din camera de zi, cu un pahar de vin în mână. Casa e, în continuare, o mare învălmăşeală.
Mă întreb, la el chiar e aşa tot timpul, ca în camera unui adolescent? Şi mă gândesc cum şi‐a pierdut familia când era adolescent, aşa că poate da, poate că aşa trăieşte. Mă întristează. Vine din bucătărie şi se aşază lângă mine, foarte aproape, ceea ce mă face să mă simt bine. Dacă aş putea, aş veni aici în fiecare zi, pentru o oră sau două.
Aş sta aici, pur şi simplu, şi aş bea vin, simţindu‐i mâna mângâind‐o pe a mea.
Dar nu pot. Toate astea au un sens, iar el vrea ca eu să‐l aflu.
- OK, Megan, spune el. Acum eşti gata? Să termini de spus ce‐mi povesteai data trecută?
Mă las uşor pe el, mă sprijin de trupul lui cald. Îmi dă voie. Închid ochii şi nu‐mi ia mult până ajung cu gândul acolo, în baia aceea. E ciudat, pentru că am încercat atât de mult timp să nu mă gândesc la asta, să nu mai ştiu nimic de acele zile, acele nopţi, dar acum închid ochii şi amintirea vine aproape instantaneu, ca şi cum aş adormi, ca şi cum m‐aş trezi în miezul unui vis.
Era întuneric şi foarte rece. Nu mai eram în cadă.
- Nu ştiu exact ce s‐a întâmplat. Îmi amintesc că m‐am trezit cu sentimentul clar că nu era bine ceva şi apoi, următorul lucru pe care mi‐l amintesc, Mac venise acasă. Mă striga. Îl auzeam, era jos, îl auzeam strigându‐mi numele, dar nu mă puteam mişca. Stăteam pe podeaua băii, cu ea în braţe. Ploua puternic, grinzile acoperişului scârţâiau. Îmi era atât de frig! Mac a urcat scările, strigându‐mă întruna. A ajuns în uşa de la baie şi a aprins lumina.
O simt acum, lumina străpungându‐mi retina, totul alb şi foarte clar, terifiant.
- Îmi aduc aminte că am urlat la el să stingă lumina. Nu voiam să văd, nu voiam să mă uit la ea şi s‐o văd aşa. Nu ştiu - nu ştiu ce s‐a întâmplat apoi. El ţipa la mine, urla direct în faţa mea. I‐am dat‐o şi am fugit. Am ieşit din casă în fugă şi am alergat prin ploaie, spre plajă. Nu‐mi aduc aminte ce a urmat. A durat mult timp până a venit după mine. Încă ploua. Eu eram pe dune, cred. M‐am gândit să intru în apă, dar eram prea speriată. În cele din urmă, el a venit să mă caute. M‐a luat acasă. Dimineaţă am îngropat‐o. Am înfăşat‐o într‐un cearşaf şi Mac i‐a săpat mormântul. Am pus‐o în pământ la marginea proprietăţii, lângă linia de cale ferată abandonată. Am pus pietre la cap, ca să‐i marcăm mormântul.
N‐am vorbit nimic despre ce s‐a întâmplat, n‐am mai vorbit despre nimic, nu ne‐am mai uitat unul la celălalt. În noaptea aceea, Mac a ieşit.
A zis că se duce să se întâlnească cu cineva. M‐am gândit că poate s‐a dus la poliţie. Nu ştiam ce să fac. Aşa că l‐am aşteptat, am aşteptat să vină cineva, oricine. Numai că el nu s‐a mai întors. Nu s‐a mai întors niciodată.
Sunt în sufrageria lui Kamal, e cald şi am lângă mine trupul lui fierbinte, însă eu tremur.
- Încă mă simt aşa, îi spun. Noaptea, încă mă simt aşa. Asta mă îngrozea cel mai tare, mă ţinea trează noaptea: sentimentul că eram singură în casă. Mi‐era atât de frică - mi‐era prea frică să pot să mai adorm. N‐aş fi făcut decât să umblu mereu prin încăperile goale, s‐o aud plângând, să‐i simt mirosul pielii. Vedeam pe cineva. Mă trezeam în miez de noapte şi eram convinsă că e cineva în casă - cineva era acolo cu mine. Am crezut că o iau razna. Am crezut că o să mor. Am crezut că aş putea să rămân acolo şi, într‐o bună zi, cineva o să mă găsească. Măcar, în felul ăsta, n‐o părăseam.
Îmi curge nasul, mă întind să iau un şerveţel de pe masă. Kamal mă mângâie pe spate de sus în jos şi apoi rămâne cu mâna pe mijlocul meu.
- Dar, în cele din urmă, n‐am avut curajul să rămân. Cred că am aşteptat vreo zece zile, apoi n‐a mai rămas nimic de mâncare - nici măcar o cutie de fasole, nimic. Mi‐am strâns lucrurile şi am plecat.
- L‐ai mai văzut pe Mac?
- Nu, niciodată. Ultima dată când l‐am văzut a fost în noaptea aceea. Nu m‐a sărutat, nici măcar nu mi‐a zis la revedere. Doar mi‐a spus că trebuie să iasă puţin. Asta a fost tot, îi zic, ridicând din umeri.
- Ai încercat să iei legătura cu el?
Clatin din cap.
- Nu. La început, mi‐a fost prea frică. Nu ştiam ce era în stare să‐mi facă dacă aş fi luat legătura cu el. Nu ştiam unde e - nici măcar nu avea mobil. Am pierdut legătura cu oamenii care îl ştiau. Prietenii lui erau tot felul de nomazi. Hipioţi, ţigani. Acum câteva luni, după ce‐am vorbit despre el, l‐am căutat pe Google. Dar nu l‐am mai găsit. E ciudat...
- Ce e ciudat?
- Înainte vreme, pe la început, îl vedeam tot timpul. Adică aşa, pe stradă, sau vedeam un bărbat într‐un bar şi eram atât de convinsă că e el, încât inima mi‐o lua razna. Îi auzeam vocea în mulţime. Dar apoi, acum multă vreme, toate astea au încetat. Acum... mă gândesc că s‐ar putea să fie mort.
- De ce crezi asta?
- Nu ştiu. Pur şi simplu... simt că e mort.
Kamal îşi îndreaptă spatele şi se îndepărtează încet de lângă mine. Se întoarce cu faţa la mine.
- Cred, cel mai probabil, că toate astea sunt în imaginaţia ta, Megan. E normal să crezi că vezi peste tot oamenii care au reprezentat o mare parte din viaţa ta, mai ales după ce nu mai fac parte din ea. Când eram mai tânăr, obişnuiam să îi văd tot timpul pe fraţii mei. Cât despre faptul că „simţi că e mort“, asta probabil că e doar o consecinţă a faptului că el nu mai face parte din viaţa ta de atâta vreme. În multe privinţe, el nu ţi se mai pare real.
A intrat iar în pielea psihoterapeutului, nu mai suntem doar doi prieteni care discută, şezând pe o canapea.
Vreau să ajung la el şi să‐l trag spre mine, să se întoarcă lângă mine, dar nu vreau să mai depăşesc limita. Mă gândesc la ultima dată când l‐am sărutat înainte să plec - la expresia de pe chipul lui: dorinţă şi frustrare, şi mânie.
- Mă întreb, acum, că am vorbit despre asta, acum, că mi‐ai spus povestea ta, dacă te‐ar ajuta să iei legătura cu Mac. Ca să pui punct, să închei, o dată pentru totdeauna acest capitol din viaţa ta.
Mă gândisem că s‐ar putea să‐mi sugereze ceva de genul ăsta.
- Nu pot, îi răspund. Nu pot.
- Gândeşte‐te un moment.
- Nu pot. Dacă mă urăşte încă? Dacă toată povestea asta va ieşi la iveală sau dacă se duce la poliţie?
Dacă - nu pot să spun chestia asta cu voce tare, nici măcar nu pot s‐o spun pe şoptite - dacă îi spune lui Scott cine sunt de fapt.
Kamal clatină din cap.
- Poate că nu te urăşte deloc, Megan. Poate că nu te‐a urât niciodată. Poate că şi lui îi e frică. Poate că se simte vinovat. Din câte mi‐ai zis, e o persoană responsabilă. A primit în casa lui, în viaţa lui o fată foarte tânără şi vulnerabilă şi a lăsat‐o singură când avea mai multă nevoie de ajutor. Poate ştie că tot ce s‐a întâmplat e o responsabilitate pe care amândoi o purtaţi în aceeaşi măsură. Poate din cauza asta a fugit.
Nu ştiu dacă el chiar crede asta sau doar încearcă să mă facă să mă simt mai bine. Ştiu doar că nu e adevărat.
Nu pot să dau vine pe el. Doar eu sunt vinovată pentru ce s‐a întâmplat.
- Nu vreau să te împing spre ceva ce nu vrei să faci, spune Kamal. Dar vreau să iei în considerare posibilitatea că ţi‐ar putea fi de ajutor să iei legătura cu Mac. Şi nu pentru că aş fi de părere că‐i datorezi ceva. Înţelegi chestia asta? Sunt de părere că dacă cineva datorează ceva, atunci acela este el. Îţi înţeleg sentimentul de vină, să ştii. Dar el te‐a abandonat. Ai rămas singură, îngrozită, îndurerată. Te‐a lăsat singură în casa aceea. Nu e de mirare că nu poţi să dormi. Evident că ideea de a adormi te sperie de moarte. Şi persoana care ar fi trebuit să te ajute te‐a lăsat singură.
În momentul în care Kamal îmi spune toate astea, nu sună chiar aşa de rău. Cuvintele alunecă seducător de pe buzele lui, calde, înmiresmate, şi eu aproape că îl cred.
Aproape că accept că există posibilitatea să las totul în urmă, să uit trecutul, să mă duc acasă la Scott şi să‐mi trăiesc viaţa aşa cum o fac oamenii normali, fără să mai privesc pe furiş, peste umăr, nici să mai aştept cu disperare să mi se întâmple ceva mai bun. Asta fac oamenii normali?
- O să te gândeşti la asta? mă întreabă, atingându‐mi mâna în acelaşi timp.
Îi răspund cu un zâmbet strălucitor şi îi spun că da, o să mă gândesc. Poate chiar cred că o să fac cum zice el. Nu ştiu. Mă conduce la uşă, mă ţine de umeri, iar eu vreau să mă întorc, să‐l sărut din nou, dar n‐o fac.
În schimb, îl întreb:
- E ultima dată când ne mai vedem? şi el încuviinţează. N‐am putea să mai...?
- Nu, Megan. Nu mai putem. Trebuie să facem ce e corect.
Îi zâmbesc.
- Nu mă pricep foarte bine să fac ce e corect, îi spun. Nu m‐am priceput niciodată.
- O să vină şi vremea aceea. O să poţi. Acum du‐te acasă. Du‐te acasă la soţul tău.
După ce‐a închis uşa în urma mea, rămân multă vreme pe trotuarul din faţa casei lui. Mă simt mai uşurată, cred, mai liberă - dar şi mai tristă şi, dintr‐odată, nu vreau altceva decât să mă duc acasă, la Scott.
Fac cale întoarsă, să mă duc spre gară, când văd un bărbat alergând, cu căştile în urechi şi capul în pământ.
Vine direct spre mine, şi când fac un pas înapoi, încercând să mă dau la o parte din calea lui, alunec pe bordură şi cad.
Tipul nu‐şi cere scuze, nici măcar nu se uită înapoi la mine, iar eu sunt mult prea şocată ca să ţip după el.
Mă ridic în picioare şi rămân aşa, rezemată de o maşină, încercând să‐mi recapăt suflul. Toată liniştea pe care o câştigasem acasă la Kamal s‐a evaporat dintr‐odată.
Abia când ajung acasă îmi dau seama că, în cădere, m‐am tăiat la mână şi, la un moment dat după aceea, trebuie să fi dus mâna la gură. Buzele îmi erau mânjite de sânge.
Rachel
Sâmbătă, 10 august 2013
Dimineaţa
Mă trezesc devreme. Aud maşina de gunoi înaintând pe stradă cu un zgomot infernal, aud răpăitul domol al ploii în fereastră. Jaluzele sunt pe jumătate ridicate - am uitat să le tragem peste ferestre azi‐noapte.
Zâmbesc în sinea mea. Îl simt în spatele meu, cald şi adormit, tare. Îmi mişc şoldurile, mă apropii de el şi mai mult. Nu‐i ia mult să se foiască, să mă atingă, să mă întoarcă pe‐o parte.
- Rachel, nu, îi aud vocea şi mă ia cu frisoane. Nu sunt acasă la mine, îmi zice, aici nu e acasă la mine. E greşit...
Mă întorc pe partea cealaltă. Scott se ridică. Îşi lasă picioarele să atârne pe marginea patului, cu spatele la mine. Închid ochii strâns şi încerc să‐mi aduc aminte, dar totul e în ceaţă. Când deschid ochii, pot să gândesc clar, pentru că asta e camera în care m‐am trezit de mii de ori până acum: aici e patul, iar situaţia se prezintă exact aşa - dacă mă ridic acum, voi fi în stare să văd vârfurile stejarilor de pe partea cealaltă a străzii; acolo, în stânga, este baia şi la dreapta dulapurile din perete. E exact aceeaşi cameră pe care am împărţit‐o cu Tom.
- Rachel, spune el din nou, şi întind mâna să‐i ating spatele, dar el se ridică repede şi se întoarce spre mine.
Arată pustiit, ca prima dată când l‐am văzut de aproape, la poliţie - ca şi cum cineva i‐a smuls măruntaiele, lăsând în urmă doar o carcasă goală. Camera asta e asemenea celei în care am stat cu Tom, dar este cea în care au stat el şi Megan. Camera asta, patul ăsta...
- Ştiu, îi spun. Îmi pare rău. Îmi pare tare rău. Am greşit.
- Da, am greşit, răspunde el, fără să se uite în ochii mei.
Se duce în baie şi închide uşa.
Mă las pe spate, închid ochii şi simt cum mă cuprinde groaza, simt neliniştea aceea din adâncurile mele. Ce‐am făcut? Îmi aduc amine că vorbea mult când am ajuns aici, că totul era un şuvoi de cuvinte.
Era mânios - mânios pe maică‐sa, care n‐o înghiţise niciodată pe Megan; mânios pe reporteri pentru ceea ce scriau despre ea, insinuările că ea ar fi primit ce meritase; mânios pe poliţie pentru că au distrus totul, pentru că nu i‐au făcut dreptate lui Megan, pentru că nu i‐au făcut dreptate lui.
Am stat în bucătărie, bând bere şi ascultându‐l vorbind, şi când berea s‐a terminat, ne‐am dus afară, în grădină, şi atunci furia lui a încetat. Am băut şi am privit trenurile trecând şi am început să vorbim despre nimicuri: despre ce era la televizor, despre muncă şi despre unde a făcut şcoala, exact ca oamenii normali.
Am uitat să simt ce trebuia să simt, amândoi am uitat, pentru că acum îmi aduc aminte exact cum a fost. Îmi aduc aminte cum mi‐a zâmbit şi cum mi‐a atins părul.
M‐a lovit ca un val, am simţit cum mi s‐a urcat sângele în cap. Îmi aduc aminte că am recunoscut faţă de mine însămi ce simţeam. Am gândit‐o şi nu mi‐am negat gândul, ci l‐am acceptat întru totul.
Voiam să se întâmple. Voiam să fiu cu Jason. Voiam să simt ce a simţit Jess când stătea afară cu el, bând vin cu el în serile acelea. Am uitat ce ar fi trebuit de fapt să simt. Am ignorat faptul că, în cel mai bun caz, Jess nu era decât produsul imaginaţiei mele şi, în cel mai rău caz, Jess nu era nimic, Jess era Megan - Megan a murit, un cadavru descompus, lăsat să putrezească. Ba mai rău de‐atât: n‐am uitat. Nu mi‐a păsat.
Nu mi‐a păsat pentru că începusem să cred ceea ce se spunea despre ea. Oare am crezut, fie şi pentru o secundă, că Megan a primit ce‐a meritat?
Scott a ieşit din baie. A făcut un duş, s‐a spălat de mine. Arată mai bine aşa, dar nu se uită în ochii mei când mă întreabă dacă nu vreau o cafea. Nu asta mi‐am dorit să se întâmple: nimic din toate astea nu e normal.
Nu vreau să fac chestia asta. Nu vreau să‐mi pierd iar controlul.
Mă îmbrac rapid şi mă duc la baie.
Îmi dau cu apă rece pe faţă. Rimelul s‐a scurs, s‐a întins spre colţurile ochilor, iar buzele îmi sunt vinete. Muşcate. Faţa şi gâtul îmi sunt roşii, acolo unde barba lui s‐a frecat de pielea mea. Îmi vin în minte imagini fulgerătoare, mâinile lui pe mine, şi simt că stomacul mi se întoarce pe dos.
Mă ia cu ameţeală şi trebuie să mă las pe marginea căzii. Baia e mai mizerabilă decât restul casei: mizerie adunată pe chiuvetă, pastă de dinţi întinsă pe oglindă. O cană cu doar o periuţă de dinţi în ea. Nu e niciun parfum, nicio cremă hidratantă, nicio trusă de machiaj.
Mă întreb dacă le‐a luat ea când a plecat sau dacă el le‐a aruncat.
Înapoi în dormitor, mă uit în jur după urme ale existenţei ei - un halat pe uşă, o perie de păr pe comodă, o cutiuţă cu balsam de buze, o pereche de cercei - dar nu e nimic. Mă duc spre capătul celălalt al camerei, la şifonier şi, cu mâna pe clanţă, dau să‐l deschid, când îl aud pe el strigând de jos „e gata cafeaua!“ şi sar în sus ca arsă.
Îmi întinde cana fără să se uite la mine, apoi se întoarce şi rămâne cu spatele la mine, cu privirea fixată pe şinele de cale ferată sau pe ceva dincolo de ele. Mă uit la dreapta mea şi observ că şi fotografiile au dispărut, toate. Simt cum mi se ridică părul pe ceafă, că mi se face pielea de găină. Sorb din cafea şi mă chinui să înghit. Nimic din ce se întâmplă aici nu e normal.
Poate că maică‐sa a făcut‐o: a curăţat totul, a aruncat totul, a luat fotografiile. Maică‐sa n‐o suferea pe Megan, asta mi‐a tot spus Scott, iar şi iar. Totuşi, ce fel de om face ce a făcut el azi‐noapte? Cine i‐o trage unei femei străine în patul conjugal, când nevastă‐sa nu e moartă nici de o lună?
În momentul acela, el se întoarce spre mine, mă priveşte şi am senzaţia că îmi citeşte gândurile, pentru că are o expresie ciudată pe chip - dispreţ, scârbă - şi mi‐e şi mie scârbă de el. Las cana jos.
- Ar fi timpul să plec, îi spun, şi el nu încearcă să mă oprească.
Ploaia s‐a oprit. Afară e senin, şi eu mă chinui să văd ceva în lumina strălucitoare a dimineţii. Un bărbat se apropie de mine - e în faţa mea în momentul în care ajung pe trotuar. Ridic mâinile să mă apăr, mă dau într‐o parte şi‐l împing cu umărul să‐l înlătur din calea mea. El zice ceva, dar nu aud ce.
Rămân cu mâinile ridicate, capul în pământ, şi ridic privirea abia când sunt la cinci paşi de Anna şi numai atunci o văd, stând lângă maşină, cu mâinile în şolduri, privindu‐mă. Când îmi surprinde privirea, clatină din cap, se întoarce şi merge repede spre uşa de la intrare, grăbind pasul, aproape rupând‐o la fugă.
Rămân ţintuită locului preţ de o clipă, privindu‐i silueta subţire, în pantaloni negri, mulaţi şi un tricou roşu. Am un sentiment acut de deja‐vu. Am mai văzut‐o fugind aşa şi altă dată.
S‐a întâmplat după ce m‐am mutat de acasă. Am venit să‐l văd pe Tom, să‐mi iau ceva ce uitasem acolo.
Nu‐mi aduc aminte exact ce, nu era important, dar voiam pur şi simplu să mă duc acasă, să‐l văd. Cred că era duminică, iar eu mă mutasem vineri, aşa că nu fusesem plecată mai mult de patruzeci şi opt de ore. Eram în stradă şi o priveam cum îşi duce lucrurile dintr‐o maşină în casă.
Se muta deja, la nici două zile după ce plecasem, când nici patul nu apucase încă să se răcească. Totul, într‐o goană absolut neverosimilă. M‐a văzut, iar eu m‐am îndreptat spre ea. N‐am nici cea mai vagă idee ce aveam de gând să‐i zic - nimic raţional, sunt convinsă. Plângeam, asta îmi aduc aminte. Şi ea, ca acum, a fugit. N‐am ştiut atunci că era mult mai rău decât îmi închipuiam - încă nu se vedea că era gravidă. Slavă cerului! Cred că m‐ar fi omorât chestia asta.
Stând pe peron în picioare, aşteptând trenul, simt cum mă ia ameţeala. Mă aşez pe o bancă şi‐mi spun că nu e altceva decât mahmureala - n‐am băut nimic cinci zile la rând şi apoi am făcut‐o lată, aşa că nu e de mirare. Dar ştiu că e mai mult de‐atât.
E din cauza Annei - imaginea ei şi sentimentul pe care l‐am avut când am mai văzut‐o fugind aşa. Frică.
Anna
Sâmbătă, 10 august 2013
Dimineaţa
M‐am dus cu maşina în Northcote, la sală, pentru ora de ciclism, iar la întoarcere am trecut pe la Matches, ca să‐mi fac un cadou binemeritat: o foarte drăguţă rochie mini de la Max Mara (Tom o să mă ierte de îndată ce mă va vedea în ea).
Dimineaţa fusese foarte plăcută, dar, parcându‐mi maşina, am văzut că era agitaţie în faţa casei soţilor Hipwell - fotografii sunt prezenţi acolo non‐stop - şi, iat‐o. Din nou! Nu‐mi venea să‐mi cred ochilor. Rachel, arătând oribil, încercând să scape cu forţa de un fotograf.
Sunt sigură că tocmai ieşise din casa lui Scott.
Nici măcar nu m‐am supărat cine ştie ce. Eram doar uimită. Şi când i‐am zis lui Tom - calm, ca şi cum nu s‐ar fi întâmplat nimic ieşit din comun - a fost şi el la fel de uimit ca şi mine.
- O să iau legătura cu ea, a zis el. O să aflu ce se întâmplă.
- Ai mai încercat chestia asta, i‐am răspuns, cât mai blând cu putinţă. N‐a contat nici cât negru sub unghie.
I‐am sugerat că poate ar fi cazul să ia măsuri legale împotriva ei, să obţină un ordin de restricţie sau ceva.
- Totuşi, nu ne hărţuieşte pe noi, nu‐i aşa? Nu ne‐a mai sunat şi nici nu s‐a mai apropiat de noi, nici n‐a mai venit pe la noi pe‐acasă. Nu‐ţi face griji, iubito. Rezolv eu tot.
Are dreptate, evident, în legătură cu hărţuirea. Dar nu‐mi pasă. Ceva se întâmplă şi eu nu sunt pregătită să ignor chestia asta, pur şi simplu. M‐am săturat să mi se tot spună că o să rezolve el totul, că o să vorbească el cu ea, că în cele din urmă tipa o să dispară. Cred că a venit vremea să iau eu măsurile necesare, de una singură.
Data viitoare când o mai văd, o s‐o sun pe poliţista aceea - detectiv‐sergent Riley. Părea de treabă, înţelegătoare. Ştiu că lui Tom îi pare rău de Rachel, dar, sincer, cred că a venit vremea să rezolv problema acestei ticăloase o dată pentru totdeauna.
Rachel
Luni, 12 august 2013
Dimineaţa
SUNTEM ÎN PARCAREA de la Lacul Wilton.
Obişnuiam să venim aici uneori, să înotăm în zilele foarte călduroase. Astăzi stăm unul lângă altul în maşina lui Tom, cu ferestrele maşinii coborâte, lăsând aerul să circule.
Vreau să‐mi las capul pe spate şi închid ochii, să adulmec mireasma pinilor şi să ascult cântecul păsărilor. Vreau să‐l ţin de mână şi să stăm aşa toată ziua.
M‐a sunat azi‐noapte şi m‐a întrebat dacă putem să ne întâlnim. L‐am întrebat dacă e vorba despre Anna, de faptul că m‐a văzut pe Blenheim Road. I‐am zis că n‐are nicio legătură cu ei - n‐am fost acolo ca să‐i agasez pe ei.
El m‐a crezut sau cel puţin asta a zis, totuşi părea oarecum preocupat, agitat şi nervos. Mi‐a zis că trebuie să vorbim.
- Te rog, Rach, mi‐a zis, şi asta a fost totul pentru mine - felul în care a zis‐o, ca în vremurile noastre bune, de‐am crezut că o să‐mi plesnească inima‐n piept. Vin să te iau, OK?
M‐am trezit înainte de a se miji de ziuă şi pe la cinci eram deja în bucătărie, să‐mi fac o cafea. M‐am spălat pe cap şi m‐am ras pe picioare, m‐am machiat şi m‐am schimbat de patru ori. Şi m‐am simţit vinovată. O prostie, ştiu, dar m‐am gândit la Scott - la ce‐a fost între noi şi la cum m‐am simţit - şi mi‐aş fi dorit să nu se fi întâmplat, pentru că am resimţit‐o ca pe‐o trădare. A lui Tom. Bărbatul care mă lăsase pentru o altă femeie cu doi ani în urmă. Dar nu pot să nu simt ceea ce simt.
Tom a ajuns cu puţin înainte de nouă. M‐am dus jos şi l‐am găsit rezemat de maşină, în blugi şi un tricou cenuşiu, vechi - destul de vechi încât să‐mi aduc aminte exact cum simţeam ţesătura pe obraz când mă strângea la pieptul lui.
- Mi‐am luat liber în dimineaţa asta, mi‐a zis, de cum m‐a văzut. M‐am gândit că am putea să mergem undeva cu maşina.
Nu ne‐am spus prea multe în drum spre lac. M‐a întrebat ce mai fac şi mi‐a zis că arătam bine. N‐a pomenit de Anna până n‐am ajuns în parcare, iar eu mă gândeam că aş vrea să‐l ţin de mână.
- Mda, ăă, Anna mi‐a zis că te‐a văzut... şi crede că ai ieşit din casa lui Scott Hipwell? E adevărat?
S‐a întors cu faţa spre mine, fără să mă privească în ochi. Părea jenat să mă întrebe chestia asta.
- Nu ai de ce să‐ţi faci griji, i‐am zis. Mă văd cu Scott... Bine, nu mă văd cu el în sensul ăla, adică nu suntem împreună. Am devenit amici. Atâta tot. E greu de explicat. L‐am ajutat cu nişte chestii. Ştii - evident că ştii - a trecut prin clipe grele.
Tom încuviinţează tăcut, dar tot nu se uită la mine.
În schimb, îşi roade unghia de la arătător, un semn sigur că e îngrijorat.
- Dar, Rach...
Aş vrea să nu‐mi mai spună aşa, pentru că simt că ameţesc, că îmi vine să zâmbesc. A trecut atâta vreme de când nu l‐am mai auzit spunându‐mi numele aşa şi asta îmi dă speranţe. Poate că lucrurile nu merg aşa de bine cu Anna, poate că îşi aduce aminte câteva lucruri bune din relaţia noastră, poate că o parte din el îmi duce dorul.
- Eu... sunt foarte îngrijorat din cauza asta.
În fine, se uită la mine, ochii aceia căprui şi mari se înfing într‐ai mei şi‐şi mişcă mâna o clipă, ca şi cum ar vrea s‐o prindă pe‐a mea, dar apoi se răzgândeşte şi se retrage.
- Ştiu - bine, nu ştiu chiar aşa multe despre ce s‐a întâmplat, dar Scott... ştiu că pare un tip absolut decent, dar nu ai de unde să ştii sigur, nu‐i aşa?
- Crezi că el e vinovatul?
Tom scutură din cap, înghite cu greutate.
- Nu, nu. Nu asta vreau să spun. Ştiu că... Ei bine, Anna spune că se certau tot timpul. Că Megan părea câteodată să se teamă de el.
- Anna spune asta?
Instinctul îmi zicea să nu iau în seamă ce spune curviştina aia, dar nu pot să nu mă gândesc la sentimentul pe care l‐am avut acasă la Scott, sâmbătă, că nu era ceva cum trebuie, că era în neregulă ceva.
- Megan a avut grijă de copil pentru noi o vreme, când Evie era foarte mică. Doamne, nici nu pot să mă gândesc la asta acum, după tot ce s‐a scris în ziare în ultima vreme. Asta arată că nu cunoşti niciodată pe cineva cu adevărat, nu?
Oftează el adânc.
- Nu vreau să ţi se întâmple ceva rău, continuă, şi‐mi zâmbeşte, ridicând uşor din umeri. Încă ţin la tine, Rach, zice el, şi sunt nevoită să‐mi feresc privirea, pentru că nu vreau să vadă că am lacrimi în ochi.
El ştie, evident, şi‐mi pune o mână pe umeri şi adaugă:
- Îmi pare rău.
Stăm aşa o vreme, într‐o tăcere confortabilă. Îmi muşc până la sânge buzele, ca să nu plâng. Nu vreau să‐i fie şi mai greu decât îi e deja, chiar nu vreau.
- Sunt OK, Tom. Sunt mai bine. Chiar sunt.
- Mă bucur să aud asta. Nu mai...
- Dacă mai beau? Beau mai puţin. Din ce în ce mai puţin.
- Asta e bine. Arăţi bine. Eşti... frumoasă. Îmi zâmbeşte şi simt că roşesc.
El îşi fereşte privirea repede.
- Eşti... ăăă... bine, adică... financiar, eşti bine?
- Sunt bine.
- Pe bune? Chiar eşti OK, Rachel? Pentru că nu vreau să...
- Sunt OK.
- Vrei să‐ţi dau nişte bani? La dracu’, nu vreau să par un cretin, dar pot să‐ţi dau nişte bani. Până o să te pui pe picioare...
- Pe bune, mă descurc.
Se apleacă înspre mine şi abia mai pot respira, vreau cu disperare să‐l ating. Vreau să‐i adulmec gâtul, să‐mi îngrop faţa în acea scobitură puternică, musculoasă, dintre omoplaţi. El deschide torpedoul.
- Lasă‐mă să‐ţi scriu un cec, pentru orice eventualitate, înţelegi? Nu trebuie să‐l încasezi dacă nu vrei.
Încep să râd.
- Încă mai ţii un carnet de cecuri în torpedou?
Începe şi el să râdă.
- Păi, nu ştii niciodată, zice el.
- Nu ştii niciodată când trebuie s‐o scoţi din bucluc pe fosta ta nevastă care a înnebunit de tot!
El mă mângâie pe obraz. Îi iau mâna într‐a mea şi i‐o sărut.
- Promite‐mi, îmi spune el aspru, că o să stai departe de Scott Hipwell. Promite‐mi, Rach.
- Îţi promit, îi zic eu şi vorbesc serios, iar în acelaşi timp nu mai pot de fericire, pentru că‐mi dau seama că nu numai că e îngrijorat pentru mine, dar e şi gelos.
Marţi, 13 august 2013
Dis‐de‐dimineaţă
Sunt în tren, privesc din nou spre grămăjoara de haine de pe marginea şinelor de cale ferată. Nişte ţesături albastru-închis. O rochie, cred, cu o curea neagră. Nu‐mi imaginez cum a ajuns acolo. Asta cu siguranţă n‐a fost lăsată acolo de ingineri.
Ne mişcăm, deşi încet, aşa că am timp berechet să mă uit, şi mi se pare că am mai văzut rochia asta undeva, că am văzut‐o pe cineva. Nu‐mi aduc aminte unde. Însă e foarte frig. Prea frig pentru o rochie ca asta. Cred că o să ningă în curând.
Abia aştept să văd casa lui Tom - casa mea. Ştiu că o să fie acolo, stând afară. Ştiu că va fi singur, aşteptându‐mă pe mine. Se va ridica în picioare în momentul în care voi trece, îmi va face cu mâna şi‐mi va zâmbi. Ştiu bine toate astea.
Mai întâi, totuşi ne oprim în faţa casei de la numărul cincisprezece. Jason şi Jess sunt acolo, beau vin pe terasă, ceea ce e ciudat, pentru că încă nu e opt şi jumătate.
Jess poartă o rochie roşie cu imprimeuri florale, are în urechi cercei mici, din argint, cu păsări pe ei - îi văd mişcându‐se în timp ce ea vorbeşte. Jason stă în spatele ei, cu mâinile pe umerii săi. Le zâmbesc, vreau să le fac cu mâna, dar nu vreau să creadă lumea că sunt o ciudată.
Vreau doar să mă uit şi îmi doresc să am şi eu un pahar cu vin.
Stăm aici de‐o veşnicie şi trenul încă nu se mişcă din loc. Vreau să pornească, pentru că, dacă nu porneşte, Tom n‐o să mai fie acolo şi o să‐mi fie dor de el. Acum o văd pe Jess, mai clar ca de obicei - are legătură cu felul în care cade lumina, mult mai strălucitoare acum, direct pe ea, ca un reflector. Jason e în continuare în spatele ei, dar de data asta mâinile nu‐i mai sunt pe umerii ei, ci în jurul gâtului ei, iar ea pare stânjenită, tulburată. O strânge de gât. Văd cum faţa i se face roşie. Plânge.
Mă ridic în picioare, bat cu pumnii în geamul trenului şi urlu la el să se oprească, dar el nu mă aude. Cineva mă prinde de braţ - tipul cu părul roşu. Îmi spune să stau jos, îmi spune că nu mai e mult până la următoarea oprire.
„Va fi deja prea târziu“ îi spun, şi el îmi spune: „Deja e prea târziu, Rachel“, şi când mă uit înapoi spre terasă, Jess e în picioare şi Jason ţine în pumn un smoc din părul ei blond şi o va izbi cu capul de perete până i‐l va sfărâma.
Dimineaţa
Sunt trează de câteva ore bune, dar tot nu mi‐am revenit; stau pe scaun, dar picioarele încă îmi tremură de la genunchi. M‐am trezit din vis cu un sentiment de groază, convinsă că tot ceea ce ştiam era greşit, că tot ceea ce am văzut - fie că era vorba despre Scott, fie despre Megan - am ticluit în mintea mea, că nimic nu era adevărat.
Dar dacă mintea îmi juca feste, atunci nu cumva visul meu era cel care îmi dădea senzaţia de iluzoriu? Lucrurile pe care mi le‐a spus Tom în maşină, amestecate cu senti‐ mentul de vină pentru ceea ce s‐a întâmplat cu Scott în noaptea de dinainte: visul nu era altceva decât modul prin care creierul meu încerca să facă puţină lumină în toate câte se petrecuseră.
Totuşi, sentimentul acela familiar de groază creşte în momentul în care trenul opreşte la semnal şi aproape că mi‐e frică să‐mi ridic privirea. Fereastra e închisă, nu mai e nimic acolo. E linişte, e pace. Sau poate că totul a fost abandonat. Scaunul lui Megan e încă pe terasă, gol.
E cald azi, dar eu nu mă pot opri din tremurat.
Trebuie să nu uit faptul că tot ce mi‐a zis Tom despre Scott şi Megan vine de la Anna şi nimeni nu ştie mai bine ca mine că nu trebuie să ai încredere în ce spune Anna.
Doctorul Abdic mă întâmpină cam fără tragere de inimă în dimineaţa asta. Pare adus de spate, ca şi cum l‐ar durea ceva, şi când îmi strânge mâna, gestul lui nu mai e aşa de puternic ca până acum. Ştiu că Scott a zis că poliţia n‐avea de gând să ofere nicio informaţie în legătură cu sarcina, dar mă întreb dacă lui i‐au spus ceva. Mă întreb dacă se gândeşte la copilul lui Megan.
Vreau să‐i spun despre vis, dar nu îmi dau seama cam cum ar trebui să‐o fac, astfel încât să nu‐i dezvălui ce idei am, aşa că, în schimb, îl întreb despre recuperarea amintirilor, despre hipnoză.
- Ei bine, îmi spune el, răsfirându‐şi degetele pe masă, în faţa lui, sunt terapeuţi care cred că hipnoza poate fi folosită pentru a recupera amintirile reprimate, dar e ceva foarte controversat. Eu unul nu practic hipnoza şi nici nu o recomand pacienţilor mei. Nu sunt convins că ajută şi, în unele circumstanţe, cred că ar putea chiar să fie dăunătoare.
Îmi zâmbeşte pe jumătate, apoi:
- Îmi pare rău. Ştiu că nu asta voiai să auzi. Dar când vine vorba de mintea omenească, nu există scurtături în procesul de vindecare.
- Cunoşti terapeuţi care practică o astfel de tehnică? îl întreb.
El clatină din cap.
- Îmi pare rău, dar nu pot să‐ţi recomand pe nimeni. Trebuie să iei în considerare faptul că subiecţii supuşi hipnozei sunt foarte susceptibili. Nu întotdeauna se poate avea încredere în amintirile care sunt „recuperate“ - şi ataşează cuvântului ghilimelele de rigoare. Acelea nu sunt deloc nişte amintiri reale.
Nu pot să risc. Nu suport gândul să am alte imagini în cap, alte amintiri în care să nu pot avea încredere, amintiri care se amestecă unele cu celelalte, se contopesc, se metamorfozează şi se dislocă, făcându‐mă să cred că ceea ce înţeleg nu este de fapt adevărat, sugerându‐mi să merg pe o anumită cale, când de fapt ar trebui să merg pe alta.
- Aşadar, ce‐mi sugerezi să fac? îl întreb. Pot să fac ceva ca să recuperez ce‐am pierdut?
El îşi trecea degetele lungi peste buze.
- E posibil, da. Vorbind despre o amintire anume, te poate ajuta să clarifici lucrurile, discutând despre asta detaliat, într‐o ambianţă în care să te simţi în siguranţă, relaxată...
- Ca aici, de exemplu?
El îmi zâmbeşte.
- Ca aici, dacă într‐adevăr te simţi relaxată şi în siguranţă aici...
Ridică tonul, îmi pune o întrebare la care nu răspund. Zâmbetul îi piere.
- Ajută dacă te concentrezi mai degrabă pe ceea ce simţi decât pe ceea ce vezi. Sunete, felul în care lucrurile se simt... mirosul este un foarte puternic stimul pentru memorie. Muzica poate fi şi ea foarte puternică. Dacă te gândeşti la o situaţie anume, la o zi anume, ai putea să refaci traseul, să te întorci la locul unei crime, aşa cum era el atunci când s‐a petrecut.
O fi o expresie banală, obişnuită, dar în momentul acesta mi se ridică părul în cap.
- Vrei să vorbeşti despre un incident anume, Rachel?
Da, vreau, evident că vreau, dar nu‐i pot spune chestia asta, aşa că îi spun despre ce s‐a întâmplat atunci, la clubul de golf, când l‐am atacat pe Tom după ce ne‐am certat.
Îmi aduc aminte că în dimineaţa aceea m‐am trezit plină de nelinişte, ştiind într‐o clipită că s‐a întâmplat ceva îngrozitor. Tom nu mai era în pat, lângă mine, şi m‐am simţit uşurată.
Stau întinsă pe canapea şi încerc să rememorez scena. Îmi aduc aminte că plângeam şi plângeam şi‐i spuneam că‐l iubesc. El era furios, îmi spunea să mă duc să mă culc; nu voia să mă mai audă.
Am încercat să mă gândesc la un alt moment al serii respective, înainte să înceapă cearta aceea. Ne simţeam atât de bine! Tocmai terminasem de prăjit creveţii cu mult chilli şi coriandru şi beam o sticlă de Chenin Blanc delicios, primit de la un client foarte recunoscător.
Suntem afară, în grădină, ascultăm The Killers şi Kings of Leon, albume pe care le puneam în primele noastre zile împreună.
Îmi aduc aminte cum râdeam şi ne sărutam. Îmi aduc aminte că i‐am spus o poveste despre ceva - el nu considera că e chiar atât de nostim precum credeam eu. Îmi aduc aminte că m‐am supărat. Apoi îmi vine în minte că ţipam unul la celălalt, apoi eu împiedicându‐mă de uşile glisante şi furioasă că n‐a sărit să mă ajute.
Dar scena decurge în felul următor:
- Când m‐am trezit în acea dimineaţă, m‐am dus jos.
El nu voia să vorbească deloc cu mine, abia catadicsea să‐mi arunce o privire. A trebuit să‐l implor să‐mi spună ce‐am făcut. Îi spuneam întruna cât de rău îmi pare. Mă speriasem îngrozitor. Nu pot să‐mi explic de ce, nu ştiu dacă are sens sau nu, dar dacă nu‐ţi aminteşti ce ai făcut, mintea ta tinde să umple golurile cu cele mai oribile scenarii...
Kamal dă din cap semnificativ.
- Îmi imaginez. Continuă.
- Aşa că, în cele din urmă, doar ca să mă determine să tac, mi‐a zis. Ei bine, m‐am simţit ofensată de nu ştiu ce chestie pe care o spusese el şi nu mă lăsam păgubaşă, îl tot urmăream şi‐l tot bodogăneam şi nu mai terminam odată, iar el a încercat să mă facă să mă opresc, a încercat să mă sărute şi să ne împăcăm, numai că eu nu voiam să aud de aşa ceva. Şi apoi el s‐a hotărât să mă lase în pace şi s‐a dus sus, să se culce, moment în care s‐a întâmplat.
L‐am urmărit până sus cu o crosă de golf şi am încercat să‐i crăp capul. Din fericire, am ratat. Am spart doar o bucată din peretele din hol.
Expresia de pe chipul lui Kamal nu s‐a schimbat. Nu era şocat. Se mulţumeşte doar să dea din cap.
- Bun, deci ştii ce s‐a întâmplat, dar nu poţi s‐o şi simţi, propriu‐zis, nu‐i aşa? Vrei să poţi să‐ţi aminteşti singură toate astea, să le vezi în mintea ta şi să le simţi iar în amintire, astfel încât - cum i‐ai zis chiar tu - să‐ţi aparţină, nu? Şi astfel te‐ai simţi pe deplin responsabilă.
- Păi, da, zic eu, ridicând din umeri. Adică e doar o parte din motivaţia mea. Dar mai e ceva. Şi s‐a întâmplat mai târziu, mult mai târziu - săptămâni, poate chiar luni mai târziu. M‐am tot gândit la noaptea aceea. De fiecare dată când treceam pe lângă gaura aceea în perete, mă gândeam la ce‐am făcut. Tom zicea că o s‐o repare, dar n‐a făcut‐o şi eu nu voiam să‐l bat la cap. Într‐o zi, stăteam acolo - era seară şi ieşisem din dormitor şi m‐am oprit pur şi simplu în loc, pentru că mi‐am amintit. Eram pe podea, cu spatele la zid, plângând şi suspinând. Tom stătea deasupra mea, implorându‐mă să mă calmez, aveam crosa de golf la picioarele mele şi am simţit‐o, în momentul acela am simţit‐o. Eram sufocată de un sentiment de teroare.
Amintirea nu se potriveşte deloc cu realitatea, pentru că nu‐mi aduc aminte furia, furia aceea cotropitoare. Dar îmi aduc aminte frica.
Seara
M‐am gândit la ce mi‐a zis Kamal despre întoarcerea la locul crimei, aşa că nu m‐am dus acasă, ci am venit în Witney şi, în loc să mă strecor pe lângă pasajul subteran, m‐am dus cu precauţie şi deliberat chiar în buza tunelului.
Îmi pun mâinile pe suprafaţa rece şi aspră a intrării şi închid ochii, mângâind cărămida. Nu‐mi vine nimic în amintire. Deschid ochii şi privesc în jurul meu.
Drumul e cât se poate de liniştit: o singură femeie merge în direcţia mea, undeva la vreo cincizeci de metri depărtare şi cam atât. Nu trec maşini, nu ţipă niciun copil, nu se aude niciun zgomot, cu excepţia unor sirene îndepărtate.
Soarele alunecă după un nor şi mi‐e frig, incapabilă să mă mişc din faţa tunelului, incapabilă să înaintez. Mă întorc să plec.
Femeia pe care o văzusem mai înainte venind spre mine trece abia acum de cotitură; e îmbrăcată într‐o haină lungă, albastră, înfăşurată în jurul ei. Îmi aruncă o privire în timp ce trece pe lângă mine, moment în care am o străfulgerare.
O femeie... în albastru... felul acela în care cădea lumina. Îmi aduc aminte: Anna.
Ea purta rochia aceea albastră, cu curea neagră şi mergea spre mine rapid, aproape cum a făcut‐o şi deunăzi, numai că de data asta s‐a uitat în urmă, s‐a uitat peste umăr şi apoi s‐a oprit. O maşină trage lângă ea - o maşină roşie. Maşina lui Tom. Ea se apleacă să stea de vorbă cu el prin geamul lăsat şi apoi deschide portiera şi se urcă în maşină, iar Tom pleacă.
Îmi amintesc.
În noaptea aceea de sâmbătă, stăteam acolo, la intrarea în tunel şi m‐am uitat la Anna cum se urcă în maşina lui Tom. Numai că nu‐mi aduc aminte totul, pentru că nu are sens. Tom venise să mă caute pe mine cu maşina. Anna nu era în maşină cu el - era acasă. Asta mi‐au zis cei de la poliţie. Nu are sens şi simţeam că‐mi vine să urlu de frustrare că nu ştiu, că am o minte complet inutilă.
Traversez strada şi pornesc pe trotuarul stâng de pe Blenheim Road. Stau o vreme sub copaci, vizavi de numărul douăzeci şi trei. Au revopsit uşa. Era verde‐închis pe vremea când trăiam eu acolo; acum e neagră. Nu‐mi amintesc s‐o fi remarcat până acum. Preferam verdele.
Mă întreb ce‐au schimbat înăuntru. Camera copilului, evident, dar mă întreb dacă de dormit dorm în patul meu, dacă ea îşi dă cu ruj uitându‐se în oglinda pe care eu am fixat‐o în perete. Mă întreb dacă au zugrăvit bucătăria sau au reparat gaura aceea în peretele din coridorul de la etaj.
Vreau să traversez şi să bat la uşa aceea neagră. Vreau să vorbesc cu Tom, să‐l întreb de noaptea în care a dispărut Megan. Vreau să‐l întreb de ziua de ieri, când eram amândoi în maşină şi eu i‐am sărutat mâna, vreau să‐l întreb ce a simţit în momentul acela.
În schimb, mai rămân câteva clipe în loc, uitându‐mă spre fereastra fostului meu dormitor, până când simt că îmi vin lacrimi în ochi şi atunci ştiu că e timpul să plec.
Anna
Marţi, 13 august 2013
Dimineaţa
În dimineaţa asta, îl priveam pe Tom pregătindu‐se de lucru, punându‐şi cămaşa şi cravata. Părea oarecum distrat, probabil trecând în revistă, în cap, programul pe azi - şedinţe, întâlniri, cine, ce, unde. Eram invidioasă.
Pentru prima dată de când ne ştim, chiar îl invidiam pentru luxul de a se îmbrăca dimineaţa şi de a ieşi din casă şi de a se grăbi să ajungă în diverse locuri de‐a lungul unei zile, cu un scop anume, şi toate în slujba unui salariu la sfârşitul lunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu