Fata din tren, Paula Hawkins

..................................................................
                               3-8

              Da, încă îi port numele. A fost mai convenabil așa. N-am vrut să-mi schimb cărțile de credit, adresa de e-mail, să‐mi scot un nou paşaport, chestii din astea.
   - Corect. Am vrut să‐l văd, dar m‐am hotărât că nu e o idee atât de bună, aşa că m‐am întors acasă.
   - La ce oră s‐a întâmplat asta?
   Vocea lui Gaskill era monotonă, chipul complet inexpresiv. Buzele abia i se mişcau când vorbea. Auzeam, pe fundal, scârţâitul creionului cu care scria Domnul Acnee, auzeam sângele pulsându‐mi în urechi.
   - Era... ăăă... să fi fost în jur de ora şase jumătate. Adică, aşa cred, că am prins trenul pe la şase.
   - Şi aţi ajuns acasă...?
   - Poate pe la şapte jumătate?
   Am ridicat ochii şi i‐am surprins privirea lui Cathy şi mi‐am dat seama, după expresia de pe chipul ei, că ştia că mint.
   - Poate ceva mai târziu de atât. Poate spre ora opt. Da, de fapt, chiar îmi aduc aminte acum - cred că am ajuns acasă puţin după opt.
   Simţeam cum mi se înroşesc obrajii; dacă tipul nu‐şi dă seama că mint de îngheaţă apele, atunci nu merită să fie poliţist.
   Detectivul s‐a întors, a apucat unul dintre scaunele împinse sub masă şi l‐a tras spre el cu o mişcare bruscă, aproape violentă. L‐a pus chiar în faţa mea, la un metru de mine. S‐a aşezat, cu mâinile pe genunchi, cu capul într‐o parte.
   - OK, a spus el. Deci aţi plecat pe la şase, ceea ce înseamnă că aţi fost în Witney pe la şase jumătate. Şi v‐aţi întors aici în jur de ora opt, ceea ce înseamnă că aţi plecat din Witney pe la şapte jumătate. Vi se pare corect?
   - Da, mi se pare corect, i‐am răspuns eu, cu vocea tremurând iar, dându‐mă de gol.
   Dintr‐o clipă în alta o să mă întrebe ce‐am făcut timp de o oră, şi n‐aveam ce răspuns să‐i dau.
   - Şi nu v‐aţi dus să‐l vedeţi pe fostul soţ. Prin urmare, ce‐aţi făcut în ora aceea, în Witney?
   - M‐am plimbat puţin.
   A aşteptat, să vadă dacă am de gând să dezvolt. Mi‐a trecut prin cap să‐i spun că am intrat într‐un pub, dar ar fi fost o prostie - putea să verifice. M‐ar fi întrebat care pub, m‐ar fi întrebat dacă am vorbit cu cineva.
   Cum stăteam eu şi mă gândeam la ce‐aş putea să‐i răspund, mi‐am dat seama că nu mi‐a trecut prin cap să‐l întreb de ce vrea să ştie ce‐am făcut eu sâmbătă seara şi faptul acesta, în sine, trebuie să li se fi părut ciudat. Lucrul acesta mă făcea să par vinovată de ceva.
   - Aţi vorbit cu cineva? m‐a întrebat, citindu‐mi gândurile. Aţi intrat în vreun magazin, bar...?
   - Am vorbit cu un domn în gară! am spus repede şi tare, aproape triumfal, ca şi cum avea vreo însemnătate. De ce mă întrebaţi toate astea? Ce se întâmplă?
   Detectivul‐inspector Gaskill s‐a lăsat pe spate, în scaun.
   - Probabil aţi aflat că o femeie din Witney - care locuieşte pe Blenheim Road, la câteva case mai jos de fostul dumneavoastră soţ - a dispărut. De atunci, mergem din uşă în uşă să întrebăm oamenii dacă nu cumva îşi aduc aminte s‐o fi văzut în noaptea aceea sau dacă îşi amintesc să fi văzut sau auzit ceva ieşit din comun. Şi, astfel, în timpul investigaţiilor noastre, a fost rostit şi numele dumneavoastră.
   A rămas o clipă tăcut, apoi a continuat:
   - Aţi fost văzută pe Blenheim Road în noaptea cu pricina, cam în jurul orei la care doamna Hipwell, femeia pe care o căutăm, a plecat de acasă. Doamna Anna Watson ne‐a spus că v‐a văzut pe stradă, lângă casa doamnei Hipwell, nu foarte departe de propria ei casă. Ne‐a spus că v‐aţi comportat ciudat şi că era îngrijorată. Atât de îngrijorată, de fapt, încât a considerat necesar să cheme poliţia.
  Inima îmi bătea nebuneşte în piept, ca o pasăre captivă. Nu puteam scoate un cuvânt, pentru că tot ceea ce vedeam în acel moment era propria‐mi persoană, ghemuită în tunel, plină de sânge pe mâini. Sânge pe mâinile mele. Al meu, oare? Numai sângele meu putea fi.
   M‐am uitat spre Gaskill, el m‐a privit în ochi şi mi‐am dat seama pe loc că trebuie să spun ceva, repede, să‐l opresc din a‐mi mai citi gândurile.
   - Eu n‐am făcut nimic, i‐am spus. N‐am făcut absolut nimic. Eu doar... am vrut să‐l văd pe soţul meu...
   - Pe fostul dumneavoastră soţ, m‐a corectat Gaskill din nou. A scos o fotografie din buzunarul de la haină şi mi‐a arătat‐o. Era o poză cu Megan. Aţi văzut‐o pe femeia aceasta sâmbătă seara? m‐a întrebat.
   M‐am holbat la ea o vreme. Mi se părea ireal să mi se prezinte în felul acesta, blonda perfectă pe care o urmărisem, a cărei viaţă o construisem şi o deconstruisem în mintea mea.
   Era un portret, o fotografie făcută de un profesionist. Trăsăturile ei erau uşor mai puţin delicate decât mi le închipuisem, nu la fel de fine ca ale lui Jess din închipuirea mea.
   - Doamnă Watson? Aţi văzut‐o?
   Nu ştiam dacă o văzusem sau nu. Chiar nu ştiam. Şi nici acum nu ştiu.
   - Nu cred, i‐am răspuns.
   - Nu credeţi? Adică e posibil s‐o fi văzut?
   - Nu... nu sunt sigură.
   - Aţi băut în seara de sâmbătă? m‐a întrebat. Înainte de a merge în Witney, aţi băut ceva?
   Obrajii mi‐au luat foc dintr‐odată.
   - Da, am spus.
   - Doamna Watson - Anna Watson - mi‐a spus că, atunci când v‐a văzut în faţa casei, s‐a gândit că sunteţi beată. Eraţi beată?
   - Nu, am răspuns, susţinând privirea detectivului cu fermitate, astfel încât s‐o evit pe a lui Cathy. Am băut vreo două pahare după‐amiază, dar nu eram beată.
   Gaskill a oftat. Părea dezamăgit de mine. I‐a aruncat o privire Domnului Acnee, apoi s‐a întors spre mine. Încet, deliberat, s‐a ridicat în picioare şi a împins scaunul înapoi sub masă.
   - Dacă vă amintiţi ceva care ar putea să ne fie de folos, vă rog să mă sunaţi, mi‐a zis, întinzându‐mi o carte de vizită.
   În timp ce Gaskill, ursuz, i‐a făcut semn din cap lui Cathy, pregătindu‐se să plece, eu m‐am cufundat iar în canapea. Simţeam cum bătăile inimii începeau să se calmeze, dar au luat‐o din nou la trap când l‐am auzit întrebându‐mă:
   - Lucraţi în relaţii publice, corect? La Huntingdon Whitely?
   - Da, aşa e, i‐am răspuns. Huntingdon Whitely.
   O să verifice şi o să constate că am minţit. Nu‐l pot lăsa să afle aşa, trebuie să‐i spun.
   Aşa că asta mi‐am propus să fac în dimineaţa asta. O să mă duc la secţia de poliţie şi o să mărturisesc. O să‐i spun tot: că mi‐am pierdut slujba de ceva luni bune, că sâmbătă noaptea eram foarte beată şi că nu am nici cea mai vagă idee la ce oră am ajuns acasă. Îi voi spune tot ce ar fi trebuit să‐i spun azi‐noapte: că nu căuta unde trebuie.
   O să‐i spun că sunt de părere că Megan Hipwell avea o aventură amoroasă.

        Seara
   Cei de la poliţie cred că sunt o gură‐cască. O nebună care urmăreşte oamenii, o dementă, instabilă mintal.
   N‐ar fi trebuit să mă duc la poliţie. N‐am făcut decât să‐mi înrăutăţesc situaţia şi nu cred că l‐am ajutat pe Scott, ăsta fiind principalul motiv pentru care m‐am şi dus.
   Scott are nevoie de ajutorul meu, pentru că e evident că poliţia va bănui că el i‐a făcut ceva lui Megan, iar eu ştiu că nu e adevărat, pentru că îl cunosc. Chiar simt că îl cunosc, oricât de nebuneşte sună. Am văzut cum se purta cu ea. Nu i‐ar putea face niciun rău.
   OK, recunosc, să‐l ajut pe Scott n‐a fost singurul motiv pentru care m‐am dus la poliţie. Mai era şi problema minciunii care trebuia reparată. Faptul că minţisem că lucrez la Huntingdon Whitely.
   Mi‐a luat o veşnicie să‐mi fac curaj să mă duc la poliţie. De câteva ori, am fost pe punctul de a mă întoarce din drum şi de a mă duce acasă, dar, în cele din urmă, am intrat în secţie.
   L‐am întrebat pe ofiţerul de la recepţie dacă n‐aş putea vorbi cu inspectorul Gaskill, iar ofiţerul m‐a lăsat să aştept într‐o încăpere neaerisită, unde am stat mai bine de o oră, până când a venit cineva să mă ia.

           Eram transpirată şi tremuram ca o condamnată în drum spre eşafod. Am fost condusă într‐o altă încăpere, fără ferestre, mai mică şi mai îmbâcsită decât sala de aşteptare.
   M‐au lăsat acolo singură încă vreo zece minute, până a venit Gaskill cu încă o femeie, şi ea în civil. Gaskill m‐a salutat politicos; nu părea surprins să mă vadă. A prezentat‐o pe femeia cu care era, doamna detectiv‐sergent Riley.
   E mai tânără ca mine, înaltă, slabă, cu părul închis la culoare, frumoasă, însă cu trăsături ascuţite, ca ale unei vulpi. Nu mi‐a întors zâmbetul.
   Ne‐am aşezat cu toţii, însă nimeni n‐a spus nimic; se uitau la mine, aşteptând.
  - Îmi amintesc de bărbatul acela, am început eu. V‐am zis că era un bărbat în gară. Îl pot descrie.
   Riley a ridicat din spâncene aproape imperceptibil şi s‐a foit în scaun.
   - Era potrivit de statură, cu părul roşcat, am continuat. Am alunecat pe scări şi el m‐a prins de braţ.
    Gaskill s‐a aplecat înainte, şi‐a pus coatele pe masă şi şi‐a ridicat mâinile împreunate sub bărbie.
   - Era îmbrăcat în... cred că era îmbrăcat într‐o cămaşă albastră.
   Nu era chiar adevărat. Îmi aminteam de bărbatul cu pricina şi sunt destul de sigură că era roşcat şi cred că mi‐a zâmbit sau, mă rog, mai mult, mi‐a rânjit, când eram în tren. Am impresia că a coborât la Witney şi e posibil să fi stat de vorbă cu mine. E posibil chiar ca eu să fi alunecat pe scări.
   Îmi amintesc ceva în sensul ăsta, dar nu‐mi dau seama dacă amintirea este de sâmbătă sau din altă zi. Am alunecat de multe ori pe scări. Dar n‐am nicio idee cu ce era îmbrăcat tipul.
   Detectivii nu erau impresionaţi de povestea mea.
   Riley a clătinat din cap abia perceptibil. Gaskill şi‐a desfăcut mâinile şi le‐a deschis dinaintea lui, cu palmele în sus.
   - OK. Asta aţi venit să‐mi spuneţi, doamnă Watson? m‐a întrebat el.
   Nu era niciun fel de furie în vocea lui, ci tonul părea mai degrabă încurajator. Mi‐aş fi dorit ca Riley să se care de‐acolo. Cu el puteam vorbi; în el puteam avea încredere.
   - Nu mai lucrez la Huntingdon Whitely, am mărturisit eu.
   - Oh!
   S‐a lăsat în scaun, părând ceva mai interesat.
   - Am plecat acum trei luni. Colega mea de apartament - bine, de fapt ea e proprietara apartamentului - nu ştie. Încerc să‐mi găsesc altceva de lucru şi nu am vrut să‐i spun, ca să nu‐şi facă griji în privinţa chiriei. Am pus nişte bani deoparte. Pot să‐mi plătesc chiria, dar... Oricum, ieri v‐am minţit în legătură cu slujba mea şi îmi cer scuze.
   Riley s‐a aplecat spre mine şi mi‐a zâmbit fără pic de sinceritate.
   - Înţeleg. Nu mai lucraţi pentru Huntingdon Whitely. Nu lucraţi nicăieri, corect? Sunteţi şomeră?
   Am făcut semn din cap că da.
   - OK. Deci... nu semnaţi condica nicăieri, n‐aveţi niciun fel de activitate?
   - Nu.
   - Şi... colega dumneavoastră de apartament n‐a observat că nu vă duceţi la lucru în fiecare zi?
   - Mă duc. Adică, nu mă duc la birou, dar mă duc la Londra, aşa cum făceam şi înainte, la aceeaşi oră, aşa că... Aşa că n‐are cum să ştie.
  Riley îi aruncă o privire lui Gaskill; el nu şi‐a luat ochii de la mine, scrutându‐mă încruntat.
   - Ştiu că pare ciudat, chiar ştiu..., am încercat să le spun, dar n‐am mai putut continua, pentru că suna ciudat, iar când spui asta cu voce tare, pare o nebunie totală.
   - Mda. Deci, dumneavoastră pretindeţi în fiecare zi că mergeţi la lucru? m‐a întrebat Riley, încruntată şi ea, ca şi cum ar fi fost îngrijorată din pricina mea, ca şi cum credea că sunt complet dereglată.
   N‐am mai spus nimic, nici n‐am mai făcut vreun gest, ci doar am tăcut.
  - Pot să vă întreb de ce v‐aţi abandonat serviciul, doamnă Watson?
   Nu avea niciun sens să mai mint. Dacă înainte de această conversaţie n‐aveau de gând să‐mi verifice cartea de muncă, acum cu siguranţă o s‐o facă, fir‐ar să fie!
   - Am fost concediată, i‐am răspuns.
   - Aţi fost dată afară, a spus Riley, cu o undă de satisfacţie în voce.
   Era clar că acesta fusese motivul pe care îl anticipase.
   - De ce aţi fost dată afară?
   Am oftat şi m‐am uitat înspre Gaskill, rugătoare.
   - Chiar e important? Contează de ce mi‐am părăsit locul de muncă?
   Gaskill n‐a spus nimic, ci îşi consulta nişte notiţe pe care Riley i le împinsese în faţă; s‐a mulţumit să clatine uşor din cap. Riley a schimbat tactica.
   - Doamnă Watson, voiam să vă întreb despre sâmbătă seara.
   M‐am uitat spre Gaskill - am mai avut o dată conversaţia asta - dar el nu se uita la mine.
   - Bine, am spus eu.
   Îmi tot duceam, îngrijorată, mâna la cap, atingându‐mi rana dureroasă. Nu reuşeam să mă controlez.
   - Spuneţi‐mi de ce v‐aţi dus pe Blenheim Road sâmbătă noaptea? De ce aţi vrut să vorbiţi cu fostul dumneavoastră soţ?
   - Nu cred că vă priveşte, le‐am răspuns, însă, imediat, înainte să aibă timp să zică ceva: Puteţi să‐mi daţi un pahar cu apă?
   Gaskill s‐a ridicat în picioare şi a părăsit încăperea, ceea ce nu era tocmai rezultatul pe care îl sperasem eu.
   Riley n‐a scos un cuvânt; a continuat să se uite la mine, cu acelaşi zâmbet pe buze. Nu‐i puteam susţine privirea, aşa că fie mă uitam la masă, fie îmi lăsam ochii să rătăcească prin încăpere. Ştiam că era o tactică a lor: ea rămânea mută pentru ca eu să mă simt din ce în ce mai stânjenită, iar în final să‐mi dau drumul la gură, chiar şi fără voia mea.
   - Aveam nişte chestii de discutat cu el, am zis. Chestiuni private.
  Suna pompos şi ridicol.
   Riley a oftat. Mi‐am muşcat buza, hotărâtă să nu mai scot un cuvânt până nu apare Gaskill. În clipa în care s‐a întors, punând un pahar cu apă tulbure pe masă, în faţa mea, Riley a reluat.
   - Chestiuni private? m‐a iscodit ea.
   - Exact.
   Riley a schimbat o privire cu Gaskill, nu ştiam dacă era de amuzament sau de iritare. Simţeam pe limbă transpiraţia de pe buza de sus. Am luat o gură de apă; era stătută. Gaskill răsfoia nişte hârtii aflate în faţa lui, apoi le‐a împins într‐o parte, ca şi cum nu mai avea nevoie de ele sau ca şi cum ce era în ele nu prea îl interesa.
   - Doamnă Watson, dumneavoastră... ăăă... actuala  soţie a fostului dumneavoastră soţ, Anna Watson, a spus că e îngrijorată din cauza dumneavoastră. Ne‐a spus că aţi deranjat‐o, că l‐aţi deranjat pe soţul dumneaei, că aţi venit la ei neinvitată, că la un moment dat...
   Gaskill a aruncat o privire pe notiţe, însă Riley l‐a întrerupt.
   - La un moment dat, aţi intrat prin efracţie în casa soţilor Watson şi le‐aţi luat copilul, copilul lor nou‐născut.
   În centrul încăperii se căscase o gaură neagră şi mă înghiţea.
   - Nu‐i adevărat! am strigat eu. Nu l‐am luat... Nu s‐a întâmplat aşa, e total greşit. N‐am... n‐am luat‐o.
   În momentul acela m‐am supărat foarte tare, am început să tremur şi să plâng, le‐am spus că vreau să plec.
   Riley şi‐a împins scaunul în spate şi s‐a ridicat în picioare, a ridicat din umeri către Gaskill şi a ieşit din încăpere.
   Gaskill mi‐a întins o cutie cu şerveţele.
   - Doamnă Watson, puteţi pleca oricând doriţi. Aţi venit aici să vorbiţi cu noi.
   Atunci el mi‐a zâmbit, ca şi cum îşi cerea scuze. În acel moment l‐am plăcut, aş fi vrut să‐i iau mâna şi să i‐o strâng cu putere, dar n‐am făcut‐o, pentru că ar fi putut să i se pară un gest ciudat.
   - Cred că aveţi mai multe să‐mi povestiţi, mi‐a zis el şi mi‐a plăcut şi mai mult, pentru că a spus să‐mi povestiţi, în loc de să ne povestiţi.
   - Poate aţi vrea să luaţi o pauză, să vă întindeţi picioarele, să vă luaţi ceva de mâncare, a continuat el, ridicându‐se în picioare şi conducându‐mă spre uşă. Apoi, când sunteţi pregătită, veniţi înapoi şi‐mi povestiţi tot ce e de povestit.

         Plănuiam să las baltă toată povestea şi să mă duc acasă. Mergeam spre gară, gata să întorc spatele la tot şi la toate.
    Apoi m‐am gândit la călătoria cu trenul, la mersul înainte şi înapoi pe aceeaşi linie, la casa pe lângă care trec în fiecare zi - casa lui Megan şi a lui Scott. Dar dacă n‐o vor găsi niciodată? Aveam să mă întreb toată viaţa - îmi dau seama că posibilitatea asta e destul de mică, dar chiar şi aşa - dacă nu cumva intervenţia mea ar fi putut‐o ajuta într‐un fel sau altul. Dacă Scott va fi acuzat de crimă, doar pentru că n‐au ştiut niciodată de B? Dacă Megan e, chiar în momentul acesta, acasă la B, legată în beci, rănită şi plină de sânge sau îngropată în grădină?
   Am făcut cum mi‐a zis Gaskill, am cumpărat un sendviş cu şuncă şi brânză şi o sticlă de apă de la magazinul din colţ şi m‐am îndreptat spre singurul parc din Witney, care, de fapt, nu e decât o bucată jalnică de pământ înconjurată de case construite prin anii ’30 şi ocupată, aproape în întregime, de un loc de joacă asfaltat.
   M‐am aşezat pe o bancă, la capătul acestui spaţiu, uitându‐mă la mamele şi la bonele care îşi certau copiii pe care îi aveau în grijă, pentru că mâncau nisip din groapa amenajată. Acum câţiva ani, visam la asta. Visam să vin aici - evident, nu să mănânc sendvişuri cu şuncă şi brânză între două declaraţii la poliţie; visam să vin aici cu propriul meu copil. Mă gândeam la ce cărucior aş cumpăra, la timpul petrecut în Trotters şi la Centrul de Dezvoltare a Copilului, uitându‐mă, pe rând, la toate hăinuţele adorabile şi la jucăriile educaţionale. Mă gândeam la cum aş sta aici, legănându‐mi pe genunchi propriul odor.
   N‐a fost să fie aşa. Niciun doctor n‐a putut să‐mi explice de ce n‐am putut să rămân însărcinată. Eram destul de tânără, sănătoasă fizic, beam foarte puţin pe vremea aceea. Sperma soţului meu era activă şi din belşug. Pur şi simplu, nu s‐a întâmplat.
   N‐am trecut prin agonia avorturilor spontane, ci doar că n‐am putut rămâne însărcinată. Am făcut o singură fertilizare in vitro, pentru că nu ne‐am permis mai mult de‐atât. A fost, aşa cum ne‐a avertizat toată lumea, o procedură neplăcută şi care n‐a dat niciun rezultat. Dar nu m‐a avertizat nimeni că asta ne va distruge căsnicia. Dar a făcut‐o.
   De fapt, m‐a distrus pe mine, iar apoi eu am distrus căsnicia.
   Problema mare a infertilităţii e că nu poţi scăpa de ea, nu o poţi îndepărta de tine. Nu când deja ai depăşit pragul de treizeci de ani. Prietenii mei aveau copii, prietenii prietenilor mei aveau copii, sarcinile şi naşterile, şi cumetriile, şi primele zile de naştere aveau loc pretutindeni în jurul nostru. Mă mai întrebau, din când în când, mama, prietenii noştri, colegii de muncă.
   Când vine şi rândul meu?
   La un moment dat, faptul că eram stearpă a devenit un subiect de discuţie acceptabil la masa de duminică, nu doar pentru mine şi Tom, ci, în genere, pentru toată lumea. Ce încercam să realizăm, ce‐ar trebui să facem, chiar trebuie să bei şi al doilea pahar de vin?
   Eram încă tânără, aveam destul timp la dispoziţie, dar eşecul mă învăluia ca o mantie, mă copleşea, mă trăgea la fund şi am renunţat să mai sper. Pe atunci, uram senzaţia că era întotdeauna vina mea, că eu eram cea care ne trăgea în jos. Şi, aşa cum a demonstrat viteza cu care a reuşit s‐o însămânţeze pe Anna, nu era nimic în neregulă cu virilitatea lui Tom.
   Eu am greşit sugerând că vina trebuia împărţită, că trebuia s‐o purtăm amândoi; doar eu eram vinovată.

        Lara, cea mai bună prietenă a mea, încă din vremea facultăţii, a făcut doi copii în doi ani: întâi un băiat, apoi o fată. Nu‐i înghiţeam. Nu voiam să aud nimic despre ei.
   După o vreme, Lara a încetat să‐mi mai vorbească. O fată de la birou mi‐a zis - aşa, într‐o doară, ca şi cum am fi vorbit despre o apendectomie sau despre o extracţie a unei măsele de minte - că a făcut un avort de curând, unul medical, şi că a fost mult mai puţin traumatizant decât cel chirurgical pe care şi‐l făcuse în timpul facultăţii.
   N‐am mai putut vorbi cu ea după aceea, abia dacă mă mai puteam uita la ea. Lucrurile au început să devină apăsătoare la birou; oamenii au început să observe.
   Tom nu se simţea la fel ca mine.
   În primul rând, nu era eşecul lui şi, în orice caz, el nu avea nevoie de un copil, aşa, ca mine. Voia să fie tată, chiar voia - sunt sigură că visa cu ochii deschişi la cum ar fi jucat fotbal în grădină cu fiul lui, la cum şi‐ar fi dus fata pe umeri în parc. Dar era de părere că viaţa noastră putea fi frumoasă şi fără copii. Suntem fericiţi, obişnuia să‐mi spună, de ce nu putem continua aşa, fericiţi?
   Începuse să se sature de mine. N‐a înţeles niciodată cum de era posibil să‐ţi fie dor de ceva ce n‐ai avut niciodată, cum putea să te doară.
   Mă simţeam singură în suferinţa mea. Devenisem însingurată, aşa că am început să beau câte puţin, apoi puţin mai mult, apoi eram şi mai singură, pentru că nimeni nu suportă să stea în preajma unui beţiv.
   Am pierdut şi am băut, şi am băut şi am pierdut.
   Îmi plăcea slujba mea, dar n‐aveam o carieră strălucită şi, chiar dacă aş fi avut, hai să fim serioşi: femeile încă sunt preţuite doar pentru două lucruri - pentru felul în care arată şi pentru rolul lor de mame. Eu nu sunt frumoasă şi nu pot avea copii, aşa că ce mi‐a mai rămas? Nu sunt bună de nimic.

           Nu pot să dau vina pe băutură pentru toate câte mi s‐au întâmplat - nu pot să dau vina pe părinţi sau pe copilăria mea, pe vreun unchi abuziv sau pe vreo întâmplare tragică.
   E vina mea. Eram oricum atrasă de un pahar de băutură - întotdeauna mi‐a plăcut să beau. Dar am devenit mai tristă, iar tristeţea devine plictisitoare după o vreme, atât pentru persoana care resimte tristeţea, cât şi pentru toţi cei din jurul ei. Şi apoi am trecut de la un pahar la nenumărate, şi nimic nu e mai plictisitor de‐atât.
   Acum mi‐e mai bine în privinţa copiilor; mi‐e mai bine de când sunt singură. Nu am cum altfel. Am citit cărţi şi articole, mi‐am dat seama că trebuie să mă împac cu ideea. Sunt strategii, există speranţă. Dacă mă puneam pe picioare şi renunţam la băutură, exista posibilitatea de a adopta un copil.
   Încă nu am treizeci şi patru de ani - viaţa mea nu s‐a terminat. Sunt mai bine decât acum câţiva ani, când abandonam căruciorul şi ieşeam din supermarket dacă era plin de mame şi copii; n‐aş fi putut veni într‐un parc ca ăsta, să stau în apropierea locului de joacă şi să mă uit la copilaşi dolofani dându‐se pe tobogan.
   Erau momente când mă simţeam cel mai rău, când nevoia era îngrozitoare, când credeam că o să‐mi pierd minţile.
   Poate că mi‐am şi pierdut minţile o vreme. E posibil ca nici în ziua despre care m‐au întrebat la poliţie să nu fi fost în toate minţile.
   Ceva ce‐a spus Tom cândva m‐a scos din circuit, m‐a făcut să mă prăbuşesc. Mai degrabă, ceva ce a scris: am citit pe Facebook, în dimineaţa aceea.
   Nu fusese un şoc - ştiam că ea o să aibă un copil, mi‐a zis el şi o văzusem şi pe ea, văzusem jaluzelele roz de la camera copilului. Aşa că ştiam ce‐o să urmeze. Dar mă gândisem la copilul acela ca fiind al ei.
   Până în ziua în care am văzut fotografia cu el ţinând în braţe o fetiţă nou‐născută, privind înspre ea, zâmbind; iar dedesubt, scrisese: Deci despre asta vorbeşte toată lumea! N‐am cunos‐ cut niciodată o iubire mai mare ca aceasta! Cea mai fericită zi din viaţa mea!
   M‐am gândit la el scriind aceste cuvinte - ştia că eu o să le văd, că o să citesc aceste rânduri şi că o să mă ucidă, şi totuşi asta nu l‐a oprit s‐o facă. Nu i‐a păsat.
   Părinţilor nu le pasă de nimic altceva decât de copiii lor.
   Ei sunt centrul universului lor; ei sunt ceea ce contează cu adevărat. Nimeni altcineva nu e important, suferinţa nimănui, nici bucuria nimănui; nu sunt reale pentru ei.
   Eram furioasă. Îmi ieşisem din minţi. Poate că eram şi pornită pe răzbunare. Poate că m‐am gândit să le arăt că suferinţa mea era reală. Nu ştiu. A fost o prostie din partea mea.
   M‐am întors la secţia de poliţie după vreo două ore.
   Am întrebat dacă pot să vorbesc doar cu Gaskill, dar el a spus că are nevoie să fie şi Riley prezentă. După asta, mi‐a plăcut mai puţin de el.
   - N‐am intrat prin efracţie în casa lor, le‐am spus. M‐am dus, e adevărat, am vrut să vorbesc cu Tom. N‐a răspuns nimeni la uşă...
   - Şi cum aţi intrat? m‐a întrebat Riley.
   - Uşa era deschisă.
   - Uşa de la intrare era deschisă?
   Am oftat.
   - Nu, normal că nu. Uşa glisantă din spate, cea care duce în grădină.
   - Şi cum aţi ajuns în grădina din spatele casei?
   - Am sărit gardul, ştiam pe unde...
   - Deci aţi sărit gardul ca să intraţi în casa fostului dumneavoastră soţ?
   - Da. Noi obişnuiam să... E o cheie de rezervă în spatele casei. Aveam un loc anume unde o ascundeam, în cazul în care unul dintre noi îşi uita cheile sau le pierdea sau ceva asemănător. Dar n‐am intrat prin efracţie - n‐am făcut aşa ceva. Nu voiam decât să vorbesc cu Tom. M‐am gândit că poate... soneria nu merge sau aşa mi s‐a părut.
   - Toate astea se întâmplau în miezul zilei, în timpul săptămânii, corect? De ce v‐aţi gândit că fostul dumneavoastră soţ ar putea fi acasă? Aţi sunat să aflaţi? m‐a întrebat Riley.
   - Dumnezeule! N‐aveţi de gând să mă lăsaţi să termin ce am de spus? am ţipat, şi ea a clătinat din cap şi mi‐a zâmbit iar, cu acel zâmbet al ei, ca şi cum mă ştia, ca şi cum mă putea citi. Am sărit gardul, am reluat, încercând să‐mi controlez tonul vocii, şi am bătut la uşa de sticlă, care era întredeschisă. N‐a răspuns nimeni, dar am auzit un copil plângând. Am intrat şi am văzut‐o pe Anna...
   - Pe doamna Watson?
   - Da. Pe doamna Watson, pe canapea, dormind. Copilul era în pătuţ şi plângea - urla, de fapt, roşie la faţă - şi era clar că plângea de ceva vreme.
   Spunând aceste cuvinte, m‐am gândit că poate ar fi trebuit să le spun că auzisem din stradă copilul plângând şi de aceea mă dusesem în spate. Aş fi părut mai puţin nebună.
   - Deci fetiţa urla, mama ei era acolo şi nu s‐a trezit? m‐a întrebat Riley.
   - Da.
   Coatele lui Riley sunt pe masă, mâinile în faţa gurii, astfel că nu‐i pot citi bine expresia feţei, dar ştiu că, în mintea ei, crede că spun numai minciuni.
   - Am luat fetiţa în braţe ca s‐o fac să nu mai plângă. Asta e tot. Am luat‐o în braţe ca s‐o liniştesc.
   - Dar asta nu e tot, nu‐i aşa, pentru că Anna s‐a trezit şi nu eraţi acolo, corect? Eraţi lângă gard, lângă calea ferată.
   - Nu s‐a oprit din plâns imediat, am răspuns. O legănam, dar ea tot mai plângea, aşa că am ieşit afară cu ea.
   - Spre calea ferată?
   - În grădină.
   - Aveaţi de gând să‐i faceţi vreun rău copilului familiei Watson?
   -  momentul acela, am sărit ca arsă. Ştiu, melodramatic, dar am vrut să vadă - să‐l fac pe Gaskill să vadă - cât de scandaloasă era afirmaţia.
   - Nu trebuie să stau să ascult aşa ceva! Am venit aici să vă spun despre bărbatul acela! Am venit aici să vă ajut! Şi acum... de ce mă acuzaţi, mai exact? De ce mă acuzaţi?
   Gaskill a rămas impasibil, neimpresionat. Mi‐a făcut semn să mă aşez la loc.
  - Doamnă Watson, cealaltă... ăăă... doamnă Watson - Anna - ne‐a povestit despre dumneavoastră în ancheta dispariţiei lui Megan Hipwell. Ne‐a spus că, în trecut, v‐aţi comportat bizar, că i‐aţi părut instabilă psihic. Ne‐a spus despre incidentul cu copilul. Ne‐a spus că i‐aţi hărţuit pe ea şi pe soţul ei, că aţi continuat să le daţi telefon.
   Se uită o clipă la notiţe:
   - De fapt, aproape în fiecare noapte. Că refuzaţi să acceptaţi faptul că mariajul dumneavoastră s‐a terminat...
   - Nu‐i adevărat! am insistat eu, şi chiar nu era - da, îl sunasem pe Tom, din când în când, dar nu în fiecare noapte, asta era o exagerare.
   Dar începusem să am senzaţia că, până la urmă, Gaskill nu era de partea mea, şi iar mi s‐a făcut frică.
   - De ce nu v‐aţi schimbat numele? m‐a întrebat Riley.
   - Poftim?
   - Încă mai folosiţi numele fostului soţ. De ce? Dacă pe mine m‐ar părăsi un bărbat pentru o altă femeie, cred că aş vrea să scap de numele lui. Cu siguranţă, n‐aş vrea să am acelaşi nume cu înlocuitoarea mea...
   - Ei bine, poate că eu nu sunt aşa de meschină.
   Ba sunt meschină. Urăsc faptul că o cheamă Anna Watson.
   - Mda. Şi inelul - cel pe care îl purtaţi pe lanţ, la gât. E cumva verigheta dumneavoastră?
   - Nu, am minţit. E... a fost a bunicii mele.
   - Serios? OK. Ei bine, trebuie să spun că, după mine, comportamentul dumneavoastră sugerează faptul că  - aşa cum a lăsat şi doamna Watson să se înţeleagă - nu sunteţi dornică să vă vedeţi de viaţă în continuare, că refuzaţi să acceptaţi faptul că fostul dumneavoastră soţ are o nouă familie.
   - Nu văd ce...
   - Ce legătură are cu Megan Hipwell? a terminat Riley fraza în locul meu. Avem mai multe mărturii că dumneavoastră - o femeie dezechilibrată, care a băut peste măsură - aţi fost văzută pe strada pe care locuieşte Megan Hipwell în noaptea în care aceasta a dispărut. Având în vedere că există nişte asemănări fizice între Megan şi doamna Watson...
   - Nu arată deloc la fel! Eram scandalizată de asemenea sugestie. Jess nu seamănă deloc cu Anna. Megan nu e deloc ca Anna.
   - Sunt amândouă blonde, slabe, mici de statură, cu pielea foarte albă...
   - Aşa că am atacat‐o pe Megan Hipwell gândind că e Anna? Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit‐o, le‐am spus.
   Dar cucuiul din cap a început să zvâcnească, iar tot ce se întâmplase în noaptea de sâmbătă era, în continuare, un mister.
   - Ştiaţi că Anna Watson o cunoaşte pe Megan Hipwell? m‐a întrebat Gaskill, lăsându‐mă cu gura căscată.
   - Eu... poftim? Nu. Nu, nu se cunosc.
   Riley a zâmbit o secundă, apoi s‐a potolit.
   - Ba da, se cunosc. Megan a fost babysitter la familia Watson, o vreme... a spus ea, apoi s‐a uitat pe notiţe: în august şi în septembrie anul trecut.
   Nu ştiam ce să spun. Nu‐mi puteam închipui aşa ceva: Megan, în casa mea, cu ea, cu copilul ei.
   - Tăietura de pe buză e de când aţi fost lovită, zilele trecute? m‐a întrebat Gaskill.
   - Da. Mi‐am muşcat‐o în timpul căzăturii, cred.
   - Unde s‐a întâmplat accidentul?
   - În Londra, pe Theobalds Road. Lângă Holborn.
   - Şi ce făceaţi acolo?
   - Poftim?
   - Ce căutaţi în centrul Londrei?
   Am ridicat din umeri.
   - V‐am spus deja, am răspuns cu răceală. Colega mea de apartament nu ştie că mi‐am pierdut serviciul. Aşa că mă duc în Londra, ca de obicei, şi stau prin biblioteci, ca să‐mi caut o slujbă, să‐mi actualizez CV‐ul.
   Riley a clătinat din cap, cu neîncredere poate sau cu mirare. Cum ajunge cineva în halul ăsta?
   Mi‐am împins scaunul în spate, pregătindu‐mă săplec. Mă săturasem să fiu dispreţuită, să fiu arătată cu degetul, de parcă aş fi fost o fraieră, o nebună. Venise momentul să arunc asul din mânecă.
   - Chiar nu înţeleg de ce vorbim despre toate astea, am spus. Aş fi zis că aveţi chestii mai bune de făcut, cum ar fi să anchetaţi dispariţia lui Megan Hipwell, de exemplu. Bănuiesc că aţi vorbit deja cu amantul ei, nu?
   Niciunul dintre ei n‐a mai zis nimic, ci doar se holbau la mine. Nu se aşteptau la una ca asta. Nu ştiau despre el.
   - Poate că nu ştiţi, dar Megan Hipwell avea un amant, am spus şi m‐am îndreptat spre uşă.
   Gaskill m‐a oprit; s‐a mişcat pe nesimţite şi cu mare agilitate şi, înainte să ajung să pun mâna pe clanţă, stătea deja în faţa mea, între mine şi uşă.
   - Am crezut că n‐o cunoaşteţi pe Megan Hipwell, spuse el.
   - N‐o cunosc, i‐am zis, încercând să trec de el.
   - Luaţi loc, m‐a îndemnat, blocându‐mi calea.
   Le‐am spus ce văzusem din tren, le‐am spus cât de des o zăream pe Megan stând pe terasă, în lumina apusului de soare sau bându‐şi cafeaua de dimineaţă. Le‐am spus că în urmă cu o săptămână o văzusem cu cineva care, în mod clar, nu era soţul ei, îi văzusem sărutându‐se pe peluză.
   - Când a fost asta? s‐a răstit Gaskill.
   Părea enervat pe mine, probabil pentru că ar fi trebuit să le spun toate astea imediat, în loc să‐şi piardă toată ziua vorbind despre mine.
   - Vineri. Vineri dimineaţă.
   - Deci cu o zi înainte de dispariţia ei, aţi văzut‐o cu un alt bărbat? m‐a întrebat Riley, oftând exasperată.
   A închis dosarul din faţa ei. Gaskill s‐a lăsat în scaun, studiindu‐mi expresia feţei. Era clar că Riley credea că am inventat toate astea; el nu era aşa de sigur.
   - Îl puteţi descrie? m‐a întrebat Gaskill.
   - Înalt, brunet...
   - Arătos? m‐a întrerupt Riley.
   Am pufnit iritată.
   - Mai înalt ca Scott Hipwell. Ştiu, pentru că i‐am văzut împreună - pe Jess şi pe... pardon, pe Megan şi pe Scott Hipwell - iar bărbatul acesta era diferit. Puţin mai înalt, mai slab, cu pielea închisă la culoare. Poate asiatic.
   - Puteţi distinge ce rasă este, din tren? m‐a întrebat Riley. Impresionant! Apropo, cine e Jess?
   - Poftim?
   - Aţi spus Jess, acum câteva clipe.
   Am simţit iar cum mi se ridică sângele în obraji. Am scuturat din cap.
   - Ba nu, n‐am spus.
   Gaskill s‐a ridicat în picioare şi mi‐a întins o mână.
   - Cred că ajunge.
   I‐am strâns mâna, am ignorat‐o pe Riley şi am dat să plec.
   - Doamnă Watson, staţi departe de Blenheim Road, mi‐a spus Gaskill. Nu încercaţi să‐l contactaţi pe fostul dumneavoastră soţ decât dacă e important şi nu vă apropiaţi, cu niciun preţ, de Anna Watson sau de copilul ei.
   În tren, în drum spre casă, am disecat, în fel şi chip, tot ceea ce a ieşit prost pe ziua de azi. Sunt surprinsă de faptul că nu mă simt aşa de penibil cum am crezut c‐o să mă simt. Ba, gândindu‐mă la asta, ştiu şi de ce: azi‐noapte n‐am băut nimic şi nici acum nu simt nicio nevoie să beau. Mă interesează, pentru prima dată de nu ştiu când, şi altceva decât propria mea nefericire. Am un scop acum.
   Sau, cel puţin, ceva care să‐mi distragă atenţia.

     Joi, 18 iulie 2013
    Dimineaţa
   În dimineaţa asta, înainte de a urca în tren, am cumpărat trei ziare: Megan lipseşte de patru zile şi cinci nopţi şi povestea ei are destulă acoperire în ziare. Daily Mail, aşa cum era de aşteptat, a reuşit să găsească fotografii cu Megan în bikini, dar i‐au făcut şi cel mai detaliat portret din câte am văzut până acum.

    Născută Megan Mills în Rochester, în 1983, s‐a mutat cu părinţii în King‘s Lynn, în Norfolk, pe când avea zece ani. A fost un copil inteligent, exuberant, o artistă talentată şi cântăreaţă. O veche prietenă din şcoală le‐a spus că „râdea cu poftă, era foarte frumoasă şi destul de sălbatică“.
   Natura ei rebelă părea să se fi intensificat după moartea fratelui ei Ben, de care era foarte apropiată. A fost ucis într‐un accident de motocicletă pe când avea nouăsprezece ani şi ea cincisprezece. Megan a fugit de acasă la trei zile după înmormântare. A fost arestată de două ori - o dată pentru furt şi o dată pentru prostituţie.
   Relaţia ei cu părinţii, aşa cum mă informează cei de la Mail, s‐a deteriorat complet. Mi‐am dat seama că, în cele din urmă, poate că nu e chiar aşa de diferită de mine. Şi ea e izolată şi însingurată.
   Când avea şaisprezece ani, s‐a mutat cu un iubit care avea o casă lângă satul Holkham, în nordul ţinutului Norfolk.
   Prietena ei din perioada şcolii zicea: „Era un tip mai în vârstă, muzician sau cam aşa ceva. Îi plăceau drogurile. După ce s‐au cuplat, nu ne‐am mai văzut cu ea cine ştie ce“. Numele iubitului nu era menţionat, deci, cel mai probabil, n‐au dat de el. Poate că nici n‐a existat.
   Poate că prietena respectivă a inventat toate astea ca să‐şi vadă numele în ziare.
   Apoi, sar nişte ani: dintr‐odată, Megan are douăzeci şi patru de ani, trăieşte la Londra, lucrează ca ospătăriţă într‐un restaurant din nordul capitalei. Acolo îl cunoaşte pe Scott Hipwell, un consultant IT independent care se cunoaşte cu managerul restaurantului, şi cei doi se înţeleg din start de minune. După o perioadă de „curte intensă“, Megan şi Scott s‐au căsătorit, ea având douăzeci şi şase şi el treizeci de ani.
   Mai erau şi alte mărturii, incluzându‐le pe cele ale Tarei Epstein, prietena la care Megan se presupunea că a stat în noaptea în care a dispărut.
   Femeia spune că Megan este „o tipă de treabă, lipsită de griji“ şi că părea „foarte fericită“. „Scott nu i‐ar fi făcut niciun rău“, spunea Tara.
   „O iubeşte foarte mult.“
   Tot ceea ce spune Tara e un clişeu. Ce mă interesează cel mai mult e o mărturie a unuia dintre artiştii care şi‐au expus operele la galeria pe care o administra Megan, un tip pe nume Rajesh Gujral, care spune că Megan e „o femeie minunată, deşteaptă, amuzantă şi frumoasă, o persoană care pune mare preţ pe viaţa ei personală, şi cu o inimă foarte mare“.
   Mie mi se pare că Rajesh e îndrăgostit de ea. O altă mărturie venea de la un tip pe nume David Clark, „un fost coleg“ de‐al lui Scott, care spune că „Megs şi Scott sunt un cuplu nemaipomenit. Sunt foarte fericiţi împreună şi se iubesc foarte mult“.
   Sunt şi câteva noutăţi despre anchetă, dar declaraţiile celor de la poliţie nu spun mai nimic: au vorbit cu un „număr de martori“, „urmăresc mai multe piste“. Singurul comentariu interesant venea de la detectivul‐inspector Gaskill care confirmă că doi bărbaţi ajută poliţia în anchetă.

       Sunt destul de convinsă că asta înseamnă că sunt amândoi suspecţi. Unul e Scott. Oare celălalt să fie B? Oare B să fie Rajesh?
   M‐am cufundat atât de tare în lectura articolelor din ziare, încât nu am băgat de seamă ce se întâmpla în tren, aşa cum îmi e obiceiul; am senzaţia că nici nu m‐am aşezat bine pe scaun, când trenul opreşte în locul obişnuit, la semnalul roşu.
   În grădina lui Scott sunt oameni - doi ofiţeri de poliţie în uniformă, postaţi chiar la uşa din spate. Îmi vâjâie capul. Au găsit ceva? Au dat de ea? Au găsit un cadavru îngropat în grădină sau sub duşumea?
   Mintea mi se duce, fără să vreau, spre grămăjoara de haine aruncate lângă calea ferată, ceea ce e o prostie, pentru că le‐am văzut acolo înainte să dispară Megan. Şi, în orice caz, dacă cineva i‐a făcut vreun rău, atunci n‐a fost Scott, nu se poate să fi fost el.
   E îndrăgostit nebuneşte de ea, toată lumea o spune. Astăzi, lumina e proastă, vremea s‐a schimbat, cerul e de plumb, ameninţător. Nu reuşesc să văd în casă, nu‐mi dau seama ce se întâmplă. Sunt de‐a dreptul disperată. Nu suport să fiu lăsată pe dinafară - e bine sau e rău, acum sunt parte din povestea asta. Trebuie să ştiu ce se întâmplă.
   Măcar am un plan. Mai întâi, trebuie să aflu dacă există vreo modalitate prin care să‐mi amintesc ce s‐a întâmplat sâmbătă noaptea.
   Când ajung la bibliotecă, o să fac nişte cercetări şi o să aflu dacă hipnoterapia m‐ar putea ajuta să‐mi aduc aminte; dacă e, în fapt, posibil să recuperez timpul pierdut. Apoi - şi bănuiesc că e important, pentru că nu cred că poliţiştii m‐au crezut când le‐am spus despre amantul lui Megan - trebuie să iau legătura cu Scott Hipwell. Trebuie să‐i spun. Merită să ştie.

      Seara
   Trenul este plin de oameni uzi până la piele, aburii ieşindu‐le din haine şi condensându‐se pe ferestre. Atmosfera îmbâcsită de duhoarea trupurilor, parfumurilor şi săpunurilor de rufe e opresivă, deasupra capetelor plecate şi ude.
   Norii ameninţători de azi‐dimineaţă s‐au menţinut toată ziua, devenind din ce în ce mai grei şi mai negri, până când au izbucnit, în seara asta, ca un muson, exact la orele la care oamenii ieşeau de la birou şi traficul era în toi, cu drumuri blocate şi guri de metrou ticsite de indivizi care îşi închideau sau îşi deschideau umbrelele.
   Eu nu am umbrelă şi sunt udă până la piele; e ca şi cum cineva ar fi aruncat o găleată de apă peste mine.
   Pantalonii de bumbac mi s‐au lipit de coapse şi cămaşa albastră, într‐o nuanţă deschisă, a devenit jenant de transparentă. Am alergat tot drumul de la bibliotecă până la gura de metrou, cu geanta strânsă la piept ca să acopăr ce se putea acoperi.
   Dintr‐un motiv oarecare, m‐a amuzat situaţia - e un pic ridicol să te prindă ploaia - şi râdeam atât de tare în momentul în care am ajuns în capul străzii Gray‘s Inn, că abia mai puteam respira. Nu‐mi aduc aminte când am râs aşa ultima oară.
   Acum nu mai râd. De îndată ce am găsit un loc, am verificat pe telefon ultimele ştiri despre dispariţia lui Megan... şi sunt ştirile de care mă temeam.
   „Un bărbat în vârstă de treizeci şi cinci de ani este reţinut de poliţia din Witney în legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell, care lipseşte de‐acasă de sâmbătă seara.“
   E vorba despre Scott, sunt convinsă. Nu pot decât să sper că a citit e‐mailul meu înainte să fie luat de poliţie, pentru că un interogatoriu oficial, înregistrat, este o chestiune serioasă - înseamnă că poliţiştii cred că el a făcut‐o.
   Cu toate că, în mod evident, trebuie să dovedească. Poate că nu s‐a întâmplat aşa. E posibil ca Megan să nu fi păţit nimic. Din când în când, îmi vine în minte ideea că ea e bine mersi şi că stă într‐un balcon de hotel, cu vedere spre mare, cu picioarele pe balustradă, cu o băutură rece la îndemână.
   Gândul la ea, acolo, mă extaziază şi mă dezamăgeşte deopotrivă şi apoi mi‐e silă de mine şi de dezamăgirea mea. Nu‐i doresc să i se întâmple niciun rău, indiferent cât de nervoasă am fost că l‐a înşelat pe Scott, că mi‐a spulberat toate iluziile despre cuplul perfect. Nu, e pentru că am sentimentul că sunt parte din acest mister, că sunt legată de ei.
   Nu mai sunt doar fata din tren, mergând încolo şi încoace, fără ţintă. Vreau ca Megan să se întoarcă teafără şi în siguranţă. Vreau asta. Doar că nu chiar acum.
   I‐am trimis un e‐mail lui Scott azi‐dimineaţă. Adresa lui a fost uşor de descoperit - l‐am căutat pe Google şi am găsit www.shipwellconsulting.co.uk, site‐ul unde îşi fac reclamă „o serie de firme de consultanţă, stocare de date în cloud şi alte servicii web pentru companii şi organizaţii nonprofit“. Ştiam că el e, pentru că adresa companiei e aceeaşi cu adresa lui de acasă.
   I‐am trimis un e‐mail scurt la adresa afişată pe pagina de contacte a site‐ului:

       Dragă Scott,
   Numele meu este Rachel Watson. Nu mă cunoşti. Dar aş vrea să-ţi spun câteva lucruri despre soţia ta. Nu am informaţii cu privire la locul în care se află acum, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Cred totuşi că am nişte informaţii care ar putea să te ajute.
   E posibil să nu vrei să vorbeşti cu mine şi te înţeleg, dar dacă totuşi vrei, trimite-mi un e-mail la această adresă.
    Cu stimă,
   Rachel

           Nu ştiu dacă m‐ar fi contactat - mă îndoiesc că eu aş face‐o dacă aş fi în locul lui. Ca şi cei de la poliţie, probabil că ar fi crezut că nu sunt în toate minţile, că sunt o ciudată care a citit despre caz în ziare. Acum n‐o să aflu niciodată - dacă a fost arestat, nu va avea niciodată şansa să‐mi vadă mesajul. Dacă a fost arestat, singurii care îmi vor citi mesajul vor fi cei de la poliţie şi asta, pentru mine, n‐o să fie în regulă. Dar trebuia să încerc.
   Şi acum sunt disperată, simt că toată lumea e împotriva mea. Nu reuşesc să văd prin mulţimea de oameni din vagon ce se întâmplă dincolo de calea ferată, şi chiar dacă aş vedea, cu ploaia care încă mai toarnă, oricum n‐aş răzbi cu privirea dincolo de gardul proprietăţii.
   Mă întreb dacă nu cumva ploaia şterge dovezile criminalistice, dacă nu cumva, exact în momentul acesta, indicii vitale dispar pentru totdeauna: urmele de sânge, amprentele de tălpi, ADN‐ul de pe chiştoacele de ţigări. Vreau atât de mult să beau ceva, încât aproape că simt în gură gustul de vin.
   Îmi imaginez cu exactitate cum m‐aş simţi în momentul în care alcoolul ar ajunge în sânge şi aş ameţi.
   Vreau să beau şi nu vreau să beau, pentru că, dacă nu beau nici azi, se vor face trei zile de când n‐am pus alcool în gură, şi nu‐mi aduc aminte ultima dată când au trecut trei zile la rând fără pic de băutură. Mai simt pe limbă şi un alt gust, cel al unei vechi încăpăţânări. Era o vreme când aveam voinţă, când puteam alerga kilometri întregi înainte de micul dejun şi rezistam săptămâni întregi cu doar 1 300 de calorii pe zi. Era unul dintre lucrurile pe care Tom spunea că le îndrăgea la mine: încăpăţânarea mea, forţa mea.
   Îmi aduc aminte una dintre certurile noastre, chiar spre sfârşit, când lucrurile erau atât de rele, încât nu se putea mai rău de‐atât; şi‐a pierdut răbdarea cu mine.
   - Ce s‐a întâmplat cu tine, Rachel? m‐a întrebat. Când ai devenit atât de slabă?
   Nu ştiu. Nu ştiu unde mi s‐a dus toată voinţa, nu‐mi aduc aminte când am pierdut‐o. Cred că, în timp, trăind din această forţă a mea, s‐a erodat, puţin câte puţin.
   Trenul opreşte brusc, frânele scrâşnesc ameninţător, la semnalul din Witney, în partea dinspre Londra. Vagonul se umple de vocile călătorilor care merg în picioare şi care îşi cer, în şoaptă, scuze pentru că s‐au lovit de ceilalţi, s‐au călcat pe picioare.
   Îmi ridic privirea şi dau cu ochii peste tipul de sâmbătă seara - cel roşcat, care m‐a ajutat să mă ridic. El se holbează la mine, ochii lui albaştri, intenşi, pironindu‐se într‐ai mei, şi mă sperii atât de rău, că scap telefonul din mână. Îl recuperez de pe podea şi ridic iar ochii, de data asta, ferindu‐mă să‐l privesc direct în ochi.
   Privesc aiurea în jur, şterg fereastra aburită cu mâneca de la haină şi mă uit afară, apoi, în cele din urmă, îl caut iar cu privirea, iar el îmi zâmbeşte cu capul uşor într‐o parte.
   Îmi simt obrajii în flăcări. Nu ştiu cum să reacţionez la zâmbetul lui, pentru că nu ştiu ce înseamnă. Oare înseamnă: „Ah, salut, îmi aduc aminte de tine din noaptea aceea“ sau poate că e „ah, asta nu e gagica aia beată moartă, care a căzut pe scări şi m‐a făcut albie de porci în noaptea cu pricina“, sau poate cu totul altceva?
   Nu ştiu, dar, gândindu‐mă acum la asta, cred că am şi muzica de film care să meargă perfect cu imaginea mea, împiedicându‐mă pe scări, şi el spunând: „Eşti bine, scumpete?“.
   Întorc capul şi mă uit iar pe fereastră. Îi simt ochii aţintiţi asupra mea; vreau doar să mă ascund, să intru în pământ. Trenul ne zdruncină şi, în câteva clipe, intrăm în gară la Witney, iar oamenii încep să dea din coate, foindu‐se să‐şi găsească locul, împăturind ziare, punându‐şi la loc Kindle‐urile şi iPad‐urile, pregătindu‐se să coboare.
   Mă uit iar şi sunt cuprinsă de un sentiment imens de uşurare - tipul roşcat s‐a întors cu spatele la mine, coboară din tren.
   Atunci îmi dau seama brusc că sunt o cretină. Ar trebui să mă ridic şi să‐l urmăresc, să vorbesc cu el. Ar putea să‐mi spună ce s‐a întâmplat sau ce nu s‐a întâmplat; ar putea să mă ajute să umplu câteva goluri din memoria mea. Mă ridic în picioare.
   Ezit - ştiu că e deja prea târziu, uşile stau să se închidă, eu sunt în mijlocul vagonului şi nu am cum să mă strecor prin mulţime ca să ajung la timp. Uşile ţiuie şi se închid. Încă în picioare, mă întorc şi mă uit pe fereastră în timp ce trenul iese din gară. El, bărbatul de sâmbătă seara, stă pe marginea peronului, în ploaie, şi mă priveşte cum trec.
   Cu cât mă apropii de casă, cu atât sunt mai enervată pe mine. Sunt tentată să schimb trenul la Northcote, să mă întorc la Witney şi să‐l caut. O idee ridicolă, evident, şi stupid de riscantă, de vreme ce n‐a trecut nicio zi de când Gaskill m‐a avertizat să stau cât mai departe de zonă. Dar încep să‐mi pierd speranţa că o să aflu vreodată ce s‐a întâmplat sâmbătă.
   Câteva ore de (trebuie să recunosc, destul de epuizantă) căutare pe internet în această după‐amiază mi‐au confirmat ceea ce bănuiam de la bun început: hipnoza nu e, în general, bună în recuperarea orelor în care ţi‐ai pierdut cunoştinţa şi nu ştii nimic de tine pentru că, aşa cum sugerau şi lecturile mele precedente, oamenii nu produc amintiri în timpul unor astfel de episoade. Nu ai ce să‐ţi aminteşti.
   Este şi va rămâne pentru totdeauna o gaură neagră în viaţa mea.

                   Megan

         Joi, 7 martie 2013
       După‐amiaza
   CAMERA ESTE ÎNTUNECATĂ, aerul este îmbâcsit, dulceag, încărcat de mirosul trupurilor noastre. Suntem iar la Swan, în camera de sub cornişă. Totuşi, e altfel, pentru că el e încă aici, privindu‐mă.
   - Unde ai vrea să mergi? mă întreabă.
   - La o casă pe plajă, în Costa de la Luz, îi răspund.
   Îmi zâmbeşte.
   - Ce vom face?
   Eu râd.
   - Adică în afară de asta?
   Degetele lui se plimbă încet pe abdomenul meu.
   - În afară de asta.
   - Vom deschide o cafenea, vom expune opere de artă, vom învăţa să facem surf.
   Mă sărută pe şold.
   - Ce zici de Thailanda?
   Strâmb din nas.
   - Prea mulţi puşti în căutare de experienţe noi. Sicilia, propun eu. Insulele Egadi. Vom deschide un bar, vom merge la pescuit...
   El râde iar şi apoi, îmbrăţişându‐mă, mă sărută.
   - Irezistibil, îmi şopteşte. Tu eşti irezistibilă.
   Vreau să râd, vreau să spun în gura mare: Vezi? Am câştigat! Ţi‐am spus că nu va fi ultima dată, că niciodată nu va fi ultima dată. Îmi muşc buzele şi închid ochii. Am avut dreptate, ştiam că am avut dreptate, dar nu‐mi va folosi la nimic s‐o spun cu voce tare. Îmi savurez victoria în linişte; îmi face la fel de multă plăcere ca şi atingerile lui.
   După aceea, îmi vorbeşte într‐un fel în care n‐a mai făcut‐o până acum. De obicei, eu sunt cea care vorbeşte, dar de data asta, el e cel care se deschide. Vorbeşte despre cum e să te simţi gol pe dinăuntru, despre familia pe care a lăsat‐o în urmă, despre femeia de dinaintea mea şi despre cea de dinaintea ei şi despre cea care l‐a distrus şi l‐a lăsat gol pe dinăuntru.
   Nu cred în suflete‐pereche, dar există între noi o înţelegere pe care, pur şi simplu, n‐am mai simţit‐o până la el sau, cel puţin, n‐am mai simţit‐o de multă vreme. Vine din experienţa comună, împărtăşită, din a şti ce înseamnă să fii distrus.
   A fi gol pe dinăuntru: asta înţeleg. Încep să cred că nu poţi face cu adevărat nimic ca să schimbi starea asta.
   Eu cu asta am rămas după orele de terapie: golurile din viaţa ta sunt permanente. Trebuie să creşti în jurul lor, ca rădăcinile unui copac în jurul asfaltului; te mulezi după goluri, creşti printre ele. Ştiu toate lucrurile astea, dar nu le spun cu voce tare, nu acum.
   - Unde mergem? îl întreb, dar el nu‐mi răspunde şi eu adorm, iar când mă trezesc, el nu mai e.

     Vineri, 8 martie 2013
   Dimineaţa
   Scott îmi aduce cafeaua pe terasă.
   - Ai dormit azi‐noapte, spune el, aplecându‐se să mă sărute pe frunte.
   Stă în spatele meu, cu mâinile calde şi puternice pe umerii mei. Îmi las capul pe pieptul lui, închid ochii şi ascult cum trece trenul, huruind pe şine, până când se opreşte chiar în dreptul casei noastre. Când ne‐am mutat aici, Scott le făcea cu mâna pasagerilor, chestie care mă făcea să râd.
   Apăsarea lui pe umerii mei e ceva mai puternică acum; se apleacă şi mă sărută pe gât.
   - Ai dormit, îmi spune din nou. Înseamnă că te simţi mai bine.
   - Da, mă simt mai bine, îi răspund.
   - Atunci, crezi că a funcţionat? mă întreabă el. Terapia.
   - Adică, dacă sunt vindecată?
   - Nu vindecată, zice el, şi simt din vocea lui că l‐am rănit. N‐am vrut să spun că...
   - Ştiu.
   Îmi pun mâna peste a lui şi îl strâng uşor.
   - Am glumit doar. Cred că e un proces pe termen lung. Nu e simplu, ştii? Nu ştiu dacă va veni vreodată un moment în care să spun că a funcţionat sau nu. Că sunt mai bine.
   Tăcem amândoi şi el mă strânge şi mai tare.
   - Deci vrei să continui? mă întreabă, şi eu îi spun că da.
   A fost o vreme când am crezut că el înseamnă totul, că este suficient. Dar nu mai vreau. L‐am iubit cu toată fiinţa mea. Încă îl iubesc. Dar nu mai vreau asta. Singurul moment în care mă simt întreagă e în acele după‐amiezi febrile, tainice, precum cea de ieri, când revin la viaţă în toată acea căldură şi acel semiîntuneric.
   Cine îmi poate garanta că, odată ce voi fugi, nu îmi voi da seama că nici asta nu mai e destul? Cine îmi poate spune că nu voi ajunge să simt exact ceea ce simt acum - că nu sunt în siguranţă, ci că sunt sufocată, prizonieră? Poate că iar o să vreau să fug şi apoi iar şi, în cele din urmă, voi sfârşi înapoi pe acele şine vechi de cale ferată, pentru că nu mă voi mai putea duce nicăieri în altă parte. Poate. Poate că nu. Trebuie să‐ţi asumi riscul, nu?
   Mă duc jos să‐mi iau la revedere, pentru că el pleacă la muncă. Mă cuprinde de mijloc şi mă sărută pe creştet.
   - Te iubesc, Megs, îmi şopteşte şi mă simt groaznic, ca şi cum aş fi cea mai odioasă femeie din lume.
   Abia aştept să închidă uşa, pentru că ştiu că voi începe să plâng.

                     Rachel

     Vineri, 19 iulie 2013
   Dimineaţa
   Trenul de 8.04 e aproape pustiu. Ferestrele sunt deschise şi aerul, după furtuna de ieri, e răcoros. Megan lipseşte deja de aproximativ 133 de ore, iar eu mă simt mai bine decât m‐am simţit de luni de zile încoace.
   Când m‐am uitat la mine azi‐dimineaţă, am văzut ce diferenţă: pielea îmi era mai curată, ochii mai strălucitori. Mă simt mai uşoară.
   Sunt convinsă că nu am slăbit nici măcar o sută de grame, dar nu mă mai simt împovărată. Parcă sunt eu însămi din nou - eu, cea care eram de obicei. N‐am primit niciun cuvânt de la Scott. Am căutat peste tot pe internet, dar n‐am găsit niciun fel de ştire despre o posibilă arestare, aşa că îmi imaginez că a ignorat, pur şi simplu, e‐mailul meu. Sunt dezamăgită, dar bănuiesc că era de aşteptat.
   Gaskill a sunat azi‐dimineaţă, tocmai când dădeam să ies din casă. M‐a întrebat dacă n‐am cumva timp să vin azi pe la secţie. Pe moment, m‐am speriat de moarte, dar apoi l‐am auzit spunând, pe tonul acela moale al lui, că nu voia decât să mă uit pe câteva fotografii.
   L‐am întrebat dacă nu cumva l‐au arestat pe Scott Hipwell.
   - N‐a fost arestat nimeni, doamnă Watson, a spus el.
   - Dar bărbatul acela, cel pe care l‐aţi reţinut...?
   - Nu pot să vă dau niciun fel de informaţii în acest sens.
   Maniera lui de a vorbi era atât de calmă, atât de reconfortantă, încât iar m‐a făcut să‐l simpatizez.
   Mi‐am petrecut seara de ieri pe canapea, în pantaloni de trening şi un tricou, întocmind liste cu ce am de făcut, posibile strategii. De exemplu, aş putea să stau prin gară, la Witney, la ora de vârf, să aştept până îl văd pe tipul roşcat de sâmbătă noaptea. L‐aş invita să bem ceva, să văd unde duce chestia asta, dacă a văzut ceva, dacă ştie ceva despre seara aceea. Însă aş risca să dau peste Anna sau Tom, ei m‐ar raporta la poliţie, iar eu aş avea (şi mai multe) probleme cu ei. Celălalt risc pentru mine ar fi că m‐ar putea face vulnerabilă.
   Încă mai am în minte urmele unei altercaţii - s‐ar putea să am dovezi fizice în acest sens, pe cap şi la gură. Dacă el e cel care m‐a lovit? Faptul că mi‐a zâmbit şi mi‐a făcut cu mâna nu înseamnă nimic; ar putea, la fel de bine, să fie un psihopat. Dar nu‐l văd în atare postură. Nu pot să explic de ce, dar mi se pare un tip de treabă.
   L‐aş putea contacta iar pe Scott. Dar trebuie să‐i dau un motiv pentru care să vorbească cu mine şi mă tem că, orice i‐aş spune, mă va face să par o femeie nebună. Ar putea crede, chiar, că am avut ceva de‐a face cu dispariţia lui Megan, m‐ar putea pârî la poliţie. Aş ajunge să am probleme mari.
   Aş putea încerca hipnoza. Sunt destul de convinsă că nu m‐ar ajuta să‐mi aduc aminte nimic, dar, chiar şi aşa, sunt curioasă. Doar n‐are ce să strice, nu‐i aşa?

         Încă mai stăteam pe canapea, luându‐mi notiţe şi trecând în revistă buletinele de ştiri pe care le scosesem la imprimantă, când Cathy a ajuns acasă. Fusese să ia masa în oraş cu Damien.
   Era evident mulţumită să vadă că a ajuns acasă şi m‐a găsit trează, dar era şi oarecum stresată că nu mai vorbiserăm de când venise poliţia marţi. I‐am spus că n‐am pus gura pe băutură de trei zile şi m‐a îmbrăţişat.
   - Mă bucur aşa de mult că începi să‐ţi revii! a ciripit ea veselă, ca şi cum avea habar ce înseamnă să‐mi revin.
   - Chestia cu poliţia, i‐am zis eu, a fost doar o neînţelegere. Nu e nicio problemă cu mine şi cu Tom, şi nu ştiu nimic despre fata care a dispărut. Nu trebuie să‐ţi faci griji în privinţa asta.
   Cathy m‐a mai îmbrăţişat o dată şi ne‐a făcut amândurora câte o cană de ceai. M‐am gândit să profit de bunăvoinţa pe care mi‐o arăta şi să‐i spun care era situaţia cu slujba mea, dar n‐am vrut să‐i stric seara.
   Azi‐dimineaţă încă era în toane bune. M‐a îmbrăţişat din nou când mă pregăteam să ies din casă.
   - Mă bucur grozav pentru tine, Rach, mi‐a spus. Că te pui pe picioare. Eram aşa de îngrijorată!
   Apoi mi‐a spus că se ducea să‐şi petreacă weekendul la Damien, şi primul lucru la care m‐am gândit a fost că în seara asta mă voi duce acasă şi voi bea un pahar fără să mă judece cineva.

       Seara
   Gustul înţepător şi amar al chininei, asta îmi place cel mai mult la un gin tonic.
   Apa tonică ar trebui să fie Schweppes şi ar trebui să fie dintr‐o sticlă de sticlă, nu dintr‐una de plastic. Chestiile astea care vin amestecate de‐a gata nu sunt deloc bune, dar când nevoia te încearcă, merg şi astea. Ştiu că n‐ar trebui să beau, dar toată ziua am visat la clipa asta.
   Totuşi, nu e vorba doar de perspectiva singurătăţii, ci e exaltarea, adrenalina care mă împinge. Sunt euforică, mă mănâncă pielea de nerăbdare.
   Am avut o zi bună.
   Azi‐dimineaţă, am petrecut o oră singură cu inspectorul Gaskill. Am fost condusă la el imediat ce am ajuns în secţie.
   De data asta, am stat în biroul lui, nu în camera de interogatorii. Mi‐a oferit cafea, şi când am acceptat, am fost surprinsă să‐mi dau seama că se ridică şi se duce s‐o pregătească el însuşi. Avea un fierbător şi nişte Nescafe pe frigiderul din colţul biroului. Şi‐a cerut scuze că nu avea zahăr.
   Îmi plăcea compania lui. Îmi plăcea să‐i privesc mâinile mişcându‐se - nu este foarte expresiv, dar mişcă des lucrurile de colo‐colo. N‐am observat asta înainte, pentru că în camera de interogatoriu nu prea erau lucruri care să poată fi mutate din loc. Acum, în biroul lui, a schimbat poziţia cănii de cafea, a capsatorului, a unui borcan cu pixuri, a aranjat hârtiile în teancuri mai ordonate. Are mâini mari şi degete lungi, cu unghii îngrijite. Nu poartă niciun fel de inel.
   În dimineaţa asta, m‐am simţit altfel. N‐am mai simţit că aş fi suspectată de ceva, că încearcă să mă prindă cu ceva. M‐am simţit folositoare. M‐am simţit astfel când mi‐a pus în faţă unul dintre dosarele lui, arătându‐mi o serie de fotografii. Scott Hipwell, trei bărbaţi pe care nu i‐am văzut niciodată până atunci şi apoi B.
   La început, nu eram tocmai sigură. M‐am holbat la fotografia aceea, încercând să‐mi readuc în memorie bărbatul pe care îl văzusem în ziua respectivă, cu capul aplecat, îmbrăţişând‐o.
   - El e, am spus. Cred că el e.
   - Nu sunteţi sigură?
   - Aşa cred, că el e.
   Mi‐a luat fotografia din faţă şi s‐a uitat şi el foarte atent, pentru câteva clipe.
   - Ne‐aţi spus că i‐aţi văzut sărutându‐se, nu‐i aşa? Vinerea trecută? Acum o săptămână?
   - Da, aşa e. Vineri-dimineaţă. Erau afară, în grădină.
   - Şi nu se poate să fi interpretat greşit ce‐aţi văzut? Să zicem că poate a fost o îmbrăţişare sau... un sărut platonic?
    - Nu, n‐a fost aşa. A fost un sărut adevărat. A fost... romantic.
   Am văzut, în momentul acela, că buzele încep să‐i tremure, ca şi cum ar fi vrut să zâmbească.
   - Cine e tipul? l‐am întrebat pe Gaskill. E cumva... credeţi că e cu el?
   Gaskill nu mi‐a răspuns, ci doar a clătinat uşor din cap.
   - A fost... V‐am fost de ajutor? Am ajutat cu ceva sau nu?
   - Da, doamnă Watson. Ne‐aţi fost de mare ajutor. Mulţumim că aţi venit.
   Ne‐am strâns mâinile şi, pentru o secundă, şi‐a pus cu blândeţe mâna stângă pe umărul meu drept, şi am vrut să mă întorc şi să i‐o sărut. A trecut multă vreme de când m‐a atins cineva cu tandreţe. Bine, cineva în afară de Cathy.

        Gaskill m‐a condus la uşă şi apoi în zona principală a birourilor. Acolo erau vreo zece, doisprezece poliţişti.
   Unu sau doi mi‐au aruncat câte o privire piezişă, o privire fie plină de interes, fie de dispreţ, nu‐mi dădeam seama exact.
   Am străbătut birourile şi am ieşit pe coridor, unde l‐am văzut venind spre mine, cu Riley lângă el, pe Scott Hipwell. Tocmai intra în clădire.
   Mergea cu capul plecat, dar am ştiut imediat că el e. A ridicat privirea şi i‐a făcut un gest din cap lui Gaskill, în semn de salut, apoi s‐a uitat spre mine.
   Ochii ni s‐au întâlnit pentru o secundă şi aş fi putut să jur că m‐a recunoscut.
   M‐am gândit la dimineaţa aceea în care l‐am văzut pe terasă, când s‐a uitat înspre calea ferată, când l‐am simţit cum mă priveşte. Am trecut unul pe lângă celălalt pe coridor. Eram atât de aproape unul de celălalt, încât l‐aş fi putut atinge - văzut în carne şi oase, era frumos, însă epuizat şi încordat ca un arc, cu o energie întunecată iradiind parcă din el.
   Când am ajuns în holul principal, m‐am întors spre el, sigură că‐l voi vedea uitându‐se la mine; dar când m‐am întors, n‐am văzut‐o decât pe Riley uitându‐se la mine.
   Am luat trenul înapoi spre Londra şi m‐am dus la bibliotecă. Am citit toate articolele pe care le‐am găsit despre caz, dar n‐am aflat nimic nou.
   Am căutat un hipnoterapeut în Ashbury, dar n‐am mers mai departe - e scump şi nu mi‐e clar dacă m‐ar ajuta să‐mi recapăt memoria. Dar, citind poveştile celor care susţin că şi‐au recăpătat amintirile prin hipnoterapie, mi‐am dat seama că mi‐era frică mai mult de succes decât de eşec.
   Mi‐e frică nu doar de ce‐aş putea afla despre seara de sâmbătă, ci de mult mai mult de‐atât. Nu sunt convinsă că aş putea suporta să retrăiesc acele nebunii, acele lucruri îngrozitoare pe care le‐am făcut, nu cred că aş fi în stare să aud iar cuvintele pe care le‐am spus la nervi, să‐mi amintesc expresia de pe chipul lui Tom în momentul în care le rosteam. Mi‐e prea teamă să mă aventurez în acel întuneric.
   M‐am gândit să‐i trimit lui Scott încă un e‐mail, dar chiar nu mai e nevoie. Întâlnirea de azi‐dimineaţă, de la secţie, cu inspectorul Gaskill, mi‐a dovedit că poliţia chiar mă ia în serios. Nu mai am niciun alt rol de jucat, trebuie să accept lucrul ăsta acum.
   Măcar pot să mă gândesc că am ajutat cu ceva, pentru că nu cred că e o coincidenţă faptul că Megan a dispărut în aceeaşi zi în care am văzut‐o cu bărbatul acela.
   Cu un clipocit vesel, fââss, am deschis şi a doua cutie de G&T şi mi‐am dat seama, entuziasmată, că nu m‐am gândit la Tom toată ziua. Până acum, cel puţin.
   M‐am gândit la Scott, apoi la Gaskill, la B, la bărbatul din tren.
   Tom a fost împins pe locul cinci. Iau câte o gură din băutură şi simt că, în sfârşit, am ceva de sărbătorit. Ştiu că mă voi face bine, că voi fi fericită. Nu va mai dura mult.

      Sâmbătă, 20 iulie 2013
   Dimineaţa
   Nu mă învăţ minte niciodată. Mă trezesc cu o senzaţie zdrobitoare că totul e greşit, cu un sentiment de ruşine şi îmi dau seama de îndată că am făcut o prostie.
   Îmi urmez iar ritualul cretin, dureros de familiar de a încerca să‐mi aduc aminte mai exact ce am făcut. Am trimis un e‐mail. Asta era.
   La un moment dat, azi‐noapte, Tom a fost promovat din nou pe locul întâi de pe lista bărbaţilor la care mă gândesc, şi i‐am trimis un e‐mail. Laptopul meu e pe podea, lângă pat; stă acolo, o prezenţă ghemuită şi acuzatoare. Când mă ridic să mă duc la baie, păşesc peste el.
   Beau apă direct de la robinet şi mă uit fugitiv în oglindă.
   Nu arăt prea bine. Totuşi, trei zile fără băutură - nu e rău deloc, iar de azi mă las iar. Stau la duş o veşnicie, reducând treptat temperatura apei, făcând‐o din ce în ce mai rece, până când e rece de‐a binelea.
   Nu poţi să intri direct sub un duş rece, şocul e prea mare, prea brutal, dar poţi s‐o faci treptat, aproape că nici nu‐ţi dai seama; e ca şi cum ai fierbe o broască, numai că invers. Apa răcoroasă îmi face bine; îmi anesteziază durerea pe care mi‐o dau cucuiul şi tăietura de deasupra ochiului.
   Duc laptopul jos şi îmi fac o cană de ceai. Mai există o şansă, una infimă, că am scris e‐mailul pentru Tom, dar că nu l‐am trimis. Trag adânc aer în piept şi deschid contul de Gmail. Mă bucur să văd că nu am niciun mesaj nou.
   Dar când dau clic pe folderul cu mesaje trimise, iată‐l: i‐am trimis e‐mailul, doar că el n‐a răspuns. Încă.
   E‐mailul a fost trimis după unsprezece, azi‐noapte; deja, la momentul acela, aveam la activ câteva ore bune de tras la măsea. Adrenalina şi euforia alcoolului îmi trecuseră de mult timp. Deschid mesajul.
   Ai putea, te rog, să-i spui nevesti-tii să înceteze să mai spună minciuni la poliţie despre mine? E destul de patetic, nu crezi, să încerce să mă bage în bucluc? Le-a spus poliţiştilor că sunt obsedată de ea şi de plodul ei urât? Trebuie să-şi revină! Spune-i să mă lase dracului în pace!
   Închid ochii şi trântesc capacul laptopului, închizându‐l. Îmi vine să intru în pământ, pur şi simplu. Vreau să mă fac mică; vreau să dispar. Mi‐e şi frică, în acelaşi timp, pentru că, dacă Tom se hotărăşte să arate mesajul la poliţie, aş putea intra în rahat până‐n gât.
   Dacă Anna adună dovezi să arate că sunt răzbunătoare şi obsesivă, atunci e‐mailul ăsta ar putea fi piesa de rezistenţă a dosarului ei. Şi de ce am pomenit de fetiţă? Ce fel de om face chestia asta? Ce fel de om gândeşte în felul ăsta?
   Chiar nu‐i doresc copilului niciun rău - n‐aş putea gândi urât despre un copil, indiferent de copil, şi mai ales nu despre copilul lui Tom. Nu mă înţeleg; nu ştiu cine e persoana în care m‐am transformat. Dumnezeule, cred că el mă urăşte groaznic. Eu mă urăsc - mă rog, pe versiunea asta a mea, cea care a scris e‐mailul ăsta azi‐noapte. Nici măcar nu seamănă cu mine, pentru că eu nu sunt aşa. Eu nu urăsc.
   Nu‐i aşa?
   Încerc să nu mă gândesc la zilele mele cele mai negre, dar uneori amintirile dau buluc în mintea mea, ca acum. Încă o ceartă, spre final: mă trezesc, după petrecere, după perioada în care mi‐am pierdut cunoştinţa, Tom îmi spune cum am fost în noaptea de dinainte, cum l‐am făcut de ruşine, cum am insultat‐o pe soţia unui coleg, cum am ţipat la ea pentru că flirta cu soţul meu.
   - Nu mai vreau să merg nicăieri cu tine, mi‐a spus atunci. Mă întrebi de ce nu mai invit niciun prieten să vină aici, de ce nu‐mi mai place să te iau cu mine în pub. Tu chiar nu‐ţi dai seama de ce? E din cauza ta. Pentru că mi‐e ruşine cu tine.
   Pun mâna pe geantă şi pe chei. Mă duc la Londis, la capătul străzii. Nu‐mi pasă că e nouă dimineaţa, mi‐e frică şi nu vreau să fiu nevoită să mă gândesc. Dacă iau nişte analgezice cu un pahar de ceva acum, pot să mă anesteziez complet şi să dorm toată ziua.
   O să mă gândesc mai târziu. Ajung la uşa din faţă, pun mâna pe clanţă, apoi mă opresc. Aş putea să‐mi cer scuze. Dacă îmi cer scuze în secunda asta, poate că mai pot salva ceva. L‐aş putea convinge să nu‐i arate mesajul Annei sau poliţiei.
   N‐ar fi prima dată când mă protejează împotriva ei.

..................................................................