Fata din tren, Paula Hawkins

....................................................................
                               5-8

                Jos, îmi fac o cană de cafea și deschid televizorul.

   Azi-noapte, poliția a ținut o conferință de presă, iar acum arăta imagini pe Sky News. La tribună, detectivul‐inspector Gaskill, palid, stors de vlagă, dar calm. Ca un câine bătut. Nu pomeneşte nici măcar o dată numele lui Kamal, ci doar că a fost reţinut şi chestionat un suspect, dar că acesta a fost eliberat fără a fi fost pus sub acuzare şi că ancheta este în curs de desfăşurare.
   Imaginea se schimbă de pe el pe Scott care stătea cu umerii căzuţi, clipind incomodat de lumina camerelor, cu chipul transfigurat de suferinţă. Mă doare sufletul să‐l văd aşa.
   Vorbeşte calm, cu privirea ţintă în pământ. Spune că n‐a renunţat să mai spere şi că, indiferent de ce zic cei de la poliţie, el încă se mai agaţă de ideea că Megan se va întoarce acasă.
   Vorbele lui sună a gol, ca un clinchet fals, dar, fără să mă uit în ochii lui, nu pot explica de ce. Nu pot să‐mi dau seama dacă îndoiala lui că ea se va întoarce acasă se datorează faptului că speranţa pe care o nutrea la început a fost distrusă de evenimentele ultimelor zile sau faptului că el ştie că ea nu se va mai întoarce niciodată acasă.
   Şi, în momentul acela, îmi amintesc că am sunat la el acasă ieri. O dată, de două ori? Alerg sus să mă uit pe telefon şi îl găsesc înfundat între cuverturile de pe pat.
   Am trei apeluri ratate: unu de la Tom şi două de la Scott.
   Nu am niciun mesaj. Apelul de la Tom a fost aseară, la fel şi primul de la Scott, dar ceva mai târziu, chiar după miezul nopţii. Al doilea apel de la Scott a fost azi‐dimineaţă, acum câteva minute.
   Inima îmi tresare. Asta înseamnă că e de bine. În ciuda eforturilor maică‐sii, în ciuda mesajului subtil pe care încerca să mi‐l transmită (îţi mulţumesc pentru ajutor, dar acum cară‐te, naibii), Scott încă mai voia să stea de vorbă cu mine. Are nevoie de mine.
   Pentru o clipă mă simt năpădită de un val de afecţiune pentru Cathy, de recunoştinţă pentru că mi‐a aruncat restul de vin la chiuvetă. Acum trebuie să‐mi păstrez mintea limpede, pentru Scott. El are nevoie de mine să gândesc cum trebuie.
   Fac un duş, mă îmbrac şi îmi mai fac o cană de cafea, apoi mă duc în camera de zi, cu agenda mea neagră după mine, şi‐l sun pe Scott.
   - Trebuia să‐mi fi spus, zice el în momentul în care răspunde la telefon, ce eşti.
   Tonul lui era rece, fără inflexiuni. Îmi simt stomacul făcându‐se ghem. Ştie.
   - Doamna detectiv Riley mi‐a spus, după ce i‐au dat drumul terapeutului. El a negat că ar fi avut o relaţie cu ea. Iar martora care a sugerat că era ceva între ei nu prezintă niciun fel de încredere, din ce zice dumneaei. O alcoolică. Cu posibile probleme psihice. Nu mi‐a zis numele martorei, dar să înţeleg că vorbea despre tine, nu?
   - Dar... nu, încerc eu să spun. Nu sunt... nu băusem nimic când i‐am văzut. Era opt şi jumătate dimineaţa, spun eu, ca şi cum ar însemna ceva chestia asta. Plus că au găsit dovezi, aşa au zis la ştiri. Că au găsit...
   - Insuficiente dovezi.
   Şi mi‐a închis telefonul.

        Vineri, 26 iulie 2013
   Dimineaţa
   Nu mai călătoresc spre biroul meu imaginar. Am renunţat să mă mai prefac. Abia dacă mă deranjez să mă dau jos din pat. Cred că miercuri m‐am spălat pe dinţi ultima dată. Încă mă mai prefac că sunt bolnavă, deşi sunt sigură că nu păcălesc pe nimeni.
   Nu pot să fac faţă gândului că aş putea să mă ridic din pat, să mă îmbrac, să mă sui în tren, să ajung la Londra, să umblu aiurea pe străzi. E şi aşa destul de greu când e soare afară, însă pe ploaia asta e imposibil. Azi e a treia zi de ploaie rece, neîntreruptă, de neînvins.
   Am probleme cu somnul şi nu doar din cauza băuturii, ci din cauza coşmarurilor. Sunt blocată undeva, ştiu că se apropie cineva şi că există o cale de scăpare, ştiu că există, ştiu că am văzut‐o înainte, doar că nu reuşesc să găsesc drumul către ea, şi când bărbatul mă ajunge din urmă, nu pot să strig.
   Încerc - trag aer în plămâni şi mă chinui să‐l dau afară - dar nu iese niciun sunet, ci doar un hârâit aspru, asemenea unui om care se luptă să respire.
   Câteodată, în coşmarurile mele, mă trezesc în pasajul subteran de lângă Blenheim Road, iar calea de întoarcere e blocată şi nu pot să înaintez pentru că e ceva acolo, cineva care mă aşteaptă, şi mă trezesc cuprinsă de o groază pură.
   N‐o vor găsi niciodată. Cu fiecare zi, cu fiecare oră care trece, sunt din ce în ce mai sigură. Va deveni unul dintre acele nume, cazul ei va fi una dintre acele poveşti: s‐a pierdut, a dispărut, cadavrul n‐a mai fost găsit niciodată. Iar lui Scott nu i se va face niciodată dreptate, nu va avea niciodată linişte. Nu se va găsi niciodată trupul pe care să‐l plângă; nu va şti niciodată ce s‐a întâmplat cu ea. Nu va cunoaşte niciodată pacea sfârşitului. Nu există agonie mai mare, nimic nu poate fi mai dureros decât să nu ştii ce s‐a întâmplat, o agonie care nu se va termina niciodată.
   I‐am scris. Am recunoscut că am o problemă, apoi am minţit din nou, spunându‐i că totul e sub control, că primesc ajutor. I‐am spus că nu am probleme psihice.
    De fapt, nici nu mai ştiu dacă e adevărat sau nu. I‐am spus că sunt foarte sigură de ce‐am văzut şi că nu eram beată când am văzut ce‐am văzut. Măcar atâta lucru ştiu că e adevărat. Nu mi‐a răspuns. Nici nu mă aşteptam să‐mi răspundă. Nu mai am acces la el, nu am voie în preajma lui. Lucrurile pe care vreau să i le spun... nu i le pot spune niciodată. Nu pot să scriu ce am de zis, n‐ar ieşi cum trebuie. Vreau să ştie cât de rău îmi pare că n‐a fost suficient să‐i îndrept spre Kamal, să le spun, uitaţi‐vă, ăsta e.
   Trebuia să fi văzut ceva. Sâmbătă seara ar fi trebuit să am ochii larg deschişi.

        Seara
   Sunt udă leoarcă, îngheţată până în măduva oaselor, cu buricele degetelor albite de frig şi încreţite, iar capul îmi bubuie de mahmureala care m‐a lovit pe la vreo cinci şi jumătate. Ceea ce are sens, având în vedere că m‐am apucat de băut pe la amiază. Am ieşit să‐mi iau încă o sticlă, dar am fost deturnată de un bancomat care mi‐a trântit mult-anticipata ripostă: fonduri insuficiente.
   După asta, m‐am plimbat. Am mers în neştire vreo oră, prin ploaia torenţială. Centrul pietonal al oraşului Ashbury era acum numai al meu. Decisesem, undeva în timpul plimbării mele, că trebuie să fac ceva. Trebuie să mă revanşez pentru comportamentul meu nepotrivit.
   Acum, udă până la piele şi aproape trează, o să‐l sun pe Tom. Nu vreau să ştiu ce am făcut sau ce am spus în acea sâmbătă noapte, dar trebuie să aflu. Nu ştiu din care motiv, dar sunt convinsă că e ceva ce nu ştiu, ceva vital.
   Poate că e doar încă un episod de înşelare de sine, încă o tentativă de a‐mi dovedi mie însămi că nu sunt bună de nimic. Dar poate că e ceva real.
   - De luni tot încerc să dau de tine, spune Tom, când răspunde la telefon. Am sunat la tine la birou, adaugă el şi lasă tăcerea să‐şi facă datoria.
    M‐a prins pe picior greşit, mi‐e ruşine, mi‐e jenă de mine.
   - Trebuie să vorbim, îi zic, despre sâmbătă-noapte. Acea sâmbătă-noapte.
   - Despre ce vorbeşti? Eu trebuie să vorbesc cu tine despre luni, Rachel. Ce dracu’ căutai acasă la Scott Hipwell?
   - Asta nu e important, Tom...
   - Ba bine că nu, fir‐ar să fie. Ce căutai acolo? Tu îţi dai seama sau nu că tipul ar putea fi... Nu ştim nimic cu certitudine, nu‐i aşa? Poate că i‐a făcut ceva. Ar fi putut s‐o facă, nu crezi? Ar fi putut să‐i facă ceva soţiei lui.
   - Nu i‐a făcut nimic soţiei lui, îi spun eu, sigură pe mine. Nu el e vinovatul!
   - De unde dracu’ ştii tu asta? Rachel, ce se întâmplă?
   - Eu doar... Trebuie să mă crezi pe cuvânt. Dar nu de asta te‐am sunat. Trebuie să vorbesc cu tine despre sâmbăta aceea. Despre mesajul pe care mi l‐ai lăsat pe telefon. Ai spus că am speriat‐o pe Anna.
   - Păi, ai speriat‐o. Te‐a văzut împiedicându‐te pe stradă, ai urlat la ea şi ai înjurat‐o. Era speriată de moarte, după tot ce s‐a întâmplat data trecută. Cu Evie.
   - Mi‐a făcut... mi‐a făcut ceva?
   - Dacă ţi‐a făcut ceva?
   - Da, mi‐a făcut mie ceva?
   - Ce să‐ţi facă?
   - Aveam o rană, Tom. La cap. Sângeram.
   - O acuzi pe Anna că te‐a atacat? Deja urla la mine de furios ce era. Pe bune, Rachel. Ajunge! Am convins‐o pe Anna - şi nu o dată - să nu se ducă la poliţie să depună plângere, dar dacă mai continui aşa... dacă ne mai hărţuieşti, dacă mai inventezi asemenea poveşti...
   - N‐o acuz de nimic, Tom. Doar că încerc să înţeleg ce s‐a întâmplat. Nu‐mi mai...
   - Nu‐ţi mai aduci aminte! Evident că nu‐ţi mai aduci aminte. Rachel nu‐şi mai aduce aminte, spune el oftând. Ascultă! Anna te‐a văzut - erai beată şi violentă. A venit acasă să‐mi spună, era supărată, aşa că am plecat după tine să te caut. Erai pe stradă. Cred că ai căzut sau cam aşa ceva. Erai foarte supărată. Te tăiaseşi la mână.
   - Nu mă tăiasem...
   - Poate, dar aveai sânge pe mână. Nu ştiu de unde. Ţi‐am spus că te duc eu acasă, dar nu voiai să auzi. Îţi pierdusei controlul, nu se mai înţelegea nimic din ce spuneai. Ai plecat, eu m‐am dus după maşină, dar când m‐am întors, dispăruseşi. Am dat o tură cu maşina, am trecut de gară, dar nu te‐am mai văzut - Anna era îngrijorată că ai rămas pe undeva prin preajmă, că o să te întorci şi o să încerci să intri în casă. Eu eram îngrijorat că o să cazi sau că o să intri în vreun bucluc... Am condus până în Ashbury. Am sunat la uşă, dar nu erai acasă. Am sunat de câteva ori. Ţi‐am lăsat un mesaj. Şi da, eram furios. În momentul ăla, mă scosesei din sărite.
   - Îmi pare rău, Tom. Chiar îmi pare rău.
   - Ştiu, zice el. Ţie întotdeauna îţi pare rău.
   - Mi‐ai zis că am ţipat la Anna, continui eu, chircindu‐mă la gândul că făcusem asta. Ce i‐am spus?
   - Nu ştiu, se stropşeşte el la mine. Ai vrea să mă duc s‐o chem la telefon, cumva? Poate că ai vrea să schimbaţi o vorbă, două, aşa, ca între fete?
   - Tom...
   - Păi, zău aşa... ce importanţă mai are acum?
   - Ai văzut‐o pe Megan Hipwell în seara aceea?
   - Nu!
   Deja pare îngrijorat.
   - De ce? Tu ai văzut‐o? Doar nu i‐ai făcut ceva, nu?
   - Nu, evident că nu.
   El a rămas tăcut un moment.
   - Păi, atunci de ce mă întrebi despre asta? Rachel, dacă ştii ceva...
   - Nu ştiu nimic, îi răspund. N‐am văzut nimic.
   - De ce te‐ai dus luni acasă la familia Hipwell? Te rog, spune‐mi - ca să pot s‐o liniştesc pe Anna. E îngrijorată.
    - Aveam ceva să‐i spun. Ceva ce am crezut că i‐ar putea fi de folos.
   - N‐ai văzut‐o, dar aveai ceva de spus care i‐ar fi putut fi de folos?
   Ezit un moment. Nu prea ştiu cât ar trebui să divulg, sau dacă nu cumva ar trebui să păstrez ce ştiu doar pentru Scott.
   - E vorba de Megan, zic eu. Avea o aventură.
   - Ia stai - o cunoşteai?
   - Puţin, zic eu.
   - De unde?
   - De la galerie.
   - Oh, zice el. Şi cine e tipul?
   - Terapeutul ei, răspund. Kamal Abdic. I‐am văzut împreună.
   - Nu, zău? Tipul pe care l‐au arestat? Credeam că i‐au dat drumul.
   - I‐au dat. Şi e numai vina mea, pentru că nu sunt un martor de încredere.
   Tom râde. E un râs blând, prietenesc, fără răutate.
   - Rachel, pe bune. Ai făcut ce trebuia, că le‐ai zis despre el. Sunt sigur că nu e vina ta.
   În fundal, aud gângurit de copil, şi Tom spune ceva departe de telefon, ceva ce nu aud.
   - Trebuie să închid, spune el.
   Mi‐l şi imaginez lăsând telefonul jos, luându‐şi fetiţa în braţe, sărutând‐o, îmbrăţişându‐şi soţia. Pumnalul din inima mea se răsuceşte, iar şi iar, şi iar.

         Luni, 29 iulie 2013
      Dimineaţa
   E 8.07 şi sunt în tren. Înapoi la biroul meu închipuit.
   Cathy a fost la Damien tot weekendul, şi când ne‐am văzut azi‐noapte, nu i‐am dat ocazia să mă apostrofeze.
   Am început imediat să‐mi cer scuze pentru comportamentul meu, i‐am spus că m‐am simţit rău, dar că sunt pe punctul de a mă pune pe picioare, de a începe un nou capitol în viaţa mea. Ea a acceptat sau s‐a prefăcut că acceptă scuzele mele. M‐a îmbrăţişat. Bunăvoinţă la cele mai înalte cote.
   Ştirile despre Megan au dispărut aproape de tot. Era un articol de analiză în Sunday Times despre incompetenţa poliţiei, cu trimiteri scurte şi la acest caz, o sursă anonimă de la Serviciul Regal de Procuratură afirmând că „acesta este doar unul dintr‐o serie de cazuri în care poliţia a arestat rapid pe cineva, doar pe baza unor dovezi nefondate sau greşite“.
   Ajungem la semnal. Simt smucitura obişnuită, împreună cu scrâşnetul familiar, iar trenul încetineşte; privesc pe fereastră, pentru că trebuie, pentru că nu pot să suport gândul să n‐o fac, dar nu mai e nimic de văzut acolo. Uşile sunt închise şi draperiile trase peste ferestre.
   Nu se mai vede nimic, doar ploaia în rafale şi apa noroioasă adunându‐se în bălţi mari în capătul grădinii.
   Dintr‐un impuls, cobor din tren la Witney. Tom nu avea cum să mă ajute, dar poate că bărbatul celălalt ar reuşi s‐o facă - tipul roşcat. Aştept să coboare pasagerii şi să dispară în pasaj, apoi mă aşez pe singura bancă acoperită de pe platformă. Poate am noroc. Poate îl văd coborând din tren. L‐aş putea urmări, să stau de vorbă cu el. Singura şansă care mi‐a mai rămas, singura carte pe care o mai pot juca. Dacă nu merge nici asta, trebuie să las totul baltă. Trebuie să renunţ.
   Trece o jumătate de oră. De fiecare dată când aud paşi pe scări, inima îmi sare din piept. De fiecare dată când aud clinchet de tocuri, sunt cuprinsă de trepidaţii.
   Dacă Anna mă vede aici, aş avea probleme serioase. Tom m‐a avertizat. A convins‐o să nu implice poliţia, dar dacă mai continui în felul ăsta...
   Nouă şi un sfert. Dacă nu începe lucrul mai târziu, înseamnă că l‐am ratat. Deja plouă foarte rău şi nu sunt în stare să mă gândesc că aş putea petrece încă o zi aiu‐ rea la Londra. Ultimii bani pe care îi mai am sunt cele zece lire împrumutate de la Cathy şi trebuie să mă ţină până îmi adun suficient curaj cât să‐i cer maică‐mii un împrumut.
   Cobor scările, intenţionând să trec pe dedesubt, pe celălalt peron şi să mă întorc în Ashbury, când, dintr‐odată, îl văd pe Scott ieşind grăbit din chioşcul de presă din faţa intrării în gară, cu haina trasă peste urechi.
   Alerg după el şi‐l prind la colţ, chiar vizavi de pasajul subteran. Îl apuc de braţ şi el se întoarce brusc, surprins.
   - Te rog, îi zic, putem să vorbim?
   - Dumnezeule mare, mârâie el nemulţumit. Ce dracu’ vrei de la mine?
   Mă dau câţiva paşi mai în spate, ridicând mâinile defensiv.
   - Îmi cer scuze, zic eu. Îmi cer scuze. Voiam doar să‐ţi spun că‐mi pare rău, să‐ţi explic că...
   Ploaia torenţială a devenit deja potop. Suntem singurii oameni de pe stradă, amândoi uzi până la piele. Scott începe să râdă. Îşi aruncă mâinile în aer şi râde în hohote.
   - Hai la mine, spune el. Altfel o să ne înecăm aici. Scott se duce sus să‐mi aducă un prosop, după ce a pus ceainicul la fiert. Casa e mai puţin îngrijită decât acum o săptămână, iar mirosul de dezinfectant a fost înlocuit de ceva mai aspru, mai natural. Într‐un colţ al camerei de zi zac nişte ziare; pe măsuţa de cafea şi pe şemineu, căni murdare.
   Scott se înfiinţează lângă mine, înmânându‐mi un prosop.
   - Da, e mizerie mare, ştiu. Maică‐mea mă înnebuneşte de cap, face curăţenie întruna, strânge după mine permanent. Ne‐am cam certat. N‐a mai venit pe‐aici de câteva zile.
   Mobilul începe să‐i sune, iar el aruncă o privire spre ecran şi‐l pune înapoi în buzunar.
   - Vorbeşti de lup. Nu se potoleşte nicio clipă, fir‐ar al naibii.
   Mă duc după el în bucătărie.
   - Îmi pare tare rău de ce s‐a întâmplat, îi zic.
   El ridică din umeri.
   - Ştiu. Oricum, nu e vina ta. Adică vreau să zic că s‐ar fi putut întâmpla şi dacă nu erai...
   - Dacă nu eram beată?
   E întors cu spatele la mine, toarnă cafeaua.
   - Păi, da. Dar, oricum, nu aveau nimic în baza căruia să‐l poată acuza.
   Îmi întinde cana de cafea şi ne aşezăm la masă. Bag de seamă că una dintre fotografiile de pe măsuţa de lângă perete e întoarsă cu faţa în jos. Scott vorbeşte în continuare:
   - Au găsit unele chestii - păr, papile dermice - în casa lui, dar el nu neagă că ea ar fi fost acolo. Bine, a negat la început, dar apoi a recunoscut că a fost acolo.
   - De ce‐a minţit?
   - Exact. A recunoscut că a fost pe la el pe‐acasă de două ori, doar ca să stea de vorbă. Nu vrea să spună despre ce - toată chestia aia cu confidenţialitatea. Părul şi papilele dermice au fost găsite la parter. N‐au găsit nimic în dormitor. Se jură pe ce are mai sfânt că nu au avut o relaţie amoroasă. Dar e un mincinos, aşa că...
   Se freacă la ochi. Chipul lui arată de parcă ar fi gata‐gata să se descompună, iar umerii îi sunt căzuţi. Ca şi cum s‐ar fi micşorat între timp.
   - În maşină au găsit urme de sânge, continuă el.
   - Dumnezeule!
   - Mda. Tipul de sânge se potriveşte cu al ei. Dar poliţia nu ştie dacă o să poată să determine ADN‐ul dintr‐o probă de sânge aşa de mică. Ni se tot spune că ar putea să nu fie nimic. Dar cum să nu fie nimic, când au descoperit sângele ei la el în maşină? întreabă el clătinând din cap. Ai avut dreptate. Cu cât aud mai multe despre tipul ăsta, cu atât sunt mai sigur.
   Se uită la mine, mă priveşte fix, pentru prima dată de când am ajuns aici:
   - I‐o trăgea, şi ea voia să pună capăt relaţiei, aşa că el... i‐a făcut ceva. Asta a fost tot. Sunt sigur de asta.
   Și‐a pierdut orice speranţă şi nu‐l condamn. Au trecut mai bine de două săptămâni şi nu şi‐a deschis telefonul, n‐a folosit cardurile de credit, n‐a retras bani de la niciun bancomat. N‐a văzut‐o nimeni. Megan nu mai e.
   - Le‐a spus poliţiştilor că e posibil să fi fugit de‐acasă, spune Scott.
   - Doctorul Abdic a zis asta?
   Scott dă din cap afirmativ.
   - Le‐a spus că nu era fericită cu mine şi că e posibil să fi plecat.
   - Încerca să îndrepte suspiciunea spre altcineva, să‐i facă să creadă că i‐ai făcut tu ceva.
   - Ştiu. Dar se pare că poliţia crede tot ce le spune ticălosul ăsta. Tipa aia, Riley... îmi dau seama după felul în care vorbeşte despre el. Îi place de el. Vai, săracul, obiditul refugiat. Îşi lasă capul în jos, chinuit. Poate că are dreptate, continuă el. Am avut cearta aia oribilă. Dar nu pot să cred... Nu era nefericită cu mine. Chiar nu era. Nu era.
   Când repetă şi a treia oară, mă întreb dacă nu cumva încearcă să se convingă pe sine.
   - Dar dacă avea o relaţie cu altcineva, atunci trebuie să fi fost nefericită, nu‐i aşa?
   - Nu neapărat, îi răspund. Poate că a fost una dintre chestiile alea - cum le zice? - de transfer afectiv. Asta e expresia pe care o folosesc, nu‐i aşa? Când un pacient dezvoltă - sau crede că dezvoltă - sentimente faţă de un psihoterapeut. Numai că, se presupune că terapeutul trebuie să reziste, să‐i arate pacientului că sentimentele respective nu sunt reale.
   Scott mă priveşte, dar am senzaţia că nu ascultă cu adevărat ce‐i spun.
   - Ce s‐a întâmplat? mă întreabă. Cu tine. Ţi‐ai părăsit soţul. Aveai pe altcineva?
   Am scuturat din cap.
   - A fost taman invers. Anna s‐a întâmplat.
   - Îmi pare rău, spune el şi se opreşte.
   Ştiu ce urmează să mă întrebe, aşa că, înainte să apuce s‐o facă, îi spun:
   - Au început de dinainte. Eram căsătoriţi încă. Episoadele mele de beţie. Asta voiai să ştii, nu‐i aşa?
   El dă din cap că da.
   -Încercam să avem un copil, continui eu, însă vocea începe să‐mi tremure.
   Şi acum, după atâta timp, de fiecare dată când vorbesc despre asta mă năpădesc lacrimile.
   - Scuză‐mă.
   - Nu‐i nimic, mă linişteşte el şi se ridică în picioare, se duce la chiuvetă şi îmi pune un pahar de apă.
   Îl aşază pe masă, în faţa mea.
   Îmi dreg vocea, încerc să par cât mai indiferentă posibil.
   - Încercam să avem un copil şi n‐am reuşit. Am intrat într‐o depresie urâtă şi am început să beau. Era greu să stai prin preajma mea, şi Tom a căutat refugiu în altă parte. Iar ea a fost mai mult decât fericită să i‐l ofere.
   - Chiar îmi pare foarte rău, e îngrozitor. Ştiu cum... Eu am vrut copii. Megan tot spunea că nu e pregătită încă.
   Acum e rândul lui să‐şi şteargă lacrimile.
  - E unul dintre lucrurile... pentru care ne certam câteodată.
   - Din cauza asta v‐aţi certat în ziua în care a plecat?
   El oftează, împingându‐şi scaunul şi ridicându‐se în picioare.
   - Nu, spune el şi îmi întoarce spatele. A fost altceva. Seara
   Când ajung acasă, Cathy mă aşteaptă. E în bucătărie, în picioare, bea nervoasă dintr‐un pahar de apă.
   - Ai avut o zi bună la birou? mă întreabă ea, cu buzele strânse, nemulţumită.
   Ştie...
   - Cathy...
   - Damien a avut o întâlnire azi, lângă Euston. La plecare, a dat nas în nas cu Martin Miles. Dacă ţii tu bine minte, ei se ştiu oarecum, de pe vremea când Damien lucra la Laing Fund Management. Martin a fost PR la ei.
   - Cathy...
   Ia încă o înghiţitură de apă.
   - N‐ai mai lucrat acolo de luni bune! Luni de zile! Ai idee cam cât de prost mă simt? Cât de prost s‐a simţit Damien? Spune‐mi, te rog, te rog din suflet, că ai o altă slujbă de care nu mi‐ai zis până acum. Spune‐mi că nu te‐ai prefăcut că te‐ai dus la muncă. Că nu m‐ai minţit în halul ăsta - zi după zi după zi - în tot acest timp.
   - N‐am ştiut cum să‐ţi spun...
   - N‐ai ştiut cum să‐mi spui? Ce‐ai zice de: Cathy, am fost dată afară pentru că m‐am dus beată la muncă? Ce zici de asta?
   Tresar şi Cathy se înmoaie puţin.
    - Îmi pare rău, dar, pe bune, Rachel, spune ea şi chiar e prea bună cu mine. Ce‐ai făcut în tot acest timp? mă întreabă. Unde ai fost? Ce‐ai făcut toată ziua?
   - Mă plimb. Mă duc la bibliotecă. Iar câteodată...
   - Te duci în pub?
   - Câteodată. Dar...
   - De ce nu mi‐ai spus? Se apropie de mine şi‐şi pune mâinile pe umerii mei. Ar fi trebuit să‐mi spui.
   - Mi‐a fost ruşine, îi zic şi încep să plâng.
   E urât şi umilitor, dar încep să bocesc de‐a binelea.
   Şi suspin, şi oftez, şi biata Cathy mă ţine în braţe şi mă mângâie pe păr şi‐mi spune că totul o să fie OK. Mă simt mizerabil. Mă urăsc mai mult ca niciodată.
   Mai târziu, pe canapea, cu Cathy lângă mine, bând ceai, îmi spune ce o să urmeze. O să termin cu băutura, o să‐mi actualizez CV‐ul, o să‐l contactez pe Martin Miles şi o să‐l implor să‐mi dea o recomandare. O să încetez să mai arunc banii pe fereastră pe drumurile dus‐întors, la Londra, pe călătoriile cu trenul care n‐au niciun sens.
   - Pe bune, Rachel, nu înţeleg cum ai reuşit să faci chestia asta atâta vreme.
   Ridic din umeri.
   - Dimineaţa iau trenul de 8.04, iar seara mă întorc cu cel de 17.56. Ăsta e trenul meu. Cel cu care merg mereu. Asta fac.

        Joi, 1 august 2013
    Dimineaţa
   Ceva îmi acoperă faţa şi nu pot să respir, mă sufoc.
   Când reuşesc, în cele din urmă, să mă smulg din vis, mă lupt să trag aer în plămâni şi simt că mă doare în piept.
   Mă ridic în capul oaselor, cu ochii mari cât cepele şi văd ceva mişcându‐se într‐un colţ al camerei, o întunecime densă care creşte întruna, încât aproape că îmi vine să urlu - şi apoi mă trezesc, şi în colţ nu mai e nimic, însă eu chiar stau în capul oaselor, iar obrajii îmi sunt scăldaţi de lacrimi.
   Aproape că a răsărit soarele, lumina de‐afară abia începe să se dezmorţească în tonuri de cenuşiu, iar ploaia care ţine de câteva zile bune continuă să bată în fereastră.
   Nu mă mai culc la loc, nu mai am cum, pentru că inima îmi bubuie atât de tare, că mă doare.
   Cred, deşi nu sunt convinsă, că mai am nişte vin, jos. Nu‐mi amintesc să fi terminat a doua sticlă. E cald, probabil, pentru că n‐am băgat vinul în frigider; dacă fac asta, Cathy îl varsă în chiuvetă. Vrea foarte mult să‐mi revin, dar deocamdată lucrurile nu merg conform cu planurile ei. În hol e un dulăpior în care e ascuns aparatul de măsurat gazele. Dacă mai e vin pe undeva prin casă, acolo trebuie să‐l fi pus.
   Mă strecor pe palier şi merg în vârful picioarelor, prin semiîntuneric. Deschid dulăpiorul şi scot de‐acolo sticla; e dezamăgitor de uşoară, n‐a rămas mai mult de un pahar. Dar tot e mai bun decât nimic. Torn vinul într‐o cană (în cazul în care Cathy apare de la etaj, pot să mă prefac că beau ceai) şi pun sticla în coşul de gunoi (o ascund bine sub o cutie de lapte şi o pungă de chipsuri).
   Ajunsă în camera de zi, deschid televizorul, opresc sunetul şi mă aşez pe canapea.
   Trec în revistă canalele - nu sunt decât programe pentru copii şi reclame - şi, brusc, am în faţa ochilor pădurea de la Corly, care e la mică distanţă de aici: poţi s‐o vezi din tren. Pădurea de la Corly, ploaia torenţială, câmpurile dintre linia copacilor şi şinele de tren complet inundate...

       Nu ştiu de ce îmi ia aşa de mult timp să‐mi dau seama ce se întâmplă.
   Timp de zece secunde, cincisprezece, douăzeci, mă uit la maşini şi la banda albastră cu alb, şi la cortul alb din fundal şi simt că respiraţia mi‐e din ce în ce mai sacadată, până când realizez că nu mai respir deloc.
   Ea e. A fost în pădure în tot acest timp, dincolo de calea ferată, foarte aproape de‐aici. Am trecut pe lângă acele câmpuri în fiecare zi, dimineaţa şi seara, călătorind cu trenul, neştiind nimic.
   În pădure.
   Îmi imaginez un mormânt săpat sub tufişurile pitice şi acoperit în grabă. Îmi imaginez cele mai urâte lucruri, nişte orori imposibile - trupul ei atârnând în ştreang, undeva în adâncul pădurii, unde nimeni nu intră niciodată.
   Poate că nu e ea. Poate că e altcineva. Dar ştiu că nu e altcineva.
   Acum, pe ecran e un reporter, un brunet cu părul lins, dat pe spate. Dau sonorul mai tare şi‐l ascult: relatează ceea ce ştiu deja, ceea ce simt deja - că nu eu eram cea care nu putea respira, era Megan.
   - Aşa e, spune reporterul, vorbind cu cineva din studio, cu mâna lipită de ureche. Poliţia tocmai a confirmat că a fost descoperit cadavrul unei femei sub apele care inundă câmpul de la poalele pădurii Corly, care se află la mai puţin de zece kilometri de casa lui Megan Hipwell. Doamna Hipwell, după cum ştiţi, a dispărut la începutul lunii iulie - mai exact, pe treisprezece iulie - şi de atunci nu se mai ştie nimic de ea. Detectivii susţin că trupul neînsufleţit, care a fost descoperit de câinii poliţiei la primele ore ale dimineţii, trebuie să fie identifi‐ cat conform protocolului; cu toate acestea, poliţia e de părere că e vorba de Megan. Soţul doamnei Hipwell a fost informat.
   Tace o vreme. Reporterul din studio îl întreabă ceva, dar nu aud din cauza sângelui care îmi pulsează în vene.
   Duc cana la gură şi beau tot pe nerăsuflate.
   Reporterul de pe teren începe să vorbească iar.
   - Da, Kay, aşa e. S‐ar părea că trupul a fost îngropat în pădure, probabil de ceva timp, şi că a fost scos la suprafaţă de ploaia torenţială de care am avut parte în ultima vreme.
   E mult mai rău, infinit mai rău decât mi‐am imaginat. O văd acum, cu chipul distrus, acoperit de noroi, cu braţele palide, întinzându‐le, ridicându‐le ca şi cum ar fi săpat pământul cu unghiile, ca să iasă din mormânt.
   Simt în gură un lichid fierbinte - fierea şi vinul amar - şi alerg sus, să vomit.

         Seara
    Am rămas în pat tot restul zilei. Am încercat să‐mi fac ordine în gânduri. M‐am străduit să pun cap la cap, din amintiri, din bucăţi de vise, tot ce s‐a întâmplat în acea sâmbătă noaptea. În încercarea de a înţelege, de a vedea totul clar, am pus pe hârtie tot ce ştiam. Scârţâitul peniţei pe coală îmi părea ca o şoaptă străină la ureche; îmi ridica părul pe ceafă, îmi dădea senzaţia că mai era cineva în apartament, chiar dincolo de uşă; pur şi simplu, nu reuşeam să scap de imaginea ei.
   Aproape că mi‐era frică să deschid uşa de la dormitor, dar când am deschis‐o, nu era nimeni acolo, evident. Am coborât iar şi am deschis televizorul. Aceleaşi imagini: pădurea inundată, maşinile de poliţie pe drumul noroios, cortul alb, îngrozitor, totul învăluit într‐o ceaţă cenuşie şi apoi, dintr‐odată, Megan, zâmbind camerei, încă frumoasă, neatinsă. Apoi Scott, cu capul plecat, ferindu‐se de fotografi, încercând să ajungă până la uşa casei lui, cu Riley lângă el. Apoi, biroul lui Kamal. Totuşi, nici urmă de el.
   Nu voiam să aud comentariile, dar trebuia să dau mai tare, să fac orice, numai să nu mai aud ţiuitul acela în urechi. Poliţia zicea că femeia, încă neidentificată oficial, e moartă de ceva timp, posibil de câteva săptămâni. De asemenea, spunea că încă nu s‐a stabilit cauza decesului.
   Că nu sunt dovezi că mobilul crimei ar fi fost unul sexual.
   Mi se pare o prostie să declari aşa ceva. Ştiu ce vor să spună - vor să spună că nu cred că a fost violată, ceea ce e o binecuvântare, evident, dar asta nu înseamnă că mobilul crimei n‐a fost unul sexual. Mie mi se pare că doctorul Kamal o dorea şi că n‐o putea avea, probabil că ea a încercat să pună punct şi el n‐a putut suporta ideea.
   Ăsta e un mobil sexual, nu‐i aşa?
   Nu mai suport să mă uit la ştiri, aşa că mă duc sus şi mă ghemuiesc sub pătură. Îmi golesc geanta pe pat, răscolesc notiţele pe care le‐am mâzgălit pe bucăţi de hârtie, toate detaliile care îmi veniseră în minte, toate amintirile care se foiau în mintea mea ca nişte umbre, şi mă întreb de ce fac toate astea? Cu ce scop anume?

                          Megan

         Joi, 13 iunie 2013
      Dimineaţa
   Nu pot să dorm în căldura asta. Simt târându‐se pe pielea mea tot felul de gândaci invizibili, pe piept am o iritaţie, nu reuşesc să mă relaxez. Iar Scott pare să radieze căldură; a sta lângă el e ca şi cum ai sta la gura sobei.
   Nu am cum să stau suficient de departe de el şi mă trezesc pe marginea patului, cu cearşafurile aruncate de pe mine. E insuportabil. M‐am gândit să mă duc pe salteaua japoneză din camera de oaspeţi, dar el nu poate să accepte ideea să se trezească şi să nu fiu lângă el, ceea ce duce, întotdeauna, la o ceartă oarecare. De obicei, e vorba de transformarea camerei de oaspeţi în altceva sau la cine mă gândeam în timp ce stăteam întinsă acolo, singură.
   Câteodată vreau să ţip la el, lasă‐mă‐n pace! Lasă‐mă! Lasă‐mă să respir! Aşa că nu pot să dorm şi sunt furioasă.
   Mă simt de parcă deja ne certăm, deşi cearta n‐a început decât în imaginaţia mea.
   Iar în mintea mea, gândurile sunt într‐un iureş continuu.
   Simt că mă sufoc.
   Când a devenit casa aşa de afurisit de mică? Când a devenit viaţa mea atât de plicticoasă? Asta e tot ce‐am vrut de la mine? Nu‐mi mai aduc aminte. Tot ce ştiu e că acum câteva luni începusem să mă simt mai bine, iar acum nu pot să gândesc şi nu pot să dorm şi nu pot să pictez, iar nevoia de a fugi devine copleşitoare.
   Noaptea, cu ochii pe pereţi, pot s‐o aud, tăcută şi totuşi neînduplecată, de netăgăduit, o şoaptă a minţii mele: Strecoară‐te, fugi! Când închid ochii îmi vin în minte imagini ale vieţilor trecute şi viitoare, ale lucrurilor pe care le‐am visat şi le‐am dorit, pe care le‐am avut, dar cărora le‐am dat cu piciorul.
   Nu reuşesc să mă simt bine în pielea mea, pentru că oriunde mă îndrept, dau numai de ziduri: galeria închisă, casele de pe drumul ăsta, atenţia sufocantă a femeilor anoste de la ora de pilates, cărarea din fundul grădinii, şinele de tren care duc întotdeauna pe cineva undeva, reamintindu‐mi, iarăşi şi iarăşi, de câteva zeci de ori pe zi, că eu nu mă duc nicăieri.
   Simt că înnebunesc.
   Şi totuşi, cu doar câteva luni în urmă mă simţeam mai bine, mă făcusem mai bine. Eram bine. Dormeam.
   Nu trăiam cu teama coşmarurilor. Puteam să respir. Da, voiam să fug departe. Câteodată. Dar nu în fiecare zi.
   Faptul că stăteam de vorbă cu Kamal mă ajuta, n‐am cum să neg chestia asta. Îmi plăcea să vorbesc cu el. Îmi plăcea de el. Mă făcea mai fericită. Iar acum am senzaţia că totul a rămas în aer - fără să trăim profund. E numai vina mea, evident, pentru că m‐am purtat atât de stupid, ca un copil, pentru că nu aveam chef să fiu respinsă. Trebuie să învăţ să pierd mai uşor. Acum mă simt prost, mi‐e ruşine. Îmi ard obrajii numai când mă gândesc la asta. Nu vreau să rămână ultima impresie pe care şi‐o face despre mine. Vreau să mă înţeleagă din nou, să mă înţeleagă mai bine. Şi simt că, dacă m‐aş duce la el, m‐ar ajuta.
   Trebuie să ajung la finalul acestei poveşti. Trebuie să spun cuiva, doar o dată. Să rostesc cuvintele cu voce tare.
   Dacă nu dau răul afară din mine, o să mă devoreze. Golul din mine, pe care mi l‐au lăsat, se face din ce în ce mai mare, până când o să mă înghită de tot.
   Trebuie să‐mi calc pe mândrie, să nu‐mi fie ruşine şi să mă duc să‐l văd. O să mă asculte. O să‐l fac să mă asculte.

      Seara
   Scott crede că sunt la cinema cu Tara. Stau în faţa apartamentului lui Kamal de cincisprezece minute, încercând să mă conving să bat la uşă. Mi‐e atât de frică de felul în care se va uita la mine, după tot ce s‐a întâmplat ultima dată!
   Trebuie să‐i demonstrez că îmi pare rău, aşa că m‐am pregătit anume pentru acest moment: haine simple, blugi şi tricou, aproape fără niciun machiaj. Trebuie să înţeleagă că nu încerc să‐l seduc.
   Simt inima cum stă să‐mi sară din piept când urc treptele spre uşa de la intrare şi apăs butonul soneriei.
   Nu‐mi răspunde nimeni. Luminile sunt aprinse, dar nu vine nimeni să‐mi deschidă. Poate că m‐a văzut afară, dând târcoale; poate că e sus, sperând că, dacă mă ignoră, plec. Dar nu plec nicăieri. El nu ştie cât de hotărâtă pot să fiu. Odată ce îmi pun ceva în minte, nu‐mi poate sta nimeni în cale.
   Sun din nou, şi apoi a treia oară şi, în cele din urmă, aud paşi pe scări şi uşa se deschide. E îmbrăcat în pantaloni de trening şi un tricou alb. E desculţ, cu părul ud, cu faţa roşie şi transpirată.
   - Megan. E surprins, dar nu mânios, ceea ce e un început bun. Eşti OK? E totul în regulă?
   - Îmi pare rău, îi spun eu, şi el îmi face loc să trec.
   Îi sunt atât de recunoscătoare, încât aproape că‐l iubesc.
   Mă conduce în bucătărie. Încăperea e într‐un hal fără de hal: grămezi de veselă murdară pe masă şi pe chiuvetă, cutii de carton de la mâncare livrată, dând pe‐afară din coşul de gunoi. Mă întreb dacă nu cumva e deprimat.
   Rămân în uşă; el se reazemă de dulapurile din faţa mea şi‐şi încrucişează braţele la piept.
  - Cu ce te pot ajuta? mă întreabă.
   Chipul lui are o expresie căutată, perfect neutră, chipul terapeutului. Îmi vine să mă duc să‐l ciupesc, să‐l fac să zâmbească.
  - Trebuie să‐ţi spun că..., încep eu şi apoi mă opresc, pentru că nu pot să intru, chiar aşa, în miezul problemei, am nevoie de un preambul. Aşa că schimb tactica. Vreau să‐mi cer scuze, îi zic, pentru ce s‐a întâmplat. Ultima dată.
   - Nu‐i nimic, spune el. Nu‐ţi face griji în privinţa asta. Dacă ai nevoie să stai de vorbă cu cineva, te pot recomanda cuiva, însă eu...
   - Kamal, te rog.
   - Megan, nu‐ţi mai pot oferi consiliere de azi înainte.
   - Ştiu. Ştiu asta. Dar nu pot să o iau de la capăt cu altcineva. Nu pot. Am ajuns atât de departe! Eram atât de aproape. Trebuie doar să‐ţi spun. O singură dată. Şi apoi voi dispărea, îţi promit. N‐o să te mai deranjez.
   El îşi lasă capul într‐o parte. Nu mă crede, îmi dau seama că nu mă crede. Se gândeşte că, dacă mă primeşte înapoi acum, n‐o să mai scape de mine niciodată.
   - Te rog, ascultă‐mă. Chestia asta n‐o să dureze o veşnicie; am nevoie doar să mă asculte cineva.
   - Soţul tău? mă întreabă el, şi eu scutur din cap.
   - Nu pot... lui nu‐i pot spune. Nu după atâta timp. El n‐ar... N‐ar putea să se mai uite la mine dacă‐i spun. Aş fi o cu totul altă persoană pentru el. N‐ar fi în stare să mă ierte. Te implor, Kamal. Dacă nu elimin otrava asta, n‐o să mai dorm niciodată. Te rog să mă asculţi, ca prieten, nu ca psihoterapeutul meu.
   Se întoarce cu spatele la mine, cu umerii uşor lăsaţi şi se gândeşte. Simt că voinţa mă părăseşte. Apoi, el deschide un dulap şi scoate două pahare fără picior.
   - Ca prieten, atunci. Bei un vin?
   Mă conduce în sufragerie. Slab luminată de lămpi standard, are acelaşi aer de neglijenţă domestică, asemenea bucătăriei. Ne aşezăm faţă în faţă la măsuţa de sticlă pe care se află, claie peste grămadă, teancuri de reviste şi meniuri pentru comandat mâncare acasă. Ţin strâns paharul, cu amândouă mâinile. Iau o gură de vin. E roşu, e rece şi aspru. Înghit, mai iau încă o gură. El aşteaptă să încep eu, dar e greu, mai greu decât am crezut că o să fie.
   Am ţinut secretul atâta vreme - un deceniu, mai mult de o treime din viaţa mea. Nu e atât de uşor să renunţ la el acum. Tot ce ştiu e că trebuie să încep să vorbesc. Dacă n‐o fac acum, s‐ar putea să nu mai am niciodată curajul să spun cuvintele astea cu voce tare, s‐ar putea să le pierd, pur şi simplu, s‐ar putea să‐mi rămână lipite de cerul gurii şi să mă sugrume în somn.
   - După ce am plecat din Ispwich, m‐am mutat cu Mac, în cabana lui, la marginea oraşului Holkham, la capătul liniei. Ţi‐am mai spus asta, nu‐i aşa? Era un loc izolat de lume, cel mai apropiat vecin era la câţiva kilometri şi cel mai apropiat magazin la încă vreo câţiva kilometri. La început, dădeam multe petreceri, erau mulţi oameni care veneau şi rămâneau la noi peste noapte, pe canapea sau în hamacul din curte, dacă era vară. Dar ne săturaserăm de asta şi, în cele din urmă, Mac a reuşit să se certe cu toată lumea, aşa că oamenii au încetat să mai apară şi am rămas numai noi doi.
   Treceau zile întregi şi nu vedeam ţipenie de om. Când mă gândesc acum la chestia asta, mi se pare ciudat, dar atunci aveam nevoie de asta, după toate câte se întâmplaseră - după Ipswich, după toţi acei bărbaţi, toate chestiile pe care le făcusem. Îmi plăcea aşa, doar eu şi Mac, şi bătrânele şine de cale ferată, şi iarba şi dunele de nisip, şi marea neliniştită şi cenuşie.
   Kamal îşi lasă capul spre umăr şi îmi zâmbeşte. Simt că iau foc.
   - Sună frumos. Dar nu crezi că e prea romantic? Marea neliniştită şi cenuşie?
   - Lasă asta, îi spun, făcându‐i semn s‐o lase baltă. Şi nu, în niciun caz. Ai fost vreodată în nordul Norfolkului? Nu e ca în Marea Adriatică. Acolo, marea e neliniştită şi perpetuu cenuşie.
   Îşi ridică mâinile, zâmbind.
   - OK.
   Brusc, mă simt mult mai bine, gâtul şi umerii mi se relaxează. Iau încă o gură de vin; e mai puţin amar acum.
  - Am fost fericită cu Mac. Ştiu că nu pare genul de loc care să‐mi placă mie, genul de viaţă care să mă încânte, dar după moartea lui Ben şi după tot ce‐a urmat, chiar a fost. Mac m‐a salvat. M‐a luat la el, m‐a iubit, m‐a făcut să mă simt în siguranţă. Şi nu era plicticos. Şi, ca să fiu perfect cinstită, luam amândoi foarte multe droguri, aşa că e greu să fii plictisit când eşti permanent luat de val. Eram fericită. Eram cu adevărat fericită.
   Kamal dă din cap afirmativ.
   - Înţeleg, deşi nu sunt convins că era chiar fericire, spune el. Nu genul de fericire care să reziste în timp, care să te hrănească.
   - Aveam şaptesprezece ani, râd eu. Eram cu un bărbat care mă făcea să mă simt în al nouălea cer, care mă adora. Scăpasem de părinţi, scăpasem de casa în care totul, absolut totul îmi amintea de fratele meu mort. Nu aveam nevoie ca fericirea să reziste în timp, să mă hrănească. Aveam nevoie să fiu fericită, acolo şi atunci.
   - Şi ce s‐a întâmplat?
   În momentul acela, am avut senzaţia că s‐a întunecat în cameră. Iată‐ne, am ajuns la momentul despre care nu vorbesc niciodată.
   - Am rămas însărcinată.
   El îmi face semn din cap să continui. O parte din mine vrea ca el să mă oprească, să‐mi pună mai multe întrebări, dar n‐o face, ci doar aşteaptă. Întunericul devine mai dens.
   - Când mi‐am dat seama, era prea târziu să... să scap de el. De ea. Asta aş fi făcut dacă n‐aş fi fost atât de cretină, atât de oarbă la tot ce se petrecea. Adevărul e că niciunul din noi nu şi‐a dorit un copil.
   Kamal se ridică în picioare, se duce spre bucătărie şi revine cu câteva şerveţele de hârtie cu care să‐mi şterg ochii. Mi le întinde şi se aşază. Durează însă până reuşesc să vorbesc iar. Kamal stă pe scaun, la fel ca în timpul şedinţelor noastre, cu ochii ţintă la mine, cu mâinile împreunate în poală, răbdător, nemişcat.
   Nemişcarea, pasivitatea aceea a lui trebuie să‐i ceară un extraordinar autocontrol; trebuie să fie epuizant să fii aşa.
   Picioarele îmi tremură, genunchii îmi zvâcnesc, ca şi cum aş fi o marionetă mânuită de un păpuşar. Mă ridic în picioare ca să nu mai tremur. Merg până la uşa de la bucătărie şi înapoi, scărpinându‐mi palmele.
   - Eram amândoi atât de proşti, îi spun. Nu eram conştienţi de ce se întâmpla, noi continuam să trăim la fel. Nu m‐am dus la doctor, n‐am mâncat ce trebuia, n‐am luat suplimentele necesare, n‐am făcut nimic din ce trebuia să fac. Am continuat să ne trăim vieţile. M‐am îngrăşat din ce în ce mai mult, am devenit din ce în ce mai greoaie şi mai obosită, eram amândoi nervoşi şi ne certam întruna, dar, până în momentul în care a apărut pe lume copila, nu s‐a schimbat nimic esenţial.
   Mă lasă să plâng. În timp ce eu plâng, el mută scaunul mai aproape şi se aşază lângă mine, astfel încât genunchii lui aproape că îmi ating coapsa. Se apleacă spre mine. Nu mă atinge, dar trupurile noastre sunt aproape.
   Îi simt parfumul, curat, în încăperea asta murdară, puternic şi astringent.
   Vocea mea e acum doar o şoaptă, pentru că nu mi se pare corect să spun cuvintele astea cu voce tare.
   - Am născut‐o acasă, continui. Era stupid, dar mi‐era frică de spitale la vremea aceea, pentru că ultima dată când intrasem într‐unul fusese când a murit Ben. Plus că nu m‐am dus la nicio ecografie. Am fumat, am şi băut un pic şi nu eram în stare să fac faţă predicilor. Nu puteam face faţă la nimic, de altfel. Cred că... chiar până la sfârşit, nu mi se părea că era real, că se întâmpla ceea ce era pe punctul de a se întâmpla. Mac avea o prietenă, asistentă, care făcuse nişte cursuri de moaşă sau cam aşa ceva. A venit pe la noi şi a fost bine. N‐a fost chiar aşa de rău. Adică a fost oribil, evident, am avut dureri, am fost speriată, dar... fetiţa a venit pe lume. Era atât de mică! Nu‐mi amintesc exact ce greutate avea. E groaznic, nu‐i aşa?
   Kamal nu mai zice nimic, nici nu se mişcă.
   - Era frumoasă, continui eu. Avea ochii închişi la culoare şi părul blond. Nu plângea foarte mult, dormea bine, chiar de la bun început. Era un copil bun. O fetiţă bună.
   M‐am oprit o clipă, apoi:
   - M‐am aşteptat ca totul să fie îngrozitor de greu, dar n‐a fost aşa.
   E încă şi mai întuneric, sunt convinsă, dar când ridic ochii, Kamal e acolo, cu ochii aţintiţi la mine, cu privirea blândă. Mă ascultă. Vrea să‐i spun. Mi s‐a uscat gura, aşa că mai iau o înghiţitură de vin. Mă doare când înghit.
   - I‐am pus numele Elisabeth. Libby.
   E atât de ciudat să‐i spun numele cu voce tare, după atâta vreme!
   - Libby, îi pronunţ din nou numele, bucurându‐mă de felul în care sună.
    Vreau să‐i spun numele iarăşi şi iarăşi. Kamal se întinde spre mine, îmi ia mâna într‐a lui, cu degetul mare pe încheietură, simţindu‐mi pulsul.
   - Într‐o zi, m‐am certat cu Mac. Nu‐mi aduc aminte despre ce. Ne mai certam din când în când - mici şicane care se transformau în certuri mari, nimic fizic, nimic atât de grav, dar urlam unul la celălalt şi eu îl ameninţam că plec, sau pleca el pur şi simplu şi nu‐l mai vedeam două zile. Era prima dată când se întâmpla de când se născuse Libby - prima dată când a plecat şi m‐a lăsat singură. Ea avea doar câteva luni. Prin acoperiş picura.
   Îmi aduc aminte chestia asta: sunetul picăturilor de apă căzând în găleţile din bucătărie. Era îngrozitor de frig, vântul bătea în rafale dinspre mare; ploua de zile întregi.
   Am aprins focul în camera de zi, dar nu rezista, se tot stingea. Eram atât de obosită! Am băut ca să mă încălzesc, dar n‐am reuşit nici asta, aşa că m‐am hotărât să fac o baie fierbinte. Am luat‐o pe Libby cu mine, am pus‐o pe pieptul meu, cu capul sub bărbia mea.
   Camera se întunecă din ce în ce mai mult, până când sunt iar acolo, întinsă în apă, cu trupul ei apăsând pe al meu, cu o lumânare licărind chiar lângă capul meu. Auzeam ceara scurgându‐se, îi simţeam mirosul, iar în jurul meu aerul era rece. Îmi simt trupul greu, scufundat în apa caldă. Sunt epuizată. Şi, dintr‐odată, lumânarea se stinge şi mi se face frig. Mi‐e foarte frig, dinţii îmi clănţăne, întreg corpul mi se scutură în spasme. Până şi casa pare că se cutremură, vântul urlă, smulgând şindrila de pe casă.
   - Am adormit, spun eu, şi nu mai pot continua pentru că retrăiesc senzaţia de atunci: ea nu mai e pe pieptul meu, ci prinsă între braţul meu şi marginea căzii, cu faţa în apă. Amândouă eram îngheţate.
   Pentru un moment, niciunul dintre noi nu se mişcă.
   Nici măcar nu pot să mă uit la el, dar când o fac totuşi, el nu îşi fereşte privirea. Nu rosteşte niciun cuvânt. Mă cuprinde de după umăr şi mă trage spre el, iar eu îmi îngrop faţa la pieptul lui. Mă umplu de mirosul lui şi aştept să mă simt altfel, să mă simt mai uşoară, să mă simt mai bine sau mai rău, acum, că mai există cineva care ştie. Mă simt uşurată, cred, pentru că ştiu, din reacţia lui, că am făcut ce trebuia. Nu e furios pe mine, nu crede că sunt un monstru. Mă simt în siguranţă aici, complet în siguranţă cu el.
   Nu ştiu cât timp am stat aşa, în braţele lui, dar când îmi revin, îmi sună telefonul. Nu răspund, dar un moment mai târziu mă anunţă că a sosit un mesaj. De la Scott. Unde eşti? Şi, la câteva secunde după aceea, telefonul începe să sune din nou. De data asta, e Tara. Mă desprind din îmbrăţişarea lui Kamal şi răspund.
   - Megan, nu ştiu care‐i faza, dar trebuie să‐l suni pe Scott. M‐a sunat de patru ori. I‐am spus că ai ieşit din casă câteva minute, să te duci să iei nişte vin, dar nu mă crede. Zice că nu răspunzi la telefon.
   E nervoasă şi ştiu că ar trebui să o calmez, dar nu am energia necesară.
   - OK, îi zic. Mersi, o să‐l sun acum.
   - Megan..., încearcă ea să mai spună ceva, dar îi închid telefonul înainte să apuce s‐o facă.
   E trecut de zece. Sunt aici de mai bine de două ore.
   Îmi închid telefonul şi mă întorc spre Kamal.
   - Nu vreau să mă duc acasă, îi spun.
  El îmi face semn din cap că înţelege, dar nu mă invită să rămân. În schimb, mă asigură:
   - Poţi să te întorci aici dacă vrei. Altă dată.
   Fac un pas în faţă, micşorând distanţa dintre trupurile noastre, mă ridic pe vârfuri şi‐l sărut pe buze. Iar el nu mă respinge.

                     Rachel

        Sâmbătă, 3 august 2013
     Dimineaţa
   Am visat azi‐noapte că eram în pădure, mă plimbam.
   Era asfinţitul sau poate în zori, nu sunt sigură, şi mai era cineva cu mine. Nu puteam să văd cine, dar ştiam că e acolo, că mă ajunge din urmă. Nu voiam să fiu văzută, voiam să fug, dar nu puteam, picioarele îmi erau prea grele, şi când am încercat să ţip, nu am reuşit să scot niciun sunet.
   Mă trezesc şi văd raze albe de lumină strecurându‐se prin jaluzele. În sfârşit, s‐a oprit şi ploaia, şi‐a făcut destul damblaua. E cald în cameră; miroase îngrozitor, a stătut şi a acru - n‐am mai ieşit afară de joi. Aud dincolo de uşă vuietul aspiratorului. Cathy face curat. O să plece mai târziu; de‐abia după aceea o să mă aventurez şi eu afară din dormitor.
   Nu ştiu exact ce‐o să fac, nu reuşesc să mă pun pe picioare. Poate încă o zi în care o să beau şi, de mâine, o să‐mi bag minţile în cap.
   Telefonul bâzâie scurt, anunţându‐mă că se termină bateria. Îl iau să‐l pun la încărcat şi observ că am două apeluri ratate. Accesez căsuţa vocală. Am un mesaj.
   „Rachel, salut. Mama la telefon. Ascultă, mâine vin la Londra. Sâmbătă. Am de făcut nişte cumpărături. Am putea să ne întâlnim la o cafea? Scumpa mea, nu e un moment potrivit să vii să stai la mine acum. Ideea e că... ei bine, am un iubit şi ştii cum e la începutul unei relaţii noi. Oricum, spune ea, după ezitări, sunt de acord să‐ţi dau un împrumut pentru câteva săptămâni, până îţi revii. Vorbim mai multe mâine. OK, scumpo. Pa.“
   Va trebui să‐i spun verde‐n faţă, să‐i zic exact cât de rău stau lucrurile. Şi asta nu e o conversaţie pe care s‐o port trează. Mă chinui să mă urnesc din pat: pot să mă duc la magazin acum şi apoi să beau câteva pahare, după care să plec la Londra. Să nu mai fiu atât de agitată. Mă uit iar la telefon, să văd de la cine am apelurile pierdute.
   Numai unu e de la mama - celălalt e de la Scott. La unu fără un sfert, azi‐noapte.
   Rămân pironită locului, cu telefonul în mână, încercând să mă hotărăsc dacă să îl sun sau nu înapoi. Nu, nu acum, e prea devreme. Poate mai târziu? După un pahar totuşi, nu după două.
   Pun telefonul la încărcat, trag jaluzelele şi deschid fereastra, apoi mă duc la baie şi fac un duş rece. Îmi frec bine pielea şi părul şi încerc să nu dau atenţie vocii din cap care îmi spune cât de ciudat e să suni o femeie în mijlocul nopţii, la mai puţin de patruzeci şi opt de ore de când a fost descoperit cadavrul soţiei tale.

      Seara
   Pământul încă nu s‐a uscat de tot, dar soarele dă să iasă printre norii denşi. Mi‐am cumpărat o sticlă mică de vin - numai una. N‐ar fi trebuit, dar prânzul cu mama ar pune la încercare şi nervii celui mai fervent antialcoolic din lumea asta. Totuşi, mi‐a promis un transfer bancar de 300 de lire, aşa că n‐a fost o pierdere de vreme totală.
   N‐am recunoscut faţă de ea cât de prost stau. Nu i‐am spus că n‐am mai muncit de câteva luni bune sau că am fost dată afară (ea crede că banii sunt ca să mă ajute până când primesc salariile compensatorii pentru reducerea de post). Nu i‐am spus nici cât de prost stau la capitolul alcool, iar ea nu şi‐a dat seama singură. Cathy, în schimb, a înţeles.
   M‐am întâlnit cu ea azi‐dimineaţă, când mă pregăteam să ies pe uşă, şi mi‐a aruncat o privire urâtă, zicându‐mi: „Pentru numele lui Dumnezeu! De la ora asta?“.
   Nu pot să înţeleg de unde ştie, dar ştie de fiecare dată. Chiar şi când beau doar o jumătate de pahar, e de ajuns să se uite o clipă la mine şi ştie.
   - Îmi dau seama după ochi, spune ea, dar când mă uit eu în oglindă, mi se pare că arăt exact la fel.
   E la capătul răbdării şi nici prea mare simpatie pentru mine nu mai are. Trebuie să mă opresc. Doar că nu de azi.
   Azi nu pot. Azi e prea greu.
   Trebuia să mă fi pregătit, trebuia să mă fi aşteptat la asta, dar cumva n‐am reuşit. M‐am urcat în tren şi ea era pretutindeni, chipul ei radia din fiecare ziar: Megan cea frumoasă şi blondă, şi fericită, uitându‐se direct în obiectiv, direct în ochii mei.
   Cineva a lăsat un exemplar din The Times, aşa că am citit articolul despre ea. Azi‐noapte a fost dată publicităţii identitatea oficială a cadavrului, iar azi a apărut şi raportul autopsiei.
   Un reprezentant al poliţiei a declarat pentru ziar următoarele: „Cauza morţii doamnei Hipwell poate fi mai greu de stabilit, din cauza faptului că trupul ei a stat în aer liber multă vreme şi a fost sub ape cel puţin câteva zile la rând“.
   Mi‐e teribil de greu să mă gândesc la asta, cu fotografia ei în faţa ochilor mei. Cum arăta atunci, cum arată acum.
   Se face o referire scurtă la Kamal, la arestarea şi punerea lui în libertate şi apoi e citată o declaraţie dată de detectivul Gaskill, care spune că „se cercetează mai multe posibilităţi“, ceea ce îmi imaginez că înseamnă că nu au nici cea mai vagă idee de unde să pornească. Închid ziarul şi‐l pun pe podea, la picioare. Nu mai suport să mă uit la ea. Nu vreau să mai citesc acele cuvinte goale, lipsite de speranţă.
   Îmi sprijin capul de fereastră. În curând, vom trece prin dreptul casei de la numărul douăzeci şi trei. Arunc o privire într‐acolo, doar pentru o clipă, dar e prea departe ca să disting ceva. Mă gândesc la ziua în care l‐am văzut pe Kamal, la felul în care a sărutat‐o, la cât de nervoasă eram şi la cum am vrut să mă duc să‐i spun ce cred.
   Ce s‐ar fi întâmplat dacă aş fi făcut‐o? Ce s‐ar fi întâmplat dacă m‐aş fi dus la ei acasă, aş fi bătut la uşă şi aş fi întrebat‐o ce dracului face şi ce are de gând? Ar fi acum acolo, pe terasa ei?
   Închid ochii. La Northcote cineva urcă şi se aşază pe scaunul de lângă mine. Nu deschid ochii să văd cine e, dar mi se pare ciudat, pentru că trenul e pe jumătate gol.
   Mi se ridică părul în cap. Simt miros de aftershave şi fum de ţigară, şi mi se pare cunoscut.
   - Salut!

             Mă întorc şi dau cu ochii de tipul cu păr roşcat, cel de atunci, din gară, din acea sâmbătă. Îmi zâmbeşte, îmi întinde mâna. Sunt atât de surprinsă, încât dau mâna cu el.
   Palma lui pare aspră şi plină de bătături.
   - Îţi aduci aminte de mine?
   - Da, îi răspund, dând din cap în acelaşi timp. Da, acum câteva săptămâni, în gară.
   El mă aprobă din cap şi zâmbeşte iar.
   - Eram cam beat, spune el şi râde. Pe de altă parte, nici tu nu erai tocmai trează, nu‐i aşa, păpuşă?
   E mai tânăr decât am crezut la început, poate între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Are trăsături plăcute, dar nu e frumos, ci doar OK. Un zâmbet larg, deschis.
   Accentul e cockney sau estuar, ceva de genul ăsta. Se uită la mine ca şi cum ar şti ceva despre mine, ca şi cum ar vrea să mă necăjească puţin, prieteneşte, ca şi cum ştim amândoi aceeaşi poantă. Nu e cazul. Îmi întorc privirea.
    Ar trebui să‐i spun ceva, să‐l întreb: Ce‐ai văzut?
   - Eşti OK? mă întreabă el.
   - Da, sunt OK. Mă uit iar pe fereastră, dar îl simt cum mă priveşte fix, şi am un impuls ciudat să mă întorc spre el, să‐i adulmec hainele şi respiraţia.
   Îmi place mirosul de ţigări. Tom fuma când ne‐am cunoscut. Mai fumam şi eu din când în când câte o ţigară cu el, când ieşeam în oraş sau după câte o partidă de sex. Mirosul acesta e exotic pentru mine; îmi aduce aminte cum era când eram fericită.
   Îmi muşc buza de jos, întrebându‐mă pentru o clipă ce‐ar face dacă m‐aş întoarce spre el şi l‐aş săruta? Îl simt foindu‐se. Se apleacă spre mine, ia ziarul de la picioarele mele.
   - Naşpa rău, nu‐i aşa? Biata fată! E ciudat rău, pen’ că eram fix acolo în noaptea aia. În noaptea aia s‐a întâmplat, nu‐i aşa? Atunci a dispărut?
   E ca şi cum mi‐ar fi citit gândurile şi sunt şocată. Mă întorc brusc spre el. Vreau să‐i văd privirea.
   - Poftim?
   - Noaptea în care ne‐am întâlnit în tren... Atunci a dispărut tipa aia pe care tocmai au găsit‐o. Şi ăştia zic că ultima dată a fost văzută la ieşirea din gară. Şi mă tot gândesc, ştii, că poate am văzut‐o. Totuşi, nu‐mi amintesc. Eram pulbere, spune el, ridicând din umeri. Nu‐mi aduc aminte de nimic. Tu?
   E ciudat felul în care mă face să mă simt când spune chestiile astea. Nu ţin minte să mă mai fi simţit vreodată aşa. Nu‐i pot răspunde, pentru că deja gândurile mi‐au zburat într‐un cu totul alt loc şi nu e vorba de cuvintele pe care le rosteşte, ci de aftershave‐ul lui.
   Sub mirosul de ţigară, parfumul acela - proaspăt, aromat, de lămâie - îmi aduce în memorie o imagine a mea, lângă el, în tren, aşa cum suntem acum, numai că mergând în cealaltă direcţie, iar cineva râde foarte, foarte tare. El are mâna pe braţul meu, mă întreabă dacă nu aş vrea să ies cu el la un pahar, dar, dintr‐odată, ceva nu e în regulă. Sunt speriată, confuză. Cineva încearcă să mă lovească.
   Văd pumnul venind spre mine şi mă feresc, ridicând mâinile la cap ca să mă apăr. Nu mai sunt în tren, sunt pe stradă. Aud iar râsete sau ţipete. Sunt pe scări, pe ciment, şi totul e aşa de confuz, inima îmi bate nebuneşte în piept. Nu vreau să fiu în preajma acestui individ. Vreau să plec de lângă el.
   Mă ridic nesigură, îi spun tare „scuză‐mă“, astfel încât să mă audă şi ceilalţi pasageri, dar nu prea sunt călători în vagon, iar cine e prin preajmă nu se uită. Tipul mă priveşte surprins şi‐şi mută picioarele într‐o parte ca să mă lase să trec.
   - Scuze, drăguţă, spune el. N‐am vrut să te deranjez.
   Mă îndepărtez cât de repede pot, dar trenul se opreşte şi se leagănă, şi mai că îmi pierd echilibrul. Mă proptesc într‐un spătar de scaun, ca să nu cad. Oamenii se holbează la mine. Mă grăbesc să trec dintr‐un vagon în altul şi apoi în celălalt; continui să merg prin tren până când ajung la capătul lui. Am rămas fără suflare şi mi‐e frică.
   Nu pot să explic de ce, nu‐mi aduc aminte ce s‐a întâmplat, dar simt frica şi starea de confuzie de atunci.
   Mă aşez cu faţa spre direcţia din care am venit, astfel încât să pot să‐l văd dacă vine după mine.
   Încerc să mă concentrez, mă frec la ochi cu palmele.
   Încerc să recuperez amintirea, să văd din nou ce am văzut şi mai înainte. Îmi blestem zilele pentru că nu mă pot abţine de la băutură. Dacă aş fi avut capul limpede... dar iată, am regăsit‐o. E întuneric şi văd un bărbat care se îndepărtează. O femeie care se îndepărtează? O femeie, într‐o rochie albastră. Anna.
   Sângele îmi pulsează în cap, inima îmi bate ca un ciocan în piept. Nu ştiu dacă e ceva şi dacă ce simt e real sau nu, dacă e imaginaţie sau amintire.
   Închid ochii strâns şi încerc să simt din nou, să văd din nou, dar imaginea a dispărut.

          Anna

       Sâmbătă, 3 august 2013
    Seara
   Tom se întâlneşte cu câţiva foşti colegi de armată într‐un pub, iar Evie doarme. Eu sunt în bucătărie, cu uşile şi ferestrele închise, în ciuda căldurii. În sfârşit,  ploaia din ultima săptămână s‐a oprit; acum e cumplit de cald şi greu de respirat.
   M‐am plictisit. Nu ştiu ce‐aş putea să fac. Mă gândesc că aş putea să mă duc la cumpărături, să cheltuiesc nişte bani şi pentru mine, dar n‐am cum să fac chestia asta cu Evie. Ea se enervează şi eu mă stresez. Aşa că îmi fac de lucru prin casă. Nu pot să mă uit la televizor sau să citesc vreun ziar. Nu vreau să citesc despre asta, nu vreau să‐i văd chipul lui Megan, nu vreau să mă gândesc la asta.
   Cum aş putea să nu mă gândesc totuşi, când sunt aici, la doar patru case distanţă?
   Sun şi eu lumea să văd cine e disponibil să iasă într‐un parc, pe undeva, dar toţi au planuri. Am sunat‐o pe soră‐mea, dar evident că trebuie să‐ţi faci programare la ea cu o săptămână înainte. Şi oricum mi‐a zis că e mult prea mahmură ca să petreacă timp cu Evie. În momentul acela am simţit invidie, un dor profund după sâmbetele acelea petrecute pe canapea, citind ziare, şi o amintire vagă despre cum plecam din club cu o seară înainte.
   E stupid, de fapt, pentru că eu am acum ceva ce e de un milion de ori mai preţios şi am făcut sacrificii ca să fie totul în regulă. Acum nu trebuie decât să am grijă de ceea ce am. Aşa că, iată‐mă aici, în casa asta înăbuşitoare, încercând să nu mă gândesc la Megan. Încerc să nu mă gândesc la ea, dar tresar de fiecare dată când aud un zgomot, mă înfior de fiecare dată când trece o umbră pe sub fereastră. E insuportabil.
   Chestia la care nu pot să nu mă gândesc e faptul că în noaptea în care Megan a dispărut Rachel a fost aici, abia ţinându‐se pe picioare, beată criţă, şi apoi, pur şi simplu, a dispărut ca şi cum n‐ar fi fost. Tom a căutat‐o ore în şir, dar n‐a reuşit să dea de ea. Nu pot să nu mă întreb obsesiv ce căuta aici.
   Nu există nicio legătură între Rachel şi Megan Hipwell. Am vorbit cu o poliţistă, detectiv‐sergent Riley, despre chestia asta după ce am văzut‐o pe Rachel acasă la soţii Hipwell, iar ea mi‐a zis că nu am de ce să‐mi fac griji.
   - Tipa e o băgăcioasă, mi‐a zis ea. E o femeie singură, disperată într‐o oarecare măsură. Vrea şi ea să fie implicată în ceva.
   Probabil că avea dreptate. Dar apoi îmi aduc aminte cum a venit în casa mea, cum mi‐a luat copilul, îmi aduc aminte groaza pe care am simţit‐o când am văzut‐o ducându‐se cu Evie spre gardul grădinii. Mă gândesc la zâmbetul acela oribil, îngheţat, care îmi dă fiori pe şira spinării, zâmbetul pe care mi l‐a aruncat când eram în faţa casei Hipwell.
   Riley nu ştie cât de periculoasă poate să fie Rachel.

                    Rachel

       Duminică, 4 august 2013
    Dimineaţa
   E diferit coşmarul din care m‐am trezit azi‐dimineaţă.
   În vis, făceam ceva greşit, dar nu ştiu ce anume; tot ce ştiu e că răul nu are cum să fie îndreptat. Tot ce ştiu e că Tom mă urăşte acum, nu mai vorbeşte cu mine deloc şi a spus tuturor ce lucru îngrozitor am făcut, iar acum toată lumea s‐a întors împotriva mea: foştii colegi, prietenii mei, până şi mama. Se uită toţi la mine cu scârbă, cu dispreţ şi nimeni nu vrea să mă asculte, nimeni nu vrea să mă lase să spun cât de rău îmi pare. Mă simt cumplit, îngrozitor de vinovată, numai că nu‐mi dau seama ce‐am făcut.
   Mă trezesc şi ştiu că visul vine dintr‐o amintire mai veche, vreun păcat de demult - nu mai contează care dintre ele.
   După ce am coborât din tren ieri, am rămas o vreme în gară, la Ashbury, cincisprezece, douăzeci de minute.
   M‐am uitat să văd dacă şi tipul cu păr roşcat s‐a dat jos tot aici, dar nu era nici urmă de el. Mă tot gândeam că poate l‐am ratat, că era pe undeva pe acolo, aşteptând doar să mă îndrept spre casă ca să mă poată urmări. Mă gândeam cât de mult mi‐ar plăcea să mă năpustesc spre casă şi Tom să mă aştepte. Să fie cineva care să mă aştepte.
   M‐am dus acasă pe jos, dar nu înainte să trec pe la magazinul cu băuturi alcoolice.
   Apartamentul era gol când am ajuns eu şi îmi dădea senzaţia că cineva plecase chiar acum de‐aici, ca şi cum tocmai am ratat‐o pe Cathy, dar în biletul de pe masă îmi scria că s‐a dus să ia prânzul cu Damien în Henley şi că se întoarce seara târziu. Nu aveam stare şi mi‐era frică. Mergeam din încăpere în încăpere, ridicând lucruri, punându‐le la loc. Ceva nu era cum trebuie, dar mi‐am dat seama, în cele din urmă, că eu eram problema.
   Totuşi, tăcerea care îmi ţiuia în urechi fusese înlocuită de voci, aşa că mi‐am pus un pahar de vin şi apoi încă unul şi apoi l‐am sunat pe Scott. Apelul s‐a dus direct în căsuţa vocală: mesajul lui dintr‐o altă viaţă, vocea unui om ocupat, sigur de sine, cu o soţie superbă acasă. După câteva minute, l‐am sunat din nou. Cineva a răspuns la telefon, dar nu s‐a auzit nicio voce.
   - Alo?
   - Cine e?
   - Rachel la telefon, i‐am zis eu. Rachel Watson.
   - Oh!
   Apoi s-a auzit un zgomot pe fundal, voci, o femeie.
   Mama lui, poate.
   - M‐ai... Am ratat apelul de la tine, i‐am zis din nou.
   - Nu... Nu. Te‐am sunat? Oh! Din greşeală.
   Îmi părea jenat.
   - Nu, pur şi simplu am lăsat‐o acolo, a zis el şi mi‐a luat un moment să‐mi dau seama că nu vorbea cu mine.
   - Îmi pare tare rău, i‐am spus.
   - Da, a zis, iar vocea lui era lipsită de intonaţie, de expresie.
   - Îmi pare tare rău.
   - Mulţumesc.
   - Ai vrut să... Voiai să‐mi spui ceva?
   - Nu, cred că te‐am sunat din greşeală, a repetat el, de data asta cu mai multă convingere.
   - Oh!
   Îmi dădeam seama că era nerăbdător să scape de mine, să închidă telefonul. Ştiam că ar fi trebuit să‐l las în pace cu familia lui, cu durerea lui. Ştiam că aşa ar fi trebuit, dar n‐am făcut asta.
   - O cunoşti pe Anna? l‐am întrebat. Anna Watson.
   - Pe cine? Vrei să zici pe nevasta fostului tău soţ?
   - Da.
   - Nu. Adică, nu prea. Megan... Megan a stat câtva timp cu copilul lor anul trecut. De ce mă întrebi?
   Nu ştiu de ce îl întrebam chestia asta. Chiar nu ştiu.
   - Putem să ne vedem? l‐am întrebat. Aş vrea să vorbim despre ceva anume.
   - Despre ce?
   Părea iritat.
   - Chiar nu e cel mai potrivit moment.
   Jignită de sarcasmul lui, eram pregătită să‐i închid în nas, când a adăugat:
   - Casa mea e plină de oameni. Mâine? Vino mâine pe aici.

      Seara
   S‐a tăiat când s‐a bărbierit: are sânge pe obraz şi pe guler. Părul îi e ud, iar el miroase a săpun şi a aftershave.
   Îmi face semn din cap şi se dă la o parte din uşă, ca să intru în casă, fără să spună nimic. Casa e întunecoasă, neaerisită, draperiile din camera de zi încă sunt trase peste uşile franţuzeşti care dau în grădină. Pe dulapul din bucătărie sunt împrăştiate multe cutii din plastic, cu capac.
   - Toată lumea îmi aduce mâncare, spune Scott. Îmi face semn să mă aşez la masă, dar el rămâne în picioare, cu braţele atârnând fără vlagă pe lângă corp. Vrei să‐mi spui ceva anume?
   E pe pilot automat. Nu se uită în ochii mei. E un om sfârşit.
   - Voiam să te întreb de Anna Watson, dacă... nu ştiu. Cum era relaţia ei cu Megan? Se împăcau bine?
   El se încruntă, îşi pune mâinile pe spătarul scaunului din faţa lui.
   - Nu. Adică... ce vreau să spun e că nu se displăceau. Nu se cunoşteau foarte bine. Nu aveau o relaţie de prietenie, spune el şi umerii i se lasă şi mai grei; e epuizat. De ce mă întrebi asta?
   Trebuie să‐i spun adevărul.
   - Am văzut‐o. Cred că am văzut‐o la ieşirea din pasajul de lângă gară. Am văzut‐o în noaptea aceea... noaptea în care a dispărut Megan.
   El clatină uşor din cap, încercând să înţeleagă ce vreau să‐i spun.
   - Poftim? Ai văzut‐o. Şi tu erai... unde, mai exact?
   - Eram aici. Mă duceam la... să‐l văd pe Tom, pe fostul meu soţ, dar am...
   El închide ochii strâns, se freacă pe frunte.
   - Ia stai puţin... tu erai aici... şi ai văzut‐o pe Anna Watson? Şi? Ştiu că Anna era aici. Locuieşte la câteva case distanţă. A spus la poliţie că s‐a dus la gară pe la şapte, dar că nu‐şi aduce aminte să fi văzut‐o pe Megan.
   Apucă spătarul scaunului cu ceva mai multă putere şi îmi dau seama că îşi pierde răbdarea.
   - Deci, ce vrei să spui, mai exact?
   - Eram beată, îi spun eu, înroşindu‐mă la faţă, având acelaşi familiar sentiment de vină. Nu‐mi amintesc exact ce s‐a întâmplat, spun eu, dar e ceva ce simt...
   Scott îşi ridică mâinile în sus exasperat.
   - Ajunge! Nu mai vreau să aud! Tu ai probleme cu fostul soţ, cu actuala nevastă, asta e clar ca lumina zilei. N‐are nimic de‐a face cu mine, nimic de‐a face cu Megan, corect? Doamne, nu‐ţi e ruşine? Ai idee prin ce trec eu acum? Ştii că azi‐dimineaţă m‐au chemat cei de la poliţie la interogatorii?
   Se lasă atât de tare în scaun, că mă tem că o să‐l rupă, şi mă pregătesc să‐l aud pocnind.
   - Şi tu vii aici cu rahaturile astea. Îmi pare rău că viaţa ta s‐a dus dracului, dar crede‐mă când îţi zic că e o grădină de trandafiri faţă de a mea. Aşa că, dacă nu te superi... şi‐mi face un semn agresiv cu capul spre uşa din faţă.
   Mă ridic în picioare. Mă simt prost, ridicol. Şi da, mi‐e ruşine.
   - Voiam doar să te ajut. Voiam...
   - Nu poţi să mă ajuţi, OK? Nu ai cum să mă ajuţi. Nimeni nu mă poate ajuta. Soţia mea a murit, şi poliţia crede că am omorât‐o eu.
   A ridicat vocea la mine, iar pe obraji i‐au apărut pete roşii.
   - Ei cred că am omorât‐o eu.
   - Dar... Kamal Abdic...
   Scaunul se izbeşte de peretele bucătăriei cu asemenea forţă, încât unul dintre picioare se face fărâme. Sar un pas în lături de spaimă, dar Scott nici măcar nu a tresărit.
   Stă cu braţele pe lângă corp, cu pumnii strânşi. I se văd venele pulsând pe sub piele.
   - Kamal Abdic, spune el scrâşnind din dinţi, nu mai e suspect.
   Tonul vocii lui e foarte calm, dar e clar că se chinuie să se controleze. Simt furia vibrând în el. Aş vrea să ajung la uşa de la intrare, dar nu pot, pentru că‐mi stă în cale, blocând lumina şi aşa slabă din încăpere.
   - Tu ai idee ce a spus la poliţie? mă întreabă el, întorcându‐se să ia scaunul de unde căzuse.
   Evident că nu ştiu şi încep să mă gândesc, dar îmi dau seama, încă o dată, că nu vorbeşte de fapt cu mine.
   - Kamal are tot felul de istorisiri de relatat. Spune că Megan era nefericită, că eram un soţ gelos, manipulator, un - care era termenul? - un individ predispus la abuz emoţional, continuă el, scuipând cuvintele în scârbă. Kamal zice că lui Megan îi era frică de mine.
   - Dar el...
   - El nu e singurul care o spune. Prietena aceea, Tara - şi ea zice că Megan a rugat‐o să o acopere uneori faţă de mine, că Megan o ruga să nu‐mi spună nici unde era, nici ce făcea.
   Pune scaunul înapoi la masă, dar nu reuşeşte să‐l facă să stea în picioare. Fac un pas înapoi spre hol, când îşi ridică ochii spre mine.
   - Sunt vinovat, spune el, cu chipul contorsionat de suferinţă. Sunt deja condamnat.
   Loveşte cu piciorul scaunul rupt şi se aşază pe unul dintre cele trei rămase în picioare. Eu nu ştiu ce să fac, aşa că zăbovesc acolo unde sunt. Ce să fac? Să stau sau să mă car? El începe iar să vorbească, încet şi calm, atât de încet, că nici nu aud bine ce zice.
   - Avea telefonul în buzunar, spune el.
   Fac un pas mai aproape de el.
   - Avea un mesaj de la mine. Ultimul lucru pe care i l‐am spus, ultimele cuvinte pe care le‐a citit au fost: Să te duci dracului, curvă mincinoasă.
   Îşi lăsase bărbia în piept, iar umerii începură să i se scuture. Acum sunt suficient de aproape de el, încât îl pot atinge. Ridic mâna şi, tremurând, îl ating cu degetele uşor pe ceafă. El nu mă îndepărtează.
   - Îmi pare rău, îi spun şi o fac cu convingere, pentru că, deşi sunt şocată să aud aceste cuvinte, să‐mi imaginez că el i‐ar fi putut vorbi aşa, totuşi ştiu ce înseamnă să iubeşti pe cineva şi să‐i spui cele mai cumplite lucruri, fie de furie, fie de frică. E un mesaj, îl asigur eu. Nu e destul. Dacă asta e tot ce au, atunci...
   - Nu, nu e destul, nu‐i aşa?
   Se îndreaptă de spate, îmi dă mâna la o parte. Eu mă duc înapoi la masă şi mă aşez în faţa lui. Nu ridică privirea spre mine.
   - Am de ce să fiu bănuit, spune el. Nu m‐am comportat... nu am reacţionat când a plecat de‐acasă. Am stat liniştit prea multă vreme. N‐am sunat‐o suficient de repede.
   Râde amar.
   - Şi corespund tiparului de comportament abuziv, conform spuselor lui Kamal Abdic.
   Şi abia acum ridică privirea spre mine, abia acum mă vede cu adevărat, abia acum se aprinde o lumină în ochii lui. Speranţa.
   - Tu... zice el, ai putea vorbi cu poliţia. Le‐ai putea spune poliţiştilor că totul e o minciună, că terapeutul minte. Cel puţin, le poţi oferi o altă perspectivă asupra problemei, să le spui că am iubit‐o, că eram fericiţi. Simt că intru în panică. Crede că eu îl pot ajuta. Îşi pune toate speranţele în mine şi tot ce pot să‐i ofer e o minciună, o minciună nenorocită.
   - Nu mă vor crede, îi spun încet. Nu mă cred pe mine. Nu sunt un martor credibil.
   Tăcerea dintre noi se prelungeşte şi umple încăperea; o muscă bâzâie nervoasă pe geamurile uşilor franţuzeşti dinspre grădină. Scott îşi cojeşte sângele uscat de pe obraz; îl aud cum îşi râcâie pielea cu unghiile. Împing scaunul mai în spate, hârşâindu‐l de gresie, iar el ridică privirea spre mine.
   - Ai fost aici, spune el, ca şi cum informaţia pe care i‐am pus‐o la dispoziţie acum cincisprezece minute abia acum a fost procesată. Ai fost în Witney în noaptea în care a dispărut Megan?
   Abia dacă îl mai aud, căci sângele îmi zvâcneşte în urechi. Dau doar din cap că da.
   - De ce n‐ai spus asta la poliţie? întreabă el.
   Îl văd cum strânge din maxilare.
   - Le‐am spus. Chiar le‐am spus că am fost aici. Dar n‐am... n‐am văzut nimic. Nu‐mi aduc aminte nimic.
   Se ridică în picioare, merge spre ferestre şi trage draperiile. Lumina soarelui ne orbeşte, pe moment, pe amândoi. Scott rămâne în picioare, cu spatele la mine, cu braţele încrucişate.
   - Erai beată, spune el, ca şi cum era o chestie bine‐cunoscută. Dar nu se poate să nu‐ţi aduci aminte ceva. Nu se poate - altfel nu ai tot reveni aici, nu‐i aşa? Se întoarce cu faţa spre mine. Asta e, nu‐i aşa? De asta tot vii şi mă cauţi. Ştii ceva.
   Spune chestia asta ca şi cum e un fapt: nu e o întrebare, nu e o acuzaţie, nu e o teorie.
   - I‐ai văzut maşina? mă întreabă. Gândeşte‐te! O Corsa Vauxhall albastră? Ai văzut‐o?
   Scutur din cap că nu, iar el îşi azvârle mâinile în sus, frustrat.
   - Nu spune nu, pur şi simplu. Gândeşte‐te bine! Ce‐ai văzut? Ai văzut‐o pe Anna Watson, dar asta nu înseamnă nimic. Ai văzut...haide! Pe cine ai văzut?
   Clipind din cauza luminii soarelui, încerc cu disperare să pun cap la cap ce‐am văzut atunci, dar nu‐mi vine nimic. Nimic real, nimic care să‐mi fie de ajutor.
   Nimic ce poate fi declarat. Mă certam cu cineva. Sau poate că eram de faţă la o ceartă a altcuiva. M‐am împiedicat pe scările de la gară, un individ cu părul roşcat m‐a ajutat - cred că a fost de treabă în ce mă priveşte, cu toate că prezenţa lui mă sperie. Ştiu că am avut o tăietură la cap, încă una pe buză, vânătăi pe braţe. Parcă îmi aduc aminte că eram în pasaj. Era întuneric. Mi‐era frică, eram confuză. Auzeam voci. Am auzit pe cineva strigând‐o pe Megan.
   Nu, visam. Nu se întâmpla în realitate. Îmi aduc aminte sânge. Aveam sânge pe cap, sânge pe mâini. Îmi aduc aminte de Anna. Nu mi‐l aduc aminte pe Tom. Nu mi‐i aduc aminte nici pe Kamal, Scott sau Megan.
   Scott mă priveşte, aşteptând să‐mi amintesc ceva, să‐i ofer măcar o firimitură de speranţă, dar nu am nimic de oferit.
   - Noaptea aceea, spune el, e cheia întregii poveşti.
   Se aşază iar la masă, mai aproape de mine de data asta, cu spatele la fereastră. Fruntea îi e plină de broboane de transpiraţie, la fel şi deasupra buzei de sus, iar el tremură ca şi cum ar fi cuprins de febră.
   - Atunci s‐a întâmplat, spune el. Poliţia aşa zice, că atunci s‐a întâmplat. Nu sunt siguri, nu au cum... ezită el. Nu au cum să fie siguri. Din cauza stării în care au găsit... cadavrul.
   Apoi, trăgând aer în piept, continuă:
   - Dar ei aşa zic, că s‐a întâmplat în noaptea aceea. Sau imediat după.
   A revenit pe pilot automat, vorbind pereţilor, nu mie. Ascult în tăcere cum le povesteşte pereţilor cum decesul a avut loc în urma unei lovituri la cap, craniul fiindu‐i fracturat în mai multe locuri. N‐a fost nicio urmă de agresiune sexuală sau, oricum, nicio urmă care să poată fi descoperită, dată fiind starea cadavrului. Felul în care arăta, total descompus.
   Când şi‐a venit în fire, când şi‐a adus aminte că eram şi eu acolo, în privire i‐am citit frică şi disperare.
   - Dacă‐ţi aduci aminte ceva, spune el, trebuie să mă ajuţi. Te rog, încearcă să‐ţi aduci aminte, Rachel.
   Numele meu pe buzele lui mi‐a dat fiori pe şira spinării, şi mă simt foarte vinovată.
   În tren, pe drum spre casă, mă gândesc la ce mi‐a zis şi mă întreb dacă e adevărat. Oare motivul pentru care nu reuşesc să trec peste chestiile astea se află doar în mintea mea? Deţin vreo informaţie pe care vreau cu disperare s‐o spun cuiva?
   Ştiu că simt ceva pentru el, am un sentiment căruia nu pot să‐i spun pe nume şi pe care n‐ar trebui să‐l am. Dar e oare mai mult de‐atât? Dacă e ceva în mintea mea, atunci poate mă ajută cineva să‐mi dau seama ce. Un psihiatru. Un psihanalist. Cineva precum Kamal Abdic.

         Marti, 6 august 2013
      Dimineaţa
    De‐abia am putut să dorm un pic. Am stat şi m‐am gândit toată noaptea la asta, întorcând‐o pe toate părţile.
   E o prostie, e lipsit de sens, e nechibzuinţă din partea mea? E periculos? Nu ştiu ce fac. Ieri‐dimineaţă am făcut o programare la doctorul Kamal Abdic. Am sunat la el la clinică, mi‐a răspuns o recepţioneră şi am cerut cu el.
   Poate că mi s‐a părut mie, dar am avut senzaţia că femeia era surprinsă. Mi‐a zis că mă poate primi azi, la patru şi jumătate. Atât de curând? Inima îmi bătea nebuneşte, aveam gura uscată, dar i‐am zis că e bine aşa. Şedinţa costa 75 de lire. Cele 300 de lire de la mama n‐aveau să ţină foarte mult.
   Din momentul în care am făcut programarea, n‐am mai reuşit să mă gândesc la nimic altceva. Mi‐e şi frică, dar sunt şi entuziasmată. Nu pot să neg faptul că o parte din mine tresaltă de încântare la ideea că îl întâlnesc pe Kamal. Pentru că tot ce s‐a întâmplat a început cu el: l‐am văzut pentru o clipă doar şi viaţa mea a luat un alt curs, a deraiat de pe şine. În momentul în care l‐am văzut sărutând‐o pe Megan, totul s‐a schimbat.
   Şi trebuie să‐l văd. Trebuie să fac ceva, pentru că poliţiştii sunt concentraţi doar asupra lui Scott. Ieri l‐au interogat la secţie. Evident că ei nu vor să confirme chestia asta oficial, dar există nişte imagini pe internet: Scott intrând în secţia de poliţie cu mama lui după el. Avea cravata prea strânsă la gât, părea sugrumat.
   Toată lumea speculează. Ziarele susţin că poliţia e ceva mai precaută de data asta, că nu‐şi mai permite să aresteze încă o dată pe cineva fără să aibă suficiente probe. Se zvoneşte că s‐ar fi făcut greşeli în anchetă, că se discută necesitatea unor schimbări de personal. Pe internet se vorbeşte oribil despre Scott, ipotezele vehiculate sunt aberante, dezgustătoare.
   Au pus imagini cu el în care, înlăcrimat, îi cerea lui Megan să se întoarcă acasă, apoi, imediat, imagini cu criminali care fuseseră şi ei la televizor, suspinând, aparent înnebuniţi la ideea că ceva oribil s‐a întâmplat cu cei dragi. E îngrozitor, e inuman.
   Nu pot decât să mă rog ca el să nu se uite la aşa ceva. L‐ar distruge.
   Aşa că, oricât de prosteşte şi nechibzuit este, mă duc să‐l văd pe Kamal Abdic, pentru că, spre deosebire de toţi cei care fac speculaţii, eu l‐am văzut pe Scott. Am fost atât de aproape de el, că aş fi putut să‐l ating, ştiu cine e şi nu e un criminal.

      Seara
   Picioarele încă îmi tremură când urc scările din gara Corly. Aşa tremur de ore întregi, poate din cauza adrenalinei, iar inima pur şi simplu nu mi se mai domoleşte.
   Trenul e ticsit - n‐am nicio şansă să găsesc un loc aici, nu e ca atunci când pornesc spre Euston, ci trebuie să stau în mijlocul vagonului. E ca o saună aici. Încerc să respir calm, cu capul în jos, uitându‐mă la picioare. Mă chinui să‐mi controlez sentimentele.
   Exaltare, confuzie, frică şi vină. Mai ales vină.
   N‐a fost cum mă aşteptam.

.....................................................................