Compromisul inimii, Mary Jo Putney

                                    1-7

                               PROLOG 

            Charlton Abbey, primăvara anului 1812

         Cel de-al patrulea conte de Cromarty a fost înmormântat cu toată pompa şi demnitatea cuvenite rangului. Clopotul bisericii din sat bătu solemn în timp ce sicriul era coborât sub o ploaie pâcloasă şi privirile sumbre ale servitorilor, îmbrăcați toți în negru.
   Defunctul fusese un bărbat chipeş, puternic, corect şi jovial. Toți cei din subordine fuseseră întotdeauna foarte mândri de el.
   Lady Jocelyn Kendal, singurul copil al contelui, prezidă întreaga ceremonie. La agapa de după înmormântare îşi îndeplini sarcinile cu grație impecabilă, vălul negru transparent lăsând să se întrezăreasc trăsăturile sale palide, perfecte, asemenea unui înger de marmură. Fusese foarte apropiată de tatăl său.
   Aceasta avea să fie ultima îndatorire oficială a lui Lady Jocelyn la Charlton Abbey, întrucât unchiul Willoughby era de acum proprietar. Dacă o nemulțumea faptul că fusese transformată din stăpână în oaspete al casei în care copilărise, avea grijă să nu o arate.
   Deşi unele doamne mai în vârstă comentau că firea ei independentă ar fi fost privită drept încăpățânare în cazul unei fete de condiție mai umilă, pe bărbați nu părea să-i deranjeze.
   La cei douăzeci şi unu de ani ai săi era de o frumusețe şi un farmec fără margini, astfel că, pe când se plimba prin sala cea mare, bărbații nu se puteau împiedica s-o admire şi să viseze apoi cu ochii deschişi.
   Ultimul ritual al zilei îl constituia lectura testamentului.
   Avocatul familiei, domnul Crandall, venise tocmai de la Londra în acest scop. Citirea listei păru interminabilă, numeroase bunuri fiind lăsate servitorilor şi unor cauze caritabile speciale.

         Lady Jocelyn stătea nemişcată în mulțimea de ascultători.
   Ca fiică nu putea duce mai departe titlul tatăui său, însă avea să-i revină mare parte din averea sa, suficient pentru a deveni una dintre marile moştenitoare ale Angliei.
   Noul conte, un bărbat cu chip solemn fără nici măcar a zecea parte din energia răposatului său frate, asculta cu un aer grav. Odinioară se presupunea că al patrulea conte avea să se recăsătorească şi să aibă un fiu, dar se părea că experiența conjugală nefericită îi tăiase orice poft . Fusese mulțumit cu singura sa fiică, iar Willoughby beneficia de pe urma acestei decizii. Cu toate că noul conte îşi plângea sincer fratele, era îndeajuns de conştient pentru a se bucura de accederea la titlu.
   Testamentul nu aduse nicio surpriză - până la final.
   Domnul Crandall îşi drese glasul şi aruncă o privire agitată înspre frumusețea sculptural din primul rând înainte de a da citire ultimelor prevederi.
   - Iar dragei mele fiice, Jocelyn, îi las moştenire şi hotărăsc...
   Vocea răsunătoare a avocatului umplu încăperea, pironindu-i pe ascultători. Când termină, se auzi un murmur de voci surprinse şi oftaturi, iar capetele se întoarseră către Lady Jocelyn.
   Aceasta stătu complet nemişcată timp de o clipă nesfârşită. Apoi sări în picioare, îşi dădu la o parte voalul negru de pe față şi lăs ăvederii furia aprinsă din frumoşii săi ochi căprui.
   - Ce a făcut?

                           Capitolul 1

             Londra, iulie 1815
   În vis, maiorul David Lancaster galopa peste dealurile spaniole pe calul său, Acvila, care alerga cu grația tizului său din neamul vulturilor. Între coapsele sale, muşchii puternici ai calului răspundeau la cea mai mică presiune.
   David râdea zgomotos, cu pletele biciuite de vânt, simțind că ar fi putut să alerge astfel pentru totdeauna, bucurându-se de exuberanța tinereții şi vigorii.
   Îl trezi un strigăt îndepărtat de agonie. Anii de război îl învățaseră să sară în picioare şi să apuce arma în timp ce ieşea din cort pentru a para atacul.
   Dar în loc de zvâcnet, simți doar o durere sfâşietoare în clipa în care trupul său pe jumătate mort se dovedi incapabil să reacționeze. Nimic nu se mişca de la brâu în jos, picioarele inerte îl ancorau de pat.
   Deschizând ochii, dădu de realitatea urâtă a spitalului Duke of York. Acvila murise la Waterloo, la fel şi David, deşi trupul său se încăpățâna să se agațe de ultimele scăpărări de viață. Într-un final a fost părăsit de norocul care îl călăuzise ani de-a rândul în război ferindu-l de răni grave. O lovitură directă de artilerie ar fi fost mai iute şi mai blândă decât această moarte lentă .
   Dar nu avea să mai dureze mult. Îşi încleştă fălcile aşteptând ca valurile de durere să descrească până la un nivel suportabil.
   Deşi încăperea întunecoasă nu era cine ştie ce, măcar gradul de ofițer îi permitea să sufere în singurătate.
   Recunoscu clinchetul blând, regulat al andrelelor şi întoarse capul pe pernă, zărind silueta micuță a surorii sale pe fundalul luminii slabe ce răzbătea prin singura fereastră.
   Se simți năpădit de afecțiune.

              Sally venise în fiecare zi de la întoarcerea lui în Londra, aranjându-şi treburile astfel încât să poată petrece cât mai mult timp cu fratele său aflat pe moarte. Fusese mult mai dificil pentru ea decât pentru el.
   David nu simțea teamă, doar o resemnare stoică. În final avea să-şi găsească liniştea. Pe Sally o aşteptau singurătatea şi o viață nesigură de guvernantă fără o familie care să o sprijine.
   Atentă la cea mai mică mişcare a sa, Sally ridică privirea să vadă dacă se trezise.
   - Ţi-e foame, David? Am adus o supă de vită grozavă de la familia Launceston.
   Ştia că ar fi trebuit să facă un efort de dragul lui Sally, dar numai gândul la mâncare îi f cea rău. Stomacul era unul dintre numeroasele sale organe care îşi pierduseră orice interes față de viață.
   - Nu, mulțumesc. Poate mai târziu.
   Se uită spre fereastră.
   - E timpul să pleci, înainte să se întunece.
   Sally ridică din umeri. Îmbrăcată într-o rochie cenuşie simplă, era imaginea perfectă a guvernantei modeste.
   David se întristă la gândul că în urma lui nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ea pe când era ca un băiețoi, luându-se la întrecere pe poneiul ei, alergând pe pajişti în picioarele goale, chicotind de bucurie. Fuseseră fericiți atunci, crescând pe dealurile verzi din Hereford.
   La depărtare de o viață.
   Interpretând corect gestul ei, rosti cu asprime:
   - Acasă, Sally. Nu vreau să te apuce noaptea pe străzi.
   Ea zâmbi, cunoscându-l de prea multă vreme pentru a se lăsa intimidată de tonul ofițeresc.
   - Foarte bine, îți dau medicamentele şi plec.
   Ridicând sticluța de laudanum de pe noptieră , turnă cu grijă o lingură, apoi i-o duse lui David la gură. Acesta înghiți repede, abia remarcând gustul de vin şi condimente menite să mascheze amăreala opiului ce avea să-i potolească durerea.
   Sally îşi puse brațul pe după umerii lui şi îi înălță capul cât să poată sorbi puțină apă . Când termină, îl aranjă înapoi între perne.
   La început, îl deranjase faptul că rolurile lor se inversaseră, întrucât fusese întotdeauna treaba lui să aibă grijă de ea. Mândria i se domolise însă repede în condițiile în care era neputincios, iar Sally părea să accepte calmă realitatea sordidă a meseriei de infirmieră.
   - Noapte bună, David.
   Aranjă pătura peste trupul său inert.
   - Ne vedem mâine după -amiază.
   Dintr-o privire se asigură că supa, apa şi sticluța de laudanum se aflau la îndemâna lui. Cel puțin de laudanum urma să aibă nevoie până dimineață.
   Apoi plecă, cu spatele drept şi o expresie controlată.
   Încăperea era, din fericire, prea întunecată pentru a i se vedea mohorârea din privire.
   Culorile începură să se intensifice, formele se contorsionară, iar durerea cedă pe măsură ce opiul îşi făcea efectul. Pleoapele i se închiseră. Slavă Domnului pentru laudanum.
   Deşi nu l-ar fi deranjat să mai trăiască vreo câteva decenii, nu se putea plânge. Avusese parte de treizeci şi doi de ani plini de satisfacții. Călătorise, luptase onorabil pentru ţară, îşi făcuse prieteni mai apropiați decât nişte frați.
   Singurele sale regrete o priveau pe Sally. Era o tânără extrem de capabilă, dar viața era nesigură. Dacă i-ar fi putut lăsa îndeajuns cât să-i asigure viitorul. Dac ar fi putut...
   Căldura anestezică a opiului îi calmă durerea şi, pe nesimțite, David adormi.

         Încruntată, Lady Jocelyn intră în camera de zi, costumul voluminos de călărie zornăind în jurul ei. Era timpul să i se confeseze mătuşii sale favorite, care ar fi putut avea informații folositoare.
   - Mătuşă Laura?
   Era pe cale să -şi înceapă istorisirea, dar îşi dădu seama că Lady Laura Kirkpatrick nu era singură.
   Lady Cromarty,  care se servea cu ceai şi prăjituri, îi era tot mătuşă, dar cu siguranță nu se număra printre cele preferate.
    Era prea  târziu să scape, aşa că Jocelyn îşi reprimă suspinul şi înaintă, exclamând cu vădită ipocrizie:
  - Mătuşă Elvira, ce plăcere... neaşteptată!
   Contesa îi întoarse un zâmbet la fel de prefăcut şi un şir amenințător de dinți.
  - Dacă tot eram în oraş la cumpărături, m-am gândit să trec să vă salut. Nu pot rămâne prea mult, pentru că îmi ia două ore pe drum până la Charlton.
   - Ştiu foarte bine cât de lung este drumul până la  Charlton.
   Jocelyn se aşeză față în față cu ele. Detesta să se  gândească la casa copilăriei sale. Moşia îi era foarte dragă  şi chiar cochetase cu ideea de se mărita cu vărul său, Will, moştenitor al titlului de conte.
   Asemenea tatălui lui, Will era împăciuitor şi uşor de manevrat, iar prin el ar fi putut ajunge din nou stăpână la Charlton. Din fericire însă,  rațiunea prevalase ca întotdeauna.
   Will nu era băiat rău,  dar cu siguranță nu şi-l dorea de soț.
   Lady Laura turnă o ceaşcă de ceai şi i-o oferi lui Jocelyn.
   - Mă bucur că te-ai întors la timp ca să ni te alături.
   Ca soție de militar, devenise expertă în calmarea apelor tulburi, iar pe unde călca Lady Cromarty apele se agitau  frecvent.
   Luând ceaiul, Jocelyn speră în gând, ca de atâtea alte dăți, că avea să fie la fel de frumoasă ca mătuşa ei la patruzeci de ani.
   Amândouă aveau trăsăturile şi culoarea familiei Kendal, cu ochi căprui şi păr castaniu cu străluciri roşcate, dar mătuşa sa fusese binecuvântată cu seninătatea adusă de cei peste douăzeci de ani de căsnicie fericită. O binecuvântare pe care Jocelyn era posibil să n-o cunoască niciodată.
   Elvira, contesa de Cromarty, mătuşă prin alianță, nu de sânge, era o altă poveste. Deşi nu se născuse într-o familie înstărită, îşi acceptase ascensiunea în straturile superioare ale societății ca pe o dovadă a faptului că Dumnezeu era drept. Acum, privirea ei se rotea prin camera elegantă cu un interes de proprietar în timp ce savura prăjitura.
   Jocelyn strânse din buze.
   - Încetează să mai evaluezi mobilierul, mătuşă Elvira, spuse ea cu o voce calmă. Nu vei pune mâna pe casa asta.
   O femeie mai slabă de înger ar fi fost jenată de o asemenea candoare, dar Lady Cromarty se mulțumi să zâmbească binevoitor.
   - Te deranjează că se apropie ziua ta de naştere şi eşti tot nemăritată?

          Subiectul care le frământa mințile tuturor ateriză în mijlocul camerei asemenea unei pisici în mijlocul unui stol de porumbei.
   Hotărât ca lucrurile să fie cum voia el, chiar şi  după moarte, tatăl lui Jocelyn îi lăsase fiicei sale mare parte din avere - cu condiția ca ea să se mărite pân la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. În caz contrar, majoritatea investițiilor şi Cromarty House, imobilul magnific din Londra unde luau acum ceaiul, aveau să-i revină lui Willoughby.
   - De ce să mă deranjeze? întrebă Jocelyn la fel de binevoitoare. Recunosc, mi-e greu să mă decid asupra ofertei pe care s-o accept, dar nu m tem. Mă voi căsători cu siguranță la timp pentru a îndeplini condițiile din testamentul tatei.
   - Sunt sigură că ai avut propuneri, dragă, murmură Elvira, sugerând prin ton că nu era defel convins ă. Dar când o femeie ajunge la vârsta ta fără să se mărite, lucrul sta te pune pe gânduri...
   Făcu un gest vag.
   - Ai totuşi consolarea că dacă alegi celibatul, vei avea o rentă bunicică, suficientă cât să trăieşti într-un loc de bonton precum Bath.
   - Bine că nu se va ajunge acolo, pentru că detest Bath, replică Jocelyn cu suavitate.
   Masca politicoasă a Elvirei se transformă în amenințare.
   - Nu e ca şi cum ai avea nevoie de bani. Noi avem cinci copii de crescut. A fost chiar josnic din partea tatălui tău să-i lase lui Willoughby abia cât să poată întreține proprietățile.
   De fapt, cel de-al patrulea conte îi lăsase fratelui său un venit îndestulător ca să-şi întrețină familia şi să-şi păstreze demnitatea corespunzătoare rangului, însă contesa era genul de om care nu se mulțumea niciodată cu cât avea.

          Înainte ca Jocelyn să cedeze tentației de a-i spune acest lucru, Elvira scoase un țipăt.
   Un trup roşiatic sărise din spatele divanului şi ateriză în poala ei, țintuind-o pe contesă cu nişte ochi aurii şi o expresie sadică.
   Jocelyn îşi reprimă un rânjet. Isis avea acel obicei tipic felinelor de a se repezi la cei care le plăceau cel mai puțin.
   Notându-şi în minte să comande stridii pentru cina pisicii, trase de cordonul clopoțelului înainte de a traversa camera pentru a o lua pe Isis din poala contesei.
   - Îmi pare rău, mătuşă, gânguri ea. Se pare că Isis a prins drag de tine. Sau poate de chifla cu unt pe care o ții în mână. Ruşine, Isis!
   Pisica rămase impasibilă, conştientă că dojana nu era sinceră.
   Isis fusese cadoul unuia dintre peâțitorii lui Jocelyn, un navigator care pretindea că o adusese din Egipt; într-adevăr, blana sa catifelată, de o nuanță leonin , şi eleganța mişcărilor aminteau de felinele reprezentate în templele egiptene.
   Pisica avea de departe mai mult stil aristocratic decât contesa de Cromarty.
   Când valetul veni la chemarea lui Jocelyn, aceasta spuse:
  - Dudley, mătuşa doreşte să plece. Te rog să-i chemi trăsura.
   Până şi Elvira înțelese o asemenea aluzie, dar când se ridică avea o expresie mulțumită de sine. Evident considera că vânătoarea de soți fusese întârziată prea mult.
   - La revedere, Laura. Şi te rog să ne inviți la nuntă, Jocelyn. Dacă va avea loc.
   Cunoscând prea bine privirea nepoatei sale, Laura o însoți în grabă pe contesă în afara camerei.

            Pe punctul de a avea una dintre rarele, dar incendiarele, răbufniri temperamentale, Jocelyn se ridică şi se duse să se uite în stradă, străduindu-se să se controleze.
    Elvira fusese întotdeauna enervantă şi era o greşeală să-i dea satisfacție pierzându-şi controlul.
   Câteva minute mai târziu recunoscu paşii liniştiți ai mătuşii Laura care intră în cameră. Întorcându-se de la fereastră, spuse:
   - Mai degrabă m-aş mărita cu un cerşetor de pe Seven Dials decât să las banii pe mâna lui Willoughby şi a acestei... acestei gospodine bărbătoase.
   - Willoughby ar fi putut alege o femeie mai rafinată, recunoscu Laura aşezându-se din nou. Trebuie totuşi să recunoşti că Elvira are dreptate. Nu mai ai timp. Nu te-am presat cu măritişul pentru că eşti o fată deşteaptă care îşi cunoaşte interesul. Renunțarea la mare parte din moştenire e preferabilă unei căsnicii nefericite; oricum, nu înseamnă că ai rămâne fără niciun ban.
   - Nu intenționez să renunț la averea la care am dreptul, replică Jocelyn tăios. Cu siguranță nu în favoarea Elvirei.
  - Ai avut mai bine de trei ani la dispoziție ca să găseşti un soț pe placul tău. Acum ți-au mai rămas doar câteva săptămâni.
   Aducându-şi aminte ce dorise să discute, Jocelyn oftă şi luă loc.
   - Dar ştiu cu cine vreau să mă mărit. Din nefericire nu am reuşit încă să-i stârnesc interesul. Cel puțin nu în sensul căsătoriei.
   - Ce... interesant. Nu ştiam că ai pus ochii pe cineva. Cine este acest tânăr prostuț care nu şi-a recunoscut norocul?
   Jocelyn se întinse către cutia de cusut de lângă scaunul ei şi scoase un gherghef de broderie cu materialul întins peste cadru.
   - Ducele de Candover.
   - Candover! Pentru numele lui Dumnezeu, Jocelyn, omul e un celibatar convins, exclamă Lady Laura. Nu se va căsători niciodată.
   - Faptul că nu s-a căsătorit pân acum nu înseamnă că nu o va face niciodată.
   Jocelyn vârî în ac un fir de mătase albastră, apoi împunse meticulos.
   - Noi doi ne potrivim foarte bine, iar atențiile sale au fost foarte pronunțate în ultimele câteva luni.
   - E adevărat că pare să-ți aprecieze compania. Tocmai ai fost cu el la călărie, nu-i aşa? Dar s-a păstrat în limitele bunei-cuviințe. Vizite matinale şi dansuri la baluri, plus ocazionalele plimbări cu calul sau cu maşina. Sau poate mai e ceva ce nu ştiu?
   Intonația finală îi transformă întrebarea într-o expresie a îngrijorării.
   - A fost întotdeauna un gentleman perfect, spuse Jocelyn cu o anume părere de rău.
   Păcat că ducele nu încălcase limita bunei-cuviințe; nu era genul care să se comporte astfel, decât dacă ar fi avut intenții serioase.
   - Dar a petrecut mai mult timp cu mine decât cu orice altă posibilă aleasă. Are puțin peste treizeci de ani şi e timpul să se aşeze la casa lui.
   Mătuşa ei se încruntă.
   - Ţi-ai stabilit un el imposibil, draga mea. Candover are destui veri, deci nu e nevoie să se însoare pentru a avea moştenitori. E pe piață de ani de zile şi niciodată nu a fost pe punctul de a se căsători. A avut multe iubite, dar întotdeauna văduve sau nevestele altor bărbați, niciodată o tânără la vârsta măritişului.
   Gura ei se strâmbă într-o grimasă. Dacă ți-l doreşti ca iubit, căsătoreşte-te cu altcineva şi va fi la picioarele tale, cel puțin pentru o vreme, însă nu va fi niciodată un soț.
   - O discuție directă, într-adevăr.

         Afectată de evaluarea mătuşii sale, Jocelyn reflectă la ultimele luni în timp ce brodă o duzină de puncte. Oare interesul ducelui exista doar în imaginația ei?
   Nu, o considera atrăgătoare; avea suficientă experiență cu bărbații pentru a recunoaşte admirația autentică. Iar atracția era mai mult decât simpla conştientizare fizică a unui individ de sex opus.
   - Simt... simt că există o legătură între noi, mătuşă Laura, poate pentru că amândoi am fost urmăriți ani de-a rândul de vânătorii de avere. Dar e mai mult decât atât. Cred că ar putea fi mult mai mult.
  - E posibil, spuse mătuşa sa cu blândețe. Dar nu mai ai timp, draga mea. Dacă încă nu te-a cerut, nu-mi pot imagina că vei reuşi să-l determini să o fac în doar patru săptămâni. În cazul în care eşti hotărâtă să te căsătoreşti cu el şi nimeni altcineva, poți să începi să-ți faci bagajele. Elvira va dori să se mute în casă a doua zi după aniversarea ta. Desigur, nu ar îndrăzni să te dea afară, dar presupun că nu-ți doreşti să stai din mila ei.
   - Nu îi voi da satisfacția să pună mâna pe ceea ce-mi aparține.
   Jocelyn înfipse acul în broderie cu o forță exagerată. Nu era toantă, îşi dăduse deja seama că erau puține şanse ca ducele Candover să treacă de la admirație la căsătorie în săptămânile care mai rămăseseră.
   - Am un plan... alternativ.
   - Unul dintre ceilalți pețitori? Lordul Mackenzie te-ar lua de nevastă într-o clipită, şi cred că ar fi un soț minunat.
   Lady Laura făcu gropițe în obraji.
  - Desigur, sunt subiectivă, îmi aminteşte de Andrew.
   Jocelyn dezaprobă din cap. Mackenzie va fi fost plăcut şi arătos, însă nu era pentru ea.
   - Mă gândesc să accept propunerea lui Sir Harold Winterson. E ca un joc între noi, mă tot cere de soție din când în când, dar ar fi încântat dacă aş accepta. Cred că are vreo şaptezeci de ani - prea bătrân pentru a-l mai interesa să-şi exercite drepturile conjugale. Aş îndeplini condițiile din testamentul tatălui meu şi nu ar dura prea mult până mi-aş recăpăta din nou libertatea. Dac voi fi văduvă, Candover mă va privi într-o cu totul altă lumină.
   Lady Laura era să scape ceaşca de ceai.
   - Ce gând îngrozitor! Să te căsătoreşti cu cineva ca să-i doreşti moartea e imoral. Şi o nebunie curată . Cunosc o tânără care s-a căsătorit cu un domn de vârsta lui Sir Harold, sperând să devină curând o văduvă bogată. Asta se întâmpla acum douăzeci de ani, iar soțul ei încă mai trăieşte, în vreme ce tinerețea ei s-a dus.
    Văzând expresia de pe fața lui Jocelyn, Laura adăugă:
   - În plus, nu există o vârstă anume la care să presupui că un bărbat nu mai e interesat de exercitarea drepturilor conjugale.
   Fata se cutremură la acest gând.
   - M-ai convins. Sir Harold e un bătrân gentleman simpatic, dar nu doresc să-i fiu soție.
   Îşi muşcă buza de jos.
   - Deşi ideea de a mă căsători cu un bărbat în pragul morții este tentantă, Sir Harold e foarte în putere pentru vârsta lui. Ar trebui să fiu foarte sigură că nu mai are mult de trăit.
   - Mi-ar plăcea să cred că te-am convins prin logica morală, dar am sentimentul deprimant că doar problemele practice te-au descurajat. Dacă mai ai şi alte planuri revoltătoare în minte, nu-mi mai spune nimic.
   Laura îşi privi nepoata cu seriozitate.
  - Căsătoriile de conveniență se practică, dar speram să găseşti ceva mai bun. O potrivire autentică în minte şi spirit, aşa cum avem eu şi Andrew.
   Încercând să nu îşi arate invidia, Jocelyn remarcă:
   - Puțini oameni sunt atât de norocoşi.
   Neputând să nege acest lucru, mătuşa sa o întrebă:
   - Trebuie să fie neapărat Candover? Dacă nu Mackenzie, poate lordul Cairn. Sunt sigură că ar fi un soț bun şi iubitor.
   - Dar îmi place Candover, mătuşă Laura. Bărbații nu sunt nişte perechi de mănuşi interschimbabile. În cei şapte ani de când am ieşit în lume nu am întâlnit pe nimeni, cu excepția lui Candover, pe care să mi-l imaginez drept soț. Dumneata ai avut o mulțime de pețitori. Ai fi fost de acord să te căsătoreşti şi să împarți patul cu oricine altcineva în afară de unchiul Andrew?
  - Nu după ce l-am întâlnit pe Drew.
   Lady Laura îşi împreună mâinile, ca şi cum s-ar fi gândit dacă să mai spună ceva sau nu.
   - Scumpa mea, mă întreb uneori. Repulsia ta față de căsătorie... are de-a face în vreun fel cu mama ta?
   - Nu discutăm despre mama mea! răspunse Jocelyn pe un ton tăios.
   Dându-şi seama cât de excesiv sunase, adăugă mai calm:
   - Abia dacă mi-o aduc aminte. De ce ar avea vreun efect asupra deciziilor mele în privința măritişului?
    Mătuşa sa se încruntă, dar nu mai adăugă nimic. Dorind să schimbe subiectul, ridică o scrisoare de pe masa de alături.
   - Tocmai am primit asta de la Andrew. E instalat în siguranță, împreună cu regimentul, la Paris. Presupun că Aliații vor ocupa oraşul o vreme, până se restaurează ocârmuirea franceză.
   - A pomenit de vreunul dintre ofițerii pe care i-am întâlnit în Spania? întrebă Jocelyn îngrijorată.
   Împreună cu mătuşa ei se uitaseră pe listele cu victime după Waterloo, în săptămânile care trecuseră, unii dintre răniți era posibil să fi murit.
   Laura parcurse rapid scrisoarea, citind cu voce tare comentariile despre ofițerii pe care îi cunoştea Jocelyn.
  - Iată o veste bună. Căpitanul Dalton a fost trimis la spitalul Duke of York de aici, din Londra. Are o rană gravă la picior, dar e în afara pericolului.
   - Într-adevăr, o veste bună.
   Jocelyn zâmbi.
   - Îți aminteşti ăcum m-a salvat Richard când m-am pierdut încercând să găsesc reşedința de iarnă a unchiului Andrew?
   - Cum să nu?
   Laura dădu ochii peste cap prefăcându-se îngrozită.
   - Îți pot arăta exact firele de păr cărunte care mi-au ieşit când ai plecat cu soldații aceia la Fuente Guinaldo fără să te însoțească nimeni.
   - Camerista mea de atunci era aşa de fricoasă, se apără Jocelyn. De unde era să ştiu că va refuza categoric să părăsească Lisabona?
   - Fata aceea avea mai multă minte decât tine, ripostă Lady Laura. E o minune că nu ai fost jefuită şi ucisă de trupele franceze, de bandiți, gherile, sau Dumnezeu mai ştie ce altceva. A fost o nebunie să pleci aşa într-o zonă de război.

            În sinea ei, Jocelyn era de acord. Fusese una dintre ocaziile în care încăpățânarea îşi spusese cuvântul, în ciuda nesfârşitelor sale eforturi de a o reprima.
   - Întrebasem şi părea că nu va fi o călătorie periculoasă. Recunosc, am fost puțin îngrijorată atunci când ghidul a dat bir cu fugiții şi nu aveam nici cea mai mică idee unde să găsesc regimentul, dar eram înarmată şi ştii că țintesc foarte bine. După ce căpitanul Dalton şi patrula sa m-au găsit, am fost în deplin siguranță.
   - Tot ce pot să spun e că ai un înger păzitor pe cinste.
   Lady Laura se uită din nou peste scrisoare.
   - Şi maiorul Lancaster este la spitalul York, dar nu cred că-l cunoşti. A fost detaşat în misiune cu armata spaniolă în iarna pe care ai petrecut-o cu noi.
   Privirea i se posomori.
   - Mi-e teamă că e pe moarte.
   Jocelyn se aplecă şi o luă de mână pe mătuşa sa. Listele cu victime de la Waterloo o întristaseră amarnic, dar cu atât mai mult pe mătuşa sa, care fusese toată viața soție de militar, iar acum îşi vedea prietenii decimați.
   Deoarece întâlnise mulți ofițeri prin Lady Laura, Jocelyn o înțelegea perfect, căci ajunsese să-i aprecieze sincer. Spre deosebire de galanții parfumați din Londra, ceea ce făceau ei conta.
   Poate de aceea fusese atrasă de ducele de Candover, ale cărui costume bine croite nu-i mascau inteligența sau hotărârea. Ştia că era considerat un moşier exemplar, ceea ce spunea multe despre caracterul său, şi se remarcase prin susținerea unor reforme principiale în Camera Lorzilor. Vederile politice erau un alt punct comun între ei doi.
   Da, Candover era alesul. Îi plăcea foarte mult - dar nu prea mult.

          Ar fi fost bine dacă ar fi avut mai mult timp pentru ca relația dintre ei să se dezvolte şi să se adâncească, îl observase pe duce cu atenție şi trăsese concluzia că s-ar fi căsătorit dacă ar fi găsit femeia potrivită . O femeie de rangul său, cu un temperament la fel de sănătos.
   Dar timpul aproape că se terminase şi dacă mai aştepta mult ca el să se dea pe brazdă avea să-şi piardă averea.
   În plus, dacă rămânea cu renta modestă pe care i-o alocase tatăl ei, ar fi pierdut majoritatea ocaziilor de a-l întâlni pe Candover în societate. Nu ar mai fi fost o moştenitoare încântătoare, dorită, ci o femeie nu prea avută, trecută de prima tinerețe.
   Acest gând o cutremură.
   Era de-a dreptul inadmisibil. Rangul fusese până atunci o certitudine.
   Blestemat fie tatăl ei! Fuseseră atât de apropiați - dar în final o trădase, la fel ca mama sa...
   Îşi alungă ideile sumbre cu o dibăcie îndelung exersată.
   Mai bine să se gândească la ce putea face pentru a-şi asigura deopotrivă moştenirea şi soțul pe care îl dorea. Mai avea la dispoziție o lună, iar familia Kendal de Charlton nu renunța niciodată, chiar dacă ea nu mai putea revendica titlul nobiliar.
   Întorcându-se la treburile lumeşti, spuse:
   - Cred că o să-l vizitez mâine pe căpitanul Dalton la spital. Ai vrea să mă însoșeşti?
   - Nu pot nici mâine, nici poimâine, dar spune-i că vin negreşit în ziua următoare.
   Lady Laura se ridică şi se scuză, întrucât voia să răspundă la scrisoarea soțului său.

          Rămasă singură în cameră, Jocelyn se întoarse la dilema sa. Soluția evidentă era să se mărite cu unul dintre pretendenți şi să aibă o căsnicie de formă, fiecare văzându-şi de treburile lui după aducerea pe lume a unui moştenitor.
   Însă această idee îi provoca repulsie. Nu voia să fie iapa de prăsilă a unui bărbat pe care abia dacă îl cunoştea şi nici să fie una dintre numeroasele amante trecătoare ale lui Candover. Voia să fie soția lui.
   Se resemnase cu gândul că puțini soți erau fideli, însă ducele măcar ar fi fost discret dacă şi-ar fi făcut de cap. În cele din urmă, dacă totul mergea bine, şi-ar fi dat seama că soția lui era singura femeie de care avea nevoie.
   În ciuda reacției mătuşii sale, văduvia ar fi fost preferabilă unei căsătorii de conveniență lipsită de dragoste, pentru că i-ar fi oferit libertate şi timpul necesar ca să câştige inima lui Candover. Dar nu Sir Harold Winterson.
   Lady Laura avea dreptate în privința asta - nu era de dorit să se mărite cu bătrânul gentleman, şi apoi să se găsească în situația dezonorantă de a-i dori moartea ca să-şi poat recăpăta libertatea.
   Jocelyn îşi dădu capul pe spate ca să admire tavanul pictat şi splendid ornamentat.
   În copilărie obişnuia să se aşeze pe podea şi să inventeze poveşti despre picturile din medalioanele elaborate. Iubea această casă aproape la fel de mult ca Charlton Abbey.
   Latura neascultătoare a firii sale ieşi din nou la suprafață, îndemnând-o să fac un legământ pe care strămoşii săi războinici l-ar fi aprobat. Poate că nu avea să câştige iubirea ducelui, iar Charlton era pierdut pentru totdeauna, dar Cromarty House era a ei.
   Indiferent de preț, avea să găsească o modalitate de a-şi ține casa departe de mâinile strângătoare ale Elvirei.

                                               Capitolul 2

            Zgomotul abia auzit al paşilor cameristei o trezi pe Jocelyn dintr-un somn agitat. Se întoarse căscând şi se ridică în capul oaselor, astfel încât să poată ține în poală tava cu ciocolată caldă şi cornulețe.
   - Mulțumesc, Marie.
   Remarcând privirea încruntată a fetei, adăugă:
   - Totul este în ordine jos?
   Marie Renault spuse cu un încântător accent franțuzesc:
   - Valetul, Hugh Morgan?
   Jocelyn aprobă încurajator. Morgan era un tânăr galez chipeş care făcuse ravagii în rândul cameristelor de când îşi luase în primire slujba, în urmă cu câteva luni. Marie părea să fie cea care-i acaparase interesul.
   - Fratele său, Rhys, un dragon rănit la Waterloo, tocmai a sosit la spitalul York aici, în Londra. Hugh este nerăbdător să îl viziteze, dar următoarea jumătate de zi liberă nu o poate lua decât peste mai bine de-o săptămână.
   Fata îi aruncă stăpânei sale o privire plină de speranță.
   Oare Rhys Morgan venise pe acelaşi vas cu Richard Dalton? Erau atâția răniți.
   Oprindu-şi un oftat, Jocelyn sorbi din ciocolata savuroasă şi fierbinte.
   - La țanc, în această dimineață o să-mi vizitez un prieten la spitalul York. Morgan poate să mă însoțească şi să-şi vadă fratele cât stau eu cu prietenul meu.
   - Minunat, milady! Va fi nespus de bucuros.
   Cu o privire fericită, Marie trecu în camera garderobei pentru a pregăti hainele de dimineață ale stăpânei sale.
   Jocelyn rupse cornulețul cald, dorindu-şi ca toate problemele să se rezolve la fel de uşor ca aceea a lui Hugh Morgan.

            Spitalul militar Duke of York era un monolit sumbru, murdar, dedicat tratării soldaților grav răniți.
   Jocelyn se întrebă cu umor negru dacă obiectivul era să instituie o atmosferă atât de deprimantă încât pacienșii să fac toate eforturile pentru a se însănătoşi degrabă.
   Îmbărbătându-se, urcă pe scările largi, urmată îndeaproape de valet.
   Hugh Morgan era înalt, cu umeri lați şi voce melodioasă. Era o prezență agreabilă în gospodărie, dar în acea zi grija pentru fratele său îi întuneca privirea.
   Clădirea era plin de răniți şi dură ceva până să găsească salonul lui Rhys Morgan. Priveliştea şi mirosurile îi puseră lui Jocelyn un nod în stomac, iar culoarea mai închisă a tenului lui Hugh căpătă o tentă verde-albicioasă.
   Rhys Morgan era întins în colț, într-unul dintre cele vreo patruzeci de paturi îngrămădite într-o încăpere prea mică pentru atâția oameni.
   Unii pacienți stăteau pe paturi sau vorbeau în grupulețe, dar majoritatea zăceau într-o tăcere stoică. Pereții goi amplificau un zumzet neliniştit, iar în aer plutea o miasmă de boală şi moarte.
   Hugh aruncă o privire înăuntru.
   - Rhys, flăcăule!
   Instinctiv, dădu să treacă de Jocelyn, apoi o privi spăşit, cerându-şi scuze pe tăcute.
   Cu un semn din cap, îi dădu voie să mearg la fratele său.
   Rănitul se uita în tavan, dar îşi îndreptă ochii spre uşă când îşi auzi numele. Deşi semăna uluitor cu fratele său, Rhys Morgan avea o expresie de disperare pură , risipită doar parțial când Hugh se năpusti şi îi luă mâna, vorbindu-i în velşă .
   Sentimentele vii de pe fața lui Hugh o făcură pe Jocelyn să nu se simtă în largul ei. Întorcându-şi privirea, se opri la capătul patului lui Rhys. Acolo unde trebuia să fie două picioare sub pătură, era numai unul. Cel stâng fusese amputat chiar de sub genunchi.
   Înghiți în sec înainte de a se apropia şi de a atinge brațul lui Hugh. Acesta se întoarse speriat.
   - Îmi cer iertare, milady. Am uitat de mine.
   Le zâmbi amândurora.
   - Nu e nevoie de scuze. Domnule caporal Morgan, dă-mi voie să mă prezint. Sunt Lady Jocelyn Kendal şi am onoarea de a fi patroana fratelui dumitale.
   Rhys se ridică sprijinindu-se de peretele din spatele patului, alarmat de viziunea elegantă din fața sa.
   Dând din cap, îngăimă:
   - Îmi pare bine, doamnă.
   Hugh şuieră:
   - Spune-i milady, nătăflețule.
   Un val de roşeață se zări sub pielea celtică deschisă la culoare, în timp ce soldatul încercă să se scuze.
   Dorind să-i aline sfiala, Jocelyn îl linişti:
   - Nu contează, caporale. Spune-mi, sunteți gemeni?
   - Nu, eu sunt cu un an mai mare, răspunse Rhys. Dar lumea ne crede adesea gemeni.
   - Semănați foarte mult, remarcă Jocelyn.
   - Nu prea mai semănăm, spuse Rhys amar, uitându-se la cuvertura plată acolo unde trebuia să-i fie piciorul.
   Jocelyn se îmbujoră. Hotărând că frații s-ar fi simțit mai bine fără prezența ei inhibantă, îi anunță:
   - Merg să îmi caut prietenul şi vă las singuri. Când termin, mă întorc aici, Morgan.
   Hugh păru încurcat.
   - Ar trebui să vin cu dumneavoastră, milady.
   - Nici vorbă, ce mi se poate întâmpla într-un spital militar? răspunse ea. Caporal Morgan, ştii cumva unde se află ofițerii?
   Din reflex, tânărul se îndreptă de spate.
   - Etajul de deasupra, doamnă. Milady.
   - Mulțumesc. Ne vedem mai târziu.
   Jocelyn părăsi salonul, conştientă de privirile care o urmăreau.
   Era imposibil să nu-şi aducă aminte că, pe când ea locuia confortabil în Londra, oamenii aceştia stătuseră în bătaia puştii pentru țara lor.

             Urcă scările până la etajul următor, unde găsi un coridor lung, gol, cu uşi separate în loc de saloane deschise.
   Văzând-o că ezită, un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, se apropie cu un aer hotărât.
   Presupunând că era doctor, Jocelyn i se adresă:
   - Îl caut pe căpitanul Richard Dalton din regimentul 95 Carabinieri. Se află la acest etaj?
   - La capătul coridorului.
   Doctorul arătă vag cu mâna în spatele său, apoi plecă înainte ca ea să ceară indicații suplimentare.
   Lăsându-se la voia întâmplării, Jocelyn deschise prima uşă. O duhoare de nedescris o făcu să se retragă rapid.
   Mătuşa Laura, care fusese infirmieră în Spania, îi descrisese odată cangrena, dar realitatea era mult mai dezgustătoare decât îşi imaginase Jocelyn. Din fericire, silueta nemişcată de pe pat nu era a celui pe care îl căuta.
   Următoarele uşi ascundeau paturi goale sau bărbați prea grav răniți pentru a-i remarca intruziunea. Nici urmă de căpitanul Dalton.
   Din ce în ce mai neliniştită, deschise ultima uşă de pe coridor. Câțiva oameni stăteau în jurul unei mese pe care era întins un pacient. Văzu un bisturiu, urmat de un urlet de agonie cutremurător.
   Jocelyn trânti uşa şi fugi în spațiul deschis de la capătul coridorului. Crezuse că avea să fie uşor să-şi găsească prietenul. În schimb, dăduse peste cea mai mare suferinţă pe care o văzuse în viață.
   Cu ochii încețoşați de lacrimi, nici măcar nu îl observă până nu se izbi de ceva tare. Se auzi un zgomot de lemn căzând pe podea, apoi o mână puternică o apucă de braţ.
   Jocelyn gâfâi, fiind pe punctul de a țipa isteric.
   - Îmi cer scuze că vă stau în cale, rosti o voce slabă. Îmi puteți da şi cealaltă cârjă?

              Clipind pentru a-şi alunga lacrimile, Jocelyn se aplecă să ridice cârja care alunecase pe jos. Se îndreptă şi constată extrem de uşurată că se afla în fața celui căutat.
   - Căpitane Dalton! Mă bucur să te văd pe picioare.
   Richard Dalton era un tânăr cu părul şaten, de înălțime medie, cu ochi căprui asemănători cu ai ei.
   Deşi era tras la față de oboseală şi durere, zâmbetul îi era cald.
   - Ce plăcere neaşteptată, Lady Jocelyn. Ce te aduce în acest loc jalnic?
   - Dumneata, după ce mătuşa Laura a aflat că eşti aici.
   Se uită cu tristețe la cârje.
   - Nu intenționam să te trimit înapoi pe patul de spital.
   - E nevoie de mai mult decât o coliziune cu o femeie frumoasă ca să mă rănesc, o linişti el. Pot spune fără ezitare că ciocnirea cu dumneavoastră a fost cea mai mare distracție de săptămâni întregi.
   Tachinarea lui Richard ajută la calmarea spiritelor. Deşi nu fusese nimic romantic între ei, se bucuraseră întotdeauna de compania reciprocă. Poate că tocmai lipsa unei aventuri romantice îi transformase în prieteni.
   - Mătuşa Laura te roagă să o ierți că nu m-a putut însoți azi, dar te va vizita poimâine.
   - O aştept cu drag.
   Se mută caraghios de pe o cârjă pe alta.
   - Te-ar deranja foarte tare dacă m-aş aşeza? Nu pot să mai stau în picioare.
   - Desigur, spuse ea jenată. Mi-e teamă că nu voi ajunge niciodată un înger al milosteniei. Se pare că nu aduc decât probleme.
   - Plictiseala e una dintre cele mai mari probleme ale spitalului, iar dumneata alini plictiseala foarte bine.
   Căpitanul se opinti până la foaierul de lângă fereastră şi îşi trase un scaun. Îi făcu semn spre scaunul din fața lui, aşezându-se cu greu.
   Jocelyn examină pereții murdari, mobila şi ferestrele care dădeau spre o alt aripă deprimantă a spitalului. Locul nu era propice pentru convalescență.
   - Rămâi mult timp aici?
   - S-ar putea. Chirurgii caută periodic schije şi oase pe care e posibil să le fi ratat. Am avut o dispută lungă despre amputare, pe care am câştigat-o, dar acum încearcă să mă conving de faptul că nu voi putea scăpa de cârjele astea niciodată. Normal că nici nu măgândesc să-i iau în serios.
   - În astfel de situații, eu pariez pe tine.
   - Mulțumesc.
   Privirea i se întunecă.
   - Sunt norocos în comparație cu mulți alți pacienți.
   - Mătuşa Laura pomenea de maiorul Lancaster în particular, spuse Jocelyn, aducându-şi aminte de scrisoare. Ai veşti despre el pe care să i le transmit?
   - Nimic de bine. Are răni grave la coloana vertebrală şi  este paralizat de la brâu în jos.
   Richard se lăsă pe spătarul înalt al scaunului, arătând  mult mai în vârstă decât era.
   - Abia poate să mănânce şi încă nu se ştie dacă va muri de inaniție, de durere, sau din cauza opiului pe care i-l  administrează ca să-i aline suferința. Medicii nu înțeleg cum de mai e în viață, dar toți spun că e doar o chestiune de timp.
   - Îmi pare rău. Ştiu că nu sunt cuvintele potrivite, dar nu cred că există vreunele adecvate, murmură Jocelyn plină de compasiune. Sunteți prieteni apropiați?
   - Din prima zi în care m-am alăturat regimentului, când m-a luat sub aripa sa şi m-a transformat într-un ofițer adevărat.
   Privirea lui Richard era întoarsă spre trecut, spre zilele şi anii care le cimentaseră prietenia.
   - Chiar şi pe moarte este un exemplu pentru noi toți. Extrem de calm, cu excepția preocupării față de viitorul surorii sale mai mici. Este guvernantă şi are o situație bună, momentan, dar când el nu va mai fi, va rămâne singură pe lume, fără nimeni şi nimic care să o sprijine.
   Clătină uşor din cap.
   - Îmi pare rău. Nu ar trebui să te deprim cu povestea unei persoane pe care nici măcar nu o cunoşti.
   Jocelyn dădu s spună că nu era nevoie să-şi cear scuze, dar îi veni o idee şi cuvintele rămaseră nerostite. Ea avea nevoie de un soț, iar soldatul aflat pe moarte voia siguranţă pentru sora sa. Spre deosebire de Sir Harold Winterson, nu se punea problema de „drepturi conjugale”, întrucât bietul om era pe patul de moarte, în schimbul căsătoriei, ar fi putut să-i acorde surorii lui o rentă care să-i asigure o viaţă confortabilă.
   Era soluția perfectă: ea ar fi primit moştenirea, iar el ar fi putut închide ochii liniştit.
   - Richard, tocmai mi-a venit o idee bizară care mi-ar putea rezolva o problemă şi, în acelaşi timp, l-ar ajuta pe maiorul Lancaster.
   Îi prezentă pe scurt condițiile din testamentul tatălui ei, apoi îi explică soluția ei.

           Spre consolarea ei, căpitanul nu păru deloc dezgustat de propunere.
   - Planul este neobişnuit, dar apoi, nici situația ta nu este una obişnuită. Se prea poate ca David să fie interesat. Ar fi o mare uşurare pentru el dacă Sally s-ar afla pe mâini bune. Doreşti să vă fac cunoştință, dacă e treaz?
   - Ar fi minunat.
   Jocelyn se ridică, sperând ca maiorul să nu doarmă. Dacă ar fi avut destul timp să reflecteze la ideea sa, era posibil să-şi piardă curajul de a o duce până la capăt.
   Richard îşi luă cârjele şi o conduse către una dintre încăperile în care intrase ceva mai devreme, unde pacientul nu p rea să fie conştient. După ce deschise uşa pentru Jocelyn, traversă salonul bălăbănindu-se.
   Studiind trupul descărnat de pe pat, lui Jocelyn îi veni greu să creadă că o făptură atât de slabă şi imobilă putea fi în viață. Maiorul Lancaster, la vreo patruzeci de ani, avea părul brunet şi tenul palid, pomeții înalți ieşind în evidenţă pe fața osoasă.
   - David? şopti căpitanul.
   Maiorul Lancaster deschise ochii la auzul vocii prietenului său.
   - Richard...
   Căpitanul se uită la Jocelyn.
   - A venit o doamnă care doreşte să te cunoască.
   - Orice pentru a face plăcere unei doamne, spuse Lancaster, cu o urmă de umor în glas. Nu mă grăbesc nicăieri.
   - Lady Jocelyn Kendal, dă-mi voie să ți-l prezint pe ămaiorul David Lancaster din regimentul 95 Carabinieri.
   Richard îi făcu semn să se apropie de el.
   - Domnule maior.

         Jocelyn intră în raza vizuaăl a bolnavului şi, la rândul ei,putu să-l vad mai bine. Constată cu surprindere că, deşi trupul îi era distrus, privirea îi era cât se poate de alertă.
   Ochii de un verde viu trădau durere, dar şi inteligență. În mod uimitor, nici umorul nu lipsea din ei.
   O studie cu apreciere sinceră.
   - Deci aceasta este legendara Lady Jocelyn. Îmi pare bine să vă cunosc. Toți membrii regimentului au ținut să-mi spună ce am pierdut petrecând iarna cu armata spaniolă.
   - Plăcerea e de partea mea, domnule maior.
   Jocelyn îşi dădu seama că ochii lui erau uimitori nu doar din cauza nuanței neobişnuite de verde transparent, ci şi pentru că pupilele erau ca două gămălii de ac, scoțând şi mai mult irisul în evidență.
   Opiu. Mai văzuse astfel de ochi la doamnele din înalta societate dependente de laudanum.
   Intenționase să îşi prezinte propunerea numaidecât, dar, stând lângă epava unui fost războinic, gâtlejul i se uscă, lăsând-o fără glas. Îi era imposibil să-l priveasc pe maiorul Lancaster în ochii săi verzi şi să-i spun că venise pentru a se tocmi, în aşteptarea morții.
   Observându-i expresia încordată, Richard Dalton spuse:
   - Lady Jocelyn a venit cu o propunere foarte neobişnuită, pe care cred că o vei găsi interesantă. Vă las să discutați.
   Îşi poziționă cârjele mai confortabil, apoi plecă.
   Jocelyn inspiră adânc, recunoscătoare lui Richard pentru că spărsese gheața. De unde să înceapă? Nedorind să îl obosească inutil pe maior, făcu o prezentare succintă.
   - Tatăl meu a murit în urmă cu câțiva ani, lăsându-mi o moştenire substanțială, cu condiția să mă căsătoresc până să împlinesc douăzeci şi cinci de ani. Voi aniversa această vârstă peste câteva săptămâni şi sunt încă nemăritată. Richard a pomenit despre situația dumneavoastră şi m-am gândit că poate ați fi interesat să facem un târg benefic pentru amândoi. Dacă ... dacă vă căsătoriți cu mine, voi aranja un venit stabil pentru sora dumneavoastră, asigurându-i viitorul.
   Când termină, se aşternu o linişte deplină, tulburată doar de zgomotul îndepărtat al traficului din stradă. Jocelyn avu  nevoie de toată stăpânirea din lume pentru a nu ceda sub privirea surprinsă a lui Lancaster.
   Însă când vorbi, vocea sa trăda doar curiozitate, nu furie față de aluzia la moartea sa iminentă.
   - Îmi este greu să cred că nu vă puteți găsi un soț de o manieră mai convențională. Să fie bărbații londonezi nebuni, sau orbi, sau poate ambele?
   - Cel pe care îl doresc a dat dovadă de o lipsă neonorantă de interes pentru mine, recunoscu Jocelyn, simțindu-se datoare să nu-i ascundă adevărul. Poate că într-o zi se va răzgândi. Sper. Între timp, nu vreau să mă căsătoresc doar de dragul moştenirii, iar apoi să regret toată viața. Înțelegeți?
   Ultimele sale cuvinte fuseseră o rugăminte; devenise subit important ca el să îi accepte demersurile ca fiind raționale.
   - Ar fi curată nebunie să vă căsătoriți cu un bărbat nepotrivit din cauza unui testament ridicol, încuviință el.
   Închise ochii, iar fața lui dobândi un aspect cadaveric înfricoşător. Jocelyn îl urmări îngrijorată, sperând să nu-l fi suprasolicitat.
   Deschise ochii.
   - Despre ce rentă ar fi vorba?
   Tânăra moştenitoare nu gândise atât de departe. După o evaluare rapid a venitului său şi a costurilor cotidiene, întrebă ezitând:
   - Cinci sute de lire pe an ar fi acceptabil?
   El ridică sprâncenele.
   - Ar fi foarte generos. Suficient pentru ca Sally să trăiască o viață liniştită dacă îşi doreşte, deşi nu-mi pot imagina că se va mulțumi să stea cu mâinile în sân. Poate va înființa o şcoală.
   - Fără îndoială aveți nevoie de timp pentru a vă gândi, spuse Jocelyn stânjenită.
   - Nu, răspunse el cu o voce puternică. Nu avem... timp de pierdut.
   Cuvintele o liniştiră. Preț de o clipă nesfârşită, privirile lor se îngemănară. Jocelyn nu văzu nicio urmă de teamă cauzată de moartea iminentă, doar o sinceritate fermă şi o linişte câştigată din greu. Cu fiecare suflare, acest bărbat o făcea să se simtă din ce în ce mai umilă.

             Alegând cu grijă fiecare cuvânt, Lancaster rosti:
   - Lady Jocelyn, îmi faci onoarea de a deveni soția mea?
   Buzele sale schițară un zâmbet slab şi strâmb. Deşi nu am nimic să-ți ofer în afară de numele meu, cred că pentru dumneata va fi de ajuns.
   Puterea sa de a glumi în astfel de circumstanțe aproape o făcu pe Jocelyn să îşi piardă stăpânirea de sine.
   Stăpânindu-şi sentimentele, îşi puse mâna peste a lui. Era osoasă, aproape scheletică, dar pulsa încă de viață.
   - Onoarea e de partea mea, domnule maior Lancaster.
   - David, spuse el. La urma urmei, suntem pe cale să ne căsătorim.
   - David, repetă ea.
   Era un nume frumos, emanând fermitate, care i se potrivea.
   Îşi apropie sprâncenele, concentrându-se.
   - Va trebui, bineînțeles, să ne căsătorim aici. Mi-e teamă că va trebui să faci rost de o dispensă, dar dac ai vreo cunoştință în domeniu, ar trebui să o poată obține până mâine.
   - Îl voi ruga pe avocatul meu să se ocupe. Tot el va putea redacta acordul cu privire la sora dumitale. Se numeşte Sally Lancaster?
   - Sarah Jane Lancaster.
   Închise din nou ochii.
   - Avocatul dumitale va trebui să redacteze şi un act de cedare prin care renunț la orice pretenție asupra bunurilor dumitale.
   - Este necesar?
   - În mod legal, bunurile dumitale ar deveni ale mele dup căsătorie, iar la moartea mea jumătate s-ar duce către moştenitoarea mea, Sally. Întrucât scopul acestei înțelegeri este ca dumneata să îți păstrezi moştenirea, nu am vrea să se întâmple asta.
   - Dumnezeule, nici nu mi-a trecut prin minte!
   Ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi făcut această propunere unui om mai puțin scrupulos decât maiorul Lancaster? Ar fi fost un dezastru.
   Cu o voce abia auzită, el comentă:
   - Dacă avocatul dumitale îşi merită banii, ți-ar fi apărat interesele.
   Dându-şi seama că ajunsese la limita puterii, Jocelyn spuse:
   - Până mâine voi avea dispensa şi toate cele necesare. E bine pentru dumneata la aceeaşi oră?
   Studiind trupul slab de sub pătură, ea se întrebă dacă a doua zi avea să-l mai găsească în viață.
   - Nu-ți face griji, voi fi încă aici, replică el, citindu-i gândurile.
   Îi strânse uşor mâna, apoi îi dădu drumul.
   - Mulțumesc, David. Ne vedem mâine.

            Puțin zăpăcită de iuțeala evenimentelor, părăsi încăperea, închizând cu atenție uşa în urma ei. Richard şedea în foaier la capătul coridorului, astfel că i se alătură, făcându-i semn să nu se ridice pentru ea.
   - Maiorul Lancaster a fost de acord. Ceremonia va avea loc mâine. Mulțumesc, Richard. Mi-ai... mi-ai oferit şansa de a-mi recăpăta controlul asupra propriei vieți.
   - Mă bucur că am putut ajuta doi prieteni dintr-un foc, spuse el liniştit. Poate chibzuința şi-a spus cuvântul.
   - Mi-ar plăcea să cred asta.
   Cu un zâmbet doar pe jumătate vesel, îşi luă rămas-bun de la el.
   Întrebându-se dacă David arăta la fel de tulburat ca Lady Jocelyn, Richard îşi luă cârjele şi se îndreptă spre salonul prietenului său.
   - Înțeleg că totul e în regulă? întrebă el intrând.
   David deschise ochii. Deşi era cenuşiu din cauza oboselii, zâmbea.
   - Chiar foarte în regulă. Vrei să-mi fii martor?
   - Desigur.
   Richard se aşeză în scaunul de lângă pat.
   - Ai nevoie să te ajut cu ceva pentru nuntă?
   - Vrei te rog să îmi scoți inelul de pe degetul mic şi să îl păstrezi pentru ceremonie?
   Întinse mâna dreaptă peste aşternuturile murdare.
   - Cred că e de-ajuns de mic pentru a i se potrivi.
   Richard trase inelul, care ieşi lesne de pe degetul osos al lui David.
   - Mireasa mea cea destoinică va face toate aranjamentele, îl informă maiorul cu o scânteie de amuzament. Îți mulțumesc că ne-ai făcut cunoştință.
   - Căsătoria de conveniență e o tradiție veche, însă nu am auzit niciodată până acum de o astfel de situație, spuse Richard. Dar toată lumea are de câştigat.
   - Sunt alți bărbați aici ai căror familii ar avea mai mare nevoie de bani decât Sally, dar sunt îndeajuns de egoist să m bucur că este pe mâini bune. O femeie fără familie e la un pas de un posibil dezastru. Un accident sau o boală ar putea-o împinge în sărăcie lucie. Măcar aşa va fi la adăpost.
   David respiră cu zgomot.
   - E din nou timpul pentru laudanum. Acolo, pe masă...
   Richard turnă o doăz de medicament, apoi ținu lingura pentru ca David să poată înghiți.
   - Sora ta nu e chiar singură pe lume.
   - Ar muri de foame înainte să ceară ajutor vreunuia dintre frații noştri. Nu pot să o învinovățesc. Aş face la fel.
   David închise ochii. Acum nu va mai trebui să ceară ajutor vreodată de la nimeni.
   Crezând că prietenul său adormise, Richard se înălță în cârje, dar înainte să plece, David murmură:
   - Aş fi ajutat-o chiar şi fără rentă. Îmi place ideea de a fi însurat cu Lady Jocelyn, chiar şi doar pentru câteva zile.
   Vocea sa se transformă într-o şoaptă.
   - Ceva de aşteptat cu nerăbdare...
   Richard părăsi încăperea satisfăcut, recunoscător că Lady Jocelyn aducea puțină bucurie în viața lui David, atât cât mai rămăsese din ea. Singura persoană care ar fi putut obiecta față de înțelegere era Sally Lancaster, care avea grijă de fratele său aşa cum are grijă o pisică de puii săi.
   Cel puțin venitul avea să-i dea un motiv de gândire după moartea lui.

                                           Capitolul 3

                   După ce se despărți de căpitanul Dalton, Jocelyn intră în casa scării şi se aşeză pe o treaptă, nepăsându-i de rochia scumpă. Îngropându-şi fața în palme, se strădui să se adune, mintea fiindu-i o învălmăşeală de gânduri şi sentimente.
   Era extrem de uşurată că problema se rezolvase - cu condiția ca maiorul Lancaster să nu moară peste noapte - deşi pe jumătate îşi dorea să nu fi pus piciorul în spitalul York.
   Cu toate că niciunul dintre cei doi bărbați nu fusese dezgustat de sugestia sa impulsivă, se simțea ca un corb ce se înfrupta în fața morții.
   Ei bine, făcuse un târg cu maiorul şi era prea târziu să mai dea înapoi. Se consola la gândul că el păruse mulțumit să-i accepte propunerea. Dar când se gândea la curajul maiorului, la ochii săi verzi amuzați, îi venea să plângă de tristețe.
   Câți alți bărbați şi băieți muriseră pentru ambiția lui Napoleon, sau fuseseră mutilați precum Richard Dalton şi Rhys Morgan?
    Ideea era insuportabilă, aşa că Jocelyn se ridică şi îşi reluă aerul de doamnă grațioasă. Până să ajungă la salonul lui Rhys Morgan se linişti, deşi nefericirea încă îi ținea stomacul strâns.
   Auzind o voce chinuită cu accent galez, se opri în uşa salonului, în afara privirii fraților Morgan.
   - Cine ar vrea un olog ca mine? se răstea Rhys. Nu pot lupta, nu pot coborî în mină, aş fi doar o jumătate de om la munca de câmp. Era mai bine dacă obuzul mi-ar fi luat capul, nu piciorul!
   Vocea mai blândă a lui Hugh se strădui să-l liniştească, prea încet pentru ca Jocelyn să poată în elege cuvintele, îşi îndreptă umerii înainte de a intra în salon.
   Putea face totuşi ceva pentru un om care avea să trăiască suficient pentru a se bucura de beneficii.

           Pe când se apropia de pat, ambii frați se întoarseră către ea.
   Chipul lui Rhys era încordat, în timp ce Hugh trăda vina şi suferința unui bărbat în putere aflat în prezența unui olog.
   Când Hugh se ridică, Jocelyn i se adresă lui Rhys.
   - Caporal Morgan, aş dori să vă cer o favoare.
   - Desigur, milady, spuse acesta inexpresiv.
   - Ştiu că va fi foarte monoton după tot ceea ce ați făcut şi ați văzut, dar v-ar interesa să lucrați pentru mine? Mătuşa mea va pleca în curând pentru a se stabili într-o alt casă şi va lua cu ea câțiva servitori, inclusiv unul dintre cei doi care lucrează la grajduri. În calitate de cavalerist, sunt sigură că aveți experiență cu caii. V-ar interesa acest post?
   Pe chipul stupefiat al caporalului îşi făcu loc o rază de speranţă.
   - Mi-ar plăcea să fiu rândaş.
   Privirea i se opri asupra piciorului lipsă.
  - Dar nu... nu ştiu dacă voi putea munci la standardele domniei voastre.
   Ea se uită fix la locul de pe pat unde trebuia să fie un picior puternic, sănătos.
   - Nu văd niciun motiv pentru care să îți pun la îndoială competența, domnule caporal.
   Dorind să înveselească atmosfera, adăugă pe un ton glumeț:
   - Te rog acceptă, chiar şi numai de dragul fratelui dumitale. Este amenințat, în mod pozitiv, de menajerele dornice să-i atrag atenția. Prezența unui alt tânăr chipeş în gospodărie i-ar face viața mai uşoară.
   - Milady, izbucni Hugh, înroşindu-se la faţă.
   Văzând jena fratelui său, Rhys se lăsă pe perne şi râse cu aerul unui om care tocmai redescoperea umorul.
   - Aş fi onorat să lucrez pentru dumneavoastră, Lady Jocelyn.
   - Excelent.
   Îi veni încă o idee.
   - Ce-ar fi să-i întrebi pe doctori dacă nu poți fi mutat la mine acasă pentru recuperare? E mult mai plăcut decât aici, iar fratele dumitale s-ar bucura să te aibă aproape.
   - O, milady! exclamă Hugh, fața luminându-i-se.
   - Mi-ar... mi-ar plăcea foarte mult, Lady Jocelyn.
   Rhys clipi bucuros la gândul plecării din spital.
   - Atunci te aşteptăm de îndată ce vei fi externat.
   Retrăgându-se pentru ca Hugh să-şi poată lua rămas-bun nestingherit, se gândi la David Lancaster, atât de fragil încât orice încercare de a-l muta i-ar fi cauzat probabil moartea. Rhys Morgan, prin comparație, era robust.
   Cu o locuință confortabilă şi o slujbă nouă, avea să se obişnuiască repede cu pierderea suferită. Iar ea avea să se aleagă cu un grăjdar bun.
   După câteva minute, valetul i se alătură şi părăsiră împreună clădirea. Jocelyn respiră uşurată aerul cald de vară. În ciuda mirosurilor oraşului, era mult mai proaspăt față de aerul din spital.
   - Lady Jocelyn? spuse ezitând Hugh, în spatele ei.
   Întoarse privirea spre el.
   - Da, Morgan?
   - Milady, nu voi uita niciodată gestul dumneavoastră, rosti el solemn. Dacă voi putea vreodată să fac ceva pentru dumneavoastră, orice...
   - Nu mi-a fost deloc greu, şi sunt absolut sigură că fratele dumitale va fi de folos în gospodărie, replică ea cu amabilitate.
   - Poate că nu a fost greu, dar puțini ar fi făcut-o. Se spune în camera servitorilor că în toată Londra nu există nimeni mai bun la inimă decât dumneavoastră.
   Mulțumi printr-o înclinare a capului, apoi se întoarse către stradă.
   - Vezi cumva unde aşteaptă trăsura?
   Cu trăsurile era mai uşor decât cu complimentele.

              Înainte de se întoarce pe Upper Brook Street, Jocelyn trecu pe la biroul lui John Crandall.
   De la moartea tatălui său, avocatul se obişnuise să aibă de-a face direct cu ea, dar solicitarea din ziua respectivă îl făcu pe experimentatul jurist să ridice din sprâncene.
   - Vă căsătoriți cu un ofițer aflat pe moarte? repetă el neîncrezător. Se vor îndeplini condițiile testamentului, însă tatăl dumneavoastră spera să vă găsiți un soț demn de dumneavoastră. Acest maior Lancaster nu pare să fie potrivit.
   Jocelyn se strădui să pară sentimentală.
   - De ce credeți că nu m-am căsătorit până acum? Relația dintre mine şi David... durează deja de ceva vreme.
   Nu era tocmai o minciună . O oră însemna  „ceva vreme”.
  - Era în Spania când mi-am vizitat mătuşa şi unchiul. Dar războiul, ştiți...
   Nici asta nu era o minciună, deşi intenția era de a induce în eroare.
   - Nu am cunoscut niciodată un gentleman mai curajos sau mai onorabil.
   Cel puțin asta era adevărat.
   Îmbunat, Crandall promise să facă rost de dispensă, să aranjeze cu un preot şi să pregătească documentele necesare până dimineață.
   Pe drum spre casă, Jocelyn se gândi dacă s-o anunțe pe mătuşa Laura despre nuntă, dar se decise să păstreze secretul. Chiar ea îi spusese că nu vrea să afle despre planurile sale de măritiş. Era mai bine să-i explice după ce faptul se va fi consumat, îşi zise ea.
   Învățase de timpuriu că iertarea era mai uşor de obținut decât permisiunea.

         Jocelyn se trezi a doua zi cu un sentiment bizar de irealitate.
   E ziua nunții mele.  Nu că ar fi fost o căsătorie adevărată, desigur. În orice caz însă, urma să fac pasul care pentru majoritatea fetelor reprezenta momentul culminant al existenței lor, pe când ea îl făcea aproape la întâmplare.
   Din impuls, se decise să adauge ceva special la mica ceremonie tragică ce avea să se desfăşoare puțin mai târziu.
   Când Marie îşi făcu apariția cu ciocolata şi cornulețele, o trimise la bucătărie cerându-i s pregătească un coş cu şampanie şi pahare şi să adune un buchet de flori din grădină.
   Îşi alese hainele cu mare grijă, hotărându-se la o rochie de zi plisată de culoare crem cu o broderie ton  sur ton în jurul gâtului şi la tiv. Marie îi aranjă părul destul de sever, strângându-l într-un coc răsucit şi lăsându-i câțiva cârlionți delicați care să-i încadreze fața.
   Observând paloarea stăpânei, camerista adăugă un strop de culoare cu pămătuful.
   Chiar şi aşa, îşi zise Jocelyn uitându-se în oglindă, arăta de parcă ar fi mers la o înmormântare.
   Şi nu era aproape adevărat?
   La unsprezece fără un sfert, trăsura lui Jocelyn se opri la intrarea spitalului York.
   Crandall aştepta acolo, cu un teanc de hârtii în mână, alături de un preot ceva mai în vârstă.
   Avocatul părea posomorât. Jocelyn se gândi să-i atragă atenția că ar fi trebuit să fie bucuros că îşi păstra moştenirea şi îi rămânea clientă, dar hotărî că ar fi fost vulgar din partea ei.
   În timp ce Hugh Morgan o ajuta să coboare din trăsură, ea spuse încet:
   - Ştii de testamentul tatălui meu?
   El aprobă din cap, ceea ce nu o surprinse; servitorii erau la curent cu tot ce se întâmpla în casă.
   - Sunt pe cale să mă mărit. Te rog, urează-mi noroc.
   Hugh rămase cu gura căscată preț o clipă.
   - Întotdeauna, milady, răspunse el, stăpânindu-se.
   Crandall li se alătură, punând capăt discuției private.

      Intrară în spital ca o procesiune tăcută, cu Morgan ducând florile şi un coş decorat cu panglici. Nu îi întrebă nimeni ce căutau.
   Jocelyn avu straniul sentiment că ar fi putut intra în spital călare pe un bidiviu şi nimeni nu ar fi băgat-o în seamă.
   Maiorul Lancaster şi căpitanul Dalton jucau şah când Jocelyn sosi cu alaiul său. Fu peste măsură de bucuroasă când văzu că viitorul ei soț nu doar că era în viață , dar, cu ajutorul lui Richard, se înălțase în capul oaselor, sprijinit pe perne, astfel încât să pară mai puțin fragil.
   Le zâmbi.
   - Bună dimineața, David. Richard.
   Mirele îi întoarse zâmbetul.
   - Este cea mai bună dintre dimineți, Jocelyn. Arăți încântător astăzi.
   Observând căldura din vocea maiorului, Crandall schiţă un zâmbet, ceva mai liniştit. Se prezentă, apoi spuse:
   - Domnule maior Lancaster, v-aş ruga să semnați aceste documente.
   David studie hârtiile cu atenție înainte de a semna.
   Ignorând aspectele tehnice ale cununiei, Jocelyn aranjă florile pe noptieră în vaza de sticlă pe care o adusese. Din nefericire, prospețimea lor făcea ca încăperea să pară şi mai mizeră.
   Mânată de un impuls, aranjă câteva flori într-un buchețel şi le legă cu o panglică furată de pe coş.
   După ce citi şi semnă şi ea documentele, Jocelyn se apropie de marginea patului şi îl luă de mână pe David.
   Simțea mâna lui caldă şi puternică peste degetele ei reci. Îl privi în ochi şi fu surprinsă de liniştea lor. Maiorul Lancaster nu era genul care să dorească ori să aibă nevoie de milă.
   Surâse tremurător, dorindu-şi să fie la fel de calmă.
   - Începem?
   Detaliile ceremoniei le percepu ca prin ceață . Ulterior nu şi-a putut aminti decât nişte fragmente.
  - David Edward, o iei în căsătorie...
   - Da.
   Vocea lui răzbătea fermă şi sigură, deşi nu era puternică.
   - Jocelyn Eleanor, îl iei...
   - Da.
   Răspunsul său fusese atât de încet, încât abia îl auzi ea însăşi.
   Următoarele cuvinte rostite de preot fură neclare, până când distinse limpede „până când moartea ne va despărți ”.
   Era cu totul aberant ca moartea să fie prezentă la ocazii fericite.
   Reveni în prezent când David o luă de mână şi îi puse cu grijă inelul de aur păstrat de Richard.
   - Cu acest inel te iau de soție, cu trupul meu te voi venera şi ie îți încredințez toate bunurile mele lumeşti.
   Privirea lui era plină de umor, ca şi cum ei doi ar fi împărtăşit o glumă de care nu mai avea habar nimeni altcineva. Poate chiar aşa şi era.
   Cu o voce disproporționat față de trupul său plăpând, preotul intonă ultimele cuvinte ale ceremoniei:
   - Vă declar soț şi soție.
   David o trase de mână, iar ea se aplecă pentru a-l săruta.
   Buzele sale erau neaşteptat de fierbinți.
   Luptându-se cu lacrimile, Jocelyn înălță capul.
   - Mulțumesc, fata mea dragă, murmură el blând.
   - Mulțumesc, dragul meu soț, şopti ea.
   Vru să mai spună ceva, să-i spun că nu va uita niciodată scurta lor întâlnire, dar fură întrerupți de o voce joasă, intensă, venind dinspre coridor.
   - Ce înseamnă toate acestea?
   Jocelyn tresări ca şi cum ar fi fost prinsă furând.

             În uşă stătea o tânără încruntată, cu pumnii încleştați pe lângă corp. Femeia se îndreptă către pat sub privirile mute ale tuturor celor din încăpere.
    Privirea ei trecu de la David la Jocelyn, care observă că ochii ei furioşi erau de un verde strălucitor.
   Amuzată, Jocelyn îşi dădu seama că femeia era noua sa cumnată şi că priveliştea nu o mulțumea defel. Sally Lancaster, care o scruta cu o privire dezaprobatoare exersată, era o făptură scundă şi slabă, aproape urâtă, cu părul brunet prins într-un coc strâns şi o rochie cenuşie cu un guler înalt de mod veche. Ochii verzi erau singura sa pretenție de frumusețe, dar momentan împroşcau furie.
   Jocelyn îşi înclină capul.
   - Dumneata trebuie să fi domnişoara Lancaster. Eu sunt Lady Jocelyn Kendal. De fapt, Lady Jocelyn Lancaster. După cum ți-ai dat fără îndoială seama, eu şi fratele dumitale tocmai ne-am căsătorit.
   - David? spuse neîncrezător femeia.
   Acesta întinse către ea cealaltă mână.
   - Sally, e în regulă. Îți explic mai târziu.
   Luându-şi fratele de mână şi uitându-se la el, chipul i se îmblânzi. Nu mai arăta ca un înger răzbunător, ci ca o femeie obosită, puțin mai în vârstă decât Jocelyn, cu privirea întunecată de disperare.
   Jocelyn se întoarse către valet.
   - Morgan, şampania, te rog.
   Deschizând coşul, acesta scoase sticla şi paharele.
   Tensiunea din încăpere fu risipită de turnarea şi împărțirea şampaniei. Până şi Sally acceptă un pahar, deşi încă mai arăta ca o bombă gata să explodeze.
   Jocelyn îşi dădu seama că era un moment propice pentru toast, dar în condițiile respective ar fi fost grotesc ca toată lumea să ureze cuplului sănătate şi fericire. În calitate de cavaler de onoare, căpitanul Dalton salvă situația.
   Ridică paharul către tinerii însurței, arătând în largul său în ciuda nevoii de a se ține în cârje.
   - În cinstea lui David şi a lui Jocelyn. De cum v-am văzut împreună, am ştiut că sunteți făcuți unul pentru celălalt.
   Doar Jocelyn şi David înțeleseră ironia remarcii.
   Dup ce oaspeții băură, David ridică şi el paharul pentru un nou toast, rostind cu o voce slabă, dar clară:
   - În cinstea prietenilor, atât de față, cât şi absenți.
   Toți băură pentru asta, iar atmosfera deveni ceva mai veselă. Jocelyn o urmări precaut pe Sally Lancaster şi nu fu surprinsă când guvernanta îi spuse cu prefăcută amabilitate:
   - Lady Jocelyn, putem sta de vorbă o clipă între patru ochi?
   Jocelyn o urmă afară din încăpere, resemnată. Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să o înfrunte pe cumnata sa, şi era mai bine dacă îi explica ea şi nu David.
   Era evident că el obosea repede şi abia daăc se atinsese de şampanie.

        Pe coridor, Sally închise uşa înainte de a întreba tăios.
   - Sunteți amabilă să îmi explicați ce anume înseamnă toate astea? Este o nouă modă ca femeile din clasa înstărită să se mărite cu soldați pe moarte, ca şi cum şi-ar alege o nouă pălărie? Le veți povesti apoi prietenelor despre noul joc amuzant pe care l-ați descoperit?
   Lui Jocelyn i se tăie respirația. Dacă femeia considera că acea căsătorie fusese rezultatul unui capriciu plictisit şi egoist, ostilitatea ei se explica pe deplin.
   Jocelyn se gândi la căldura şi atingerea înțelegătoare a maiorului şi se simți ofensată că Sally îndrăznise să o acuze că s-ar fi măritat dintr-un motiv atât de cinic.
   Iritată, dar atinsă şi de sentimentul de vină, Jocelyn răspunse cu vocea glacială a unei fiice de conte:
   - Este o afirmație ridicolă, nedemnă de vreun răspuns. Fratele dumitale este major. Nu are nevoie de permisiunea dumitale pentru a se căsători.
   Sally miji ochii asemenea unei pisici.
   - Cred că dumneata l-ai forțat să o facă. David nu mi-a pomenit niciodată numele dumitale! Nu pot să cred că s-a căsătorit fără să îmi spună decât atunci când nu a mai avut încotro.
   Jocelyn înțelese că cealaltă femeie era geloasă pentru atenția fratelui său, însă era suficient de mânioasă pentru a răspunde acid:
   - Probabil ştia că aveai să faci un acces de furie şi a preferat o ceremonie liniştită.
   Regretă comentariul când văzu paloarea de pe fața lui Sally. Adăugă mai blând:
   - Ne-am decis foarte repede, abia ieri. Probabil nu a avut timp să-ți spună.
   Sally clătină din cap necăjită.
   - Am fost aici ieri dup ăamiază. De ce nu m-a vrut la nunta lui?
   Căpitanul Dalton li se alătură, ghicind pare-se că aveau nevoie de un arbitru. Închizând uşa cu capătul unei cârje, spuse fără nicio introducere:
   - Sally, David a făcut-o pentru tine. Lady Jocelyn, cu permisiunea dumitale, voi explica eu cum stau lucrurile.
   Uşurată, aceasta aprobă din cap, iar Richard descrise nevoia lui Jocelyn de a se căsători şi motivul pentru care David acceptase. Sally încă părea pe picior de război.
   - Nu era nevoie să se însoare de dragul meu. Pot foarte bine să-mi port de grijă şi singură.
   Richard se sprijini discret de perete, cu fața marcată de oboseală.
   - Sally, David este mult mai fericit să ştie că ți se poartă de grijă. Îi poți face această plăcere?
   Chipul lui Sally se schimonosi şi începu să plângă.
   - Îmi pare rău, Richard. Doar... doar că mi se pare atât de ciudat. Ce drept are ea să se amestece astfel?
   Jocelyn se uită la inelul pe care David i-l pusese pe deget.
   Un inel de aur simplu, purtat, cu sigiliu, pe care probabil îl făcuse chiar el. Probabil singurul obiect de valoare pe care îl avea. I se potrivea perfect. Îndurerată, interveni:
  - Am dreptul pe care mi l-a dat fratele dumitale.
   Apoi, înălțând bărbia, adăugă:
   - Vă rog să mă scuzați, mă întorc la soțul meu.
   Pe când intra în salon, o văzu pe Sally plângând pe umîrul greu încercat al căpitanului. Acesta o cuprinse cu brațul şi îi zâmbi chinuit lui Jocelyn pe deasupra capului ei.
   Se pricepea să aline femeile care suferă.

           Cineva îl ajutase pe maior să se întindă din nou.
   Chipul să u era cenuşiu de la efortul îndelungat din ultima oră şi arăta atât de fragil, încât ea se temu că până şi o nouă încercare de a se ridica avea să-i aducă moartea.
   Dar aşa cum promisese, supraviețuise îndeajuns pentru a-i deveni soț.
   - E timpul să te las să dormi.
   Se aplecă să îl sărute uşor pentru ultima oară, apoi şopti una dintre frazele în spaniolă pe care le învățase.
   - Vaya con Dios, David.
   - Şi tu asemenea.
   Zâmbi cu o seninătate care îi străpunse inima lui Jocelyn.
   - Te rog să fii fericită în viitor, fata mea dragă.
   Se priviră îndelung. Şi din nou, ea se gândi cu durere la risipa blestemată de vieți. Puse uşor buchetul pe pernă, astfel încât el să poată mirosi florile.
   Controlându-se cu greu, se îndreptă şi îşi adună însoțitorii dintr-o privire. Apoi plecă, fără a îndrăzni să se uite în urmă.
   Du-te cu Dumnezeu, David. Şi fie ca îngerii să îți cânte întru odihnă.

                                  Capitolul 4

           Sally îşi recăpătase calmul, dar o întâmpină pe noua soție a fratelui său cu o privire ostilă.
   Cu trăsăturile inexpresive ca de marmură, Lady Jocelyn căută în poşetă şi scoase o carte de vizită.
   - Ai aici adresa mea. Spune-mi când... apare vreo schimbare, sau dacă pot face ceva pentru confortul fratelui dumitale. Pături, medicamente... Poate ar fi necesar să-i angajez o infirmieră personală?
   Reticentă, Sally acceptă cartea de vizită, întrucât urma să mai aibă de-a face cu vrăjitoarea, dar spuse:
   - David nu are nevoie de nimic de la dumneata.
   - Cum doreşti.
   După ce îşi luă tandru rămas-bun de la Richard - Lady Jocelyn stârnea mult mai mult simpatie în rândul bărbaților decât al femeilor - plecă împreună cu suita sa.
   - Târfă, şuieră Sally printre dinți.
   Fără a fi şocat de limbaj, căpitanul zâmbi obosit.
   - Să ştii că nu e aşa. E doar o femeie care încearcă să găsească o soluție într-o lume creată de bărbați. În aceleaşi condiții poate ai face la fel.
   - Mă îndoiesc, mormăi Sally, bucuroasă că tânăra aristocrată plecase.
   Observând chipul tras al lui Richard, adăugă:
   - E timpul să te odihneşti. Sunt sigură că ai stat în picioare mai mult decât ți-a îngăduit doctorul.
   - Nu l-am ascultat până acum, de ce aş face-o de acum înainte? Dar sunt gata să mă întind.
   O privi serios.
   - Sally, gândeşte-te bine la ce îi vei spune lui David. E mulțumit de această căsătorie. Nu-i strica plăcerea.
   Ea se înroşi la auzul avertismentului.
   - Presupun că o merit. Nu-ți face griji, nu-l voi face să sufere. Intru acum şi îi spun că nu am ucis-o.
   - Va fi uşurat să afle asta.
   Căpitanul se desprinse de perete şi porni pe coridor către salonul său.

            Controlându-şi expresia feței, Sally deschise uşa şi intră.
   David părea să doarmă, însă deschise ochii când ea se aşeză lângă el.
   - Mă ierți, aricel?
   Aproape că se topi de durere la auzul vechii porecle.
   - Desigur. Am fost doar şocată să vin aici şi să nimeresc în toiul nunții.
   Ridică sticluța de laudanum.
   - Cred că e timpul pentru o nouă doză.
   David acceptă recunoscător lingurița de medicament, apoi se afundă în perne cu un oftat.
   - Ai ajuns devreme azi.
   - Naşa copiilor a venit în dimineața asta şi i-a luat într-o excursie, aşa că am primit liber pe neaşteptate.
   Cu o voce lipsită de orice nuanță acuzatoare, continuă:
   - De ce nu mi-ai spus că te căsătoreşti?
   David zâmbi gândindu-se la pozna sa.
   - Pentru că dacă ți-aş fi spus dinainte, mi-ai fi ținut un discurs despre cât de capabilă eşti să îți porți singură de grijă şi că este complet inutil să am grijă de tine. Am dreptate?
   - Mă cunoşti mult prea bine, râse ea.
   Vocea lui deveni tot mai stinsă pe măsură ce îl cuprindea somnul.
   - Ştiu că eşti pe deplin capabilă, dar tot sora mea mai mică eşti. Mă bucur să ştiu că vei primi cinci sute pe an.
   Cinci sute pe an! Sally se holbă la fratele său aproape adormit. Nimeni nu îi spusese cât de mare avea să fie renta. Lady Jocelyn putea fi acuzată de multe lucruri, dar nu de zgârcenie. Cinci sute de lire însemnau de cinci ori salariul anual al lui Sally, iar ea câştiga chiar bine pentru o femeie.
   Avea să trăiască extrem de confortabil, cu stil chiar.
   Oare avea să-şi continue munca de profesoară?
   Lui Sally îi plăcea meseria sa, iar soții Launceston erau cei mai buni angajatori pe care îi avusese vreodată. Totuşi, cinci sute de lire pe an i-ar fi oferit o sumedenie de opțiuni. Ar fi putut călători. Ar fi putut să cumpere o căsuță la țară şi să ducă o viață fără griji.
   Libertate cu prețul vieții lui David. Clătină din cap, amintindu-şi că el oricum avea să moară. Măcar astfel, Lady Jocelyn avea să posede cu cinci sute de lire mai puțin pe an pentru a-i risipi pe frivolități.
   Alinându-se cu acest gând, căută în săculețul de brocart după andrelele de tricotat. După ce îi cârpise toate hainele lui David, se apucase să tricoteze patru perechi de mănuşi, trei perechi de şosete şi două fulare în orele petrecute la spital.
   Deşi nu îi făcea mare plăcere să împletească, îi era imposibil să se concentreze asupra lecturii în timp ce David se chinuia să respire lângă ea. Andrelele cel puțin îi țineau mâinile ocupate.
   Privi încruntată şoseta la care lucra. Scăpase trei ochiuri şi i-ar fi luat jumătate de oră doar ca să o repare. Atâta pagubă, avea tot restul zilei la dispoziție, iar David avea să doarmă mare parte din timp.
   Se uită la silueta osoasă, apoi se întoarse înfiorându-se.
   Trecuseră doar două săptămâni de când fusese adus înapoi la Londra? I se părea că venea de o veşnicie în acest spital soios, şi pe zi ce trecea, el părea tot mai slab, până la punctul în care era greu de înțeles cum de se mai afla în viață.
   Uneori, cerându-i iertare lui Dumnezeu, recunoştea că îşi dorea să se termine, ca să se poată abandona durerii pure, primitive. Alteori se întreba cum va afla despre moartea lui.
   Avea să fie cu el în acel moment? Richard avea să îi trimită un mesaj? Sau avea să găsească patul fratelui său gol şi astfel avea să ştie că s-a întâmplat?
   Sally observ că firul de lână i se rupsese în mâini. Cu degete tremurânde, îl înnodă la loc. Trebuie să rămâi calmă. David nu trebuie să îşi fac griji pentru durerea ta, în plus față de durerea lui.
   Se uită prin încăperea întunecată, urâtă, ascultând gemetele îndepărtate ale suferinzilor, percepând nenumăratele miasme mizerabile din spital. Era un loc îngrozitor pentru a muri, dar probabil că oricare altul ar fi fost la fel.

           În acea după-amiază, Jocelyn i se alătură mătuşii sale la ora ceaiului în salonul însorit care era refugiul preferat al Laurei Kirkpatrick.
   După ce se servi ceaiul şi rămaseră singure, Jocelyn anunţă:
   - Vei fi bucuroasă să afli că problema mea legată de căsătorie a fost rezolvată. Mătuşa Elvira va trebui să se resemneze cu drămuirea venitulului curent al lui Willoughby.
   Laura lăsă ceaşca din mână, luminându-se la față.
   - Ai acceptat propunerea unuia dintre pretendenți? A cui? E destul timp pentru a face public anunțul, dar mă tem că va trebui să fie o ceremonie restrânsă.
   - Chiar mai bine de-atât.
   Jocelyn îi înmână mătuşii sale o hârtie. S-a rezolvat. Iată certificatul.
   - Ce e asta?
   Laura se uită la hârtie şi împietri. Când ridică privirea, chipul său îi trădă mânia.
   - Ce înseamnă asta?
   - Nu e evident?
   Jocelyn făcu o scurtă pauză, amintindu-şi ultima imagine a lui David, înainte de a continua.
   - Am găsit un bărbat aflat pe moarte şi, în schimbul unei rente substanțiale, mi-a făcut onoarea de a mă lua de soție.
   - Dar nici măcar nu l-ai cunoscut pe David Lancaster!
   - Mi-a venit ideea când îl vizitam pe Richard Dalton şi mi-a pomenit de starea maiorului Lancaster, explică ea. E perfect rezonabil. Voi avea grijă de sora lui, iar eu am îndeplinit condițiile din testamentul tatei. Richard nu a fost şocat când i-am sugerat, şi nici maiorul... soțul meu.
   Ochii Laurei aruncau scântei.
  - Sunt oameni care au înfruntat moartea ani de-a rândul. Normal că văd lucrurile altfel decât restul societății!
   Jocelyn strânse din buze.
   - Asta te preocupă - ce vor spune alții? Credeam că te ridici deasupra acestor trivialități. În plus, lumea mondenă se va amuza dacă va afla povestea. Vor râde şi mă vor considera foarte isteaţă.
   Obrajii Laurei începură să se înroşească, dar vocea ei redeveni potolită.

...........................................................