Fata din tren, Paula Hawkins

..............................................................
                                7-8

               Nu mi-e dor de muncă în sine - am fost agent imobiliar, nu neurochirurg, adică nu tocmai genul de slujbă la care visezi cu ochii deschişi când eşti copil - dar îmi plăcea să mă plimb prin casele foarte scumpe puse în vânzare, când proprietarii nu erau prin preajmă, trecându‐mi vârfurile degetelor peste suprafeţele de marmură, aruncând un ochi peste garderobele construite în pereţi.
   Îmi închipuiam, pe vremea aceea, cam ce‐ar însemna viaţa mea dacă aş trăi aşa, ce fel de persoană aş fi. Sunt perfect conştientă că nu există slujbă mai importantă decât creşterea unui copil, dar problema e că nu e apreciată ca atare. Nu în sensul în care contează pentru mine în acest moment, adică cel financiar.
   Vreau să avem mai mulţi bani, ca să putem pleca din casa asta, de pe strada asta. E cât se poate de simplu ce vreau.
   Bine, poate nu chiar aşa de simplu. După ce a plecat Tom la muncă, m‐am aşezat la masa din bucătărie ca să mă lupt cu Evie să‐şi ia micul dejun. Acum două luni, jur că mânca orice îi dădeam. Acum, dacă nu e iaurt cu căpşune, nu bagă în gură. Ştiu că e normal. Îmi tot spun chestia asta în timp ce încerc să‐mi scot gălbenuş de ou din păr, în timp ce mă plimb în genunchi prin casă, adunând linguri şi castroane răsturnate. Îmi tot spun întruna că toate astea sunt normale.
   Totuşi, când am terminat în cele din urmă şi ea se juca fericită de una singură, mi‐am permis să bocesc câteva minute. Îmi permit rareori aceste clipe de plâns, şi asta numai când Tom nu este aici şi numai pentru câteva momente, ca să mă descarc.
   Abia când m‐am dus să mă spăl pe faţă, mi‐am dat seama cât de obosită arătam, cât de buhăită eram, cât de distrusă şi de terminată eram, aşa că m‐a apucat iar - nevoia aceea de a pune o rochie pe mine şi tocuri înalte, de a‐mi usca şi înfoia părul cu uscătorul şi de a mă machia atent, de a ieşi pe stradă, să văd cum întorc bărbaţii capul după mine.
   Mi‐e dor să mă duc la muncă, dar mi‐e dor şi de ce însemna munca pentru mine, mai ales în ultimii mei ani de carieră profitabilă, când l‐am cunoscut pe Tom. Mi‐e dor să fiu amantă.
   Mi‐a plăcut. De fapt, am adorat perioada aia. Nu m‐am simţit vinovată nicio clipă. M‐am prefăcut doar.

       Eram nevoită, cu toate prietenele mele măritate, cele care trăiau cu groaza vreunei dădace au‐pair sau a fătucii drăguţe şi amuzante de la birou care ştia să vorbească despre fotbal şi care îşi petrecea jumătate din viaţă la sală.
   Trebuia să le spun că evident mă simţeam prost din cauza asta. Mă simţeam prost din cauza nevesti‐sii, n‐am vrut niciodată să se întâmple chestia asta, ne‐am îndrăgostit, ce puteam face?
   Adevărul e că nu mi‐a părut niciodată rău pentru Rachel, chiar înainte să aflu despre problemele ei cu băutura şi cât de dificilă era ca persoană, cum îi făcea viaţa un coşmar.
   Tipa pur şi simplu nu era reală pentru mine şi, oricum, eu mă simţeam mult prea bine. Să fiu cealaltă femeie era incredibil de excitant şi n‐are niciun sens să neg asta faţă de mine însămi: tu eşti cea pentru care el îşi trădează nevasta pentru că nu se poate abţine, chiar dacă o iubeşte. Atât de irezistibilă eşti.
   Vindeam o casă. Casa de la numărul treizeci şi patru, pe Cranham Street. Se dovedise o vânzare dificilă, pentru că ultimii interesaţi s‐o cumpere nu primiseră aprobarea de la bancă pentru credit. Ceva legat de o evaluare de risc a cumpărătorului. Aşa că am aranjat să aducem noi pe cineva să ne facă o evaluare de risc independentă, doar ca să ne asigurăm că totul e în regulă. Cei care vindeau deja se mutaseră şi casa era liberă, aşa că trebuia să fiu eu de faţă ca să le deschid, să le arăt casa.
   Mi‐era clar, din momentul în care i‐am deschis uşa, că o să se întâmple. N‐am mai făcut niciodată ceva asemănător, niciodată, nici măcar n‐am visat la asta, dar era ceva în felul în care s‐a uitat la mine, în felul în care mi‐a zâmbit.
   N‐aveam de gând să ne controlăm - am făcut‐o acolo, pe loc, în bucătărie, rezemaţi de dulapuri. Era o nebunie, dar asta şi eram. Asta îmi spunea. Nu te aştepta să fiu sănătos la cap, Anna. Nu cu tine.
   O iau pe Evie de jos şi mergem în grădină. Ea împinge căruciorul de jucărie în sus şi în jos, chicotind, uitând complet de criza de nervi de dimineaţă. De fiecare dată când zâmbeşte, simt că‐mi explodează inima de fericire. Indiferent de cât de mult mi‐e dor să lucrez, mi‐ar fi infinit mai dor să fiu cu ea. Şi, oricum, nu am de ales.
   Sub nicio formă n‐o mai las vreodată cu vreo îngrijitoare, indiferent cât de calificată e sau cine mi‐o recomandă. N‐o mai las niciodată cu altcineva, nu după toată treaba cu Megan.

    Seara
   Tom mi‐a trimis un mesaj că o să întârzie puţin în seara asta, că trebuie să scoată un client la un pahar. O pregăteam pe Evie pentru plimbarea de seară. Eram în dormitor - camera mea şi a lui Tom - şi o schimbam.
   Lumina era superbă, o revărsare de strălucire portocalie umplea întreaga casă, transformându‐se dintr‐odată într‐un cenuşiu‐albăstriu în momentul în care soarele a intrat după un nor. Aveam jaluzelele trase pe jumătate ca să nu las căldura să intre în casă, aşa că m‐am dus să le dau la o parte şi atunci am văzut‐o pe Rachel stând de partea cealaltă a străzii, uitându‐se spre casa noastră.
   Apoi a luat‐o la picior, îndreptându‐se spre gară.
   Mă aşez pe pat şi tremur de furie, înfigându‐mi unghiile în carne. Evie loveşte aerul cu picioruşele, iar eu sunt atât de nervoasă, că nu vreau s‐o iau în braţe de frică să n‐o strivesc.
   Mi‐a zis că se ocupă de ea. Mi‐a zis că i‐a dat telefon duminică, mi‐a zis că au stat de vorbă şi că ea a recunos‐ cut că are un soi de prietenie cu Scott Hipwell, dar că nu intenţionează să‐l mai vadă, că n‐o să mai dea târcoale pe aici. Tom mi‐a zis că ea a promis toate astea şi că el a crezut‐o.
   Tom mi‐a zis că a fost raţională, că nu părea beată, că nu era isterică în niciun fel, că nu l‐a ameninţat sau implorat să se întoarcă la ea. Mi‐a zis că e de părere că e mai bine acum.
   Trag aer adânc în piept şi o iau pe Evie în poală, o întind pe genunchi şi o ţin de mâini.
   - Eu zic că ne‐a ajuns, nu‐i aşa, scumpete?
   E aşa de obositoare toată situaţia: de fiecare dată când mă gândesc că lucrurile sunt mai OK, că scăpăm odată de toată problema Rachel, tipa apare din nou în peisaj. Câteodată am senzaţia că nu o să dispară niciodată din viaţa mea.
   Adânc în sinea mea, a fost plantată o sămânţă putredă.
   Când Tom îmi spune că e OK, că totul e aşa cum trebuie să fie, că n‐o să ne mai deranjeze de acum încolo şi apoi se întâmplă exact opusul, nu pot să nu mă întreb dacă el chiar se chinuie aşa de tare să scape de ea sau dacă nu cumva, undeva în adâncurile lui, îi place faptul că ea nu reuşeşte să‐şi continue viaţa.
   Mă duc jos şi scotocesc prin sertarele din bucătărie după cartea de vizită pe care mi‐a lăsat‐o Riley, poliţista.
   Îi formez numărul rapid, înainte să mă răzgândesc.

        Miercuri, 14 august 2013
    Dimineaţa
   În pat, cu mâinile lui pe şoldurile mele, cu respiraţia lui fierbinte pe gâtul meu, cu pielea lui umedă de transpiraţie lipită de‐a mea, îmi spune:
   - Nu mai facem chestia asta suficient de des.
   - Ştiu.
   - Trebuie să ne mai facem timp şi pentru noi.
   - Da, trebuie.
   - Mi‐e dor de tine, îmi zice. Mi‐e dor de noi. Vreau să fim mai des aşa.
   Îl trag spre mine şi‐l sărut pe buze, ţinându‐mi ochii închişi strâns, încercând să‐mi suprim sentimentul de vinovăţie că m‐am dus la poliţie fără ca el să ştie.
   - Cred că ar trebui să mergem undeva, mormăie el, doar noi doi. Să plecăm departe pentru o vreme.
   Şi s‐o las pe Evie cu cine, mă rog, îmi vine să‐l întreb. Cu părinţii tăi, poate, cu care nu vorbeşti? Sau cu mama, care e atât de fragilă, că abia îşi poartă ei de grijă?
   Dar nu spun asta, nu spun nimic, ci doar îl sărut din nou, mai profund. Mâna îi alunecă pe coapsă şi mă prinde, trăgându‐mă spre el cu toată forţa.
   - Ce zici? Unde am merge? În Insulele Mauritius? În Bali?
   Încep să râd.
   - Vorbesc serios, zice el, dându‐se înapoi, uitându‐se în ochii mei. Merităm, Anna. Tu meriţi. A fost un an greu, nu‐i aşa?
   - Dar...
   - Dar ce?
   Îmi aruncă zâmbetul lui perfect.
   - O să vedem ce facem cu Evie, nu‐ţi face griji.
   - Tom, e vorba de bani.
   - O să fie OK.
   - Dar..., nu vreau să‐i spun chestia asta, dar nu am încotro. Nu avem destui bani să ne mutăm de‐aici, dar avem destui bani ca să‐i dăm pe o vacanţă în Mauritius sau în Bali?
   El îşi umflă obrajii, apoi expiră încet, plecând de lângă mine. N‐ar fi trebuit să spun asta. Aparatul de monitorizare prinde viaţă: Evie s‐a trezit.
   - Mă duc eu, zice el, se ridică şi iese din încăpere.
   La micul dejun, Evie repetă scena de ieri. E noul ei joc acum: refuză mâncarea, scutură din cap, ridică bărbia, închide strâns gura, împingând cu pumnişorii ei castronul din faţă. Tom îşi pierde repede răbdarea.
   - N‐am timp de aşa ceva, îmi zice. Va trebui s‐o faci tu.
   Se ridică în picioare, îmi întinde lingura, cu o mutră suferindă.
   Trag adânc aer în piept.
   E OK, e obosit, are multe de făcut, e nervos că nu m‐am alăturat visului lui fantezist de azi‐dimineaţă, cu vacanţa.
   Dar nu e OK, pentru că şi eu sunt obosită şi aş vrea să discutăm despre bani şi situaţia noastră de‐aici, fără ca el să iasă pur şi simplu din cameră. Evident, nu spun nici asta. În schimb, nu‐mi ţin promisiunea pe care mi‐am făcut‐o mie însămi şi pomenesc de Rachel.
   - Iar a venit pe‐aici, să dea târcoale, îi zic, aşa că indiferent ce i‐ai zis deunăzi, n‐a funcţionat.
   Îmi aruncă o privire cruntă.
   - Cum adică dă târcoale iar?
   - A fost aici, azi‐noapte, stătea pe trotuarul de vizavi, în faţa casei noastre.
   - Era cu cineva?
   - Nu. Era singură. De ce întrebi?
   - Pentru numele lui Dumnezeu! îmi răspunde, iar chipul i se întunecă aşa cum i se întâmplă când devine foarte nervos. I‐am spus să stea departe de noi. De ce nu mi‐ai zis nimic azi‐noapte?
   - N‐am vrut să te stresez, îi zic calm, regretând deja că am deschis vorba despre ea. N‐am vrut să te îngrijorez.
   - Hristoase! zice el şi trânteşte cana de cafea în chiuvetă.
   Zgomotul o sperie pe Evie, care începe să plângă.
   - Asta nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Nu ştiu ce să‐ţi zic, zău nu ştiu. Când am vorbit cu ea, era OK. A ascultat ce‐i ziceam şi mi‐a promis că nu mai vine pe aici. Arăta bine. Ba, de fapt, arăta sănătoasă - îşi revenise la normal...
   - Arăta bine? l‐am întrebat şi, înainte să‐şi întoarcă privirea, îmi dau seama că ştie că l‐am prins cu minciuna. Parcă ziceai că ai vorbit cu ea la telefon, nu?
   Trage adânc aer în piept, oftează puternic, apoi se întoarce spre mine, cu chipul lipsit de expresie.
   - Da, dragă, asta ţi‐am zis, pentru că ştiam că o să te enervezi dacă‐ţi spun că m‐am văzut cu ea. Aşa că, mâinile sus, mă predau - am minţit. Fac orice ca să am linişte acasă.
   - Glumeşti?
   Îmi zâmbeşte, clatină din cap şi se apropie de mine, cu mâinile încă ridicate, într‐un gest de implorare.
   - Îmi pare rău, pe bune, îmi pare rău. A vrut să vorbim faţă în faţă şi m‐am gândit că aşa ar fi cel mai bine. Îmi pare rău. OK? Doar am stat de vorbă. Ne‐am întâlnit într‐o cafenea mizerabilă în Ashbury şi am vorbit vreo douăzeci de minute - poate o jumătate de oră, nu mai mult. OK?
   Mă ia în braţe şi mă trage la pieptul lui. Încerc să‐i rezist, dar e mai puternic decât mine şi, oricum, miroase nemaipomenit şi nu vreau să mă cert cu el. Vreau să fim de aceeaşi parte a baricadei.
   - Îmi pare rău, mormăie iar, cu nasul în părul meu.
   - Nu‐i nimic, îi răspund.
   Îl las să scape doar cu‐atât, pentru că acum eu sunt cea care se ocupă de problema asta.

      Am discutat aseară cu detectiv‐sergent Riley şi, din momentul în care am început să vorbim, ştiu că am procedat corect sunând‐o, pentru că atunci când i‐am spus că am văzut‐o pe Rachel ieşind din casa lui Scott Hipwell „de câteva ori“ (o uşoară exagerare), ea a părut deosebit de interesată.
   Voia să ştie ziua şi ora când o făcuse de fiecare dată (am reuşit să scap doar cu două precizări; m‐am referit vag la celelalte situaţii), dacă au avut vreo legătură înainte de dispariţia lui Megan Hipwell, dacă eram de părere că relaţia lor e amoroasă. Trebuie să recunosc că nu mi‐a trecut prin cap aşa ceva - nu mi‐l imaginez trecând de la Megan la una ca Rachel. În orice caz, nevastă‐sa nici măcar nu s‐a răcit bine în mormânt.
   I‐am adus aminte şi de chestia legată de Evie - tentativa de răpire - în cazul în care uitase deja.
   - E labilă psihic, i‐am zis. Poate credeţi că exagerez, dar nu‐mi pot asuma niciun risc când vine vorba de familia mea.
   - Ba nu cred că exageraţi deloc. Vă mulţumesc foarte frumos că mă contactaţi. Dacă vedeţi ceva ieşit din comun, daţi‐mi de ştire.
   N‐am nici cea mai vagă idee ce‐or să‐i facă - poate că doar or să‐i dea un avertisment? Oricum, ne va fi de ajutor, dacă va fi nevoie să luăm şi alte măsuri, cum ar fi un ordin de restricţie. Sper să nu se ajungă la aşa ceva, de dragul lui Tom.
   După ce Tom pleacă la muncă, o duc pe Evie în parc, ne jucăm în leagăne şi pe căluţii din lemn, apoi o pun înapoi în cărucior, iar ea adoarme aproape instantaneu, semn că e momentul să mă duc la cumpărături. O luăm pe străduţe lăturalnice care duc spre Sainsbury. E o rută ocolitoare, dar e mai liniştită, cu mai puţin trafic şi, în orice caz, trecem prin faţa casei de la numărul treizeci şi patru, de pe Cranham Street.
   Când trec pe lângă casa asta simt un mic frison, chiar şi după tot acest timp - dintr‐odată stomacul mi se strânge şi un zâmbet îmi înfloreşte pe buze, iar sângele îmi năvăleşte în obraji. Îmi aduc aminte cum mă grăbeam să urc scările din faţa casei, sperând ca niciu‐ nul dintre vecini să nu mă vadă descuind uşa, cum mă găteam în baie, cum îmi dădeam cu parfum, cum îmi puneam pe mine acea lenjerie intimă pe care o îmbraci doar pentru a fi dezbrăcată. Apoi primeam un mesaj şi el ajungea la uşă şi aveam la dispoziţie o oră sau două, în dormitorul de la etaj.
   Îi spunea lui Rachel că era cu un client sau că se întâlnea cu prietenii la o bere.
   „Nu‐ţi faci griji că o să te verifice?“ îl întrebam atunci, şi el scutura din cap, alungând ideea. „Mă pricep să mint“, mi‐a zis odată, rânjind. Altă dată, mi‐a zis: „Chiar dacă ar verifica să vadă unde sunt, ideea cu Rachel e că ea oricum n‐o să‐şi amintească nimic a doua zi“. Abia atunci am început să înţeleg cam cât de rea era situaţia pentru el.
   Totuşi, gândindu‐mă la acele conversaţii, zâmbetul îmi piere de pe buze. Gândindu‐mă cum Tom îmi zâmbea complice, în timp ce degetele lui îmi urmăreau conturul abdomenului, coborând tot mai mult, zâmbindu‐mi, spunându‐mi: „Mă pricep să mint“.
   Da, se pricepe să mintă, are vocaţie.

          L‐am văzut în astfel de ipostaze: de exemplu, convingând personalul de la recepţia vreunui hotel că suntem în luna de miere sau scăpând de orele suplimentare de la birou prin invocarea vreunei urgenţe în familie. Toată lumea face chestia asta, evident, numai că atunci când o face Tom, chiar îl crezi pe cuvânt.
   Mă gândesc la micul dejun de azi - dar ideea e că eu l‐am prins cu minciuna şi el a recunoscut imediat.
   Nu am de ce să‐mi fac griji. Nu se vede cu Rachel pe la spatele meu! Ce idee ridicolă! Poate că a fost ea frumoasă cândva - când a cunoscut‐o, era chiar impresionantă, am văzut poze: ochi negri, imenşi şi rotunjimi apetisante - dar acum e chiar grasă. Şi, în orice caz, el nu s‐ar întoarce la ea, nu după tot ce i‐a făcut, după tot ce ne‐a făcut - toată hărţuiala, toate acele telefoane din miez de noapte, toate mesajele.
   Stau lângă standurile cu conserve, cu Evie, slavă cerului, încă adormită în căruciorul ei, şi încep să mă gândesc la acele telefoane şi la momentul - sau momentele? - când m‐am trezit şi lumina era aprinsă la baie. Îi auzeam vocea, şoptită şi blajină, în spatele uşii închise. O calma, ştiu că asta făcea.
   Mi‐a zis că uneori ea avea pusee de furie, şi ameninţa să vină acasă, să se ducă la el la serviciu, să se arunce în faţa trenului. Poate că se pricepe să mintă, dar eu îmi dau seama când nu spune adevărul.
   Pe mine nu mă păcăleşte.

         Seara
   Numai că, dacă stau bine şi mă gândesc, m‐a păcălit şi pe mine, nu‐i aşa?
   Când mi‐a zis că a vorbit cu Rachel la telefon, că părea OK, că se simţea mai bine, că era aproape fericită, nu m‐am îndoit nicio clipă. Şi când a venit acasă luni seara şi l‐am întrebat despre cum a fost ziua şi el mi‐a vorbit de nu ştiu ce întâlnire plicticoasă pe care o avusese în dimineaţa aia, iar eu am ascultat cu înţelegere, fără să‐mi treacă prin minte că n‐a existat nicio întâlnire, că în tot timpul ăsta el era într‐o cafenea în Ashbury cu fosta nevastă.
   La asta mă gândesc în timp ce scot vasele din maşină, cu mare grijă şi precizie, pentru că Evie a aţipit şi zdrăngănitul vaselor şi al tacâmurilor ar putea‐o trezi.
   Da, mă păcăleşte şi pe mine. Ştiu că nu e tot timpul cinstit cu mine până la capăt. Mă gândesc la istoria cu părinţii lui - cum i‐a invitat la nuntă, dar ei au refuzat să vină pentru că erau supăraţi fiindcă o părăsise pe Rachel. Întotdeauna m‐am gândit că faza asta e ciudată, pentru că am stat de vorbă în două rânduri cu mama lui şi mi s‐a părut foarte fericită că vorbeşte cu mine. Era cumsecade, interesată de mine, de Evie.
   - Sper că ne vom putea vedea în curând, mi‐a zis ea atunci, dar când i‐am spus lui Tom despre asta, a respins ideea.
   - Încearcă să mă determine să‐i invit să vină pe aici, doar ca să mă poată refuza. Jocuri de manipulare.
   Dar mie nu mi s‐a părut o femeie înclinată spre jocuri de putere, însă nu mi‐am exprimat punctul de vedere. Felul în care funcţionează orice familie, alta decât a mea, este întotdeauna impenetrabil. Sigur are motivele lui pentru care îşi ţine familia la distanţă, sunt convinsă de asta, iar scopul lui principal este acela de a ne proteja pe mine şi pe Evie.
   Şi atunci de ce îmi pun întrebarea dacă e sau nu ade‐ vărat? Oare casa asta, situaţia asta în care ne găsim, toate lucrurile care s‐au întâmplat în jurul nostru m‐au făcut să mă îndoiesc de mine, de noi? Dacă nu sunt atentă, o să mă înnebunească şi pe mine şi o să ajung ca ea. Ca Rachel.

        Stau în picioare, în bucătărie, aşteptând să scot rufele din uscător. Mă gândesc să dau drumul la televizor, poate dau de un episod din Friends pe care nu l‐am văzut încă de vreo trei sute de ori, mă gândesc să fac câteva exerciţii de yoga şi la romanul de pe noptieră din care am citit douăsprezece pagini în două săptămâni. Mă gândesc la laptopul lui Tom, pe care l‐a lăsat în camera de zi, pe măsuţa de cafea.
   Şi apoi fac lucrurile pe care n‐am crezut vreodată că le voi face. Iau o sticlă de vin roşu pe care a deschis‐o el ieri‐seară, la cină şi îmi torn un pahar. Apoi pun mâna pe laptop, îl deschid şi încerc să ghicesc parola.
   Fac lucrurile pe care le‐a făcut şi ea: beau singură şi îl spionez. Lucrurile pe care ea le făcea şi el le ura. Dar, în ultima vreme - de fapt, începând din această dimineaţă - lucrurile s‐au schimbat. Dacă are de gând să mă mintă, atunci o să‐l verific. Eu zic că e o afacere destul de cinstită, nu‐i aşa? Cred că mi se cuvine puţină onestitate.
   Aşa că încerc să‐i sparg parola. Încerc nume, în diferite combinaţii: al meu şi al lui, al lui şi al lui Evie, al meu şi al lui Evie, toate trei împreună, de la cap la coadă şi de la coadă la cap. Zilele noastre de naştere, în diferite combinaţii. Aniversările noastre: prima dată când ne‐am văzut, prima dată când am făcut sex. Numărul treizeci şi patru, casa de pe Cranham Street, numărul douăzeci şi trei, casa asta. Încerc să mă gândesc dincolo de toate astea - aş zice că cei mai mulţi bărbaţi folosesc numele echipelor de fotbal ca parole la calculatoare, dar lui Tom îi place cricketul, aşa că încerc Boycott şi Botham şi Ashes.
   Nu ştiu nume mai recente de atât.
   Golesc paharul de vin şi‐mi mai pun jumătate. Chiar mă simt bine încercând să rezolv acest puzzle. Mă gândesc la ce trupe îi plac, la ce filme se uită cu plăcere, la ce actriţe visează. Încerc şi „password“ şi „1234“.
   Trenul de Londra opreşte la semnal, într‐un scrâşnet puternic, ca nişte unghii zgâriind tabla într‐o şcoală. Îmi încleştez maxilarele şi apoi mai iau o gură mare de vin şi, în timp ce beau, mă uit la ceas - Dumnezeule, e aproape şapte şi Evie încă doarme, iar el o să ajungă acasă dintr‐un minut într‐altul. Şi gândindu‐mă exact la asta, că nu o să dureze mai mult de un minut până ajunge acasă, aud zăngănitul cheilor în uşă şi inima îmi stă în loc.
   Închid laptopul brusc, trântindu‐l, şi sar în picioare, răsturnând scaunul. Evie se trezeşte şi începe să plângă.
   Pun laptopul înapoi pe masă, înainte să intre el în cameră, dar îşi dă seama că ceva s‐a întâmplat, se uită la mine fix şi zice:
   - Ce se întâmplă?
   - Nimic, îi zic, nimic. Am dat peste scaun, din greşeală, şi l‐am răsturnat.
   El o ia pe Evie din cărucior ca s‐o îmbrăţişeze, iar eu reuşesc să mă surprind în oglinda de pe hol - sunt palidă şi am buzele vinete, pătate de vin.

                             Rachel

         Joi, 15 august 2013
     Dimineaţa
   CATHY A OBŢINUT un interviu pentru un post, pentru mine. O prietenă de‐a ei şi‐a făcut propria firmă de relaţii publice şi are nevoie de o asistentă. Practic, e o slujbă de secretară, iar salariul e o mizerie, dar nu‐mi pasă.
   Femeia asta e pregătită să mă ia fără niciun fel de referinţe - Cathy i‐a spus o poveste despre cum am avut eu o cădere nervoasă, dar acum mi‐am revenit complet. Interviul e mâine după‐amiază, acasă la tipa respectivă - îşi administrează afacerea dintr‐un birou micuţ amenajat în grădina din spatele casei ei care, se pare, se află chiar în Witney. Aşa că ar trebui să‐mi petrec ziua refăcându‐mi CV‐ul şi pregătindu‐mă pentru un interviu.
   Adică asta plănuiam - însă m‐a sunat Scott.
   - Speram să putem vorbi, mi‐a zis.
   - Nu e nevoie să... adică, nu trebuie să spui nimic. A fost... amândoi ştim că a fost o greşeală.
   - Ştiu, mi‐a răspuns şi părea atât de trist, diferit de acel Scott furibund din visele mele; era mai curând disperat şi distrus, ca atunci când a stat lângă mine pe pat şi mi‐a povestit despre copilul lui nenăscut. Dar vreau neapărat să vorbesc cu tine.
   - Desigur, i‐am zis. Evident că putem sta de vorbă.
   - Faţă‐n fată?
   - Oh, am răspuns.
   Ultimul lucru pe care mi‐l doream era să mă întorc în casa aia.
   - Îmi pare rău. Nu pot azi.
   - Rachel, te rog? E important.
   Părea disperat şi, în ciuda intuiţiei mele, îmi părea rău pentru el. Mă chinuiam să găsesc o scuză, când mă roagă din nou. I‐am răspuns că sunt de acord şi am regretat în secunda în care mi‐au ieşit cuvintele pe gură.
   În ziare a apărut un articol despre copilul lui Megan - primul ei copil mort. De fapt, e despre tatăl copilului. L‐au descoperit. Numele lui era Craig McKenzie şi a murit în Spania acum câţiva ani, din cauza unei supradoze de heroină. Deci asta îl exclude de pe lista de suspecţi.
   Oricum, nu mi s‐a părut nicio clipă un potenţial motiv pentru crimă —- dacă cineva ar fi vrut s‐o pedepsească pentru ce a făcut, ar fi făcut‐o acum mulţi ani.
   Şi atunci cine rămâne? Rămân suspecţii de serviciu: soţul şi amantul. Scott şi Kamal. Sau vreun ins oarecare, unul care a pus mâna pe ea în stradă - un criminal în serie care era la prima încercare? Oare Megan e prima dintr‐o serie de crime, o Wilma McCann sau o Pauline Reade? Şi cine zice, la urma‐urmei, că ucigaşul e bărbat?
   Megan Hipwell era o femeie mică. Minionă, ca o păsărică.
   Nu era nevoie de cine ştie ce forţă să‐i facă cineva felul.

        După‐amiaza
   Când a deschis uşa, primul lucru pe care l‐am observat a fost mirosul. Transpiraţie şi duhoare de bere, un miros acru şi rânced, iar sub el, altceva, ceva mult mai rău. Ceva putred. Poartă o pereche de pantaloni de trening şi un tricou cenuşiu, pătat, părul îi e gras, nespălat, pielea cu un luciu slinos, ca şi cum tipul ar fi avut febră.
   - Eşti bine? îl întreb şi el îmi aruncă un rânjet.
   A băut.
   - Sunt OK, intră, intră, te rog.
   Nu vreau să intru, dar o fac totuşi.
   Draperiile la ferestrele dinspre stradă sunt trase, iar camera de zi e cufundată într‐o pâclă roşiatică ce pare să se potrivească de minune cu căldura şi cu mirosul.
   Scott se duce, clătinându‐se, spre bucătărie, deschide frigiderul şi scoate o bere.
   - Vino, stai jos, îmi zice el. Ia o bere.
   Rânjetul de pe faţă îi e fix, lipsit de orice bucurie, întunecat. Ceva neplăcut, duhnind a ură, s‐a aşezat pe chipul lui. Dispreţul pe care l‐am văzut sâmbătă seara, după ce m‐am culcat cu el, e încă pe chipul lui.
   - Nu pot sta mult, îi răspund. Am un interviu mâine şi trebuie să mă pregătesc.
   - Zău? zice el, ridicând din sprâncene.
   Se aşază şi îmi împinge un scaun cu piciorul. Ia loc şi bea ceva, îmi repetă, mai mult un ordin decât o invitaţie. Mă aşez în faţa lui şi‐mi împinge cu piciorul o sticlă de bere. O iau şi trag o duşcă.
   Afară, aud ţipete ascuţite - copii care se joacă undeva într‐o grădină - şi, dincolo de asta, huruitul îndepărtat şi familiar al trenului.
   - Au ieşit testele ADN ieri, îmi zice Scott. Doamna detectiv‐sergent Riley a venit azi‐noapte pe aici.
   Aşteaptă să zic eu ceva, dar mi‐e frică să nu spun o prostie, aşa că tac din gură.
   - Nu e al meu. Nu era al meu. Ciudăţenia este că nu era nici al lui Kamal, zice el şi râde. Deci avea pe altcineva. Îţi vine să crezi aşa ceva?
   Îmi aruncă iar rânjetul ăla sinistru.
   - Nu ştiai nimic despre asta, nu‐i aşa? Despre celălalt individ cu care se vedea? Nu ţi‐a făcut confidenţe despre existenţa unui alt tip, nu‐i aşa?
   Zâmbetul îi dispare încet de pe faţă şi chestia asta îmi provoacă un presentiment, ceva foarte urât. Mă ridic în picioare şi fac un pas spre uşă, dar el e deja în faţa mea, cu mâinile ţinându‐mi braţele în prinsoare puternică, împingându‐mă înapoi în scaun.
   - Stai dracului jos!
   Îmi smulge geanta de pe umăr şi mi‐o aruncă într‐un colţ al încăperii.
   - Scott, nu ştiu ce se întâmplă...
   - Ei, hai! ţipă el, aplecându‐se spre mine. Tu şi Megan eraţi aşa bune prietene! Trebuie să fi ştiut despre amanţii ei!
   Ştie. Şi, în momentul în care gândul mi‐a trecut prin minte, el a văzut pe chipul meu schimbarea şi a venit şi mai aproape; îi simţeam respiraţia acră.
   - Hai, Rachel. Spune‐mi.
   Scutur din cap şi el îmi trânteşte cu o mână sticla de bere din faţa mea. Berea se rostogoleşte pe masă şi se sparge de dalele podelei.
   - La dracu’, n‐ai întâlnit‐o niciodată! urlă el. Tot ce mi‐ai zis - totul a fost o minciună.
   Îmi feresc capul, mă ridic în picioare, mormăind în neştire:
   - Îmi pare rău, îmi pare rău.
   Încerc să mă duc de partea cealaltă a mesei, să‐mi recuperez geanta, telefonul, dar el mă prinde iar de braţ.
   - De ce‐ai făcut chestia asta? mă întreabă. Ce te‐a îndemnat să faci una ca asta? Ce e în neregulă cu tine?
   Se uită la mine, mă priveşte ţintă şi sunt îngrozită de el, dar, în acelaşi timp, ştiu că întrebarea lui nu e lipsită de sens. Îi datorez o explicaţie. Aşa că nu încerc să‐mi retrag braţul, îl las să‐şi înfingă degetele în carnea mea şi încerc să‐i vorbesc calm şi clar. Încerc să nu plâng. Să nu mă sperii.
   - Voiam să ştii despre Kamal, îi zic. Ţi‐am zis, i‐am văzut împreună, dar nu m‐ai fi luat în serios dacă eram o tipă oarecare dintr‐un tren. Aveam nevoie să...
   - Aveai nevoie! Îmi dă drumul şi se întoarce cu spatele. Ia spune‐mi de ce aveai tu nevoie...
   Vocea îi este mai calmă acum, s‐a domolit. Respir adânc, încerc să‐mi potolesc bătăile inimii.
   - Voiam să te ajut, continui. Ştiam că poliţia suspectează întotdeauna soţul şi voiam să ştii că... să ştii că mai era cineva...
   - Aşa că ai inventat o poveste că o cunoşteai pe nevastă‐mea? Ai idee cât de nebună pari?
   - Am idee.
   Mă duc spre dulapurile din bucătărie, să iau o cârpă de vase, apoi mă las în genunchi să şterg berea vărsată pe jos.
   Scott se aşază, cu coatele pe genunchi, cu capul atârnând greu.

           - Nu era cine credeam eu că e, zice el. N‐am idee cine era femeia asta.
   Storc cârpa deasupra chiuvetei şi mă spăl cu apă rece pe mâini. Geanta mea e la câţiva paşi mai încolo, în colţ.
   Mă îndrept spre ea, dar Scott ridică iar privirea spre mine, aşa că mă opresc. Rămân pe loc, cu spatele la dulapuri, cu mâinile prinse de marginea tejghelei. Ca să am un punct de sprijin.
   - Doamna detectiv‐sergent Riley mi‐a zis. M‐a întrebat de tine. Dacă avem o relaţie, spune el şi râde. Dacă am o relaţie cu tine! Dumnezeule mare! Am întrebat‐o, dumneata ai văzut cum arăta nevastă‐mea? Nu cobor standardele aşa de repede.
   Îmi simţeam obrajii fierbinţi, picături de sudoare rece mi se preling pe spinare şi la subsuori.
   - Se pare că Anna s‐a tot plâns de tine. Te‐a văzut dând târcoale pe aici. Şi, uite‐aşa, totul a ieşit la iveală. I‐am zis nu, nu avem o relaţie, e doar e prietenă de‐a lui Megan, şi mă ajută...
   Râde din nou, pe un ton grav, ameninţător, lipsit de umor.
   - Ea îmi zice, păi, n‐o cunoştea pe Megan. E doar o mincinoasă obosită şi disperată, fără o viaţă personală, continuă el şi zâmbetul îi dispare de pe chip. Toate sunteţi nişte mincinoase, toate, până la ultima.
   Îmi sună telefonul. Fac un pas spre geantă, dar Scott ajunge la ea înaintea mea.
   - Stai pe loc, spune el, ridicând geanta de jos. N‐am terminat.
   Îmi răstoarnă conţinutul genţii pe masă: telefonul, portofelul, cheile, un ruj, tampoane, chitanţe de la cărţile de credit.
   Vreau să ştiu cât din ce mi‐ai zis e o minciună sfruntată, îmi zice şi ia de jos, cu gesturi vădite, telefonul şi se uită pe ecran.
   Ridică privirea spre mine, cu o expresie de gheaţă. Citeşte cu voce tare:
   - Vă contactăm în legătură cu programarea dumneavoastră la dr. Abdic, de luni 19 august, ora 4.30. Dacă nu puteţi veni, vă rugăm să ne comunicaţi acest fapt cu 24 de ore înainte de data programării.
   - Scott...
   - Ce dracului se întâmplă? întreabă el, iar vocea îi e acum o şoaptă răguşită. Ce‐ai făcut? Ce i‐ai spus?
   - Nu i‐am spus nimic...
   El lasă telefonul să cadă pe masă şi vine spre mine, cu mâinile strânse în pumni ameninţători. Fac un pas înapoi, apoi încă unu şi mă îndrept spre colţul încăperii, lipindu‐mă de perete, lângă uşa de sticlă.
   - Am încercat să aflu... Nu voiam decât să te ajut.
   El ridică pumnul şi eu mă crispez, aşteptând lovitura, durerea, şi în momentul acela ştiu că mi s‐a mai întâmplat asta o dată, că am mai simţit asta şi înainte, dar nu‐mi aduc aminte când şi nu am timp să mă gândesc acum, pentru că, deşi nu m‐a lovit, şi‐a pus mâinile pe umerii mei şi strânge atât de rău, încât degetele îmi intră în claviculă; mă doare aşa de tare, că încep să urlu.
   - În tot acest timp, spune el, scrâşnind din dinţi, am crezut că eşti de partea mea, dar tu erai împotriva mea. I‐ai oferit informaţii, nu‐i aşa? I‐ai spus lucruri despre mine, despre Mags. Tu ai făcut asta, tu ai pus poliţia pe urmele mele. Tu...
   - Nu, te rog, nu face asta. N‐a fost aşa. Am vrut să te ajut.
   Mâna îi aluncă de pe umărul meu, mă apucă de păr şi răsuceşte.
   - Scott, te rog, nu. Te rog. Mă doare. Te rog.
   Mă trage de păr şi mă duce spre uşa de la intrare. Sunt copleşită de un sentiment de uşurare. O să mă arunce în stradă. Slavă cerului!

      Numai că nu mă dă pe uşă afară, ci continuă să mă târască de păr, scuipând şi înjurând. Mă duce sus şi eu încerc să rezist, dar e prea puternic şi nu pot. Strig către el: „Te rog, nu, te rog“ şi ştiu că mi se va întâmpla ceva îngrozitor.
   Încerc să ţip, dar nu pot, vocea mi‐a pierit.
   Sunt orbită de lacrimi şi groază. Mă împinge într‐o cameră şi închide uşa în urma mea. Răsuceşte cheia în broască. Mi‐e greaţă şi vomit pe covor. Aştept, ascult. Nu se întâmplă nimic şi nu vine nimeni.
   Sunt în camera de oaspeţi. În casa mea, camera asta urma să fie biroul lui Tom. Acum e camera copilului lor, cea cu jaluzele roz.
   Încăperea aceasta e de fapt o debara, plină cu hârtii şi dosare, o bandă de alergat strânsă şi un străvechi laptop Apple Mac. O cutie cu hârtii pline de cifre - probabil documente contabile, care poate ţin de afacerea lui Scott - şi o alta plină cu cărţi poştale - mare parte din ele nescrise, cu lipici pe spate, ca şi cum ar fi fost smulse de pe un perete: acoperişurile din Paris, copii pe skateboarduri, pe o alee, cuşete vechi de tren, acoperite de muşchi, o vedere cu marea văzută dinăutrul unei peşteri.
   Răsfoiesc aceste cărţi poştale - nu ştiu de ce şi nici ce anume caut, încerc doar să nu mă las copleşită de panică. Încerc să nu mă gândesc la acel articol de ziar, la trupul lui Megan scos din noroi. Încerc să nu mă gândesc la rănile ei, la cât de înspăimântată trebuie să fi fost când a înţeles ce i se întâmplă şi ce urmează.
   Caut printre cărţile poştale când ceva mă ciupeşte de deget şi cad pe spate, urlând. Vârful degetului aproape că mi‐e tăiat de tot, iar sângele îmi curge în picături mari pe blugi.
   Opresc sângerarea cu tivul tricoului de pe mine şi caut mai departe printre vederi. Găsesc vinovatul imediat: o fotografie înrămată, cu geamul crăpat şi cu o bucată de sticlă lipsă, iar marginile mânjite cu propriul meu sânge.
   Nu e o fotografie pe care s‐o mai fi văzut înainte.
   E o fotografie a lui Megan, cu Scott, cu chipurile foarte aproape de obiectiv. Ea râde şi el se uită la ea cu drag.
   Gelozie? Sticla e spartă, formând o stea din crăpături deasupra ochiului lui Scott, aşa că mi‐e greu să‐i citesc expresia feţei. Mă aşez pe jos, cu fotografia în mână, şi mă gândesc cum se sparg lucrurile tot timpul, dintr‐un accident şi cum, câteodată, nu le mai vine rândul să fie reparate. Mă gândesc la toate farfuriile pe care le‐am spart când mă certam cu Tom, la gaura din peretele din holul de la etaj.
   Undeva, de partea cealaltă a uşii încuiate, îl aud pe Scott râzând şi îngheţ. Mă ridic greu pe picioare şi mă duc la fereastră, o deschid şi mă aplec în afară, apoi, pe vârfuri, înălţându‐mă cât pot de mult, strig după ajutor.
   Îl strig pe Tom. Nu are sens. E patetic. Chiar dacă ar fi, printr‐o minune, în grădină, la doar câteva case distanţă, n‐ar avea cum să mă audă, e prea departe.
   Mă uit în jos şi‐mi pierd echilibrul, mă trag înapoi în casă, simţind că‐mi pierd controlul, încep să plâng cu sughiţuri.
   - Scott, te implor! strig eu prin uşă. Te rog... urăsc timbrul propriei mele voci, nuanţa de linguşire, disperarea.
   Mă uit în jos, la tricoul meu pătat de sânge, şi‐mi dau seama că nu mai am alte opţiuni. Iau de jos fotografia înrămată şi o răstorn pe covor. Iau cea mai lungă bucată de sticlă şi o strecor cu atenţie în buzunarul din spate al blugilor.
   Aud paşi pe scări. Mă dau cu spatele la peretele din faţa uşii. Aud cheia în broască.
   Scott apare cu geanta mea într‐o mână şi mi‐o aruncă la picioare. În cealaltă mână ţine o bucată de hârtie.
   - Ia te uite, unde stătea Nancy Drew! spune el, zâmbind.
   Cu o voce schimonosită, să sune ca a unei fetiţe, citeşte cu voce tare:
   - „Megan a fugit cu iubitul ei, la care mă voi referi de acum înainte ca fiind B“.
   Chicoteşte amuzat.
   - „B a rănit‐o... Scott a rănit‐o...“
   Face hârtia ghem şi mi‐o aruncă la picioare.
   - Doamne, Dumnezeule! Tu chiar eşti patetică, nu‐i aşa?
   Se uită de jur împrejur, observând voma de pe podea, sângele de pe tricou.
   - Ce dracului ai făcut aici? Ai încercat să‐ţi faci felul? Ai de gând să‐mi rezolvi tu problema, în locul meu?
   Râde din nou.
   - Ar trebui să‐ţi rup dracului gâtul, dar ştii care‐i faza, nu meriţi osteneala, spune el şi se dă la o parte. Ieşi afară din casa mea!
   Îmi iau geanta şi mă îndrept spre uşă, dar el se postează în faţa mea când dau să ies, adoptând o postură de boxer şi, pentru o clipă, sunt încredinţată că iar o să mă oprească, iar o să pună mâinile pe mine. Probabil că pe chipul meu se citeşte groaza suficient de bine, pentru că începe să râdă şi râde în hohote.
   Când, în sfârşit, trântesc uşa de la intrare în urma mea, încă îl mai aud râzând.

            Vineri, 16 august 2013
      Dimineaţa
   Am dormit ca pe ace. Am băut o sticlă şi jumătate de vin, în încercarea de a adormi, de a‐mi opri mâinile din tremurat, de a‐mi potoli reflexul de a nu mă mai speria la fiecare zgomot, dar n‐a funcţionat cine ştie ce. De fiecare dată când eram gata să adorm, tresăream şi mă trezeam.
   Eram convinsă că îl simt în cameră cu mine. Am aprins lumina şi am rămas în picioare, atentă la zgomotele de afară, de pe stradă, la oamenii care se mişcau prin clădire.
   Abia când a început să se lumineze de ziuă, am reuşit să mă relaxez suficient încât să adorm. Am visat iar că eram în pădure. Tom era cu mine, dar tot îmi era frică.
   I‐am lăsat azi‐noapte un mesaj lui Tom. După ce am ieşit de la Scott, am fugit la numărul douăzeci şi trei şi am bătut la uşă. Eram atât de speriată, că nu‐mi păsa dacă Anna era sau nu acasă, dacă o să fie furioasă că apar din senin la uşa ei.
   N‐a venit nimeni să‐mi deschidă, aşa că am scris în fugă pe o bucată de hârtie un mesaj şi am băgat biletul în cutia poştală. Nu‐mi pasă dacă îl găseşte ea. Am păstrat un ton ambiguu - i‐am zis că trebuie să vorbim despre ce s‐a întâmplat alaltăieri. Nu l‐am pomenit pe Scott, pentru că nu voiam ca Tom să se ducă la el acasă să‐l ia la întrebări - Dumnezeu ştie ce s‐ar putea întâmpla.
   Am sunat la poliţie aproape imediat ce am ajuns acasă. Am băut întâi câteva pahare cu vin, ca să mă calmez. Am cerut să vorbesc cu inspectorul Gaskill, dar mi s-a zis că nu e disponibil, aşa că am sfârşit prin a vorbi cu Riley. Nu voiam chestia asta - ştiam că Gaskill este mai cumsecade cu mine.
   - M‐a sechestrat la el în casă, i‐am zis. M‐a ameninţat.
   Ea m‐a întrebat pentru cât timp am fost „sechestrată“. Îi simţeam ghilimelele prin telefon.
   - Nu ştiu, i‐am zis. Poate vreo jumătate de oră.
   A urmat o tăcere lungă.
   - Şi v‐a ameninţat. Îmi puteţi spune exact despre ce fel de ameninţare vorbim?
   - Mi‐a zis că o să‐mi rupă gâtul. Mi‐a zis că... mi‐a zis că ar trebui să‐mi rupă gâtul.
   - Că ar trebui să vă rupă gâtul?
   - Mi‐a zis că ar face‐o dacă i s‐ar părea că merită.
   Tăcere. Apoi:
   - V‐a lovit? V‐a rănit în vreun fel?
   - M‐a învineţit. Am doar nişte vânătăi.
   - V‐a lovit?
   - Nu. M‐a apucat de păr.
   Altă tăcere.
   Apoi:
   - Doamnă Watson, ce căutaţi acasă la Scott Hipwell?
   - M‐a rugat să mă duc până la el.
   A oftat adânc.
   - Aţi fost avertizată să nu vă mai implicaţi. L‐aţi minţit, i‐aţi spus că aţi fost prietenă cu soţia lui, i‐aţi îndrugat tot felul de poveşti şi - lăsaţi‐mă să termin ce am de zis - dumnealui e, în momentul de faţă, o persoană supusă unui stres considerabil, trece printr‐o traumă. În cel mai bun caz. În cel mai rău, ar putea fi un individ periculos.
   - Este periculos, asta tot încerc să vă spun, pentru numele lui Dumnezeu.
   - Nu mă ajutaţi în niciun fel - v‐aţi tot dus pe‐acolo, l‐aţi minţit, l‐aţi provocat. Noi anchetăm un caz de crimă. Trebuie să pricepeţi chestia asta. Aţi putea să ne puneţi în pericol investigaţia, aţi putea să...
   - Care investigaţie? am sărit în sus. N‐aţi făcut nicio investigaţie, nimic. Şi‐a omorât nevasta, vă spun eu. Am găsit o fotografie, o poză cu ei doi - şi e spartă. Tipul e furios, e labil psihic...
   - Da, am văzut fotografia. Casa a fost cercetată. Asta nu e o dovadă de crimă.
   - Adică n‐aveţi de gând să‐l arestaţi?
   A oftat din nou, îndelung.
   - Veniţi mâine la secţie. Daţi o declaraţie. Apoi ne ocupăm noi. Şi... doamnă Watson? Staţi departe de Scott Hipwell.

       Cathy a venit acasă şi m‐a găsit cu băutura în faţă.
   N‐a fost fericită. Ce puteam să‐i spun? Nu aveam cum să‐i explic de ce. I‐am zis doar că îmi pare rău şi m‐am dus sus, în camera mea, ca o adolescentă îmbufnată. Apoi am rămas aşa, cu ochii pe pereţi, încercând să dorm, aşteptându‐l pe Tom să sune. Nu m‐a sunat.
   M‐am trezit devreme, îmi verific telefonul (niciun apel ratat), mă spăl pe cap şi mă îmbrac de interviu, cu mâinile tremurânde, cu stomacul făcut ghem. Plec devreme ca să mă pot opri întâi la poliţie, să dau declaraţia. Nu că mă aştept să aibă vreun efect pozitiv.
   Ăştia nu mă iau niciodată în serios şi, cu siguranţă, n‐or să înceapă acum. Mă întreb ce ar trebui să fac ca să nu mă mai considere doar o persoană cu multă imaginaţie.
   În drum spre gară nu pot să mă abţin să nu mă uit peste umăr; urletul brusc al unei sirene m‐a făcut, la propriu, să sar în sus de groază. În gară, mă ţin cât mai aproape de balustradă, pipăind constant cu degetele gardul de fier, pentru cazul în care voi fi nevoită să mă ţin strâns.
   Îmi dau seama că sunt caraghioasă, dar mă simt oribil de vulnerabilă, acum, că am înţeles cine e Scott; acum, că n‐au mai rămas secrete între noi.

      După‐amiaza
   Acum ar trebui ca afacerea asta să fie încheiată pentru mine. În tot acest timp, m‐am gândit obsesiv că mai e ceva ce trebuie să‐mi amintesc, ceva ce am ratat, ceva ce‐mi lipseşte. Dar nu mai e nimic. N‐am văzut nimic important şi nici n‐am făcut ceva îngrozitor.
   S‐a întâmplat doar să fiu pe aceeaşi stradă. Ştiu asta acum, datorită tipului cu părul roşcat. Şi totuşi, undeva în ascunzişurile minţii mai e ceva, ceva la care nu pot ajunge.
   Nici Gaskill şi nici Riley nu erau la poliţie; am dat declaraţia unui poliţist în uniformă, cu o mină plictisită. Bănuiesc că va fi pusă într‐un dosar şi că vor uita complet de ea, cu excepţia cazului în care vor da peste mine moartă, aruncată într‐un şanţ, undeva.
   Interviul pe care urma să‐l dau avea loc în partea cealaltă a oraşului faţă de casa lui Scott, aşa că am luat un taxi de la secţia de poliţie. Nu vreau să risc nimic. Lucrurile merg bine, atât cât se poate în situaţia asta: slujba în sine este complet sub ceea ce pot eu să fac, dar dacă e să mă gândesc, în ultimii doi ani şi eu am decăzut.
   Trebuie să‐mi resetez scara de valori.
   Marele dezavantaj (altul decât salariul de rahat şi singurătatea slujbei în sine) ar fi faptul că ar trebui să vin în Witney tot timpul, să merg pe străzile astea şi să risc să dau peste Scott sau Anna cu puştoaica ei.
   Pentru că se pare că îmi reuşeşte de minune să tot dau peste cunoscuţi în colţul ăsta uitat de lume. Era unul dintre lucrurile care îmi plăceau înainte vreme aici: sentimentul că te afli într‐un sătuc la marginea Londrei.
   Poate că nu ajungi să cunoşti chiar pe toată lumea, dar chipurile îţi devin familiare.

   Sunt aproape de gară, tocmai am trecut pe lângă pub, când simt o mână pe braţul meu şi mă întorc atât de brusc pe călcâie, încât alunec pe trotuar şi cad pe stradă.
   - Hei, hei, îmi pare rău, îmi pare rău.
   Roşcatul, iar, cu o bere în mână şi cu cealaltă ridicată implorându‐mi iertare.
   - Da’ ştiu că eşti sperioasă, nu te joci, rânjeşte el.
   Cred că arăt înfricoşată rău, pentru că rânjetul îi piere.
   - Eşti bine? mă întreabă. N‐am vrut să te bag în sperieţi.
   Zice că a terminat programul mai devreme şi că mă invită să beau ceva cu el. Întâi îi zic că nu, apoi mă răzgândesc.
   - Îţi datorez scuze, îi spun eu când el - Andy, se pare că îl cheamă - îmi aduce un gin tonic, pentru felul în care m‐am comportat în tren. Mă refer la data trecută când ne‐am întâlnit. Aveam o zi foarte proastă.
   - Nu‐i bai, zice Andy.
   Zâmbetul lui e leneş, greoi. Nu cred că e la prima halbă de bere.
   Stăm în grădina din spatele pubului, unul în faţa celuilalt; mi se pare că sunt mai în siguranţă aici decât la mesele din stradă. Poate că e tocmai sentimentul de siguranţă care mă îmboldeşte. Aşa că profit de situaţie.
   - Voiam să te întreb despre ce s‐a întâmplat, încep eu. În noaptea în care te‐am întâlnit. În noaptea în care Meg... în noaptea în care a dispărut femeia aceea.
   - Ah! Da. De ce? La ce te referi?
   Trag adânc aer în piept. Simt cum mă înroşesc la faţă. Nu contează de câte ori trebuie să recunosc chestia asta, e întotdeauna jenant şi întotdeauna îmi vine să intru în pământ de ruşine.
   - Eram foarte beată şi nu‐mi aduc aminte. Trebuie să-mi pun gândurile în ordine. Voiam doar să ştiu dacă ai văzut ceva, dacă m‐ai văzut pe mine vorbind cu cineva, dacă...
   Îmi las privirea în pământ; nu sunt în stare să mă uit în ochii lui.
   El îmi face semn cu piciorul pe sub masă.
   - Stai liniştită, n‐ai făcut nimic rău, îmi răspunde, iar eu ridic privirea spre el şi‐l văd zâmbind. Şi eu eram criţă. Am vorbit puţin în tren, da’ nu‐mi aduc aminte despre ce. Apoi am coborât amândoi aici, la Witney, tu te cam clătinai pe picioare. Ai alunecat pe scări. Îţi aduci aminte? Te‐am ajutat şi te jenaseşi toată, erai roşie la faţă, cam ca acum, zice el şi râde. Am făcut câţiva paşi împreună şi te‐am întrebat dacă nu vrei să mergem în pub. Dar mi‐ai zis că trebuie să pleci, că te întâlneşti cu soţul tău.
   - Asta‐i tot?
   - Nu. Chiar nu‐ţi aduci aminte? Mai târziu - nu ştiu, poate jumătate de oră mai târziu? Băusem până atunci la Crown, dar m‐a sunat un amic şi mi‐a zis că el e într‐un bar, undeva dincolo de calea ferată, aşa că m‐am îndreptat spre pasaj. Tu erai căzută pe jos. Erai deja într‐o stare deplorabilă. Te tăiaseşi. Eram puţin îngrijorat, ţi‐am zis că te duc acasă dacă voiai, dar nici n‐ai vrut să auzi. Erai... ei bine, erai foarte supărată. Cred că avuseseşi o ceartă cu bărbatu‐tău. El se îndepărta deja, ajunsese în stradă şi am zis că mă duc după el dacă voiai, dar mi‐ai zis să nu. El s‐a urcat în maşină şi a plecat. Era cu... ăăă... era cu cineva.
   - O femeie.
   El dă din cap afirmativ.
   - S‐au suit amândoi în maşină şi s‐au cărat. Bănuiesc că de‐asta v‐aţi certat.
   - Şi apoi?
   - Apoi ai plecat. Păreai uşor... confuză sau nu ştiu, şi ai plecat. Ziceai întruna că nu ai nevoie de ajutor. Cum îţi spuneam, şi eu eram criţă, aşa că te‐am lăsat în pace. Am traversat pasajul şi m‐am întâlnit cu amicul meu în pub. Asta a fost tot.

         Urcând scările până la apartament, sunt convinsă că văd umbre deasupra mea, că aud paşi dedesubt. Că cineva mă aşteaptă pe palier.
   Nu e nimeni acolo, evident, şi nici în apartament nu e nimeni: nu pare să fie ceva mişcat de la locul lui, nu simt mirosul nimănui străin, dar asta nu înseamnă că nu verific fiecare colţişor - sub patul meu şi al lui Cathy, în dulapurile cu haine şi în cele din bucătărie, în care n‐ar fi încăput nici măcar un copil.
   În cele din urma, după ce am dat de trei ori roată prin apartament, m‐am oprit. N‐am avut nicio revelaţie majoră: m‐am certat cu Tom pe stradă, am alunecat şi m‐am lovit, el s‐a cărat rapid, a urcat în maşină cu Anna.
   Mai târziu, a venit să mă caute, dar eu plecasem deja.
   Bănuisc că m‐am urcat într‐un taxi sau că m‐am urcat iar în tren.
   Stau pe pat şi mă uit pe fereastră, şi mă întreb de ce oare nu mă simt mai bine. Poate pentru că încă nu am răspunsurile de care am nevoie. Poate că, chiar dacă ceea ce‐mi amintesc se potriveşte cu ce‐şi amintesc şi ceilalţi, ceva tot nu e în regulă. Apoi, am o revelaţie: Anna.
   Nu doar faptul că Tom n‐a spus nicio clipă că s‐a dus undeva cu ea în maşină, ci şi faptul că atunci când am văzut‐o îndepărtându‐se, urcând în maşină, nu avea copilul cu ea.
   Unde era Evie în tot timpul ăsta?

           Sâmbătă, 17 august 2013
    Seara
   Trebuie să vorbesc cu Tom, să‐mi pun amintirile în ordine; cu cât mă gândesc mai obsesiv şi le învârt în minte, cu atât au mai puţin sens şi nu pot să nu le tot reiau. Şi, oricum, sunt îngrijorată, căci sunt două zile acum de când i‐am lăsat biletul acela şi el încă nu m‐a contactat. Nici n‐a răspuns la telefon azi‐noapte, n‐a răspuns azi toată ziua.
   Ceva nu e în regulă şi nu pot să scap de senzaţia că are legătură cu Anna.
   Şi ştiu că şi el vrea să vorbească cu mine, mai ales după ce o să afle ce mi‐a făcut Scott. Ştiu că o să vrea să mă ajute. Nu pot să mă abţin să nu mă gândesc la felul în care s‐a purtat atunci, în maşină, la felul în care au rămas lucrurile între noi. Aşa că pun mâna pe telefon şi formez numărul lui, cu stomacul strâns, exact aşa cum mi s‐a întâmplat întotdeauna; anticipând că o să‐i aud vocea la celălalt capăt al firului îmi dă un sentiment la fel de acut ca acum mulţi ani.
   - Dap?
   - Tom, eu sunt.
   - Da.
   Anna trebuie să fie cu el, că nu vrea să‐mi rostească numele. Aştept un moment, îi dau timp să se ducă în altă cameră, să scape de ea. Îl aud oftând.
   - Ce e?
   - Păi, voiam să vorbesc cu tine... Aşa cum am zis şi în biletul meu, aş...
   - Poftim?
   Pare iritat.
   - Ţi‐am lăsat un mesaj acum două zile. M‐am gândit că ar trebui să vorbim...
   - N‐am primit niciun bilet. Încă un oftat adânc. Pentru Dumnezeu. De‐aia e aşa întoarsă pe dos?
   Probabil că l‐a luat Anna şi n‐a vrut să i‐l dea.
   - Ce vrei? mă întreabă.
   Vreau să închid, să formez din nou numărul, să o luăm de la capăt. Să‐i spun ce bine a fost când ne‐am văzut luni, când am mers amândoi la lac.
   - Voiam să te întreb ceva.
   - Ce? se răsteşte.
   Pare de‐a dreptul scos din sărite.
   - E totul OK?
   - Ce vrei, Rachel?
   S‐a dus toată tandreţea dintre noi de acum o săptămână. Îmi vine să înnebunesc că i‐am lăsat biletul acela, pentru că e evident că i‐am făcut probleme acasă.
   - Voiam să te întreb de noaptea aceea - noaptea în care a dispărut Megan Hipwell.
   - Oh, Dumnezeule. Am mai vorbit despre asta - ai uitat?
   - Eu doar...
   - Erai beată, spune el, pe un ton puternic, dur. Ţi‐am zis să te duci acasă. Nu voiai să asculţi. Ai plecat aiurea. Am umblat peste tot cu maşina să te găsesc, dar n‐am reuşit.
   - Unde era Anna?
   - Era acasă.
   - Cu copilul?
   - Cu Evie, da.
   - Nu era în maşină cu tine?
   - Nu.
   - Dar...
   - Pentru Dumnezeu! Ea plănuise să iasă în oraş în seara aia, şi eu trebuia să stau cu fata. Apoi ai apărut tu, aşa că a venit ea acasă, şi‐a anulat toate planurile. Apoi am mai pierdut nişte ore din viaţă umblând aiurea după tine.
   Mi‐aş dori să nu fi sunat. Mi‐am făcut speranţe care s‐au spulberat iar; ca o lamă rece de oţel răsucindu‐se în mine.
   - OK, îi spun. Doar că eu îmi aduc aminte altfel... Tom, când m‐ai văzut, eram rănită? Eram... aveam o tăietură la cap?
   Încă un oftat greu.
   - Sunt uimit că îţi mai aminteşti ceva, Rachel. Erai beată moartă. Murdară, miroseai a băutură. Te clătinai pe picioare.
   Simt că nu mai am aer când îl aud spunând asemenea cuvinte. Mi‐a mai vorbit şi altă dată aşa, în vremurile noastre rele, în cele mai rele zile ale căsniciei noastre, când era sătul de mine, scârbit de mine, când îi era silă să mă vadă în faţa ochilor.
   Sătul de mine, continuă totuşi să‐mi vorbească.
   - Ai căzut în stradă, plângeai, erai în ultimul hal. Nu înţeleg ce e aşa de important?
   Nu‐mi găsesc cuvintele, îmi ia prea mult timp să‐i răspund. El continuă:
   - Auzi? Trebuie să plec. Nu mă mai suna, te rog. Am mai trecut o dată prin asta. De câte ori să te rog? Nu mă mai suna, nu‐mi mai lăsa bileţele, nu mai veni pe‐aici! O deranjezi pe Anna. Ne‐am înţeles?
   Apoi, linie moartă.

       Duminică, 18 august 2013
    Dis‐de‐dimineaţă
   Am stat în camera de zi toată noaptea, cu televizorul pe post de companie, trecând prin crize de spaimă. Intensitatea lor creşte şi scade ca valurile mării. E ca şi cum m‐aş întoarce în timp, iar rana căpătată cu atâţia ani în urmă se deschide iar, proaspătă şi nouă. E stupid, ştiu.
   Am fost o proastă să cred că am iar o şansă cu el, doar pentru că am stat de vorbă, că am avut câteva momente de tandreţe, care probabil n‐au fost altceva decât nostalgie şi culpabilitate. Doare, totuşi. Şi trebuie să mă las în voia durerii, pentru că dacă n‐o fac, dacă o tot amorţesc, nu va dispărea niciodată.
   Şi am fost o proastă şi pentru că mi‐am permis să cred că eu şi Scott avem o legătură specială, că aş putea să‐l ajut. Aşa că, sunt o fraieră. Sunt obişnuită cu chestia asta. Dar nu trebuie să mai fiu o fraieră. Nu este cazul.
   Am stat aici, pe canapea, toată noaptea şi mi‐am promis că o să‐mi recapăt controlul asupra vieţii. O să mă mut de aici, departe. O să‐mi găsesc o slujbă. O să‐mi iau din nou numele meu de fată, o să întrerup orice legătură cu Tom, o să fac în aşa fel încât să nu fiu uşor de găsit. Asta dacă e să mă caute cineva.
   N‐am dormit aproape deloc. Am zăcut aici, pe canapea, făcând planuri; de fiecare dată când aţipeam, îi auzeam vocea lui Tom, ca şi cum ar fi fost cu mine, ca şi cum ar fi stat chiar lângă mine, cu buzele lipite de urechea mea - erai beată moartă. Murdară, miroseai a băutură - şi tresăream violent, scăldată în valuri de ruşine.
   Ruşine, dar şi un sentiment puternic de deja‐vu, pentru că am mai auzit cuvintele astea, exact aceleaşi cuvinte.
   Şi apoi am tot revăzut în minte scenele petrecute: momentul în care m‐am trezit cu sânge pe pernă, cu durere în gură, ca şi cum mi‐aş fi muşcat obrazul pe interior, cu unghiile murdare, cu o durere oribilă de cap, cu Tom ieşind din baie, cu expresia aceea pe chip - pe jumătate rănit, pe jumătate furios - groaza urcând în mine ca o viitură.
   - Ce s‐a întâmplat?
   Tom îmi arată vânătăile de pe braţ, de pe piept, unde l‐am lovit.
   - Nu pot să cred aşa ceva, Tom. Nu te‐aş lovi niciodată. N‐am lovit pe nimeni în viaţa mea.
   - Erai beată moartă, Rachel. Chiar nu‐ţi aduci aminte nimic din ce s‐a întâmplat azi‐noapte? Nimic din ce mi‐ai zis?
   Şi apoi mi‐a povestit, şi mie tot nu‐mi venea să cred, pentru că nimic din ce‐mi spunea nu semăna cu ce sunt eu, absolut nimic. Şi chestia cu crosa de golf, gaura aceea din perete, cenuşie şi oarbă ca un ochi înceţoşat aţintit asupra mea de fiecare dată când treceam pe acolo, nereuşind să fac legătura dintre violenţa de care îmi vorbea el şi frica pe care mi‐o aminteam eu.
   Sau pe care credeam că mi‐o amintesc.

      După o vreme, am învăţat să nu‐l mai întreb ce‐am făcut sau să mă cert cu el când îmi spunea el de bunăvoie, pentru că nu voiam să ştiu toate amănuntele, nu voiam să aud cât de rău a fost, nu voiam să ştiu lucrurile pe care le‐am spus şi pe care le‐am făcut când eram beată moartă, obscenă.
   Câteodată mă ameninţa că mă înregistrează, mi‐a zis că o să văd cu ochii mei. Dar n‐a făcut‐o niciodată. Slavă cerului că mai sunt şi mici minuni!
   După o vreme, am învăţat că, atunci când te trezeşti aşa, nu mai întrebi ce s‐a întâmplat, ci doar îţi ceri scuze: îţi ceri scuze pentru ce ai făcut şi pentru ceea ce eşti şi n‐o să te mai porţi niciodată, în viaţa ta, în halul în care te‐ai purtat.
   Şi acum, nu mă mai port aşa, chiar nu mă mai port aşa deloc. Pot să‐i mulţumesc lui Scott pentru asta: acum îmi este mult prea frică să mai ies din casă în miezul nopţii, să cumpăr băutură. Mi‐e prea frică să mă mai las dusă de val, pentru că atunci devin foarte vulnerabilă.
   Nu am de ales, va trebui să devin puternică.
   Mi se închid pleoapele şi capul îmi cade în piept.
   Dau televizorul mai încet, astfel încât nu se mai aude aproape nimic, mă întorc cu faţa la spătarul canapelei, trag pătura peste mine şi cad în amorţire, simt, o să dorm şi apoi... pac, îmi fuge iar pământul de sub picioare şi tresar violent, cu inima la gât. Mi‐am amintit! Mi‐am amintit!
   Eram în pasaj şi el venea spre mine, mi‐a tras o palmă peste gură şi apoi a ridicat pumnul, cu cheile în mână, iar durerea a ţâşnit în mine când metalul zimţat m-a izbit în cap.

                                    Anna

        Sâmbătă, 17 august 2013
     Seara
   Mă detest pentru că am plâns, e atât de patetic! Dar sunt epuizată, săptămânile din urmă au fost foarte dificile pentru mine. Şi iar m‐am certat cu Tom dimineaţă - în mod inevitabil - din pricina lui Rachel.
   Bănuiesc că o coceam de mult. M‐am chinuit singură gândindu‐mă la biletul acela, la faptul că m‐a minţit despre întâlnirea lor. Îmi tot spuneam că e prosteşte din partea mea, dar nu puteam să nu iau în considerare impresia că e ceva între ei. M‐am învârtit în jurul cozii: după tot ce i‐a făcut lui Tom - după tot ce ne‐a făcut nouă - cum poate el să‐mi facă una ca asta? Cum poate să ia în considerare ideea de a fi din nou cu ea?
   Adică, dacă e să te uiţi la noi două, puse una lângă alta, nu e niciun bărbat în lumea asta care să nu mă aleagă pe mine. Şi asta fără să iau în considerare toate problemele ei.
   Dar apoi mă gândesc că s‐au mai văzut şi astfel de chestii, nu‐i aşa? Nu poţi să renunţi pentru totdeauna la o persoană cu care ai un trecut în comun şi, oricât ai încerca, nu poţi să te împaci cu tine, nu te poţi elibera.
   Poate că după o vreme pur şi simplu nu mai încerci să te eliberezi.
   Joi, Rachel a venit pe‐aici, a bătut cu pumnii în uşă şi l‐a strigat pe Tom. Eram furioasă, dar nu am îndrăznit să deschid uşa. Când ai un copil în casă cu tine, devii vulnerabilă, devii slabă. Dacă eram singură, aş fi înfruntat‐o, n‐aş fi avut nicio ezitare să‐mi rezolv problemele cu ea.
   Dar cu Evie aici, pur şi simplu n‐am putut să risc. N‐am idee de ce e în stare tipa.
   Ştiu de ce a venit. Era supărată că am fost la poliţie şi le‐am spus despre ea. Pun pariu că a venit să i se plângă lui Tom şi să‐l pună să‐mi ceară s‐o las în pace. A lăsat un bilet - „trebuie să vorbim, te rog să mă suni cât poţi de repede, este important“ („important“ subliniat de trei ori) - bilet pe care l‐am aruncat în coşul de gunoi fără să mai stau pe gânduri.
   Mai târziu, l‐am pescuit din gunoi şi l‐am pus în sertarul de la noptieră împreună cu o foaie scoasă la imprimantă cu e‐mailul acela oribil şi crud pe care l‐a trimis şi cu jurnalul în care îmi notez de fiecare dată când sună şi când apare în zonă. Jurnalul hărţuirii.
   E dovada mea, în cazul în care voi avea vreodată nevoie de aşa ceva. Am sunat‐o pe doamna sergent Riley şi i‐am lăsat un mesaj spunându‐i că Rachel iar a fost pe aici.
   Încă nu m‐a sunat înapoi.
   Ar fi trebuit să‐i spun lui Tom despre bilet, ştiu că ar fi trebuit, dar nu voiam să se enerveze pe mine pentru că am fost la poliţie, aşa că l‐am lăsat în sertar, în speranţa că ea o să uite de el. Evident că n‐a uitat. L‐a sunat în seara asta.
   Când a terminat de vorbit cu ea, Tom spumega de furie.
   - Ce dracului e povestea asta cu biletul? s‐a răstit la mine.
   I‐am zis că l‐am aruncat.
   - Nu m‐am gândit că vrei să‐l citeşti, i‐am răspuns. M‐am gândit că vrei la fel de mult ca mine ca Rachel să dispară din viaţa noastră.
   Şi‐a dat ochii peste cap.
  - Nu despre asta e vorba şi ştii foarte bine. Evident că vreau să ne lase în pace. Ce nu vreau e să te apuci să‐mi asculţi telefoanele şi să‐mi arunci corespondenţa. Eşti... a oftat el.
   - Sunt ce?
   - Nimic. Doar că... astea sunt genul de lucruri pe care obişnuia ea să le facă.
   A fost ca un pumn în stomac, ca o lovitură sub centură. În mod absolut ridicol, am început să plâng şi am fugit sus, în baie. Am aşteptat ca el să vină după mine, să mă liniştească, să mă sărute şi să mă împace, aşa cum face de obicei, dar, după o jumătate de oră, a strigat la mine de jos:
   - O să mă duc la sală vreo două ore!
   Şi, înainte să apuc să‐i răspund, a trântit uşa după el.

        Şi acum îmi dau seama că am ajuns să mă comport exact ca ea: am ras o jumătate de sticlă de vin roşu rămas de la cina de ieri şi umblu în calculatorul lui.
   Mi‐e mai uşor să înţeleg acum comportamentul lui Rachel, când şi eu mă simt aşa cum mă simt în momentul de faţă. Nimic nu e mai dureros şi mai distructiv decât suspiciunea.
   În cele din urmă, am reuşit să‐i sparg parola: era Blenheim. Exact aşa, o parolă plicticoasă şi lipsită de sens - numele străzii pe care locuim. Nu am găsit niciun fel de e‐mail dubios, nicio fotografie pornografică sau scrisoare înflăcărată, de amor.
   Mi‐am petrecut jumătate de oră citindu‐i e‐mailurile de serviciu - nişte compoziţii atât de obositoare, că te adormeau şi îţi amorţeau până şi durerea provocată de gelozie, apoi am închis laptopul şi l‐am pus la loc.
   Sunt foarte bucuroasă, graţie vinului şi faptului că n‐am găsit decât chestii plictisitoare în calculatorul lui Tom. M‐am convins singură că suspiciunile mele sunt ridicole.
   Mă duc sus să mă spăl pe dinţi - nu vreau să ştie că am băut iar - apoi mă hotărăsc să scot lenjeria de pe pat şi să pun alta curată în loc, să dau cu puţină Acqua di Parma pe perne şi să mă îmbrac în neglijeul de mătase neagră pe care mi l‐a cumpărat anul trecut, iar când vine acasă, să mă revanşez faţă de el.
   Cum trag eu cearşafurile de pe pat, aproape că mă împiedic de o geantă neagră vârâtă sub pat: geanta cu echipamentul pentru sală. Şi‐a uitat geanta cu echipamentul acasă. E plecat de mai bine de o oră şi nu s‐a întors după ea. Simt că mi se face rău de la stomac.
   Poate s‐a gândit s‐o ia naiba de geantă şi a decis să se ducă în pub. Poate că are echipament de rezervă în vestiarul de la sală. Sau poate că e în pat cu ea chiar acum.
   Mi se face rău. Mă aşez în genunchi şi caut prin geantă. Toate lucrurile lui sunt acolo, la locul lor, spălate şi pregătite pentru sală, iPod‐ul, singurii adidaşi în care aleargă. Şi încă ceva. Un telefon mobil. Un telefon mobil pe care nu l‐am mai văzut până acum.

        Mă aşez pe pat, cu telefonul în mână, cu inima bătându‐mi sălbatic. O să‐l deschid, nu am cum să rezist tentaţiei şi, cu toate acestea, sunt convinsă că dacă o fac, o să regret amarnic, pentru că nu poate să însemne decât ceva rău.
   Nu ai un mobil de rezervă dosit undeva decât dacă ai ceva de ascuns. O voce în cap îmi spune pune‐l înapoi de unde l‐ai luat, uită de el, dar nu pot. Apăs îndelung butonul de pornire şi aştept să se lumineze ecranul.
   Şi aştept. Şi aştept. E mort. Uşurarea mă inundă ca o doză de morfină.
   Sunt uşurată pentru că acum nu pot afla, dar şi pentru că un telefon mort înseamnă un telefon nefolosit, un telefon nedorit, nu un telefon al unui bărbat împlicat într‐o aventură pasională. Pentru că un astfel de bărbat ar vrea să‐şi ţină telefonul aproape în toate circumstanţele.
   Poate că e un telefon mai vechi, poate că e în geanta de sală de mai multe luni şi n‐a apucat să‐l arunce. Poate nici măcar nu e al lui: poate l‐a găsit la sală şi voia să‐l înapoieze, dar a uitat s‐o facă?
   Las patul pe jumătate nefăcut şi cobor în camera de zi. Măsuţa de cafea are câteva sertare sub ea, pline cu tot felul de porcărioare domestice care se acumulează de‐a lungul timpului: role de bandă izolatoare, adaptoare pentru priză pentru călătoriile în afara ţării, rulete, truse de cusut, încărcătoare vechi de mobil. Iau toate cele trei încărcătoare vechi. Al doilea se potriveşte. Îl bag în priză pe partea mea de pat, telefon şi încărcător ascunse de noptieră. Apoi aştept.
   Ore şi date, în mare parte. Nu, nu date, zile.
   Luni la 3? Vineri, 4.30. Câteodată, un refuz. Nu pot mâine. Nu mierc.
   Altceva nu mai e: nu sunt declaraţii de dragoste, nicio sugestie explicită. Doar mesaje, mai bine de zece, toate de la un număr ascuns. În agendă nu sunt contacte, iar arhiva de apeluri a fost ştearsă.
   Nu am nevoie de date, pentru că telefonul le înregistrează singur. Întâlnirile se petrec de luni de zile. Aproape de un an.
   Când mi‐am dat seama de chestia asta, când am văzut că primul era din septembrie anul trecut, mi s‐a pus un nod în gât. Septembrie! Evie avea şase luni. Eu eram încă grasă, epuizată, nesuferită, refuzam să fac sex.
   Dar apoi am început să râd, pentru că ştiu că e ridicol, nu poate fi adevărat. Eram ireal de fericiţi în septembrie, îndrăgostiţi unul de celălalt şi de copilul nostru. Nu e posibil ca el să fi umblat cu ea, nu e posibil ca el să fi fost şi cu ea în tot timpul ăsta. Aş fi ştiut. Nu poate fi adevărat.
   Telefonul nu e al lui.
   Totuşi. Iau din sertar jurnalul şi mă uit la datele apelurilor lui Rachel, le compar cu întâlnirile aranjate prin telefonul ăsta. Unele dintre ele coincid. Unele sunt cu o zi sau două mai devreme, unele cu o zi sau două după.
   Unele nu se corelează deloc.
   Oare chiar să se fi văzut cu ea în tot timpul ăsta, spunându‐mi mie că îl hărţuieşte, când în realitate ei îşi făceau planuri să se întâlnească pe la spatele meu?
   Dar atunci de ce l‐ar fi sunat ea pe fix dacă avea numărul ăsta? Nu are sens. Doar dacă Rachel voia ca eu să aflu. Numai dacă voia cu tot dinadinsul să ne facă necazuri.
   Tom e plecat de vreo două ore, o să se întoarcă în curând. Fac patul, pun jurnalul împreună cu telefonul în sertarul de la noptieră, mă duc jos, îmi torn un ultim pahar de vin şi îl beau repede. Aş putea s‐o sun. Aş putea să‐i spun pe şleau ce şi cum. Dar ce să‐i spun? Nu am cum să mă dau drept o persoană morală în toată povestea asta.
   Şi nu sunt convinsă că aş putea îndura încântarea cu care mi‐ar spune că, în tot acest timp, eu am fost fraiera. Dacă Tom mi‐a făcut‐o, o să ţi‐o facă şi ţie.

         Aud paşi pe trotuarul din faţa casei şi ştiu că el e, îi cunosc mersul. Pun paharul de vin în chiuvetă şi rămân în picioare, rezemată de dulapul din bucătărie, simţind cum îmi pulsează sângele în urechi.
   - Bună, îmi spune, cum mă vede.
   Arată cam şifonat şi nu e tocmai sigur pe picioare.
   - Mai nou servesc şi bere la sală?
   Îmi rânjeşte.
   - Mi‐am uitat echipamentul acasă. M‐am dus în pub.
   Exact cum m‐am gândit. Sau exact cum vrea el să mă gândesc?
   Vine mai aproape de mine.
   - Ce‐ai mai făcut? mă întreabă, cu un zâmbet pe buze. Arăţi vinovată.
   Mă cuprinde de mijloc şi mă trage şi mai aproape. Simt miros de bere în respiraţie.
   - N‐ai fost cuminte?
   - Tom...
   - Şşşş, spune el şi mă sărută, începe să‐mi descheie blugii.
   Mă întoarce. Nu am chef, dar nu ştiu cum să‐i spun nu, aşa că închid ochii şi încerc să nu mă gândesc la el cu ea, încerc să mă gândesc la zilele noastre de început, la felul cum ne hârjoneam în casa aceea goală de pe Cranham Street, epuizaţi, disperaţi, plini de dorinţă.

      Duminică, 18 august 2013
    Dis‐de‐dimineaţă
   Mă trezesc speriată; e încă întuneric. Mi se pare că o aud pe Evie plângând, dar când mă duc la ea, doarme adânc, ţinând păturica strâns cu pumnişorii.
   Mă duc înapoi în pat, dar nu mai reuşesc să adorm. Nu pot să mă gândesc la altceva decât la telefonul din sertarul de la noptiera mea. Mă uit spre Tom, care doarme cu braţul stâng atârnând din pat, cu capul pe spate. Îmi dau seama după ritmul respiraţiei că doarme adânc. Mă strecor afară din pat, deschid sertarul şi scot telefonul.
   Ajunsă în bucătărie, îl învârt în mână la nesfârşit, pregătindu‐mă. Vreau să ştiu, şi nu vreau să ştiu. Vreau să fiu sigură, dar vreau cu disperare să greşesc. Îl deschid.
   Apăs pe „unu“ şi ţin apăsat, până aud mesajul de întâmpinare al mesageriei vocale. Nu sunt mesaje noi şi nu sunt nici mesaje salvate. Mă întreabă dacă vreau să‐mi schimb mesajul de întâmpinare. Închid apelul către mesagerie, dar dintr‐odată sunt cuprinsă de frica iraţională că telefonul ar putea suna, că Tom ar auzi de sus, aşa că deschid uşile care dau în grădină şi ies afară.
   Iarba e udă sub picioare, aerul rece şi impregnat cu un miros puternic de ploaie şi trandafiri. Aud un tren în depărtare, un huruit domol, semn că e deja foarte departe. Mă duc aproape de gard, înainte să sun iar la mesageria vocală: doriţi să vă schimbaţi mesajul de întâmpinare? Da, aş vrea.
   Urmează un ţiuit, apoi o pauză şi apoi îi aud vocea. Vocea ei, nu a lui. Bună, eu sunt, lasă un mesaj.
   Inima mi se opreşte în loc.
   Nu e telefonul lui, e al ei.
   Mai ascult încă o dată mesajul.
   Bună, eu sunt, lasă un mesaj.
   E vocea ei.
   Nu pot să mă mişc, nu pot să respir. Ascult mesajul iarăşi şi iarăşi. Nu mai pot respira, simt că o să leşin şi apoi văd lumină venind de la etaj.

                                Rachel

          Duminică, 18 august 2013
     Dis‐de‐dimineaţă
   O amintire m‐a condus către o alta. E ca şi cum aş fi rătăcit prin întuneric zile la rând, săptămâni, luni şi în final am reuşit să prind ceva. Ca şi cum aş fi bâjbâit cu mâna pe un zid, ca să găsesc drumul de la o cameră la cealaltă. Umbrele schimbătoare au început, în cele din urmă, să se suprapună şi, după o vreme, ochii mei s‐au obişnuit cu obscuritatea, iar acum pot să văd.
   Nu de la început. La început, deşi părea o amintire, am crezut că e un vis. Am stat acolo, pe canapea, aproape paralizată de şoc, spunându‐mi că nu ar fi prima dată când nu‐mi aduc aminte ceva cum trebuie, că n‐ar fi prima dată când cred că lucrurile sunt într‐un anumit fel, când de fapt ele sunt cu totul altfel.
   Ca atunci când am mers la o petrecere dată de un coleg de‐ai lui Tom şi eu eram destul de beată, dar am avut o seară plăcută. Îmi aduc aminte că am pupat‐o pe Clara de rămas‐bun. Clara era soţia colegului, o femeie foarte de treabă, caldă şi blândă. Îmi aduc aminte că mi‐a zis că ar trebui să ne mai întâlnim şi cu altă ocazie; îmi aduc aminte că îmi ţinea mâna într‐a ei.
   Îmi aduc aminte de asta, dar nu poate fi adevărat.
   Ştiam că nu poate fi adevărat, chiar în dimineaţa următoare, când Tom mi‐a întors spatele când am încercat să vorbesc cu el. Ştiu că nu e adevărat, pentru că mi‐a zis cât de dezamăgit şi de jenat era, că am acuzat‐o pe Clara că flirta cu el, că am fost isterică şi că am insultat‐o.
   Când am închis ochii, i‐am simţit mâna caldă în mâna mea, dar asta nu s‐a întâmplat cu adevărat. Ce s‐a întâmplat în realitate a fost că Tom a trebuit să mă care aproape până acasă, eu plângând şi ţipând tot drumul, în timp ce biata Clara, înjosită, a rămas în bucătărie.
   Aşa că, atunci când am închis ochii, când am adormit şi m‐am lăsat purtată de visare şi m‐am trezit în pasajul subteran, poate că am putut să simt frigul şi mirosul de rânced, de aer stătut, poate că am putut să văd acea siluetă îndreptându‐se spre mine, mustind de ură, cu pumnii ridicaţi, dar nu era adevărat.
   Teroarea pe care am simţit‐o nu era reală. Şi când umbra aceea a venit asupra mea cu toată forţa, lăsându‐mă la pământ, plângând şi sângerând, nici asta nu era real.
   Numai că era, şi eu am fost acolo şi am văzut. E atât de şocant, încât nu‐mi vine a crede, dar, privind cum răsare soarele, am sentimentul clar că mi se ridică ceaţa de pe ochi. Nu mi l‐am imaginat lovindu‐mă. Mi‐am amintit.
   Aşa cum îmi aduc aminte şi că i‐am spus la revedere Clarei după petrecere şi că ea mi‐a ţinut mâna într‐a ei. Aşa cum îmi amintesc şi frica pe care am simţit‐o când m‐am trezit deodată pe podea, lângă crosa de golf - şi acum ştiu, ştiu sigur că nu eu am fost cea care a mânuit‐o.
   Nu ştiu ce să fac. Fug sus, trag pe mine o pereche de blugi şi nişte adidaşi în picioare, o iau la fugă în jos pe scări. Îi sun acasă, sun pe fix, las să sune de vreo câteva ori, apoi închid. Nu ştiu ce să fac. Îmi fac o cafea, o las să se răcească, sun la numărul pe care mi l‐a dat sergentul Riley şi închid imediat ce am format. N‐o să mă creadă.
   Ştiu că n‐o să mă creadă.
   Mă îndrept spre gară. E ruta de duminică, iar primul tren n‐o să ajungă în staţie decât peste o jumătate de oră, aşa că nu am încotro şi mă aşez pe o bancă, oscilând, la nesfârşit, între disperare şi îndoială.
   Totul e o minciună. Nu mi l‐am imaginat cum mă lovea. Nu mi l‐am imaginat îndepărtându‐se de mine cu paşi rapizi, cu pumnii încleştaţi.
   L‐am văzut cum se întoarce, cum urlă. L‐am văzut plecând cu o femeie, l‐am văzut urcând în maşină cu ea. Nu mi‐am imaginat toate astea.
   Şi mi‐am dat seama în momentul acela că totul e foarte simplu, atât de simplu!
   Da, îmi amintesc, doar că am confundat două amintiri. Am inserat imaginea Annei, mergând spre mine în rochia ei albastră, într‐un alt scenariu: Tom şi femeia aceea, urcându‐se în maşină.
   Pentru că, evident, femeia aceea nu era îmbrăcată în rochie albastră, ci purta blugi şi un tricou roşu. Femeia aceea era Megan.

                                       Anna

           Duminică, 18 august 2013
     Dis‐de‐dimineaţă
   Azvârl telefonul peste gard cât pot de departe; aterizează undeva pe marginea unui grohotiş, pe vârful colinei. Cred că‐l aud cum a alunecat pe şine.
   Am senzaţia că încă îi mai aud vocea. Bună, eu sunt, lasă un mesaj. Cred că o să‐i aud vocea multă vreme de acum înainte.
   Când ajung în casă, îl găsesc jos, la baza scărilor. Mă priveşte, clipind, cu ochii înceţoşaţi, încercând să se trezească de‐a binelea.
   - Ce se întâmplă?
   - Nimic, îi răspund, dar îmi surprind un tremur în voce.
   - Ce făceai afară?
   - Am crezut că am auzit pe cineva, îi zic. M‐a trezit ceva. N‐am mai putut să adorm la loc.
   - A sunat telefonul, zice el, frecându‐se la ochi.
   Îmi împreunez mâinile, ca să le opresc din tremurat.
  - Poftim? Care telefon?
   - Telefonul, repetă el, uitându‐se la mine de parcă aş fi nebună. A sunat telefonul. A sunat cineva şi a închis.
   - Oh. Nu ştiu. Nu ştiu cine a fost.
   - Evident că nu ştii cine a fost, spune el, râzând. Eşti OK? Vine spre mine şi mă cuprinde de talie. Eşti ciudată.
   Mă ţine în braţe o vreme, cu capul aplecat pe pieptul meu. Ar fi trebuit să mă trezeşti dacă ai auzit ceva, spune el. N‐ar trebui să ieşi afară de una singură. Pentru asta sunt eu aici.
   - Sunt OK, răspund eu, dar sunt nevoită să‐mi încleştez maxilarul ca să nu‐mi clănţăne dinţii.
   El mă sărută pe buze, îşi împinge limba în gura mea.
   - Hai să ne întoarcem în pat, îmi zice.
   - Cred că o să‐mi fac o cafea, îi răspund şi încerc să scap din îmbrăţişarea lui.
   El nu‐mi dă drumul. Mă strânge cu putere, mă apucă de ceafă.
    - Haide, zice el. Vino cu mine. Nu accept un refuz.

                                      Rachel

           Duminică, 18 august 2013
      Dimineaţa
    Nu prea ştiu ce să fac, aşa că sun la uşă, pur şi simplu.
   Mă întreb dacă n‐ar fi trebuit să dau telefon mai întâi. Nu e politicos să apari la uşa omului duminică dimineaţa, fără să suni înainte, nu‐i aşa? Încep să chicotesc. Simt că mă apucă isteria. Nu prea ştiu ce fac.
   Nu vine nimeni să‐mi deschidă. Sentimentul de isterie se intensifică pe măsură ce înaintez pe lângă casă; trec pe poteca îngustă. Am o senzaţie puternică de deja‐vu. În acea dimineaţă, când am venit aici, când am luat fetiţa în braţe. N‐am vrut nicio clipă să‐i fac vreun rău. Sunt convinsă de asta acum.
   Înaintez pe potecă, la adăpostul umbrei răcoroase a casei; o aud sporovăind şi mă întreb dacă nu cumva mi se pare. Dar nu, iat‐o acolo, cu Anna, stând pe terasa din faţa casei. O strig şi mă ridic peste gard. Ea se uită la mine.
   Mă aştept la şoc sau furie, dar nu pare surprinsă.
   - Bună, Rachel, îmi spune.
   Se ridică în picioare, îşi ia fetiţa de mână, trăgând‐o spre ea. Se uită la mine, fără să‐mi zâmbească, calmă.
   Are ochii roşii, faţa palidă, curată, fără nicio urmă de machiaj.
   - Ce vrei? mă întreabă.
   - Am sunat la uşă, îi răspund.
   - N‐am auzit, zice ea, ridicând fetiţa şi aşezându‐o pe şold.
   E întoarsă pe jumătate cu spatele şi se pregăteşte să intre în casă, dar apoi se opreşte. Nu înţeleg de ce nu urlă la mine.
   - Anna, unde e Tom?
   - A ieşit. Are întâlnire cu băieţii din armată.
   - Anna, trebuie să plecăm amândouă de‐aici, îi spun, iar ea începe să râdă.

                                            Anna

             Duminică, 18 august 2013
         Dimineaţa
    Din nu ştiu ce motiv, toată treaba asta mi se pare dintr‐odată foarte amuzantă. Biata, grăsanca Rachel, la mine în grădină, toată roşie şi transpirată, spunându‐mi că trebuie să plecăm amândouă de‐aici. Că trebuie să plecăm amândouă.
   - Şi unde să mergem, o întreb, când mă opresc din râs, iar ea se uită la mine, fără expresie, mută. Nu merg nicăieri cu tine.
   Evie se tot suceşte şi mormăie nemulţumită, şi o pun jos. Îmi simt pielea fierbinte şi dureroasă la atingere după ce m‐am frecat la duş azi‐dimineaţă; gura, obrajii, limba, le simt de parcă aş avea muşcături.
   - Când se întoarce? mă întreabă.
   - O să mai stea o vreme, cred.
   De fapt, n‐am nici cea mai vagă idee când o să se întoarcă. Câteodată, stă o zi întreagă la căţărat. Sau aşa m‐am gândit, că acolo este. Acum nu mai ştiu.
   Ştiu doar că şi‐a luat echipamentul cu el; n‐o să dureze mult până o să‐şi dea seama că a dispărut telefonul.
   Mă gândeam s‐o iau pe Evie şi să mă duc la soră‐mea o vreme, dar telefonul nu‐mi dă pace. Dacă îl găseşte cineva? Pe porţiunea asta de şine sunt tot timpul muncitori: unul dintre ei ar putea să dea peste el şi să‐l ducă la poliţie. Are amprentele mele pe el.
   Pe urmă m‐am gândit că poate nu e chiar aşa de greu să mă duc să‐l recuperez, dar va trebui să aştept până la noapte, să nu mă vadă nimeni.
   Sunt conştientă că Rachel încă vorbeşte cu mine, că‐mi pune întrebări. N‐am ascultat‐o. Sunt obosită.
   - Anna, spune ea, venind mai aproape, ochii aceia întunecaţi şi intenşi căutându‐mi privirea. L‐ai cunoscut pe vreunul dintre ei?
   - Pe cine să cunosc?
   - Pe vreunul dintre amicii lui din armată? Ţi‐a făcut vreodată cunoştinţă cu ei?
   Scutur din cap că nu.
   - Şi nu crezi că e ciudat?
   În momentul acesta mă gândesc că e cu adevărat ciudat faptul că ea a apărut în grădina mea duminică dimineaţă.
   - Nu chiar, îi zic. Fac parte dintr‐o altă viaţă. Una dintre vieţile lui. Aşa cum eşti şi tu. Sau aşa cum trebuia să fii şi tu, dar se pare că nu mai scăpăm de tine.
   Rachel face o grimasă, e jignită.
   - Ce cauţi aici, Rachel?
   - Ştii de ce sunt aici, zice ea. Şi tu ştii ceva... ştii că se întâmplă ceva.
   Se uită la mine cu o privire deschisă, ca şi cum ar fi îngrijorată pentru mine. În alte circumstanţe, ar putea fi înduioşător.
   - N‐ai chef de o cafea? o întreb, şi ea îmi face semn că da.
   Fac cafeaua şi ne aşezăm una lângă cealaltă, pe terasă, fără să spunem un cuvânt, ceea ce e aproape plăcut, ca şi cum am fi prietene.
   - Ce voiai să spui? o întreb. Că prietenii din armată ai lui Tom nu există de‐adevăratelea? Că, de fapt, e plecat cu o femeie?
   - Nu ştiu, îmi zice.
   - Rachel?
   Ridică privirea spre mine şi văd în ochii ei că îi e frică.
   - Vrei să‐mi spui ceva?
   - I‐ai cunoscut vreodată familia lui Tom? mă întreabă. Pe părinţii lui?
   - Nu. Nu‐şi vorbesc. Au încetat să‐şi mai vorbească după ce te‐a părăsit pentru mine.
   Ea scutură din cap.
   - Nu‐i adevărat, îmi zice. Nici eu nu i‐am cunoscut. Ei nu mă cunosc, aşa că de ce le‐ar păsa că Tom m‐a părăsit?
   În mintea mea e întuneric, undeva, în profunzime.
   Din momentul în care i‐am auzit vocea la telefon, am încercat să‐l ţin la distanţă, dar acum începe să se umfle, să dea pe‐afară, să înflorească.
   - Nu te cred, îi răspund. De ce m‐ar minţi?
   - Pentru că minte tot timpul.
   Mă ridic în picioare şi mă îndepărtez de ea. Mă enervează că îmi zice chestiile astea. Mă enervează şi că o cred. Bănuiesc că am ştiut dintotdeauna că Tom minte. Doar că, în trecut, minciunile lui îmi conveneau.
   - Se pricepe să mintă, îi zic. Tu n‐ai avut nici cea mai vagă idee, multă vreme, nu‐i aşa? Toate lunile alea în care ne întâlneam, ne‐o trăgeam în casa aceea de pe Cranham Street şi tu nu bănuiai nimic.
   Înghite cu greutate şi‐şi muşcă tare buza de sus.
   - Megan, spune ea. Cum rămâne cu Megan?
   - Da, ştiu. Au avut o aventură.
   Cuvintele îmi răsună ciudat în urechi - e prima dată când le‐am spus cu voce tare. M‐a înşelat. M‐a înşelat pe mine.
   - Sunt sigură că te amuză situaţia, îi zic, dar Megan a murit, aşa că nu mai contează, nu‐i aşa?
   - Anna...
   Întunericul se întinde şi mai mult, ameninţă să mă cuprindă cu totul, să mă orbească. O apuc pe Evie de mână şi o trag după mine în casă. Protestează zgomotos.
   - Anna...
   - Au avut o aventură. Atât. Nimic mai mult. Asta nu înseamnă neapărat că...
   - Că a omorât‐o?
   - Nu spune asta!
   Îmi dau seama că ţip la ea:
   - Nu spune asta în faţa copilului meu!
   Îi dau lui Evie gustarea de dimineaţă, pe care ea o acceptă pentru prima dată fără proteste, după săptămâni întregi. E ca şi cum ar şti că am alte lucruri la care să mă gândesc, şi o ador pentru asta.
   Când mă întorc în grădină, mă simt cu mult mai calmă, chiar dacă Rachel e acolo, la capătul grădinii, lângă gard, uitându‐se la trenurile care trec.
   După o vreme, când îşi dă seama că m‐am întors, vine spre mine.

.............................................................