9.
- Nu știu, părinte. Ea... nu am timp să vă explic. Este o urgență. Natalie este în pericol, la fel şi nişte oameni din sat. Luis...- Luis Fernades?
- Nu ştiu numele lui de familie, dar el ne ajută.
- Vă ajută?
- Pe Natalie Reyes şi pe mine. Vă rog, trebuie să mă credeţi. Nişte oameni vor muri acolo. Poate mulţi oameni. Dacă puteţi să faceţi rost de o maşină, o să vă povestesc pe drum totul. Poate aţi putea interveni. Poate reuşiţi să faceţi ceva...
Ben a zărit pe masă o legătură de chei de maşină.
Părintele i-a urmărit privirea.
- Nu ne putem baza pe maşina mea, a spus el.
Ben era disperat.
- Vă rog, haideţi să încercăm, l-a implorat. Sau poate mai sunt maşini în sat. În mod cert aţi putea...
- Îmi pare rău.
Ben s-a ridicat în picioare.
- Bine, dacă nu mă puteţi ajuta, voi căuta pe cineva care
poate.
- Stai jos, i-a spus părintele aspru.
- Nu! Am nevoie de maşina ta.
Ben a băgat mâna în buzunar, dar pistolul nu mai era acolo.
- Un pistolul de calibrul 38 e o chestie periculoasă, a spus preotul. Ţeava era atât de murdară, încât nu puteai şti în ce direcţie o va lua glontele. Un Glock este o cu totul altă poveste. Părintele Francisc a scos din reverendă un pistol strălucitor. Lustruiesc acest 45 în fiecare duminică, imediat după slujbă. Pădurea tropicală are şi ea zone periculoase. Uneori, chiar şi un preot, trebuie să aibă o protecţie mai sigură decât scutul lui Dumnezeu.
- Nu sunteţi un preot! a izbucnit furios Ben.
Furios şi disperat, s-a aruncat asupra omului fără a se gândi la consecinţe, dar a fost imobilizat de părinte fără niciun efort şi aruncat pe pat.
- Uşor, a spus preotul. Nu am nicio dorinţă de a-ţi face rău pentru că sunt preot, mai puţin obişnuit, asta e sigur, dar, crede-mă, mai pios decât mulţi. Consider că nu este nimic demn sau sfânt în a fi sărac. Este una dintre puţinele convingeri personale diferite de cele din cartea sfântă. Oamenii din acel spital ajută biserica mea şi mă ajută şi pe mine.
- Şi dumneata îi ajuţi pe ei.
- Da, îi ajut, inclusiv dându-le informaţii despre străinii care vin aici cu maşini care nu sunt ale lor şi care vin cu ghetele curate lună şi spun că merg prin pădure, în excursii.
- Tu ai tăiat cauciucurile, nu?
- Fac ceea ce mi se spune. Oricum, Mercedesul nu se comportă prea grozav prin pădurile noastre.
- A, deci, avem un preot care are pistol, vandalizează maşini, le spune oamenilor că sărăcia nu înseamnă demnitate şi se întreţine, pe sine şi pe biserica lui, luând bani de la nişte bestii care omoară oameni nevinovaţi. Eşti un caz cu totul aparte. Mă faci să fiu mândru că sunt catolic.
- Xavier Santoro nu este un ucigaş. Nici alţii de la spital nu sunt ucigaşi. Domnule Callahan, traficul ilegal de organe este o realitate în toate colţurile lumii. Banii trec dintr-o mână în alta, rinichii şi alte organe, la nevoie, trec dintr-un corp în altul. Care este problema? Toţi obţin beneficii într-un mod diferit. De fapt, eu cred că acest schimb nici nu trebuie considerat ilegal sau imoral.
Şocat, Ben se uita la preot şi nu-i venea să creadă ce auzea. Atunci şi-a amintit că şi el, cu puţin timp în urmă, îi spusese aceleaşi lucru lui Alice Gustafson.
- Frank, a spus el revenindu-şi, tu ştii cine este Natalie şi de ce a venit aici?
- Ştiu că ea a venit aici în căutarea unei rude şi atât. Asta este tot ce ştiu despre ea.
- Pune pistolul jos, părinte. Nu voi încerca să fug... Mulţumesc. Acum, am o singură întrebare şi după asta voi face ce vrei tu şi-ţi voi spune tot ce vrei să ştii.
- Şi ce întrebare ai, domnule Callahan?
- Părinte Francisco, ştii ce se întâmplă de fapt în acel spital?
CAPITOLUL 38
Cum se naşte tirania? Că are o origine democratică e mai presus de orice îndoială!
PLATON, Republica, Cartea a VIII-a
Sala de mese fusese transformată de Natalie şi de Rosa într-un fort. Puseseră scaunele într-o parte a camerei şi mesele la peretele opus.
Toţi captivii erau în mijloc, încercuiţi de canapele şi de scaune întoarse cu picioarele în sus, după ce mai întâi fuseseră număraţi şi imobilizaţi. Echipajul din avion fusese lăsat, pentru moment, pe marginea piscinei.
Luis, rănit grav, o direcţionase pe Natalie spre biroul de realitate virtuală, unde îi găsise pe Santoro şi pe un gardian din avion. Santoro, de obicei elegant şi dichisit, zăcea într-un colţ, într-o băltoacă de vomă, revenindu-şi după halucinaţii.
În rarele momente când era lucid, îi spunea lui Natalie că face o mare greşeală.
Nu departe de Santoro stătea un tânăr, cu pistolul în mână, care era prea dezorientat pentru a reacţiona în vreu fel.
Natalie îi luase pistolul din mână fără niciun efort şi îl ajutase să iasă pe hol, la Rosa, apoi se dusese să ia un scaun cu rotile pentru a-l transporta pe Santoro. Prietena lui Chuck, care iniţial părea a fi singura care nu fusese afectată de tocana otrăvitoare, a început să se simtă foarte rău. Luis şi femeia-şaman şi-au făcut treaba exemplar.
În ciuda triumfului lor, Natalei şi Rosa erau supărate.
Luis, întins pe o canapea, era în stare gravă. Natalie i-a îngrijit rănile cât a putut de bine şi i-a pus şi o perfuzie cu soluţie salină pentru a evita scăderea tensiunii arteriale, dar nu exista nicio îndoială că avea hemoragii interne, probabil din cauza lezării ficatului.
Acum trebuia să-i stabilizeze starea, cât mai repede, să o trezească pe Sandy şi să-i ducă pe amândoi la spital, cu o scurtă oprire pentru a-l recupera pe Ben.
În spatele spitalului Natalie a văzut două maşini parcate. Aveau, probabil, nevoie de ambele maşini. Nu uita că, dintr-o clipă în alta, la spital trebuia să ajungă încă o echipă - câteva surori medicale din Rio, unul sau doi chirurgi şi un pacient care urma să primească inima lui Sandy.
- Luis, a spus ea după ce a reuşit să stabilizeze tensiunea lui undeva pe la optzeci, pentru moment, ar trebui să te mut într-un salon cu un cardio-monitor.
Luis a dat din cap şi a ridicat pistolul de sub cap.
- Doar ştii că mai vine o echipă, a spus Natalie. Trebuie să plecăm sau să ne pregătim de confruntare... Am ajuns atât de departe şi vom reuşi numai dacă tu eşti în stare să ne salvezi vieţile când suntem în pericol. Tu eşti eroul meu şi am fost atât de ocupată încât am uitat să-ţi mulţumesc.
S-a întors spre Rosa, a făcut un semn cu degetul la buze şi apoi la Luis. Femeia a zâmbit şi a dat din cap.
- Îţi mulţumesc, Luis, i-a şoptit Natalie, sărutându-l uşor pe obraz, apoi pe buze. Îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa.
Luis a reuşit să schiţeze un zâmbet slab.
- Pentru puţin, a spus el. În situaţii ca astea, de obicei, ai o singură şansă şi eu am profitat de ea.
- Împuşcătura cu care l-ai doborât pe Barbosa a fost spectaculoasă. Am avut impresia că nici n-ai ţintit. Am simţit şi glontele trecând pe lângă faţa mea.
- A fost un foc norocos, a răspuns el. Dacă te nimeream, aveam să mai trag o dată.
Luis şi-a încheiat răspunsul cu un zâmbet.
Lăsând-o pe Rosa să păzească prizonierii, Natalie s-a dus să o trezească pe Sandy.
De fapt, morfina îşi terminase efectul şi femeia, în stare de semitrezie, lupta cu tubul aparatului de respiraţie.
- Sandy, stai calmă, i-a spus Natalie, mângâind-o pe frunte. Te rog, fii calmă. Sandy, strânge-mă de mână dacă înţelegi ce spun... hai, strânge-mă de mână... Bine. Aşa. Bravo. Sandy, numele meu este Natalie. Sunt studentă la medicină din Boston şi sunt aici ca să te ajut. Totul e bine. Strânge-mi mâna dacă înţelegi...
După câteva minute, Natalie i-a scos tubul.
Femeia era năucită, dezorientată şi aproape isterică. Vorbea încontinuu despre fiul său din Tennessee şi despre cineva numit Rudy. A auzit şi a înţeles tot ce i-a spus Natalie şi s-a rostogolit pentru a fi transferată pe brancardă.
Natalie a scos-o în sala de mese. Cei intoxiaţi erau în aceaşi stare. Majoritatea încă mai încercau să facă faţă halucinaţiilor. Unul dintre ei, bărbatul masiv îmbrăcat în haine chirurgicale, anestezist sau asistent medical, zăcea la pământ în poziţia fătului, nu se mişca şi, la o examinare mai atentă, nici nu respira.
Epuizată şi disperată, Natalie s-a apropiat de Santoro.
- Santoro, am nevoie de o maşină sau de un microbuz. Ce aveţi aici?
- Nu am nimic pentru tine. Faci o greşeală mare, o greşeală teribilă.
Prea obosită ca să negocieze, Natalie a scos pistolul şi l-a înfipt în zona organelor genitate ale chirurgului.
- Poate nu mă ţii minte, a spus ea în engleză, dar sper să faci un efort. În urmă cu două luni, tu şi prietenul tău doctorul Cho mi-aţi furat plămânul. Mi-aţi provocat o durere teribilă şi mi-aţi distrus viaţa şi nu voi avea nici o remuşcare dacă-ţi fac şi ţie acelaşi lucru.
Pentru a-l impresiona, Natalie a apăsat pistolul mai tare.
- O să număr până la cinci. Dacă nu-mi spui unde pot găsi cheile pentru două maşini sau un microbuz, apăs pe trăgaci şi-ţi zbor tot ce ai între picioare. Şi ştii ceva? Voi fi foarte mulţumită. Poate vei fi primul pacient care să facă un transplant de organe genitale, cine ştie?
- Nu, te rog! Ajută-mă, mi-e rău, eu...
- Cinci... patru... trei... doi...
- Aşteaptă, în biroul meu, în birou. Acolo găseşti cheile de la microbuzul spitalului. În sertarul de sus al biroului meu.
- Microbuz? Nu am văzut niciun microbuz. Am văzut doar două...
- Este în cealaltă parte a spitalului. Acum ajută-mă. Mi se face rău la stomac din nou.
Natalie şi-a luat zborul spre birou, a găsit cheile şi a alergat la Luis. Tensiunea lui era încă joasă, era palid. Era sigură că el se chinuie de durere. Dar nu o arăta.
- Luis, suntem gata. Am cheile de la microbuzul lui Santoro. Avem loc pentru toţi cinci.
- Nu, nu, a spus Luis. Lasă-ne pe noi cu Rosa. Avem prieteni în oraş. Ne vom descurca.
- În niciun caz. Trebuie să te ducem la un spital. Pe tine şi pe Ben.
Luis nu a răspuns. A adus degetul la buze şi a apoi a făcut semn în direcţia pistei de aterizare.
- Un elicopter, a spus el. A aterizat acum.
- Nu am auzit nimic.
- Ba da, tocmai a aterizat.
Natalie i-a făcut semn lui Rosa.
- Rosa, a şoptit ea, Luis spune că a auzit că a aterizat un elicopter. Tu ai auzit ceva?
- Nu, a răspuns femeia, dar, crede-mă, dacă el a spus că a auzit ceva, aşa este.
- Poate l-am putea forţa pe pilot să ne ajute să-i transportăm pe Luis şi pe Ben la Rio.
- Mă duc să verific, a spus Rosa, ridicându-se în picioare şi încărcându-şi pistolul automat. Mă duc prin spate, pe lângă piscină şi intru în pădure.
- Fii atentă, te rog.
Rosa n-a mai stat să asculte cuvintele lui Natalie. A plecat deschizând atent uşa spre terasă şi piscină.
Înainte ca ea să facă un pas afară, s-a auzit o rafală de focuri. Rosa a mai făcut un pas, de această dată înapoi, şi a căzut în sala de mese.
Natalie reuşise să facă doi paşi spre Rosa, când doi bărbaţi masivi, îmbrăcaţi în uniforme militare de camuflaj, arabi, au intrat în sală urmaţi de încă doi.
În câteva secunde, deplasându-se cu o precizie de profesionişti, s-au plasat în punctele strategice din sala de mese, iar unul dintre ei şi-a îndreptat pistolul automat în direcţia ei.
Natalie a lăsat pistolul să cadă şi a ridicat mâinile.
Soldaţii au cercetat camera, au verificat corpul însângerat al Rosei şi, unul dintre ei, a ieşit pe uşa pe care intrase. Peste câteva minutre, a revenit conducând un bărbat îmbrăcat elegant, cu capul acoperit.
Acesta era oare pacientul care urma să primească inima lui Sandy?
Lui Natalie i s-a făcut rău. Ei patru, Ben, Rosa, Luis şi ea, încercaseră imposibilul şi, în urmă cu câteva minute, mai aveau speranţe. Acum Rosa era moartă, Ben era rănit, Luis era în stare foarte gravă şi ea stătea singură, neajutorată, în faţa unei echipe de soldaţi. Încercaseră, dar pierduseră.
- Vă rog, a strigat ea, vă rog ascultaţi-mă. Ştiţi ce se întâmplă aici?
Bărbatul îmbrăcat elegant, mult mai înalt decât ceilalţi, se uita la ea fix.
- Vorbiţi engleza? a continuat ea. Portugheza? Poate cineva vorbeşte engleza sau portugheza.
- Aveţi noroc, domnişoara Reyes, pentru că eu le vorbesc pe ambele.
Cu aceste cuvinte, mentorul ei, Doug Berenger, şi-a făcut apariţia în sala de mese.
CAPITOLUL 39
Îndată ce obţine puterea, devine cât de nedrept poate fi.
PLATON, Republica, Cartea a II-a
În momentul în care Natalie l-a văzut pe Berenger, toate piesele lipsă şi-au ocupat locul potrivit.
Pradă unui acces de ură mai puternic decât orice pasiune pe care o simţise vreodată, a coborât braţele şi a rămas nemişcată văzând cum el, impasibil, trecea în revistă carnagiul. Apoi s-a întors la ea.
- Prietenul nostru din sat, părintele Francisco, i-a comunicat prietenului nostru Barbosa de la spital că o femeie frumoasă, sexy, care străbate pădurea tropicală cu bocanci noi şi curaţi, a ajuns în Dom Angelo. Când am auzit descrierea femei, am avut o senzaţie ciudată că este vorba de tine. Eşti foarte bună dacă ai ajuns atât de departe.
- Du-te dracului, Doug, i-a răspuns ea, abţinându-se cu greu să nu-l strângă de gât şi să-i scoată ochii, înainte ca soldaţii arabi să o poată imobiliza. Eşti un asasin, un ucigaş.
Mintea ei lucra de zor. După toţi anii când fuseseră mentor şi discipol, apoi prieteni, ea crezuse că îl cunoaşte suficient de bine. Acum, se chinuia să înţeleagă cum putea un asemenea om să fie implicat în toate astea. Se gândea că nu prea are şanse de scăpare, mai bine zis, şansele ei erau nule.
Dar cumva trebuia să se răzbune pe el. Trebuia să se folosească de aroganţa lui, de setea de putere şi de egocentrismul nemăsurat. Trebuia să găsească o modalitate de a-l ridiculiza şi a-l determina să facă o greşeală. Orice ar fi fost, nu avea de gând să moară aşa, pasivă.
- George Washington a ucis pentru o cauză, şi-a început el discursul. La fel au făcut şi Eisenhower, Truman, Moise, Mandela şi Simon Bolivar. Şi Lincoln a dat ordine care au dus la moartea a sute de mii de oameni în numele unei cauze.
- Scuteşte-mă de justificările tale tâmpite de ucigaş, monstru imoral.
El era furios şi Natalie a înţeles că îl lovise. Jura că nu avea să fie pentru ultima oară.
Berenger s-a întors spre directorul spitalului.
- Santoro, unde este Oscar?
- Stomacul meu... Îmi este foarte, foarte rău.
Doctorul a început să vomite şi să scuipe lichid biliar şi acid gastric.
- Ce dracu, Xavier, unde este?
- Nu ştiu... nu ştiu.
- A murit, a răspuns Natalie scurt. L-am împuşcat. Chiar aici.
A arătat cu degetul la ochi.
- Era un porc şi un ucigaş, la fel ca tine.
- Tu, dragă doamnă, eşti enervantă, o insectă, un nimic, şi, în mod cert, nu meriţi statutul de Gardian.
- Nu merit ce?
- Spune-mi, cu ce i-ai otrăvit pe oamenii ăştia?
- Nu ştiu. Un şaman pe care l-am cunoscut în pădure a pregătit un cadou pentru mine. Natalie s-a uitat prin încăpere. Trebuia să mă fi ascultat şi să-l facă mai tare.
Berenger s-a apropiat de femeia cu părul alb care zăcea pe jos, ţinându-se de burtă şi gemând. S-a uitat cu dezgust la corpul de lângă ea şi a păşit atent peste el.
- Dorothy, poţi lucra? a întrebat-o Berenger fără pic de înţelegere pentru starea în care se afla.
- Mi-e rău..., a reuşit ea să spună. Am impresia că stomacul meu se va rupe în două. Au pus ceva în mâncarea de la prânz. Am avut halucinaţii. Sărmanul Tony, a vomitat încontinuu. Cum se mai simte?
- Nu prea bine, Dorothy. Am nevoie de tine. Speram ca tu să faci anestezia pentru ambii pacienţi. Ea e pacienta noastră?
În momentul în care Berenger a făcut un semn în direcţia ei, Sandy a început să ţipe isteric.
- Nu! Vă rog, nu! Am un băieţel! Are nevoie de mine! Vă rog! Vă implor, nu-mi faceţi rău!
- Vai, Doug, ce dulce, a spus Natalie sarcastic. Are un băieţel. Nu eşti mândru de tine?
- Taci!
Berenger i-a şoptit rapid ceva la ureche bărbatului în haine regale, care a dat din cap uitându-se în direcţia celor doi soldaţi şi a dat un ordin. În timp ce Sandy continua să urle şi să ţipe, soldaţii au dus-o pe brancardă într-una din sălile de operaţie. Pentru câteva momente, s-a lăsat o tăcere deplină.
Ajutată de Berenger, anestezista a reuşit să se ridice în picioare. Atunci a văzut cadavrul lui Tony.
- O, Doamne, a murmurat ea. Sărmanul om.
- Dorothy, ascultă-mă, i-a spus Berenger, vom avea grijă de familia lui Tony. Vom avea mare grijă. Acum trebuie să te aduni. Prinţul va sosi aici în câteva minute. A suferit un stop cardiac, congestie pulmonară şi s-ar putea să fie în şoc cardiogen. Trebuie să ne mişcăm repede şi, pentru asta, avem nevoie de tine. Când totul se va termina, după ce mă vei ajuta să-l operăm pe unul dintre cei mai mari şi mai puternici conducători din lume, nu va mai trebui să lucrezi niciodată dacă asta vrei. Vei trăi în lux tot restul vieţii. Poţi să mă ajuţi?
- Voi... Încerca.
În timp ce femeia a ieşit cu un mers şovăitor, ţinându-se de mijloc din sala de mese, Natalie a remarcat că Luis, alb la faţă, şi-a schimbat poziţia şi căuta cu mâna pistolul.
I-a făcut un semn din cap să înceteze, dar el fie n-a observat, fie nu-i mai păsa.
- Deci, a zis Natalie, încercând să atragă privirea mentorului său, lucrarea pe care trebuia să o prezint la conferinţa pe probleme de transplant a fost un pretext ca să mă trimiţi acolo.
- Chiar dacă nu era o conferinţă, aş fi găsit o altă modalitate. Vezi tu, nu doar norocul sau pasiunea mea pentru alergătoarele cu picioare lungi m-au determinat să vin să te cunosc la Harvard. A fost vorba de...
- Lasă-mă să ghicesc. A fost testul de sânge pe care l-am dat la unul dintre laboratoarele Whitestone. Ca să fiu mai concretă, o fiolă cu dop verde.
Berenger era surpins.
- Se pare că după ce totul se va termina aici, noi doi va trebui să discutăm despre cine mai ştie de fiolele cu dop verde.
- Eşti un ucigaş în serie, un monstru, deloc diferit de toţi care sunt pe-aici.
- Crezi ce vrei, a spus Berenger. Prefer să cred că noi suntem doctori care îndreptăm o greşeală gravă de sistem.
- Te rog, scuteşte-mă.
- Erai donatorul perfect, 12 din 12, pentru o persoană despre care noi ştiam că într-o bună zi va avea nevoie de un plămân nou - o persoană a cărei muncă ar fi revoluţionat medicina. Compatibilitate 12 din 12, Natalie. Asta însemna că el nu ar fi fost nevoit să urmeze tratamentul antirespingere. Întreaga rasă umană are de câştigat de pe urma descoperirilor lui. Fără plămânul tău ar fi murit.
- Aha, şi m-ai scos la prânz şi te-ai purtat de parcă chiar ţi-ar fi păsat de mine.
- Trebuia să te ţin aproape. Acum spune-mi, cine merită mai mult acest plămân, tu sau el?
- Nu eşti în măsură să iei o asemenea decizie, Doug!
- Oare? Ştii, până nu demult, chiar am vrut să te ajut. A existat şi un alt candidat - un muncitor, care era un donator de 11 din 12. Dar când am văzut cât de arogantă ai fost, încercând să-l ataci pe doctorul Renfro pe la spate şi cum te-ai comportat, ulterior, când ai fost eliminată din programul de rezidenţiat, ai coborât în ochii mei, mult prea jos pentru un Gardian.
- Gardian? Gardianul cui? ...Ce naiba tot îndrugi acolo? Stai puţin, te referi cumva la conceptul de gardian din Republica lui Platon? Regii filosofi? Sper că nu crezi că... o, ba da, asta crezi. Te consideri un rege-filosof.
Natalie a înţeles că avea arma perfectă pentru a-l ataca pe Berenger.
- Câţi sunteţi, Doug? Câţi regi filosofi ucigaşi există? Faceţi parte dintr-o societate secretă - un fel de club al adepţilor lui Platon?
- Expresia de pe faţa lui Berenger i-a dat de înţeles că era încolţit.
- Nu ai niciun drept să iei în derâdere acest concept, a spus el. Gardienii Republicii sunt printre cei mai mari, mai talentaţi, mai iluminaţi bărbaţi şi femei din lume. Am preluat dreptul de a decide alocarea organelor şi facem o favoare întregii omeniri, o favoare mai mare decât îţi poţi tu imagina.
- Gardienii Republicii! O, asta este prea mult pentru mine! Aveţi un imn, Doug? O parolă? Un inel cu blazonul societăţii ? Poate şi o strângere de mână specială şi nişte banderole de merit?
- Ajunge!
Berenger a făcut un pas spre ea şi a lovit-o peste faţă, cu toată puterea, făcând-o să cadă în genunchi.
Natalie, cu ochii în lacrimi de durere, şi-a trecut limba peste buze şi a simţit gust de sânge.
- Vai, cât curaj, i-a spus ea, ridicându-se în picioare. Sper că ţi-ai rupt mâna.
- N-ai tu norocul ăsta.
- Păcat. Atunci spune-mi, ce a făcut sărmana femeie ca să moară sacrificată de voi?
- N-ai putea să înţelegi.
- Pune-mă la încercare.
- Este un producător, cea mai inferioară dintre grupele sociale. Compară valoarea vieţii ei cu a unui mare om pe care îl va salva. Ori moare ea, ori moare el. Este foarte simplu. Şi eu zic că este o competiţie simplă. Organele trebuie alocate pentru a salva viaţa celor care vor servi o lume întreagă.
- Cred că ai uitat să menţionezi şi partea cu milioanele de dolari care vor intra în contul vostru.
- Te înşeli! Mulţi dintre Gardienii pe care-i salvăm nu au atâţia bani.
- Aha, deci faceţi şi opere de caritate. Şi eu care am fost atât de surpinsă şi de mândră de tine că ai certat-o pe Tonya şi că l-ai tratat cu atâta înţelegere pe sărmanul om care nu se putea lăsa de fumat.
- Dacă tu nu ai fi fost acolo, aş fi sărutat-o pe Tony pe frunte pentru câtă dreptate avea. Aş fi vrut să-l omor pe nemernicul de Culver pentru că irosea o inimă. L-aş fi omorât pe loc. Aş fi vrut să-i deschid pieptul cu o lamă tocită, să-i scot inima preţioasă pe care am fost forţat de sistem să i-o pun şi să i-o dau unuia care ar merita-o mai mult şi care ar avea mai multă grijă de ea.
Cu colţul ochiului, Natalie a văzut că Luis reuşise să ajungă la pistol şi încerca să-l scoată de sub piciorul său.
Era foarte palid, iar ochii lui arătau ca ai unui mort.
- Ei, Douglas cel Mare, a continuat Natalie atacul, de ce nu m-ai omorât şi îngropat aici, pur şi simplu? Nu, lasă, nu te obosi să răspunzi, Rege Filosof. Ştiu. Sunt vie pentru că, dacă cumva, plămânul meu este respins sau nu funcţionează, din cine ştie ce motive, îl aveţi pe-al doilea.
- Cât va dura efectul otravei? a întrebat furios Berenger.
- Eu zic să te duci dracului, dar ştiu că asta îmi reduce considerabil şansele de a fi, vreodată, luată în considerare pentru obţinerea statutului de Gardian.
Natalie a văzut că Doug devenise foarte nervos. Încă o lovitură. El s-a întors cu spatele la ea şi i-a ordonat lui Santoro să se ridice în picioare.
- Hai, Xavier, am nevoie de tine în sala de operaţii.
Santoro a încercat să se ridice, a alunecat în băltoaca de vomă şi a căzut, chicotind şi gemând în acelaşi timp. În acel moment, un elicopter a trecut pe deasupra spitalului şi s-a îndreptat spre pista de aterizare. Unul dintre soldaţi a fost trimis să-i întâmpine pe nou-veniţi.
- Ce naiba, Santoro! a strigat furios Berenger. Ridică-te, fă un duş, schimbă-ţi hainele şi pregăteşte-te să mă asişti în sala de operaţii!
L-a apucat pe Santoro de gulerul cămăşii şi l-a ridicat furios în picioare. Duşul nu ar fi rezolvat problema.
Luis a ridicat pistolul înainte ca cei doi soldaţi să poată reacţiona şi a tras de la o distanţă de vreo şase metri. Glontele l-a nimerit pe Santoro direct în piept, făcându-l să cadă într-un scaun, cu un zâmbet ciudat întipărit pe faţă. Al doilea foc, probabil, destinat lui Berenger, a spart geamul.
- Nu! a strigat Natalie când cei doi soldaţi l-au ciuruit pe Luis cu pistoalele, iar corpul lui se mişca ca o marionetă. Nu!
Natalie ar fi vrut să se arunce lângă prietenul ei, dar nu mai putea face nimic şi soldaţii arabi erau destul de nervoşi.
A ales să se apropie de un perete, s-a rezemat şi s-a gândit că era fericită că eroul ei îşi găsise liniştea pe care şi ea, probail, avea să o găsească în curând.
Berenger era disperat.
S-a aruncat spre prietena lui Vincent, lovind-o în cap şi peste picioare pentru a pune capăt halucinaţiilor.
- Cine eşti? Ce faci aici?
Femeia s-a uitat la el şi a început să râdă isteric. Apoi, fără niciun fel de avertisment, a vomitat peste pantofii lui.
Dispreţuitor, Berenger şi-a şters pantofii de pantalonii femeii şi s-a întors spre terasă, pe unde tocmai intrau trei soldaţi care duceau o brancardă.
Pe brancardă era întins un bărbat tânăr cu o mustaţă îngrijită şi pielea arămie, care avea pe faţă o mască de oxigen şi era conectat la un defibrilator portabil. Respiraţia lui era greoaie. Era urmat de un arab, îmbrăcat în haine chirurgicale şi un halat alb, şi un tânăr de culoare care împingea un recipient din sticlă, cu roţi, în care se vedeau mai multe eprubete cu sânge.
- Randall, vei lucra, ca de obicei, în sala de operaţii numărul unu, i-a spus Berenger. Pompa bypassului este aşa cum ai lăsat-o. Ştii unde se află totul. Pregăteşte-te cu atenţie, dar fă-o repede.
L-a bătut peste umăr, s-a grăbit spre prinţ şi i-a ascultat inima şi plămânii.
- Nu-mi place ce aud, i-a spus el doctorului în engleză. Nu-mi place deloc. Unde sunt asistentele? Khanduri?
- I-am văzut din elicopter. Sunt în două maşini, la vreo zece kilometri de aici. Probabil, vor ajunge într-o jumătate de oră. Nu mai mult.
- Trebuia să-i luaţi pe toţi cu avionul şi să veniţi împreună.
- Ai auzit ce-a spus pilotul în Rio. Eleroanele nu funcţionau bine şi era prea periculos.
- Dumnezeule. Când s-a agravat starea prinţului?
- La aeroport, chiar înainte de a-l transfera din avion în elicopter.
- Bine, bine, se rezolvă. Poţi să mă asişti în sala de operaţii?
- Nu îndrăznesc să-l las pe prinţ, nu când se află într-o asemenea stare.
- Bine. Du-l în sala de reanimare şi vezi ce poţi face ca să-l stabilizezi până ajunge Khanduri. Aşteaptă, care este numele ministrului?
- Ministrul al-Thani.
- Vreau să-l rog să mă asiste în sala de operaţie.
- Nu cred că este bine, oricare ar fi situaţia, a răspuns doctorul. Este...
- Am nevoie de ajutor! Mai am nevoie de o pereche de mâini, chiar dacă persoana căreia îi aparţin nu are habar de medicină! Nu, nu, stai. Las-o baltă. Du-l pe prinţ în sala de reanimare, conectează-l la aparate şi stabilizează-l. Voi începe operaţia de recoltare a inimii şi voi fi gata până vine Khanduri şi asistentele medicale.
- Cine o să vă asiste?
Berenger, probabil, zâmbea în acel moment.
- Ea mă va asista, a spus el, arătând cu degetul la Natalie.
CAPITOLUL 40
Un duşman (...) este dator altui duşman ceea ce îi este cuvenit sau propriu lui - ca să spunem drept, răutatea.
PLATON, Republica, Cartea I
- Ai înnebunit?! a strigat Natalie. Nu intru în sala de operaţii să te asist. Niciodată. Mai bine mor.
Berenger, de obicei calm, liniştit, având totul sub control, era vizibil speriat de starea proastă a pacientului său, de moartea violentă a lui Xavier Santoro şi de atacurile verbale ale lui Natalie.
Era mulţumită să vadă că ticul nervos de la ochi devenise tot mai accentuat.
- De fapt, Natalie, a început el cu dinţii încleştaţi, nu vei muri, cel puţin, nu acum. S-a aplecat şi a ridicat pistolul lui Vargas. Ei vor muri. A făcut semn spre personalul de de la bucătărie şi din birouri. Dacă în două minute nu ai îmbrăcat pantalonii şi halatul chirurgical şi nu te-ai spălat pe mâini, voi începe din capătul acesta şi voi omorî câte unul pe minut până nu faci cum spun eu.
- Dar ...
- Mai mult decât atât, dacă nu mă asişti, o voi folosi pe Dorothy, anestezista. Şi înainte de asta, voi lega pacienta şi o voi trezi. Şi atunci voi recolta inima.
- Dumnezeule, Doug, cine eşti? Nu te recunosc!
- Acum sunt un om care are nevoie ca lucrurile să fie făcute repede. Eşti sau nu alături de mine?
A îndreptat pistolul spre una din femeile de servicu, o indiancă frumoasă care, probabil, avea vreo şaisprezece ani.
- Regele Filosof, a murmurat Natalie şi s-a îndreptat spre sala de operaţii.
Berenger a urmat-o.
- În dulap avem pantaloni şi halate, a spus el. Ne schimbăm în camera doi. Nu voi trage cu ochiul, dacă tu nu tragi cu ochiul.
- Poţi să te uiţi cât vrei.
- Al doilea chirurg şi asistentele medicale trebuie să ajungă în câteva minute. Atunci voi avea ajutorul necesar şi te vei putea întoarce la ceilalţi ştiind că le-ai salvat vieţile.
După ce şi-au pus măştile şi bonetele, Doug a condus-o pe Natalie în camera de pregătiri, încăpere îngustă care se afla între cele două săli de operaţie, şi i-a făcut semn către a doua chiuvetă din inox.
În timp ce se spălau pe mâini cu bureţi impregnaţi cu soluţie antiseptică, mintea ei căuta soluţii pentru a-l omorî. Vargas şi, probabil, Luis, omorau prin natura ocupaţiei lor. Dar pentru acest monstru şi pentru colegii lui fanatici, Gardienii, omorul era o alegere. Dacă ea punea mâna, în acel moment, pe un pistol, l-ar fi omorât pe fostul ei mentor şi prieten fără nicio ezitare.
- După cum spuneam, mai devreme, la baza conceptului de Forme a lui Platon stă convingerea că perfecţiunea Gardienilor este nativă. El a pornit de la acest concept pentru a dovedi că un suflet trebuie să fie nemuritor, altfel cum s-ar explica perfecţiunea prezentă la naştere?
- A trecut ceva timp de când am studiat filosofia la Harvard, i-a răspuns Natalie, dar, din câte îmi aduc aminte, nu cred că ai dreptate. Singurul lucru perfect pe care-l faceţi voi Gardienii este să fiţi imorali.
În oglindă Natalie vedea faţa crispată a lui Berenger şi nervozitatea din ochii lui.
„Ţine-o tot aşa, îşi spunea ea. Orice ai face, ţine-o tot aşa“.
- Eu cred altceva. Organizaţia noastră a contribuit la prosperitatea şi binele a milioane şi milioane de oameni, cu un cost foarte redus. Oamenii nu vor şti a cui este muzica care ajunge la urechile lor datorită nouă, nu vor şti ale cui sunt clădirile minunate de care se minunează. Nu vor şti niciodată că un medicament care va salva milioane de vieţi a fost creat doar pentru că noi am putut da creatorului un organ perfect la momentul potrivit. Vezi tu, dragă Natalie, întreaga activitate a Gardienilor se rezumă la perfecţiune şi forme. Acum, hai să recoltăm inima noastră şi să o punem acolo unde va face mult bine.
- Ce-ar fi să o recoltăm pe a ta?
În acel moment, uşa în camera de pregătire s-a deschis şi Randal, tehnicianul cu bypassul cardiopulmonar a intrat grăbit.
- Pompa este gata, doctore, a spus el.
- Doctorul Khanduri şi asistentele medicale încă nu au sosit?
- Nu. Doctorul al-Rabia m-a rugat să vă spun că prinţul este pe moarte.
- Ce dracu! Trimite un elicopter să vadă unde sunt şi apoi pregăteşte-te. Dacă va fi necesar, punem bypassul chiar acum şi-l vom ţine pe prinţ aşa. Între timp, eu încep recoltarea. Vino, Natalie, trebuie să începem.
Berenger a urmat-o pe Natalie în sala de operaţii, unde anestezista îşi îndeplinise misiunea. Sandy era adormită şi intubată. Dorothy i-a ajutat să-şi lege halatele şi să-şi pună mănuşile. Văzând-o pe Sandy Macfarlane atât de senină, Natalie s-a întristat.
Şi-a adus aminte cum îl întrebase pe anestezist, înainte de operaţia la tendonul lui Ahile, „Cum voi şti că nu sunt trează?“. Bărbatul zâmbise, îi pusese mâna pe umăr şi îi injectase medicamentele preoperaţionale.
„Doctore, cum voi şti că nu sunt trează?”
- Dorothy, eşti gata? a întrebat Berenger. Trebuie să începem cu primul pacient.
- Sunt gata.
- Ai pregătit gheaţa? Între recoltare şi transplant va fi o pauză.
- Da.
Natalie se uita peste masă la Berenger. Era răvăşit, dar de douăzeci şi ceva de ani lucra în sala de operaţii şi în afară şi făcuse faţă numeroaselor crize medicale.
Fără o asistentă medicală la dispoziţie, anestezista a adus două standuri cu instrumente lângă masa de operaţie pentru ca cei doi, chirurgul şi asistenta, să poată ajunge la ele.
Doug Berenger era nu doar unul dintre cei mai eleganţi şi mai străluciţi chirurgi dintre câţi văzuse Natalie, dar era şi cel mai rapid. Fără a cere ajutor, a început să ungă pieptul lui Sandy cu o soluţie antiseptică.
- Natalie, îţi mai spun asta ultima dată. Dacă faci vreo mişcare nepotrivită, orice mişcare, îi spun lui Dorothy să întrerupă anestezia. Am fost suficient de clar?
- Da.
- Taci şi fă ce-ţi spun eu. Pregăteşte-mi bureţi şi pensele hemostatice, pentru orice eventualitate. Dorothy, începem să deschidem cavitatea toracică.
Când Natalie a luat obiectele cerute de Berenger, pe marginea tăvii cu instrumente a văzut trei bisturie. Nu putea ajunge la ele fără să fie observată, dar nu vedea nimic altceva care putea fi folosit ca armă.
O situaţie disperată necesita măsuri disperate şi ea înţelegea că sărmana femeie de pe masa de operaţie nu avea nicio şansă să se trezească după această operaţie.
Fără niciun cuvânt, Berenger a luat din tavă unul dintre bisturie şi a făcut o incizie de treizeci de centimetri dintr-un capăt în celălalt al sternului. Sângele a început să curgă din mai multe vase sangvine, dar Berenger nu-şi bătea capul cu ele dacă nu începea o hemoragie intensă.
Nici nu mai trebuia să oprească hemoragia.
- Ferăstrăul se află chiar acolo, Natalie. La fel şi pensele pentru lărgire.
Lui Natalie i se făcuse greaţă când s-a întins după ele.
Uşa sălii de operaţii era deschisă. Berenger s-a întors să-l vadă pe doctorul arab al-Rabia.
- Doctore Berenger, a spus acesta grăbit, tensiunea arterială este zero şi nu creşte.
Cele câteva secunde, când atenţia lui Berenger fusese distrasă de intervenţia lui al-Rabia, fuseseră suficiente ca Natalie să pună mâna pe un bisturiu şi să-l ascundă în mâneca halatului. I-a aruncat o privire şi anestezistei ca să se convingă că se uita la al-Rabia.
Acum avea un scop precis - trebuia să ajungă lângă Berenger şi, pentru Rosa, Luis, Ben, pentru ea şi pentru toate victimele Gardienilor, să fie fără frică.
Berenger era, în mod clar, tulburat şi răvăşit, un om care ajunsese atât de sus şi căruia soarta îi pregătise o surpiză.
Dar încă mai era Omul din sala de operaţii.
- Bine, doctore, a spus el calm, haideţi să-l transportăm de urgenţă în sala de operaţii şi-l pun eu pe pompă. Dorothy, lasă gazul pornit şi hai să mergem. Natalie, vino! Avem de lucru.
Berenger a făcut un pas spre uşă, apoi încă unul. Natalie, din cealaltă parte a mesei, ajunsese la un pas în spatele lui.
„Uneori avem o singură şansă“.
Asta îi spusese Luis. Hotărâtă, a luat bisturiul în mână.
- Doug!
Tulburat, Berenger s-a întors spre ea.
„Fără frică!“
Cu toată forţa de care era în stare, Natalie a ridicat mâna şi a înfipt bisturiul în gâtul lui Berenger. Secţionase traheea, iar sângele începuse să ţâşnească din artera carotidă, stropind-o şi revărsându-se pe podea.
Nefiind în stare să vorbească şi ţinându-se fără rost de gât, Socrates, unul dintre fondatorii Gardienilor Republicii, s-a lăsat pe spate şi a căzut greu la podea, scăldat în esenţa propriei vieţi. În ultimele lui clipe, Berenger se uita la Natalie cu o mirare mută şi ochii larg deschişi.
- Veniţi, doctore Berenger! a strigat al-Rabia din sala vecină. Inima prinţului s-a oprit! Veniţi?
Natalie şi-a dat jos halatul şi a zburat spre a doua sală de operaţii pentru a da o mână de ajutor, dar ştia că dacă muşchiul care cauzase stopul cardiac nu era înlocuit, prinţul nu putea fi ajutat nici cu medicamente, nici cu compresii cardiace.
- O, Allah! striga al-Rabia. Allah, ajută-ne!
Natalie continua să facă resuscitare cardiopulmonară, dar pe monitor nu se vedea nicio schimbare. S-a gândit să-l conecteze, cu ajutorul tehnicianului, la aparatul de bypass, dar cunoştinţele şi experienţa ei medicală nu erau prea solide.
Al-Rabia, în mod clar un doctor extraordinar, a încercat câteva şocuri cu defibrilatorul, chiar dacă ştia că problema stăpânului său nu era fibrilarea, ci stopul cardiac - linia dreaptă afişată pe monitor. Nu mai exista nicio speranţă.
Ministrul al-Tahini stătea chiar lângă uşă, la doi metri de corpul înecat în sânge al lui Berenger. Ţinea ochii aproape închişi, trist, şi îşi încrucişase mâinile pe piept. Ştia că soarta stăpânului său fusese hotărâtă.
Natalie, urmând ordinul lui al-Rabia de a face tot ce-i stătea în puteri, aştepta ca doctorul să termine resuscitarea.
Dintr-odată, unul dintre piloţii elicopetrului a apărut lângă al-Tahini, încercând să spună ceva în portugheză, după aceea trecând la o engleză foarte proastă.
- Domnul. Două maşini pe drum. Oprit. Oameni cu faţa pe jos. Bărbaţi, femei cu arme lângă ei.
„Ben!“
Ministrul a răsuflat greu. I-a spus ceva doctorului în arabă, s-a întors şi a plecat.
După câteva momente, al-Rabia a treminat cu resuscitarea.
Cu ochii plini de lacrimi, s-a uitat la Natalie şi a dat din cap.
- Allah va avea grijă de el, a murmurat doctorul. A fost un om atât de bun şi ar fi fost un conducător foarte bun pentru poporul nostru.
- Îmi pare foarte rău, i-a răspuns Natalie. Orice ar fi, cred că aţi fost un doctor extraordinar. Avea o infecţie cardiacă care nu putea fi tratată.
- Poate, într-o bună zi, va exista un tratament.
- Poate, într-o bună zi, a răspuns ea.
- Numele tău este Natalie ?
- Da, Natalie Reyes, da.
- Ei bine, Natalie Reyes, nu ştiu dacă mai are vreo importanţă, dar noi credeam că donatorul inimii pentru prinţ se află în moarte cerebrală. Până să ajungem aici, asta am crezut. Doctorul Berenger a organizat totul şi lucrurile au scăpat de sub control.
- Vă sunt recunoscătoare că-mi spuneţi asta. Doctorul Berenger şi organizaţia pe care o reprezintă au fost distruşi de propriile egouri şi de lăcomia lor fără margini. Nu puteau suporta ca oameni, pe care îi considerau inferiori lor, să le spună cum să-şi folosească aptitudinile excepţionale.
- Înţeleg. Dacă ministrul îmi va permite să-l las pe prinţ aşa, poate sub supravegherea anestezistei, aş vrea să vin să vă ajut să suturaţi incizia bietei femei.
- Mi-ar face plăcere, doctore al-Rabia, a spus Natalie. M-ar bucura nespus.
Cei doi, doctorul arab şi studenta la medicină din America, s-au întors în sala de operaţii, unde Sandy Macfarlane stătea întinsă, senină şi calmă, conectată la aparatul de respirat, anesteziată.
Incizia de pe coşul pieptului sângera puternic, dar nu era o ameninţare serioasă.
Natalie a cauterizat vasele sangvine mai mari, apoi, cu ajutorul lui al-Rabia, care ţinea marginile pielii apropiate, a început să coase atent incizia.
Cât a lucrat la sutură, Natalie s-a gândit la sala de urgenţe de la spitalul Metropolitan, cu câteva ore înainte ca Berenger să o şteargă de pe lista Gardienilor pentru faptul că fusese supendată din programul de rezidenţiat. Lângă ea stătea asistenta medicală Bev Richardson, iar pe masă, în faţa ei, tânărul Darren Jones, singura persoană pe care o cususe... până acum.
Cu masca pe faţă, Natalie a zâmbit.
CAPITOLUL 41
Eşti leneş şi vrei să ne păcăleşti cu un capitol întreg care este şi cea mai importantă parte a poveştii.
PLATON, Republica, Cartea a V-a
Anestezistul a rămas lângă Sandy Macfarlane pentru a o trezi, iar Natalie a plecat spre sala de mese. Ministrul al-Thani era acolo, însoţit de un singur soldat.
- Pot să ies? l-a întrebat ea pe al-Rabia. Afară trebuie să fie cineva - un prieten. Trebuie să mă asigur că este bine.
- Este bărbatul care a întârziat venirea chirurgului şi a asistentelor medicale?
- Cred că da.
Al-Rabia a dat din cap frustrat şi s-a uitat întrebător la ministru care, în mod cert, a înţeles solicitarea lui Natalie.
- Da, du-te, a spus el. Nu vor păţi nimic.
Înainte ca Natalie să iasă din spital, Ben şi părintele Francisco, cu mâinile ridicate, au intrat în sala de mese urmaţi de trei soldaţi arabi şi de un bărbat despre care, Natalie era convinsă că era al doilea chirurg al lui Berenger.
Al-Thani a strigat un ordin, soldaţii au coborât armele şi au făcut câţiva paşi în spate.
- Unde este Berenger? a întrebat chirurgul.
Al-Rabia i-a făcut un semn cu mâna.
- În hol, a spus el, fără să se deranjeze să dea alte explicaţii.
Natalie a alergat spre Ben şi l-a luat în braţe.
- Ce frumos este aici, a spus el arătând cu mâna prin sală.
Privirea i-a căzut pe corpul lui Luis, ciuruit de gloanţe.
- O, nu!
- A fost un adevărat luptător, până la sfârşit, a spus Natalie. Părea gata să moară, în orice moment. Dar până să moară, a făcut tot posibilul pentru a distruge acest loc.
- Poate sora lui se va odihni în pace.
- Nu-mi venea să cred când pilotul elicopterului a spus că cineva l-a oprit pe chirurgul şi pe asistentele medicale şi-i ţine la pământ. Dar ştiam că eşti tu. După ce Berenger mi-a spus că părintele Francisc se află pe statul lor de plată m-am simţit vinovată că te-am trimis la el. Ce s-a întâmplat?
- Dacă poţi să crezi, a răspuns părintele Francisco, până când domnul Callahan nu m-a convins de cele ce se întâmplau aici, nu am ştiut că donatorii care erau aduşi aici erau răpiţi. Mi-a povestit despre profesorul din Chicago şi despre un băiat de la o fermă din Idaho. Cei săraci sunt obligaţi câteodată să se prostitueze sau să muncească ca sclavi, sau să-şi vândă organele, pe când aici erau jefuiţi de organe.
- Nat, părintele Francisco m-a ajutat în momentul în care a contat cel mai mult. Lui i-a luat zece minute să adune o echipă de zece zdrahoni din sat. Am avut noroc şi am ajuns la spital exact în momentul în care apăruseră şi maşinile cu echipa de medici. Acest bărbat este chirurg. A încercat să ne ia de sus şi să ne spună cât de important este să ajungă la spital. Ei, în următorul moment erau toţi la pământ. Apoi, au apărut soldaţii ăştia şi, de data asta, noi am fost la pământ.
Natalie s-a întors spre al-Rabia.
- Ce se va întâmpla cu noi şi cu aceşti oameni? l-a întrebat ea.
Doctorul a primit un răspuns tacit de la ministru până să întrebe.
- Contrar părerilor voastre, violenţa fără motiv nu este o abordare obişnuită pentru noi, a spus el. Ministrul al-Thani este trist şi supărat, dar nu pe voi. Corpul prinţului va fi luat cu unul dintre elicoptere şi transportat înapoi la aeroport. La întoarcerea în ţară, el va fi înmormântat ca un adevărat erou.
Curând, soldaţii au scos corpul prinţului pe terasă, urmaţi de al-Rabia şi ministru.
Într-un final, Natalie s-a întors spre părintele Francisco.
- Când echipa de zbor este gata, vom merge cu ei până la Rio ca să o ducem pe Sandy la un spital. Apoi, voi contacta Ambasada Americană şi voi stabili o întâlnire cu detectivul de la Poliţia Militară cu care m-am întâlnit în Botafogo. Nu m-a tratat cu prea mult interes, dar presupun că ţine la munca şi la funcţia lui. Mai mult decât atât, Rodrigo Vargas nu-l plăcea şi asta este o referinţă bună pentru mine. Numele lui este Perreira.
- Voi vorbi cu nişte prieteni de-ai mei, să văd dacă putem avea încredere în el.
- Vă mulţumesc, părinte Francisco. Astăzi aţi fost un adevărat om al lui Dumnezeu.
Preotul i-a strâns mâna, apoi a îmbrăţişat-o şi i-a mulţumit pentru faptul că i-a ajutat să elibereze sătucul.
- Ştiţi, omul ăsta se pricepe la vorbe. A luptat ca să mă convingă, insistent, ca valurile care se lovesc încontinuu de mal. Ştiţi ce cred eu, domnule Callahan? Ar trebui să vă gândiţi la o meserie nouă - cea de avocat sau poate chiar de preot.
- Nicio şansă, părinte, a spus Ben, luând-o pe Natalie după umeri. Voi fi ocupat scriindu-mi primul roman poliţist.
EPILOG
Sufletul omului este nemuritor şi nepieritor.
PLATON, Republica, Cartea a X-a
- Înţeleg de ce iubeşti tu toamna în New England, a spus Ben. Mă bucur să fiu din nou aici.
Natalie i-a strâns mâna şi s-a uitat la el. Trecuseră patru săptămâni de când se întorsese din Dom Angelo şi asta era a doua vizită a lui Ben la ea. Legătura lor, care începuse în pădurea tropicală, devenea tot mai puternică şi mai pasională, deşi niciunul dintre ei nu voia să împingă lucrurile prea repede.
- Vreau să-ţi spun ceva, i-a zis Natalie când treceau esplanada, unde, cu câteva luni înainte, sărbătorise cu prietenii Ziua Independenţei, dar, mai întâi, spune-mi despre vizita ta în Texas.
- A fost ireal, a spus Ben. Poliţiştii ştiau cine sunt şi nu m-au pus să plătesc pentru tractarea şi păstrarea maşinii mele. Apoi am ieşit din oraş şi, înainte să-mi dau seama, mergeam pe autostrada John Hamman, ca să văd locul acela încă o dată. Poarta era încuiată cu lanţuri şi Oaza era părăsită. Am ieşit din maşină şi am stat acolo un timp, gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat.
- Cred că au fost nişte clipe foarte intense.
- O, da. Stăteam acolo şi mă gândeam câţi au fost. Câţi oameni au făcut analizele de sânge? Milioane, cred. Câţi donatori potriviţi au fost identificaţi? Câţi oameni au murit?
- Ben, ai ajutat la oprirea acestei afaceri.
- Sper. Ei bine, dar tu ce părere ai despre o pauză, de la şcoală?
- Cred că este cel mai potrivit lucru. Nu sunt gata, fizic sau psihic, să mă întorc acum, dar nu abandonez ideea. Poate la anul. Între timp, voi petrece mai mult timp cu nepoata mea, Jenny. Din cauza paraliziei ei cerebrale şi pierderii mamei, a suferit foarte mult şi vreau să mă asigur că va lua cât se poate de mult de la viaţă. Îmi şi place să stau cu ea.
- Şi rezidenţiatul tău?
- Încep cu priorităţile, Ben.
- Înţeleg. Încă sunt supărat şi frustrat din cauza situaţiei tale.
- Nu mă aştept la prea multe lucruri bune, din punctul de vedere al sănătăţii, dar, cel puţin, acum nu umblu toată ziua să caut să-mi rezolv problemele cu un pumn de pastile şi o pungă de plastic.
- Sper că nu.
Fără să-i pese de alergători şi de cei aflaţi pe patinele cu rotile, Ben i-a ridicat bărbia şi a sărutat-o cu blândeţe.
- Vrei să stăm jos puţin?
- De ce, respir ciudat?
- Ei, nu fi sensibilă acum. Ţii minte înţelegerea noastră? Tu eşti calmă cu plămânul tău şi eu sunt calm că nu am o carieră, nicio preocupare în afară de tine şi de traficul ilicit de organe şi nicio perspectivă profesională. Cu sau fără muncă, cu plămân bolnav sau sănătos, tot avem ceea ce are toată lumea - ziua de mâine. Ei, acum spune-mi ce voiai să-mi spui mai devreme.
Natalie nu a răspuns imediat. Şi-a odihnit capul pe umărul lui, încercând să alunge gândurile rele. Într-un final, a scos din buzunar o scrisoare.
- Asta mi-a venit ieri, a spus ea. Uite-te la bărci şi eu o citesc.
Încerca din răsputeri să alunge tristeţea.
- Îmi pare rău că sunt aşa. Încă nu am reuşit să închei acest capitol şi, din când în când, gândurile la viitor mă copleşesc.
- Hai, citeşte scrisoarea şi nu-ţi face griji. Cicatricele mele aproape au dispărut. Ale tale sunt mai prezente.
A atins-o pe piept.
- Fă tot ce poţi pentru o încheiere.
Natalie a luat mâna lui şi a lipit-o de buzele sale.
Scrisoarea era împăturită în patru si deja mototolită.
- Este de la detectivul Perreira, a spus ea deschizând-o.
„Dragă Senhorita Reyes,
Această scrisoare, ca şi prima, este tradusă de către un prieten, american, care predă engleza şi în care am toată încrederea. În primul rând, doresc să vă spun că avocatul pe care l-aţi angajat aici este foarte activ şi pare a fi foarte competent. Eu cred că, în final, nu veţi fi acuzată de nimic legat de întâmplările din Dom Angelo.
De asemenea, vreau să-i mulţumesc domnului Ben Callahan pentru faptul că mi-a recomandat-o pe Alice Gustafson. Este o femeie fermecătoare, cu mult bun simţ, care, chiar ieri, a venit la noi acasă la cină.
Am fost împreună în Dom Angelo (a treia mea călătorie) pentru a face fotografii şi pentru a examina spitalul şi satul. Datorită informaţiilor obţinute de la persoanele din sat, am găsit câteva cadavre îngropate.
Identificarea lor este dificilă, dar nu imposibilă, iar doamna Gustafson este convinsă că răspunsurile la acest mister se află la Londra, unde are de gând să meargă după ce pleacă de aici. Scotland Yardul investighează acest caz şi aşteaptă cu nerăbdare venirea ei. Deşi identificarea tuturor victimelor va dura mult, ea consideră că în viitorul apropiat vor putea fi făcute nişte arestări.
Profesorul Gustafson, după cum bine ştiţi, este o femeie foarte hotărâtă.
Noi, cei din Rio de Janeiro, vă respectăm mult pentru curaj şi pentru serviciul pe care, împreună cu domnul Ben Callahan, l-aţi făcut ţării noastre. Sper că investigaţiile noastre şi arestările vă vor schimba opinia despre Poliţia Militară din Brazilia.
Şi când veţi hotărî să veniţi în Brazilia, vă rog să-mi permiteţi să vă fiu ghid“.
- Corupţie, a conchis Ben.
Răspunsul lui Natalie a fost întrerupt de soneria telefonului mobil.
- Alo?
- Domnişoara Natalie Reyes? a înterbat o voce de femeie.
- Vindeţi ceva? Pentru că eu...
- Vă rog să aveţi puţină răbdare şi vă voi explica totul.
- Bine, da, sunt Natalie. Despre ce este vorba? Cine sunteţi ?
- Natalie, eu ştiu că l-aţi luat mai devreme de la aeroport pe Ben Callahan. Este cu dumneata?
- Ascultaţi-mă, sau îmi spuneţi despre ce este vorba sau eu voi..
- Bine, bine. Este legat de Brazilia.
Iritarea lui Natalie a dispărut imediat.
- Ce-i cu Brazilia?
- Natalie, dacă nu sunteţi aşezată, aş vrea să o faceţi.
- Stăm jos.
- Minunat. Puneţi telefonul aşa ca să puteţi auzi amândoi.
Natalie a venit mai aproape de Ben, cum a cerut femeia.
- Bine, a spus ea. Vă putem auzi amândoi.
- Natalie, numele meu este Beth Mann. Sunt detectiv particular în Boston. La cererea clientului meu, am efectuat o investigaţie legată de dumneata de la întoarcerea din Brazilia. Vă asigur că nu am făcut nimic ruşinos.
- Un detectiv cu principii etice, a şoptit Ben.
- Continuaţi, a spus Natalie.
- În cadrul anchetei mele, am purtat un şir de conversaţii cu doamna doctor Rachel French...
- Pulmonologul meu, i-a şoptit Natalie lui Ben.
- ...şi cu prietenul dumitale Terry Millwood. El este acum la spitalul White Memorial şi aşteaptă apelul dumitale. Cei doi doctori au discutat cu şeful spitalului şi au făcut toate aranjamentele necesare.
- Aranjamentele necesare pentru ce? a întrebat Natalie complet debusolată.
- Natalie, dumneata ai auzit vreodată de Joseph Anson?
- Nu, ar trebui să ştiu cine este?
- Nu. Doctorul Anson este din Africa de Vest - din Cameroon, mai exact. Este un doctor extraordinar şi un savant specializat în domeniul neurovascularizării.
- Crearea de vase sangvine noi, i-a şoptit Natalie lui Ben. Continuaţi.
- În acest moment, doctorul Anson este în Boston sau aproape de oraş. Nu ştiu exact unde. A luat o decizie şi nu are de gând să şi-o schimbe. Decizia a fost luată după ce i-am spus despre incendiul din casa mamei dumitale, când v-aţi distrus plămânul încercând să o salvaţi pe mama şi pe nepoata dumitale.
- Dar de unde ştiţi?
- Domnule Callahan, aţi putea să-i explicaţi doamnei în ce constă munca de detectiv?
- Noi detectăm, a spus Ben.
- Vă rog, continuaţi, a spus Natalie, simţind, dar nefiind convinsă de ce va urma să audă.
- În această seară, la ora nouă, peste şapte ore, doctorul Anson îşi va lua viaţa. Eu voi primi un telefon de la un avocat care-mi va comunica adresa unde poate fi găsit corpul lui. Apoi voi primi un apel de la doctorul Anson. E o ambulanţă pregătită, care va aştepta exact 37 de minute înainte de a porni spre adresa cerută. În momentul în care vor ajunge, inima doctorului Anson va bate, dar el va fi în moarte cerebrală. Credeţi-mă, Natalie, doctorul Anson este un geniu şi va putea face toate astea. Din momentul în care un neurolog va confima starea de moarte cerebrală, doctorul Millwood şi echipa lui vor efectua transplantul plămânului din pieptul doctorului Anson în pieptul dumitale.
- Dar... dar de ce? De ce nu-mi donează mie un plămân şi rămâne cu celălalt?
- Pentru că Joseph Anson are un singur plămân funcţional - al tău.
Natalie a simţit cum corpul ei cedează şi devine moale şi, pentru prima dată în viaţă, era în pragul leşinului. Ben i-a strâns mâna atât de tare încât o durea.
- O, Doamne, a spus Natalie. A murit atâta lume. Aş putea vorbi cu acest om?
- Crede-mă, Natalie, am vorbit cu el de multe ori şi l-am studiat mult. Doctor Anson este împăcat cu ceea ce va face. Avem nevoie doar de cooperarea ta.
Ben a dat din cap cu hotărâre.
- Atunci... cred că o veţi avea, a răspuns ea.
- În acest caz, doctorul Millwood aşteaptă telefonul dumneavoastră. Vă va explica ce trebuie să faceţi. Sunt foarte fericită pentru dumneata. Vă rog, după recuperare treceţi pe la mine pe la birou.
- Dar dacă...?
Beth Mann închise telefonul.
Natalie nici nu încerca să-şi stăpânească lacrimile şi a luat mâinile lui Ben în ale sale.
- Ţii minte ce am spus despre încheiere?
„Ăsta e momentul potrivit, se gândea Anson. Ăsta este momentul potrivit”.
Se afla într-un mic garaj închiriat, la nici doi kilometri de apartamentul lui Natalie Reyes, aşezat în maşină într-un întuneric total. Geamul din partea pasagerului era deschis vreo doi centimetri. Porţiunea respectivă era astupată cu nişte cârpe, iar dintre ele ieşea un furtun de grădină. Celălalt capăt al furtunului era bine fixat în ţeava de eşapament.
Sedativele luate cu grijă, la un moment bine stabilit, începeau să-şi facă efectul.
Citise şi recitise raportul lui Beth Mann de vreo două sute de pagini despre Natalie Reyes, familia ei şi chiar noul bărbat din viaţa ei. Studiase o mulţime de articole din ziare, încă din vremea când Natalie învăţa şi practica atletismul la Harvard.
Văzuse câteva înregistrări video cu cursele la care a participat. Şi, în final, trecuse pe lângă ea, atât de aproape încât mânecile li se atinseseră.
O, da, ăsta era momentul potrivit.
Natalie Reyes şi, probabil, Ben Callahan, erau perfecţi pentru a supraveghea desemnarea unei noi conduceri pentru spital şi pentru a controla soarta medicamentului Sarah-9.
Când ea avea să îşi revină după operaţie şi dacă Callahan avea să fie de acord, aranjase să fie chemată la avocatul lui pentru a primi caietele lui şi nişte înregistrări video făcute pentru ea.
Ea nu avea obligaţia de a rămâne în Cameroon pentru totdeauna, dar bănuia, că după ce va inhala aerul minunat din junglă şi va cunoaşte oamenii de acolo, va dori să rămână.
Ea şi Callahan erau tot ce aşa-zişii regi filosofi ai lui Elizabeth şi Doug Berenger nu puteau fi. Erau adevăraţii Gardieni.
Anson a aprins lumina şi s-a uitat la ceas. Apoi a deschis caietul şi a început să citească cu voce tare.
Lumea este grea, plină de trădare,
Plină de dezamăgiri,
Plină de nedreptăţi,
Plină de durere.
Dar, prietene, un gol te aşteaptă - un gol mare, strălucitor,
Plăcut şi parfumat cu esenţă de pace,
Esenţă de linişte.
Aproape ai ajunsy, prietene.
Magnificul gol este refugiul pentru eternitate al sufletului tău.
Ia mâna mea, prietene.
Ia mâna mea şi fă un pas, un ultim pas
Şi ai ajuns.
Anson a luat telefonul şi a format numărul.
- Doamna Mann, a spus el, puteţi începe cronometrarea acum.
Fără să aştepte un răspuns, a închis telefonul, l-a pus deoparte, a stins lumina, a pornit motorul şi a pus caietul pe un exemplar uzat al Republicii lui Platon.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu