Fata din tren, Paula Hawkins

                                                   1-8

                   E îngropată sub un mesteacăn argintiu, jos, spre bătrânele șine de cale ferată, având la

capătâiul mormântului un altar.

   De fapt o moviliță de pietre.

   Nu voiam să atrag atențiaasupra locului ei de veci, dar nici nu puteam s‐o las acolo, fără niciun fel de aducere‐aminte. Se va odihni în pace, nimeni nu e în preajmă s‐o deranjeze, niciun sunet nu pătrunde, în afară de cântecul păsărilor şi de huruitul surd al trenurilor.

               Una pentru tristețe, două pentru bucurie şi trei pentru o fetiţă. Trei pentru o fetiţă. M‐am blocat la trei, pur şi simplu nu pot să merg mai departe. Capul mi‐e plin de sunete, gura mi‐e năclăită de sânge. 

   Trei pentru o fetiţă. 

   Aud coţofenele cum râd, cum îşi bat joc de mine, chicotind răguşit. Un semn. Semne rele. Le pot vedea acum, negre, întunecând soarele. Nu păsările, altceva.

   Se apropie cineva. Cineva îmi vorbeşte. 

   Uite! Uite ce‐am făcut din cauza ta! 

                                    Rachel

            Vineri, 5 iulie 2013

               Dimineața

             Lângă calea ferată zace o grămăjoară de haine. Un material albastru‐deschis, poate o cămaşă, de‐a valma cu ceva de un alb murdar. Probabil că e gunoi, aruncat din tren, din mers, direct în păduricea de arbuşti de pe taluz. Poate că a fost lăsat în urmă de către inginerii care lucrează la partea asta de cale ferată; sunt prin preajmă destul de des. Sau ar putea să fie altceva.
   Mama îmi spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe‐afară; acelaşi lucru mi l‐a spus şi Tom. Nu mă pot abţine; văd nişte ţoale aruncate la un loc, un tricou murdar sau un pantof singuratic şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la celălalt pantof şi la picioarele din care au ieşit.
   Trenul se pune în mişcare în scârţâit de roţi, zguduindu‐se şi scrâşnind straşnic, grămăjoara de haine se face nevăzută, iar noi ne îndreptăm spre Londra, mişcându‐ne uşor, în ritmul susţinut al unui alergător de cursă lungă.

          Cineva, în scaunul de alături, oftează neputincios; trenul de mică viteză de la Ashbury la Euston, cu plecare la ora 8:04, poate pune la încercare până şi răbdarea unui navetist veteran. Călătoria ar trebui să dureze cam 54 de minute, dar rar se întâmplă aşa: porţiunea aceasta de şine e veche de când lumea, prost întreţinută, în multe locuri fără semnalizare corespunzătoare şi presărată cu şantiere nesfârşite.
   Trenul se târâie pe şine, trepidează în drumul lui, trecând pe lângă hale industriale şi turnuri de apă, poduri şi hambare, pe lângă case victoriene modeste, întoarse cu spatele la calea ferată.
   Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele care trec, în succesiune rapidă, pe lângă mine, ca într‐o secvenţă de film trasă cu camera în mişcare; ceilalţi nu le văd aşa cum le văd eu; nici măcar proprietarii lor nu cred că le văd din această perspectivă. Mi se oferă de două ori pe zi posibilitatea de a arunca o privire în viaţa lor, doar pentru o clipă. E ceva foarte liniştitor în a‐i privi pe oameni în siguranţa căminului lor.
   Se aude sunând un telefon, o melodie absurd de veselă şi de optimistă. Nu se grăbeşte nimeni să răspundă, aşa că melodia persistă în jurul meu. Îi simt pe colegii mei navetişti agitându‐se pe scaune, foşnindu‐şi ziarele, bătând cu degetele în ecranele telefoanelor mobile. Trenul înaintează, clătinându‐se, legănându‐se în curbă, încetinind în apropierea unui semafor roşu.
   Încerc să nu‐mi ridic privirea, încerc să citesc ziarul gratuit pe care mi l‐a întins cineva în drum spre gară, dar cuvintele se înceţoşează şi nimic nu‐mi trezeşte interesul. Încă mai văd în faţa ochilor grămăjoara de haine abandonate pe marginea şinelor.

        Seara
   Ginul tonic bolboroseşte în cutia din care sorb uşor şi care ameninţă să dea pe afară. Rece şi acidulat, e gustul primei mele vacanţe cu Tom, din 2005, într‐un sătuc pescăresc pe coasta Ţării Bascilor. Dimineaţa ne duceam să înotăm cam un kilometru, până la insuliţa din golf, unde făceam dragoste pe plajele ascunse şi tainice; după‐amiezile le petreceam într‐un bar, bând ginuri tonice tari şi amare, privind roiurile de jucători de fotbal pe plajă, agitându‐se haotic, pe nisipurile mareice de după reflux, în echipe de câte 25 de jucători.
   Mai iau o gură de gin tonic şi încă una, cutia e deja pe jumătate goală, dar nu‐i nimic, mai am încă trei în punga de plastic de la picioare. E vineri, aşa că nu mă simt vinovată că beau în tren.  Distracţia începe de acum.
   Va fi un weekend foarte plăcut, cel puţin aşa ne spun cei de la meteo. Soare strălucitor, un cer fără nori. Pe vremuri, am fi mers cu maşina în pădure, la Corly, cu ziare şi mâncare pentru picnic, ne‐am fi petrecut toată după‐amiaza zăcând pe o pătură, în lumina soarelui, filtrată printre ramurile copacilor, am fi băut vin. Sau poate că am fi stat în curte, să facem grătar cu prietenii noştri, sau am fi mers la Rose şi am fi stat pe terasă, cu feţele îmbujorate de soare şi de alcool, lăsând timpul să se scurgă, apoi am fi mers acasă, împleticindu‐ne pe picioare, braţ la braţ, şi am fi adormit pe canapea.
   Soare strălucitor, un cer fără nori şi nimeni cu care să mă văd, nimic de făcut. Să trăieşti aşa cum trăiesc eu în momentul de faţă e mai greu vara, când ziua e atât de lungă, când umbrele sunt aşa de rare, când toată lumea e pe afară, îndeletnicindu‐se cu câte ceva, atât de flagrant, de agresiv de fericită. Este epuizant, şi te face să te simţi prost dacă nu i te alături.
   Weekendul se întinde dinaintea mea, patruzeci şi opt de ore goale care trebuie umplute cu ceva. Duc iar cutia la gură, dar n‐a mai rămas niciun strop.

       Luni, 8 iulie 2013
   Dimineaţa
   Ce uşurare să fiu iar în trenul de 8:04! Nu e că nu mai pot de nerăbdare să ajung în Londra, să‐mi încep săptămâna de lucru - chiar nu ţin deloc să fiu în Londra.
   Nu vreau decât să mă las pe scaunele ponosite, din velur moale, să simt căldura soarelui bulucindu‐se pe fereastră, să simt legănatul vagonului, înainte şi înapoi, şi iar înainte şi înapoi, ritmul liniştitor al roţilor pe şine. Prefer să fiu aici, privind spre casele de lângă şine, decât aproape oriunde altundeva.
   Cam la jumătatea drumului spre Londra e un semnal defect. Bănuiesc că trebuie să fie defect, pentru că aproape întotdeauna lumina aceea e roşie; ne oprim în punctul ăsta în majoritatea zilelor, uneori pentru câteva secunde, alteori minute în şir.
   Dacă stau în vagonul D, cum fac de obicei, şi trenul opreşte exact în dreptul acestui semnal, ca aproape de fiecare dată, am un punct de observaţie perfect pentru casa mea favorită de pe traseu: cea de la numărul cincisprezece.
   Casa de la numărul cincisprezece e la fel ca toate celelalte aflate de‐a lungul acestei şine: un duplex victorian, de două etaje, cu ieşire spre o grădină îngustă, bine întreţinută, care se întinde de jur împrejurul casei şi pe câţiva metri în pantă, până la un gard dincolo de care e o porţiune de câţiva metri de teren nefolosit şi apoi calea ferată. Cunosc casa asta pe de rost.
   Ştiu fiecare cărămidă, ştiu culoarea draperiilor din dormitorul de la etaj (bej, cu un imprimeu bleumarin), ştiu că vopseaua de pe rama ferestrei de la baie e scorojită şi că lipsesc ţigle pe partea dreaptă a acoperişului.
   Ştiu că, în serile calde de vară, locatarii acestei case, Jason şi Jess, ies câteodată pe fereastra mare şi stau pe terasa improvizată de pe acoperişul extins deasupra bucătăriei. Sunt un cuplu perfect, minunat! El e brunet şi bine făcut, protector, blând. Are un râs foarte plăcut.
   Ea e una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt. Are osatura potrivită pentru o astfel de frizură, pomeţi înalţi şi ascuţiţi, presăraţi cu o umbră de pistrui, maxilarul fin.
   Cum suntem blocaţi la semnalul roşu, îi caut cu privirea. Jess e de obicei afară dimineaţa, mai ales vara, bându‐şi cafeaua. Câteodată, când o văd acolo, am sentimentul că şi ea mă vede, că se uită direct la mine şi‐mi vine să‐i fac cu mâna. Dar sunt mult prea timidă.
   Pe Jason nu‐l văd foarte des, e plecat la muncă de cele mai multe ori. Dar chiar dacă nu sunt acolo, mă gândesc la ei, la ce fac, la ce pun la cale. Poate că azi e ziua lor liberă şi ea e în pat, în timp ce el pregăteşte micul dejun, sau poate că au plecat amândoi să alerge, pentru că astea sunt lucrurile pe care le fac ei de obicei. (Şi eu alergam cu Tom duminica, eu, în ritmul meu normal, el, de două ori mai încet decât putea s‐o facă, asta ca să putem alerga unul lângă celălalt.) Poate că Jess e acum în camera de oaspeţi şi pictează sau poate că sunt amândoi la duş, ea cu palmele sprijinite de faianţă, el cu mâinile pe şoldurile ei.

           Seara
   Întorcându‐mă uşor spre fereastră, cu spatele la restul vagonului, deschid una dintre sticluţele de Chenin Blanc pe care le‐am cumpărat de la Whistlestop, în Euston. Nu e rece, dar mă descurc şi aşa. Îmi torn un pic într‐o ceaşcă de plastic, pun capacul şi vâr sticluţa înapoi în geantă.
   Nu prea e acceptabil să bei în tren lunea, doar dacă nu eşti cu prietenii, ceea ce nu e cazul meu.
   Sunt feţe familiare în acest tren, oameni pe care îi văd în fiecare săptămână făcând naveta. Îi recunosc şi probabil că şi ei mă recunosc pe mine. Totuşi, nu ştiu dacă mă şi văd cel puţin, dacă mă văd aşa cum sunt cu adevărat.
   E o seară superbă, caldă, dar nu sufocantă, soarele deja coboară leneş, umbrele se alungesc, iar lumina începe să îmbrace copacii în auriu. Trenul înaintează legănat, trecem pe lângă casa lui Jess şi a lui Jason, îi lăsăm apoi în urmă, în strălucirea serii.
   Câteodată, nu foarte des, reuşesc să‐i văd de pe partea asta a căii ferate. Dacă nu e niciun tren care să meargă în sensul opus şi dacă mergem suficient de încet, câteodată pot să‐i surprind, pentru o clipă, pe terasa casei lor. Dacă nu, aşa cum se întâmplă azi, mi‐i închipui.
   Jess şade cu picioarele ridicate pe masa de pe terasă, cu un pahar de vin în mână, Jason e în spatele său, cu mâinile pe umerii ei. Îmi imaginez atingerea mâinilor lui, greutatea lor, senzaţia de siguranţă şi confort.
   Uneori mă surprind încercând să‐mi amintesc când am avut parte ultima dată de atingerea reală a unei persoane, de o îmbrăţişare din tot sufletul sau de o strângere de mână, şi simt cum mi se frânge inima.

        Marţi, 9 iulie 2013
   Dimineaţa
   Grămăjoara de haine de săptămâna trecută e tot acolo şi pare şi mai prăfuită, şi mai ponosită decât acum câteva zile. Am citit undeva că un tren poate să smulgă hainele de pe tine când te loveşte. Moartea provocată de tren nu e chiar aşa de neobişnuită. Se zice că ar fi vreo două, trei sute de cazuri pe an, aşadar cel puţin unu la două zile. Nu ştiu câte dintre morţile astea sunt accidentale.
   Când trenul trece pe lângă grămăjoara de haine, mă uit cu atenţie, să văd dacă nu e sânge pe ele, însă nu văd nimic de felul ăsta.
   Trenul se opreşte, ca de obicei, la semnal. O văd pe Jess stând în curte, pe aleea din faţa uşilor franţuzeşti. E îmbrăcată într‐o rochie înflorată, în culori aprinse; e în picioarele goale. Priveşte peste umăr, înspre casă; probabil că stă de vorbă cu Jason, care pregăteşte micul dejun.
   Trenul se pune în mişcare, încet, încet, însă eu continui să mă uit fix la Jess, la casa ei. Nu vreau să văd celelalte case; mai ales, nu vreau s‐o văd pe cea care urmează la patru case distanţă de a lui Jess, cea care a fost cândva a mea.
   Am locuit patru ani la numărul douăzeci şi trei, pe Blenheim Road, în culmea fericirii şi în adâncurile disperării. Nu pot privi casa aceea. A fost prima mea casă.
   Nu casa părintească, nu casa împărţită cu alţii în anii studenţiei, ci prima mea casă. Nu pot să mă uit spre ea.
   Adică pot, şi mă uit, vreau să mă uit şi nu vreau să mă uit, încerc să nu o fac. În fiecare zi îmi spun să nu mă uit şi în fiecare zi mă uit. Nu mă pot abţine, chiar dacă nu vreau să văd nimic din ce e acum acolo, chiar dacă ce văd îmi sfâşie inima în piept.
   Chiar dacă îmi aduc aminte clar cum m‐am simţit când mi‐am ridicat privirea şi am văzut că jaluzelele crem de la dormitorul de la etaj dispăruseră, înlocuite cu ceva care aducea a roz bombon; chiar dacă încă îmi aduc aminte durerea pe care am resimţit‐o când am văzut‐o pe Anna udând tufele de trandafiri de lângă gard, cu tricoul ei întins peste burta imensă, şi mi‐am muşcat atunci buza atât de
tare, încât mi‐a dat sângele.
   Închid ochii strâns şi număr până la zece, cincisprezece, douăzeci. Uite, a dispărut acum; nu mai e nimic de văzut. Intrăm în gara Witney şi ieşim, trenul începe să prindă viteză, iar suburbiile se topesc în peisajul mohorât din nordul Londrei, casele terasate fiind înlocuite de poduri suspendate şi clădiri goale cu ferestre sparte.
   Cu cât ne apropiem de Euston, cu atât sunt mai neliniştită; tensiunea creşte; oare cum va fi astăzi? Cu vreo cinci sute de metri înainte de intrarea în gară, pe partea dreaptă a căii ferate, apare o clădire joasă, mizerabilă, din beton. Pe unul dintre pereţi, cineva a desenat o săgeată îndreptată spre staţie, lângă cuvintele SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI.
   Mă gândesc la grămada de haine de pe marginea căii ferate şi mi se pune un nod în gât.

        Seara
   Trenul pe care îl iau seara, cel de 17:56, merge ceva mai încet decât cel de dimineaţă - călătoria durează o oră şi un minut, cu şapte minute mai mult decât cu cel de dimineaţă, chiar dacă nu are nicio staţie în plus.
   Nu mă deranjează, pentru că, aşa cum dimineaţa nu ard de nerăbdare să ajung la Londra, nici seara nu mă grăbesc să ajung înapoi, în Ashbury. Nu e doar Ashbury de vină, deşi locul în sine e destul de rău, un oraş nou, din anii ’60, răspândit ca o tumoră peste inima districtului Buckingham.
   Nu e nici mai bun, nici mai rău decât zecile de oraşe ca el, cu un centru plin de cafenele şi magazine de telefonie mobilă şi filiale ale JD Sports, înconjurat de un brâu de cartiere de periferie dincolo de care se întinde tărâmul cinematografelor multiplex şi al supermarketurilor Tesco.
   Locuiesc într‐un bloc (oarecum) mic şi (într‐o oarecare măsură) nou, situat în zona în care nucleul comercial al oraşului începe să facă loc periferiilor rezidenţiale, însă nu e căminul meu. Căminul meu e duplexul acela victorian de pe marginea căii ferate, cel pe care îl deţineam parţial în proprietate.
   În Ashbury nu sunt proprietară, nu stau nici măcar cu chirie permanentă - stau, pur şi simplu, acolo, un ocupant oarecare al celui de‐al doilea dormitor, mic, din apartamentul fad şi inofensiv, cu două camere, al lui Cathy, mărturie vie a mărinimiei şi prieteniei ei.
   Suntem prietene din vremea universităţii. Mă rog, de fapt doar pe jumătate prietene, pentru că nu eram chiar aşa de apropiate. În primul meu an de facultate, stăteam uşă în uşă şi mergeam la acelaşi curs, astfel că deveniserăm, de la sine înţeles, aliate în acele prime săptămâni de groază, înainte să cunoaştem alţi oameni cu care să avem mai multe în comun. Nu ne‐am văzut cine ştie ce după acel prim an şi aproape deloc după facultate, cu excepţia vreunei nunţi.
   Dar, când eram la strâmtoare, s‐a întâmplat că avea o cameră liberă de subînchiriat şi mi s‐a părut logic să mă mut la ea. Eram foarte sigură că o să stau doar două luni, maximum şase, şi nu ştiam ce altceva să fac. Nu locuisem niciodată singură; plecasem de la părinţi la colegi de apartament şi apoi la viaţa cu Tom, aşa că ideea de a sta singură mă copleşea şi am fost de acord. Asta se întâmpla cu aproape doi ani în urmă.
   Nu e îngrozitor. Cathy e o persoană agreabilă, într‐un fel strident. Te forţează să‐i observi amabilitatea. Amabilitatea ei îţi sare în ochi, e bombastică, este calitatea ei definitorie şi trebuie să i‐o lauzi des, aproape zilnic, ceea ce poate fi destul de obositor.
   Dar nu e aşa de rău; mă pot gândi la defecte şi mai rele la un coleg de apartament. Nu, problema nu e la Cathy; nici măcar Ashbury nu mă deranjează aşa de tare în situaţia asta nouă în care mă aflu (încă mi se pare nouă, deşi au trecut doi ani).
   Problema e că nu mai am control. În apartamentul lui Cathy mă simt întotdeauna ca un musafir care a stat deja mult mai mult decât ar fi fost normal. Simt asta în bucătărie, unde ne chinuim să încăpem, când gătim mesele de seară. Simt asta când stau pe canapea, lângă ea, iar telecomanda e în mâna ei, ţinută strâns. Singurul loc pe care îl simt oarecum al meu este dormitorul minuscul, în care sunt îndesate un pat dublu şi un birou şi unde abia mai rămâne spaţiu să am acces la unul sau altul. E destul de confortabil, dar nu e un loc unde ţi‐ai dori să fii, aşa că prefer să stau în sufragerie sau la masa din bucătărie, stingheră şi lipsită de orice putere.
   Am pierdut controlul  asupra tuturor lucrurilor, inclusiv asupra celor din capul meu.

             Miercuri, 10 iulie 2013
   Dimineaţa
   Căldura se intensifică. Abia a trecut de opt şi ziua e deja insuportabilă, cu aerul greu de umezeală. Mi‐aş dori o furtună, dar cerul e insolent de senin, de un albastru‐deschis, spălăcit. Îmi şterg broboanele de sudoare apărute desupra buzei de sus. Îmi pare rău că nu mi‐am adus aminte să‐mi cumpăr o sticlă de apă.
   În dimineaţa asta nu reuşesc să‐i văd pe Jason şi pe Jess, iar sentimentul de dezamăgire e crunt. Ştiu, e caraghios. Mă uit cu atenţie spre casă, dar nu văd nimic.
   La parter, draperiile sunt trase de la ferestre, dar uşile franţuzeşti de la verandă sunt închise, soarele reflectându‐se în geamuri. Şi fereastra cu canat de la etaj e închisă. Jason poate fi plecat la muncă. Cred că e doctor şi că lucrează pentru vreuna din organizaţiile acelea de peste Ocean. E permanent pe picior de plecare şi are o geantă pe şifonier, pregătită pentru călătorie; dacă e vreun cutremur în Iran sau vreun tsunami în Asia, lasă totul baltă, îşi ia geanta şi e deja pe drum spre Heathrow, gata să‐şi ia zborul şi să salveze vieţi.
   Jess, cu imprimeurile ei îndrăzneţe şi tenişii Converse, cu frumuseţea şi cu atitudinea ei, lucrează în industria modei. Sau poate în cea muzicală ori în publicitate - ar putea fi stilist sau fotograf. E şi o pictoriţă grozavă, are mult fler artistic. O pot vedea, cu ochii minţii, în camera de rezervă de la etaj, cu muzica dată tare, cu fereastra deschisă, cu o pensulă în mână, cu o pânză enormă rezemată de perete. Va sta acolo până la miezul nopţii; Jason ştie că nu trebuie s‐o deranjeze când lucrează.
   Evident că nu o văd de‐adevăratelea. Nu ştiu dacă pictează ori dacă Jason are un zâmbet nemaipomenit, dacă Jess are pomeţi frumoşi. Nu‐i văd de aici osatura şi nu i‐am auzit niciodată vocea lui Jason. Nu i‐am văzut niciodată de aproape, pentru că nu locuiau în casa aceea pe vremea când stăteam pe aceeaşi stradă.
   S‐au mutat după ce‐am plecat eu, acum doi ani; nu ştiu exact când. Cred că am început să‐i observ cam acum un an şi, încet‐încet, de‐a lungul lunilor care au trecut, au devenit importanţi pentru mine.
   Nu ştiu nici cum îi cheamă, aşa că a trebuit să‐i botez eu. Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul
starurilor de film britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau Jason Isaacs. Iar numele de Jess se potriveşte cu Jason şi cu femeia în sine. I se potriveşte mănuşă, aşa frumoasă şi lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt fericiţi, pot spune. Sunt aşa cum eram şi eu; sunt ca mine şi ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu am pierdut, sunt tot ceea ce eu îmi doresc să fiu.

     Seara
   Cămaşa de pe mine, stânjenitor de strâmtă, cu nasturii cu greu încheiaţi peste sâni, este plină de sudoare, are pete mari, umede şi cleioase la subsuoară. Ochii şi gâtul mă mănâncă. În seara asta nu‐mi doresc ca drumul cu trenul să se prelungească la nesfârşit; vreau să ajung acasă, să mă dezbrac şi să mă bag sub duş, să fiu acolo unde nimeni nu mă poate vedea.
   Mă uit la bărbatul din faţa mea. E cam de aceeaşi vârstă cu mine, treizeci şi un pic de ani, cu un păr negru, uşor cărunt la tâmple. Pielea, lipsită de vitalitate. E îmbrăcat în costum, dar şi‐a scos haina şi a aşezat‐o pe scaunul de lângă el. Are în faţă un MacBook, subţire ca foaia de hârtie. Scrie greu, încet. Poartă la mâna dreaptă un ceas de argint, cu un cadran mare - pare scump, poate un Breitling. Îşi muşcă obrazul. Poate că e agitat. Sau poate că se gândeşte adânc. Poate scrie un e‐mail important unui coleg de la biroul din New York sau un mesaj de despărţire, bine ticluit, pentru prietena lui.
   Ridică ochii brusc din laptop şi îmi întâlneşte privirea; se uită la mine şi observă sticluţa de vin de pe măsuţa din faţa mea. Îşi fereşte privirea. E ceva în felul în care îşi strânge buzele care sugerează dispreţ. Dispreţ faţă de mine.
   Nu mai sunt cea de altădată. Nu mai sunt atrăgătoare, ba chiar, într‐un anumit fel, sunt respingătoare.
   Nu doar că m‐am îngrăşat sau că am faţa buhăită de la băutură sau de la lipsa de somn; e ca şi cum oamenii văd pe chipul meu răvăşirea din mine, e ca şi cum e scrisă pe faţa mea, în felul în care mă port, în care mă mişc.
   Într‐o noapte, săptămâna trecută, când am ieşit din dormitor să‐mi iau un pahar de apă, am auzit‐o pe Cathy, în sufragerie, vorbind cu Damien, prietenul ei. Am rămas în hol, ascultând.
   - E singură, spunea Cathy, sunt foarte îngrijorată din cauza ei. Faptul că e singură tot timpul nu ajută, să ştii.
   Apoi a adăugat:
   - Nu ştii pe nimeni la tine, la birou sau la clubul de rugbi?
   Şi Damien i‐a răspuns:
   - Pentru Rachel? Fără mişto, Cath, dar nu cred că ştiu pe cineva atât de disperat.

          Joi, 11 iulie 2013
   Dimineaţa
   Trag de bandajul de pe degetul arătător. E umed, s‐a udat când mi‐am spălat cana de cafea de dimineaţă; îl simt lipicios, murdar, cu toate că dimineaţă era curat. Nu vreau să‐l dau jos, pentru că tăietura e destul de adâncă.
   Cathy nu era acasă când am ajuns, aşa că m‐am dus la buticul din colţ şi am cumpărat două sticle de vin. Am băut‐o pe prima şi apoi m‐am gândit să profit de faptul că nu e ea acasă şi să mă apuc să‐mi fac singură o friptură, cu garnitură de ceapă roşie caramelizată şi salată verde. O masă copioasă şi sănătoasă.
   Tăind ceapa, mi‐am retezat şi vârful degetului. Probabil că m‐am dus la baie să‐l curăţ şi apoi m‐am dus să mă întind o vreme, uitând cu totul de bucătărie şi de mâncarea mea, pentru că m‐am trezit pe la zece şi i‐am auzit pe Cathy şi pe Damien vorbind, el zicând că i‐e greaţă de cum am fost în stare să las bucătăria.
   Cathy a venit sus, la mine, să mă vadă, a bătut încet la uşă şi a deschis‐o suficient cât să‐şi bage capul.
   M‐a întrebat dacă sunt bine. Mi‐am cerut scuze fără să‐mi fie foarte clar pentru ce anume. Ea mi‐a zis că nu e nimic, dar dacă nu mă deranjează, să fac puţină curăţenie. Pe fundul de lemn lăsasem sânge, încăperea puţea a carne crudă şi bucata de carne pentru friptură încă zăcea pe marginea mesei, deja cenuşie.
   Damien nici măcar nu m‐a salutat, ci doar a clătinat din cap când m‐a văzut şi apoi a urcat la etaj, în dormitorul lui Cathy.
   După ce‐au plecat amândoi la culcare, mi‐am adus aminte că n‐am băut a doua sticlă, aşa că am deschis‐o.
   M‐am aşezat pe canapea şi m‐am uitat la televizor, cu sonorul dat la minimum, ca să nu se audă. Nu‐mi aduc aminte la ce m‐am uitat, dar la un moment dat probabil că m‐am simţit singură sau fericită, sau cine ştie cum, pentru că voiam să vorbesc cu cineva. Nevoia de a vorbi cu cineva trebuie să fi fost copleşitoare şi nu era nimeni altcineva pe care aş fi putut să‐l sun, cu excepţia lui Tom.
   Nu era nimeni altcineva cu care aş fi vrut să vorbesc, cu excepţia lui Tom. Telefonul meu îmi arată că l‐am sunat de patru ori: la 11:02, 11:12, 11:54, 12:09. Judecând după lungimea apelurilor, am lăsat două mesaje vocale.
   E posibil să fi şi răspuns la telefon, dar eu nu‐mi aduc aminte să fi vorbit cu el. Îmi aduc aminte când am lăsat primul mesaj; cred că l‐am rugat să mă sune înapoi. E posibil ca asta să fi spus în ambele mesaje, ceea ce nu e tocmai aşa de rău.
   Trenul se zguduie şi se opreşte la semnalul roşu, iar eu îmi ridic privirea. Jess e pe veranda casei ei, sorbind dintr‐o cană de cafea. Are picioarele urcate pe masă şi capul dat pe spate; se bronzează. În spatele ei mi se pare că văd o umbră, cineva mişcându‐se: Jason. Mi‐e dor să‐l văd, să‐i mai privesc încă o dată chipul frumos. Aş vrea să iasă afară, să stea în spatele ei, aşa cum face de obicei, s‐o sărute pe creştet.
   Dar nu iese, iar capul ei îi cade în piept. E ceva diferit în felul în care se mişcă azi; e mai greoaie, ceva o trage în jos. Îmi doresc ca el să iasă afară, s‐o vadă, dar trenul se zdruncină şi porneşte mai departe, cătinel‐cătinel, şi nici urmă de el; ea e singură.
    Şi acum, fără să mă gândesc, mă trezesc că mă uit direct la fosta mea casă şi nu sunt în stare să‐mi mut privirea.
   Uşile franţuzeşti sunt deschise larg, iar lumina se revarsă în bucătărie. Nu‐mi dau seama, chiar nu am cum să‐mi dau seama dacă văd sau doar îmi imaginez că văd chestia asta - ea este acolo, la chiuvetă, spălând vase? Şi e cumva şi o fetiţă mică, pe unul dintre scăunelele acelea înalte, pentru bebeluşi, de lângă masa de bucătărie?
   Închid ochii şi las întunericul să crească şi să se răspândească până când se metamorfozează dintr‐un sentiment de tristeţe în ceva şi mai odios: o amintire, un flashback. Nu i‐am spus în mesaj doar să mă sune înapoi.
   Acum îmi aduc aminte, plângeam. I‐am spus că încă îl iubesc, că o să‐l iubesc mereu. Te implor, Tom, te implor, trebuie să vorbesc cu tine. Mi‐e dor de tine. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu.
   Trebuie să accept situaţia, nu are sens să mă prefac că nu există. O să mă simt îngrozitor toată ziua, trăirile mele vor fi ca nişte valuri - întâi mai puternice, apoi mai slabe, apoi din nou puternice, zvârcolirile stomacului, tortura ruşinii, fierbinţeala obrajilor, ochii strâns închişi, ca şi cum aşa aş putea să fac ca totul să dispară.
   Şi‐mi voi spune toată ziua că nu e cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla, nu‐i aşa? Nu e cel mai rău lucru pe care l‐am făcut vreodată, nu e ca şi cum aş fi căzut în public sau aş fi ţipat la vreun străin pe stradă. Nu e ca şi cum mi‐aş fi umilit soţul la un picnic, în toiul verii, înjurând‐o pe soţia vreunuia dintre prietenii lui. Nu e ca şi cum am fi început să ne certăm într‐o seară acasă, şi m‐aş fi luat după el cu o crosă de golf, spărgând tencuiala din holul care duce spre dormitor. Nu e ca şi cum m‐aş fi întors la muncă după un prânz de trei ore, clătinându‐mă pe picioare, cu toate privirile aţintite asupra mea, Martin Miles luându‐mă deoparte şi spunându‐mi: Rachel, cred că ar trebui să te duci acasă.
   Am citit cândva, într‐o carte scrisă de o fostă alcoolică, unde povestea cum făcuse sex oral cu doi tipi pe care tocmai îi cunoscuse într‐un restaurant de pe o stradă aglomerată din centrul Londrei. Am citit‐o şi m‐am gândit că nu am ajuns chiar aşa de rău.
   Asta este ştacheta.

         Seara
   M‐am gândit la Jess toată ziua, incapabilă să mă concentrez la altceva decât la ce‐am văzut dimineaţă. Ce m‐a făcut să cred că ceva e în neregulă? N‐aveam cum să văd de la distanţă expresia de pe chipul ei, dar în momentul în care m‐am uitat la ea, mi‐am dat seama că era singură.
   Mai mult decât singură - părăsită. Poate că aşa şi era - poate că el e plecat pe undeva, într‐una din acele ţări toride spre care zboară de obicei ca să salveze vieţi. Şi ei îi era dor de el şi era îngrijorată, deşi ştie că el chiar trebuie să plece.
   Evident că îi e dor de el, aşa cum îmi e şi mie. E blând şi puternic, e tot ceea ce un soţ ar trebui să fie. Şi sunt prieteni şi parteneri. Îmi dau seama de asta, îi ştiu cum sunt. Forţa lui, sentimentul de siguranţă pe care îl inspiră; dar asta nu înseamnă că ea e slabă din fire. E puternică în alte moduri; face legături intelectuale care îl lasă cu gura căscată de admiraţie. Ea e cea care poate să ajungă întotdeauna la esenţa unei probleme, s‐o disece şi s‐o analizeze în timpul în care alţii doar reuşesc să spună bună dimineaţa. La petreceri, el o ţine adesea de mână, chiar dacă sunt împreună de ani de zile. Se respectă unul pe celălalt, nu îşi spun cuvinte grele niciodată.
   În seara asta mă simt sfârşită. Sunt perfect trează.
   Sunt zile când mă simt atât de rău, încât trebuie să beau; alteori mă simt atât de rău, încât nu pot să beau niciun strop. Astăzi, numai gândul la alcool îmi întoarce stomacul pe dos.
   Dar faptul că sunt absolut trează în trenul de seară e o mare provocare pentru mine, mai ales acum, în căldura asta.
   Fiecare centimetru din trup îmi e acoperit cu o peliculă de transpiraţie, gura mă înţeapă, ochii mă mănâncă, rimelul s‐a adunat în ridurile din colţul lor.
   Telefonul începe să vibreze în geantă şi mă face să tresar. Două fete care stau în faţa mea, în celălalt capăt al vagonului, se uită la mine, apoi una la alta, zâmbindu‐şi discret. Nu ştiu ce cred despre mine, dar ştiu că nu poate să fie de bine.
   Îmi caut telefonul, iar inima îmi bubuie în piept.
   Ştiu că nici apelul ăsta nu poate să anunţe ceva bun: probabil că e Cathy, care mă roagă să fiu drăguţă şi să iau o pauză de la alcool în seara asta. Sau poate e mama, care vrea să mă anunţe că vine la Londra săptămâna viitoare şi o să treacă pe la mine, pe la birou, ca să luăm prânzul împreună. Mă uit la ecran. E Tom. Ezit o secundă şi apoi răspund.
   - Rachel?
   În cei cinci ani cât am fost împreună, nu mi‐a spus niciodată Rachel, ci, pentru el, eram întotdeauna Rach.
   Câteodată îmi spunea Shelley, pentru că ştia că mă enervează de mor, şi apoi râdea, privindu‐mă cum mă crispez de iritare la auzul numelui şi apoi chicotea când vedea că nu mă pot abţine şi râd şi eu cu el.
   - Rachel? Eu sunt.
   Vocea îi era de plumb, părea epuizat.
   - Ascultă, trebuie să te opreşti, OK?
   Nu spun nimic. Trenul încetineşte şi ne apropiem de casă, de fosta mea casă. Vreau să‐l văd. Vino afară, ieşi în grădină şi stai acolo. Lasă‐mă să te văd.
   - Te rog, Rachel. Nu poţi să continui să mă suni aşa, tot timpul. Trebuie să începi să‐ţi revii.
   Mi s‐a pus un nod în gât, tare ca o piatră, neted şi încăpăţânat. Nu pot să înghit. Nu pot să vorbesc.
  - Rachel? Eşti acolo? Ştiu că nu‐ţi merge prea bine, şi‐mi pare rău pentru tine, pe bune, dar... dar eu nu te pot ajuta, şi telefoanele astea interminabile o stresează pe Anna. OK? Nu te mai pot ajuta. Du‐te la Alcoolicii Anonimi sau unde o fi. Te rog, Rachel. Du‐te azi la Alcoolicii Anonimi, după muncă.
   Jupoi leucoplastul de pe deget şi mă uit la pielea palidă şi ridată de dedesubt, la sângele închegat adunat în jurul unghiei. Apăs pe unghia degetului de la mâna dreaptă, chiar în mijlocul tăieturii, o simt deschizându‐se, durerea e puternică şi fierbinte. Îmi trag răsuflarea.
   Sângele începe să se reverse din rană. Fetele din partea cealaltă a vagonului se uită la mine, fără nicio expresie pe chip.

       Megan
    Cu un an în urmă

      Miercuri, 16 mai 2012
   Dimineaţa
   Aud trenul venind. Îi ştiu ritmul pe de rost. Prinde viteză când iese din gara Northcote şi apoi, după ce ia curba, hurducându‐se din toate încheieturile, începe să încetinească, trecând de la o zdruncinătură straşnică la un huruit uşor şi apoi, câteodată, un scârţâit de roţi când se opreşte la semnal, la câteva zeci de metri de casa mea.
   Cafeaua e rece pe masă, dar mie mi‐e atât de bine, mi‐e cald şi mi‐e prea lene ca să mă mai deranjez să mă ridic să‐mi fac alta.
   Câteodată nici măcar nu mă uit la trenurile care trec, ci doar ascult. Stând aici, dimineaţa, cu ochii închişi şi cu soarele fierbinte devenind roşu‐portocaliu pe pleoape, aş putea fi oriunde.
   Aş putea fi în sudul Spaniei, pe plajă; aş putea fi în Italia, la Cinque Terre, unde‐s atâtea case frumos colorate şi unde trenurile transportă turişti încoace şi încolo. Aş putea fi chiar înapoi în Holkham, cu ţipetele pescăruşilor în urechi şi sarea mării pe limbă şi un tren‐fantomă trecând la un kilometru distanţă.
   Trenul nu se opreşte azi, trece mai departe huruind uşor. Îi aud roţile zăngănind la schimbările de macaz, aproape că îl simt clătinându‐se. Nu reuşesc să văd chipurile pasagerilor, ştiu că sunt navetiştii care se îndreaptă spre Euston, ca să stea la birouri, dar pot să visez: la călătorii exotice, la aventuri la capătul liniei şi dincolo de ea.
   În mintea mea, călătoresc înapoi spre Holkham; e ciudat că încă mă mai gândesc la el, în dimineţi ca asta, cu atâta afecţiune, cu atâta dor, dar uite că mă gândesc. Vântul mângâind iarba, cerul nemărginit, ca ardezia, peste dune, casa delabrată, infestată cu şobolani, plină de lumânări şi mizerie, şi muzică. Acum, pentru mine, toate astea sunt ca un vis.
   Inima îmi bate puţin cam repede.
   Aud paşii lui pe scară, mă strigă pe nume.
   - Mai vrei o cafea, Megs?
   Vraja s‐a rupt, m‐am trezit.

      Seara
   Mi‐e rece de la vânt şi mi‐e cald de la cele două degete de vodcă din martini. Sunt pe terasă, îl aştept pe Scott să vină acasă. Am să‐l conving să mă scoată la cină, la restaurantul italian de pe Kingly Road. N‐am mai fost în oraş de‐o veşnicie.
   Nu am cine ştie ce de făcut azi. Ar trebui să termin de completat cererea de înscriere la cursul de materiale de la Sf. Martins; am început, lucram în bucătărie, la parter, când am auzit o femeie ţipând, un urlet oribil, de am crezut că cineva o omora. Am fugit în grădină, dar n‐am văzut nimic.
   Totuşi, o mai auzeam încă, era înspăimântător, ţipătul ei ascuţit şi disperat parcă muşca din mine.
   - Ce faci? Ce faci cu ea? Dă‐mi‐o mie, dă‐mi‐o mie.
   Părea să continue la nesfârşit, deşi nu cred că a durat mai mult de câteva secunde.
   Am fugit sus, la etaj, am ieşit pe terasă şi am reuşit să văd printre copaci două femei lângă un gard, la câteva case mai încolo. Una din ele plângea - sau poate că amândouă - şi mai era şi un copil care urla în gura mare.
   M‐am gândit să sun la poliţie, dar lucrurile păreau să se liniştească. Femeia care ţipase a fugit în casă, ducând copilul în braţe. Cealaltă rămăsese afară. Apoi a luat‐o la fugă spre casă, s‐a împiedicat, s‐a ridicat din nou şi a pornit, bezmetică, să alerge prin grădină, dându‐i roată. Grozav de ciudat! Dumnezeu ştie ce se întâmplase acolo. Dar nu m‐am mai simţit aşa de agitată de săptămâni bune.
   Zilele mi se par goale acum, că nu mă mai duc la galerie. Îmi lipseşte cu adevărat. Mi‐e dor să vorbesc cu artiştii. Mi‐e dor chiar şi să am de‐a face cu mumiile alea sporovăitoare care obişnuiau să treacă pe acolo, cu câte o cafea de la Starbucks în mână, căscând gura la tablouri, spunându‐le prietenelor că până şi micuţa Jessie picta mai bine la grădiniţă.
   Câteodată îmi vine să‐ncerc să dau de urma cuiva din vremurile de‐altădată, dar apoi mă întreb ce‐aş putea vorbi cu el acum? Nici măcar n‐ar mai recunoaşte‐o pe Megan cea măritată şi fericită, locuind în suburbii. În orice caz, nu pot să risc să privesc în urmă; nu e niciodată o idee bună.
   O să aştept să se termine vara, apoi o să‐mi caut de lucru. Ar fi păcat să irosesc zilele astea lungi de vară. O să găsesc eu ceva, aici sau în altă parte, ştiu c‐o să găsesc.

        Marţi, 14 august 2012
   Dimineaţa
   Stau în faţa dulapului, holbându‐mă pentru a suta oară la rândul de haine frumoase, garderoba perfectă pentru un director de galerie de artă, mică, dar ultra-modernă. Nimic din ce e aici nu strigă „dădacă“.
   Dumnezeule, până şi cuvântul în sine mă face să vomit.
   Trag pe mine o pereche de blugi şi un tricou, îmi strâng părul pe spate, descâlcindu‐l cu degetele. Nici măcar nu mă deranjez să mă machiez. N‐are sens, nu‐i aşa, să mă fac frumoasă doar ca să‐mi petrec restul zilei cu un bebeluş.
   Mă năpustesc pe scări, pornită pe harţă. Scott face cafea în bucătărie. Se întoarce spre mine zâmbindu‐mi larg şi starea mea de spirit se schimbă brusc. Îmi schimb expresia îmbufnată şi zâmbesc. Îmi întinde cana de cafea şi mă sărută.
   Nu are sens să‐l învinovăţesc pe el pentru asta, a fost ideea mea. Eu m‐am oferit să am grijă de copiii vecinilor care stau la câteva case de noi. La momentul respectiv, m‐am gândit că ar fi distractiv. E o nebunie, de fapt; trebuie că mi‐am pierdut minţile. Plictisită, nebună, curioasă. Am vrut să înţeleg. Cred că ideea mi‐a venit când am auzit‐o ţipând în grădină şi am vrut să ştiu ce se întâmplă. Nu mergea s‐o întreb, evident. Nu te poţi duce pur şi simplu să întrebi, nu‐i aşa?
   Scott m‐a încurajat - era în al nouălea cer când i‐am sugerat asta. E de părere că dacă o să‐mi petrec timpul cu un bebeluş, o să‐mi dea de gândit. De fapt, s‐a-ntâmplat exact invers; când ies de la ei, alerg până acasă, abia aştept să‐mi arunc hainele de pe mine şi să intru la duş, să spăl de pe mine mirosul de bebeluş.
   Mi‐e dor de zilele mele la galerie, când gătită, cu părul aranjat, vorbeam cu adulţii despre artă şi film, despre orice altceva. Orice ar fi mai bun decât o conversaţie cu Anna. Doamne, ce plicticoasă e! Ai sentimentul că la un moment dat în viaţa ei, a avut ceva personal de spus, dar acum totul se învârte în jurul copilului.
   Îi e destul de cald? Poate îi e prea cald? Cât lapte a băut? Şi e permanent acolo, aşa că, în majoritatea timpului, mă simt ca a cincea roată la căruţă.
   Treaba mea e să am grijă de copil cât timp Anna se odihneşte, să aibă şi ea o pauză. O pauză de la ce, mă rog? Şi e ciudat de agitată. O simt permanent, e în coasta mea mereu, se răsuceşte, se învârte. Tresare de fiecare dată când trece trenul, sare în sus când sună telefonul. Sunt aşa de fragili, nu‐i aşa? îmi spune mereu, şi eu nu pot s‐o contrazic.
   Ies din casă şi parcurg cu greu, ca şi cum aş avea plumb în picioare, cei douăzeci de metri pe Blenheim Road până la casa lor. N‐am niciun pic de energie. Azi nu‐mi deschide ea uşa, ci soţul ei. Tom, în costum, cu ghetele în picioare, gata să plece la lucru.
   Îi stă bine în costum - nu ca Scott de frumos, pentru că e mai mic de statură şi mai palid, şi ochii îi sunt puţin cam apropiaţi unul de celălalt dacă te uiţi la el de aproape - dar n‐arată rău deloc. Îmi zâmbeşte larg, genul de zâmbet a la Tom Cruise, şi apoi pleacă, iar eu rămân doar cu ea şi cu bebeluşul.

           Joi, 16 august 2012
   După‐amiaza
   Am renunţat!
   Mă simt mult mai bine, ca şi cum totul este posibil.
   Sunt liberă!
   Stau pe terasă, aştept ploaia. Cerul e întunecat deasupra mea, rândunelele zboară în cerc şi se afundă în văzduh, aerul e încărcat de umezeală. Scott o să vină acasă cam într‐o oră şi o să trebuiască să‐i spun. O să fie enervat de situaţie un minut sau două, dar o să mă revanşez. Şi nu o să zac, pur şi simplu, pe acasă, toată ziua: mi‐am făcut planuri. O să mă duc la un curs de fotografie sau o să‐mi iau o tarabă la piaţă, să vând bijuterii. Aş putea învăţa să gătesc.
   La şcoală aveam un profesor care îmi spunea că sunt o maestră a autoreinventării. La vremea respectivă habar n‐aveam ce voia să spună, credeam că pur şi simplu i se părea amuzantă ideea, dar treptat a început să‐mi placă acest concept. Fugară, iubită, soţie, chelneriţă, director de galerie, dădacă şi încă vreo câteva pe lângă. Aşadar, cine am chef să fiu mâine?
   N‐am vrut neapărat să renunţ, dar cuvintele mi‐au ieşit, pur şi simplu, din gură. Stăteam acolo, la masă în bucătărie, Anna cu copilul în poală şi Tom, care se întor‐ sese ca să ia ceva, rămăsese şi el la o ceaşcă de cafea, şi totul părea aşa de ridicol, încât nu avea absolut niciun sens să fiu acolo. Ba, mai rău de atât, mă simţeam prost, ca şi cum eram o intrusă.
   - Mi‐am găsit altă slujbă, le‐am spus, fără să ştiu prea bine ce vorbesc. Aşa că n‐o să mai pot să vin la voi.
   Anna mi‐a aruncat o privire urâtă - sunt sigură că nu m‐a crezut. Mi‐a răspuns doar:
   - Oh, ce păcat!
   Dar mi‐am dat seama că nu era adevărat. Părea uşurată. Nici măcar nu m‐a întrebat despre ce slujbă era vorba, ceea ce şi pentru mine era o uşurare, pentru că nu mă gândisem dinainte la o minciună convingătoare.
   Tom s-a arătat oarecum surprins.
   - O să‐ţi simţim lipsa, mi‐a spus. Dar şi asta era o minciună.
   Singura persoană realmente dezamăgită va fi Scott, aşa că trebuie să mă gândesc ce să‐i spun. Poate că o să‐i spun că Tom s‐a dat la mine. Cu asta aş pune punct.

         Joi, 20 septembrie 2012
   Dimineaţa
   E puţin trecut de şapte şi e frig aici, afară, dar e aşa de frumos, cu toate fâşiile astea de grădină, una lângă alta, verzi şi reci, aşteptând ca razele soarelui să părăsească şinele de cale ferată şi să ajungă la ele, să le readucă la viaţă.
   Sunt trează de ore bune; nu pot să dorm. N‐am mai dormit de zile întregi. Nu pot să sufăr chestia asta, urăsc insomnia mai mult decât orice altceva, urăsc să zac pur şi simplu, să mi se învârtă capul. Mă mănâncă pielea peste tot. Vreau să mă rad în cap.
   Vreau să fug. Vreau să plec la drum, într‐o decapotabilă, deschisă. Vreau să călătoresc pe coastă - pe orice coastă. Vreau să merg pe plajă. Eu şi fratele meu ne propuseserăm să devenim nişte obişnuiţi ai drumurilor. Eu şi Ben aveam planuri mari. Bine, erau mai mult planurile lui Ben decât ale mele - era un mare visător.
   Am fi mers cu motocicletele de la Paris spre Coasta de Azur sau de‐a lungul întregii coaste americane a Pacificului, de la Seattle la Los Angeles; ne propuseserăm să pornim pe urmele lui Che Guevara, de la Buenos Aires la Caracas. Poate că dacă aş fi făcut toate astea, n‐aş fi ajuns aici, să nu ştiu ce am de făcut în continuare. Sau, poate, dacă aş fi făcut toate astea, aş fi ajuns exact în punctul în care sunt acum şi aş fi fost perfect mulţumită.
   Dar, evident, n‐am făcut ce ne‐am propus, pentru că Ben n‐a ajuns niciodată atât de departe, până la Paris, de fapt nici măcar până în Cambridge. A murit pe A10, cu capul sfărâmat de roţile unui camion.
   Mi‐e dor de el în fiecare zi. Mai mult decât de oricine altcineva, cred. El e marele vid din viaţa mea, din sufletul meu. Sau poate că el a fost doar începutul. Nu ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă toate astea au legătură cu Ben sau nu, sau dacă au legătură cu tot ce s‐a întâmplat după aceea şi cu tot ce se întâmplă de atunci încoace.
   Tot ce ştiu e că într‐un moment sunt bine mersi şi viaţa e frumoasă şi nu‐mi doresc nimic altceva şi în următorul abia aştept să scap de aici, nu reuşesc să mă adun şi simt că o iau iar pe pantă în jos.
   Aşa că mă duc la un psihoterapeut! Chestie care ar putea fi ciudată, dar ar putea să mă şi amuze. Întotdeauna m‐am gândit că s‐ar putea să fie distractiv să fii catolic, să te duci în confesional şi să permiţi cuiva să‐ţi spună că te iartă, să‐ţi ia toate păcatele, să te lase curat ca un nou‐născut.
   Evident că în cazul acesta nu e chiar acelaşi lucru.
   Mi‐e oarecum teamă, dar n‐am mai putut dormi în ultima vreme, şi Scott mă tot bate la cap să mă duc. I‐am spus, mi‐e greu să vorbesc despre chestiile astea cu oamenii pe care îi cunosc - abia dacă pot să vorbesc cu tine despre ele. El mi‐a zis că tocmai asta e ideea, poţi să le spui orice străinilor. Dar nu e chiar aşa. Nu poţi să le spui chiar orice. Bietul Scott! Nu ştie nici jumătate din ce mă frământă. Mă iubeşte aşa de mult, că e dureros. Nu ştiu cum reuşeşte. Eu aş înnebuni în locul lui.
   Însă trebuie să fac ceva, şi chestia asta mi se pare că e acel ceva. Toate planurile pe care mi le‐am făcut - cursurile de fotografie şi cele de gastronomie - când stau bine să mă gândesc, mi se par fără sens, ca şi cum m‐aş juca de‐a viaţa, în loc s‐o trăiesc de‐adevăratelea. Am nevoie să găsesc ceva ce trebuie neapărat să fac, ceva ce nu poate fi tăgăduit. Nu pot să fac chestia asta, nu pot să fiu doar o nevastă. Nu ştiu cum reuşesc unele - pur şi simplu nu e nimic altceva de făcut de-cât să aştepţi. Să aştepţi un bărbat să vină acasă, să te iubească.
   Ori asta, ori să cauţi ceva cu care să‐ţi ocupi timpul.

         Seara
   Am fost lăsată să aştept. Aveam consultaţia programată cu o jumătate de oră în urmă şi încă sunt aici, în sala de aşteptare, răsfoind un Vogue, întrebându‐mă dacă n‐ar fi cazul să mă ridic şi să plec. Ştiu că la doctor consultaţiile se prelungesc, dar şi şedinţele la psihoterapeut?
   Filmele m‐au lăsat întotdeauna să cred că psihoterapeuţii te dau afară pe uşă de îndată ce ţi‐au expirat cele cincizeci de minute. Bănuiesc că Hollywoodul nu vorbeşte despre genul de psihoterapeut la care ai trimitere de la medicul de familie.
   Sunt pe punctul de a mă duce la recepţioneră, să‐i spun că am aşteptat destul şi că plec, când uşa de la cabinetul doctorului se deschide brusc şi un individ înalt şi uscat iese întinzându‐mi mâna, cu o expresie de parcă‐şi cerea scuze.
   - Doamnă Hipwell, îmi pare atât de rău că v‐am lăsat să aşteptaţi, îmi spune el, iar eu îi zâmbesc şi‐i răspund că nu e nicio problemă, iar în momentul acesta simt că totul va fi bine, pentru că sunt în compania lui doar de un minut sau două şi deja mă simt mai calmă.
   Cred că datorită vocii lui. Caldă şi plăcută. Cu un uşor accent, la care mă şi aşteptam, de altfel, pentru că numele lui este Kamal Abdic. Probabil că are în jur de treizeci şi cinci de ani, deşi arată foarte tânăr, cu tenul lui incredibil, de culoarea mierii brune. Are nişte mâini pe care mi le imaginez pe mine, cu degete lungi şi delicate - aproape că le simt pe trupul meu.
   Nu vorbim despre nimic substanţial, e doar o şedinţă de acomodare, de cunoaştere a pacientului; mă întreabă care e problema şi îi spun că am atacuri de panică, îi spun de insomnia mea, de faptul că zac întinsă, noaptea, cu ochii larg deschişi, prea speriată ca să pot adormi.
   Îmi cere să‐i povestesc mai multe despre asta, dar eu nu sunt încă pregătită. Mă întreabă dacă mă droghez, dacă beau alcool. Îi spun că zilele astea am alte vicii şi îi surprind privirea, cred că pricepe ce vreau să spun. Apoi simt că ar trebui să iau chestia asta puţin mai în serios, aşa că îi spun despre galeria pe care am închis‐o şi că mă simt mai tot timpul lăsată pe dinafară, derutată, îi spun că îmi petrec prea mult timp gândidu‐mă obsesiv.
   El nu spune mare lucru, ci doar are câte o intervenţie scurtă, din când în când, dar vreau să‐l aud vorbind, aşa că, înainte să plec, îl întreb de unde e.
   - Maidstone, zice el, în Kent. Dar m‐am mutat la Corly acum câţiva ani.
   Ştie că nu asta l‐am întrebat; îmi zâmbeşte viclean.
   Când ajung acasă, Scott mă aşteaptă, îmi dă ceva de băut şi vrea să‐i povestesc tot ce s‐a întâmplat la şedinţa de terapie. Îi spun că totul a fost OK. Mă întreabă cum e psihoterapeutul: dacă îmi place, dacă pare de treabă? OK, îi spun din nou, pentru că nu vreau să par prea entuziasmată.
   Mă întreabă dacă am vorbit despre Ben. Scott crede că totul are legătură cu Ben. Poate că are dreptate. Poate că mă cunoaşte mai bine decât cred eu.

        Marţi, 25 septembrie 2012
   Dimineaţa
   Mă trezesc devreme în dimineaţa asta, dar am dormit câteva ore, ceea ce e un pas înainte faţă de săptămâna trecută. M‐am simţit aproape odihnită când m‐am dat jos din pat, aşa că, în loc să stau pe terasă, m‐am hotărât să fac o plimbare.
   M‐am izolat, aproape fără să‐mi dau seama. Singurele locuri unde mă mai duc zilele astea sunt magazinele, orele de pilates şi la psihoterapeut. Din când în când, mai merg şi la Tara. În rest, stau acasă. Nici nu e de mirare că sunt aşa agitată.
   Ies din casă, o iau la dreapta, apoi fac stânga pe Kingly Road. Trec de pub - The Rose. Cândva mergeam amândoi acolo tot timpul; nu‐mi aduc aminte de ce nu mai mergem. Nu mi‐a plăcut niciodată cine ştie ce, prea multe cupluri trecute de patruzeci de ani, bând prea mult şi uitându‐se în jur după ceva mai bun, întrebându‐se dacă au sau nu curaj.
   Poate că din cauza asta n‐am mai fost, pentru că nu mi‐a plăcut. Trec de pub, trec de magazine. Nu vreau să merg prea departe, ci doar să fac un mic circuit, să‐mi dezmorţesc picioarele.
   E plăcut să ieşi afară aşa de devreme, înainte să înceapă şcoala, înainte să iasă navetiştii; străzile sunt goale şi curate, ziua plină de posibilităţi. Fac iar stânga, mă îndrept spre micul loc de joacă, singurul din zonă care se dă drept spaţiu verde. Acum e pustiu, dar în câteva ore se va umple de copilaşi, mămici şi dădace. Jumătate din fetele de la pilates vor fi aici, îmbrăcate din cap până în picioare în treninguri, făcând care mai de care exerciţii de întindere, cu unghiile făcute, ţinând bine în mână cafelele de la Starbucks.
   Continui să merg, trec de parc, cobor spre Roseberry Avenue. Dacă aş face dreapta aici, aş ajunge la galeria mea - la fosta mea galerie, acum o vitrină goală - dar nu vreau să fac chestia asta, pentru că încă mă mai doare.
   Am încercat din greu să o fac să aibă succes. Locul nepotrivit, la momentul nepotrivit - nu e loc pentru artă în suburbii, nu când economia e aşa cum e. În schimb, o iau la dreapta, pe lângă Tesco Express, trec de celălalt pub, cel frecventat de oamenii din domeniul imobiliarelor, şi mă întorc spre casă. Încep deja să simt fluturi în stomac, încep să devin agitată.
   Mi‐e frică să nu dau peste soţii Watson, pentru că mi‐e întotdeauna jenă când îi văd; e cât se poate de evident că nu mi‐am găsit altă slujbă, că am minţit pentru că nu am vrut să mai lucrez pentru ei.
   Sau, mai degrabă, mi‐e jenă s‐o văd pe ea. Tom mă ignoră, pur şi simplu. Dar Anna pare să fi luat totul personal. Pentru ea e evident că scurta mea carieră de dădacă s‐a încheiat din cauza ei sau a copilului ei. De fapt, n‐a fost deloc vorba despre copilul ei, deşi faptul că fetiţa urla întruna o făcea greu de iubit. E totul mult mai complicat de atât, dar evident că nu pot să‐i explic chestia asta.
   Nu contează.
   Oricum, bănuiesc că ăsta e unul dintre motivele pentru care m‐am închis în casă - pentru că nu vreau să‐i văd pe soţii Watson. O parte din mine speră că o să se mute. Ştiu că ei nu‐i place aici, nu suportă să trăiască printre lucrurile fostei lui soţii, urăşte trenurile.
   Mă opresc la colţ şi mă uit spre pasaj. Mirosul de rece şi umed îmi dă un fior pe şira spinării; e ca şi cum ai întoarce o piatră şi ai vedea ce e dedesubt: muşchi de pământ şi viermi, şi pământ. Îmi aduce aminte cum mă jucam cu Ben în grădină când eram copii, căutând broaşte pe lângă iaz. Merg mai departe. Strada e pustie - nu e nicio urmă de Tom sau Anna - şi partea din mine care e atrasă de un strop de melodramă e destul de dezamăgită.

      Seara
   Scott tocmai a sunat să spună că lucrează până târziu, ceea ce nu e tocmai ce vreau să aud. Simt că am nervii întinşi la maximum. Sunt agitată, am fost aşa toată ziua.
   Am nevoie să vină acasă să mă calmeze, iar acum aflu că o să mai lucreze câteva ore până ajunge; o s‐o iau razna de tot şi ştiu că mă aşteaptă o noapte de nesomn.
   Nu pot să stau aici, pur şi simplu, uitându‐mă după trenuri, sunt prea agitată, inima îmi bate nebuneşte în piept, ca o pasăre care încearcă să scape din colivie. Îmi pun şlapii şi cobor la parter, ies pe uşă, pe Blenheim Road. E în jur de şapte jumătate - câţiva rătăciţi în drum spre casă, de la muncă. Nimeni altcineva, doar ţipetele copiilor care se joacă în curţile din spatele caselor, profitând de ultimele raze de soare ale acestei zile de vară, înainte să fie chemaţi la masă.
   Merg agale, spre gară. Mă opresc pentru o clipă la numărul douăzeci şi trei şi mă gândesc să sun la uşă. Dar ce‐aş putea să spun? Că am rămas fără zahăr? Că aveam chef să stau de vorbă cu cineva? Jaluzelele sunt pe jumătate trase, dar nu văd pe nimeni înăuntru.
   Continui să merg spre colţul străzii şi, fără să mă gândesc prea mult, o iau prin pasajul subteran. Sunt la jumătatea lui când trenul ajunge deasupra şi e nemaipomenit: e ca şi cum ar fi cutremur, simţi asta în capul pieptului, îţi face sângele să clocotească. Mă uit în jos şi observ ceva, un elastic de păr, violet, întins, uzat.
   Aruncat de vreo alergătoare, cel mai probabil, dar ceva îmi îngheaţă sângele şi vreau să ies de aici cât se poate de repede, la soare.
   Când ajung înapoi pe şosea, trece pe lângă mine cu maşina, ochii ni s‐au întâlnit doar pentru o secundă şi mi‐a zâmbit.

                      Rachel

           Vineri, 12 iulie 2013
   Dimineaţa
   Sunt epuizată, îmi simt capul greu de somn. Când beau, nu prea pot să dorm. Sunt inconştientă vreo oră sau două, apoi mă trezesc, înspăimântată, sătulă de mine însămi. Dacă am o zi în care nu beau, în noaptea aceea pic în cel mai greu somn, o stare de profundă inconştienţă, şi dimineaţa nu mă pot trezi de‐a binelea, nu pot să scap de somnolenţă şi rămân în starea asta ore întregi, câteodată toată ziua.
   În vagonul meu nu sunt decât câţiva pasageri azi, niciunul în preajma mea. Nu e nimeni să mă vadă, aşa că îmi sprijin capul de geam şi închid ochii.
   Mă trezeşte scârţâitul roţilor, când trenul pune frână.
   Suntem la semnal. La ora asta a dimineţii, la acest moment din an, soarele se revarsă direct peste casele de pe partea pe care stau, luminându‐le puternic. Aproape că o simt: căldura soarelui de dimineaţă pe faţa şi pe braţele mele, cum stau la masă şi iau micul dejun, cu Tom în faţa mea, şi‐mi ţin picioarele goale peste ale lui pentru că ale lui sunt întotdeauna mai calde ca ale mele, cu ochii în ziar. Îl simt zâmbindu‐mi, căldura din piept întinzându‐mi‐se pe gât, aşa cum mi se întâmpla când se uita la mine într‐un anumit fel.
   Clipesc, iar Tom dispare. Suntem încă la semnal. O văd pe Jess în grădină, şi în spatele ei un bărbat iese din casă. Are ceva în mână - o cană de cafea, poate - şi, uitându‐mă la el, îmi dau seama că nu e Jason. Bărbatul acesta este mai înalt, mai slab, mai brunet. E un prieten de familie; e fratele ei sau fratele lui Jason. Se apleacă, pune cana pe masa metalică de pe terasă. E vărul din Australia, care stă la ei câteva săptămâni; e prietenul cel mai vechi al lui Jason, cavalerul de onoare de la nunta lor. Jess se îndreaptă spre el, îşi pune mâinile în jurul lui şi îl sărută, lung şi pasional. Trenul se pune în mişcare.
   Nu‐mi vine să cred. Trag aer cu nesaţ, îmi dau seama că mi‐am ţinut răsuflarea. De ce‐ar face ea una ca asta?
   Jason o iubeşte, ştiu sigur, sunt fericiţi. Nu pot să cred că ea îi face una ca asta, el nu merită aşa ceva. Simt o mare dezamăgire, de parcă pe mine m‐ar fi înşelat. Mi se strânge inima de durere şi nu e prima dată. Mi s‐a mai întâmplat.
   Mult mai rău, infinit mai intens, desigur, dar îmi aduc aminte acea durere. Nu uiţi aşa ceva.
   Am aflat aşa cum află toată lumea în ziua de azi: o scăpare de natură electronică. Câteodată e un SMS sau un mesaj vocal; în cazul meu, a fost un e‐mail, varianta modernă a rujului de pe gulerul cămăşii. A fost un accident, de fapt, pentru că nu aveam intenţia să‐mi vâr nasul prin lucrurile lui. Tom nu‐mi dădea voie să mă apropii de calculatorul lui, pentru că era stresat să nu‐i şterg ceva important din greşeală sau să dau clic pe ceva ce n‐ar trebui şi să‐i intre vreun virus sau vreun troian ori altceva.
   - Tehnologia nu e punctul tău forte, nu‐i aşa, Rach? A spus el după ce am reuşit să‐i şterg, din greşeală, toate contactele din agenda lui de e‐mail.
   Aşa că nu mai aveam voie să pun mâna. Dar, de data asta, chiar voiam să fac o faptă bună, să mă revanşez pentru că fusesem oarecum dificilă şi greu de suportat, şi făceam planuri pentru a patra noastră aniversare, să mergem undeva, într‐o călătorie care să ne reamintească de cum eram noi doi la începuturile noastre. Voiam să fie o surpriză, aşa că trebuia să‐i verific, în secret, agenda de serviciu; am fost nevoită să mă uit.
   Nu căutam să‐l verific, să‐l prind cu mâţa‐n sac, nimic de felul acesta, pentru că ştiam că nu am niciun motiv. Nu voiam să fiu una dintre nevestele acelea insuportabile, suspicioase, care‐şi caută bărbaţii prin buzunare. La un moment dat, am răspuns la telefonul lui când era la duş şi s‐a supărat destul de rău, m‐a acuzat că n‐am încredere în el. M‐am simţit atât de prost, pentru că părea atât de rănit!
   Trebuia să mă uit în agenda lui, iar el îşi lăsase laptopul pornit, pentru că în dimineaţa aceea avea o şedinţă şi era deja în întârziere. Era şansa perfectă, aşa că m‐am uitat pe calendarul lui, am notat câteva chestii pe care le avea programate. Când am închis fereastra cu calendarul, a rămas contul de e‐mail, încă activ, gata să fie folosit.
   Era un mesaj în capul listei, de la aboyd@cinnamon.com.
   L‐am deschis. XXXXX. Atât, doar o linie de X‐uri. La început mi‐am zis că e un spam, dar mi‐am dat seama că, de fapt, erau sărutări.
   Era un răspuns la un mesaj trimis de el cu câteva ore mai înainte, puţin după şapte, când eu încă mai leneveam în pat.
   Am adormit, azi‐noapte, gândindu‐mă la tine, am visat cum îţi sărutam gura, sânii, interiorul coapselor.
   M‐am trezit azi‐dimineaţă cu mintea plină de tine, disperat să te ating.
   Nu te aştepta să fiu în toate minţile, pentru că nu pot să fiu, nu cu tine.
   Am citit toate mesajele: erau zeci de astfel de e‐mailuri, ascunse într‐un folder numit „Admin“. Am aflat că numele ei era Anna Boyd şi că soţul meu era îndrăgostit de ea. El i‐a declarat asta destul de des. I‐a spus că n‐a mai simţit niciodată aşa ceva, că abia aştepta să fie cu ea, că nu va mai dura mult până când vor putea fi împreună.
   Nu am cuvinte să descriu ce‐am simţit în ziua aceea, iar acum, stând în acest tren, sunt furibundă, unghiile îmi sapă în carne, lacrimile stau să‐mi curgă pe obraji.
   Simt cum o furie imensă ameninţă să mă cuprindă. Am sentimentul că mi s‐a luat mie ceva. Cum a putut? Cum a putut Jess să facă una ca asta? Ce e cu ea? Uită‐te la viaţa pe care o au împreună, cât e de frumoasă! N‐am înţeles niciodată cum pot oamenii să nesocotească flagrant, cu asemenea uşurinţă, durerea pe care o pot provoca, urmându‐şi inima. Cine a zis că e bine să‐ţi urmezi inima? E egoism pur, un egoism care distruge totul.
   Ura mă inundă. Dacă aş vedea‐o acum pe femeia asta, dacă aş vedea‐o pe Jess, aş scuipa‐o în faţă. I‐aş scoate ochii din cap.

      Seara
   E o problemă pe linie. Trenul rapid de la 17.56 către Stoke a fost anulat, astfel că pasagerii au invadat trenul cu care merg eu şi nu mai e loc nici să arunci un ac. Din fericire, eu stau jos, dar la uşă, nu la fereastră şi trupurile altora îmi ating umărul, genunchiul, invadându‐mi spaţiul.
   Mă cuprinde o dorinţă aprigă să‐i împing, să mă ridic în picioare şi să‐i bruschez. Căldura a început să se acumuleze, să mă sufoce, şi am senzaţia că respir printr‐o mască.
   Au fost deschise toate ferestrele şi totuşi, chiar şi în mişcare, în vagon pare să nu fie aer, ca într‐o cutie de metal sigilată. Nu reuşesc să inspir adânc. Mi‐e rău. Nu pot să nu rememorez scena din grădină, cu cafeaua, de azi‐dimineaţă, e ca şi cum aş fi încă acolo, şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la expresia de pe chipurile lor.
   Dau vina pe Jess. Azi‐dimineaţă mă gândeam întruna la Jess şi Jason, la ce a făcut ea şi la cam cum s‐ar simţi el, la confruntarea pe care ar avea‐o când el ar afla şi când lumea lui, aşa cum s‐a întâmplat şi cu a mea, s‐ar prăbuşi. Umblam ca o nebună, fără să văd, fără să‐mi dau seama pe unde merg.
   Fără să mă gândesc, am intrat într‐o cafenea pe care o frecventează toată lumea din Huntingdon Whiteley. Tocmai intram când i‐am văzut şi, în momentul acela, era prea târziu să mă mai întorc; ei se uitau la mine, uluiţi pentru o fracţiune de secundă, până şi‐au adus aminte că trebuie să se prefacă zâmbitori.
   Martin Miles cu Sasha şi Harriet, un triumvirat al stânjenelii, rânjind spre mine, făcându‐mi cu mâna.
   - Rachel, m‐a strigat Martin, cu braţele întinse, apoi îmbrăţişându‐mă.
   Nu m‐am aşteptat la asta, mâinile îmi rămăseseră prinse între trupurile noastre, atingându‐i corpul, fără să vreau. Sasha şi Harriet zâmbeau, m‐au sărutat fără să‐mi atingă obrajii, încercând să nu se apropie prea mult de mine.
   - Ce faci aici? a continuat Martin.
   Pentru un moment lung, mult prea lung, am rămas mută. Mă uitam în pământ, simţeam cum mă înroşesc până în vârful urechilor şi, dându‐mi seama că înrăutăţesc situaţia, am scăpat un râs fals şi am răspuns:
   - La un interviu. La un interviu.
   - Oh, a zis Martin, nereuşind să‐şi mascheze uimirea, în timp ce Sasha şi Harriet se mulţumeau doar să zâmbească. Cu cine ai interviu?
   Nu‐mi venea în minte niciun nume de firmă de relaţii publice. Nici măcar unu. Nu‐mi venea în minte niciun nume de firmă de imobiliare, darămite una care ar putea să mai facă şi angajări în ziua de azi. Am rămas acolo, în picioare, frecându‐mi buza de jos cu arătătorul, clătinând din cap, iar Martin, în cele din urmă, mi‐a zis:
   - E strict secret, nu? Aşa sunt unele firme, ciudate, nu crezi? Nu vor să divulgi nimic până când nu sunt semnate contractele şi totul devine oficial.
   Era o prostie ce spunea, şi el ştia asta, însă a făcut‐o ca să mă scoată din încurcătură, deşi nimeni n‐a crezut o iotă; însă s‐au prefăcut şi au dat din cap complice. Harriet şi Sasha se uitau peste umărul meu, spre uşă, se simţeau jenate de situaţia mea şi voiau să scape din încurcătură.
   - Trebuie să mă duc să‐mi comand o cafea, le‐am spus eu. N‐aş vrea să întârzii.
   - Mi‐a făcut plăcere să te revăd, Rachel, mi‐a spus Martin, punându‐şi o mână peste a mea.
   Compasiunea lui era aproape palpabilă. Nu mi‐am dat seama niciodată, nu până în aceşti ultimi doi ani din viaţa mea, cât de ruşinos este să fii compătimit de cineva.
   Intenţia mea fusese să mă duc la biblioteca Holborn, de pe Theobalds Road, dar nu mai eram în stare, aşa că m‐am dus în Parcul Regent. Am mers până la capăt, lângă grădina zoo. M‐am aşezat la umbră, lângă un smochin, gândindu‐mă la orele pustii care se întindeau dinaintea mea, reluând în minte conversaţia din cafenea, amintindu‐mi mutra lui Martin când şi‐a luat la revedere de la mine.
   Eram în parc de vreo jumătate de oră, când a sunat telefonul. Era iar Tom, sunând de pe telefonul fix de acasă. Am încercat să mi‐l închipui lucrând pe laptop, la masa din bucătăria noastră luminoasă, dar imaginea a fost spulberată de prezenţa uzurpatoare din noua lui viaţă. Căci e şi ea acolo, undeva, hrănindu‐şi fetiţa, umbra ei întâlnind‐o pe‐a lui.
   Nu preiau apelul şi intră mesageria vocală. Pun telefonul înapoi în geantă şi încerc să‐l ignor. Nu voiam să‐l mai aud, cel puţin nu astăzi; ziua de azi a fost deja suficient de oribilă şi încă nu e nici zece dimineaţa. Rezist doar trei minute, după care scotocesc în geantă după telefon şi verific mesageria vocală. M‐am pregătit pentru agonia pe care mi‐o va provoca vocea lui - vocea aceea care îmi vorbea cu bucurie şi lumină şi pe care o folosea acum doar ca să îmi reproşeze ceva sau ca să mă compătimească - dar nu era el.
   - Rachel, sunt Anna.
   Am închis imediat.
   Nu puteam să respir, să mă calmez, să nu mai simt cum mă mănâncă pielea, aşa că m‐am ridicat şi m‐am dus la magazinul din colţ, de pe Titchfield Street şi am cumpărat patru cutii de gin tonic, apoi m‐am întors la locul meu din parc. Am deschis prima cutie şi am dat‐o pe gât cât de repede am putut, apoi am deschis‐o pe a doua. M‐am întors cu spatele la aleea principală, ca să nu‐i văd pe cei care aleargă şi mamele cu cărucioarele sau turiştii, şi dacă eu nu‐i vedeam, îmi imaginam, asemenea unui copil, că nici ei nu mă puteau vedea pe mine. Am ascultat din nou căsuţa vocală.
   - Rachel, sunt Anna. A urmat o lungă pauză. Trebuie să vorbesc cu tine despre telefoanele tale. Încă o pauză lungă - vorbeşte cu mine şi face altceva în acelaşi timp, face mai multe lucruri în acelaşi timp, aşa cum fac nevestele şi mamele ocupate cu copiii, cu dereticatul, cu încărcatul maşinii de spălat. Uite cum stă treaba: ştiu că treci printr‐o perioadă grea, spuse ea, ca şi cum n‐avea nimic de‐a face cu suferinţa mea, dar nu mai poţi continua să ne suni noaptea. Părea cu capsa pusă, scoasă din sărite. E şi aşa destul de rău că ne trezeşti pe noi din somn când suni, dar o trezeşti şi pe Evie şi asta e, pur şi simplu, inacceptabil. Momentan ne chinuim teribil s‐o facem să doarmă noaptea.
   Momentan ne chinuim teribil s‐o facem să doarmă noaptea. Noi. Pe noi. Mica noastră familie. Cu problemele şi obiceiurile noastre. Curva dracului!
   E ca un cuc care şi‐a pus ouăle în cuibul meu. Mi‐a luat totul. Mi‐a luat absolut totul şi acum mă sună să‐mi spună că suferinţa mea o deranjează?
   Termin şi a doua cutie şi o încep pe a treia. Iureşul divin al alcoolului ajungând în sânge îmi menţine starea de euforie doar câteva momente, după care mi se face rău.
   Beau prea repede, e prea repede chiar şi pentru mine, trebuie s‐o iau mai încet; dacă nu mă temperez, ceva îngrozitor o să se întâmple. O să fac ceva ce am să regret amarnic.
   O s‐o sun înapoi, o să‐i spun că nu‐mi pasă de ea şi că nu‐mi pasă de familia ei şi că nu mai pot eu dacă fetiţa ei nu va mai dormi niciodată în viaţa ei. O să‐i spun că replica aia pe care el i‐a trimis‐o în e‐mail - nu te aştepta să fiu în toate minţile - mi‐a fost spusă şi mie la începuturile noastre, într‐o scrisoare în care îşi declara pasiunea nemărginită.
   Nici măcar nu e replica lui: a furat‐o din Henry Miller. Tot ce are ea e second-hand. Şi aş vrea să ştiu cam cum se simte cunoscând toate astea. Vreau s‐o sun şi s‐o întreb, Anna, cum e să trăieşti în casa mea, înconjurată de mobila cumpărată de mine, cum e să dormi în patul pe care l‐am împărţit cu el atâţia ani, cum e să‐ţi hrăneşti copilul pe masa de bucătărie pe care obişnuia să mi‐o tragă?
   Încă mi se pare extraordinar că au decis să locuiască acolo, în casa aceea, în casa mea. Nu mi‐a venit să cred când mi‐a spus. Am iubit casa aceea. Eu am fost cea care a insistat s‐o cumpărăm, în ciuda zonei în care se află. Îmi plăcea să fiu acolo, lângă calea ferată, îmi plăcea să văd trenurile trecând, zgomotul lor îmi făcea plăcere - nu ţipătul ascuţit al expresului intercity, ci huruitul vechi al vagoanelor de modă veche.
   Tom îmi spunea că n‐o să fie mereu aşa, că, în cele din urmă, vor moderniza linia şi că pe‐acolo vor trece numai trenuri de mare viteză, dar eu refuzam să accept că aşa ceva chiar o să se întâmple. Aş fi rămas acolo, aş fi cumpărat partea lui de casă dacă aş fi avut bani.
   Dar nu am avut şi nici nu am găsit un cumpărător care să ne ofere un preţ decent când am divorţat, aşa că mi‐a propus să‐mi cumpere el partea mea şi să locuiască acolo până când i se va oferi un preţ corect. Dar n‐a găsit niciodată cumpărătorul potrivit, aşa că s‐a mutat şi ea acolo, a îndrăgit casa la fel ca mine şi au hotărât s‐o păstreze.
   Bănuiesc că ea are foarte mare încredere în ea, în relaţia lor, ca s‐o deranjeze să calce pe urmele altei femei. E clar că nu se gândeşte la mine ca la o ameninţare. Îmi aduc aminte de Ted Hughes care a adus‐o pe Assia Wevill să stea în casa în care locuise cu Plath şi de felul în care aceasta începuse să poarte hainele Sylviei, să‐şi pieptene părul cu aceeaşi perie.
   Vreau s‐o sun pe Anna şi să‐i aduc aminte că şi Assia a sfârşit cu capul în cuptor, exact ca Sylvia.

.................................