7-9
Fără nicio ezitare, Natalie și-a smuls mâna, a luat pistolul de lângă ea, l-a îndreptat spre Vargas
Trupul lui a devenit, dintr-odată, moale. Partea superioară a craniului lui, împuşcată de la o distanţă de jumătate de metru, fusese spulberată, lăsând la vedere bucăţi de creier. “
În stare de şoc, ţipând cât o mai ţineau puterile, cu urechile înfundate din cauza bubuiturii, Natalie şi-a şters sângele şi bucăţile de creier de pe ochi şi de pe faţă cu dosul palmei. Apoi s-a rostogolit şi a ajuns cu faţa în apa rece a râului.
CAPITOLUL 27
Din respect pentru cumpătare, curaj, măreţie şi oricare altă virtute, nu ar trebui să distingem cu grijă între fiul cel adevărat şi bastard?
PLATON, Republica, Cartea a VII-a
Doctorul Sanjay Khanduri, oacheş, frumos şi foarte expresiv, încerca să înainteze pe străzile aglomerate din Amritsar, ridicând în slăvi virtuţile oraşului în faţa lui Anson, care era aşezat în faţă, lângă el, şi a lui St. Pierre, care ocupa bancheta din spate.
- Ne aflăm în statul Punjab, domnule doctor Anson, a spus el într-o engleză cu accent. Amritsar este oraşul meu natal. Acesta este unul dintre cele mai frumoase oraşe din ţară, un mare centru cultural şi destinaţie de pelerinaj pentru adepţii sikhismului. Cunoaşteţi ceva despre această religie?
Din spusele lui St. Pierre, Khanduri era unul dintre cei mai buni chirurgi specializaţi în transplant pulmonar din lume. Acum, după două luni de la reuşita operaţiei sale, Anson nu putea să nege acest fapt.
- Ştiu câte ceva, a răspuns el. Foarte mistică, profund spirituală. Un singur Dumnezeu, fără idoli, egalitate absolută, cinci simboluri. Staţi să văd dacă le mai ţin minte - nu se tunde părul, patru fetișe: un pieptene, o brăţară de oţel, un fel de lenjerie specială şi... un pumnal mic. Am dreptate?
- Pumnalul simbolizează sabia, iar lenjeria este asemănătoare cu cea purtată de soldaţi, sugerând că sikhii sunt întotdeauna gata să lupte pentru convingerile lor. Excelent, doctore. Sunt impresionat.
- Dar dumneata eşti ras, aşa că presupun că nu eşti adeptul acestei religii.
- Aveţi dreptate. Eu împărtăşesc multe din idealurile acestei religii, dar nu sunt de acord cu toată filosofia Sikhilor.
- Sanjay, a întrebat St. Pierre, mai avem mult până la casa doamnei Narjot?
- Nu mai este mult, doamna Elizabeth, dar, după cum vedeţi, traficul este îngrozitor. Suntem pe Court Road acum, care este întotdeauna foarte aglomerat. Trebuie să ajungem pe Sulta Road. Mai puţin de cinci kilometri, cred. Dacă ne-am fi clintit puţin, drumul nu ar fi fost atât de lung.
Khanduri a chicotit la propria glumă. Cerul era o întindere perfectă, albastră, iar soarele strălucea cu putere.
Toyota chirurgului nu înainta aproape deloc şi cerşetorii înconjurau maşina la vederea unui alb şi a unei femei africane frumoase.
- Vreau să le dau câte ceva tuturor, a spus Anson.
- Sunteţi un om generos, doctore. Dar, din păcate, aici sunt mai mulţi cerşetori decât toţi banii dumneavoastră.
- Cred că aveţi dreptate.
- Şi mă refer doar la acest cartier. Să ştiţi, sunt foarte bucuros să văd că respiraţi normal. Acum, în sfârşit, văd şi eu că Elizabeth avea dreptate când îmi trimitea rapoarte pozitive despre starea dumneavoastră.
- Aţi făcut o treabă excelentă.
- Vă mulţumesc. Recunosc, am avut emoţii când în spital a avut loc o epidemie de pneumonie Serretia marcescens şi a trebuit să vă mutăm imediat după operaţie.
- Sincer să fiu, am foarte puţine amintiri din primele zile de după operaţie. De fapt, eu ţin minte numai spitalul din Capetown în care am fost transferat.
- Virusul Serratia era foarte periculos, Joseph, a spus Elizabeth, mai ales că tu luai medicamente antirespingere, oricât de mici ar fi fost cantităţile.
- Mi-a fost frică să vă transfer la un alt spital din Amritsar, a completat Khanduri. Serratia apăruse la câţiva pacienţi imunocompromişi şi, mai mult decât atât, aveam probleme cu lipsa de personal.
- Totul e bine când se termină cu bine, a spus Anson, simţind în acel moment că niciodată nu analizase îndeajuns acest citat shakespearian. Nu mai era sigur dacă este de acord cu el.
- Totul e bine când se termină cu bine, a repetat Khanduri.
Maşinile începuseră să înainteze, iar cerşetorii rămăseseră în urmă.
Anson stătea liniştit, analizând caleidoscopul de imagini din Amritsar - arhitectură sofisticată, opulenţă şi alături prost gust şi sărăcie.
Era un miracol că în această masă incredibilă de oameni, câteva milioane de oameni într-un singur oraş, la momentul potrivit, apăruse salvatorul lui, un bărbat mort cerebral care era donatorul perfect.
- Whitestone îşi desfăşoară activitatea în toată lumea, a spus Elizabeth referitor la identificarea donatorilor. Şi când reuşim să facem un transplant unui om valoros încercăm să ne protejăm investiţiile din răsputeri, a spus zâmbind.
Într-adevăr, datorită acestui om fermecător care acum era ghidul lor, investiţia Whitestone fusese protejată şi încă într-un mod minunat. După ce avea să discute cu văduva şi cu copiii lui T.J. Narjot, trebuia să-şi îndeplinească partea lui de înţelegere, predând ultimele secrete legate de Sarah-9.
Khanduri a făcut un ocol pe lângă zidurile înalte, domul şi minaretele Templului de Aur.
- Apa pe malul căreia a fost construit Templul de Aur este numită Fântâna cu Nectar, a spus el. Sikhii au îmbunătăţit şi au înfrumuseţat această construcţie încontinuu încă din secolul al XV-lea.
- Pari a fi foarte mândru de sikhi, a început Anson. De ce nu eşti un adept al acestei religii?
- Sunt hindus, a răspuns Khanduri cu simplitate. Cred în sistemul de caste, iar sikhii nu sunt de acord cu el.
Anson se uita fascinat la templu şi nu a văzut că St. Pierre şi Khanduri făcuseră un schimb de priviri în oglinda retrovizoare, în timp ce ea îi tot făcea semne din cap.
După vreo trei sferturi de oră, chirurgul a parcat în faţa unei case modeste, cu două etaje, situată pe o stradă mai puţin aglomerată decât restul oraşului.
- T.J. Narjot era şeful unei echipe care face reparaţii pentru compania electrică, a explicat el. Soţia lui, Narendra, fapt obişnuit în India, stă acasă cu copiii. Nu vorbeşte engleza, de aceea eu voi traduce. Acest stat, Punjab, are o limbă aparte, dar noi vom vorbi în hindu. Elizabeth, vrei să vii cu noi?
- Da, a răspuns St. Pierre fără ezitare. Vreau să vin şi eu. Nu te deranjează, Joseph, nu-i aşa?
- Deloc. Domnule Khanduri, vă rog să-i spuneţi doamnei Narjot că noi nu o vom reţine prea mult.
Au fost întâmpinaţi la intrare de o femeie suplă, frumoasă, de vreo treizeci de ani, îmbrăcată într-un sari deschis la culoare, fără bijuterii. Avea capul descoperit, iar părul de culoarea abanosului era lăsat liber pe umeri.
Nu părea foarte afectată, a dat mâna cu toţi cei trei vizitatori şi se uita direct în ochii lor când vorbea. Salonul mic era mobilat cu gust, cu câteva opere de artă înrămate pe pereţi şi altele puse pe mese.
Anson a văzut câteva fotografii cu un bărbat simpatic, cu mustaţă şi o faţă expresivă, despre care Narendra a confirmat că era soţul ei decedat. De undeva din casă se auzeau zgomote şi răsete de copii.
După ce Anson şi-a exprimat simpatia şi i-a oferit condoleanţe, i-a mulţumit doamnei pentru că a acceptat să se întâlnească cu ei. Apoi a întrebat-o despre soţul său.
- Eu şi T.J. am fost căsătoriţi doisprezece ani, i-a spus Narendra prin intermediul lui Khanduri. Copiii noştri au nouă şi şase ani, ambii sunt băieţi. Lor le este teribil de dor de tatăl lor şi devin foarte trişti când vine vorba de el.
- Nu vreau să-i deranjez, a spus Anson.
- Apreciez gestul. Până la hemoragie, el avea o sănătate excelentă. Atacul a fost subit şi masiv. Doctorii mi-au zis că hemoragia a fost provocată de nişte vase sangvine încolăcite şi încurcate, de la naştere.
- A fost o malformaţie arteriovenoasă, a intervenit St. Pierre.
- Da, la asta mă gândeam şi eu, a murmurat Anson.
- Eu şi soţul meu am vorbit, în termeni generali despre ce s-ar putea întâmpla. Desigur, noi nu am crezut că o să se termine aşa...
Narendra a început să plângă. Khanduri a făcut semn să o lase să se calmeze
- ... şi că unul dintre noi va fi nevoit să ia o asemenea decizie.
- Înţeleg, a spus Anson.
- La final, corneele, plămânul şi ambii rinichi ai lui T.J., toate au fost donate pentru transplant. A avut o shraddha minunată - înmormântare, a explicat Khanduri - şi corpul lui a fost incinerat.
- Familia Narjot nu sunt sikhi? a întrebat Anson, dar imediat şi-a dat seama că T.J. nu avea nici barbă, nici turban.
- Nu, ca şi mine, ei sunt hinduşi, a răspuns Khanduri.
- Dar eu ştiam că hinduşii consideră că donarea organelor este o formă de mutilare a corpului şi că nu acceptă acest lucru, a continuat Anson.
Khanduri nu s-a întors spre Narendra pentru un răspuns.
- Aşa era până nu foarte demult, a început el să explice, dar acum tot mai mulţi hinduşi înţeleg că donarea organelor este foarte importantă pentru mulţi oameni bolnavi şi, prin urmare, este un gest onorabil. Din fericire pentru dumneata şi pentru alţi beneficiari, aceasta a fost şi convingerea familiei Narjot.
Cu traducere, conversaţia a durat ceva mai mult de o oră, timp în care Anson a întrebat de T.J. Narjot - hobby-urile lui, interesele acestuia şi istoria familiei.
- Pare să fi fost un om deosebit, a spus Anson când Narendra terminase de povestit.
- O, da, aşa a fost, a venit traducerea. A fost un om deosebit şi noi îi vom duce dorul pentru totdeauna.
Într-un final, Narendra le-a arătat casa şi copiii, pe care i-au salutat.
În hol Anson a scos din buzunar un plic. Narendra, care şi-a dat imediat seama ce era în plic, a încercat să refuze cu vehemenţă, dar Khanduri a intervenit şi, după o explicaţie lungă, femeia a acceptat să ia banii, s-a ridicat în vârfurile picioarelor şi l-a sărutat pe Anson pe obraz.
- Aveţi grijă de dumneavoastră, doctore Anson, i-a spus ea. Soţul meu trăieşte în dumneata.
- Corpul meu va fi un templu închinat memoriei lui, doamna Narjot, a răspuns el.
- Deci, doctore Joseph, l-a chestionat Khanduri când se duceau spre aeroport, întâlnirea cu văduva binefăcătorului dumneavoastră a fost aşa cum v-ati aşteptat să fie?
- Fac tot posibilul să nu am aşteptări, a spus Anson, dar, cu siguranţă, a fost o experienţă care mi-a deschis ochii. Una pe care nu o voi uita niciodată.
Anson, fără ca Khanduri sau St. Pierre să-l vadă, strângea atât de tare din pumni, încât unghiile aproape că-i intraseră în carne.
La trei dimineaţa, Anson a escaladat fereastra din spatele apartamentului său. Jungla, spălată de ploaie, era aromată şi mistică. Furişându-se pe lângă ziduri, cu capul plecat ca să evite camerele de supraveghere, Anson înainta prin verdeaţa deasă spre drumul de acces la spital. Drumul era patrulat noaptea, dar nu întotdeauna.
Zborul înapoi, cu două legături, a durat aproape o zi.
Anson a fost ajutat de prietenul său de încredere, Grancis Ngale, să aranjeze totul. A făcut un duş, s-a odihnit, s-a îmbrăcat în haine curate de culoare închisă şi a ieşit pe fereastră.
După vreo douăzeci de minute, a ajuns la drumul spre spital, asfaltat de guvern în semn de mulţumire pentru activitatea clinicii. I-a luat câteva secunde să se orienteze şi să-şi dea seama că Ngale trebuia să-l aştepte puţin mai departe, spre sud.
Anson era un om foarte inteligent şi îi plăcea la nebunie să rezolve enigme. Engima pe care o avea acum de dezlegat sfida orice logică. Încă nu ştia că această călătorie în satul Akonolimba avea să fie un pas crucial în rezolvarea ei.
Mulţi, printre care se număra şi Elizabeth St. Pierre, îl considerau mult prea vigilent şi suspicios. Acum, se pare că el nu a fost suficient de paranoic.
Din cauza norilor, drumul neiluminat era foarte întunecat.
- Francis, a spus el nu foarte tare, după ce a dat curba.
- Aici, doctore, a răspuns gardianul. Mai mergeţi un pic în faţă.
Bărbatul masiv, negru ca noaptea, îl aştepta la marginea drumului, sprijinind o bicicletă care cândva i-a aparţinut lui Anson, iar acum aparţinea clinicii şi era folosită de oricine vroia să facă o plimbare. Pentru Anson, aceasta urma să fie prima cursă cu bicicleta în ultimii doi ani, deşi operaţia lui a fost atât de reuşită încât el nu avea nicio reticenţă să o folosească acum.
- Mai ştiţi să mergeţi cu bicicleta? l-a înterbat Ngale.
- Cred că e la fel de uşor ca mersul pe bicicletă.
- Foarte nostim. Eu am uns lanţul şi spiţele, schimbătorul de viteze şi frânele. Dacă veţi cădea, eu nu voi avea nicio vină.
Anson l-a bătut prieteneşte pe umăr şi a început să pedaleze. Ngale a mers lângă el câţiva metri, iar apoi s-a dat la o parte.
- Îi voi transmite primarului salutări din partea ta, i-a strigat Anson peste umăr.
- Eu deja l-am salutat. Platini vă aşteaptă.
Ca de obicei, aromele şi sunetele junglei erau hipnotice şi de două ori Anson a fost nevoit să-şi aducă aminte că trebuie să se uite la drum. Drumul de opt kilometri până la satul Akonolimba, situat pe malul râului Nyong, a durat un pic mai mult de o jumătate de oră.
Drumul de ţară care împărţea satul în două era prea noroios şi ultimele câteva sute de metri Anson i-a făcut pe jos. Căsuţele din sat erau făcute din cărămidă crudă, iar unele, mai sărăcăcioase, erau din chirpici. Satul avea canalizare şi curent electric, linie telefonică, dar foarte puţini locuitori şi le puteau permite şi unii chiar nu le vroiau.
Platini Katjaoha, primarul satului, avea un magazin şi trăia într-una dintre cele mai opulente case - cărămidă şi stucatură, două etaje, parcare, câteva camere şi cisternă. Pe unul dintre ziduri se vedea o antenă parabolica.
Anson a bătut încet la uşă şi primarul i-a deschis desculţ, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi o cămaşa în stil Hawaii, întinsă pe burta sa mare. Zâmbetul îi dezgolea un rând perfect de dinţi albi, aproape fosforescenţi, în comparaţie cu pielea neagră ca abanosul.
- Domnule primar, vă mulţumesc mult că faceţi asta pentru mine, i-a şoptit Anson în franceză.
- Doctore, întotdeuna sunteţi binevenit în casa mea, i-a răspuns Katjaoha, strângându-i mâna şi luându-l într-o îmbrăţişare de urs. Uşa de sus este închisă şi nu vei trezi pe nimeni. Soţia mea doarme ca o vacă, oricum, şi copiii sunt obosiţi de atâta joacă afară. Vă pot oferi un ceai, un vin, orice?
- Doar un telefon.
- Am auzit că operaţia dumitale a fost una reuşită. Suntem foarte fericiţi.
- Vă mulţumesc, prietene. Am un plămân nou.
- De la cineva din India, am auzit.
- De fapt, asta vreau şi eu să aflu. Francis v-a spus că vreau să dau un apel internaţional?
- Pentru tot ce ai făcut pentru oamenii din satul nostru ai putea să suni şi pe lună.
- Vă mulţumesc. Vă rog să-mi scrieţi şi mie numărul dumneavoastră de telefon. Eu aş vrea ca prietenul meu să mă sune aici.
- Nicio problemă.
- Şi s-ar putea să fie nevoie să aştept până mă sună înapoi.
- Nici asta nu e o problemă.
- Platani Katjaoha, sunteţi un om extraordinar.
- Atunci dumneata eşti idolul unor oameni extraordinari. Eu voi fi sus. Cheamă-mă dacă ai nevoie de mine.
Anson i-a mai mulţumit odată, apoi a luat loc într-un scaun uşor de lângă telefon şi a scos din buzunar o foaie de hârtie împăturită.
Între Cameroon şi New Delhi era o diferenţă de cinci ore, aşa că el nu era sigur că Bipin Gupta va putea fi găsit acasă sau la birou. Ştiindu-l bine pe directorul editorial al ziarului Indian Expressy un om extrem de respectat, Anson a cules mai întâi numărul de la birou.
El nu a fost deloc mirat când Gupta a răspuns.
- Salutări din Cameroon, prieten vechi, a spus Anson într-o hindu aproape fluentă.
- Joseph, Joseph, ce surpriză plăcută. Dar, totuşi, ar trebui să mă suni mai des. Accentul tău sud-african devine din ce în ce mai pronunţat.
Cei doi au stat împreună doi ani în perioada facultăţii, în Capetown.
Deşi Gupta vorbea o engleză fluentă, Anson a insistat, din prima zi de cunoştinţă, să vorbească între ei numai în hindu. El era pasionat de limbile străine, le prindea foarte uşor şi, în scurt timp, a adăugat şi limba natală a lui Gupta la lista de limbi vorbite - engleză, africaans, olandeză, franceză, spaniolă şi germană.
În timpul călătoriei în Amritsar el a fost surprins să realizeze că nu i-a spus niciodată lui Elizabeth că vorbea hindi. Iniţial a fost jenat de faptul că Sanjay Khanduri, care stătea alături, îi traducea o limbă pe care o înţelegea perfect, dar s-a şi amuzat.
Amuzamentul lui a durat până în momentul în care Narendra Narjot, sau cine era ea, a întrebat, „Cum vă place jocul meu actoricesc până acum?“, la care Khanduri a răspuns „Răspunde simplu, scurt şi eu mă voi ocupa de restul”.
- Bipin, a început Anson după curtoaziile de început, aş vrea să afli două chestiuni pentru mine. Dacă este posibil, eu voi aştepta aici răspunsul tău. În primul rând, verifică numele T.J. Narjot, adresă Sultan Road, Amritsar. Are vreo patruzeci de ani. Se pare că a murit la Spitalul Central în săptămâna 18 iulie.
- Şi a doua chestiune?
- În acea perioadă, în acest spital şi multe altele din Amritsar a fost o epidemie, un virus numit Serratia marcescens. Vreau să ştiu dacă această epidiemie a avut loc în realitate.
Jurnalistul l-a rugat să-i spună pe litere denumirea virusului şi după aceea a spus:
- Să ştii că este mai greu să afli dacă persoana nu există şi dacă un eveniment nu a avut loc, decât ar fi existat.
- Eu ştiu că prietenul meu Bipin Gupta poate face orice.
- Dă-mi un număr de telefon la care pot să te găsesc, a spus Gupta, şi o oră.
CAPITOLUL 28
Dacă scapă de dezastru, vor fi cei mai buni pentru acesta.
PLATON, Republica, Cartea a V-a
Mercedesul negru al lui Rodrigo Vargas era o maşină puternică, cu patru uşi, care mirosea puternic a tutun.
Rănită la coapsă şi luptându-se din greu să respire, Natalie a mers pe drum vreun kilometru până a reuşit să găsească o potecă care intra în desişul pădurii. După ce s-a asigurat că maşina nu se vede din drum, s-a dus la Jeep de vreo patru ori şi a cărat echipamentul până sus, unde se afla Mercedesul. Până a reuşit să mute cortul, rucsacul, apa şi mâncarea, era aproape seară.
În tot acest timp nicio maşină nu trecuse pe acolo.
Fără să ştie la ce distanţă se află Dom Angelo, a hotărât să pornească, oricât de încet, la drum. În jumătate de oră, a început să meargă la vale şi să se afunde în pădure. Pe indicatorul prins cu cuie de un copac aflat la o răscruce scria DA 2 kilometri. După ce a parcurs un kilometru, a găsit o potecă care intra în pădure. A luat-o pe acolo cu Mercedesul, până când maşina nu se mai vedea de copaci şi tufişuri. A pus pe spatele maşinii crengi de copaci, ca să o mascheze bine şi a ascuns cheia sub roata din faţă dreapta.
Pe drum, Natalie inventase o povestire cum că este un cercetător naturalist din America, aflată în expediţie în pădurea tropicală şi a venit să caute o rudă care lucra ca asistentă medicală în Dom Angelo. Referitor la starea ei, se gândea să spună că s-a răsturnat cu maşină când drumul s-a îngustat.
Rucsacul, care avea şi cortul prins de el, era mai greu decât se aşteptase, dar mai puţine bagaje ar fi trezit suspiciuni.
Durerea de pe coapsă era mare, dar tolerabilă şi îi amintea în permanenţă că existenţa ei era o ameninţare pentru un grup sau o persoană anume. Trebuia să lupte.
La început de seară pădurea era magnifică - aer bogat în oxigen şi un amestec de mii de arome. Pe drum, se gândea care ar fi explicaţia legăturii între ea şi o persoană de aici.
Drumul mergea uşor la vale înainte să o ia spre dreapta. Apoi, pădurea deasă s-a desfăcut ca o cortină şi drumul a coborât veritiginos. În faţă şi mai jos, ascuns într-o vale amplă, se vedea un sat care părea să fie Dom Angelo.
Natalie s-a aşezat lângă un palmier şi a studiat priveliştea.
Casele sărăcăcioase erau aliniate pe marginea unei reţele de drumuri nepavate. Materialul de construcţie principal era lutul. În partea stângă, probabil, spre nord, se vedea o intrare în mină, sau cel puţin aşa arăta, săpată în baza unui munte care străjuia valea. Natalie a fost surpinsă să remarce că în tot satul se vedeau stâlpi cu fire de curent electric.
Copiii se jucau în stradă. Natalie a estimat că satul avea o poulaţie de 200, poate 250 de locuitori. La vreo sută de metri mai în spate de intrarea în mină se vedea o cascadă îngustă, probabil de vreo şase metri înălţime, care cădea într-un bazin mic, care se vărsa într-un râuşor rapid care curgea de-a lungul satului. Natalie se întreba dacă nu cumva apa acestui râu se vărsa peste cadavrul lui Rodrigo Vargas.
Copiii se bălăceau în micul bazin, iar mai jos câţiva adulţi spălau nisipul în căutare de pietre preţioase sau aur.
„Idilic, s-a gândit Natalie, pitoresc şi absolut liniştit“.
Şi, totuşi, ea fusese mutilată şi o altă femeie omorâtă din cauza acestui loc.
Oftând de durere, s-a ridicat în picioare şi a început să coboare spre bazin. Primii care au întâmpinat-o au fost puii, urmaţi de doi căţei cafenii. Apoi trei localnice. Cea mai înaltă dintre ele avea mai puţin de 1,50 metri. Femeile i-au zâmbit şi au salutat-o, fără pic de suspiciune.
- Boa noite, le-a spus Natalie. Bună seara.
- Boa noite, au răspuns ele cu zâmbete largi.
Natalie mergea agale pe străduţele aglomerate şi s-a oprit la un mic magazin pentru a cumpăra nişte carne ambalată, băutură de ghimbir şi un soi de pepene galben mic.
Proprietara, indiancă şi ea, a dat din cap negativ când a fost întrebată de Dora Cabral. Alţi câţiva locuitori ai satului au dat acelaşi răspuns, inclusiv doi mineri care tocmai îşi încheiaseră ziua de muncă în mină.
Altitudinea şi oboseala începeau să-şi spună cuvântul.
Natalie s-a gândit că este momentul să caute un loc în pădure unde să-şi pună cortul pe noapte şi exact atunci a văzut o capelă - ziduri din lut alb, cu ţiglă roşie pc acoperiş, vărful pătrăţos, încununat cu o cruce de aproximativ un metru şi jumătate. Fâşiile de pânză care acopereau partea de sus a pereţilor şi uşa erau ridicate şi legate şi prin ele se vedeau câteva rânduri de scaune.
Altarul, fără niciun fel de decoraţiune, avea un crucifix frumos din ceramică prins de peretele din spate.
Deşi Natalie se simţea copleşită de imensitatea universului, admira minunile naturii şi încerca să-i respecte şi să-i iubească pe cei din jur, niciodată nu se considerase o persoană religioasă.
Acum, intrând şi luând loc în această construcţie simplă, simţea o linişte interioară profundă.
În ciuda încercărilor de a se relaxa, oroarea atacului lui Vargas, moartea lui violentă, şi enigma Dorei Cabral, nu-i dădeau pace. A stat în capelă vreun sfert de oră când un bărbat s-a apropiat din spate şi i-a vorbit în portugheză.
- Bine aţi venit în biserica noastră.
Vocea gravă şi joasă avea un efect liniştitor. Chiar şi până să se întoarcă spre el, Natalie a simţit mirosul cunoscut de ţigară.
În spatele ei stătea un preot îmbrăcat într-o rasă neagră, simplă, murdară de noroi, cu guler alb şi sandale. Avea vreo cincizeci de ani, era uscăţiv, cu păr închis la culoare şi tuns scurt, o barbă grizonată, de o zi sau două, şi ochi de un albastru electric. La gât, pe un lanţ gros, avea suspendată o cruce mare din argint.
- Este un loc foarte frumos, a răspuns ea.
- Sunteţi din America? a întrebat preotul într-o engleză perfectă - cel puţin la fel de perfectă ca a unui american născut în Brooklyn sau Bronx.
- Boston, a spus ea în engleză şi întinzându-i mâna, Natalie Reyes.
- Reyes. Deci sunteţi braziliancă de origine?
- Mama mea este din Capul Verde.
- Eu sunt părintele Francisco Nunes - Frank Nunes din Brooklyn.
Natalie i-a zâmbit, iar bărbatul s-a aşezat chiar în faţa ei.
Prezenţa lui magnetică a atras-o imediat, dar simţea şi o aură de melancolie care, probabil, avea o legătură cu motivul plecării din New York.
- Ce parohie aveţi! a spus ea.
- De fapt, sunt preot pentru câteva sate din pădurea tropicală, dar sediul meu central este aici. Puteţi să-i spuneţi un fel de penitenţă, dacă vreţi.
Natalie a respins propunerea tacită de a continua acest subiect. Părintele Francisco părea dornic să vorbească.
- Şi cum se numeşte satul?
- Dom Angelo, o comunitate de mineri - smaralde, în mare parte, dar şi turmalină verde, topaz, opal, chihlimbar şi ceva safire. Am devenit şi eu expert în evaluarea clarităţii acestor pietre. Şi dumneata?
- Sunt studentă, mi-am luat o vacanţă pentru a-mi reorganiza priorităţile şi a călători prin pădurea tropicală, cât mai este.
- Aici cred că ai dreptate.
- Am remarcat că majoritatea locuitorilor sunt indieni.
Preotul a râs.
- Majoritatea locuitorilor sunt aborigeni, a spus el, dar avem şi oameni care adoră anonimitatea unui loc precum ăsta, unde toate tranzacţiile se fac cu bani cash şi oamenii au doar nume de familie, dacă aşa preferă.
- Proprietarii minei sunt indienii?
Preotul a râs din nou ironic.
- Aceşti oameni săraci şi puri nu au aproape nimic, a răspuns el, şi cred că e mai bine aşa. Pietrele preţioase pe care le extrag sunt scumpe, iar în Brazilia, tot ce implică profit, trebuie să aibă o legătură cu Poliţia Militară. Ei sunt proprietarii minei - mai bine zis un mic grup din poliţie. Ei sunt un fel de şerifi, ca în Vestul Sălbatic.
Lui Natalie i s-au prins obrajii când şi-a adus aminte de faţa hidoasă a lui Rodrigo Vargas când s-a ridicat murdar şi însângerat din noroi pentru a o ataca. Fără să vrea, a tresărit.
- Eu... am un alt motiv pentru care am căutat acest sat, a spus ea după un timp. O rudă de-a mea, o femeie pe nume Dora Cabral, originară din Rio, i-a scris mamei mele că lucrează aici ca soră medicală. Credeţi că e posibil să o găsesc?
- Cred că e posibil, a răspuns părintele Francisco. Avem un spital, destul de aproape, iar acolo sunt angajate asistente medicale din Rio. Deşi eu cunosc câteva dintre ele, nu am auzit de acest nume. Dar voi întreba prin sat.
- Am întrebat câţiva localnici, dar nu am avut noroc. Este greu de crezut că aveţi un spital aici.
- Şi încă unul foarte modern. Efectuează intervenţii chirurgicale complicate, dar niciodată nu am ştiut exact ce tip de operaţii.
- Fascinant. Şi oamenii din parohia dumneavoastră primesc îngrijiri medicale acolo?
- Nu. Intervenţiile chirurgicale sunt efectuate de doctori şi personal medical adus din Rio şi numai pentru anumiţi oameni. Dacă vreunul dintre locuitorii noştri are nevoie de spitalizare, avem dreptul de a folosi una dintre ambulanţe.
- Cine conduce spitalul?
- Aceiaşi oameni care conduc şi Dom Angelo.
- Poliţia Militară?
- În mare parte. Când au nevoie de ajutor, angajează localnici care le fac mâncare şi menaj şi uneori chiar ajută la operaţii. O dată la o săptămână sau două, o sală a spitalului este deschisă pentru localnicii din satele din zonă, care pot fi consultaţi sau trataţi de doctori.
- Ce frumos din partea lor.
- Totul se rezumă la control. Sătenii primesc îngrijirea medicală pe care nu o pot primi nicăieri în altă parte. Sunt recunoscători şi se gândesc de două ori înainte de a ascunde o piatră pentru ei. E mai bine să nu încerci să faci asta. Poliţia are o reţea de spioni şi informatori şi face dreptate foarte repede şi brutal. Dacă aţi vorbit cu câţiva dintre localnici, sunt sigur că ofiţerul de serviciu, care are biroul în incinta spitalului, este deja informat despre prezenţa dumitale aici.
- Dacă este aşa, în curând vor afla că sunt în trecere.
Părintele Francisco a scos dintr-un pachet mototolit o ţigară, a aprins-o şi a tras un fum.
- Am hotărât că am multe vicii pentru care am căutat penitenţă aici, a spus el. Mi-am păstrat dreptul de a mă bucura de astea.
- Este dreptul dumitale.
Preotul a ridicat rucsacul lui Natalie şi şi l-a pus în spate.
- Veniţi cu mine, vă arăt casa în care puteţi sta, un loc ascuns cu vedere spre sat unde vă puteţi întinde cortul.
- Este foarte drăguţ din partea dumitale, părinte. Mă gândesc dacă pot să merg la spital. Am căzut într-o prăpastie astăzi şi m-am lovit la şold.
- Pot să vă curăţ şi să vă bandajez rănile şi leziunile şi mâine ne putem interesa la spital, dar nu pot să vă garantez că veţi primi tratament.
- Vă mulţumesc, sunteţi tare amabil. Spuneţi-mi, unde se află spitalul?
- Un kilometru spre sud. Nu mai mult. Sunt sigur că dacă nu au în program vreo intervenţie, doctorul Santoro va fi bucuros să vă ajute.
Natalie a simţit cum sângele i-a îngheţat în vene.
- Cum aţi spus că se numeşte? a întrebat ea, încercând disperată să pară indiferentă.
- Doctorul Santoro, a răspuns părintele Francisco. Doctorul Xavier Santoro.
CAPITOLUL 29
Vei vedea curând dacă un bărbat este drept si bun, sau necioplit și nesociabil; acestea sunt semnele care disting încă din tinerețe spiritul filosofic de cel nefilosofic.
PLATON, Republica, Cartea a VI-a
Noaptea s-a lăsat peste dealurile abrupte şi copacii înalţi destul de repede. Mica palmă de pământ cu iarbă la care părintele Francisco a condus-o pe Natalie se afla mai sus de pârâu, nu departe de cascadă.
Natalie a respins politicos propunerea lui de a o ajuta cu punerea cortului de teamă ca el să nu se întrebe de ce cortul era nou. A doua zi, dacă se simţea în siguranţă în prezenţa lui, avea să-i spună adevărul legat de venirea ei în Dom Angelo.
Până atunci, încercase scoată de la el cât mai multe informaţii referitoare la doctorul Xavier Santoro. Dar nu aflase mai nimic. Francisco presupunea că, la fel ca majoritatea oamenilor veniţi aici, Santoro avea un trecut pe care îl dorea uitat. În urmă cu opt ani, când părintele Francisco venise în Dom Angelo, spitalul şi aeroportul erau deja acolo, la fel şi Santoro.
- Este un om bun, a spus el, căruia chiar îi pasă de oamenii din aceste păduri.
„Dacă asta e aşa, îi venea să ţipe lui Natalie, de ce mi-a scos plămânul?”
Asamblarea unui cort de ultimă generaţie pe întuneric era dificilă şi puţin comică. Într-un final, udă de transpiraţie şi îmbibată cu soluţie antiţânţari, a reuşit să-l monteze şi s-a aşezat în faţa noii case, gândindu-se cât de detaşată se simţea, având în vedere că în urmă cu câteva ore omorâse un om.
După spusele părintelui, grupul de poliţişti care controla mina şi centrul medical era constituit din patru oameni, cel puţin unul fiind prezent la spital non-stop. Finanţaseră biserica şi-i plăteau salariul mizer, cel puţin aşa bănuia el, datorită faptului că era un expert în pietre preţioase şi preot.
Natalie hotărâse că a doua zi avea să-i dea vestea că numărul conducătorilor din Poliţia Militară se redusese cu 25 de procente. Acum voia să stea liniştită şi să se minuneze cum ajunsese din aleile din favelas de la marginea oraşului Rio la un spital din mijlocul pădurii tropicale.
Din micul loc de tabără avea o privelişte splendidă spre cascadă, bazin şi satul de mai jos. Dar se mai vedea ceva.
Spre sud, într-o vale umbrită de copaci, preotul i-a arătat o mulţume de beculeţe aprinse.
Spitalul.
- Acolo vom merge mâine şi vom vedea ce se poate face pentru şoldul tău, a spus Francisco. Cred că doctorul Santoro va putea să te ajute.
„Să sperăm“, s-a gândit Natalie cu disperare.
Aproape de ora unsprezece noaptea, cachaca, lichiorul din trestie de zahăr a început să-şi facă efectul şi Natalie s-a strecurat în interiorul comod al cortului. Şi-a pus în sacul de dormit pistolul lui Vargas şi s-a lăsat furată de somn, sperând că a doua zi, imaginea lui Xavier Santoro, să fie doar o amintire. După câteva minute, lângă cort, a auzit nişte foşnete slabe.
Fără niciun zgomot, a scos pistolul, şi-a ţinut respiraţia şi a ascultat.
Nimic.
Mirată cât de liniştită era, a ţintit pistolul spre locul de unde se auzea foşnetul.
- Te aud şi am un pistol, a spus ea în portugheză. Pleacă înainte să împuşc.
- Nu trebuie să faci asta, s-a auzit vocea unui bărbat. Dacă te voiam, erai demult moartă. Asta e meseria mea.
- Cine eşti şi ce vrei de la mine?
- Mă numesc Luis Fernandes. Dora Cabral este sora mea.
Cu pistolul lui Vargas într-o mână şi o lanternă puternică în alta, Natalie a ieşit din cort. Luis Fernandes stătea aşezat în faţa cortului, cu picioarele încrucişate şi cu palmele în sus ca ea să vadă că nu este înarmat. Era bine făcut, cu trăsături de indian, dar mai înalt, mult mai înalt decât restul bărbaţilor pe care îi văzuse în sat. Ochiul lui stâng era acoperit de o fâşie de material neagră, fixată cu elastic.
Per total, arăta destul de înfricoşător.
- Vă rog să vorbiţi mai rar, i-a spus ea, lăsând deoparte pistolul şi lanterna. Portugheza mea nu este prea grozavă.
- De fapt, vorbiţi destul de bine. Suneţi din Lisabona?
- Nu, sunt din statul Massachusetts, Statele Unite, dar familia mea este originară din Capul Verde. Sunteţi asasin profesionist?
- Fac ceea ce trebuie să fac şi uneori sunt plătit pentru asta. Sora mea lucrează ca asistentă medicală în spitalul Santa Teresa din Rio. Pe această Dora Cabral o căutaţi?
Câteva secunde Natalie a studiat faţa subţire a omului.
Putea avea de la treizeci la cincizeci de ani, dar bănuia, totuşi, că nu are mult peste treizeci. Era proaspăt ras, cu favoriţii mai jos de urechi şi, probabil, fusese un bărbat frumos până când greutăţile vieţii îşi lăsaseră urmele pe chipul lui.
Acum arăta dur. Natalie a simţit că trebuie să fie sinceră cu el.
- Îmi pare rău, dar am veşti triste pentru dumneata, a spus ea într-un final.
Era timpul să împărtăşească povestea ei cu cineva. A doua zi, probabil, avea să-i spună totul părintelui Francisco, ca un fel de confesiune. Acum trebuia să vorbească cu acest bărbat care, simţea ea, nu era o ameninţare.
Luis a ascultat-o atent pe măsură ce i-a povestit despre cele două călătorii în Brazilia şi despre evenimentele teribile care s-au întâmplat din momentul în care fusese abordată de sora lui pe o stradă aglomerată din Rio. El părea calm, aproape detaşat, dar chiar şi prin întuneric Natalie a văzut că ţinea bărbia ridicată sus şi strângea din buze.
- Chiar dacă nu vă vine să credeţi, am fost învăţător cândva, a spus el când Natalie terminase relatarea. Predam muzica. Apoi, într-o noapte, cu vreo zece sau unsprezece ani în urmă, am sărit în apărarea tatălui unui elev, care era bătut crunt de poliţie. În timpul bătăii, unul dintre poliţişti a căzut, s-a lovit cu capul de asfalt şi a murit. După câţiva ani cât am fugit, am stat ascuns şi, da, am omorât, am ajuns în acest loc. Chiar dacă spitalul şi satul sunt conduse de poliţie, aici nu se pun întrebări.
- Înţeleg, a răspuns ea.
- Acum sunt şeful securităţii la spital. Aduc oameni din sat când se fac operaţii. Am aflat câţi bani se plătesc şi am vorbit cu sora mea să vină aici să lucreze cu doctorul Santoro. A fost aici doar de două ori şi după aceea nu a mai vrut să vină. Nciodată nu mi-a spus de ce.
- Poate că în spital se întâmplau nişte lucruri care au deranjat-o. Când a venit aici pentru ultima dată?
- Cu două luni în urmă, poate mai puţin de atât. Sunteţi sigură că Vargas a lichidat-o şi că l-aţi omorât?
- Sunt sigură. Ăsta este pistolul lui.
Luis a luat pistolul, l-a cântărit în mână şi l-a analizat atent.
- Da, este pistolul lui Vargas, a spus el. Era un dur, fără pic de respect pentru alţii, mai ales pentru cei cu un statut inferior lui.
- Sora ta era foarte speriată de el.
- Nu este uşor să pleci din acest spital - chiar imposibil. Îţi rămân dator pentru faptul că i-ai răzbunat moartea.
- Bănuiesc că sora ta a fost omorâtă pentru că a încercat să mă ajute. Stia ce mi-au făcut în acest spital. Acum trebuie să aflu dacă am fost adusă aici şi ce mi s-a întâmplat.
Luis s-a gândit un moment.
- Noi jurăm să păstrăm secretele acestui spital. Oamenii din sat depind de el.
- Părintele Francisco mi-a spus că mina este destul de profitabilă şi că ar putea susţine satul.
- Poate, a spus Luis, el ar trebui şă ştie mai bine decât mine.
- Spune-mi, Luis. Tu ştii ce fac ei acolo, nu?
Asasinul şi-a coborât privirea în pământ. Natalie înţelegea la ce se gândeşte bărbatul. Aceşti oameni cereau loialitate şi nu acordau o a doua şansă. Dacă el se întorcea împotriva lor şi dacă ei aflau că el nu a păstrat secretele, nu mai avea cale de întoarcere.
- Fac transplanturi, a spus el încet, transplant de organe.
De multe ori donatorii nu supravieţuiesc. În aceste cazuri noi ne ocupăm de îngroparea sacilor cu cadavre.
- Dar eu... eu am fost împuşcată, a spus Natalie nedumerită. Cum au putut să facă transplant cu plămânul meu dacă era distrus?
- Nu ştiu. Eu nu văd pacienţii prea des - mă rog, atunci când sunt vii.
- Luis, sunt sigură că rişti foarte mult spunându-mi toate lucrurile astea. Să ştii că-ţi sunt foarte recunoscătoare. Ai o familie aici?
- Doar o femeie, Rosa. Este singura persoana din Dom Angelo care este mai dură decât mine. O cunoaşte - a cunoscut-o - pe sora mea şi va fi foarte tristă când va afla că a fost omorâtă. Niciodată nu l-a plăcut şi nu a avut încredere în Rodrigo Vargas. Va dori să te ajute, cum poate. Să ştii că zilele astea se va întâmpla ceva în spital. Mi s-a cerut să adun un grup de opt gardieni, două ture de patru oameni, care să păzească spitalul începând de mâine dimineaţă.
- În acest caz, a întrebat Natalie, crezi că aş putea să intru în spital în noaptea asta?
Luis Fernandes s-a gândit câteva secunde.
- Cred că da.
CAPITOLUL 30
Ceasul plecării a sosit si ne vom urma fiecare drumurile - eu, pe-al morţii, voi, pe-al vieţii. Care este mai bun, numai zeii stiu.
PLATON, Apologia
- Poţi să iei cu tine lanterna, a spus Luis, dar nu o aprinde până nu-ţi spun eu. Din câte ştiu, la ora asta în spital se află numai doctorul Xavier Santoro şi Oscar Barbarosa, unul dintre poliţişti. Daca e o noapte obişnuită, ambii vor fi cu femeile lor.
- Voi face tot ce spui.
Noaptea era fără lună, iar pădurea întunecată era plină de zgomote. Iniţial, chiar dacă poteca nu se vedea şi Luis avea un singur ochi, bărbatul se mişca prin desişul pădurii cu agilitatea unui jaguar. La început, Natalie a putut ţine pasul, dar mai târziu, din cauza altitudinii şi a durerii din şold, a trebui să-l roage să meargă mai încet. El a încetinit fără nicio întrebare. Avea un pistol şi un cuţit lung, ascuns la glezna piciorului drept.
Au mers spre sud, apoi spre vest şi apoi din nou spre sud, pe un teren care cobora. Aerul era răcoros şi incredibil de curat. „Ce ironie, să pierzi un plămân într-un loc ca ăsta“, s-a gândit Natalie.
Puţin după miezul nopţii, au urcat cea mai abruptă porţiune de drum de până atunci. Ajunşi sus, Natalie respira foarte greu, iar Luis a adus degetul la buze şi arătându-i ceva în faţă. Sub ei, mult mai aproape decât credea ea, se vedea spitalul, scăldat în lumina a şase felinare prinse pe stâlpi înalţi. Clădirea avea un singur etaj, din lut, de un alb imaculat, şi se întindea pe un platou înconjurat cu gard de sârmă ghimpată. În dreapta se vedea o aripă mai lungă.
- După cum vezi, clădirea este în formă de litera L. Nu peste tot este tras gard de sârmă ghimpată, a spus Luis. Acum trebuie să-ţi pun o înterbare foarte importantă. Cât de mult îţi doreşti să intri acolo?
- Asta depinde de cât timp am la dispoziţie din momentul în care am intrat.
- Douăzeci de minute. Nu mai mult. Poate chiar mai puţin. Cam optsprezece.
Spitalul nu era mic. Numai zidul dinspre ei avea vreo zece ferestre.
- Câte saloane de operaţie are spitalul, Luis? Te rog să vorbeşti mai rar.
- Două. Chiar pe mijloc. Vezi geamurile de pe holul lung care uneşte toate camerele? La al treilea geam de pe dreapta, mai sunt două saloane medicale. Cred că alea sunt saloanele de recuperare, pentru cei care au fost operaţi. Următoarele, chiar unde începe aripa, sunt sala de mese şi bucătăria, iar în spatele lor, sunt două saloane clinice şi camerele personalului medical - probabil zece în total, dar nu sunt sigur. În sufragerie sunt câteva fotolii şi câteva canapele, destinate familiilor care aşteaptă rezultatele operaţiei.
- Şi în celălalt capăt, după sălile de operaţie?
- Biroul doctorului Santoro şi cabinetele altor chirurgi care vin în spital.
- Ştii dacă acele birouri sunt încuiate?
- Nu ştiu. Când sunt pe-acolo sunt întotdeauna deschise, dar, de obicei, acolo sunt numai doctori.
- Atât?
- Cred că da. Nu, stai, mai este o încăpere, ultima din stânga. Este o sală mare, cam cât sălile de operaţie, plină cu echipament electronic. În mijlocul sălii se află un fotoliu - unul complicat, cum au dentiştii. Şi multe monitoare, pe perete. Am fost acolo doar o dată sau poate de două ori. Lor nu le place ca eu sau oamenii mei să intrăm în spital. Intrăm, de obicei, doar când sunt probleme. Nu au uniforme pentru noi şi nu suntem curaţi.
Natalie studia construcţia, încerca să vadă prin geamuri, imaginându-şi cum, în douăzeci de minute sau chiar mai puţin, trebuia să treacă peste tot şi să găsească informaţii despre trecerea ei pe acolo. A doua zi aveau să fie oameni acolo. Poate până atunci doctorul Santoro sau Poliţia Militară aveau să fie informaţi de cineva din sat că venise o femeie care întrebase de Dora Cabral. Dacă aştepta, putea fi prea târziu.
- Mă întrebai cât de mult vreau să intru acolo.
- Da?
- Sunt în stare să risc totul.
- Totul înseamnă şi viaţa ta? Pentru că Oscar Barbosa este un om puternic, un porc, care are mai mult muşchi decât creier şi este obsedat de puterea pe care o are.
Natalie se gândea ce ar fi făcut până la urmă dacă nu ar fi fost acel apel telefonic de la compania de asigurări legat de spitalul Santa Teresa.
Atunci i se păruse, la fel ca şi acum, că nu se mai putea aştepta la prea multe lucruri în viaţă - poate doar la răspunsuri.
- Cum ţi-am spus, sunt în stare să risc totul.
- Eşti o femeie curajoasă, Senhorita Natalie, dar ştiam asta deja. În spatele spitalului, nu departe de dormitoare şi sufragerie, este o piscină. Lângă piscină vei vedea un şopron din metal. Pe podea, în şopron vei găsi o uşă metalică acoperită cu o rogojină. Tunelul a fost construit pentru evacuări urgente spre pistă. Nu sunt sigur de ce. Când vei urca scările de la celălat capăt vei ieşi într-o debara din bucătărie. Ai înţeles?
- Da.
- Partea din spate a spitalului, unde vei intra, este supravegheată de dispozitive electrice. Mă ocup eu de diversiune - voi trage în centrul de comandă. O singură împuşcătură. Când vei auzi focul şi, imediat, alarma care se va declanşa, atunci porneşti. Barbosa şi Santoro s-ar putea să fie în camerele lor cu femei sau poate deja le-au trimis înapoi în sat, dar nu contează. Femeile stau în dormitoarele lor, orice s-ar întâmpla, iar bărbaţii pleacă să investigheze. Douăzeci de minute e timpul maxim pe care ţi-l pot acorda, ţinându-i ocupaţi. Vei ieşi la fel cum ai intrat. Centrul de control va fi deteriorat destul de mult ca să fie reparat pe loc, aşa că dispozitivele electronice nu vor mai fi o problemă. Aşteaptă la vreo zece metri de piscină până auzi focul meu. Ne vom reîntâlni exact în acest loc. Crezi că-l vei putea găsi?
- Cred că da.
- Eu te aştept aici. Dă o tură în jurul spitalului acum.
- Îţi mulţumesc, Luis. Îţi mulţumesc că faci asta pentru mine.
- Fac asta pentru sora mea.
După cum fusese instruită, Natalie a mers spre partea de est a clinicii. Pădurea era atât de deasă, încât uneori nu mai vedea luminile din curtea spitalului. Într-un final, a văzut piscina - un dreptunghi mic, întunecat, înconjurat de o porţiune pavată cu ciment, un soi de terasă, aflată la vreo douăzeci de metri de spital. Lumina din câteva geamuri ale spitalului se revărsa în curtea largă. Şopronul din metal pomenit de Luis era exact acolo unde spusese el.
„Sunt în stare să risc totul”.
Această declaraţie îndrăzneaţă îi răsuna în minte în timp ce stătea ghemuită, în genunchi, la vreo zece metri de şopron.
Dacă era prinsă, avea să moară. Nimeni nu putea fi mai sigur decât acest lucru. Dar oare era vreo diferenţă? Orice ar fi fost, avea să trăiască un handicap teribil, probabil din cauza tiparului ei de antigeni şi a punctajului de alocare pulmonară redus sau ptoate din cauza medicamentelor puternice care trebuiau să reducă gradul de respingere a unui plămân care, de la bun început, nu se potrivea prea bine cu organismul ei.
Natalie ar fi schimbat, cu bucurie, locurile cu Odiseu care urma să-i înfrunte pe monştrii Scylla şi Caribda.
„Sunt în stare să risc totul”.
Oare simţea asta cu adevărat? Oare chiar nu îi păsa că viaţa ei era în pericol?
Înainte de a găsi un răspuns, Natalie a auzit împuşcătura trasă de Luis şi, peste doar câteva secunde, s-a declanşat alarmă. Fără nicio ezitare, a dat drumul cronometrului, a alergat rapid spre şopron, s-a strecurat în interior şi s-a lăsat într-un genunchi, respirând greu. În câteva secunde alarma s-a oprit.
A găsit uşa de metal acoperită cu o rogojină şi a deschis-o. Opt trepte coborau spre o podea din beton care ducea spre spital - probabil vreo treizeci de metri, a estimat ea.
A mers până în capătul tunelului cu lanterna în mână, a urcat treptele si a împins uşa, încercând să-şi păstreze echilibrul. Spera că Santoro şi Barbosa părăsiseră spitalul şi, înarmaţi, scrutau curtea spitalului şi pădurea din apropiere.
Aroma grea de mirodenii şi mâncare i-au dovedit că Luis nu se înşelase când îi spusese că va ieşi în bucătărie. A stins lanterna şi a urcat într-un spaţiu de patru pe patru metri, plin până sus cu provizii de mâncare şi iluminat slab prin gemul mic de sticlă al uşii de la intrare. Natalie a închis uşa de metal, a acoperit-o înapoi cu o rogojină şi s-a strecurat spre sufragerie si salon.
Cele două încăperi erau foarte aerisite şi confortabile şi aveau cam douăzeci şi cinci de locuri, plus zece din salon. Lumina difuză venea dinspre holul care ducea în spital. Când a ajuns la intrarea pe hol, s-a oprit şi a ascultat atent, după care a pornit mai departe.
Din cele spuse de Luis, nu avea nici un rost să verifice micile saloane de examinare din dreapta, aşa că a pornit spre holul principal.
Cele două saloane de recuperare identice erau mici, dar echipate după ultimele standarde, cu monitoare pe perete şi dispozitive de perfuzie electronice. A fost suficient să vadă crucifixul de deasupra uşii din primul salon şi ceasul de pe peretele din dreapta şi şi-a dat seama că a mai fusese aici.
Asta era Santa Teresa. În ambele saloane nu existau dulapuri cu dosare, dar nici nu se aşteptase să le găsească acolo.
„Patru minute“.
Prima sală de operaţii era foarte mare şi incredibil de bine echipată, cu un dispozitiv de bypass cardiopulmonar şi un microscop pentru operaţii foarte sofisticat.
Între această sală şi a doua se afla sala de pregătiri pentru chirurgi şi personalul medical. În a doua sala de operaţii nu exista o maşină pentru bypass şi echipamentul era mai puţin sofisticat. Natalie era sigură că pulmonectomia la care fusese supusă avusese loc aici. Toate întrebările i se învârteau în minte.
Cum ajunsese din Rio aici? De ce îi scoseseră plămânul deteriorat şi nu pe cel sănătos? Şi, probabil cea mai grea întrebare, de ce rămăsese în viaţă?
„Şapte minute“.
Uşile solide spre cele două birouri din stânga sălii de operaţie numărul doi erau încuiate. Una dintre uşi avea o placă de bronz pe care scria DR. XAVIER SANTORO, iar pe cealaltă DEPARTAMENTO DA CIRURGIA - secţia de chirurgie.
Natalie nu ştia ce să creadă. Mai avea unsprezece minute, treisprezece minute cel mult, iar dosarele pe care le căuta ea, dacă existau, se aflau, cu siguranţă, în spatele acestor uşi încuiate.
Oare merita să spargă una din ele?
A ezitat, conştientă că timpul se scurgea. Într-un final, s-a îndreptat spre ultima uşă de pe hol - camera cu dispozitivele electronice, după cum o descrisese Luis. Şi această uşă era încuiată. Pe plăcuţă scria DR. D. CHO.
„Zece minute”.
Aşteptându-se la ce era mai rău şi pregătită să o ia la fugă, a forţat clanţa. Uşa s-a deschis. A intrat, a închis uşa în urma ei şi a aprins lanterna, încăperea nu avea geamuri şi a căutat întrerupătorul pentru a aprinde lumina. O lumină fluorescentă a umplut camera şi Natalie şi-a dat seama că a mai fusese aici - de mai multe ori.
Monitoare, dispozitive, aparate şi microfoane peste tot. Pe un perete era un dulap cu medicamente. În centrul camerei se afla, după cum îi spusese Luis, un fotoliu din piele moale, cu mai multe segmente ajustabile. Lângă unul din braţele fotoliului se vedea o cască dintr-un fel de metal, de care era fixat un vizor dintr-un material plastic închis la culoare. De tavan erau suspendate cabluri care erau conectate la cască şi la vizor.
Natalie şi-a imaginat că fusese transferată din salon în acest fotoliu. De fapt, şi-a adus aminte cum îi puseseră casca pe cap şi coborâseră vizorul.
Realitate virtuală. Natalie era sigură de asta. În această cameră erau create şi implantate situaţii şi amintiri care, de fapt, nu avuseseră loc.
Având în vedere că cicatricea, radiografiile şi funcţiile pulmonare diminuate erau reale, însemna că scenariul legat de operaţia ei fusese creat de cineva.
„Paisprezece minute”.
Natalie s-a apropiat de biroul plin cu dosare, foi de hârtie şi scrisori, toate adresate doctorului Donald M. Cho, la o cutie poştală din Rio sau la una din New York. A ales câteva care arătau mai interesant, le-a mototolit şi le-a băgat în buzunar.
Exact în acel moment, una dintre scrisorile de pe birou i-a atras atenţia. Era un fax adresat lui Cho, scris în engleză, de la un anume Cedric Zhang, Ph.D., psihofarmacolog specializat în implanturi video şi audio.
Şocată, blocată, în ciuda secundelor care se scurgeau fără încetare, Natalie a citit faxul.
„Stimate domnule doctor Cho,
Am fost plăcut impresionat de modul în care aţi adaptat metodele mele de implant de scene virtuale în mintea pacienţilor dumneavoastră. Din câte aţi putut vedea, potenţialul teoriilor şi a echipamentului meu este nelimitat.
Noi suntem, în mod clar, genii, eu şi dumneata, şi avem în posesie o tehnică care ar putea schimba lumea. După o perioadă scurtă de tratament, pacienţii pot fi programaţi să depună mărturii că au făcut sau au văzut ce vrem noi.
Agenţii şi soldaţii pot ceda torturii şi pot divulga informaţii implantate pe care le cred a fi adevărate. Modificările pe care le-aţi făcut şi testat, în special, introducerea electrozilor care produc senzaţii de durere, căldură sau frig, sunt geniale.
Aş sugera să ne întâlnim, cât de curând posibil, după ce vă întoarceţi la New York.
Cu cea mai înaltă consideraţie,
Cedric Zhang, Ph.D.”
„Şaptesprezece minute”.
Cercul începea să se închidă. Natalie ştia acum că nu fusese niciodată împuşcată. Ultimul lucru real care i se întâmplase era injecţia de la baza gâtului. Coşmarurile recurente nu erau altceva decât nişte rateuri în sistem create de doctorul Cedric Zhang şi modificate de doctorul Donald Cho.
Mai avea întrebări, foarte multe, dar unele dintre cele mai importante îşi găsiseră răspunsul. Undeva în această cameră, Natalie era convinsă, exista un DVD sau un film cu cele întâmplate, atacul şi împuşcăturile, fapte care se întâmplaseră doar prin intermediul obiectivul de la camera de filmat.
„Nouăsprezece minute”.
Ţinând strâns lanterna, cu buzunarele pline de hârtii mototolite, cu pistolul lui Vargas vârât în curea, a stins lanterna şi a ieşit pe hol. Era o prostie din partea ei să stea atât.
Dacă era prinsă, avea să fie, cu siguranţă, dopată şi torturată şi forţată să divulge numele lui Luis Fernandes.
Fusese un gest egoist şi prostesc să stea atât de mult.
Aplecată, a alergat rapid pe hol spre intrarea în sala de mese. Abia a reuşit să ajungă acolo când uşa principală a spitalului s-a deschs. Fără să se uite înapoi pentru a vedea dacă era Santoro sau Barbosa, sau ambii, a făcut dreapta spre sala de aşteptare pentru familii şi s-a ascuns în spatele unei canapele. Pistolul a rămas prins sub ea, dar Natalie nu îndrăznea să se mişte.
În câteva momente cei doi bărbaţi au intrat în sală. Vorbeau repede, prea repede ca Natalie să înţeleagă ceva.
Şi-a ridicat tricoul pentru a scoate pistolul şi era convinsă că dacă ei ar fi ascultat atent ar fi putut auzi respiraţia ei. Şi-a tras tricoul peste gură, încercând să respire mai încet, cu pauze de câteva secunde între fiecare respiraţie. S-a lipit de canapea pentru că cei doi au trecut la vreo trei metri de ea.
Vorbeau mult şi erau foarte nervoşi, iar Natalie a înţeles că încercau să-şi dea seama cine trăsese în sistemul electronic de securitate.
O singură dată a auzit numele lui Luis, dar nu a înţeles contextul.
Luminile în sala de mese erau stinse, dar îi putea vedea pe cei doi foarte clar şi ştia că dacă s-ar fi întors, ar fi văzut-o cu siguranţă.
„Nu vă uitaţi... nu vă uitaţi... nu vă uitaţi.”
Barbosa arăta ca un animal, scund, masiv, cu o voce foarte piţigăiată. Santoro era exact cum şi-l aducea aminte - suplu, bine făcut, cu ochelari şi o frunte proeminentă.
L-a tras pe poliţist în zona de canapele şi, spre teroarea lui Natalie, Barbosa s-a tolănit exact în canapeaua în spatele căreia stătea ascunsă. Din fericire, respiraţia ei devenise normală, iar a lui, din cauza gabaritului, era zgomotoasă.
Natalie şi-a acoperit din nou gura cu tricoul, ţinându-l apăsat. Acum nu mai putea să se mişte pentru a scoate pistolul.
- Cine ar fi îndrăznit să tragă aici? a întrebat Barbosa.
- Probabil cineva care a consumat prea mult whisky, a răspuns Santoro, dar a mai spus nişte chestii pe care Natalie nu le-a putut înţelege.
Ajunsese în poziţia fătului. Spatele lui Barbosa se afla la jumătate de metru de ea. Pistolul băgat în centură îi intrase dureros în şoldul rănit.
„Vă rog, plecaţi!“
Cei doi nu au scos niciun cuvânt timp de mai multe secunde şi Natalie nu mai ştia ce să creadă. Într-un final, după un timp care ei i s-a părut a fi o eternitate, cei doi s-au ridicat.
- Mâine va fi distracţie, a spus Barbosa. Îmi place locul ăsta când e multă acţiune.
- În curând vom avea multă acţiune.
- Xavier, spune-mi, ai vreo veste de la Vargas? Trebuia să ajungă aici în seara asta.
- N-a dat niciun semn.
- Cred că are o nouă femeie. Măritate, nemăritate, tinere, bătrâne, virgine, curve, doritoare sau nu, vin la el grămadă. Santoro, ascultă-mă pe mine, într-o bună zi, una dintre ele îl va duce la moarte.
CAPITOLUL 31
Îşi văd doar propriile umbre sau umbrele altuia pe care focul le reflectă pe zidul opus al peşterii.
PLATON, Republica, Cartea a VII-a
Natalie a mai stat nemişcată încă două minute de agonie, până când a putut să iasă de după canapea şi să-şi dezmorţească picioarele obosite.
Aşteptându-se încă să fie prinsă, s-a îndreptat spre tunel, a trecut pe lângă piscină şi a ajuns în pădure, întrebându-se dacă Luis o aştepta sus pe deal, mai la nord de spital. A reconstituit traseul pe lângă spital şi apoi a început să urce dealul.
Pe la mijlocul drumului, a cedat fizic din cauza tensiunii din ultima jumătate de oră şi a durerii din şold şi s-a întins pe pământ inspirând aer cu aviditate.
S-a gândit că Luis, probabil, se întorsese în sat şi i s-a făcut brusc milă de situaţia ei.
„Toată treaba asta cu spitalul din Dom Angelo a fost o minciună, credea ea - o operaţiune de furt de organe cu componente high-tech“.
Se părea că luase taxiul greşit de la Aeroportul Jobim şi ăsta fusese ghinionul ei. Ca de obicei, răul se reducea la bani. Un plămân şi grupa O? Se pare că cineva avusese noroc. Avem un meniu special săptămâna asta. Săptămâna viitoare - ficaţi.
Cvartetul de poliţişti, acum trio, se ocupa de pietre preţioase şi organe - smarlade şi rinichi, safire şi plămâni.
Bani pentru unele, bani pentru altele. Dezgustător!
Natalie s-a ridicat în picioare, a făcut un pas în spate şi s-a uitat peste sat, peste spital, peste mulţimea de felinare şi a observat primele semne ale dimineţii. Nu l-a văzut pe Luis, dar era convinsă că nu o să mai vină.
„Câţi plămâni? se gândea ea. Câte inimi? Câţi morţi?”
Ăsta nu era comerţ cu organe, ci furt de organe - furt de organe şi implant de scenarii în mintea sărmanelor victime.
Când Luis îi povestise de îngroparea sacilor cu cadavre, se întrebase în sinea ei de ce ea nu sfârşise la fel. Acum ştia.
Fusese ţinută în viaţă în calitate de subiect de studiu pentru produsul şi tehnica elaborată de Donald Cho şi Cedric Zhang - o industrie nouă, foarte benefică pentru pungile groase ale membrilor Poliţiei Militare. În mod cert, cineva o identificase în Boston şi o ţinuse sub supraveghere, probabil, furând sau având acces la fişele ei medicale.
Toate se legau acum.
- Ai avut probleme?
Speriată, Natalie a tresărit. În ciuda vegetaţiei foarte dense, Luis se furişase în spatele ei fără nici un sunet.
- Dumnezeule, să nu te mai furişezi aşa în spatele meu - mai ales când ţin un pistol în mână !
După faţa crispată a lui Luis, Natalie şi-a dat seama că nu l-ar fi nimerit, oricât de mult ar fi încercat.
- Hai să mergem, a spus el, avem un loc mai bun unde putem sta de vorbă.
În linişte, au luat-o spre nord-vest, urcând spre cea mai densă porţiune de pădure din câte văzuse Natalie în viaţa ei.
De această dată, Luis a fost mai atent şi a ajutat-o pe porţiunile mai abrupte şi mai dificile. În vârful unui deal, au ieşit pe un platou, cu o lăţime de vreo cinci metri pe trei, rezemat de coasta unui alt deal. Din partea de sud-est se putea vedea spitalul şi terenul din vecinătate. Priveliştea minunată contrasta puternic cu ororile din spitalul care se afla la poalele dealului.
- Era cât pe ce să fiu prinsă, a spus ea când respiraţia i-a revenit la normal.
- Am crezut că te-au prins, aşa că am spus o rugăciune pentru tine. Vrei să te întinzi puţin?
- Nu, nu, sunt bine.
Natalie i-a povestit pe scurt întâmplările din spital.
- Deci, ţi-au spălat creierul şi te-au făcut să crezi că ai fost împuşcată, a spus Luis când ea şi-a terminat relatarea.
- Aceste tehnici noi, când vor fi finalizate şi perfecţionate, ar putea deveni foarte profitabile. Nu ştiu exact cum funcţionează, dar presupun că folosesc droguri hipnotice pentru a deschide mintea spre sugestie. Apoi, folosind un vizor sau un ecran pus direct pe ochi, înregistrează în mintea mea o scenă, aşa cum aş fi văzut-o eu, şi ea rămâne implantată în creier ca o realitate. Au folosit şi electrozi pentru ca eu să simt durerea în spate în momentul în care am fost lovită de gloanţe.
- Impresionant.
- Teribil. Mă întreb câţi oameni şi-au pierdut viaţa între aceşti pereţi.
- Fac cam o intervenţie chirurgicală la două săptămâni.
- Incredibil.
- Deci, Vargas este mort şi tu ai răspunsurile pe care le căutai. Înţeleg că noi doi am terminat treaba.
Pentru un timp Natalie a stat aşezată, cu braţele strânse în jurul genunchilor, privind vegetaţia luxuriantă şi încercând să-şi facă ordine în gânduri.
Luis avea dreptate.
Ea luptase cu depresia şi demonii şi venise la Rio a doua oară pentru a găsi răspunsuri la întrebări. Acum trebuia să se întoarcă la Boston, să-şi continue recuperarea pulmonară şi să aştepte un scor mai mare pentru alocarea pulmonară.
Se aflase într-un loc nepotrivit, la un moment nepotrivit şi, drept rezultat, viaţa ei fusese distrusă. Totuşi, dorinţa ei de a muri era, cel puţin pentru moment, umbrită de mândria pentru tot ce realizase de la venirea în Rio.
- Luis, ce crezi că s-ar putea întâmpla dacă contactez Ambasada Americii din Brazilia sau poliţia locală şi le spun ce se întâmplă aici?
- Vrei adevărul?
- Da, doar adevărul.
- Acest spital este susţinut cu nişte fonduri uriaşe. Poţi distruge clădirea, dar dacă oamenii din spatele acestei afaceri nu mor, treaba lor va fi reluată. Ei, nu ştiu cum se fac la voi lucrurile în America, dar la noi ai nevoie de dovezi ca omul să fie condamnat. Acum, singura dovadă a noastră este Jeepul tău închiriat şi cadavrul poliţistului, aruncat în pârâu. Ah, da, ai şi maşina lui.
Natalie a dat din cap în semn că înţelesese aluziile lui. Un timp, pe măsură ce ultimele urme ale nopţii erau alungate de pe cer de lumina dimineţii, nu se auzea decât sunetul pădurii.
Când Natalie s-a hotărât să spună ceva, a vorbit, de fapt, femeia care fusese în stare să-i înfrunte pe Cliff Renfro şi pe Tonya Levitskaya.
- Luis, a început ea, nemernicii ăştia au omorât mulţi oameni şi multora le-au distrus viaţa, inclusiv mie. Nu am de gând să mă mulţumesc cu răspunsuri, vreau satisfacţie. Vreau răzbunare. Accept să mor încercând să mă răzbun. Din fericire, dacă pot să spun aşa, nu prea mai am de ce să-mi fie frică. Vreau să fac tot ce pot pentru a închide aces loc definitiv - să-l transform în praf şi pulbere. Şi vreau ca Santoro şi Barbosa să ajungă după gratii sau în mormânt.
- Ştii, a spus Luis, când mă gândesc la ce i-au făcut surorii mele, încep să simt tot mai mult ce simţi şi tu. Dacă nu o omora Vargas, atunci murea de mâna lui Barbosa.
- Sunt de acord.
- Dar trebuie să fii sigură că vrei să rişti totul pentru a te răzbuna. Singurul nostru avantaj este această convingere.
- Sunt convinsă, Luis. Sunt hotărâtă. Viitorul meu nu arată prea bine.
- Atunci vom încerca.
Luis i-a întins mâna şi Natalie a strâns-o cu fermitate.
- Deci, ce putem face? a întrebat ea.
- Poate nimic, a spus el, frecându-se la ochiul acoperit de fâşia de bandaj negru, poate totul. În primul rând, avem nevoie de arme şi de ajutor.
- Unde începem?
- Chiar aici.
Luis a mers spre panta din spatele lor şi a tras de nişte crengi mari care se ridicau din pământ. Acolo, mascată de frunze şi crengi, s-a deschis gura unei grote.
- Nu mi-am dat seama! a exclamat Natalie.
- Exact asta se dorea. Puţini ştiu de locul ăsta. Aici avem pistoale, explozibil şi ne putem ascunde, dacă este nevoie.
- Dar de ce...?
- În meseria mea trebuie întotdeauna să-ţi iei nişte măsuri de precauţie.
- Pot să văd şi eu interiorul?
- Poţi, dar mai întâi, îţi sugerez să te uiţi acolo.
Natalie s-a întors în direcţia indicată de Luis, spre sud-est, dar nu a văzut sau auzit nimic.
- Acolo, i-a zis Luis, dându-i un binoclu pe care tocmai îl scosese din grotă. Uite-te deasupra spitalului şi ascultă.
Natalie a văzut imediat. În spatele hotelului, din est spre vest, intrând în pădure, era construită o pistă de aterizare, marcată cu multe beculeţe albastre care luminau intermitent.
După un minut, a auzit sunetul unor motoare de avion.
După câteva momente, a văzut un avion care cobora pe cer din est.
Luis şi Natalie erau lungiţi pe jos, unul lângă celălalt, împărţind binoclul, şi au urmărit cum avionul a aterizat, a făcut o întoarcere pe pistă şi s-a oprit pe mijloc, într-un loc special. De undeva dintre copaci au apărut Santoro şi Barbosa, însoţiţi de patru persoane înarmate cu mitraliere semiautomate, care au venit să-i întâmpine pe musafiri.
Din avion a coborât un lift hidraulic şi din el a fost scoasă o femeie întinsă pe o targă, inconştientă, acompaniată de un bărbat şi de o femeie îmbrăcaţi în halate medicale. Au urmat trei bărbaţi, unul dintre ei un blond foarte înalt cu codiţă, şi o femeie. În urma lor au coborât doi membri ai echipajului, îmbrăcaţi în uniforme.
Pe măsură ce primul grup de invitaţi se îndrepta spre spital, liftul a mai coborât o dată şi din avion au ieşit doi bărbaţi, unul în uniformă de căpitan şi altul care părea a fi însoţitorul de bord.
Barbosa şi doi dintre oamenii lui au intrat în avion şi au început să descarce bagajele.
- Opt bărbaţi şi două femei, a spus Luis. Plus Santoro, Barbosa şi patru gardieni din sat.
- Se pare că şansele noastre de reuşită au scăzut semnificativ în acest moment.
- Într-o oarecare măsură.
- Ce vrei să spui?
- Unul dintre oamenii lui Barbosa şi-ar da viaţa pentru mine şi altul dintre ei este, de fapt, Rosa mea.
CAPITOLUL 32
Cel mai bun lucru dintre toate (...) este să faci nedreptate fără să fii pedepsit, iar cel mai rău (...) să suferi fără să ai puterea răzbunării.
PLATON, Republica, Cartea a II-a
Ben era mulţumit de sine - foarte mulţumit. Aruncase zarul şi câştigase. Aproape douăzeci de ore printre duşmani, dându-se drept altcineva, făcând o muncă de care habar nu avea şi toate astea îi reuşiseră. De fapt, credea el, se descurca foarte bine servind oamenii cu amabilitate şi umor şi ferindu-se din calea lor când trebuia.
Zborul fusese lung, dar destul de uşor, cu o oprire în Venezuela pentru alimentare şi încă una undeva în Brazilia, probabil, pentru o vizită la autorităţile vamale. Dar Ben nu văzuse nici un agent vamal. Era incredibil cât de bine mergeau lucrurile când totul era bine uns cu un strat gros de bani.
La aterizare, privise pe un hublou mic cum avionul începea să coboare peste o pădure neagră şi deasă, merseseră aşa mulţi kilometri, după care făcuseră dreapta şi aterizaseră pe o pistă bine iluminată care apăruse din senin din inima pădurii.
Aterizarea fusese făcută ca la carte.
Vizitele în partea din spate a avionului fuseseră extrem de neplăcute: femeia din Adventurer, prinsă într-un pat medical special, se afla în comă provocată. Noaptea precedentă strigase numele ei, Sandy, şi spusese că are un băieţel. Acum arăta ca o persoană aflată pe moarte. Printr-un sacrificiu oribil, bizar, ea avea să piardă, involuntar, un organ vital care va salva viaţa unui alt om, probabil, total străin.
Pacienta era urmărită şi îngrijită de un bărbat şi o femeie îmbrăcaţi în halate chirurgicale, cu stetoscoapele la gât.
Bărbatul, bine făcut şi masiv, arăta şi vorbea mai mult ca un hamal, decât ca un doctor, iar femeia, cu părul argintiu, aproape de şaizeci de ani, avea maniere false şi vorbea ca un adevărat profesionist. Ceruseră băuturi răcoritoare şi, de două ori, mâncare.
Femeia de pe brancardă avea o mască de oxigen, perfuzie şi era conectată la un aparat de monitorizare cardiacă. Era destul de drăguţă, pe la patruzeci şi ceva de ani, roşcată şi arăta calmă şi relaxată, dar Ben era încă terorizat de amintirea ţipetelor ei din urmă cu o noapte.
Şansele erau minime, ştia asta, dar trebuia să găsească o cale de scăpare.
Vincent era mai înalt şi mai lat în umeri decât ţinea minte Ben. Din momentul în care asasinul urcase în avion, Ben căuta orice semn ca s-şi dea seama dacă fusese sau nu recunoscut, revăzând în minte toată scena întâlnirii lor din Cincinnati. În garaj era atât de întuneric şi totul se întâmplase foarte repede. Nu credea că bătăuşul apucase să-i vadă faţa. După câteva ore de zbor, temerile lui Ben se risipiseră.
Vincent petrecuse o mare parte a zborului dormind pe umărul iubitei sale. Connie, cu siguranţă, nu arăta ca femeile din visele lui Ben. Avea o faţă neplăcută, un tatuaj cu sârmă ghimpată în partea superioară a braţului şi un tricou alb mulat care îi scotea în evidenţă sânii imenşi. Fumase tot zborul, iar ceilalţi doi gardieni jucaseră cărţi sau dormiseră.
- Ce faci, Seth? Ai terminat de strâns totul?
Căpitanul Stanley Holian, un bărbat solid, era extrem de relaxat şi total inofensiv, spre deosebire de Vincent şi de ceilalţi membri din echipă. Ben stătuse mai mult în cabina pilotului şi fusese recunoscător pentru fiecare minut din emisiunea Sportscenter.
Discutaseră toate subiectele prezentate în emisiune, îşi exprimaseră părerile privind câştigătorii potenţiali şi Ben se simţise destul de în largul său.
- Încă un minut, Stan.
În timp ce Holian termina de aranjat cabina, Ben mai parcursese o dată tot avionul şi mersese în partea din spate, delimitată de centru printr-o perdea. Căuta ceva, orice putea fi folosit în calitate de armă. Nu găsise nimic, ceea ce era, probabil, mai bine. Aici nu mai erau oameni de nivelul lui Seth Stepanski. Era un trio de asasini profesionişti.
Faptul că l-a învins pe Vincent în lupta din Cincinnati fusese o întâmplare fericită. Singura lui şansă era să găsească ajutor în pădurea tropicală. De unul singur nu o putea elibera pe femeia aflată în comă şi ajunge cu bine înapoi la civilizaţie.
Şi atunci ce putea face?
Era încrezător. Atât. Minut cu minut, trebuia să cerceteze situaţia şi să elaboreze un scenariu, orice, care să aibă măcar şanse minime de succes. Putea să rămână nepăsător şi să o lase pe Sandy în voia sorţii?
„S-ar putea să fiu nevoit“, recunoştea în sinea lui.
Moartea lui nu ar fi ajutat cu nimic la demascarea oamenilor care conduceau această afacere. I se făcea rău la gândul că ar fi nevoit să pregătească avionul pentru zborul înapoi în Statele Unite, ştiind ce o aşteaptă pe sărmana femeie - ştiind că din cauza acestor oameni, un băieţel de opt ani nu avea să o mai vadă pe mama lui vreodată.
Stan Holian îl aşteptase la lift. Poate în carlingă exista vreun pistol? Ben se uitase peste tot. Carlinga era încuiată.
- Unde naiba suntem, Stan?
- În Brazilia.
- Foarte nostim.
- La nord-vest de Rio. Vreo 120-160 de km distanţă.
- N-am fost niciodată în Brazilia.
- Este o ţară foarte frumoasă, cu femei incredibil de frumoase. Dar nu cred că vei avea ocazia să te plimbi pe-aici. Peste o zi sau poate peste două, pornim înapoi.
- De cât timp faci asta?
Holian ignorase întrebarea şi îi arătase cu degetul spre brazilienii care transferau cutiile cu porvizii şi materiale pe platforma hidraulică. În timp ce oamenii le descărcau, Ben se uita la clădirea întinsă, de culoare albă, din mijlocul pădurii.
Ajuns pe pământ, nu mai vedea nimic în afară de pădure.
Dimineaţa era răcoroasă şi după multe ore de zbor, aerul umed, plin cu zgomotul de insecte, avea un gust deosebit de bun.
Vincent îi aştepta la ieşirea de pe pistă. Apoi, cei trei, pilotul, însoţitorul de bord şi asasinul, s-au îndreptat spre drumul de acces al spitalului.
- Domnule căpitan, mergeţi înainte, i-a zis Vincent pilotului. Aceeaşi cameră, ca de obicei. Bagajul vă va fi adus în curând. Am câte ceva de discutat cu Seth, aici.
Holian a făcut aşa cum i s-a spus. După ce a dispărut după cotitură, Ben, singur cu Vincent pentru prima oară, a început să-i fie frică.
- Spitalul este chiar aici, a spus Vincent. Este o operaţie uimitoare. Vei fi impresionat.
- Sunt sigur, a răspuns Ben, încercând să deducă ceva din tonul asasinului.
- Ştii ce se va întâmpla cu femeia pe care am adus-o aici?
Ben era paralizat de frică.
- Nu prea.
- Ei, prietene, o vom tăia şi-i vom scoate inima. Ce părere ai, Seth? Ştii ce vom face cu tine?
- Nu ştiu...
Dar, înainte ca Ben să termine propoziţia, în mâna lui Vincent a apărut un pistol cu ţeava lungă, cu care blondul l-a lovit cu putere peste faţă, aşa încât Ben a căzut lat.
- Chiar credeai că vei scăpa, nenorocitule? a strigat Vincent. A trebuit să mă duc la doctor să-mi cureţe toată vopseaua aia din ochi. Credeai că nu te voi recunoaşte? Nici pe Janet de la birou nu ai păcălit-o. Mi-a adus fotografia ta înainte să-ţi deschizi valiza. L-a lovit pe Ben cu putere în spate. Cât crezi că mai e până la operaţia ta?
Încă o lovitură groaznică.
- Cred că vom afla asta destul de repede.
Chircit în poziţia fătului, în mijlocul drumului, Ben nu era în stare să scoată niciun cuvânt.
Nu mâncase nimic de ceva timp, dar ceea ce rămăsese în stomacul lui trecuse rapid şi necontrolat din stomac în gură şi nas.
............................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu