A cincea fiolă, Michael Palmer

.........................................................................
                             8-9

          - Ridică-te, i-a ordonat lui Vincent, lovindu-l încă o dată în spatele genunchiului. Te voi conduce acum în sala ospitalităţii. Când termin cu tine, o vei invidia pe pacienta noastră din avion.

                    CAPITOLUL 33

            Dar poti să ne convingi, dacă nu vrem să te ascultăm?
   PLATON, Republica, Cartea I

   - Bine. Hai să mai facem asta o dată. Cine eşti?
   - Callahan. Benjamin Michael Callahan.
   - Cu ce te ocupi?
   - Detectiv. Eu sunt... detectiv particular. Pentru Dumnezeu, vă rog...
   - De unde eşti?
   -  Idaho. Pocatello, Idaho... Vă rog, nu mai faceţi asta. Nu mai...
   Vincent a atins acul electric de coastele lui Ben. Şocul, mai intens decât orice durere simţită de Ben vreodată, a explodat în braţ şi spate, determinând fiecare muşchi să se încordeze într-un spasm agonizant.
   Ben a ţipat de mai multe ori.
   Era neajutorat.
   Nu avea unde să se ducă, nu avea cine să intervină pentru el şi nu avea nicio şansă să-l oprească pe Vincent.
   Neajutorat.
   Interogatoriul dura de câteva ore, acul electric fiind sursa principală de durere, ajutat de instrumentul care îi strângea unghiile ca într-o menghină.
   După ce fusese bătut, târât într-o cameră de la subsol, dezbrăcat complet, fusese prins într-un scaun de lemn. După o porţie de vreo cincisprezece şocuri, Ben zăcea într-o baltă de urină şi excremente şi, din câte îşi aducea aminte, leşinase de mai multe ori.
   De două ori, un brazilian, scund, dar foarte puternic, îl târâse la un duş şi îl lăsase să se spele cu apă rece. Apoi, fusese aşezat din nou în scaun, supus unei noi runde de tortură şi interogatoriului, pe parcursul căruia - Vincent îi reamintise, de nunumărate ori, întâlnirea lor din Cincinnati şi savurase din plin fiecare strigăt de durere.
   - Cum ai aflat de rulotă?
   - Cineva din Soda Springs a notat numărul vostru de înmatriculare.
   - Nu minţi!
   - Vă rog, opriţi-vă! Spun adevărul. Jur.
   Din nou, un şoc electric, dar de data asta pe interiorul coapsei. Din nou, o durere feroce şi contracţii. Din nou ţipete.
   Ben ştia că va fi torturat din momentul în care Vincent îl plesnise cu pistolul peste faţă. De asemenea, chiar dacă era ultimul lucru pe care-l mai putea face, nu trebuia, cu orice preţ, să divulge numele lui Alice Gustafson.
   Din momentul în care ea primise scrisoarea lui şi îl eliberase pe Seth Stepanski, ar fi putut să facă multe pentru a demasca operaţiunile ilegale ale reţelei Whitestone - asta toate doar dacă mai era în viaţă. Dacă Vincent şi oamenii lui ar fi ajuns la ea, moartea lui nu ar mai fi avut nici un sens.
   Singura lui preocupare, în timp ce era târât în camera de tortură, probabil ultima pe care o mai vedea, era să inventeze o poveste, suficient de verosimilă şi pe care putea să o povestească şi să o repovestească, de câte ori ar fi fost întrebat de scopul venirii lui aici.
   - Cum ne-ai găsit în Cincinnati?
   - Sunt detectiv, în numele lui Dumnezeu. Din asta trăiesc. Pentru asta am fost plătit. Şi numărul de înmatriculare nu era deloc greu de identificat.
   - Cine mai ştie de asta?
   - Nimeni. Nimeni. Doar eu. Nimeni în afară de mine nu ştie nimic din toată povestae asta... Nu! Vă rog, nu!
   Tremura în permanenţă, din cauza apei reci ca gheaţa sau poate din cauza şocului.
   Existau mai multe tipuri de durere pe care Ben le putea suporta - dureri de cap, luxaţii, viruşi, durerea de gât, chiar şi bătăile administrate de Vincent. Dar, din copilărie, Ben era terifiat de freza dentistului. Chiar dacă i se administra novocaină sau orice alt tip de anestezic, anticiparea celei mai fine atingeri a nervului dentar era mult peste puterea lui de îndurare.
   Acul electric din mâna lui Vincent era ca o sută de freze înfipte în carne, dar fără nici un fel de anestezie. Niciun fel.
   Încă un şoc, de data asta la baza gâtului. Fiecare muşchi din corpul lui s-a contractat. Maxilarul i s-a încleştat şi şi-a muşcat limba, ciobindu-şi un dinte.
   - Încă o dată te întreb, cine te-a angajat?
   - Familia ... familia Durkin. Din Soda Springs. Fiul lor a fost călcat de un camion în Florida... Medicul legist de acolo le-a spus că cineva i-a furat măduva osoasă. Este adevărul. Vă jur.
   - Eu hotărăsc ce este şi ce nu este adevăr şi dacă eu cred că tu mă minţi, te voi sfârteca, de sus până jos cu chestia asta. Acum, spune-mi încă odată, cum ai ajuns în Texas?

         Ben nu avea nicio problemă în a arăta că nu mai suportă şocul electric. Situaţia lui era disperată şi el voia doar să scape de viaţa asta, dacă era posibil fără dureri, şi să plece în mormânt cu secretul Controlului Traficului de Organe şi al devotatului său fondator după el.
  A repovestit întâlnirea din laboratorul Whitestone din Soda Springs şi cum a văzut adresa pe una din cutiile în care erau ambalate fiolele de sânge care urmau să fie trimise în Fadiman.
   Şocurile au devenit mai puţin frecvente, dar nu şi mai puţin dureroase. În sfârşit, Vincent i-a făcut semn asistentului său să-l arunce pe Ben la duş. Ben avea impresia că tot acest coşmar durase o eternitate.
   Pieptul şi abdomenul lui erau pline de salivă şi de lichid biliar. Nefiind în stare să se ţină pe picioare, s-a aşezat pe gresia murdară, s-a sprijinit cu spatele de perete şi s-a lăsat spălat de apa rece. A stat în duş cât de mult timp, apoi s-a târât înapoi în scaun.
   Vincent plecase.
   Lângă scaun erau un prosop mare alb şi o grămadă de haine atent împăturite - o pereche de pantaloni bej kaki, un tricou gri, ciorapi albi şi o pereche de bocanci negri. Brazilianul i-a făcut semn să se îmbrace.
   Ben se gândea acum, când tortura devenise inutilă, cum avea să moară. Se aştepta, chiar spera, la un glonţ în cap. Nu mai ştia ce să creadă, îmbrăcatul hainelor a fost un proces extrem de chinuitor şi de lung.
   Picioarele lui erau pline de vânătăi, corpul acoperit în întregime de arsuri de la şocurile electrice, iar degetele erau vinete şi atât de umflate încât nu putea să le mişte ca să-şi lege şireturile. După ce s-a uitat la Ben cum se chinuie vreun sfert de oră sau poate chiar mai mult, gardianul l-a legat înapoi în scaun şi i-a legat şireturile.
   Apoi, s-a dus la frigiderul mic din colţul camerei şi i-a adus o sticlă de apă şi un baton de ciocolată, eliberându-i una din mâini. Ben a încercat să stabilească un contact cu el.
   - Înţelegi ce spun?
   Gardianul se uita la el fără să spună nimic.
   - Te-am întrebat dacă mă înţelegi.
   Ben nu avea nicio şansă să poată muşca din batonul de ciocolată rece pentru că maxilarul şi mandibula erau prea amorţite şi dureroase.
   „Asta este“, s-a gândit el.
   Nici stomacul, obosit de atâta vomat, nu prea era în stare să accepte mâncare. Calm, a băut apa ducând sticla la buzele crăpate şi însângerate. Simţea o durere cumplită în tot corpul, avea momente când vedere îi slăbea. În vremurile de demult, când era mai tânăr şi mai filosof, se gândea foarte des când şi cum avea să moară. Dar, niciodată nu ar fi bănuit că avea să fie atât de speriat. Acum, când acest eveniment era atât de aproape, Ben era de-a dreptul înspăimântat.
   De ce l-au pus să se îmbrace?

        Au trecut vreo zece minute. Apoi încă zece. Ben, prea  deshidratat pentru a transpira, simţea că-şi pierde cunoştinţa şi, probabil, ar fi căzut de pe scaun dacă nu ar fi fost legat.
   Când uşa s-a deschis şi s-a închis brusc, Ben s-a trezit.
   Chiar dacă îndurase atâta durere, durere cumplită, chiar dacă era pregătit, într-o măsură oarecare, să facă faţă morţii, ceea ce a văzut l-a paralizat de frică. Vincent, cel care se ocupase de tortură, avea să pună la punct şi execuţia.
   Vincent stătea în faţa lui drept, cu picioarele depărtate, mai înalt şi mai masiv ca o statuie. Faţa lui era pictată cu vopsea de camuflaj, asortată la cămaşa şi pantalonii militari.
   Părul lung şi blond era strâns şi ascuns sub o şapcă. Dar nu uniforma i-a stârnit lui Ben frica. La spatele lui Vincent atârna o tolbă cu săgeţi lungi, iar în mâna stângă asasinul ţinea, sprijinit de podea, un arc complicat.
   - Daţi-mi voie să fac prezentările, a spus Vincent rânjind. Acesta este un arc, Buck Fever Compound, cu o tragere de 35 de kilograme. Săgeţile sunt un model deosebit de 80 de centimetri, din fibră de carbon, marca Epic. În călătoriile noastre nu prea avem timp de vânătoare şi chiar dacă mai prindem ceva vânat, nu e suficient. Şi atunci ce să facă un vânător?
   - Nu cred că mă pot ţine pe picioare, a spus Ben.
   - În acest caz, vânătoarea asta va fi una a dracului de scurtă. Ascultă-mă cu atenţie. Rio se află la vreo 120 de kilometri spre sud-est de aici. Belo Horizonte e la nord, vreo 150, poate 200 de kilometri. În acea direcţie sunt dealuri înalte, de fapt, noi le spunem munţi. Printre munţi sunt mai multe sate mici în care ai putea să găseşti un prieten. Eu, personal, nu cred că vei apuca, dar, nu se ştie niciodată. În primul rând, trebuie să fugi de mine şi, nu cred că exagerez, dacă spun că sunt un trăgător excelent.
   Dintr-odată, Vincent, cu mâna liberă, l-a înşfăcat pe Ben de păr şi i-a tras capul pe spate.
   - Am nevoie de sânge proaspăt ca să-ţi reţin mirosul, a spus el. Îţi promit, Callahan, dacă nu vei face din asta o provocare serioasă pentru mine, dacă nu lupţi din răsputeri, te voi răni aşa încât să nu mori repede şi te voi aduce înapoi aici pentru o nouă rundă de şocuri electrice, iar prima o să-ţi pară un bal mascat.
   A slăbit strânsoarea, dar, până a reuşit Ben să se îndrepte, l-a lovit peste faţă cu patul pistolului, deschizând rana provocată de prima lovitură.
   Ben a ignorat lovitura, durerea şi sângele care a început să-i curgă puternic peste cămaşă. În accepţiunea lui, monstrul nu-i acorda o şansă de a rămâne în viaţă, ci o şansă de a muri în aer liber, cu o fărâmă de demnitate.
   Câştigase lupta cu acest om şi cu Whitestone. Alice Gustafson şi Controlului Traficului de Organe erau în siguranţă. Nu mai conta că era pe cale să piardă războiul.
   Deşi îşi pierduse credinţa în biserică cu mult timp în urmă, în orice tip de biserică, acum se gândea că dacă profesorii lui de catehism aveau dreptate şi raiul exista cu adevărat, avea o şansă să ajungă acolo. Spera doar să fie puternic şi ca sfârşitul să nu fie prea dureros.
   „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ“.
   - Dezleagă-mă, a auzit el propria voce, surprinzător de puternică.
   Vincent i-a făcut semn asistentului, care l-a dezlegat. Ben a strâns din dinţi şi s-a ridicat în picioare. S-a simţit cuprins de un val de ameţeală şi greaţă, dar s-a forţat să rămână drept şi chiar a avut puterea să mai bea apă din sticla de lângă scaun.
   „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.

            Cu Tatăl nostru în minte, Ben a făcut un pas, dureros şi şovăitor, spre uşă. Şi încă unul. Se gândea care era senzaţia când o săgeată se înfigea în corp cu putere. Nu erau săgeţi cu care se joacă copiii în taberele de vară.
   Vincent avea săgeţi de vânătoare - în vârf, câteva bucăţi de metal se uneau într-un vârf ascuţit mortal.
   Un alt pas - ăsta a fost mai uşor. Ben a tras o gură de aer şi a ieşit pe uşă în soarele plăcut al unei după-amieze în pădurea tropicală. Vincent l-a urmat.
   - Mergi drept înainte, i-a ordonat Vincent. Îţi voi spune eu când trebuie să te opreşti.
   Ben se chinuia să meargă drept. Câştigase. Acum era momentul să se comporte cu demnitate. În urmă cu două luni, dacă cineva i-ar fi spus că avea să moară pentru o cauză în care credea, el, Ben Callhan, s-ar fi lăsat pe spătarul fotoliului său din biroul mic şi neîngrijit şi ar fi râs până la lacrimi. Unde era Madam Sonja când el avea nevoie de ea?
   Tot procesul de tortură ar fi mers mult mai uşor dacă ar fi ştiut că avea să fie torturat şi avea să reuşească - dacă el ştia că avea să apere numele lui Alice Gustafson şi al organizaţiei sale până la moarte.
   Ar fi vrut să-i spună lui Vincent că jocul s-a treminat, că Whitestone a pierdut şi să vadă faţa acestui monstru. Dar, desigur, ăsta avea să rămână secretul lui.
   S-a forţat să-şi ţină bărbia sus şi a continuat să meargă, cu paşi dureroşi şi grei. Apoi s-a oprit, a mai băut o gură de apă şi a aruncat sticla pe jos.
   Se aflau pe drumul pietruit, departe de spital.
   Acum era timpul.
   - Auzi, fă-mă să înţeleg, a întrebat Ben, cu vocea mai puternică şi mai hotărâtă ca niciodată, dacă te omor, sunt liber?
   - Da, a răspuns iritat Vincent. Încearcă să scapi şi eşti liber. Omoară-mă şi eşti liber. Dacă te omor eu, ai pierdut jocul.
  - În jocul ăsta al tău, a reuşit cineva vreodată să scape?
   - Tu ce crezi?
   - Atunci va trebui să fiu eu primul.
   - Ai un minut la dispoziţie, nenorocitule. Şaizeci de secunde şi s-a zis cu tine! Ochii mei vor fi închişi, dar nu şi urechile mele. Du-te în orice direcţie. Îţi rămân dator vândut pentru Cincinnati, aşa că la prima lovitură te voi răni doar - poate şi a doua oară fel. Nu ştiu, mă mai gândesc.
   - Doar spune-mi când, a spus Ben.
   - Când.
   Când!

            Şi aşa viaţa lui Ben a ajuns să depindă de cadranul şi de limbile ceasului.
   Până să se poată mişca au trecut câteva secunde preţioase. În partea dreaptă vegetaţia părea mai rară decât în stânga, aşa că Ben a hotărât să o ia în dreapta. Încerca să se ţină pe picioare şi să scape de omul care era pe cale să-l omoare.
    „Patruzeci şi cinci de minute!”
   Vocea părea să fie foarte aproape. Ben dădea crengile la o parte şi înainta ţinându-se de tulpinile copacilor. Cobora pe terenul accidentat şi pietros.
   Câteva pietre imense semnalau începutul urcuşului. Se gândea acum că ar fi trebuit să o ia la stânga. În situaţia lui, drumul la deal era un inamic.
   La dracu, ce mai conta acum? Era o chestiune de viaţă şi de moarte, de fapt, era o chestiune de moarte şi singura întrebare era când. Acestea erau ultimele secunde de viaţă.
   Viaţa lui, care cândva promitea multe, era pe cale să fie curmată dureros şi, dintr-odată, a început să se gândească la tot ce pierduse şi ratase.
   „Treizeci de secunde!”
   Panta abruptă nu ar fi fost o problemă în alte împrejurări.
   Aşa, senzaţia de greaţă şi de ameţeală îl copleşea. Poate ar fi trebuit să se ascundă - să găsească un loc cu o vegetaţie deasă şi să se ascundă acolo, să stea ascuns până la căderea nopţii. Ridicol!
   În primul rând, între ei nu era o distanţă prea mare, ca el să aibă timp să caute o ascunzătoare şi, în al doilea rând, aici vegetaţia nu era prea deasă. Brusc, Ben şi-a dat seama că a ajuns pe o porţiune plată, fără copaci, şi a dat cu nasul într-o bucată imensă de granit, cu vreun metru mai înaltă decât el. Dacă mai zăbovea, avea să fie o ţintă foarte uşoară pentru Vincent. S-a uitat la blocul imens şi a văzut că putea să-l escaladeze şi să ajungă măcar până sus. Şi apoi?
   Cea mai bună opţiune era să se arunce peste asasin şi să încaseze una dintre săgeţi.
   „Cincisprezece secunde!”
   Ben estima cât urcase. Vreo nouăzeci de metri? Nu, probabil mult mai puţin.
   S-a căţărat pe blocul imens în patru labe. Respira foarte greu şi se simţea ameţit, dar mergea înainte.
   - Nenorocitule, a venit timpul să mori! s-a auzit strigătul lui Vincent.
   Ben s-a lipit de blocul rece de granit şi nu se vedea de jos, dar tot se simţea expus. Şi-a ţinut respiraţia şi a ascultat.
   Peste tot se auzea zumzetul miilor de insecte. Ben s-a uitat în jur - copaci de eucalipt sau mahon, jos arbuşti deşi, care se înălţau până la vreo doi metri; nu avea unde să fugă. Singura lui speranţă era ca Vincent să nu-l vadă, să treacă pe dedesubt sau, cumva, să se uite în altă direcţie.
   Ben îşi ţinea respiraţia. De data asta a auzit ceva, un foşnet în tufişurile din stânga lui. Vincent era foarte aproape.
   Ben a întors capul fără să-l ridice. Şi-a lipit obrazul mai tare de granitul rece şi s-a uitat în direcţia de unde venea foşnetul.
    Ceva se mişca acolo şi venea spre el.

          Dacă Vincent înconjura piatra şi venea de sus, avea să fie sfârşitul vânătorii. Ben credea că trebuia să fi alergat în continuare. Singura lui opţiune era să aştepte până când Vincent ajungea lângă el şi să se arunce asupra lui.
   Foşnetul şi sunetul de frunze şi crengi rupte se auzea din ce în ce mai aproape. Ben continua să stea culcat, lipit pe piatră. Când Vincent avea să audă vreun sunet de sus, avea să tragă cu arcul în el. Trebuia să evite săgeata şi să se arunce peste asasin.
   „Stai calm... ascultă... priveşte... ţine-ţi respiraţia... ţine-ţi respiraţia... Tatăl nostru care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău... şi ACUM!“
   Ben s-a ridicat în genunchi, gata să sară, dar sub el nu era Vincent, ci un câine, cu o faţă sălbatică, negru, cu labele albe, care adulmeca urmele. Ben a început să spere.
   Poate Vincent, până la urmă, se dusese în altă direcţie. Exact în acel moment, a fost lovit din spate. Săgeata a intrat în muşchiul de la baza gâtului, a trecut pe lângă claviculă şi a ieşi sub bărbie, cu vârful de vreo opt centimetri la vedere.
   Surpins de atacator şi în stare de şoc, Ben s-a aruncat în dreapta, a căzut pe piatra dură şi s-a rostogolit. A aterizat pe-o parte, iar plămânii i-au exploadat de durere.
    Cu coada ochiului vedea vârful săgeţii care îi ieşise afară.
   „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.“
   Dar moartea nu venea. Ben zăcea pe jos, terminat de durere, cu gura plină de noroi, văzând ca prin ceaţă. Dintr-odată, a sesizat o mişcare.
   - Asta a fost pentru Cincinnati, a spus Vincent. Şi asta va fi pentru toţi tâmpiţii care cred că ne pot învinge.
   Într-un moment final de o claritate absolută, Ben l-a văzut pe Vincent venind mai aproape, în uniformă de camuflaj, rânjind şi ridicând arcul pentru a lansa săgeata.
   Exact atunci, faţa lui Vincent a tresărit, iar mâna lui s-a dus spre gât, de parcă o insectă gigantică l-ar fi muşcat.
   - Ce naiba...?
   Acestea au fost ultimele lui cuvinte. De undeva din pădure, o lamă de cuţit argintie şi lungă apăruse şi îi străpunsese gâtul monstrului blond.
   Sângele a ţâşnit cu putere înainte ca el să cadă. Ochii larg deschişi, un răget înăbuşit, o piruetă grotescă şi s-a prăbuşit fără viaţă.
   Ben, nefiind în stare să înţeleagă ce se întâmpla, a simţit că este învăluit de întuneric. În ultimul moment de claritate, a simţit o atingere fină pe umăr şi a auzit o voce de femeie, calmă, liniştitoare.
   - Totul va fi bine, a spus ea.

                                     CAPITOLUL 14

          Paznicii noştri, în măsura în care bărbaţii pot fi astfel, ar trebui să fie adevăraţi adoratori ai zeilor si asemănători lor.
   PLATON, Republica, Cartea a II-a

            - Doctore Anson, veniţi repede. Este vorba de Rennie. Cred că se duce. E încă viu, dar presiunea sângelui a scăzut prea mult.
   Anson a urmat-o pe tânăra asistentă în salonul 10 care se afla în capătul spitalului. Rennie Ono, un tâmplar de vreo patruzeci şi ceva de ani, era pe moarte. Lupta cu SIDA de vreo zece ani, dar acum cedase. Un soi de infecţie şi sarcom, au spus doctorii. Nu mai era nimic de făcut, cel puţin din punct de vedere medical.
   Anson şi-a tras un scaun şi s-a aşezat lângă patul bolnavului, luându-i mâna.
   - Rennie, mă auzi?
   Ono, cu greu, a dat din cap, dar nu era în stare să vorbească.
   - Rennie, eşti un om bun şi generos. În viaţa de apoi o vei duce foarte bine. Ai luptat cu boala, cu mult curaj şi hotărâre. Îţi este frică?
   Ono a dat din cap.
   - Vrei să-ţi citesc, Rennie? Pot să-ţi citesc? Vrei să-ţi citesc? Bine.
   Anson a deschis un caiet uzat - caietul lui. Caietul era plin cu desene, eseuri scurte, file de jurnal şi poezii. Anson scria în el aproape în fiecare zi. Bucata pe care urma să o citească nu avea titlu, erau doar versuri:
   Lumea este grea, plină de trădare,
   Plină de dezamăgiri,
   Plină de nedreptăţi,
   Plină de durere.
   Dar, prietene, un gol te aşteaptă - un gol mare, strălucitor,
   Plăcut şi parfumat cu esenţă de pace,
   Esenţă de linişte.
   Aproape ai ajuns, prietene.
   Magnificul gol este refugiul pentru eternitate
   al sufletului tău.
   Ia mâna mea, prietene.
   Ia mâna mea şi fă un pas, un ultim pas
   Şi ai ajuns.

          Anson a simţit cum mâna lui Rennie a devenit moale. A pus foaia în caiet şi a stat aşa câteva minute, fără niciun cuvânt, nicio mişcare - soră medicală, doctor, pacient. Într-un final, Anson s-a ridicat de pe scaun, s-a aplecat şi a sărutat fruntea lui Ono. Apoi, fără să scoată vreun cuvânt, a ieşit din salon.
   Era aproape dimineaţă, partea lui preferată din zi. Încă din Amritsar, din momentul în care înţelesese că fusese păcălit de doctorul Khanduri şi de femeia care pretindea a fi Narendra Narjot, cu participarea tacită a bunei lui prietene Elizabeth, era foarte trist şi încurcat.
   Dormind puţin, se dedicase, mai mult ca niciodată, muncii şi îngrijirii pacienţilor de la clinică şi din spital. Totuşi, nu încerca să facă nimic, aşteptând să vadă care ar trebui să fie răspunsul lui. Acum, după câteva conversaţii cu Claudine, asistenta care fusese concediată de Elizabeth, era pregătit.
   Când Anson a ajuns la laborator, prietenul lui Francis Ngale îl aştepta afară.
   - Doctore Joe, laboratorul este pregătit, a spus gardianul masiv. Doctorul St. Pierre tocmai a ajuns la spital.
   - Bine.
   - Rennie a murit?
   - Da.
   - În pace?
   - Totală, Francis.
   - Vă mulţumesc, doctore Joe. A fost un om bun.
   - Acum avem nişte chestii de făcut. Poţi să-mi dai telecomanda?
   Ngale i-a întins o cutie mică, dreptunghiulară.
   - Testată şi răstestată, a spus el. Sper să nu fie nevoie să o folosiţi.
   - Dacă trebuie, trebuie. Fotoliul este la locul lui?
   - Da.
   - Eşti un bun prieten, Francis. Întotdeauna ai fost.
   Cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat scurt şi Anson l-a trimis pe Ngale înapoi la spital. Un minut mai târziu, Ngale s-a întors, invitând-o pe Elizabeth în birou. Purta o fustă largă, dintr-un bumbac semitransparent şi o bluză asortată. Nici măcar expresia ei de mirare şi îngrijorare nu-i tulbura frumuseţea deosebită.
   Anson i-a făcut semn să ia loc în fotoliu şi s-a aşezat în faţa ei - în unele momente plimbându-se ca un avocat în sala de judecată, în altele stând pe loc, drept.
   - Ei bine, a început ea în engleză, faptul că m-ai convocat aici la patru dimineaţa este o noutate.
   - Da, a răspuns Anson, este. După cum ştii, înainte de organizarea călătoriei în India pentru a vizita văduva binefăcătorului meu, ţi-am promis că voi împărtăşi ultimele secrete legate de cercetările mele la Sarah-9 cu savanţii de la Whitestone.
   - Corect.
   Expresia ei de mirare devenea tot mai intensă. De ce spunea el nişte lucruri pe care ea le ştia deja?
   - Tot ce vă lipseşte este identificarea celor zece culturi de drojdie din vasele din laborator pe care noi le folosim şi, de asemenea, o etapă din procesul de stimulare a drojdiei pentru producerea propriu-zisă a drogului.
   - Da?
   - Ei bine, am hotărât să-mi retractez promisiunea.
  - Dar...
   - Elizabeth, m-ai înşelat. Tu ai construit prietenia noastră şi apoi te-ai folosit de ea.

              Anson era un om calm, paşnic, dar dacă era provocat, devenea aprig. Se abţinea să nu răbufnească în acest moment.
   Nu cu telecomanda în mână.
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti, a spus St. Pierre.
   Anson a spus câteva propoziţii în hindi.
   - Presupun că recunoşti limba, chiar dacă este una dintre puţinele pe care nu le vorbeşti. Eu o vorbesc destul de bine, cel puţin, atât cât să înţeleg şarada ridicolă de la Amritsar.
   - Nu înţeleg, a mai spus ea o dată.
   - Ba înţelegi. La întoarcerea noastră, sperând că am înţeles aiurea tot scenariul, am contactat un jurnalist, un bun prieten de-al meu, din Delhi. Nu există nicio dovadă că acest T.J. Narjot există şi că în spitalele din Amritsar a fost înregistrată o epidemie de Serratia.
   - Stai puţin, l-a rugat St. Pierre, intrând în panică.
   - Nu, până aici a fost, a spus Anson. De când am fost operat şi în perioada de recuperare m-am tot întrebat cum s-a întâmplat să fac stop respirator chiar în momentul prielnic. Am sunat-o pe asistenta care a fost de gardă în acea zi, Claudine. La început a încercat să te protejeze sau, mai bine zis, a încercat să-şi protejeze viitorul de soră medicală, după ce tu ai ameninţat-o. Dar, până la urmă, a cedat şi ce crezi că am aflat? Am aflat că buna mea prietenă Elizabeth, buna şi vechea mea prietenă, a fost cât pe ce să mă omoare ca să-şi urmărească interesele.
   - Am făcut asta pentru binele tău, Joseph. Aveai nevoie de transplant.
   - Vrei să spui că tu voiai ca eu să am nevoie de transplant. Munca mea nu se desfăşura suficient de repede pentru voi. Sau poate îţi era frică să nu mor înainte ca savanţii voştri să apuce să-mi cureţe creierul de informaţii?
   - Joseph, nu eşti corect. Whitestone a construit acest spital. Noi am făcut aceste laboratoare.
   Anson a scos din buzunar telecomanda.
   - Tu-l cunoşti pe prietenul meu Francis, nu? a întrebat-o el făcându-i semn spre Ngale.
   - Desigur.
   - Francis este expert în demolări. La cererea mea, a pus material explozibil în toată aripa de cercetări. Elizabeth, ai exact un sfert de oră la dispoziţie pentru a-mi spune adevărul sau acest laborator va sări în aer.
   - Stai, nu. Nu poţi face una ca asta!
   - Un sfert de oră sau totul se transformă într-o grămadă mare de moloz, inclusiv culturile de drojdie şi caietele mele cu însemnări, care sunt aranjate în teancuri chiar aici, în colţ.
   - Joseph, tu nu înţelegi. Nu pot să-ţi spun totul. Trebuie să dau nişte telefoane. Şi să obţin permisunea de a-ţi da asemenea informaţii. Viaţa mea este în pericol dacă fac asta. Eu... am nevoie de mai mult timp.
   Cu un gest teatral, Anson s-a uitat la ceas.
   - Paisprezece minute.
   St. Pierre se uita la el cu disperare.
   - Trebuie să dau un telefon.
   - Doar dacă asta va dura mai puţin de paisprezece minute.
   St. Pierre s-a ridicat rapid din fotoliu.
   - Să merg cu ea? a întrebat Ngale.
   - Singura ei opţiune este să-mi spună adevărul. Oamenii care au angajat-o sunt deştepţi, foarte deştepţi. Îşi vor da seama de asta.

               Peste câteva minute St. Pierre venise înapoi.
   - Bine, bine, a spus ea precipitată. Am fost autorizată să-ţi spun anumite lucruri, dar nu pot să-ţi dau nume. Eşti de acord cu asta?
   - Eşti o mincionoasă, Elizabeth. M-ai păcălit. Nu-ţi voi face nicio promisiune.
   - Bine, atunci stai jos şi ascultă.
   Anson i-a făcut un semn lui Ngale, care a adus un scaun şi, după ce s-a mai uitat o dată la prietenul lui, şi-a cerut scuze şi a ieşit din birou.
   - Poţi să începi, a spus Anson. Dar ţine minte, dacă simt că minţi, nu-ţi voi oferi o a doua şansă.
  A ridicat mâna în care ţinea telecomanda pentru a spori efectul celor spuse.
   St. Pierre şi-a îndreptat spatele şi s-a uitat la el sfidător.
   - Cu ceva timp în urmă, a început ea, vreo cincisprezece ani, un grup mic de specialişti în transplant de organe, doctori şi chirurgi, au început să se întrunească pentru a discuta presiunea extraordinară a acestei specialităţi medicale, nemulţumirea şi frustrarea noastră legată de sistemul de alocare şi donare de organe.
   - Continuă.
  - În toată lumea, legislaţia restrictivă ne elimina pe noi, specialiştii în medicină internă şi chirurgii specializaţi în transplant de organe, din cercul factorilor de decizie. Chirurgii au început să mintă în legătura cu severitatea stării pacienţilor lor pentru a-i avansa pe listele de transplant. De asemenea, apatia publică şi lipsa de implicare a bisericii i-au privat pe specialişti de un fond rezonabil de organe. Şi, probabil, cel mai frustrant factor este reprezentat de faptul că oamenii cu un comportament autodistructiv, fumători, alcoolici, oameni care nu se alimentează corect, cauze care au determinat necesitatea unui transplant, degradează fizic şi distrug organe care ar putea salva viaţa unui candidat mult mai responsabil, a unui om care merită aceste organe.
   - Ai făcut parte din acest grup de oameni?
   - Nu de la început. Am fost invitată să mă alătur Gardienilor în urmă cu unsprezece ani.
   - Gardienii?
   - Cred că înţelegi că discuţiile grupului iniţial de doctori erau profund filosofice. Din acest grup făceau parte cele mai luminate minţi din medicină, oameni care aveau de rezolvat o dilemă etică majoră.
   - Am auzit că sunt oameni foarte plini de ei. 
   - Aceşti bărbaţi şi femei, în special chirurgii specialişti în transplant, poartă o responsabilitate uriaşă.
   - Gardienii.
   - La un moment dat, căutând un centru filosofic, grupul a început să se axeze pe scrierile lui Platon, în special pe Republica lui Platon. Ei împărtăşesc filosofia şi logica acestui mare gânditor. După multe întâlniri şi discuţii, au fost puse bazele unei societăţi secrete.
   - Doctorul Khanduri este un Gardian?
   - Am zis fără nume.
   - Ce naiba!? a strigat Anson enervat.
   - Bine, bine. Da, este. De ce întrebi?
   - Pentru că el a vorbit despre faptul că nu este de acord cu respingerea sistemului de caste de către sikhi. Platon, din câte ţin eu minte, împărţea societatea în trei caste.
   - Nu a folosit acest cuvânt, dar aşa este. Producătorii - muncitori, ţărani şi alţii de nivelul lor, cel mai jos dintre cele trei segmente; auxiliarii - soldaţi, manageri şi lideri de mâna a doua, al doilea nivel, şi vârful piramidei...
   - Gardienii, bineînţeles, a spus Anson, elita.
   St. Pierre a dat din cap cu mândrie.
   - Elită din punct de vedere intelectual, fizic, artistic, creativ, ştiinţific şi politic. Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă Einstein sau Nelson Mandela, sau Raymond Damidian, inventatorul scanerului IRM, sau... sau Maica Tereza aveau nevoie de un organ pentru a supravieţui, dar trebuiau să aştepte la rând în baza unei liste sau să depindă de tot soiul de înţelegeri birocratice...sau poate nici măcar nu exista un organ disponibil. Gândeşte-te la tine, Joseph, şi la tot ce eşti pe cale să oferi omenirii pentru că noi am putut să-ţi procurăm un plămân şi nu orice plămân, nu, unul perfect pentru tine. În calitate de specialişti în transplanturi, scopul Gardienilor este ca toţi Gardienii din lume care au nevoie de organe să aibă acces la ele.
   Discursul doctorului St. Pierre îşi mai pierduse din intensitate. Anson abia mai putea respira. Cuvintele „să-ţi procurăm“ i-au tăiat sufletul precum un cuţit. Pentru prima dată, a început să creadă că sursa noii sale vieţi putea să nu fi murit legal.
   - De unde?
   - Poftim?
   - De unde? De unde vin aceste organe?
   - Păi, de la producători şi auxiliari, bineînţeles, a răspuns St. Pierre. În mod cert nu de la Gardieni. Transferul nu ar mai fi avut sens altfel. Este împotriva politicii noastre.
   Anson se uita la ea, la femeia pe care crezuse că o cunoaşte bine de opt ani. Era şocat, dar nu de ceea ce spunea, ci de convingerea şi calmul cu care spunea aceste lucruri.
   - Câţi gardieni există acum? a întrebat el.
   - Nu foarte mulţi, a răspuns ea. Probabil vreo douăzeci şi cinci, poate treizeci. Suntem foarte selectivi şi, cum probabil îţi dai seama, foarte atenţi. Numai cei mai buni dintre cei mai buni.
   - Desigur, a murmurat el. Doar cei mai buni dintre cei mai buni.
   A ridicat telecomanda.

             - Elizabeth, îţi promit că dacă faci vreo încercare să te ridici din cel scaun fără să răspunzi la întrebările mele, voi apăsa butonul şi vei muri, odată cu acest laborator.
   - Dar şi tu vei muri.
   - Priorităţile mele sunt foarte clare. Acum spune-mi despre procurarea organului perfect.
   St. Pierre se foia nervoasă şi se uita în jur parcă aşteptând un răspuns-minune care să o salveze.
   - Ei bine, a început ea, regăsindu-şi calmul, cel puţin parţial, dacă un Gardian trebuie să primească un organ, acest organ trebuie să fie perfect potrivit. Altfel, va exista o traumă emoţională şi un efort uriaş legat de tratamentul cu cantităţi mari de medicamente antirespingere care, după cum bine ştii, sunt foarte toxice. Uite-te la tine, Joseph. Tratamentul tău medicamentos este minim. După operaţie te-ai întors la muncă foarte repede.
   - Îmi imagienz că mulţi dintre Gardieni sunt în stare să plătească pentru organele pe care le primesc.
   - Ei plătesc. Aceşti bani sunt folosiţi pentru promovarea activităţii societăţii noastre.
   - Prin intermediul Fundaţiei Whitestone?
   - Da, noi suntem Fundaţia Whitestone. Noi facem muncă filantropică în toată lumea şi suntem reprezentaţi de artişti, doctori, politicieni şi savanţi ca tine. Noi suntem proprietarii Laboratoarelor Whitestone, ai companiei Whitestone Farmaceuticals şi, în curând, dacă eşti un om care-şi ţine cuvântul, vom deveni proprietarii medicamentului Sarah-9.
   - Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti despre promisiuni. Toată călătoria în India a fost o minciună, o înşelăciune - o şaradă.
   - Asta pentru că tu insistai să cunoşti familia donatorului tău, iar Gardienii Republicii au considerat, cel puţin, pentru moment, că asta nu era de dorit.
   - Operaţia mea nu a fost efectuată în India?
   - Joseph, am cooperat cu tine. Acum pune, te rog, telecomanda jos.
   - Unde am fost operat? a spus el ţinând telecomanda la vedere, cu degetul pe buton. Şi nu mă minţi.
   - În Brazilia. Operaţia ta a fost efectuată la una dintre clinicile Whitestone. Ai fost sedat şi transferat de acolo la un doctor din Capetown în momentul în care acest lucru a fost posibil.
   Anson a respirat adânc.
   - Bine, acum Elizabeth, spune-mi cine este?
   - Poftim?
   - Donatorul. Cine este şi de unde?
   Din nou, St. Pierre se frământa, aşteptând o intervenţie salvatoare, şi scrâşnea din dinţi frustrată.
   - De fapt, a început ea într-un final, a fost o femeie - o femeie din Boston, Statele Unite.
   - Numele ei?
   - Ţi-am zis, fără...
   - Pentru Dumnezeu, Elizabeth, spune-mi numele ei! a urlat Anson... sau pregăteşte-te să mori, acum, exact unde te afli! Vorbesc foarte serios şi tu ştii asta!
   - Reyes. O cheamă Natalie Reyes.
   - Bine. Acum, pas cu pas, îmi vei povesti tot ce ştii despre Natalie Reyes şi cum a fost ea aleasă pentru a-mi dona plămânul ei.

                                                 CAPITOLUL 35

             Când un bărbat simte apropierea morţii, e cotropit de temeri şi griji pe care nu le-a mai avut înainte.
   PLATON, Republica, Cartea I

      Ben şi-a recăpătat cunoştinţa din cauza unui miros puternic, înţepător, dar nu neapărat neplăcut, şi a unei voci de femeie care îi cânta într-o limbă pe care el nu o înţelegea.
   Săgeata dispăruse. Durerea îngrozitoare din umăr era prezentă, dar, în mod ciudat, era mai slabă. Nu era prima dată când se trezea, era conştient, dar acum o auzea pe femeie cântând. Era dezbrăcat până la mijloc, culcat pe spate, pe un morman de rogojini acoperite cu o pătură, într-o grotă.
   Razele soarelui intrau în grotă prin deschiderea care se vedea la vreo trei-patru metri.
   În sfârşit, vedea bine, memoria revenise, începând cu momentul morţii lui Vincent - un soi de săgeată mică aruncată în faţă şi apoi cuţitul care îi sfâşiase gâtul. Şi-a mai amintit de femeia care îngenunchiase lângă el, care vorbea în engleză şi-i spunea că totul va fi bine. Piele fină, măslinie, ochii negri, foarte expresivi.
   Împreună cu un bărbat care avea un ochi acoperit cu o pânză neagră, îl ridicase în picioare şi îl ajutase să meargă. Restul era într-o ceaţă totală, mai puţin faţa ei. Faţa ei frumoasă, expresivă, interesantă.
   În ciuda durerii sfâşietoare, a încercat să se aşeze. Femeia care cânta lângă el nu a făcut nicio încercare de a-l opri. Era o localnică. Faţa ei, cu riduri multe şi adânci, era asemănătoare cu faţa bărbatului care îl ajutase pe Vincent la tortură.
   În spatele ei, Ben a zărit sursa mirosului care umplea grota - o oală pusă pe foc din care ieşea un fum gri.
   A reuşit să se ridice în fund, dar după câteva secunde a ameţit. Femeia l-a prins şi l-a ajutat să se întindă, după care a luat o cană, i-a pus-o la gură şi i-a ridicat capul ca să poată bea lichidul dens, foarte aromat. În câteva minute, durerea dispăruse complet, iar mintea i-a fost învăluită de imagini frumoase şi gânduri plăcute.
   La scurt timp, ea i-a schimbat bandajul de la umăr şi l-a înlocuit cu unul curat. Lumina care intra în grotă a devenit mai palidă. Cascada de imagini a început să dispară.

          Câteva minute sau ore mai târziu, când s-a trezit, lângă el stătea îngenuncheată femeia din pădure.
   A zâmbit la vederea ei.
   - Bună, a spus ea, numele meu este Natalie Reyes. Înţelegi ce spun? Bine. Uite, bea puţină apă. Trebuie să bei.
   Ben a dat din cap şi a luat câteva guri din cana de lut. În spatele lui Natalie, cealaltă femeie avea grijă de oala pusă pe foc.
   - Ben, a reuşit el să mumure după ce buzele i s-au umezit puţin. Ben Callahan din Chicago. Eşti braziliancă?
   - Nu, sunt studentă la medicină în Boston.
   - Îţi mulţumesc că m-ai salvat.
   - Prietenul meu Luis ţi-a salvat viaţa, nu eu. Oamenii de la spital au omorât-o pe sora lui pentru că a încercat să mă ajute. Prietenii lui i-au spus că eşti în spital şi te torturează. Am văzut cum bărbatul cu arcul a ieşit după tine din spital şi te-a urmărit până în pădure. Luis ştia ce se va întâmpla cu tine şi a hotărât să te salveze.
   - Sunt fericit că a făcut-o, a spus Ben. Niciodată nu aş fi crezut...
   - Ia-o încet, i-a spus Natalie. Avem timp.
   Ben s-a forţat să se ridice. De data asta ameţeala nu era aşa de puternică. Umărul lui era atent bandajat. Pe măsură ce mintea i s-a limpezit, s-a întunecat la faţă.
   - Nu, na avem timp, a spus el nervos. În spital e o femeie. Numele ei este Sandy. Va fi omorâtă - o vor opera şi după aceea o vor omorî. Îi vor lua inima. Ei...
   Natalie a încercat să-l calmeze punându-i un deget pe buze.
   - Eşti foarte deshidratat, a spus ea. Ai nevoie de apă. Dacă nu bei suficiente lichide, nu vei putea ajuta pe nimeni.
   - Femeia care stă la spatele tău îmi dă un drog incredibil.
   - Este şaman, o prietenă de-a lui Luis. Numele ei este Tokima sau ceva de genul ăsta. Vorbeşte un amestec de portugheză, pe care o înţeleg cât de cât, şi un soi de dialect tribal, pe care nu-l înţeleg deloc, dar Luis îl înţelege.
   - Ei, te rog să-i spui lui Luis să o întrebe dacă ea ar dori o angajare permanentă pentru a mă face să mă recuperez mai repede.
   - Ben, eşti foarte palid. Tensiunea ta arterială scade mult prea mult. În câteva secunde vei începe să te simţi rău, foarte rău. Cred că e mai bine să te întinzi a loc...
   - Poţi prezice viitorul?
   Natalie i-a luat pulsul care era slab şi rapid.
   - Sistemul tău cardiovascular este foarte afectat. Ai nevoie de odihnă şi de multe lichide.
   - Şi un pic de medicament din ăla, au fost ultimele lui cuvinte înainte să leşine.
   S-a mai trezit de două ori. De fiecare dată, Natalie Reyes stătea lângă el, privindu-l cu calm şi cu multă grijă.
   - Te priveam de sus când monstrul ăla te vâna, i-a spus ea. Erai atât de slăbit, dar atât de curajos. Acum, când ştiu de ce ai venit aici, te consider foarte curajos.
   I-a dat apă, iar femeia cu medicamentul-minune, Tokima, l-a uns cu tot felul de alifii. De fiecare dată, se simţea mai puternic şi reuşea să stea în fund mai mult. Bucată cu bucată, au fost capabili să-şi povestească unul altuia cum au ajuns în Dom Angelo.

         Când Ben a deschis ochii a treia oară, Natalie era aşezată lângă el, iar bărbatul care îi salvase viaţa stătea lângă ea.
   - Luis, a murmurat el încercând să se întoarcă pe-o parte şi întinzând mâna.
   - Ben, a spus Luis, strângându-i mâna cu putere.
   - Luis nu vorbeşte engleza, a spus Natalie, dar este bun şi vorbeşte portugheza rar ca eu să-ţi traduc.
   - Spune-i că-mi pare rău pentru sora lui, a spus Ben.
   - Eşti un om bun la suflet că ţi-ai amintit, i-a răspuns Natalie. Curajos şi bun, îmi place această combinaţie.
   Ea a purtat o discuţie scurtă cu Luis, care se tot uita la Ben şi dădea din cap. Ben a văzut în ochii lui Luis hotărârea unui luptător.
   - Femeia pentru care îţi faci griji este încă fără cunoştinţă, conectată la aparatul pentru respiraţie, i-a spus Natalie.
   - Este sedată, a răspuns Ben. A fost răpită şi acum este sedată. În Texas, ţipa şi spunea că are un copil. Zicea că este ţinută într-o cuşcă. Apoi cineva, probabil Vincent, a făcut-o să tacă. Ben a reuşit să se aşeze singur. Ce pot face?
   - Spune-ne cine a mai venit cu avionul?
   - Trei persoane în carlingă, patru în cabină, acum trei, graţie lui Luis. Printre ei se afla şi prietena, mai bine zis, fosta prietenă a lui Vincent. Doi erau cu pacienta, o femeie în vârstă, care cred că este un doctor anestezist, şi un bărbat.
   Natalie i-a tradus totul lui Luis şi el a răspuns.
   - La spital îi avem pe Barbosa, un poliţist corupt, Santoro, doctor corupt, asistentul lui Vincent, pe care l-ai cunoscut, plus câteva persoane care asigură curăţenia și gătitul.
   - Cam mulţi, a spus Ben.
   - Vor fi şi mai mulţi. Din Rio trebuie să vină câteva asistente medicale şi cei care se ocupă de persoana care va primi organul sărmanei femei.
   - Trebuie să găsim o modalitate să o scoatem de acolo, a spus Ben.
   - Ce înseamnă noi? l-a întrebat Natalie mirată. Nu eşti pregătit să lupţi.
   - Voi face atât cât pot. Am ajuns prea departe ca să nu fac nimic. Ajută-mă, dă-mi mâna.
   Ben a întins mâna şi a fost tras în picioare, fără nici un efort, de Luis.
   Timp de câteva secunde, grota a început să se învârtă, dar s-a sprijinit de perete şi a rămas în picioare.
   - Dulce, curajos şi dur, a spus Natalie. Bine. Noi suntem doi, îl avem pe Luis şi pe prietena lui Luis, Rosa, şi încă un bărbat din sat în care Luis spune că putem avea încredere. Eşti bun la strategii de luptă?
   - Am avut notă maximă la facultate. Am timp să-mi caut caietele?
   - Luis, cred că suntem cinci, i-a spus Natalie făcând semn spre Ben.
   Luis nu a răspuns, dar s-a îndreptat spre Tokima şi i-a adresat câteva cuvinte. Femeia a dat din cap, a luat o pungă mică de plastic şi a plecat în pădure.
   - Tokima lecuieşte oamenii de mulţi ani, a spus Luis. De vreo optzeci de ani.
   Natalie i-a tradus lui Ben vorbele lui Luis, la care Ben a spus că a simţit miracolele pe pielea lui, dar acum avea nevoie de un medicament magic care să-şi facă efectul mai multe ore.
   - Trebuie să-i spun că asigurarea mea nu va acoperi acest tratament? a întrebat el.
   Natalie i-a tradus cuvintele, iar Luis a zâmbit. Au vorbit un timp, după care Natalie s-a întors spre Ben.
   - Probabil ştii că aici, în pădurea tropicală, există foarte multe plante care conţin substanţe psihoactive, a spus Natalie. Tokima a plecat să caute una dintre cele mai puternice dintre ele - o rădăcină. Luis ştie doar denumirea indiană, Khosage. Uscată, pisată şi afumată, devine un halucinogen puternic, dar luată în cantităţi mari, efectele nu mai sunt la fel de plăcute. Vomă puternică, diaree, dureri abdominale, dezorientare şi chiar moarte... cam astea sunt efectele. Dacă Tokima va găsi această rădăcină, Luis crede că o poate pune în mâncarea care se face pentru prânz la spital sau poate ruga pe cineva să facă asta. Cu puţin noroc, câteva persoane înarmate de la spital vor fi neutralizate, la fel şi cei care vor trebui să asiste la operaţie.
   - E un plan bun, a spus Ben. Şi ce facem cu Sandy?
   - Dacă presupunem că tu vei fi în stare, noi doi vom traversa pădurea spre locul unde am lăsat Mercedesul poliţistului mort. De acolo vom merge în direcţia drumului pietruit, vom intra pe el şi vom ajunge la spital. Până ajungem noi, acolo ar fi trebuit să fie un haos total. Cumva, va trebui să o scoatem pe Sandy din spital şi să o punem în maşină. Luis şi oamenii lui vor dispărea în pădure.
   - Este gata să facă asta?
   - Şi-a iubit sora foarte mult.
   Ben l-a atins pe umăr. Apoi, nedorind ca cei doi să ştie că are ameţeli şi că-i tremură genunchii, a luat o cană de apă, a băut-o şi s-a îndreptat spre ieşirea din grotă. Acolo, privind în depărtare, s-a aşezat şi s-a rezemat de perete. Jos, strălucind în lumina soarelui de dimineaţă, se vedea spitalul. Spitalul.
   Ben a râs sarcastic. Acest cuvânt a avut aceeaşi conotaţie macabră doar în Germania nazistă. Gândul la brutalitatea torturii lui şi la coşmarul multor oameni nevinovaţi, aduşi aici forţat, l-a făcut să tremure. Acum, spera el, lucrurile aveau să se schimbe.
   „Venim, s-a gândit el, cu o hotărâre sălbatică. Venim“.

          După un timp, Tokima s-a întors ducând o punguţă plină cu rădăcini groase, mucegăite, de culoarea ruginii, care străluceau din cauza apei rămase după spălat. Fără să scoată vreun cuvânt, s-a apucat să prepare otrava.
   Luis, cu mişcările unui animal de pradă, a coborât la vale.
   Natalie a ieşit din grotă, s-a aşezat afară, lângă Ben, şi i-a luat mâna.
   - Detectiv, zici, a spus ea cu un zâmbet. Şi ai pistol?
   - Bineînţeles.
   - Ai fost nevoit să-l foloseşti?
   - Desigur. Cartierul Boot Hill din Chicago este plin de oameni pe care i-am trimis acolo - femei, copii, chiar şi animale de casă.
   A făcut un semn ca şi cum ar ţinti spre spital şi apoi a suflat fumul din ţeava armei.
   - Impresionant, a spus Natalie. Nu au nici o şansă.
   - Crezi că noi avem?
   - Bineînţeles.
   - Oricum, noi doi parcă trăim o viaţă împrumutată.
   Peste un sfert de oră, fără să fie văzut sau auzit, Luis a apărut la intrarea în grotă.
   - Oamenii de la spital sunt nervoşi în legătură cu dispariţia lui Vincent, a spus el. Presupun că Ben l-a omorât. Am fost trimis să caut corpul lui.
   Luis a intrat în grotă şi s-a întors ţinând în mână o oală de lut plină cu otrava făcută din rădăcină şi acoperită cu frunze.
   - Eşti gata, Ben Callahan? a întrebat Natalie, ajutându-l să se ridice în picioare.
   Ben a strâns pumnii de durere şi s-a rugat să-i dispară ameţeala.
   - Sunt gata, a reuşit el să spună.
   - Cei de la bucătărie pregătesc masa de prânz, a spus Luis, aşteptând ca Natalie să-i traducă lui Ben. Trebuie să le duc ingredientul final. Doctorii sunt alături de pacientul lor, aşteptând echipa beneficiarului. Echipajul din avion stă la piscină. Santoro aleargă, pregătindu-se de operaţie. Barbosa şi ceilalţi gardieni se pregătesc de o eventuală înfruntare. E momentul nostru.
   - Ăsta e momentul, a spus Natalie.
   - Vino, a spus Luis, îţi voi arăta drumul ca să găseşti maşina. Ar trebui să ajungeţi cu maşina în faţa spitalului într-o oră. Dacă avem noroc, veţi pleca de acolo cu pacienta voastră.

                                              CAPITOLUL 36

              Aici nu există drum...pădurea este întunecată si plină de hăţişuri; totuşi trebuie să mergem mai departe.
   PLATON, Republica, Cartea a IV-a

          Drumul spre locul unde rămăsese maşina a fost un chin. Era foarte cald şi umed şi ei trebuiau să meargă la deal.
   Ghidându-se după soare, Natalie şi Ben au ocolit orăşelul şi s-au dus mai departe spre nord. Natalie era convinsă că mergând în acea direcţie aveau să ajungă la drumul spre Dom Angelo. Apoi, trebuiau să facă dreapta şi dădeau de drumul unde ea ascunsese maşina lui Vargas.
   Ea şi Luis hotărâseră ca substanţa halucinogenă să fie pusă în mâncare şi distribuită personalului după o oră şi jumătate. Între timp, Natalie şi Ben trebuiau să ajungă cu maşina la intrarea din spate a spitalului. Asta era, după cum spusese Ben, un plan, dar unul nu foarte sigur. Având în vedere că nu aveau mult timp la dispoziţie, iar personalul spitalului era în alertă după dispariţia lui Vincent, existau
multe şanse ca ceva să nu meargă bine.
   Natalie ţinea minte drumul şi ştia cât de dificil era. De aceea, a pornit la drum mult prea agresiv. După o jumătate de oră de mers pe teren accidentat şi la deal, elanul şi forţele îi scăzuseră considerabil. A observat că Ben, deşi mergea înainte şi nu cerea pauze, o ducea mult mai rău.
   - Hai să facem pauză, i-a spus ea, respirând greu şi întinzându-i plosca cu apă.
   - Cum te simţi?
   - Mă descurc. Nu cred că mai avem mult.
   Nu s-a obosit să-l întrebe acelaşi lucru. El ar fi zis că e bine, dar Natalie ştia că nu era aşa. Era palid şi avea o privire tulbure. Nici nu voia să-şi imagineze prin ce trecuse el înainte de a fi scos din spital şi vânat. Pe tot corpul avea arsuri de la şocurile electrice, vârfurile degetelor erau umflate şi decolorate, iar rănile de la intrarea şi ieşirea săgeţii purtau primele semne ale unei infecţii.
   Se întreba cât avea să mai reziste. Din fericire, ei trebuiau doar să ajungă la maşină. De acolo, Ben avea să fie pasager.
   - Eşti gata?
   - Da, ia-o în faţă.
   - Mai bea puţină apă.
   - Dacă zici tu că trebuie... am impresia că apa asta nu e tocmai de la izvoarele unde se îmbuteliază apa minerală. Doctorul meu, domnul Banks, va avea mult de lucru pentru a determina toate traumele, paraziţii şi bolile pe care le voi aduce din această călătorie. Ai face bine să termini mai repede facultatea ca să poţi să-l ajuţi să mă trateze.
   - Nicio problemă. Ca multe alte femei, sunt blestemată să simt nevoia de a aduna în jurul meu bărbaţii răniţi, suferinzi şi să-i repar.
   Au mai făcut o pauză pentru a-şi trage răsuflarea şi a lua un gât de apă şi, tocmai când Natalie începuse să creadă că se rătăciseră, au ajuns la drumul spre Dom Angelo. Acum Ben mergea foarte greu şi nu mai era în stare să-şi ascundă slăbiciunea. Dar, dacă găseau Mercedesul, avea să fie în afara oricărui pericol.
   - Ţine-te, Ben Callahan, l-a rugat ea. Aproape am ajuns.
   Mai aveau puţin şi trebuiau să facă dreapta. De acolo se vedea locul unde ea ascunsese maşina lui Vargas. În unele momente, Ben rămânea atât de mult în urmă, încât Natalie nu-l mai vedea. La ultima curbă, l-a aşteptat şi apoi s-au apropiat împreună de maşină.
   În momentul în care a văzut că cineva mişcase crengile folosite pentru a ascunde maşina, Natalie a înţeles că au dat de belea.

            Maşina lui Rodrigo Vargas era acolo unde o lăsase, dar nu mai putea fi pornită. Cele patru roţi erau tăiate şi dezumflate total. Capota era deschisă şi o mare parte din motor distrusă. Geamul şoferului era zdrobit.
   Natalie s-a grăbit să caute sub fotoliul şoferului restul muniţiei. Nimic.
   - Probleme în paradis, a spus Ben, rezemându-se de maşină. Maşina a fost vandalizată total şi meticulos, în mod cert, de cineva care ştia ce face.
   - Şi eu cred la fel, a răspuns Natalie uitându-se la ceas. Ben, eu mai am forţe să ajung la spital, dar tu nu poţi.
   - Nu ştiu. Eu cred...
  - Te rog. De-abia te ţii pe picioare. Sau aştepţi aici, îţi las şi apă, sau te duci încet spre sat. Ţi-am povestit de părintele Francisco. Îl vei găsi acolo. Spune-i ce s-a întâmplat şi ce ţi-au făcut. Va avea grijă de tine, sunt convinsă. Poate va avea şi o maşină cu care să te aducă la spital.
   - Dar...
   - Ben, te rog. Luis riscă totul ca să ne ajute. Trebuie să ajung acolo. Drumul merge la vale şi nu este atât de greu. Sunt un bun alergător. Pot să fac asta.
   - Bine.
   - Uite, ţine apa. Eu nu am nevoie.
   - Te rog, nu uita să vii să mă iei, i-a spus el.
   - Bine. Pun asta pe listă: să-l iau pe Ben. Pe curând, prietene. Promit. Salută-l pe părintele Francisco din partea mea.
   L-a sărutat pe obraz şi a luat-o la fugă, pentru prima oară după incendiul din Dorchester, Massachusetts, la opt mii de kilometri şi câteva vieţi distanţă.

      În toată viaţa ei de atlet de performanţă, Natalie nu-şi forţase vreodată corpul ca acum, în douăzeci de minute.
   Alerga având un singur plămân, şi acela afectat, cu un rucsac în spate în care avea pistolul lui Vargas, bandă izolatoare, o bucată de funie şi un cuţit Swiss Army. Din cauza alergatului la vale, o dureau gleznele şi nu-şi ţinea echilibrul prea bine. Cu cât obosea mai mult, cu atât mai rău îşi ţinea echilibrul.
   De două ori s-a împiedicat şi o dată a căzut, zgâriindu-şi pielea de pe palme. Pieptul îi ardea şi avea o sete continuă de aer. A încetinit ritmul, dar, oricum, nu putea să respire prea bine. Într-un final, când nu a mai putut lua nici măcar o gură bună de aer, s-a oprit, s-a agăţat de trunchiul unui copac, încercând, din greu, să-şi regleze respiraţia. După treizeci de secunde, pornea din nou la vale, alergând haotic, ca un om beat.
   După o altă oprire scurtă, încercând să inspire cât mai mult aer şi să ignore bătăile explozive ale inimii, s-a trezit jos, lângă spital. După o curbă la dreapta se vedea intrarea spitalului unde, cu o zi înainte, Ben fusese scos şi trimis la moarte.
   Cu mâinele pe genunchi, ea respira adânc, până când o gură de aer a ajuns în plămânul ei epuizat.
   Uitându-se precaută în jur, a scos pistolul din rucsac şi a luat-o pe lângă aripa rezidenţială încercând să reconstituie ruta pe care fugise din spital la ultima ei vizită, a înaintat atent printre copaci şi a ocolit larg aripa din spate.
   Când s-a apropiat de terasă şi de piscină, şi-a dat seama instantaneu că Luis reuşise să realizeze unul dintre punctele misiunii. Trei bărbaţi în slip de plajă erau tolăniţi în jurul piscinei, râzând şi chicotind fără oprire. Pe masa de lângă ei se vedeau bolurile cu mâncare.
   - ...Şi atunci ea aduce tava, plină cu bucăţi de carne de porc, de şuncă, măruntaie şi o trânteşte toată chiar în poala rabinului.

         Povestitorul, un bărbat roşcat de vreo douăzeci şi ceva de ani, a izbucnit într-un hohot de râs de necontrolat, vărsând conţinutul paharului pe el, fără să încerce să se şteargă.
   Natalie a dedus că acesta era echipajul avionului.
   Unul dintre bărbaţi, mai în vârstă, probabil, căpitanul, era la pământ, în patru labe, vomitând şi continuând să râdă frenetic.
   - Nu mă simt prea bine, spunea încontinuu al treilea bărbat. Nu mă simt prea bine...
   Natalie nu putea ajunge la şopronul de lângă spital fără să fie văzută de cei trei. A pus rucsacul jos şi a îndreptat pistolul spre tânărul roşcat.
   - Hai, toţi trei, pe burtă, la pământ! le-a strigat ea.
   Bărbaţii, inclusiv căpitanul, s-au uitat la ea şi au început să urle ca nişte animale, nefiind în stare să spună nimic coerent. Natalie s-a gândit să-i împuşte pe toţi în picioare, dar ştia că nu ar fi fost în stare de aşa ceva, decât dacă nu avea şi alte opţiuni. S-a apropiat de tânărul roşcat, i-a ars un pat de pistol la ceafă, cauzându-i o rană deschisă din care a ţâşnit instantaneu sângele.
   Bărbatul a ţipat şi a căzut cu faţa în jos, pe beton, şi a început să râdă isteric, repetând într-una:
   - Hei, de ce ai făcut asta?!
   Natalie se uita pierdută la bărbaţi, neştiind ce să facă în continuare. Aveau oare arme în camere? Cât aveau să dureze efectele preparatului lui Tokima? Luis nu avea cum să controleze cantitatea ingerată de fiecare. Şi dacă aveau să moară?
   Cât ea stătea şi se gândea la toate astea, bărbatul care spusese că nu se simte prea bine s-a răsturnat din şezlong spre marginea piscinei şi a vomitat.
   Natalie a hotărât că era sigur să-i lase acolo când o femeie îmbrăcată în uniformă militară kaki a apărut din şopron, cu pistolul automat în mâini. Avea vreun metru şaizeci cel mult, o faţă plăcută şi şolduri late. S-a apropiat de Natalie.

             - Tu eşti Natalie? a întrebat ea în portugheză.
   - Rosa?
   Prietena lui Luis i-a zâmbit şi a dat din cap.
   - Trebuie să-i legăm, a spus ea făcând semn la sfoară şi la banda izolatoare. Luis a zis că toţi trebuie legaţi.
   Femeile le-au legat celor trei gleznele şi mâinile cu bandă izolatoare. Terasa era plină de vomă.
   S-au şters cu prosoapele frumoase puse pe şezlonguri lângă piscină, s-au grăbit spre şopron şi au intrat în tunel. În sala de mese au găsit câţiva dintre oamenii de la bucătărie, legaţi la fel ca echipajul de zbor. Lângă grupul de brazilieni, Natalie a zărit o femeie albă, cu părul blond murdar şi sârmă ghimpată tatuată pe braţ. O privea cu răutate. Natalie a întrebat-o pe Rosa cine era femeia blondă, dar Rosa a dat din umeri că nu ştie.
   „Putea să fie mai rău, mult mai rău, voia să-i spună Natalie blondei. Puteai să fi mâncat“.
   - Ştii unde este Luis? a întrebat-o Natalie pe Rosa, în timp ce se deplasau, cu pistoalele la vedere, pe holul dintre sala de mese şi living, unde ea se ascunsese în spatele canapelei, atât de aproape de Barbosa şi Santoro.
   - A fost aici, i-a şoptit Rosa, uitându-se de după colţ în prima sală de recuperare şi făcându-i semn că vrea să intre.
   Natalie s-a lipit de perete şi Rosa a intrat în salon.
   Jos, cu ochii mari şi legaţi fedeleş, erau întinşi un bărbat masiv şi o femeie cu părul alb, ambii îmbrăcaţi în pantaloni şi halate chirurgicale. După voma de pe jos şi cea de pe faţă, Natalie a înţeles că nici ei nu se simţeau prea grozav. Pe patul de spital, lângă cei doi, se afla o femeie drăguţă, cu părul roşcat, inconştientă şi respirând cu ajutorul unei maşini...
   „Sandy“.
  - Cred că trebuie să o lăsăm aici până termină, a spus Natalie. Eşti de acord?
   Rosa a dat din cap şi a ieşit pe hol. Natalie, dorind să scape de aerul împuţit din cameră, a ajustat ventilatorul şi a urmat-o pe Rosa.
   Trei de la bucătărie, trei din avion, femeia, care era probabil prietena lui Vincent, şi doi membri ai personalului medical, în total nouă, găsiţi şi imobilizaţi. Cei periculoşi încă erau liberi. Natalie a ajuns-o pe Rosa din urmă lângă intrarea principală. Coridorul care ducea spre sinistrul birou al doctorului Donald Cho era gol. Faptul că maestrul realităţii virtuale şi psihofarmaceuticii nu fuseseră convocaţi pentru acest caz sugera că soarta lui Sandy avea să fie una monstruoasă. Nu avea nevoie de o spălare de creier şi de un DVD pentru a-i implanta în minte un scenariu.
   Rosa s-a oprit lângă o uşă din sticlă dublă, a adus un deget la buze, şi i-a făcut un semn lui Natalie. Întins la podea, cu faţa în jos, zăcea un bărbat cu pielea roşie, îmbrăcat în uniformă identică cu a Rosei. Pe jos nu se vedea nicio urmă de sânge, dar dacă nu era mort, se prefăcea foarte bine.
   - Salazar Bevelaqua, i-a şoptit Rosa. Îşi bate soţia. Luis niciodată nu l-a plăcut.
   Natalie stătea liniştită şi evalua situaţia şi şansele. Ei erau patru, Rosa, ea, Luis şi un prieten. În cealaltă tabără erau Santoro, Barbosa şi doi gardieni. Dintr-odată, liniştea a fost spulberată de o rafală de împuşcături. Un bărbat a ţipat de durere. Apoi, la fel de brusc cum izbucniseră, focurile au încetat. Din dreapta, au auzit gemete şi înjurături în engleză.
   Cu pistolul în faţă, Natalie a urmat-o pe Rosa în acea direcţie. La capătul clădirii, întins pe spate, ciuruit de gloanţe, era prietenul lui Luis din Dom Angelo. Rosa s-a apropiat de el, i-a luat capul în braţe. Peste câteva secunde ea şi-a ridicat privirea spre Natalie şi a dat cu tristeţe din cap. Lângă el, chircit şi ţinându-se cu mâinile de burtă, era un bărbat cu pulover alb plin de sânge.
   „Probabil unul dintre gardienii din avion“, s-a gândit Natalie.
   - Ei, drăcie! Ce nenorocire! ţipa el. Ajutor! Vă rog, ajutaţi-mă!
   Fără nicio ezitare, Rosa s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de el şi l-a împuşcat în frunte. Acum Natalie nu mai era surprinsă de calmul şi detaşarea femeii. Lumea Whitestone era o lume cu mulţi bani, violenţă şi moarte.
   Fusese implicată în această lume fără voia ei şi se adaptase.

          Amândouă erau îngrijorate şi se întrebau unde putea fi Luis şi dacă era bine. Au intrat înapoi în spital şi s-au îndreptat spre holul central de unde se ajungea la biroul doctorului Cho.
   Natalie s-a oprit la uşa biroului lui Santoro şi a mişcat clanţa. Era surpinsă să găsească biroul descuiat şi a făcut un pas înăuntru. Uşa s-a închis cu putere în urma ei şi braţul puternic al lui Barbosa a trecut pe lângă umerii ei şi i s-a încolăcit în jurul gâtului. Era aproape cu un cap mai înalt decât ea şi avea o burtă mare, rotundă care o apăsa în spate. Simţea părul de pe braţele lui frecându-se de pielea ei ca şmirghelul.
   - Aruncă pistolul! a mârâit el. Aruncă pistolul!
   Mâna lui îi strângea cu putere traheea şi laringele şi Natalie s-a conformat imediat. Barbosa a deschis încet uşa şi, cu Natalie pe post de scut uman, a înaintat pe hol strigând:
   - Rosa, aruncă arma! Rosa aruncă arma sau îi rup gâtul şi te împuşc în acelaşi timp... Ştii că pot să fac asta. Aşa. Acum, întinde-te jos. Cu faţa în jos! Repede!
   Rosa, furioasă, s-a întins pe jos. În acea clipă uşa s-a deschis şi Luis a apărut ca un prădător, rănit în umăr şi în partea dreaptă a pieptului. Faţa lui era mânjită de sângele lui şi al altora. De asemenea, pe cămaşa şi pe pantalonii de la uniformă erau pete de sânge. În mâna dreaptă ţinea pistolul.
   - Aşa deci, eşti un trădător, a spus Barbosa. Jocul vostru s-a terminat. Aruncă pistolul şi întinde-te lângă femeia ta şi voi ruga pe unul dintre chirurgi să-ţi salveze viaţa.
   - Foarte frumos din partea ta, Oscar, a spus Luis. Ştiu că pot să am încredere în cuvântul tău.
   Mâna lui Luis a zvâcnit, ca o cobră gata de atac - atât de repede încât Natalie nici nu a apucat să înţeleagă ce se întâmplă. S-a auzit o împuşcătură puternică şi, în următoarea secundă, strânsoarea lui Barbosa a slăbit.
   Ea a căzut în genunchi şi s-a rostogolit văzând cum poliţistul se prăbuşeşte pe spate. Mâna lui, plină de sânge, era lipită de locul în care fusese, cu câteva momente în urmă, ochiul lui drept.
   Corpul lui masiv s-a izbit cu putere de podea şi de uşa biroului lui Santoro. Cadavrul a rămas, într-un mod macabru, rezemat de uşă.
   - Ţi-am spus că sunt bun în meseria mea, a reuşit să murmure Luis înainte de a se prăbuşi.

                                            CAPITOLUL 37

           Sănătate si sărăcie, prima este mama luxului şi a indolenţei, cealaltă - a mediocrităţii şi a depravării, iar din amândouă se naşte nemulţumirea.
   PLATON, Republica, Cartea a IV-a

        Un timp, Ben a stat aşezat şi sprijinit de Mercedes, sorbind ultimele picături de apă rămase în ploscă. Se simţea ameţit şi slăbit. Durerea din umăr devenise insuportabilă, la fel şi durerea de cap, mai ales în spatele ochilor.
   Natalie făcuse bine că îl lăsase aici. Ar fi trebuit să sugereze asta chiar el. Acum era aici. Se gândea care ar fi reacţia lui Alice Gustafson la cele întâmplate. Ea îşi riscase viaţa de multe ori încercând să deconspire oameni şi structuri implicate în traficul ilegal de organe, aşa că, probabil, nu ar fi fost prea impresionată că el îşi pusese viaţa în pericol mergând la unitatea Whitestone din Texas. Sau poate că avea să fie impresionată.
   Graţie persoanei care vandalizase maşina, planul lor eşuase înainte de a fi pus în aplicare. Dar poate că Luis reuşise să strecoare otrava preparată de Tokima în mâncarea pentru personalul de la spital. Era posibil ca gardienii şi asasinii profesionişti de la spital să fie învinşi.
   Era posibil ca Natalie să ajungă la spital la timp pentru a-l ajuta pe Luis şi pentru a o deconecta pe Sandy de la aparate, ca să o ia de acolo şi să se întoarcă să-l salveze şi pe el.
   Toate astea păreau posibile, dar puţin probabile.
   Ben s-a ridicat în picioare, încercând să lupte cu ameţeala şi greaţa.
   Ajunsese prea departe ca să stea jos şi să aştepte. Natalie spusese că el putea să o ajute dacă ajungea în sat şi îl contacta pe preot. Dacă încerca să ajungă acolo şi murea pe drum, măcar încercase să facă ceva. Avea să ajungă în groapă ştiind că i-a păsat.
   S-a îndepărtat de maşină, gată să pornească la drum, şi a simţit în buzunar pistolul pe care i-l dăduse Luis. Uitase de el. Era un pistol mic, calibrul 38, asemănător cu cel care rămăsese în Chryslerul lui Seth Stepanski în Fadiman.
   A mai făcut câţiva paşi, şi-a îndreptat spatele şi a luat-o pe drumul pietruit. Cele două femei extraordinare din viaţa lui, Alice şi, mai nou, Natalie, ar fi fost mândre de el. Şi Sandy ar fi, dacă avea să ştie vreodată.
   Era ciudat să ştie că femeia zăcea întinsă pe o brancardă, sedată şi conectată la aparate, iar în jurul ei se întâmplau atâtea... şi toate aveau legătură cu ea.
   S-a îndreptat spre oraş. Pas cu pas, umerii drepţi, încercând să ignore durerea care-i sfâşia corpul.
   Continuă să mergi... continuă să mergi!
   Tată, iartă-ne pentru ceea ce trebuie să facem,
   Ne iartă şi noi te vom ierta pe tine.
   Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău.
   Ne vom ierta unii pe alţii până ne vom învineţi.
   Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ...
   Soarele de prânz încălzea cu putere. Mai întâi, John Prine, apoi Tatăl nostru... rând cu rând, vers cu vers, Ben continua să meargă, împiedicându-se din când în când, dar fără să cadă.
   Poate a mers aproape un kilometru sau poate câteva zeci de metri. Nu-şi dădea seama şi nici nu mai conta. Nu mai avea apă şi aproape că pierduse speranţa că va ajunge în sat.

        Se uita cum bocancii lui făceau paşi mici, şovăitori, unul mai dureros decât celălalt. Când drumul a început să o ia la vale, a fost nevoit să ridice capul şi a văzut jos satul, ca o imagine de pe o felicitare, căsuţe minuscule pitite într-o vale cu o vegetaţia luxuriantă.
   Era înnebunit de durere şi de ameţeală, dar ajunsese. Buzele lui uscate şi crăpate au schiţat un zâmbet.
   Mai mult se târa decât mergea, când a ajuns la marginea satului. Ochii curioşi l-au urmărit de la marginea satului şi până în centru.
   - Agua, por favor, i-a spus el unei femei bătrâne, folosindu-şi cunoştinţele minime de spaniolă şi sperând că ar putea să însemne ceva şi în portugheză. Donde esta Padre Frank... Padre Francisco?
   Bătrâna nu i-a dat apă, dar i-a făcut semn în sus pe stradă, spre capelă.
   După câteva străzi parcurse cu greu, Ben a văzut nişte maşini. În mod cert una dintre el ar fi trebuit să fie a părintelui. Pe stradă nu era niciun pic de umbră, iar căldura devenise ucigătoare.
   Dintr-odată, a ameţit şi când a zărit biserica a simţit că picioarele îi cedează.
   Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău...
   Încetul cu încetul, şi-a revenit. Ben era culcat pe un pat cu cearşafuri curate, o pernă, nu, două. Mirosul plăcut de cafea l-a făcut să se trezească definitiv.
   - Deci, a auzit el o voce vorbind în engleză, pacientul meu din America s-a trezit.
   - De unde ştiţi?
   - Ai delirat vreo jumătate de oră. Ce spuneai nu avea niciun sens, dar eu sunt din Brooklyn şi recunosc engleza vorbită de un american. Frank Nunes - părintele Frank, dacă doreşti, Padre Francisco, dacă vrei o variantă mai exotică. Ai băut apă mai devreme, vreo două pahare. Mai vrei? O cafea?
   Ben şi-a revenit complet. S-a ridicat şi şi-a lăsat picioarele pe podea, încercând să ignore durerea din spatele ochilor.
   - Ascultaţi-mă, părinte. Eu vin de la Natalie Reyes. Mi-a spus...
   -Ah, fata care a dispărut. Am ajutat-o să găsească un loc unde să-şi pună cortul şi când m-am dus la ea a doua zi de dimineaţă, plecase.
   - Este la spital, a spus Ben. Acolo sunt probleme. Am nevoie de ajutorul dumitale.
   - De ajutorul meu?
   - La spital a fost adusă o femeie. Eram în avion, cu ea. Dacă noi nu ajungem acolo cu o maşină, ea va muri - nu, nu doar va muri, va fi omorâtă. Trebuie să găsesc o maşină şi trebuie să ajung la spital cât mai repede.
   - Senhorita Reyes este bine?

.......................................................................