„Cărțile sunt mai mult decât cărți, ele sunt viața, inima și sufletul veacurilor trecute, motivul pentru care oamenii au trudit și au murit, esența și chintesența existenței umane!”

                                       Cicero

Compromisul inimii, Mary Jo Putney

..................................................
                        2-7

          - Nu pot să neg că mă preocupă ce spun alții. Familia Kendal a avut parte de destule scandaluri deja.
   Jocelyn păli la amintirea evenimentelor din trecut, însă mătuşa ei continuă implacabil.
   - Dar ce mă deranjează mai mult este faptul că te foloseşti de moartea unui bărbat cumsecade în scopurile tale egoiste. De ce nu ai discutat cu mine mai întâi?
   Jocelyn se strădui să rămână calmă, dar teama că mătuşa ei avea s-o disprețuiască era copleşitoare.
   - Nu ai dorit să ştii ce aveam de gând să fac! strigă ea, cu glas gâtuit. Te rog, mătuşă Laura, nu te supăra pe mine. Nu m-aş fi căsătorit cu el dac ştiam că te vei supăra. A fost o idee impulsivă. Maiorul Lancaster a apreciat propunerea mea, iar apoi a fost prea târziu să dau înapoi. Am considerat că avem amândoi de câştigat, fără a face rău nimănui. Te rog... te rog încearcă să înțelegi.
    Lady Laura oftă, mânia ei transformându-se în dezamăgire.
   - Probabil nu aş fi fost atât de supărată dacă victima impulsului tău ar fi fost un străin, nu un bărbat pe care îl cunosc şi îl respect. David merită mai mult decât să fie folosit cu atâta... cu atâta nepăsare.
   - Poate ai dreptate, şopti Jocelyn, îndurerată de dezaprobarea mătuşii sale. Dar faptul e deja consumat şi nu se mai poate schimba nimic.
   Lady Laura se ridică în picioare.
   - Mâine dimineață merg la Kennington. E timpul să deschid casa şi să mă pregătesc pentru întoarcerea lui Andrew din Europa.
   Vocea ei, de obicei blândă, căpătă o notă acidă.
   - Acum că eşti femeie măritată nu mai ai nevoie de mine pe post de damă de companie.
   - Presupun că nu.
   Jocelyn se holbă la o prăjitură pe care o făcuse fărâme.
   Mătuşa sa se opri în uşă.
   - Mă voi întoarce peste două săptămâni, cel mult o lună, şi cu siguranță îmi va trece supărarea până atunci.
   Plecă după ce oferi acest semn de pace.
   Tremurând, Jocelyn se afundă în scaun. Ca şi cum ziua precedentă nu fusese suficient de grea, acum îşi înstrăinase şi cea mai dragă prietenă, femeia care-i fusese aproape ca o mamă. Îşi privi fapta prin ochii mătuşii sale şi se simți ruşinată. Din nou, aşa cum se întâmpla adesea în viața ei, făcuse totul pe dos.
   Ei bine, nu mai avea ce face. Trebuia să doarmă aşa cum îşi aşternuse, chiar dacă nu era un pat matrimonial obişnuit.
   Căutând ceva care să-i ridice moralul, îşi aminti că familia Parkingston organiza un bal neprotocolar în seara respectivă. Puțini invitați, majoritatea cunoscuți lui Jocelyn, era exact tipul ei preferat de petrecere.
   Îi prindea bine să nu se frământe până la ore târzii gândindu-se cât de curând avea să devină văduvă.

          Invitații soților Parkingston nu erau foarte numeroşi, întrucât mare parte a societății mondene părăsise deja Londra, refugiindu-se la reşedințele de la țară.
   Dar, în ciuda aşteptărilor, Jocelyn se simțea agitată, plictisită de conversațiile pe care le găsea frivole în comparație cu realitatea crudă din spitalul militar.
   Sosirea unui întârziat schimbă însă lucrurile: dintr-odată inspiră adânc şi pulsul îi acceleră când îşi dădu seama că era Rafael Whitbourne, ducele de Candover. Simpla lui apariție o făcu să se simtă mai bine.
   Nu doar din cauză că era foarte chipeş, deşi aşa era. Îl găsea irezistibil de atrăgător pentru că ştia cât de bine s-ar fi potrivit unul cu celălalt.
   În timp ce conversa cu alți invitați, Jocelyn urmărea mişcările lui Candover, care străbătea sala de bal. Ştia că nu trebuia să se pună în calea lui.
   Fiind un burlac de rang ducal, chipeş, bogat dincolo de orice închipuire de lăcomie, acesta fusese vânat de nenumărate femei, fapt care îl transformase într-un cinic, pe bună dreptate.
   Pe de altă parte, ea deținea un titlu şi o avere proprie şi nu avea nevoie de ale lui. Erau perfecți unul pentru altul. Dacă Jocelyn avea să-l câştige, avea să fie din cauza atracției autentice şi a recunoaşterii reciproce a compatibilității dintre ei.
   Răbdarea îi fu răsplătită când Candover veni la ea după ce orchestra începu să cânte muzică de dans.
   - Lady Jocelyn, exclamă el cu o plăcere vădită. Mă bucur să văd că sunteți încă în oraş. Îmi faceți onoarea acestui vals?
   - Doar dacă promiteți să nu mă mai călcați de data aceasta, spuse ea, tachinându-l.
    - Ultima dată nu a fost vina mea, protestă el, zâmbind cu ochii de culoarea oțelului. Când bruta aceea beată s-a rostogolit peste mine, e mare lucru că nu am ajuns amândoi la podea în cea mai nedemnă încâlceală.
   - Mi se pare remarcabil felul în care ați reuşit să vă păstrați echilibrul în timp ce ați lăsat bruta într-o pace inconştientă pe podea, unde nu mai putea face rău nimănui. Cum ați reuşit? întrebă ea, lăsându-se condusă către ringul de dans.
   - L-am ajutat doar într-o direcție în care oricum se îndrepta.
   Muzica începu, iar el o trase în poziție de vals.
   - Autoapărarea este unul dintre beneficiile ascunse ale educației la Eton.
   Plăcerea pe care i-o aducea compania lui îi reaminti de ce refuzase alți pretendenți şi aduse o justificare suplimentară pentru ceremonia dureroasă din cursul dimineții, în timp ce glumeau, ea îi studie fața, admirându-i fermitatea trăsăturilor, claritatea ochilor gri.
   Era cunoscut drept Rafe în rândul celor puțini care constituiau cercul lui  de prieteni apropiați, dar ea nu ar fi îndrăznit să i se adreseze astfel fără să i se îngăduie. Poate într-o zi...
   Îşi imagina că râdea şi vorbea în maniera ei obişnuită, astfel că fu surprinsă când Candover o întrebă:
   - Iertați-mă, Lady Jocelyn, dar păreți destul de tulburată azi. S-a întâmplat ceva?
   Era o întrebare venită de la un prieten, nu doar de la o cunoştință. Bucuroasă că interesul nu era unilateral, răspunse:
   - A fost o zi ciudată. M-am căsătorit în dimineața aceasta şi încă nu m-am obişnuit cu ideea.
   Obişnuita lui detaşare lăsă locul surprinderii.
   - Este adevărat? Nu auzisem că ați avea de gând să faceți pasul fatal.
   Privirea sa deveni ironică.
   - Cu siguranță, reşedința Parkingston este un loc ciudat pentru o lună de miere.
   Venise timpul să îl informeze cu privire la situația şi disponibilitatea sa.
   - Nu este un fapt cunoscut, dar tatăl meu a lăsat cel mai ridicol testament, punând condiția ca eu să mă mărit până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani; altfel aş fi pierdut cea mai mare parte din moştenire.
   - Ce medieval, observă el, ridicând o sprânceană.
   - Foarte, mai ales dacă ținem seama că eram foarte apropiați. Dar nu aveam ce face, aşa că azi-dimineață am încheiat o căsătorie de conveniență.
   Vocea ei căpătă o notă amară.
   - Sperasem să am o căsnicie adevărată.
   - Dacă prin asta înțelegeți un suflet pereche, ştiți doar cât de rar se întâmplă asta în rândurile noastre şi cât de rar este şi de bun augur, rosti el sec.
   - Nu mă gândeam la suflet pereche în sensul de a fi atât de îmbătată de dragoste încât să nu acorzi atenție caracterului celuilalt, explică ea. Trebuie să existe atracție, desigur, dar din câte am auzit, asta se stinge cu timpul chiar şi în cazul celor mai pătimaşe iubiri. Este mult mai bine ca o căsnicie să se bazeze pe respect şi afecțiune reciprocă. Un parteneriat de prietenie, de valori şi țeluri împărtăşite.
   - Foarte rezonabil din partea dumneavoastră, spuse el, intrigat. Mi-aş dori ca mai multe femei să aibă o astfel de atitudine rațională. Ar face din căsătorie o alegere mult mai tentantă.

         După aprobarea din privirea bărbatului, Jocelyn îşi dădu seama că tocmai urcase câteva trepte în ochii săi. Daăc s-ar fi căsătorit vreodată, avea să ia de soție o femeie asemenea ei, care i-ar fi făcut viața să meargă mai lin, în loc de a provoca scene dureroase, emoționale.
   Căsătoria era însă doar o posibilitate viitoare. Gândindu-se la statutul său actual, adăugă oftând:
   - A trebuit să mă mulțumesc cu mult mai puțin decât am vrut.
   Ridică ochii spre el, privindu-l printre gene.
   - Va trebui să caut în altă parte relații mai satisfăcătoare.
   - Soțul dumneavoastră nu va obiecta? întrebă el, privind-o hotărât.
   - Nu, răspunse Jocelyn ferm.
   În brațele bărbatului cu care visase dintotdeauna să se mărite, nu dorea deloc să se gândească la soldatul care trecuse fulgerător prin viața ei.
   - Căsătoria noastră nu e nimic altceva decât un acord reciproc.
   Valsul se termină. Amândoi coborâră brațele, dar, în loc să plece de pe ring, rămaseră neclintiți, prinşi într-un moment de conştientizare reciprocă acută.
   Privirea lui Candover o studia intenționat, poposind ceva mai mult asupra decolteului şi a formelor vizibile prin rochia transparentă de vară.
   Jocelyn luă cercetarea aceasta ca pe un avans subtil, mut. Perspectivele erau aproape înfricoşătoare. Cu un gest, o retragere subtilă, putea să îi dea de înțeles că nu era interesată de mai mult.
   În schimb, îi susținu privirea şi zâmbi.
   Expert în galanterii, el recunoscu semnalul tacit. Cu un zâmbet lent, devastator, o escortă de pe ringul de dans.
   - Părăsesc Londra mâine-dimineață, dar de-abia aştept să vă fac o vizită când revin, în septembrie.
   Avea să fie văduvă pe atunci, liberă să exploreze promisiunea din ochii lui, deşi libertatea avea să aibă un preț mai mare decât se aştepta. Reprimându-şi amintirea dureroasă a maiorului muribund, răspunse:
   - Voi aştepta cu nerăbdare.
   El se retrase, cu o ultimă privire plină de înțeles.
   Dacă ar fi dansat cu ea de două ori la rând, ar fi atras atenția, în schimb, fusese între ei un acord tacit care o lăsă fără suflare din cauza entuziasmului. În sfârşit, singurul bărbat pe care îl dorea o privea ca pe o femeie, şi toate astea pentru că acum era măritată.
   Planificarea cu sânge rece a unei aventuri nu îi făcea plăcere, şi nu era naivă să creadă că planurile lui includeau mai mult decât o simplă relație pasageră. Dar credea cu tărie că era nevoie de intimitate pentru ca el să poată aprecia pe deplin cât de bine se potriveau unul cu celălalt.
   Dacă avea să piardă atât pariul, cât şi fecioria - ei bine, nu era făcută din piatră. Deşi avea să sufere crunt dacă el hotăra că era suficient de bun pentru patul lui, dar nu şi pentru a o lua de soție, aveau să existe compensații.
   Manifesta acea curiozitate feminină firească în privința pasiunii trupeşti şi îl găsea pe Candover atât de atrăgător, încât avea să se bucure cu siguranță de ceea ce o putea învăța el.
   Avea să fie îngrozit, sau intrigat când va afla că este virgină? Presupunea că era suficient de isteț încât să înțeleagă aluzia că ea îşi petrecea noapteă nunții singură la un bal privat. Spera ca el să fie mulțumit.
   Cele două luni până în septembrie se întindeau nesfârşite şi goale înaintea ei.

                                                Capitolul 5

          După ce plecă de la spital, Sally se agită prin somn toată noaptea, amintindu-şi înfuriată de frumusețea mondenă de gheață care se folosise de fratele său şi apoi îl respinsese cu atâta dezinvoltură. Chiar şi a doua zi, în timpul lecțiilor cu copiii Launceston, mintea ei continuă să se frământe.
   Pornind în vizita zilnică la spital, îşi dădu seama că fusese zdruncinată din fatalismul său. În ultimele două săptămâni acceptase pasivă verdictul doctorului cu privire la soarta lui David. Acum, din cauza furiei se hotărî să nu cedeze atât de supus . David nu era în stare să lupte pentru propria viață, dar ea putea.
   Dacă exista cineva sau ceva care să îi poată oferi o şansă de însănătoşire, ea avea să-l găsească.
   Înainte de a intra în salonul fratelui său, Sally îl căută pe medicul curant, Ramsey, hotărâtă să întrebe despre toate posibilitățile.
   Doctorul Ramsey era un bărbat solid cu un aer permanent obosit. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi, el era dispus să recunoască limitele cunoştințelor sale.
   Medicul clipi circumspect din spatele ochelarilor când Sally îl prinse între două consultații, ştiind din experienţă cât de insistentă putea fi.
   - Da, domnişoară Lancaster? spuse el cu o intonație ascendentă care sugera că nu avea timp să stea la discuții.
   - Domnule doctor, nu se mai poate face nimic altceva pentru fratele meu? Se stinge sub ochii mei. Trebuie să fie o soluție.
   Doctorul îşi dădu jos ochelarii şi începu să îi curețe.
   - Cazul maiorului Lancaster mă nedumereşte. Se agață de un fir de viață cu o tenacitate remarcabilă, dar nu se pot face prea multe în caz de paralizie.
   Îşi puse ochelarii ferm pe nas.
   - Pe lângă paralizie, suspectez că a suferit răni interne care sunt peste puterea noastră de vindecare. Tot ce putem face este să ne asigurăm că ultimele sale zile sunt cât se poate de confortabile.
   Sally îi fixă privirea hoinară înainte ca el să scape.
   - Nu vreau să critic demersurile dumneavoastră. Ştiu că ați făcut tot ce-ați putut şi vă sunt adânc recunoscătoare. Totuşi - există vreun medic sau chirurg în Londra care să aibă o abordare diferită, poate ceva radical față de standardele obişnuite? Nu avem nimic de pierdut.
   Doctorul Ramsey dădu aprobator din cap. După un moment de gândire, spuse:
   - Există un scoțian nebun, pe nume Ian Kinlock, la spitalul St. Bartholomew. Am auzit că tocmai s-a întors din Belgia şi câteva săptămâni a operat răniții de la Waterloo. Foarte excentric, dar a făcut lucruri remarcabile.
   Doctorul se uită la rochia modestă a lui Sally.
   - Este specialist atât în medicină generală, cât şi în chirurgie, iar onorariul său pentru consultații private este foarte ridicat. Se pare că-i taxează usturător pe oamenii cu bani, apoi acordă îngrijiri gratuite unui neisprăvit de pe străzi. Foarte, foarte nebun. Nu-l veți convinge niciodată să viziteze un pacient la spitalul York.
   - Tocmai am primit nişte bani pe neaşteptate. Vom vedea.
   Se întoarse şi porni mai departe pe coridor. În spatele său, îl auzi pe doctorul Ramsey mormăind.
   - Dumnezeu să -l ajute pe Ian Kinlock.
   Nu se obosi să privească înapoi.
   Mintea i se învârtea în timp ce se îndrepta spre salonul lui David. Consultarea unui nou chirurg însemna să se agațe de o şansă infimă, dar atâta timp cât mai exista o speranță, merita să încerce. În plus, îi plăcea ideea de a cheltui banii de la Lady Jocelyn spre beneficiul lui David.

          Spitalul St. Bartholomew era unul dintre cele mai vechi şi cele mai aglomerate din Londra şi, din câte îşi amintea vag, avea o secție mare de chirurgie. Era lângă catedrala St. Paul şi trebuia să închirieze o trăsură cu birjar...
   Distrasă, aproape se ciocni de un tânăr masiv cu perucă pudrat şi o livrea albastră în fața uşii lui David. Dup o clipă îl recunoscu drept valetul care fusese prezent la parodia de nuntă de deunăzi. Îl chema Morgan.
   - Ai venit să vezi dac soțul stăpânei tale a murit deja? întrebă ea caustic.
   Îi fu ruşine de vorbele sale când tânărul se înroşi la față. Era o țintă prea uşoară; nu era drept să-l învinuiască pe el pentru comportamentul lui Lady Jocelyn.
   - Am venit să îmi iau fratele acasă, domnişoară Lancaster, replică el aspru. Lady Jocelyn m-a rugat să văd de maiorul Lancaster, dacă tot sunt aici.
   - Fratele dumitale este tot pacient? se interesă ea pe un ton mai conciliant.
   - A fost caporal în cavaleria uşoară. Lady Jocelyn i-a oferit o slujbă în gospodărie şi şansa de a se reface în casa domniei sale, explică Morgan. A trimis trăsura pentru ca transportul să fie cât mai uşor.
   Cuvintele valetului fuseseră menite să demonstreze bunătatea stăpânei sale în fața unei femei care, evident, nu o aprecia deloc. În schimb, au scos la iveală sâmburele unei idei care a încolțit instantaneu.
   Spitalul oribil era suficient pentru a îmbolnăvi o persoană sănătoasă, iar ea l-ar fi mutat pe David dacă ar fi fost posibil. Dar nu-l putea duce la angajatorii ei şi nici nu-şi permitea să închirieze un apartament şi servitori care să aibă grijă de el.
   Acum însă, apăruse o posibilitate. Potrivit legilor engleze, David deținea casa, fără îndoială luxoasă, din Upper Brook Street, pe care Lady Jocelyn o numea căminul ei.
   Vrăjitoarea nu avea dreptul să refuze să îl primească. Sally avea să îşi ducă fratele pe Upper Brook Street, iar cumnata sa nu avea decât să obiecteze dacă voia să aibă parte de un scandal pe cinste.
   - Ce bine că ați adus o trăsură, spuse ea. O putem folosi pentru a-l muta pe maiorul Lancaster în casa lui Lady Jocelyn.
   Morgan păru mai întâi surprins, apoi alarmat.
   - Nu ştiu, domnişoară. Doamna m-a rugat să văd de dânsul, dar nu mi-a spus să îl duc acasă.
   Fixându-l pe bietul valet cu privirea ucigătoare pe care o folosea asupra elevilor săi, Sally declară:
   - Fără îndoială că a fost îngrijorată cu privire la mutarea lui. Însă tocmai am vorbit cu doctorul fratelui meu şi m-a asigurat că o schimbare nu îi face rău.
   Nu era tocmai ce îi spusese Ramsey, dar avea să se ocupe de asta mai târziu.
   Întrucât Morgan tot nu părea convins, Sally veni cu lovitura de grație.
   - La urma urmei, sunt căsătoriți. Ce a fost al ei, acum este şi al lui. Cu siguranță draga Lady Jocelyn nu îşi doreşte ca soțul său să stea în acest... acest - făcu un gest elocvent - loc insalubru.
   - E adevărat că Lady Jocelyn şi maiorul păreau foarte afectuoşi, spuse Morgan nesigur. Şi numai Dumnezeu ştie cât îşi doreşte fratele meu să plece din spital. Aveți dreptate, nu este un loc sănătos.
   Îşi încruntă sprâncenele înainte de a decide:
   - Îl duc pe fratele meu la trăsură, apoi mă întorc după maiorul Lancaster cu o targă şi cineva care să mă ajute să-l car. Îi adunați dumneavoastră lucrurile?
   - Desigur.

           Urmărindu-l cum pleacă, Sally se minună cât de uşor îl convinsese. Crezuse că avea să fie mai prudent cu privire la mânia răsfățatei sale stăpâne.
   Îl căută din nou pe doctorul Ramsey, care admise posomorât că dacă o călătorie din Belgia nu îi venise de hac maiorului, traversarea Londrei nu avea să o facă, iar dacă avea să se întâmple, nu ar fi însemnat decât grăbirea inevitabilului.
   Ignorând predicțiile doctorului, Sally se întoarse în salonul fratelui său.
   - Veşti bune, David. Trăsura lui Lady Jocelyn este aici, iar eu am primit permisiunea doctorului Ramsey să te muți în casa ei. Sunt sigură că îți va fi mult mai bine decât la spital.
   - Vrea să stau acasă la ea? întrebă el, plăcut surprins. Asta nu a făcut parte din înțelegere. Foarte drăguț din partea ei.
   Ideea că „soția ” sa era îndeajuns de preocupată pentru a trimite după el îl făcu atât de fericit pe David, încât Sally nu încercă să corecteze neînțelegerea. În schimb, îşi jură că Lady Jocelyn avea să-l primească aşa cum se cuvine, chiar dacă Sally va trebui să-i pun un pistol la tâmplă.
   - Nu-mi va fi dor de acest loc.
   Privirea obosită a lui David licări peste pereții murdari.
   - Cu excepția lui Richard.
   - Te poate vizita, acum că se simte atât de bine. Sunt sigură că va profita de ocazia de a scăpa de aici. Îi voi lăsa noua adresă înainte să plec.
   Începu să împacheteze lucrurile fratelui său în lada care îl însoțise din Belgia. După ce termină, ridică sticluța de laudanum.
   - Să îți dau o doză dublă? Călătoria va fi, probabil, inconfortabilă.
   - Negreşit. Cred că prefer să nu ştiu ce se întâmplă.
   Era una dintre puținele referiri pe care le făcea la ceea ce Sally ştia că înseamnă durere constantă. Rosti cu înflăcărare o rugăciune ca starea fratelui său să nu fie înrăutățită de călătorie. Dac efortul avea să-i afecteze starea şi aşa fragilă, nu şi-ar fi iertat-o niciodată.

          Hugh Morgan călători pe capra trăsurii, dar vehiculul tot era aglomerat, cu Sally, David şi caporalul timid înghesuiți unul în altul.
   Deşi Morgan obținuse scânduri şi pături şi amenajase un pat rudimentar într-o parte a vehiculului pentru a-l întinde pe maiorul semiconştient, Sally tot tresărea la fiecare zdruncinătură cauzată de pietrele dintre Belgravia şi Mayfair.
   Când ajunseră pe Upper Brook Street, ea spuse:
   - Te rog să aştepți aici până o informez pe Lady Jocelyn că a sosit soțul domniei sale.
   Urcă treptele de marmură şi bătu cu inelul masiv în formă de delfin. Când majordomul deschise uşa, i se adresă:
   - Sunt domnişoara Lancaster, cumnata lui Lady Jocelyn. Conduceți-mă, v rog, la domnia sa, pentru a o întreba unde doreşte să-i fie dus soțul.
   Soț? Majordomul făcu ochii mari; datorită discreției lui Hugh Morgan, niciunul dintre servitori nu aflase despre căsătorie. Revenindu-şi, acesta spuse:
   - Cred că Lady Jocelyn se află în camera de zi. Dacă doriți să mă urmați...
   Casa era chiar atât de luxoasă pe cât se aşteptase Sally, un fundal perfect pentru desăvârşita ei stăpână. Aruncă o privire în jur, sperând să găsească o dovadă de vulgaritate, dar spre regretul ei, casa era mobilată cu un gust impecabil.
   Refuzând să se lase intimidată de foaierul înalt cât trei etaje, Sally îşi încleştă fălcile cu un aer beligerant când valetul o pofti în camera de zi.
   Lady Jocelyn se afla la masa de scris, rochia de culoarea narcisei asortându-se perfect cu nuanța castanie a acesteia. Pe birou se aflau o vază cu flori şi o pisică roşcată. Nu era o făptură tărcată şi grăsună, ci o felină elegantă, subțire, cu origini aristocratice evidente.
   În opinia preconcepută a lui Sally, creatura arăta la fel de pretențioasă şi nesuferită precum stăpâna sa.
   - Lady Jocelyn, „cumnata” dumneavoastră doreşte să vă vorbească, spuse majordomul.
   Inflexiunea din glasul său reuşi să insinueze simultan că Sally era o impostoare şi că, dacă era cu adevărat ceea ce pretindea, Lady Jocelyn îi datora servitorului său credincios o explicație.
   Jocelyn ridică privirea surprinsă. Era de-a dreptul şocată s-o vadă pe tânăra furioasă dând buzna peste ea, o reamintire ostilă a evenimentelor nefericite din ziua precedentă.
   - Mulțumesc, Dudley, asta e tot.
   Tonul lui Jocelyn provocă supunere imediată. Majordomul se retrase grăbit.
   - Domnişoară Lancaster. Ce plăcere neaşteptată, spuse ea rece.
   Cu un spasm subit, se întrebă dacă Sally venise să o anunțe că fratele său îşi dăduse obştescul sfârşit. Nu, nu ar fi adus vestea personal. Probabil dorea numai să îi facă morală cumnatei sale nedorite.
   - Ce te aduce astăzi pe-aici?
   - Îl aduc pe David la dumneata acasă, răspunse femeia ursuză încruntându-se.
   - Despre ce naiba vorbeşti? întrebă Jocelyn, speriată.
   Dacă domnişoara Lancaster avea să-şi mai mişte mult fălcile, era în pericol să şi le disloce.
   - Proprietatea unei soții devine a soțului ei după căsătorie. Dacă nu îl laşi pe David să stea aici voi... voi... îl voi pune să lase toată averea Fondului pentru Văduvele şi Orfanii de Război. O va face dacă îl rog.
   Jocelyn simți cum palmele i se răsuceau în formă de pumn. Din copilărie nu mai dorise atâta să folosească violența fizică împotriva cuiva.
   - Ce exemplu înduioşător de devotament între frați. Cu toate astea, fratele dumitale însuşi a sugerat ca avocatul meu să redacteze un document prin care el renunță la orice pretenții asupra bunurilor mele.
   - A renunțat la drepturi? întrebă Sally consternată.
   - Exact. Evident, fratele dumitale este cel care a moştenit toată onoarea familiei Lancaster, precum şi orice urmă de frumusețe.
   Jocelyn se întinse după cordonul clopoțelului.
   - Dacă nu pleci în următoarele treizeci de secunde, îi chem pe servitori să te scoată afară.
   Chipul lui Sally se schimonosi.
   - Lady Jocelyn, ştiu că nu mă placi, aşa cum nici eu nu te plac pe dumneata. Dar nu ai iubit pe nimeni în viața dumitale?
   - Ce legătură are asta? întrebă Jocelyn circumspectă, dup o pauză.
   - Dacă ai avea de ales, ai lăsa persoana iubită să moară în locul acela infect?
   Jocelyn tresări amintindu-şi mizeria din spital.
   Văzându-i reacția, Sally continuă.
   - Ai întrebat dacă David are nevoie de ceva pentru mai mult confort. Ei bine, va avea mai mult confort aici şi cu siguranță ai suficient spațiu şi destui servitori încât să nu-l consideri o povară. Dacă doreşti să-mi interzici să îl mai vizitez, aşa să fie. Dac îmi ceri să-ți returnez renta, aşa voi face.
   Vocea i se stinse.
   - Dar te rog, te implor, nu îl trimite pe David înapoi la spital. Chiar dacă nu e vorba de niciun drept legal, cu siguranță ai o obligație morală față de soțul dumitale.
   - Să-l trimit înapoi - vrei să spui că este deja aici? Dumnezeule mare, vrei să-l omori? exclamă Jocelyn îngrozită, amintindu-şi cât de fragil fusese cu o zi în urmă.
   - E în trăsura dumitale şi a supraviețuit călătoriei. Până acum.
   Sally nu mai spuse nimic, dar aluzia că prelungirea călătoriei ar fi putut înfige ultimul cui în sicriul lui Lancaster pluti în aer.

           Jocelyn privi în jos la inelul pe care el i-l pusese pe deget, împingându-l până la limita puterilor pentru a se asigura că nu avea să alunece.
   Până când moartea ne va despărți.
   Date fiind starea lui David şi refuzul vehement al lui Sally față de orice ajutor, nu se gândise nicio clipă să îl aducă la Cromarty House. Dar cumnata ei nesuferită avea dreptate.
   Indiferent cât de deranjant şi dureros ar fi fost să îl vadă acasă, era soțul ei. Îi datora acest lucru. În plus, îşi dădu seama că dorea să facă tot ce îi stătea în putință pentru a-i alina ultimele zile.
   Smuci cordonul clopoțelului. Dudley apăru atât de repede, de parcă ar fi stat cu urechea lipită de gaura cheii.
   - Soțul meu se află în trăsura de afară. Este foarte bolnav şi va trebui adus înăuntru. Du-l, te rog, în camera albastră.
   - Mulțumesc, Lady Jocelyn, murmură Sally tristă, după plecarea majordomului.
   - Nu fac asta pentru dumneata, ci pentru el.
   Întorcându-se la masa de scris, luă un săculeț de piele zornăitor şi i-l aruncă vizitatoarei.
   - Urma să îți trimit asta, dar dacă tot eşti aici, i-l dau personal. Venitul dumitale pe primul trimestru.
   Sally tresări din cauza greutății. În timp ce ea trăgea de şnur pentru a se uita în interior, Jocelyn spuse acru:
   - Nu e nevoie să numeri banii. Sunt toți - o sută douăzeci şi cinci de lire în aur.
   Sally ridică brusc privirea.
   - Nu treizeci de arginți?
   - Sigur că nu. Argintul se foloseşte la vânzarea de oameni. Întrucât am cumpărat, plătesc în aur, replică Jocelyn apăsând fiecare cuvânt.
   Sally era pe punctul de a exploda, însă Jocelyn continuă:
   - Poți să vii şi să pleci când pofteşti. E o încăpere mică lângă cea a fratelui dumitale. Voi pune să fie pregătită pentru dumneata pentru... pentru atâta timp cât e nevoie. Are servitor personal?
   Când Sally clătină din cap, Jocelyn spuse:
   - Îi voi da eu unul, plus orice altă îngrijire de care are nevoie.
   Proaspăta ei cumnată dădu să plece, apoi se întoarse ezitând.
   - Mai e ceva. El crede că a fost ideea dumitale să îl aduci aici şi a fost foarte încântat. Sper că nu-l vei dezamăgi.
   Ajungând la limita răbdării, Jocelyn izbucni:
   - Va trebui să speri că nu duc lipsă de maniere în aşa măsură încât să chinuiesc un om aflat pe moarte. Acum te rog să pleci din casa mea.
   Sally se retrase grăbită, tremurând. Orice îndoieli ar fi avut cu privire la inima de piatră a lui Lady Jocelyn, toate fuseseră contrazise. Dar cu siguranță avea să fie politicoasă cu David, care părea să nutrească iluzia că ea era o persoană generoasă. Dacă ar fi descoperit adevăratul caracter al vrăjitoarei, ar fi fost tulburat.

                                       Capitolul 6

             A fost nevoie doar de un sfert de oră pentru a-l instala pe maior, împreună cu cele câteva lucruri ale sale, într-o camer somptuoasă cu vedere în diagonală către Hyde Park.
   Părea să fie cea mai bună cameră de oaspeți şi, după cum trebui Sally să admită din nou cu nemărginită reticență, Lady Jocelyn nu umbla cu jumătăți de măsură.
   David se albise la față din cauza durerii cauzate de mişcare şi sora lui era mulțumită că adusese sticluța de laudanum în săculețul său de tricotat. Când valetul plecă, îi dădu bolnavului încă o doză de opiu.
   Ascunzându-şi propriile sentimente față de Lady Jocelyn, Sally spuse:
   - Deşi soția ta a fost amabilă şi mi-a oferit o cameră aici, cred că e mai bine să dorm la familia Launceston. Dar voi veni în fiecare după-amiază, la fel ca la spital, iar Richard a spus că te va vizita mâine.
   Aranjă păturile în jurul trupului său firav.
   - E timpul să te odihneşti. Călătoria a fost obositoare.
   David zâmbi slab.
   - E adevărat, dar în clipa de față sunt bine, aricel.
   - Acum că te-ai instalat, merg la spitalul St. Bartholomew. Doctorul Ramsey mi-a spus că acolo au un chirurg bun, cineva care ar putea să te ajute.
   - Cine ştie, spuse fratele său, neimpresionat.
   Observ că privirea lui se tot îndrepta către uşă. Se aştepta ca aşa-zisa lui nevastă să-l viziteze? Sperând că Lady Jocelyn era suficient de educată pentru a face asta, Sally spuse:
   - Vin mai târziu.
   Se aplec să îl sărute pe frunte şi plecă.
   Hugh Morgan se îndrepta către camera albastră.
   - Doamna m-a trimis pe mine să fiu servitorul domnului maior, o informă el politicos. E o adevărată onoare.
   - Sunt sigură că vei avea mare grijă de el.
   Plecând, Sally simți un amuzament nestăpânit față de dreptatea poetică perfectă pe care Lady Jocelyn i-o făcuse lui Morgan, instrumentul întâmplător al aducerii maiorului în aceast casă. Din fericire, valetul părea un tânăr amabil şi conştiincios. David era pe mâini bune.
   Acum trebuia să-l găsească pe doctorul de la St. Bartholomew.

            Lui Jocelyn îi trebui o jumătate de oră bună pentru a se calma.
    Când dăduse buzna nesuferita ei cumnată, tocmai admira florile pe care Candover le trimisese în acea dimineață. Pe bilet scria atât: „Ne vedem în septembrie” şi era semnat cu un C mâzgălit îngroşat.
   Luând biletul şi amintindu-şi de schimbul tăcut, dar intens dintre ei, se pierduse în visare. Poate că în enigmaticul duce avea să descopere ceea ce căutase tot timpul şi nu îndrăznise niciodată să creadă că avea să găsească.
   Apoi, acea femeie incalificabilă dădu buzna cu amenințările ei şi cu şantajul emoțional.
   Cu excepția ochilor de un verde viu ai lui Sally Lancaster, nu semăna deloc cu David, care era gentleman până în măduva oaselor.
   Gura i se strâmbă involuntar când îşi aminti remarca sa despre cum îl cumpărase pe maior cu aur. Mătuşa Laura ar fi făcut o criză dacă şi-ar fi auzit nepoata spunând ceva atât de vulgar, dar Sally Lancaster era în stare să scoată tot ce era mai rău din Jocelyn.
   Amuzamentul pierise, astfel că suspină şi o scărpină pe Isis pe urechi. Cum îi putuse da prin minte că jocul cu viața şi moartea cuiva avea să fie simplu? Prefera să nu se gândească la moartea iminentă a maiorului şi cu siguranță nu avea de gând să fie martoră la eveniment, dar asta nu se mai putea evita acum.
   Ori de câte ori se gândea la David Lancaster, îi venea să plângă. Era ca o lumânare pe cale să se stingă, diminuând cantitatea de lumină în lume.
   Reveni la gânduri mai practice. Din fericire, Morgan apreciase ocazia de a-l servi pe maior. Valetul avea o inimă bună şi o mână sigură, iar Jocelyn auzise de la Marie că năzuia să ajungă majordom. Acum putea să acumuleze experiență.
   Chemându-l din nou pe majordom, spuse:
   - Comand două căruțe cu fân şi pune să fie împrăştiate afară pe stradă. Ai grijă să fie un strat gros - nu vreau ca maiorul Lancaster să fie deranjat de zgomotul traficului. De asemenea, spune-i bucătarului să pregătească mâncare potrivită pentru un om bolnav.
   Asta dacă maiorul putea fi făcut să mănânce.
   După ce Dudley plecă, se hotărî să fie mai răbdătoare cu Sally Lancaster, întrucât avea să îi fie imposibil să o evite în totalitate.
    Iritabilitatea lui Sally era de înțeles, având în vedere că îi era devotată fratelui său şi nu avea pe nimeni altcineva. Judecând după felul în care arăta şi cum se comporta, probabil că situația nu avea să se schimbe niciodată.
   Jocelyn nici măcar nu făcu eforturi să se simt vinovată pentru gândul nemilos.

        Sally crezuse că experiența de la York o deprinsese cu spitalele, însă St. Bartholomew părea de zece ori mai aglomerat şi de douăzeci de ori mai zgomotos.
   Fusese înființat în Evul Mediu de nişte călugări şi nu părea să fi fost curățat de atunci. Acolo fuseseră tratați numeroşi săraci din Londra, zgomotoşi şi urât mirositori.
   Cu toate acestea, spitalul pregătea unii dintre cei mai buni chirurgi din țară. Trecând pe lângă nenumăratele saloane ticsite, presupuse că asta se întâmpla din cauză  doctorii aveau mulți pacienți pe care să exerseze.
   După o jumătate de oră de mers şi întrebat în stânga şi în dreapta, găsi pe cineva care auzise de Ian Kinlock. Mai întâi, i se spuse că nu se afla în spital deoarece era  „ziua lui pentru oameni de vază”.
   Un altul care asculta spuse că îl văzuse chiar el pe doctor în acea zi.
   După încă o jumătate de oră de căutări, ajunse la încăperea mică şi murdară unde Kinlock putea fi găsit după ce îşi termina vizita prin saloane. Se aşeză să aştepte pe un scaun incomod de lemn.
   Teancurile de cărți, hârtii şi schițe anatomice acopereau biroul uzat şi biblioteca, altele fiind împrăştiate pe jos. Kinlock poate că era strălucit, dar cu siguranță nu era ordonat.
   După o oră de plictiseală acută, nevoia primară de ordine a lui Sally îşi spuse cuvântul şi începu să aranjeze cărțile şi hârtiile. Un prosop mic şi murdar care căzuse în spatele biroului îşi găsi utilitatea pe post de cârpă de praf.
   Amintindu-şi ce spunea învățatul ei tată despre cei care îi aranjau cărțile, avu mare grijă să nu pună nimic într-un alt loc. Cu toate acestea, simpla aranjare a teancurilor în ordine şi înlăturarea prafului făcu minuni pentru felul în care arăta încăperea.
   După ce curăță biroul, se apucă de bibliotecă, lucrând de sus în jos. Pe un raft aglomerat de la mijloc, degetele sale atinseră ceva ce aducea a cană de porțelan. O scoase şi se trezi în mână cu un craniu uman. Tresări şi puse repede la loc relicva îngrozitoare, mândră că nu o scăpase din cauza şocului.
    Din uşă se auzi mârâitul unei voci cu accent scoțian evident:
   - Craniul acela aparține ultimei persoane suficient de nesăbuite încât să îmi umble prin birou. Vrei să devii perechea lui?
 
           Sally sări şi se întoarse, scoțând un sunet regretabil de asemănător cu un chițăit. Posesorul acelei voci era un  bărbat de înălțime mijlocie, cu umeri lați şi un halat pătat de sânge. Sprâncenele stufoase, închise la culoare erau în contrast strident cu claia groasă de păr alb şi îi puneau în valoare în mod impresionant încruntătura, care oricum era de primă clasă.
   - Nu... nu am mutat nimic din loc, se bâlbâi ea. Sunteți Ian Kinlock, chirurgul?
   - Da. Acum fă bine şi ieşi din biroul meu.
   Se aşeză pe scaunul de la masa de lucru, descuie un sertar şi scoase o sticlă ce părea a fi de whisky. Ignorându-şi vizitatoarea, deschise sticla, trase o duşcă prelungă şi se lăsă pe spate, cu ochii închişi.
   Când Sally se apropie, îşi dădu seama că era mai tânăr decât crezuse prima dată, cu siguranță mai tânăr de patruzeci de ani. Părul încărunțise prematur, dar ridurile de pe față erau de la oboseală, nu de la vârstă, şi corpul său compact avea condiția fizică a unui bărbat în putere.
   - Domnule doctor Kinlock?
   Deschise pleoapele abia cât să se zărească ochii albaştri obosiți.
   - Tot aici eşti? Afară! Acum.
   Luă încă o gură de whisky.
   - Domnule doctor, aş dori să-mi examinați fratele.
   Oftă, apoi spuse cu răbdare elaborată:
   - Domnişoară care-naiba-ți-o-fi-numele, am văzut mai bine de cincizeci de pacienți azi, am avut şase operații şi tocmai am pierdut doi pacienți unul după altul pe masa de operație. Nici dacă fratele dumitale ar fi Dumnezeu pe pământ nu l-aş examina. Cu atât mai puțin dacă ar fi Dumnezeu. Pentru a treia şi ultima oară, ieşi afară, sau te dau eu afară.
   Îşi trecu obosit mâna prin părul alb, adăugând o pată de culoare dezordinii în care se afla. În ciuda vulgarității sale, avea un aer extrem de inteligent, iar Sally simți o rază de speranță.
   Şi mai hotărâtă să îl ducă la David cât mai curând posibil, stărui:
   - Fratele meu a fost rănit la Waterloo. Este paralizat de la brâu în jos, are în permanență dureri şi se stinge ca o fantomă.
   Privirea lui Kinlock trădă abia o urmă de recunoaştere.
   - Cu asemenea răni, e un om mort. Pentru miracole, încearcă la biserica St. Bartholomew de peste drum.
   Sally îi susținu privirea.
   - Domnule doctor, ați depus un jurământ? De a-i ajuta pe cei aflați în suferință?
   O clipă se temu că mersese prea departe, iar chirurgul avea să o ucidă pe loc. Apoi mânia dispăru de pe fața lui.
   - Voi fi îngăduitor pentru că eşti îngrijorată în privința fratelui dumitale, spuse el cu mare blândețe. Ar trebui chiar să mă simt flatat de credința dumitale înduioşătoare că eu aş putea să îl ajut. Din păcate, cunoştințele pe care le avem despre corpul uman sunt atât de puține în comparație cu cele care ne lipsesc, încât e o minune că pot uşura suferința câtorva oameni.
   Văzu lipsa de speranță din ochii săi şi îşi aminti de cei doi pacienți pe care îi pierduse. Nu era de mirare că se afla într-o dispoziție proastă.
   Kinlock luă o nou gură de whisky, apoi continuă pe acelaşi ton rațional.
   - Când s-a luptat la Waterloo? Pe 18 iunie? Deci sunt aproape cinci săptămâni de atunci.
   Clătină din cap vorbind singur.
   - Câte nenorocite de operații am făcut acolo? Şi câte am ratat?
   - Vă pasă de pacienții dumneavoastră, murmură ea. Asta îmi doresc pentru David - un chirurg căruia să îi pese din tot sufletul.
   Încruntându-se, luă din nou o înghițitură de whisky.
   - Având o rană la coloană, suficient de gravă pentru a-i cauza paralizia, este o minune că fratele dumitale mai e în viață. Jumătate dintre funcțiile organismului sunt distruse, imobilizarea îndelungată cauzează infecții şi ulcerații. Nimeni nu supraviețuieşte mult în asemenea condiții, şi din ceea ce am văzut în astfel de cazuri, moartea este o binecuvântare. Urmează-mi, te rog, sfatul: ia-ți rămas bun de la fratele dumitale şi lasă-mă în pace.
   Dădu să se întoarcă la biroul său, dar Sally îl apucă de mânecă.
   - Domnule doctor Kinlock, nimic din toate astea nu i s-a întâmplat fratelui meu. Doar că are dureri foarte mari şi se stinge. Nu l-ați putea vedea măcar? Vă rog?
   La cuvintele sale, sprâncenele negre şi stufoase ale lui Kinlock se apropiară gânditor.
   - Dureri mari? E ciudat, era de aşteptat să fie amorțit...
   Se mai gândi o clipă, apoi puse o serie de întrebări medicale, fixând-o cu o privire pătrunzătoare.
   Sally reuşi să răspundă la majoritatea întrebărilor, datorită faptului că îi tot bătuse la cap pe doctorii de la York să îi dea informații.
   După ce înțelese care era starea lui David şi ce tratament urma, Kinlock se interesă:
   - Cât laudanum ia fratele dumitale?
   Sally încercă să estimeze.
   - O sticluță de Sydenham la două, trei zile, cred.
   - Dumnezeule, nu-i de mirare că nu se poate mişca! Opiul este un medicament fantastic, dar nu e lipsit de dezavantaje.
   Îşi încrucişă mâinile la piept în timp ce se gândi. În cele din urmă spuse:
   - Voi veni să îl examinez mâine după-amiază.
   Inima lui Sally tresări.
   - Nu puteți ajunge în seara asta? E atât e slăbit...
   - Nu, nu pot. Şi dacă doreşti să vin după ce am băut atâta whisky, ți-ai ieşit din minți.
   Mâinile îi păreau destul de stabile, dar probabil avea dreptate.
   - Atunci mâine-dimineață, la prima oră? Vă plătesc o sută douăzeci şi cinci de lire.
   Ducând mâna prin despicătura laterală a rochiei către buzunarul pe care îl purta atârnat la brâu, Sally scoase săculețul cu aur şi i-l înmână.
   Kinlock fluieră uşor mirat de greutatea pungii.
   - Eşti foarte hotărâtă, micuțo, nu-i aşa? Cu toate astea, am pacienți de examinat mâine-dimineață. După-amiază e cel mai devreme când sunt liber, şi nu pot să promit o oră exactă. Ori aşa, ori nicicum.
   Îi aruncă punga înapoi.
   Deranjată de apelativul disprețuitor „micuțo ”, Sally spuse acru:
   - Am auzit întotdeauna că medicii chirurgi sunt necizelați şi vulgari. E bine de ştiut că zvonurile sunt adevărate în acest caz.
   În loc să se simtă insultat, Kinlock izbucni în râs, cu chipul destins pentru prima dată.
   - Ai uitat să spui neciopliți, insensibili şi inculți. De aceea chirurgilor li se spune „domnule” în loc de „doctore” - suntem o speță inferioară, fetițo, ai face bine să ții minte.
   Închise sticla de whisky şi o puse înapoi pe birou.
   - Apropo, cum te numeşti?
   - Sally Lancaster.
   - Da, arăți a Sally.
   Accentul său scoțian devenea tot mai evident, probabil din cauza băuturii.
   - Scrie adresa fratelui dumitale şi voi veni mâine după-amiază. Probabil spre seară.
   În timp ce Sally nota adresa, Kinlock îşi încrucişă brațele pe birou, îşi puse capul pe ele şi adormi pe loc. Ea sprijini cu grijă bucata de hârtie de sticla de whisky, sigur aşa avea să o găsească.
   Înainte de a pleca, studie derutată figura adormită. Cum naiba arăta o Sally?
   Într-adevăr, un scoțian nebun, necioplit, insensibil şi toate celelalte. Dar pentru prima dată după săptămâni întregi, simți o rază de speranță că David putea avea un viitor.

          Lady Jocelyn aruncă exasperată pana de scris pe birou, lăsând o dâră de stropi de cerneală pe carnetul de socoteli.
   Isis ridică botul disprețuitor în fața lipsei sale de autocontrol. Toată după-amiaza încercase să se ocupe de corespondență şi de contabilitatea lunară, dar nu era în stare să se concentreze, gândindu-se la bărbatul ce zăcea sus în camera albastră.
   Îşi sprijini bărbia în palmă şi se gândi cât de ridicol era să îi fie jenă să îl viziteze. La urma urmei, era gazda lui.
   Dumnezeule, îi era soție!
   Sora sa cea irascibilă ieşise şi nu se întorsese încă; se părea că refuzase oferta pentru cameră, iar Jocelyn îi era recunoscătoare pentru asta. Cel puțin nu îi lipsea în totalitate bunul-simț. Dacă ar fi trebuit să o vadă zilnic la micul dejun, s-ar fi ajuns la crimă.
   - Ai dreptate, Isis. Dacă oricum nu reuşesc să fac nimic, aş putea vedea dacă maiorul e instalat confortabil.
   Sau măcar în viață. Jocelyn se ridică de la birou.
   - Crezi că i-ar plăcea nişte flori?
   Animalul căscă somptuos.
   - Mă bucur că eşti de-acord cu mine. Merg să culeg câteva din grădină.
   După ce adună şi aranjă un braț de trandafiri albi şi galbeni, cu câteva fire de verdeață pentru contrast, Jocelyn duse vaza cu flori în camera albastră. Bătu uşor la uşă, intrând fără să i se răspundă.
   Maiorul părea că doarme, astfel că puse florile pe masă şi se întoarse să îl studieze.
   Odihnindu-se, fața sa îi amintea de sculptura unui cavaler medieval ce se odihnea pe un mormânt de marmură în curtea bisericii din Charlton. Sfrijit, nobil, îndepărtat.
   Paloarea era intensificată de o urmă întunecată de barbă.
   Mişcată de o pornire de tandrețe, ea îi atinse obrazul, simțind părul țepos sub degete.
   Deschise ochii, tulburat.
   - Bună ziua, Lady Jocelyn.
   Îşi retrase repede mâna, furnicată la degete.
   - Bună ziua. Ai fost îngrijit cum se cuvine?
   - Absolut. A fost amabil din partea ta să mă inviți aici.
   Văzând încântarea din ochii săi, nu ar fi putut să îi spună adevărul, chiar dacă Sally Lancaster nu ar fi avertizat-o.
   Totuşi, sinceritatea înnăscută o făcu să mărturisească:
   - Mare parte din merit îl poartă sora ta. Ea s-a gândit să îl întrebe pe doctor dacă poți fi mutat în siguranță.
   - Cu siguranță Ramsey a spus că nu mai are ce rău să-mi facă.
   Privirea sa înconjură camera cu tavanul înalt şi pereții îmbrăcați în mătase.
   - Casa ta este un loc infinit mai plăcut decât spitalul.
   Îşi trase un scaun lângă pat şi se aşeză astfel încât să fie aproape la nivelul lui.
   - Cum poți fi atât de calm, să vorbeşti despre propria moarte ca şi cum ar fi doar o schimbare a vremii?
   Lăsă impresia că dă din umeri, deşi abia se mişcă.
   - Când ai petrecut destul timp în uniforma de soldat, moartea e o schimbare a vremii. Am trăit ani de-a rândul pe  muchie de cuțit. Nu m-am aşteptat niciodată să ajung la bătrânețe.
   - Experiența ta depăşeşte cu mult puterea mea de înțelegere, şopti ea.
   - Toți suntem produsul experienței noastre. A mea se întâmplă să fie mai melodramatică, spuse el absent, mare parte a atenției sale fiind concentrată asupra lui Jocelyn.
   Cum soarele după-amiezii îi sculpta perfect trăsăturile, arăta fermecător. Ochii săi, de un maro auriu delicat, cu picățele veni, îl fermecau, şi îşi dădu seama că era ceva mai puțin resemnat la gândul morții decât fusese înainte.
   Dintr-odată, deveni conştient că i-ar fi plăcut să o întâlnească şi să o curteze pe această doamnă când era sănătos şi întreg. Dar chiar şi atunci, situația lui nu l-ar fi făcut niciodat o pereche potrivită pentru o femeie de rangul ei.
   Pe obrajii lui Jocelyn se văzu o urmă de lacrimi. Descoperi că, adunându-şi toate puterile, putea să îşi ridice mâna şi să i le şteargă, vârful degetelor sale zăbovind pe moliciunea trandafirie a pielii ei.
   - Nu plânge pentru mine, doamna mea. Dacă îți vei aduce aminte de mine, aş prefera să o faci zâmbind.
   - Nu te voi uita, David - îți promit.
   Lacrimile nu dispărură în totalitate, dar zâmbi, punându-şi mâna peste a lui.
   - E atât de ciudat dacă te gândeşti că în urmă cu trei  zile nici nu ne cunoşteam. Acum... avem o legătură specială. Aş fi crezut că o căsătorie de convenienţă înseamnă doar rostirea câtorva cuvinte şi semnarea unor hârtii, dar e mai mult de-atât, nu-i aşa?
   - Pentru mine este.
   Prea obosit pentru a mai ține mâna ridicată, o coborî pe lângă corp. Mâna ei o urmă, împreunându-şi degetele cu ale lui. Strânsoarea ei cuprindea o intimitate care îi încălzi inima. Îşi dori să fi avut puterea să atingă părul strălucitor, să vadă dacă era atât de mătăsos la atingere pe cât părea.
   Asta ar fi fost o dovadă pură de romantism, având în vedere că nicio altă parte a corpului său nu era capabilă să răspundă.
   - Îmi pare rău ăs îți tulbur liniştea.
   - Poate că e timpul ca cineva să o tulbure. Prea multă linişte nu face bine la suflet.
   Jocelyn se ridică, dând drumul la mână, spre regretul lui.
   Vocea sa dulce, melodioasă căpătă o notă oficială.
   - Hugh Morgan este pe placul tău ca servitor? Dacă nu, pot găsi pe altcineva.
   - E perfect. Nu intenționez să fiu un oaspete pretențios ori să stau mai mult decât se cuvine.
   Ea îşi muşcă buza.
   - Dacă îți doreşti ceva, orice, trebuie doar să îmi spui. Ai ceva împotrivă dacă te vizitez?
   Amuzat de faptul că ea îşi putea imagina aşa ceva, întrebă:
   - De ce aş avea ceva împotrivă?
   - Poate nu e potrivit...
   El râse la absurditatea celor spuse. După un moment, râse şi ea.
   - A fost prostesc din partea mea, nu-i aşa? Nu poate fi nimic nepotrivit între soț şi soție.
   - Reputația ta e în siguranță. Chiar dacă nu am fi căsătoriți, nu sunt în stare să te compromit.
   Rânji.
   - Mare păcat.
   Jocelyn păru confuză, apoi zâmbi şi se aplecă lăsând un sărut gingaş pe buzele lui înainte de a se întoarce şi a părăsi camera.
   David admiră grația mersului ei şi felul în care soarele îi colora părul castaniu în nuanțe de roşu mai mult provocatoare decât respectabile. Era oare acea culoare o aluzie la temperamentul ascuns sub fațada ei rece, impecabilă? Un gând fermecător de incitant. Nu era doar o doamnă, ci şi o femeie. Una pe care ar fi putut să o  iubească.
   Era ironic faptul că dacă nu ar fi fost pe moarte, nu ar fi cunoscut-o.
   Jocelyn închise uşa în urma ei, apoi se sprijini de ea, simțindu-se la fel de epuizată precum arăta maiorul.
   Blestemat să fie, de ce trebuia să-l placă? De fiecare dată când îl vedea, era tot mai rău. Era ciudat sentimentul de intimitate dintre ei, poate pentru că nu fusese timp de etape preliminare.
   Aproape că nu fusese timp deloc...

                                          Capitolul 7

           Uşurată că Lady Jocelyn ieşise, Sally petrecu mare parte a după-amiezii pe lângă uşa de la intrare, aşteptând să apară Ian Kinlock, dar nu se arăta nimeni.
   Era deja destul de târziu când o bătaie grăbită în uşă anunță un vizitator.
   Sally ajunse la uşă în acelaşi timp cu majordomul.
   Oftând uşurată, văzu că era într-adevăr chirurgul, ducând în mână o trusă medicală neagră.
   - Domnul doctor Kinlock e aici pentru a-l examina pe fratele meu, Dudley, îi spuse ea majordomului. Îl conduc eu sus.
   Kinlock intră. În holul elegant, arăta la fel de nepotrivit ca un urs dresat şi la fel de puternic. În timp ce Sally îl conducea la etaj, remarcă sec:
   - Frumoasă casă.
   Se uit neîncrezător la hainele ei sărăcăcioase.
   - Dumneata locuieşti tot aici?
   Ea se gândi să-i explice, dar era prea complicat.
   - Nu. Fratele meu este oaspete aici, iar eu sunt guvernantă în altă parte. Petrec aici cât de mult timp posibil.
   Intrară în camera lui David. Judecând după expresia fratelui ei, nu aştepta nimic extraordinar de la această vizită. Îndura o nouă examinare dureroasă doar de dragul ei.
   După prezentări, doctorul i se adresă:
   - Afară cu dumneata, fetițo. Îl voi examina pe fratele dumitale între patru ochi. Ştiu deja ce răspunsuri mi-ai da dumneata la întrebări. Vreau să aud ce are dumnealui de spus.
   Ofensată, deschise gura ca să protesteze, apoi se opri când David, amuzat de franchețea chirurgului, interveni:
   - Du-te, Sally. Mă descurc.
   Îngrijorată, petrecu o jumătate de oră plimbându-se prin galeria care înconjura foaierul deschis. Nu era un loc rău pentru exerciții pe vreme rea, decise ea, deşi o obosiră repede busturile de marmură ale domnilor purtând coroane de lauri.
   Poate ar fi trebuit să-l roage pe Richard să rămână când venise mai devreme în vizită, dar nici măcar nu-i spusese că avea să vină Kinlock, din teama superstițioasă de a nu alunga speranța.

        Când Kinlock deschise uşa, ajunse la el într-o clipită.
   Expresia lui părea mai uşurată decât atunci când sosise.
   - Ei bine? întrebă ea, sperând ca acesta să fie un semn bun.
   - Intră, domnişoară Lancaster. Vreau să discut cu amândoi.
   David avea buzele albe din cauza durerii provocate de examinare, dar privirea îi era vioaie. Sally se duse lângă el, luându-l de mână şi ținându-l strâns.
   Kinlock începu să se plimbe prin cameră. Sally se întrebă dacă doctorul se relaxa vreodată.
   - Mai întâi, domnule maior Lancaster, mai aveți un fragment de obuz în spate, poziționat mai jos decât cele care au fost extrase după bătălie. Aceasta este cauza principală a durerilor.
   Chirurgul îşi încruntă sprâncenele stufoase.
  - Judecând după răspunsurile dumitale, cred că nu eşti cu adevărat paralizat. Inflamația din jurul obuzului putea să producă acest efect în zilele după ce ai fost rănit, dar umflătura s-a retras acum.
    Surprins, David observă:
   - Jumătate din corpul meu nu se mişcă. Dacă nu sunt paralizat, ce e în neregulă?
   - Cred că suferi de o combinație de factori. Obuzul cu siguranță nu e de ignorat, dar cred că cea mai serioasă problemă a dumitale e cauzată de prea mult laudanum, rosti Kinlock fără menajamente. Ți s-au dat doze masive pentru a diminua durerea provocată de rănile la coloană, care trebuie că a fost sfâşietoare. Opiul a ajutat la asta şi te-a şi împiedicat să îți faci rău sau să îți agravezi starea, dar cred că suferi de intoxicație cu opiu şi probabil ai devenit şi dependent deja. Supradozele de laudanum pot avea nenumărate efecte secundare - inclusiv slăbiciunea totală a muşchilor şi incapacitatea de a te hrăni adecvat.
   Iar David trăise cu supă de carne şi laudanum săptămâni la rând: doctorii nu aveau niciun motiv să îi limiteze doza de opiu din moment ce oricum urma să moară.
   - Dumnezeule, ce cerc vicios. Cu cât se agrava starea mea, cu atât mă încurajau să iau mai mult laudanum ca să-mi alin suferința, deteriorându-mi starea şi mai mult prin asta.
   - La vremea când inflamația din jurul obuzului deja s-a retras până la punctul în care ai fi putut să te mişti, erai înfometat şi atât de slăbit de durere şi opiu încât păreai paralizat. Aşa cum spunea Paracelsus: „Doar doza face ca un lucru să nu fie otravă”.
   Scoțianul clătină trist din cap.
   - Sau aşa cum spun eu, orice e destul de puternic pentru a vindeca, poate la fel de bine să facă rău.
   Încercând să cuprindă sensul celor spuse de Kinlock, David întrebă:
   - Dacă opresc dozele de laudanum, pot să-mi revin?
   Kinlock se încruntă.
   - Nu e chiar aşa de simplu. Diminuarea cantității de opiu ți-ar readuce apetitul şi te va salva de la înfometare, însă durerea s-ar putea să fie insuportabilă. Dacă te întremezi suficient pentru a putea merge, există riscul ca schija să se mişte şi să cauzeze o paralizie reală. Totuşi, chiar dacă s-ar întâmpla asta, ai putea să te descurci într-un scaun cu rotile şi viața nu ți-ar fi pusă imediat în pericol. Acesta ar fi cel mai sigur tratament.
   Ultimele sale cuvinte îl înmărmuriră. Ghicind ceea ce chirurgul nu spunea, David adăugă:
   - Vă gândiți la un tratament mai radical, nu-i aşa?
   - Alternativa este o operație. Operațiile sunt întotdeauna periculoase, şi înlăturarea schijei poate cauza acel gen de răni ale coloanei pe care se presupune că le ai deja. În plus, operația creşte riscul de infecție, ceea ce ți-ar putea pune viața în pericol, în special aşa slăbit cum eşti acum.
   - Dar dacă funcționează?
   - Dacă funcționează - e posibil să poți merge din nou într-o săptămână.
   Sally tresări, strângându-şi fratele de mână.
   Acesta încercă să îşi imagineze cum ar fi să trăiască. Să aibă din nou un viitor. Să se bucure de sănătatea sa de fier pe care o luase drept sigură întreaga viață.
   - Cât de curând m-ați putea opera? întrebă el, inspirând adânc.
   Kinlock se încruntă, uitându-se la trusa medicală.
   - Dacă eşti sigur că asta vrei, aş putea să o fac acum. Am toate instrumentele necesare, iar operația în sine nu va lua mult.
   David şi Sally se uitară unul la altul, comunicând fără cuvinte. Cu cât amâna mai mult operația, cu atât avea să fie mai slab.
   Îngrozit de riscul la care se supunea, dar conştient că era ultima lui speranță, tânăra aprobă rigid din cap.
   El se întoarse către chirurg.
   - Atunci s-o facem acum.
   - Foarte bine.
   Kinlock ezită.
   Dacă ajută cu ceva, în situația dumitale şi cunoscând riscurile, aş lua aceeaşi decizie.
   David găsi o oarecare consolare în asta. Privirea lui se opri asupra sticluței de pe noptieră, gândindu-se la visele ciudate, culorile şi sunetele distorsionate, confuzia în care tăise de când îşi recăpătase cunoştința după ce fusese rănit.
   Dacă ar fi fost suficient de puternic, ar fi apucat sticla şi ar fi azvârlit-o în celălalt capăt al camerei. Însă de săptămâni întregi luase bucuros medicamentul, socotindu-l singurul lucru care făcea viața suportabilă.
   - De când am început să iau laudanum m-am simțit ca şi cum... un străin mi-ar fi acaparat mintea. Am crezut că mă simțeam aşa pentru cp eram pe moarte.
   Îşi strânse buzele.
   - Opiul este un prieten grozav de înşelător.
   - Aşa e, dar vei avea nevoie de el pentru operație, îl avertiză Kinlock. După aceea, e preferabil să micşorezi treptat doza. Dacă te opreşti dintr-odată, vei avea câteva zile chinuitoare de poftă, frisoane, transpirații şi Dumnezeu mai ştie ce.
   - Aveți destulă experiență cu dependenți de opiu pentru a fi sigur că renunțarea treptată funcționează mai uşor?
   Chirurgul păru tulburat.
   - Sincer, nu ştiu, domnule maior. Este un obicei greu de stopat. Am cunoscut un dependent care a încercat metoda aceasta şi a eşuat jalnic. Probabil ar fi eşuat oricum, sau poate metoda dumitale va funcționa mai bine. Nu pot spune cu siguranță. Dar nu trebuie să te decizi imediat. Ia o doză mare acum şi continuă să iei în următoarele câteva zile. Ar fi un chin prea mare pentru corpul dumitale dacă ai renunța la drog odată cu operația. Vei putea să te opreşti când te vei simți mai bine.
   Deşi David aprobă din cap, se hotărâse deja să renunțe la medicament cât mai curând posibil.
   Înghiți doza mare pe care i-o dădu Sally ca să poată îndura operația. Dar după ce Kinlock avea să termine, nu avea să se mai atingă de nicio picătură din licoarea aceea nenorocită.
   Kinlock îi făcu semn lui Sally să iasă pe coridor, unde David să nu-i poată auzi.
   - Voi avea nevoie de doi bărbați care să-l imobilizeze şi de cineva care să îmi dea instrumentele. Mai am nevoie de prosoape, cearşafuri şi multă apă caldă şi săpun pentru spălat. Nu ştiu de ce, dar curățenia pare să reducă infecțiile, îi explică el, văzându-i expresia de pe chip.
   Lui Sally i se păru logic. La urma urmei, nu era o distanță foarte mare între curățenie şi sfințenie, aşa că trebuia să ajute la operație.
   - Pregătesc totul numaidecât.
   Doctorul puse mâna pe clanță dând să se întoarcă, dar se opri.
   - Spuneai că fratele dumitale e oaspete aici. A cui e casa - a vreunui tovarăş?
   - E a soției lui David.
   - Soție! De ce nu se află aici? întrebă Kinlock.
   - S-au căsătorit abia acum câteva zile şi a fost, de fapt, o căsătorie de conveniență. Abia se cunosc. Lady Jocelyn nici măcar nu ştie că sunteți aici.
   În timp ce explica, Sally se gândi pentru prima dată cum avea să reacționeze vrăjitoarea dacă David se însănătoşea miraculos. Simți o plăcere teribilă, în ciuda înfiorătoarei posibilități ca Lady Jocelyn să fie legată pe vecie de familia Lancaster.
   Pufnind la auzul idioțeniilor înaltei societăți, Kinlock intră înapoi în cameră.
   Lăsând la o parte reacția lui Lady Jocelyn, Sally se grăbi să adune cele trebuincioase. Doamna casei îi spuse să ceară orice era nevoie şi chiar asta avea de gând să facă.

            Sally era recunoscătoare că pregătirile chirurgicale includeau acoperirea unei mari părți din corpul lui David cu cearşafuri, în afara zonei mici, proaspăt cicatrizate unde avea să se fac incizia.
   Privind doar o mică porțiune de piele îi era mai uşor să uite că persoana cea mai dragă ei pe lume se afla sub cuțit...
   Îşi alungă gândul şi se postă lângă pat.
   - Vă voi ajuta chiar eu cu instrumentele.
   - Eşti sigură, fetițo? Poate ar fi mai bine să vină cineva care nu are legătură cu pacientul. N-o să meargă dacă leşini sau te ia cu amețeli.
   - N-o să mă ia cu amețeli, îl asigură ea cu fruntea sus. Mă descurc, nu vă faceți griji.
   - Foarte bine, zâmbi el uşor.
   Îi comunică rapid denumirile instrumentelor şi ordinea în care aveau să fie folosite.
   Bisturiele, sondele şi alte unelte misterioase cu muchii ascuțite străluceau de curățenie.
   Cei doi servitori desemnați să asiste erau pe poziții, Hugh Morgan la capătul patului şi vizitiul vânos şi taciturn - la picioare. Fără a fi în largul lor, dar hotărâți, îl apucară pe David şi operația începu.

           Sally fu uimită de cât de repede lucra Kinlock, tăind cu dexteritate şi tamponând sângele. Simțind că era pe cale să leşine, se concentră asupra instrumentelor care i se cereau, fără să se uite la operație, până când avea să se simtă mai bine.
   După un timp îndelungat de sondare meticuloasă a rănii deschise, doctorul scoase un sunet de satisfacție. Cu o delicatețe ce părea nepotrivită unor mâini atât de mari şi puternice, extrase un mic fragment de metal.
   Dându-i drumul în ligheanul pe care îl ținea Sally, murmură:
   - Acum ne mai uităm puțin pe aici, să ne asigurăm.
   Când fu mulțumit, închise incizia.
   Abia dacă fusese nevoie de ajutorul servitorilor, pentru că David abia de se mişcase în timpul operației, cu excepția dății când respirase avid şi a unui tremur convulsiv la prima incizie.
   - Dă-mi borcanul acela, fetițo, spuse Kinlock după ce închise rana.
   Sally se conformă, deschizându-i borcanul.
   Înăuntru era o substanță de un gri-verzui dezgustător care duhnea. Spre oroarea ei, doctorul unse rana cu substanța vâscoasă.
   Cum putea un om devotat curățeniei să foloseasc ceva care arăta atât de urât? Îşi încleştă fălcile în semn de protest. Era prea târziu să nu aibă încredere în el.
   Operația fiind gata, atmosfera se destinse atât de brusc, încât Sally abia observă când Kinlock puse un pansament şi, cu o voce joasă, îi dădu instrucțiuni lui Morgan, care avea să rămână cu David.
   Simțindu-se din nou amețită acum că îşi terminase rolul de asistentă, Sally se repezi afară şi se prăbuşi pe o sofa de lângă peretele galeriei.
   Kinlock o avertizase pe bună dreptate că operația avea să o afecteze. Totuşi, o găsi şi fascinantă. Când scoțianul ieşi într-un final din cameră, ea ridică privirea temătoare.
   - Credeți... credeți că a decurs bine?

           El se aşeză la celălalt capăt al canapelei, la fel de obosit ca prima dată când îl întâlnise. Fata se îngrijoră când medicul îşi îngropă capul în palme, dar îi veni inima la loc în momentul în care se uită la ea cu un zâmbet liniştitor.
   - Da, a decurs foarte bine. Schija a ieşit uşor, şi din testele pe care le-am făcut simțurile sunt intacte la nivelul picioarelor. Încă mai există un risc de infecție, dar, cu voia lui Dumnezeu, cred că va supraviețui şi, probabil, va fi ca nou.
   Sally nu plânsese când i se spusese că David avea să moară, dar când auzi că avea să trăiască, izbucni în hohote sfâşietoare care nu păreau să se mai termine.
   - Slavă Domnului, bâigui ea printre sughițuri.
   - Slavă Domnului.
   Kinlock îi puse un braț pe după umeri în timp ce ea continuă să plângă.
   - Linişteşte-te acum. Eşti o fată curajoasă, iar fratele dumitale are noroc de dumneata.
   Sally se întoarse, îngropându-şi fața în pieptul lui. Emana o forță şi o soliditate extraordinare. Haina sa de lână mirosea încă a tutun de pipă parfumat, ducând-o cu gândul în urmă cu dou decenii, când tatăl său o ținea în brațe, apărând-o de toate problemele din lumea unui copil de opt ani.
   Amintirea o făcu să plângă şi mai tare. Îşi pierduse tatăl, apoi mama şi fusese aproape să-l piard şi pe David. Dar acum, cu mila lui Dumnezeu şi a acestui scoțian bădăran, nu mai avea să rămână singură.
   Oprindu-se din plâns, se dezlipi în cele din urmă de Kinlock şi scoase o batistă din buzunar.
   - Îmi pare rău că sunt aşa o plângăcioasă. Doar că ceea ce ați făcut este atât de aproape de un miracol încât... de-abia îmi vine să cred.
   Kinlock scoase un zâmbet obosit, care îl făcu să arate ca un copil.
   - Ei bine, ai dorit un miracol. Te-ai oprit pe la biserică ieri?
   - Nu, dar mă voi opri mâine, negreşit!
   - Aşa să faci. Chiar şi Dumnezeu apreciază recunoştința când face o treabă bună.
   Sally se ridică.
   - E timpul să mă întorc la David. Există instrucțiuni speciale cu privire la ceea ce trebuie făcut peste noapte?
   - Singura mea instrucțiune este să iei o cină copioasă şi apoi să dormi bine, rosti el sever. Ordinele doctorului. Dacă nu începi să îți porți de grijă, vei ajunge pacientă cât de curând. Nu trebuie să-ți faci griji pentru maiorul Lancaster.  Morgan o să-l vegheze, iar eu o să trec pe aici mâine.
   Fata dădu să protesteze, dar se răzgândi. Odată tensiunea destrămată, oboseala îi pătrunsese până în măduva oaselor. Nu putea face pentru David nimic din ce nu ar fi putut face altcineva.
   - Foarte bine.
   Kinlock se ridică în picioare şi îşi roti brațele, relaxându-şi muşchii încordați.
   - Se găseşte vreun strop de whisky în această reşedinţă somptuoasă?
   Dacă ar fi cerut o baie în cel mai bun soi de Porto, Sally i-ar fi îndeplinit dorința.
   - Coborâm ca să aflăm?
   Kinlock îşi luă trusa medicală şi împreună merseră în camera de zi. Majordomul bine instruit al lui Jocelyn răspunse la chemarea clopoțelului, aducând repede carafe de whisky şi coniac.
   Nu putea să nu recunoască meritele personalului. Nici măcar o dată nu văzuse din partea cuiva un semn de dispreț față de persoana ei modestă, nici măcar din priviri, deşi cu siguranță aveau multe de povestit în camera servitorilor.
   Observând că mâinile lui lan Kinlock tremurau în timp ce îşi turna whisky, îl întrebă:
   - Sunteți întotdeauna atât de încordat după o operație?
   El păru puțin ruşinat.
   - Da. Mâinile îmi sunt stabile ca o piatră în timpul operației, dar apoi îmi vine greu să cred că am fost îndeajuns de îndemânatic pentru aşa ceva. Este incredibil de greu să tai în corpul uman, ştiind cât de greu îi este pacientului, dar uneori operația e singura scăpare. Aşa cum s-a întâmplat şi azi.
   Dădu peste cap jumătate din whisky, apoi reumplu paharul şi se aşeză pe sofa, bând într-un ritm mai moderat.
   Sally sorbea din coniac. Era foarte bun, după cum se şi aşteptase.

       - Ce a fost pansamentul acela urât mirositor pe care l-ați folosit?
   - Eşti sigură că vrei să ştii? rânji Kinlock.
   - Da, vă rog.
   - Pâine mucegăită şi apă.
   - Dumnezeule mare! După ce ați făcut atâta caz legat de curățenia instrumentelor, l-ați dat pe David cu amestecul acela oribil? exclamă Sally, îngrozită de-a binelea.
   - Ştiu că pare ciudat, dar peste tot în lume există tradiții populare care folosesc substanțe mucegăite pentru pansamente, explică doctorul. În China, se foloseşte lapte bătut de soia mucegăit. În sudul şi în estul Europei, mi s-a spus că țăranii au tot timpul o bucată de pâine agățată de grindă. Dacă cineva se răneşte, iau pâinea, taie mucegaiul şi fac o pastă cu apă, pe care apoi o pun pe rană.
   - De-a dreptul remarcabil.
   Sally fusese întotdeauna extrem de curioasă, o trăsătură utilă unei profesoare.
   - Dumneavoastră aveți pâine mucegăită în pod?
   Medicul clătină uşor din cap.
   - Această substanță am primit-o de la un marinar rus care a jurat că este cea mai bună pe care a folosit-o vreodată. Am încercat-o şi am observat că pierd mai puțini pacienți din cauza infecțiilor şi chinurilor. Am tot folosit amestecul de apă şi pâine în ultimii opt ani.
   - Ce v-a făcut să încercați ceva atât de neortodox?
   - Am călătorit mult, fapt care mi-a trezit interesul pentru medicina populară. Colegii mei mai tradiționalişti strâmbă din nas, dar uneori funcționează. Unul dintre scopurile mele în viață este să testez aceste practici şi să descopăr care funcționează.
   Zâmbi.
   - De exemplu, nu am observat ca punerea unui cuțit sub patul unui copil să-i înjumătățească suferința, dar scoarța de salcie e într-adevăr bună pentru dureri şi febră. Când găsesc ceva ce dă rezultate, îl folosesc.
   Acum că David fusese tratat, Sally era curioasă să afle despre Kinlock bărbatul, nu Kinlock chirurgul.
   - Ce alte scopuri aveți în viață?
   - Să salvez cât mai mulți oameni cu putință din fața Doamnei cu Coasa. La urma urmei, moartea învinge întotdeauna. Dar nu fără o luptă cu Dumnezeu.
   Expresia lui era sumbră.
   Dorind să-i şteargă tristețea din priviri, Sally ridică paharul.
   - Un toast pentru victoria de azi asupra Doamnei cu Coasa!
   Luminându-se la față, ciocnir paharele şi băură.
   Sally mai turnă un rând şi se afundară într-o conversație fără pretenții, bucurându-se amândoi de euforia postoperatorie.
   Sally vorbi despre slujba ei de guvernantă, Kinlock despre cursurile urmate la Edinburgh şi Londra. După o pregătire dublă de generalist şi de chirurg, devenise medic pe un vas, cu care ajunse în multe părți ciudate ale lumii.
   Mai târziu, fusese medic militar, perfecționându-se în mijlocul luptelor.
   Sally recunoştea pasiunea pentru vocația sa în fiecare cuvânt pe care îl rostea. Într-adevăr, un scoțian nebun! Îl binecuvântă pe doctorul Ramsey pentru că o trimisese la acest bărbat care era, cu siguranță, singurul chirurg din Londra care i-ar fi putut salva fratele.

                                    Capitolul 8

           Obosită după ziua lungă petrecută în afara casei, Jocelyn trecu pe lângă salon, dar se opri la auzul unei voci de femeie. Oare mătuşa Laura să fi uitat de supărare şi să se fi întors la Londra?
   Sperând să fie aşa, deschise uşa la camera de zi.
   Spre dezamăgirea ei, nu o găsi pe mătuşa sa, ci pe cumnata cea vulgară pe cale să se îmbete cu un individ lălâu pe care Jocelyn nu-l mai văzuse până atunci. Chipul ei se tensionă în fața unor asemenea libertăți manifestate în propria casă.
   Cu toate acestea, amintindu-şi decizia de a fi mai răbdătoare, bătu încet în retragere. Chiar dacă Sally era beată, probabil că nu s-ar fi apucat să-i fure argintăria, care oricum nu se afla în camera de zi.
   Înainte să iasă, Sally ridică privirea şi o zări.
   - Am veşti proaste pentru dumneata, Lady Jocelyn.
   - Vai, nu. A... murit?
   Jocelyn înmărmuri, simțind un fior rece până în măduva oaselor pe măsură ce era cuprinsă de tristețe.
   Deci David nu mai era, trupul său slab se răcea în camera de sus, iar ochii săi verzi erau închişi pentru totdeauna. Nici măcar nu fusese acasă. Scurta vizită din ziua precedentă ținuse loc de rămas-bun. Nu-i de mirare că Sally ceruse carafa de coniac.
    - Dimpotrivă, continuă Sally cu vocea sa puternică de profesoară. Domnul doctor Kinlock, aici de față, a realizat o operație de-a dreptul splendidă şi este posibil ca David nu doar să supraviețuiască, ci şi să-şi revină complet.
   Avea să trăiască! Aceste cuvinte produseră un şoc chiar mai mare decât vestea morții sale.
   Amețită de atâtea veşti contradictorii, Jocelyn înaintă şi se prinse de spătarul unui scaun pentru a-şi reveni. Ar fi fost minunat ca spusele lui Sally să fie adevărate. David merita să trăiască şi să fie fericit.
   Dar peste toată această bucurie năvăli dintr-odată un gând puternic: nu făcuse acea înțelegere cu un soț care avea să trăiască!
   - Ştiu că voiai să moară.
   Sally se ridică şi se apropie de Jocelyn cu o privire sticloasă.
   - Poate ar fi mai bine să rămân aici şi să-l îngrijesc până când va putea fi mutat din casă. Întrucât nu va muri, poate doreşti să remediezi situația.
   Jocelyn simți cum fața i se golea de sânge.
   - Ce lucruri îngrozitoare poți să spui! Deşi intenția mea a fost aceea de a deveni văduvă, nu-i doream moartea lui David. Sper că poți înțelege diferența.
   Cu privirea încețoşată, Jocelyn bâjbâi în jurul scaunului şi se prăbuşi în el, oscilând între senzația de leşin şi dorința de a-i scoate ochii lui Sally.
   Simți ceva rece în palmă şi, când ridică privirea, îl zări pe doctor care îi întindea un pahar cu coniac, manifestând o îngrijorare profesională evidentă.
   - Beți asta, Lady Jocelyn. Vă va ajuta să treceți peste şoc.
   Ascultătoare, sorbi din pahar, înecându-se puțin când coniacul o arse pe gât în drum spre vintrele ei. Dar chirurgul avusese dreptate, mintea ei începu să funcționeze din nou. Se uită în pahar, încercând să-şi pună sentimentele în ordine.

          În ruptul capului nu i-ar fi putut părea rău că David Lancaster avea să trăiască.
   Dar cum avea să afecteze acest lucru planurile sale cu privire la Candover? Chiar dacă ducele s-ar fi îndrăgostit de ea, nu putea să-i devină soție.
   La acest gând îi veni să plângă.
   Dându-şi seama că era pe cale să se afunde în sentimente contradictorii, îşi canaliză atenția spre altceva.
    De exemplu, spre chirurg, care i se păru mai acceptabil la o privire mai atentă. Oricât de lălâu părea, avea o privire inteligentă şi blândă în timp ce explica de ce maiorul fusese bolnav atâta vreme şi ce făcuse pentru a-l vindeca.
   Când termină, Jocelyn fu în stare să schițeze un zâmbet autentic.
   - Vă mulțumesc, domnule doctor. Ați avut o zi productivă. Nu îl cunosc pe maiorul Lancaster de multă vreme, dar ştiu că lumea asta e un loc mai bun pentru el.
   Sub privirea dezgustată a lui Sally, Kinlock aproape începu să toarcă atins de farmecul zâmbetului lui Lady Jocelyn. Nici cei mai inteligenți bărbați nu păreau capabili să recunoasc o târfă din elita societății când se aflau în fața ei.
   De îndată ce gândul îi încolți în minte, se ruşină de ea însăşi. Probabil coniacul îşi făcea efectul pe stomacul gol.
   Acuzația sa cum că Lady Jocelyn i-ar fi dorit răul lui David pornise tot de acolo. De îndată ce rostise cuvintele ar fi vrut să îşi muşte limba, şi nu doar pentru că doctorul Kinlock o privise dezaprobator. Însă şi Lady Jocelyn arătase surprinzător de vulnerabilă, ca un copil lovit, când Sally făcuse acele afirmații fără să gândească. Cine ar fi crezut că vrăjitoarea era capabilă de sentimente?
   Probabil era supărată doar din cauză că îi fusese insultată demnitatea.
   Cu toate acestea, Sally fusese foarte nepoliticoasă faţă de gazda ei. Deşi scuzele nu se numărau printre specialitățile ei, tânăra declară bățos:
   - Îmi pare rău pentru ce am spus, Lady Jocelyn. Sunt sigur că David va fi bine îngrijit până când va putea fi ă mutat. Voi începe să caut un alt loc cât mai repede, ca să nu te deranjăm inutil.
   - Nu e nevoie să te grăbeşti. Casa e suficient de mare pentru a adăposti un regiment întreg, sau cel puțin o companie.
   Învăluindu-se în răceala obişnuită, Lady Jocelyn se ridică.
   - Domnule doctor, aştept să-mi trimiteți nota de plată. Veți lua, desigur, în considerare şi rezultatele obținute.
    Doctorul se uită la Sally.
   - Domnişoara Lancaster m-a angajat, şi cred că dânsa intenționează să se ocupe de plată.
   - Nici nu încape vorbă, este responsabilitatea mea.
   Îi zâmbi din nou, minunat, doctorului.
   Sally trebui să admită că dacă i s-ar fi zâmbit vreodată astfel, până şi ea ar fi fost dispusă să uite numeroasele defecte de caracter ale lui Lady Jocelyn.

           Jocelyn se uită la ceasul de pe poliță.
   - E târziu. Îngăduiți-mi să vă ofer trăsura mea pentru a vă conduce la casele dumneavoastră. Asta dacă nu doreşti să rămâi peste noapte, domnişoară Lancaster.
    Ruşinată de remarcile nepoliticoase de mai devreme, Sally refuză.
   - Nu e nevoie. Domnul doctor Kinlock spune că David va dormi toat noaptea, iar Morgan va sta cu el. Voi merge pe jos. Nu este departe şi e încă lumină afară.
   Nu se mai gândise la slujba ei de câteva ore bune, dar îşi dădu brusc seama că trebuia să facă în aşa fel încât familia Launceston să fie în continuare mulțumită de serviciile ei.
   Probabil că Lady Jocelyn avea să renunțe la aranjamentul financiar, întrucât nu mai beneficia de văduvia timpurie pe care o dorise. Nu era o problemă. Viața lui David merita toate averile din lume, plus că nu i-ar fi fost pe plac o viaţă de huzur.

             După o privire rapidă către Sally, Kinlock o contrazise:
   - Acceptăm bucuroşi oferta dumneavoastră generoasă, Lady Jocelyn. Voi avea grijă ca domnişoara Lancaster să ajungă acasă în siguranță. Plecăm de îndată ce chemați trăsura.
   - Nu este necesar, mormăi Sally în timp ce Lady Jocelyn chema trăsura.
   Doctorul chicoti.
   - În opinia mea profesională, este necesar. Cât de des consumi coniac?
   - Aproape deloc, recunoscu ea. Dar nu sunt deloc cherchelită.
   Afirmația sa plină de demnitate fu subminată de un sughiț.
   Cu ochi scăpărători, Kinlock o apucă ferm de braț şi o conduse afară către trăsură. Sally urcă şi se afundă recunoscătoare în pernele moi de catifea. Era fără îndoială puțin amețită şi cu chef de chicoteli. Ce ciudat.
   Mai târziu, nu îşi mai aduse aminte despre ce vorbiseră pe drum, sau dacă vorbiseră despre ceva, dar înainte de a ajunge la casa familiei Launceston, Kinlock îi făcu semn vizitiului să oprească.
   Sally se uită pe fereastră, recunoscând o tavernă situată la două străzi de casa angajatorilor săi.
   - Nu am ajuns încă.
   O luă de mână pentru a o ajuta să coboare.
   - Aşa este, dar mâncarea e bună şi intenționez să te hrănesc bine înainte de a te conduce acasă. Altfel, vei fi concediată pe motiv de beție şi va fi vina mea.
   Avea un ton amuzat, dar cu toate acestea, Sally se simți jignită.
   - Nu sunt beată. Doar... doar puțin veselă. Nu am nevoie de mâncare.
   El îi puse mâna pe braț.
   - Poate că dumitale nu îți e foame, spuse el diplomat, dar mie îmi este. Eşti amabilă să îmi ții companie, ca să nu mănânc singur?
   Când o rugă astfel, nu mai putu să refuze. De fapt, nici nu voia să-l refuze. Era lihnită, dacă stătea să se gândească mai bine.
   Taverna era curată, bine întreținută, cu arome tentante adiind dinspre bucătărie. Proprietarul îl salută pe Kinlock ca pe un prieten vechi şi îi conduse la o masă întunecată, într-un colț liniştit.
   Sally dădu gata repede nişte pâine cu brânză, o plăcintă fierbinte cu carne de vită şi ceapă, o budincă de piersici şi cafeaua tare pe care doctorul o obligă să o bea.
   După ce termină cafeaua, mărturisi plină de candoare:
   - Îmi pare rău că sunt aşa o pacoste, domnule doctor. Trebuie că am fost puțin beată, altfel nu m-aş simți atât de trează acum.
  Interlocutorul ei zâmbi în timp ce felia un măr în opt bucăți, cu mână de chirurg.
   - Bucuria pentru fratele dumitale combinată cu coniacul pe stomacul gol au avut un efect interesant asupra dumitale.
   Sally se lăsă pe spătarul înalt de stejar, simțindu-se foarte liniştită.
   - Nu cred că am mai mâncat o masă întreagă de când am văzut lista răniților după Waterloo.
   Primăvara păruse nesfârşită în timp ce Anglia aştepta o bătălie cu monstrul corsican, miraculos întors de pe insula Elba, având alături de el întreaga armată franceză. Citise ziarul din reflex, avidă de orice ştire. Poate că avusese o premoniție, deoarece nu fusese niciodată atât de îngrijorată în anii în care David luptase în Peninsula Iberică.
   Când prinsese veste despre rănile sale grave, nu fusese surprinsă. I se făcuse rău, fusese îngrozită, dar nu surprinsă.
   Şi apoi începuse aşteptarea...
   Amintindu-şi că toate acestea trecuseră acum, adăugă:
   - Îmi pare rău că din cauza mea va trebui acum să mergeți pe jos, când trăsura lui Lady Jocelyn v-ar fi dus până acasă. Locuiți aproape de spital?
   - Nu, am un cabinet la câteva străzi distanță, pe Harley Street, şi locuiesc în apartamentul de deasupra. Iau masa des aici.
   Făcu un cerc într-o picătură vărsată de bere.
   - Care e povestea cu însurătoarea fratelui dumitale? Nu cred că e un aranjament obişnuit.
   Sally îi relată pe scurt de ce Lady Jocelyn dorise să devină o văduvă bogată şi cum ajunsese să-l ia de soț pe David.
   Povestea suna bizar, însă doctorul nu păru deloc şocat.
   Ea îşi zise că era nevoie de mult mai mult pentru a-l surprinde pe Ian Kinlock.
   Când termină de povestit, el clătină din cap cu o expresie buimacă.
   - Biata femeie. Nu-i de mirare că voi două sunteți la cuțite. Interesele voastre cu privire la starea de sănătate a maiorului erau diametral opuse.
   - Mă puteți învinovăți că nu m-ar fi mirat dacă ar fi pus punct existenței sale nedorite?

...................................................

          „Unicul om cu care să te compari ești tu, cel din trecut. Și singurul față de care trebuie să fii mai bun ești tu, în prezent.”

               Sigmund Freud

Compromisul inimii, Mary Jo Putney

                                    1-7

                               PROLOG 

            Charlton Abbey, primăvara anului 1812

         Cel de-al patrulea conte de Cromarty a fost înmormântat cu toată pompa şi demnitatea cuvenite rangului. Clopotul bisericii din sat bătu solemn în timp ce sicriul era coborât sub o ploaie pâcloasă şi privirile sumbre ale servitorilor, îmbrăcați toți în negru.
   Defunctul fusese un bărbat chipeş, puternic, corect şi jovial. Toți cei din subordine fuseseră întotdeauna foarte mândri de el.
   Lady Jocelyn Kendal, singurul copil al contelui, prezidă întreaga ceremonie. La agapa de după înmormântare îşi îndeplini sarcinile cu grație impecabilă, vălul negru transparent lăsând să se întrezăreasc trăsăturile sale palide, perfecte, asemenea unui înger de marmură. Fusese foarte apropiată de tatăl său.
   Aceasta avea să fie ultima îndatorire oficială a lui Lady Jocelyn la Charlton Abbey, întrucât unchiul Willoughby era de acum proprietar. Dacă o nemulțumea faptul că fusese transformată din stăpână în oaspete al casei în care copilărise, avea grijă să nu o arate.
   Deşi unele doamne mai în vârstă comentau că firea ei independentă ar fi fost privită drept încăpățânare în cazul unei fete de condiție mai umilă, pe bărbați nu părea să-i deranjeze.
   La cei douăzeci şi unu de ani ai săi era de o frumusețe şi un farmec fără margini, astfel că, pe când se plimba prin sala cea mare, bărbații nu se puteau împiedica s-o admire şi să viseze apoi cu ochii deschişi.
   Ultimul ritual al zilei îl constituia lectura testamentului.
   Avocatul familiei, domnul Crandall, venise tocmai de la Londra în acest scop. Citirea listei păru interminabilă, numeroase bunuri fiind lăsate servitorilor şi unor cauze caritabile speciale.

         Lady Jocelyn stătea nemişcată în mulțimea de ascultători.
   Ca fiică nu putea duce mai departe titlul tatăui său, însă avea să-i revină mare parte din averea sa, suficient pentru a deveni una dintre marile moştenitoare ale Angliei.
   Noul conte, un bărbat cu chip solemn fără nici măcar a zecea parte din energia răposatului său frate, asculta cu un aer grav. Odinioară se presupunea că al patrulea conte avea să se recăsătorească şi să aibă un fiu, dar se părea că experiența conjugală nefericită îi tăiase orice poft . Fusese mulțumit cu singura sa fiică, iar Willoughby beneficia de pe urma acestei decizii. Cu toate că noul conte îşi plângea sincer fratele, era îndeajuns de conştient pentru a se bucura de accederea la titlu.
   Testamentul nu aduse nicio surpriză - până la final.
   Domnul Crandall îşi drese glasul şi aruncă o privire agitată înspre frumusețea sculptural din primul rând înainte de a da citire ultimelor prevederi.
   - Iar dragei mele fiice, Jocelyn, îi las moştenire şi hotărăsc...
   Vocea răsunătoare a avocatului umplu încăperea, pironindu-i pe ascultători. Când termină, se auzi un murmur de voci surprinse şi oftaturi, iar capetele se întoarseră către Lady Jocelyn.
   Aceasta stătu complet nemişcată timp de o clipă nesfârşită. Apoi sări în picioare, îşi dădu la o parte voalul negru de pe față şi lăs ăvederii furia aprinsă din frumoşii săi ochi căprui.
   - Ce a făcut?

                           Capitolul 1

             Londra, iulie 1815
   În vis, maiorul David Lancaster galopa peste dealurile spaniole pe calul său, Acvila, care alerga cu grația tizului său din neamul vulturilor. Între coapsele sale, muşchii puternici ai calului răspundeau la cea mai mică presiune.
   David râdea zgomotos, cu pletele biciuite de vânt, simțind că ar fi putut să alerge astfel pentru totdeauna, bucurându-se de exuberanța tinereții şi vigorii.
   Îl trezi un strigăt îndepărtat de agonie. Anii de război îl învățaseră să sară în picioare şi să apuce arma în timp ce ieşea din cort pentru a para atacul.
   Dar în loc de zvâcnet, simți doar o durere sfâşietoare în clipa în care trupul său pe jumătate mort se dovedi incapabil să reacționeze. Nimic nu se mişca de la brâu în jos, picioarele inerte îl ancorau de pat.
   Deschizând ochii, dădu de realitatea urâtă a spitalului Duke of York. Acvila murise la Waterloo, la fel şi David, deşi trupul său se încăpățâna să se agațe de ultimele scăpărări de viață. Într-un final a fost părăsit de norocul care îl călăuzise ani de-a rândul în război ferindu-l de răni grave. O lovitură directă de artilerie ar fi fost mai iute şi mai blândă decât această moarte lentă .
   Dar nu avea să mai dureze mult. Îşi încleştă fălcile aşteptând ca valurile de durere să descrească până la un nivel suportabil.
   Deşi încăperea întunecoasă nu era cine ştie ce, măcar gradul de ofițer îi permitea să sufere în singurătate.
   Recunoscu clinchetul blând, regulat al andrelelor şi întoarse capul pe pernă, zărind silueta micuță a surorii sale pe fundalul luminii slabe ce răzbătea prin singura fereastră.
   Se simți năpădit de afecțiune.

              Sally venise în fiecare zi de la întoarcerea lui în Londra, aranjându-şi treburile astfel încât să poată petrece cât mai mult timp cu fratele său aflat pe moarte. Fusese mult mai dificil pentru ea decât pentru el.
   David nu simțea teamă, doar o resemnare stoică. În final avea să-şi găsească liniştea. Pe Sally o aşteptau singurătatea şi o viață nesigură de guvernantă fără o familie care să o sprijine.
   Atentă la cea mai mică mişcare a sa, Sally ridică privirea să vadă dacă se trezise.
   - Ţi-e foame, David? Am adus o supă de vită grozavă de la familia Launceston.
   Ştia că ar fi trebuit să facă un efort de dragul lui Sally, dar numai gândul la mâncare îi f cea rău. Stomacul era unul dintre numeroasele sale organe care îşi pierduseră orice interes față de viață.
   - Nu, mulțumesc. Poate mai târziu.
   Se uită spre fereastră.
   - E timpul să pleci, înainte să se întunece.
   Sally ridică din umeri. Îmbrăcată într-o rochie cenuşie simplă, era imaginea perfectă a guvernantei modeste.
   David se întristă la gândul că în urma lui nu va mai rămâne nimeni care să-şi amintească de ea pe când era ca un băiețoi, luându-se la întrecere pe poneiul ei, alergând pe pajişti în picioarele goale, chicotind de bucurie. Fuseseră fericiți atunci, crescând pe dealurile verzi din Hereford.
   La depărtare de o viață.
   Interpretând corect gestul ei, rosti cu asprime:
   - Acasă, Sally. Nu vreau să te apuce noaptea pe străzi.
   Ea zâmbi, cunoscându-l de prea multă vreme pentru a se lăsa intimidată de tonul ofițeresc.
   - Foarte bine, îți dau medicamentele şi plec.
   Ridicând sticluța de laudanum de pe noptieră , turnă cu grijă o lingură, apoi i-o duse lui David la gură. Acesta înghiți repede, abia remarcând gustul de vin şi condimente menite să mascheze amăreala opiului ce avea să-i potolească durerea.
   Sally îşi puse brațul pe după umerii lui şi îi înălță capul cât să poată sorbi puțină apă . Când termină, îl aranjă înapoi între perne.
   La început, îl deranjase faptul că rolurile lor se inversaseră, întrucât fusese întotdeauna treaba lui să aibă grijă de ea. Mândria i se domolise însă repede în condițiile în care era neputincios, iar Sally părea să accepte calmă realitatea sordidă a meseriei de infirmieră.
   - Noapte bună, David.
   Aranjă pătura peste trupul său inert.
   - Ne vedem mâine după -amiază.
   Dintr-o privire se asigură că supa, apa şi sticluța de laudanum se aflau la îndemâna lui. Cel puțin de laudanum urma să aibă nevoie până dimineață.
   Apoi plecă, cu spatele drept şi o expresie controlată.
   Încăperea era, din fericire, prea întunecată pentru a i se vedea mohorârea din privire.
   Culorile începură să se intensifice, formele se contorsionară, iar durerea cedă pe măsură ce opiul îşi făcea efectul. Pleoapele i se închiseră. Slavă Domnului pentru laudanum.
   Deşi nu l-ar fi deranjat să mai trăiască vreo câteva decenii, nu se putea plânge. Avusese parte de treizeci şi doi de ani plini de satisfacții. Călătorise, luptase onorabil pentru ţară, îşi făcuse prieteni mai apropiați decât nişte frați.
   Singurele sale regrete o priveau pe Sally. Era o tânără extrem de capabilă, dar viața era nesigură. Dacă i-ar fi putut lăsa îndeajuns cât să-i asigure viitorul. Dac ar fi putut...
   Căldura anestezică a opiului îi calmă durerea şi, pe nesimțite, David adormi.

         Încruntată, Lady Jocelyn intră în camera de zi, costumul voluminos de călărie zornăind în jurul ei. Era timpul să i se confeseze mătuşii sale favorite, care ar fi putut avea informații folositoare.
   - Mătuşă Laura?
   Era pe cale să -şi înceapă istorisirea, dar îşi dădu seama că Lady Laura Kirkpatrick nu era singură.
   Lady Cromarty,  care se servea cu ceai şi prăjituri, îi era tot mătuşă, dar cu siguranță nu se număra printre cele preferate.
    Era prea  târziu să scape, aşa că Jocelyn îşi reprimă suspinul şi înaintă, exclamând cu vădită ipocrizie:
  - Mătuşă Elvira, ce plăcere... neaşteptată!
   Contesa îi întoarse un zâmbet la fel de prefăcut şi un şir amenințător de dinți.
  - Dacă tot eram în oraş la cumpărături, m-am gândit să trec să vă salut. Nu pot rămâne prea mult, pentru că îmi ia două ore pe drum până la Charlton.
   - Ştiu foarte bine cât de lung este drumul până la  Charlton.
   Jocelyn se aşeză față în față cu ele. Detesta să se  gândească la casa copilăriei sale. Moşia îi era foarte dragă  şi chiar cochetase cu ideea de se mărita cu vărul său, Will, moştenitor al titlului de conte.
   Asemenea tatălui lui, Will era împăciuitor şi uşor de manevrat, iar prin el ar fi putut ajunge din nou stăpână la Charlton. Din fericire însă,  rațiunea prevalase ca întotdeauna.
   Will nu era băiat rău,  dar cu siguranță nu şi-l dorea de soț.
   Lady Laura turnă o ceaşcă de ceai şi i-o oferi lui Jocelyn.
   - Mă bucur că te-ai întors la timp ca să ni te alături.
   Ca soție de militar, devenise expertă în calmarea apelor tulburi, iar pe unde călca Lady Cromarty apele se agitau  frecvent.
   Luând ceaiul, Jocelyn speră în gând, ca de atâtea alte dăți, că avea să fie la fel de frumoasă ca mătuşa ei la patruzeci de ani.
   Amândouă aveau trăsăturile şi culoarea familiei Kendal, cu ochi căprui şi păr castaniu cu străluciri roşcate, dar mătuşa sa fusese binecuvântată cu seninătatea adusă de cei peste douăzeci de ani de căsnicie fericită. O binecuvântare pe care Jocelyn era posibil să n-o cunoască niciodată.
   Elvira, contesa de Cromarty, mătuşă prin alianță, nu de sânge, era o altă poveste. Deşi nu se născuse într-o familie înstărită, îşi acceptase ascensiunea în straturile superioare ale societății ca pe o dovadă a faptului că Dumnezeu era drept. Acum, privirea ei se rotea prin camera elegantă cu un interes de proprietar în timp ce savura prăjitura.
   Jocelyn strânse din buze.
   - Încetează să mai evaluezi mobilierul, mătuşă Elvira, spuse ea cu o voce calmă. Nu vei pune mâna pe casa asta.
   O femeie mai slabă de înger ar fi fost jenată de o asemenea candoare, dar Lady Cromarty se mulțumi să zâmbească binevoitor.
   - Te deranjează că se apropie ziua ta de naştere şi eşti tot nemăritată?

          Subiectul care le frământa mințile tuturor ateriză în mijlocul camerei asemenea unei pisici în mijlocul unui stol de porumbei.
   Hotărât ca lucrurile să fie cum voia el, chiar şi  după moarte, tatăl lui Jocelyn îi lăsase fiicei sale mare parte din avere - cu condiția ca ea să se mărite pân la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. În caz contrar, majoritatea investițiilor şi Cromarty House, imobilul magnific din Londra unde luau acum ceaiul, aveau să-i revină lui Willoughby.
   - De ce să mă deranjeze? întrebă Jocelyn la fel de binevoitoare. Recunosc, mi-e greu să mă decid asupra ofertei pe care s-o accept, dar nu m tem. Mă voi căsători cu siguranță la timp pentru a îndeplini condițiile din testamentul tatei.
   - Sunt sigură că ai avut propuneri, dragă, murmură Elvira, sugerând prin ton că nu era defel convins ă. Dar când o femeie ajunge la vârsta ta fără să se mărite, lucrul sta te pune pe gânduri...
   Făcu un gest vag.
   - Ai totuşi consolarea că dacă alegi celibatul, vei avea o rentă bunicică, suficientă cât să trăieşti într-un loc de bonton precum Bath.
   - Bine că nu se va ajunge acolo, pentru că detest Bath, replică Jocelyn cu suavitate.
   Masca politicoasă a Elvirei se transformă în amenințare.
   - Nu e ca şi cum ai avea nevoie de bani. Noi avem cinci copii de crescut. A fost chiar josnic din partea tatălui tău să-i lase lui Willoughby abia cât să poată întreține proprietățile.
   De fapt, cel de-al patrulea conte îi lăsase fratelui său un venit îndestulător ca să-şi întrețină familia şi să-şi păstreze demnitatea corespunzătoare rangului, însă contesa era genul de om care nu se mulțumea niciodată cu cât avea.

          Înainte ca Jocelyn să cedeze tentației de a-i spune acest lucru, Elvira scoase un țipăt.
   Un trup roşiatic sărise din spatele divanului şi ateriză în poala ei, țintuind-o pe contesă cu nişte ochi aurii şi o expresie sadică.
   Jocelyn îşi reprimă un rânjet. Isis avea acel obicei tipic felinelor de a se repezi la cei care le plăceau cel mai puțin.
   Notându-şi în minte să comande stridii pentru cina pisicii, trase de cordonul clopoțelului înainte de a traversa camera pentru a o lua pe Isis din poala contesei.
   - Îmi pare rău, mătuşă, gânguri ea. Se pare că Isis a prins drag de tine. Sau poate de chifla cu unt pe care o ții în mână. Ruşine, Isis!
   Pisica rămase impasibilă, conştientă că dojana nu era sinceră.
   Isis fusese cadoul unuia dintre peâțitorii lui Jocelyn, un navigator care pretindea că o adusese din Egipt; într-adevăr, blana sa catifelată, de o nuanță leonin , şi eleganța mişcărilor aminteau de felinele reprezentate în templele egiptene.
   Pisica avea de departe mai mult stil aristocratic decât contesa de Cromarty.
   Când valetul veni la chemarea lui Jocelyn, aceasta spuse:
  - Dudley, mătuşa doreşte să plece. Te rog să-i chemi trăsura.
   Până şi Elvira înțelese o asemenea aluzie, dar când se ridică avea o expresie mulțumită de sine. Evident considera că vânătoarea de soți fusese întârziată prea mult.
   - La revedere, Laura. Şi te rog să ne inviți la nuntă, Jocelyn. Dacă va avea loc.
   Cunoscând prea bine privirea nepoatei sale, Laura o însoți în grabă pe contesă în afara camerei.

            Pe punctul de a avea una dintre rarele, dar incendiarele, răbufniri temperamentale, Jocelyn se ridică şi se duse să se uite în stradă, străduindu-se să se controleze.
    Elvira fusese întotdeauna enervantă şi era o greşeală să-i dea satisfacție pierzându-şi controlul.
   Câteva minute mai târziu recunoscu paşii liniştiți ai mătuşii Laura care intră în cameră. Întorcându-se de la fereastră, spuse:
   - Mai degrabă m-aş mărita cu un cerşetor de pe Seven Dials decât să las banii pe mâna lui Willoughby şi a acestei... acestei gospodine bărbătoase.
   - Willoughby ar fi putut alege o femeie mai rafinată, recunoscu Laura aşezându-se din nou. Trebuie totuşi să recunoşti că Elvira are dreptate. Nu mai ai timp. Nu te-am presat cu măritişul pentru că eşti o fată deşteaptă care îşi cunoaşte interesul. Renunțarea la mare parte din moştenire e preferabilă unei căsnicii nefericite; oricum, nu înseamnă că ai rămâne fără niciun ban.
   - Nu intenționez să renunț la averea la care am dreptul, replică Jocelyn tăios. Cu siguranță nu în favoarea Elvirei.
  - Ai avut mai bine de trei ani la dispoziție ca să găseşti un soț pe placul tău. Acum ți-au mai rămas doar câteva săptămâni.
   Aducându-şi aminte ce dorise să discute, Jocelyn oftă şi luă loc.
   - Dar ştiu cu cine vreau să mă mărit. Din nefericire nu am reuşit încă să-i stârnesc interesul. Cel puțin nu în sensul căsătoriei.
   - Ce... interesant. Nu ştiam că ai pus ochii pe cineva. Cine este acest tânăr prostuț care nu şi-a recunoscut norocul?
   Jocelyn se întinse către cutia de cusut de lângă scaunul ei şi scoase un gherghef de broderie cu materialul întins peste cadru.
   - Ducele de Candover.
   - Candover! Pentru numele lui Dumnezeu, Jocelyn, omul e un celibatar convins, exclamă Lady Laura. Nu se va căsători niciodată.
   - Faptul că nu s-a căsătorit pân acum nu înseamnă că nu o va face niciodată.
   Jocelyn vârî în ac un fir de mătase albastră, apoi împunse meticulos.
   - Noi doi ne potrivim foarte bine, iar atențiile sale au fost foarte pronunțate în ultimele câteva luni.
   - E adevărat că pare să-ți aprecieze compania. Tocmai ai fost cu el la călărie, nu-i aşa? Dar s-a păstrat în limitele bunei-cuviințe. Vizite matinale şi dansuri la baluri, plus ocazionalele plimbări cu calul sau cu maşina. Sau poate mai e ceva ce nu ştiu?
   Intonația finală îi transformă întrebarea într-o expresie a îngrijorării.
   - A fost întotdeauna un gentleman perfect, spuse Jocelyn cu o anume părere de rău.
   Păcat că ducele nu încălcase limita bunei-cuviințe; nu era genul care să se comporte astfel, decât dacă ar fi avut intenții serioase.
   - Dar a petrecut mai mult timp cu mine decât cu orice altă posibilă aleasă. Are puțin peste treizeci de ani şi e timpul să se aşeze la casa lui.
   Mătuşa ei se încruntă.
   - Ţi-ai stabilit un el imposibil, draga mea. Candover are destui veri, deci nu e nevoie să se însoare pentru a avea moştenitori. E pe piață de ani de zile şi niciodată nu a fost pe punctul de a se căsători. A avut multe iubite, dar întotdeauna văduve sau nevestele altor bărbați, niciodată o tânără la vârsta măritişului.
   Gura ei se strâmbă într-o grimasă. Dacă ți-l doreşti ca iubit, căsătoreşte-te cu altcineva şi va fi la picioarele tale, cel puțin pentru o vreme, însă nu va fi niciodată un soț.
   - O discuție directă, într-adevăr.

         Afectată de evaluarea mătuşii sale, Jocelyn reflectă la ultimele luni în timp ce brodă o duzină de puncte. Oare interesul ducelui exista doar în imaginația ei?
   Nu, o considera atrăgătoare; avea suficientă experiență cu bărbații pentru a recunoaşte admirația autentică. Iar atracția era mai mult decât simpla conştientizare fizică a unui individ de sex opus.
   - Simt... simt că există o legătură între noi, mătuşă Laura, poate pentru că amândoi am fost urmăriți ani de-a rândul de vânătorii de avere. Dar e mai mult decât atât. Cred că ar putea fi mult mai mult.
  - E posibil, spuse mătuşa sa cu blândețe. Dar nu mai ai timp, draga mea. Dacă încă nu te-a cerut, nu-mi pot imagina că vei reuşi să-l determini să o fac în doar patru săptămâni. În cazul în care eşti hotărâtă să te căsătoreşti cu el şi nimeni altcineva, poți să începi să-ți faci bagajele. Elvira va dori să se mute în casă a doua zi după aniversarea ta. Desigur, nu ar îndrăzni să te dea afară, dar presupun că nu-ți doreşti să stai din mila ei.
   - Nu îi voi da satisfacția să pună mâna pe ceea ce-mi aparține.
   Jocelyn înfipse acul în broderie cu o forță exagerată. Nu era toantă, îşi dăduse deja seama că erau puține şanse ca ducele Candover să treacă de la admirație la căsătorie în săptămânile care mai rămăseseră.
   - Am un plan... alternativ.
   - Unul dintre ceilalți pețitori? Lordul Mackenzie te-ar lua de nevastă într-o clipită, şi cred că ar fi un soț minunat.
   Lady Laura făcu gropițe în obraji.
  - Desigur, sunt subiectivă, îmi aminteşte de Andrew.
   Jocelyn dezaprobă din cap. Mackenzie va fi fost plăcut şi arătos, însă nu era pentru ea.
   - Mă gândesc să accept propunerea lui Sir Harold Winterson. E ca un joc între noi, mă tot cere de soție din când în când, dar ar fi încântat dacă aş accepta. Cred că are vreo şaptezeci de ani - prea bătrân pentru a-l mai interesa să-şi exercite drepturile conjugale. Aş îndeplini condițiile din testamentul tatălui meu şi nu ar dura prea mult până mi-aş recăpăta din nou libertatea. Dac voi fi văduvă, Candover mă va privi într-o cu totul altă lumină.
   Lady Laura era să scape ceaşca de ceai.
   - Ce gând îngrozitor! Să te căsătoreşti cu cineva ca să-i doreşti moartea e imoral. Şi o nebunie curată . Cunosc o tânără care s-a căsătorit cu un domn de vârsta lui Sir Harold, sperând să devină curând o văduvă bogată. Asta se întâmpla acum douăzeci de ani, iar soțul ei încă mai trăieşte, în vreme ce tinerețea ei s-a dus.
    Văzând expresia de pe fața lui Jocelyn, Laura adăugă:
   - În plus, nu există o vârstă anume la care să presupui că un bărbat nu mai e interesat de exercitarea drepturilor conjugale.
   Fata se cutremură la acest gând.
   - M-ai convins. Sir Harold e un bătrân gentleman simpatic, dar nu doresc să-i fiu soție.
   Îşi muşcă buza de jos.
   - Deşi ideea de a mă căsători cu un bărbat în pragul morții este tentantă, Sir Harold e foarte în putere pentru vârsta lui. Ar trebui să fiu foarte sigură că nu mai are mult de trăit.
   - Mi-ar plăcea să cred că te-am convins prin logica morală, dar am sentimentul deprimant că doar problemele practice te-au descurajat. Dacă mai ai şi alte planuri revoltătoare în minte, nu-mi mai spune nimic.
   Laura îşi privi nepoata cu seriozitate.
  - Căsătoriile de conveniență se practică, dar speram să găseşti ceva mai bun. O potrivire autentică în minte şi spirit, aşa cum avem eu şi Andrew.
   Încercând să nu îşi arate invidia, Jocelyn remarcă:
   - Puțini oameni sunt atât de norocoşi.
   Neputând să nege acest lucru, mătuşa sa o întrebă:
   - Trebuie să fie neapărat Candover? Dacă nu Mackenzie, poate lordul Cairn. Sunt sigură că ar fi un soț bun şi iubitor.
   - Dar îmi place Candover, mătuşă Laura. Bărbații nu sunt nişte perechi de mănuşi interschimbabile. În cei şapte ani de când am ieşit în lume nu am întâlnit pe nimeni, cu excepția lui Candover, pe care să mi-l imaginez drept soț. Dumneata ai avut o mulțime de pețitori. Ai fi fost de acord să te căsătoreşti şi să împarți patul cu oricine altcineva în afară de unchiul Andrew?
  - Nu după ce l-am întâlnit pe Drew.
   Lady Laura îşi împreună mâinile, ca şi cum s-ar fi gândit dacă să mai spună ceva sau nu.
   - Scumpa mea, mă întreb uneori. Repulsia ta față de căsătorie... are de-a face în vreun fel cu mama ta?
   - Nu discutăm despre mama mea! răspunse Jocelyn pe un ton tăios.
   Dându-şi seama cât de excesiv sunase, adăugă mai calm:
   - Abia dacă mi-o aduc aminte. De ce ar avea vreun efect asupra deciziilor mele în privința măritişului?
    Mătuşa sa se încruntă, dar nu mai adăugă nimic. Dorind să schimbe subiectul, ridică o scrisoare de pe masa de alături.
   - Tocmai am primit asta de la Andrew. E instalat în siguranță, împreună cu regimentul, la Paris. Presupun că Aliații vor ocupa oraşul o vreme, până se restaurează ocârmuirea franceză.
   - A pomenit de vreunul dintre ofițerii pe care i-am întâlnit în Spania? întrebă Jocelyn îngrijorată.
   Împreună cu mătuşa ei se uitaseră pe listele cu victime după Waterloo, în săptămânile care trecuseră, unii dintre răniți era posibil să fi murit.
   Laura parcurse rapid scrisoarea, citind cu voce tare comentariile despre ofițerii pe care îi cunoştea Jocelyn.
  - Iată o veste bună. Căpitanul Dalton a fost trimis la spitalul Duke of York de aici, din Londra. Are o rană gravă la picior, dar e în afara pericolului.
   - Într-adevăr, o veste bună.
   Jocelyn zâmbi.
   - Îți aminteşti ăcum m-a salvat Richard când m-am pierdut încercând să găsesc reşedința de iarnă a unchiului Andrew?
   - Cum să nu?
   Laura dădu ochii peste cap prefăcându-se îngrozită.
   - Îți pot arăta exact firele de păr cărunte care mi-au ieşit când ai plecat cu soldații aceia la Fuente Guinaldo fără să te însoțească nimeni.
   - Camerista mea de atunci era aşa de fricoasă, se apără Jocelyn. De unde era să ştiu că va refuza categoric să părăsească Lisabona?
   - Fata aceea avea mai multă minte decât tine, ripostă Lady Laura. E o minune că nu ai fost jefuită şi ucisă de trupele franceze, de bandiți, gherile, sau Dumnezeu mai ştie ce altceva. A fost o nebunie să pleci aşa într-o zonă de război.

            În sinea ei, Jocelyn era de acord. Fusese una dintre ocaziile în care încăpățânarea îşi spusese cuvântul, în ciuda nesfârşitelor sale eforturi de a o reprima.
   - Întrebasem şi părea că nu va fi o călătorie periculoasă. Recunosc, am fost puțin îngrijorată atunci când ghidul a dat bir cu fugiții şi nu aveam nici cea mai mică idee unde să găsesc regimentul, dar eram înarmată şi ştii că țintesc foarte bine. După ce căpitanul Dalton şi patrula sa m-au găsit, am fost în deplin siguranță.
   - Tot ce pot să spun e că ai un înger păzitor pe cinste.
   Lady Laura se uită din nou peste scrisoare.
   - Şi maiorul Lancaster este la spitalul York, dar nu cred că-l cunoşti. A fost detaşat în misiune cu armata spaniolă în iarna pe care ai petrecut-o cu noi.
   Privirea i se posomori.
   - Mi-e teamă că e pe moarte.
   Jocelyn se aplecă şi o luă de mână pe mătuşa sa. Listele cu victime de la Waterloo o întristaseră amarnic, dar cu atât mai mult pe mătuşa sa, care fusese toată viața soție de militar, iar acum îşi vedea prietenii decimați.
   Deoarece întâlnise mulți ofițeri prin Lady Laura, Jocelyn o înțelegea perfect, căci ajunsese să-i aprecieze sincer. Spre deosebire de galanții parfumați din Londra, ceea ce făceau ei conta.
   Poate de aceea fusese atrasă de ducele de Candover, ale cărui costume bine croite nu-i mascau inteligența sau hotărârea. Ştia că era considerat un moşier exemplar, ceea ce spunea multe despre caracterul său, şi se remarcase prin susținerea unor reforme principiale în Camera Lorzilor. Vederile politice erau un alt punct comun între ei doi.
   Da, Candover era alesul. Îi plăcea foarte mult - dar nu prea mult.

          Ar fi fost bine dacă ar fi avut mai mult timp pentru ca relația dintre ei să se dezvolte şi să se adâncească, îl observase pe duce cu atenție şi trăsese concluzia că s-ar fi căsătorit dacă ar fi găsit femeia potrivită . O femeie de rangul său, cu un temperament la fel de sănătos.
   Dar timpul aproape că se terminase şi dacă mai aştepta mult ca el să se dea pe brazdă avea să-şi piardă averea.
   În plus, dacă rămânea cu renta modestă pe care i-o alocase tatăl ei, ar fi pierdut majoritatea ocaziilor de a-l întâlni pe Candover în societate. Nu ar mai fi fost o moştenitoare încântătoare, dorită, ci o femeie nu prea avută, trecută de prima tinerețe.
   Acest gând o cutremură.
   Era de-a dreptul inadmisibil. Rangul fusese până atunci o certitudine.
   Blestemat fie tatăl ei! Fuseseră atât de apropiați - dar în final o trădase, la fel ca mama sa...
   Îşi alungă ideile sumbre cu o dibăcie îndelung exersată.
   Mai bine să se gândească la ce putea face pentru a-şi asigura deopotrivă moştenirea şi soțul pe care îl dorea. Mai avea la dispoziție o lună, iar familia Kendal de Charlton nu renunța niciodată, chiar dacă ea nu mai putea revendica titlul nobiliar.
   Întorcându-se la treburile lumeşti, spuse:
   - Cred că o să-l vizitez mâine pe căpitanul Dalton la spital. Ai vrea să mă însoșeşti?
   - Nu pot nici mâine, nici poimâine, dar spune-i că vin negreşit în ziua următoare.
   Lady Laura se ridică şi se scuză, întrucât voia să răspundă la scrisoarea soțului său.

          Rămasă singură în cameră, Jocelyn se întoarse la dilema sa. Soluția evidentă era să se mărite cu unul dintre pretendenți şi să aibă o căsnicie de formă, fiecare văzându-şi de treburile lui după aducerea pe lume a unui moştenitor.
   Însă această idee îi provoca repulsie. Nu voia să fie iapa de prăsilă a unui bărbat pe care abia dacă îl cunoştea şi nici să fie una dintre numeroasele amante trecătoare ale lui Candover. Voia să fie soția lui.
   Se resemnase cu gândul că puțini soți erau fideli, însă ducele măcar ar fi fost discret dacă şi-ar fi făcut de cap. În cele din urmă, dacă totul mergea bine, şi-ar fi dat seama că soția lui era singura femeie de care avea nevoie.
   În ciuda reacției mătuşii sale, văduvia ar fi fost preferabilă unei căsătorii de conveniență lipsită de dragoste, pentru că i-ar fi oferit libertate şi timpul necesar ca să câştige inima lui Candover. Dar nu Sir Harold Winterson.
   Lady Laura avea dreptate în privința asta - nu era de dorit să se mărite cu bătrânul gentleman, şi apoi să se găsească în situația dezonorantă de a-i dori moartea ca să-şi poat recăpăta libertatea.
   Jocelyn îşi dădu capul pe spate ca să admire tavanul pictat şi splendid ornamentat.
   În copilărie obişnuia să se aşeze pe podea şi să inventeze poveşti despre picturile din medalioanele elaborate. Iubea această casă aproape la fel de mult ca Charlton Abbey.
   Latura neascultătoare a firii sale ieşi din nou la suprafață, îndemnând-o să fac un legământ pe care strămoşii săi războinici l-ar fi aprobat. Poate că nu avea să câştige iubirea ducelui, iar Charlton era pierdut pentru totdeauna, dar Cromarty House era a ei.
   Indiferent de preț, avea să găsească o modalitate de a-şi ține casa departe de mâinile strângătoare ale Elvirei.

                                               Capitolul 2

            Zgomotul abia auzit al paşilor cameristei o trezi pe Jocelyn dintr-un somn agitat. Se întoarse căscând şi se ridică în capul oaselor, astfel încât să poată ține în poală tava cu ciocolată caldă şi cornulețe.
   - Mulțumesc, Marie.
   Remarcând privirea încruntată a fetei, adăugă:
   - Totul este în ordine jos?
   Marie Renault spuse cu un încântător accent franțuzesc:
   - Valetul, Hugh Morgan?
   Jocelyn aprobă încurajator. Morgan era un tânăr galez chipeş care făcuse ravagii în rândul cameristelor de când îşi luase în primire slujba, în urmă cu câteva luni. Marie părea să fie cea care-i acaparase interesul.
   - Fratele său, Rhys, un dragon rănit la Waterloo, tocmai a sosit la spitalul York aici, în Londra. Hugh este nerăbdător să îl viziteze, dar următoarea jumătate de zi liberă nu o poate lua decât peste mai bine de-o săptămână.
   Fata îi aruncă stăpânei sale o privire plină de speranță.
   Oare Rhys Morgan venise pe acelaşi vas cu Richard Dalton? Erau atâția răniți.
   Oprindu-şi un oftat, Jocelyn sorbi din ciocolata savuroasă şi fierbinte.
   - La țanc, în această dimineață o să-mi vizitez un prieten la spitalul York. Morgan poate să mă însoțească şi să-şi vadă fratele cât stau eu cu prietenul meu.
   - Minunat, milady! Va fi nespus de bucuros.
   Cu o privire fericită, Marie trecu în camera garderobei pentru a pregăti hainele de dimineață ale stăpânei sale.
   Jocelyn rupse cornulețul cald, dorindu-şi ca toate problemele să se rezolve la fel de uşor ca aceea a lui Hugh Morgan.

            Spitalul militar Duke of York era un monolit sumbru, murdar, dedicat tratării soldaților grav răniți.
   Jocelyn se întrebă cu umor negru dacă obiectivul era să instituie o atmosferă atât de deprimantă încât pacienșii să fac toate eforturile pentru a se însănătoşi degrabă.
   Îmbărbătându-se, urcă pe scările largi, urmată îndeaproape de valet.
   Hugh Morgan era înalt, cu umeri lați şi voce melodioasă. Era o prezență agreabilă în gospodărie, dar în acea zi grija pentru fratele său îi întuneca privirea.
   Clădirea era plin de răniți şi dură ceva până să găsească salonul lui Rhys Morgan. Priveliştea şi mirosurile îi puseră lui Jocelyn un nod în stomac, iar culoarea mai închisă a tenului lui Hugh căpătă o tentă verde-albicioasă.
   Rhys Morgan era întins în colț, într-unul dintre cele vreo patruzeci de paturi îngrămădite într-o încăpere prea mică pentru atâția oameni.
   Unii pacienți stăteau pe paturi sau vorbeau în grupulețe, dar majoritatea zăceau într-o tăcere stoică. Pereții goi amplificau un zumzet neliniştit, iar în aer plutea o miasmă de boală şi moarte.
   Hugh aruncă o privire înăuntru.
   - Rhys, flăcăule!
   Instinctiv, dădu să treacă de Jocelyn, apoi o privi spăşit, cerându-şi scuze pe tăcute.
   Cu un semn din cap, îi dădu voie să mearg la fratele său.
   Rănitul se uita în tavan, dar îşi îndreptă ochii spre uşă când îşi auzi numele. Deşi semăna uluitor cu fratele său, Rhys Morgan avea o expresie de disperare pură , risipită doar parțial când Hugh se năpusti şi îi luă mâna, vorbindu-i în velşă .
   Sentimentele vii de pe fața lui Hugh o făcură pe Jocelyn să nu se simtă în largul ei. Întorcându-şi privirea, se opri la capătul patului lui Rhys. Acolo unde trebuia să fie două picioare sub pătură, era numai unul. Cel stâng fusese amputat chiar de sub genunchi.
   Înghiți în sec înainte de a se apropia şi de a atinge brațul lui Hugh. Acesta se întoarse speriat.
   - Îmi cer iertare, milady. Am uitat de mine.
   Le zâmbi amândurora.
   - Nu e nevoie de scuze. Domnule caporal Morgan, dă-mi voie să mă prezint. Sunt Lady Jocelyn Kendal şi am onoarea de a fi patroana fratelui dumitale.
   Rhys se ridică sprijinindu-se de peretele din spatele patului, alarmat de viziunea elegantă din fața sa.
   Dând din cap, îngăimă:
   - Îmi pare bine, doamnă.
   Hugh şuieră:
   - Spune-i milady, nătăflețule.
   Un val de roşeață se zări sub pielea celtică deschisă la culoare, în timp ce soldatul încercă să se scuze.
   Dorind să-i aline sfiala, Jocelyn îl linişti:
   - Nu contează, caporale. Spune-mi, sunteți gemeni?
   - Nu, eu sunt cu un an mai mare, răspunse Rhys. Dar lumea ne crede adesea gemeni.
   - Semănați foarte mult, remarcă Jocelyn.
   - Nu prea mai semănăm, spuse Rhys amar, uitându-se la cuvertura plată acolo unde trebuia să-i fie piciorul.
   Jocelyn se îmbujoră. Hotărând că frații s-ar fi simțit mai bine fără prezența ei inhibantă, îi anunță:
   - Merg să îmi caut prietenul şi vă las singuri. Când termin, mă întorc aici, Morgan.
   Hugh păru încurcat.
   - Ar trebui să vin cu dumneavoastră, milady.
   - Nici vorbă, ce mi se poate întâmpla într-un spital militar? răspunse ea. Caporal Morgan, ştii cumva unde se află ofițerii?
   Din reflex, tânărul se îndreptă de spate.
   - Etajul de deasupra, doamnă. Milady.
   - Mulțumesc. Ne vedem mai târziu.
   Jocelyn părăsi salonul, conştientă de privirile care o urmăreau.
   Era imposibil să nu-şi aducă aminte că, pe când ea locuia confortabil în Londra, oamenii aceştia stătuseră în bătaia puştii pentru țara lor.

             Urcă scările până la etajul următor, unde găsi un coridor lung, gol, cu uşi separate în loc de saloane deschise.
   Văzând-o că ezită, un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, se apropie cu un aer hotărât.
   Presupunând că era doctor, Jocelyn i se adresă:
   - Îl caut pe căpitanul Richard Dalton din regimentul 95 Carabinieri. Se află la acest etaj?
   - La capătul coridorului.
   Doctorul arătă vag cu mâna în spatele său, apoi plecă înainte ca ea să ceară indicații suplimentare.
   Lăsându-se la voia întâmplării, Jocelyn deschise prima uşă. O duhoare de nedescris o făcu să se retragă rapid.
   Mătuşa Laura, care fusese infirmieră în Spania, îi descrisese odată cangrena, dar realitatea era mult mai dezgustătoare decât îşi imaginase Jocelyn. Din fericire, silueta nemişcată de pe pat nu era a celui pe care îl căuta.
   Următoarele uşi ascundeau paturi goale sau bărbați prea grav răniți pentru a-i remarca intruziunea. Nici urmă de căpitanul Dalton.
   Din ce în ce mai neliniştită, deschise ultima uşă de pe coridor. Câțiva oameni stăteau în jurul unei mese pe care era întins un pacient. Văzu un bisturiu, urmat de un urlet de agonie cutremurător.
   Jocelyn trânti uşa şi fugi în spațiul deschis de la capătul coridorului. Crezuse că avea să fie uşor să-şi găsească prietenul. În schimb, dăduse peste cea mai mare suferinţă pe care o văzuse în viață.
   Cu ochii încețoşați de lacrimi, nici măcar nu îl observă până nu se izbi de ceva tare. Se auzi un zgomot de lemn căzând pe podea, apoi o mână puternică o apucă de braţ.
   Jocelyn gâfâi, fiind pe punctul de a țipa isteric.
   - Îmi cer scuze că vă stau în cale, rosti o voce slabă. Îmi puteți da şi cealaltă cârjă?

              Clipind pentru a-şi alunga lacrimile, Jocelyn se aplecă să ridice cârja care alunecase pe jos. Se îndreptă şi constată extrem de uşurată că se afla în fața celui căutat.
   - Căpitane Dalton! Mă bucur să te văd pe picioare.
   Richard Dalton era un tânăr cu părul şaten, de înălțime medie, cu ochi căprui asemănători cu ai ei.
   Deşi era tras la față de oboseală şi durere, zâmbetul îi era cald.
   - Ce plăcere neaşteptată, Lady Jocelyn. Ce te aduce în acest loc jalnic?
   - Dumneata, după ce mătuşa Laura a aflat că eşti aici.
   Se uită cu tristețe la cârje.
   - Nu intenționam să te trimit înapoi pe patul de spital.
   - E nevoie de mai mult decât o coliziune cu o femeie frumoasă ca să mă rănesc, o linişti el. Pot spune fără ezitare că ciocnirea cu dumneavoastră a fost cea mai mare distracție de săptămâni întregi.
   Tachinarea lui Richard ajută la calmarea spiritelor. Deşi nu fusese nimic romantic între ei, se bucuraseră întotdeauna de compania reciprocă. Poate că tocmai lipsa unei aventuri romantice îi transformase în prieteni.
   - Mătuşa Laura te roagă să o ierți că nu m-a putut însoți azi, dar te va vizita poimâine.
   - O aştept cu drag.
   Se mută caraghios de pe o cârjă pe alta.
   - Te-ar deranja foarte tare dacă m-aş aşeza? Nu pot să mai stau în picioare.
   - Desigur, spuse ea jenată. Mi-e teamă că nu voi ajunge niciodată un înger al milosteniei. Se pare că nu aduc decât probleme.
   - Plictiseala e una dintre cele mai mari probleme ale spitalului, iar dumneata alini plictiseala foarte bine.
   Căpitanul se opinti până la foaierul de lângă fereastră şi îşi trase un scaun. Îi făcu semn spre scaunul din fața lui, aşezându-se cu greu.
   Jocelyn examină pereții murdari, mobila şi ferestrele care dădeau spre o alt aripă deprimantă a spitalului. Locul nu era propice pentru convalescență.
   - Rămâi mult timp aici?
   - S-ar putea. Chirurgii caută periodic schije şi oase pe care e posibil să le fi ratat. Am avut o dispută lungă despre amputare, pe care am câştigat-o, dar acum încearcă să mă conving de faptul că nu voi putea scăpa de cârjele astea niciodată. Normal că nici nu măgândesc să-i iau în serios.
   - În astfel de situații, eu pariez pe tine.
   - Mulțumesc.
   Privirea i se întunecă.
   - Sunt norocos în comparație cu mulți alți pacienți.
   - Mătuşa Laura pomenea de maiorul Lancaster în particular, spuse Jocelyn, aducându-şi aminte de scrisoare. Ai veşti despre el pe care să i le transmit?
   - Nimic de bine. Are răni grave la coloana vertebrală şi  este paralizat de la brâu în jos.
   Richard se lăsă pe spătarul înalt al scaunului, arătând  mult mai în vârstă decât era.
   - Abia poate să mănânce şi încă nu se ştie dacă va muri de inaniție, de durere, sau din cauza opiului pe care i-l  administrează ca să-i aline suferința. Medicii nu înțeleg cum de mai e în viață, dar toți spun că e doar o chestiune de timp.
   - Îmi pare rău. Ştiu că nu sunt cuvintele potrivite, dar nu cred că există vreunele adecvate, murmură Jocelyn plină de compasiune. Sunteți prieteni apropiați?
   - Din prima zi în care m-am alăturat regimentului, când m-a luat sub aripa sa şi m-a transformat într-un ofițer adevărat.
   Privirea lui Richard era întoarsă spre trecut, spre zilele şi anii care le cimentaseră prietenia.
   - Chiar şi pe moarte este un exemplu pentru noi toți. Extrem de calm, cu excepția preocupării față de viitorul surorii sale mai mici. Este guvernantă şi are o situație bună, momentan, dar când el nu va mai fi, va rămâne singură pe lume, fără nimeni şi nimic care să o sprijine.
   Clătină uşor din cap.
   - Îmi pare rău. Nu ar trebui să te deprim cu povestea unei persoane pe care nici măcar nu o cunoşti.
   Jocelyn dădu s spună că nu era nevoie să-şi cear scuze, dar îi veni o idee şi cuvintele rămaseră nerostite. Ea avea nevoie de un soț, iar soldatul aflat pe moarte voia siguranţă pentru sora sa. Spre deosebire de Sir Harold Winterson, nu se punea problema de „drepturi conjugale”, întrucât bietul om era pe patul de moarte, în schimbul căsătoriei, ar fi putut să-i acorde surorii lui o rentă care să-i asigure o viaţă confortabilă.
   Era soluția perfectă: ea ar fi primit moştenirea, iar el ar fi putut închide ochii liniştit.
   - Richard, tocmai mi-a venit o idee bizară care mi-ar putea rezolva o problemă şi, în acelaşi timp, l-ar ajuta pe maiorul Lancaster.
   Îi prezentă pe scurt condițiile din testamentul tatălui ei, apoi îi explică soluția ei.

           Spre consolarea ei, căpitanul nu păru deloc dezgustat de propunere.
   - Planul este neobişnuit, dar apoi, nici situația ta nu este una obişnuită. Se prea poate ca David să fie interesat. Ar fi o mare uşurare pentru el dacă Sally s-ar afla pe mâini bune. Doreşti să vă fac cunoştință, dacă e treaz?
   - Ar fi minunat.
   Jocelyn se ridică, sperând ca maiorul să nu doarmă. Dacă ar fi avut destul timp să reflecteze la ideea sa, era posibil să-şi piardă curajul de a o duce până la capăt.
   Richard îşi luă cârjele şi o conduse către una dintre încăperile în care intrase ceva mai devreme, unde pacientul nu p rea să fie conştient. După ce deschise uşa pentru Jocelyn, traversă salonul bălăbănindu-se.
   Studiind trupul descărnat de pe pat, lui Jocelyn îi veni greu să creadă că o făptură atât de slabă şi imobilă putea fi în viață. Maiorul Lancaster, la vreo patruzeci de ani, avea părul brunet şi tenul palid, pomeții înalți ieşind în evidenţă pe fața osoasă.
   - David? şopti căpitanul.
   Maiorul Lancaster deschise ochii la auzul vocii prietenului său.
   - Richard...
   Căpitanul se uită la Jocelyn.
   - A venit o doamnă care doreşte să te cunoască.
   - Orice pentru a face plăcere unei doamne, spuse Lancaster, cu o urmă de umor în glas. Nu mă grăbesc nicăieri.
   - Lady Jocelyn Kendal, dă-mi voie să ți-l prezint pe ămaiorul David Lancaster din regimentul 95 Carabinieri.
   Richard îi făcu semn să se apropie de el.
   - Domnule maior.

         Jocelyn intră în raza vizuaăl a bolnavului şi, la rândul ei,putu să-l vad mai bine. Constată cu surprindere că, deşi trupul îi era distrus, privirea îi era cât se poate de alertă.
   Ochii de un verde viu trădau durere, dar şi inteligență. În mod uimitor, nici umorul nu lipsea din ei.
   O studie cu apreciere sinceră.
   - Deci aceasta este legendara Lady Jocelyn. Îmi pare bine să vă cunosc. Toți membrii regimentului au ținut să-mi spună ce am pierdut petrecând iarna cu armata spaniolă.
   - Plăcerea e de partea mea, domnule maior.
   Jocelyn îşi dădu seama că ochii lui erau uimitori nu doar din cauza nuanței neobişnuite de verde transparent, ci şi pentru că pupilele erau ca două gămălii de ac, scoțând şi mai mult irisul în evidență.
   Opiu. Mai văzuse astfel de ochi la doamnele din înalta societate dependente de laudanum.
   Intenționase să îşi prezinte propunerea numaidecât, dar, stând lângă epava unui fost războinic, gâtlejul i se uscă, lăsând-o fără glas. Îi era imposibil să-l priveasc pe maiorul Lancaster în ochii săi verzi şi să-i spun că venise pentru a se tocmi, în aşteptarea morții.
   Observându-i expresia încordată, Richard Dalton spuse:
   - Lady Jocelyn a venit cu o propunere foarte neobişnuită, pe care cred că o vei găsi interesantă. Vă las să discutați.
   Îşi poziționă cârjele mai confortabil, apoi plecă.
   Jocelyn inspiră adânc, recunoscătoare lui Richard pentru că spărsese gheața. De unde să înceapă? Nedorind să îl obosească inutil pe maior, făcu o prezentare succintă.
   - Tatăl meu a murit în urmă cu câțiva ani, lăsându-mi o moştenire substanțială, cu condiția să mă căsătoresc până să împlinesc douăzeci şi cinci de ani. Voi aniversa această vârstă peste câteva săptămâni şi sunt încă nemăritată. Richard a pomenit despre situația dumneavoastră şi m-am gândit că poate ați fi interesat să facem un târg benefic pentru amândoi. Dacă ... dacă vă căsătoriți cu mine, voi aranja un venit stabil pentru sora dumneavoastră, asigurându-i viitorul.
   Când termină, se aşternu o linişte deplină, tulburată doar de zgomotul îndepărtat al traficului din stradă. Jocelyn avu  nevoie de toată stăpânirea din lume pentru a nu ceda sub privirea surprinsă a lui Lancaster.
   Însă când vorbi, vocea sa trăda doar curiozitate, nu furie față de aluzia la moartea sa iminentă.
   - Îmi este greu să cred că nu vă puteți găsi un soț de o manieră mai convențională. Să fie bărbații londonezi nebuni, sau orbi, sau poate ambele?
   - Cel pe care îl doresc a dat dovadă de o lipsă neonorantă de interes pentru mine, recunoscu Jocelyn, simțindu-se datoare să nu-i ascundă adevărul. Poate că într-o zi se va răzgândi. Sper. Între timp, nu vreau să mă căsătoresc doar de dragul moştenirii, iar apoi să regret toată viața. Înțelegeți?
   Ultimele sale cuvinte fuseseră o rugăminte; devenise subit important ca el să îi accepte demersurile ca fiind raționale.
   - Ar fi curată nebunie să vă căsătoriți cu un bărbat nepotrivit din cauza unui testament ridicol, încuviință el.
   Închise ochii, iar fața lui dobândi un aspect cadaveric înfricoşător. Jocelyn îl urmări îngrijorată, sperând să nu-l fi suprasolicitat.
   Deschise ochii.
   - Despre ce rentă ar fi vorba?
   Tânăra moştenitoare nu gândise atât de departe. După o evaluare rapid a venitului său şi a costurilor cotidiene, întrebă ezitând:
   - Cinci sute de lire pe an ar fi acceptabil?
   El ridică sprâncenele.
   - Ar fi foarte generos. Suficient pentru ca Sally să trăiască o viață liniştită dacă îşi doreşte, deşi nu-mi pot imagina că se va mulțumi să stea cu mâinile în sân. Poate va înființa o şcoală.
   - Fără îndoială aveți nevoie de timp pentru a vă gândi, spuse Jocelyn stânjenită.
   - Nu, răspunse el cu o voce puternică. Nu avem... timp de pierdut.
   Cuvintele o liniştiră. Preț de o clipă nesfârşită, privirile lor se îngemănară. Jocelyn nu văzu nicio urmă de teamă cauzată de moartea iminentă, doar o sinceritate fermă şi o linişte câştigată din greu. Cu fiecare suflare, acest bărbat o făcea să se simtă din ce în ce mai umilă.

             Alegând cu grijă fiecare cuvânt, Lancaster rosti:
   - Lady Jocelyn, îmi faci onoarea de a deveni soția mea?
   Buzele sale schițară un zâmbet slab şi strâmb. Deşi nu am nimic să-ți ofer în afară de numele meu, cred că pentru dumneata va fi de ajuns.
   Puterea sa de a glumi în astfel de circumstanțe aproape o făcu pe Jocelyn să îşi piardă stăpânirea de sine.
   Stăpânindu-şi sentimentele, îşi puse mâna peste a lui. Era osoasă, aproape scheletică, dar pulsa încă de viață.
   - Onoarea e de partea mea, domnule maior Lancaster.
   - David, spuse el. La urma urmei, suntem pe cale să ne căsătorim.
   - David, repetă ea.
   Era un nume frumos, emanând fermitate, care i se potrivea.
   Îşi apropie sprâncenele, concentrându-se.
   - Va trebui, bineînțeles, să ne căsătorim aici. Mi-e teamă că va trebui să faci rost de o dispensă, dar dac ai vreo cunoştință în domeniu, ar trebui să o poată obține până mâine.
   - Îl voi ruga pe avocatul meu să se ocupe. Tot el va putea redacta acordul cu privire la sora dumitale. Se numeşte Sally Lancaster?
   - Sarah Jane Lancaster.
   Închise din nou ochii.
   - Avocatul dumitale va trebui să redacteze şi un act de cedare prin care renunț la orice pretenție asupra bunurilor dumitale.
   - Este necesar?
   - În mod legal, bunurile dumitale ar deveni ale mele dup căsătorie, iar la moartea mea jumătate s-ar duce către moştenitoarea mea, Sally. Întrucât scopul acestei înțelegeri este ca dumneata să îți păstrezi moştenirea, nu am vrea să se întâmple asta.
   - Dumnezeule, nici nu mi-a trecut prin minte!
   Ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi făcut această propunere unui om mai puțin scrupulos decât maiorul Lancaster? Ar fi fost un dezastru.
   Cu o voce abia auzită, el comentă:
   - Dacă avocatul dumitale îşi merită banii, ți-ar fi apărat interesele.
   Dându-şi seama că ajunsese la limita puterii, Jocelyn spuse:
   - Până mâine voi avea dispensa şi toate cele necesare. E bine pentru dumneata la aceeaşi oră?
   Studiind trupul slab de sub pătură, ea se întrebă dacă a doua zi avea să-l mai găsească în viață.
   - Nu-ți face griji, voi fi încă aici, replică el, citindu-i gândurile.
   Îi strânse uşor mâna, apoi îi dădu drumul.
   - Mulțumesc, David. Ne vedem mâine.

            Puțin zăpăcită de iuțeala evenimentelor, părăsi încăperea, închizând cu atenție uşa în urma ei. Richard şedea în foaier la capătul coridorului, astfel că i se alătură, făcându-i semn să nu se ridice pentru ea.
   - Maiorul Lancaster a fost de acord. Ceremonia va avea loc mâine. Mulțumesc, Richard. Mi-ai... mi-ai oferit şansa de a-mi recăpăta controlul asupra propriei vieți.
   - Mă bucur că am putut ajuta doi prieteni dintr-un foc, spuse el liniştit. Poate chibzuința şi-a spus cuvântul.
   - Mi-ar plăcea să cred asta.
   Cu un zâmbet doar pe jumătate vesel, îşi luă rămas-bun de la el.
   Întrebându-se dacă David arăta la fel de tulburat ca Lady Jocelyn, Richard îşi luă cârjele şi se îndreptă spre salonul prietenului său.
   - Înțeleg că totul e în regulă? întrebă el intrând.
   David deschise ochii. Deşi era cenuşiu din cauza oboselii, zâmbea.
   - Chiar foarte în regulă. Vrei să-mi fii martor?
   - Desigur.
   Richard se aşeză în scaunul de lângă pat.
   - Ai nevoie să te ajut cu ceva pentru nuntă?
   - Vrei te rog să îmi scoți inelul de pe degetul mic şi să îl păstrezi pentru ceremonie?
   Întinse mâna dreaptă peste aşternuturile murdare.
   - Cred că e de-ajuns de mic pentru a i se potrivi.
   Richard trase inelul, care ieşi lesne de pe degetul osos al lui David.
   - Mireasa mea cea destoinică va face toate aranjamentele, îl informă maiorul cu o scânteie de amuzament. Îți mulțumesc că ne-ai făcut cunoştință.
   - Căsătoria de conveniență e o tradiție veche, însă nu am auzit niciodată până acum de o astfel de situație, spuse Richard. Dar toată lumea are de câştigat.
   - Sunt alți bărbați aici ai căror familii ar avea mai mare nevoie de bani decât Sally, dar sunt îndeajuns de egoist să m bucur că este pe mâini bune. O femeie fără familie e la un pas de un posibil dezastru. Un accident sau o boală ar putea-o împinge în sărăcie lucie. Măcar aşa va fi la adăpost.
   David respiră cu zgomot.
   - E din nou timpul pentru laudanum. Acolo, pe masă...
   Richard turnă o doăz de medicament, apoi ținu lingura pentru ca David să poată înghiți.
   - Sora ta nu e chiar singură pe lume.
   - Ar muri de foame înainte să ceară ajutor vreunuia dintre frații noştri. Nu pot să o învinovățesc. Aş face la fel.
   David închise ochii. Acum nu va mai trebui să ceară ajutor vreodată de la nimeni.
   Crezând că prietenul său adormise, Richard se înălță în cârje, dar înainte să plece, David murmură:
   - Aş fi ajutat-o chiar şi fără rentă. Îmi place ideea de a fi însurat cu Lady Jocelyn, chiar şi doar pentru câteva zile.
   Vocea sa se transformă într-o şoaptă.
   - Ceva de aşteptat cu nerăbdare...
   Richard părăsi încăperea satisfăcut, recunoscător că Lady Jocelyn aducea puțină bucurie în viața lui David, atât cât mai rămăsese din ea. Singura persoană care ar fi putut obiecta față de înțelegere era Sally Lancaster, care avea grijă de fratele său aşa cum are grijă o pisică de puii săi.
   Cel puțin venitul avea să-i dea un motiv de gândire după moartea lui.

                                           Capitolul 3

                   După ce se despărți de căpitanul Dalton, Jocelyn intră în casa scării şi se aşeză pe o treaptă, nepăsându-i de rochia scumpă. Îngropându-şi fața în palme, se strădui să se adune, mintea fiindu-i o învălmăşeală de gânduri şi sentimente.
   Era extrem de uşurată că problema se rezolvase - cu condiția ca maiorul Lancaster să nu moară peste noapte - deşi pe jumătate îşi dorea să nu fi pus piciorul în spitalul York.
   Cu toate că niciunul dintre cei doi bărbați nu fusese dezgustat de sugestia sa impulsivă, se simțea ca un corb ce se înfrupta în fața morții.
   Ei bine, făcuse un târg cu maiorul şi era prea târziu să mai dea înapoi. Se consola la gândul că el păruse mulțumit să-i accepte propunerea. Dar când se gândea la curajul maiorului, la ochii săi verzi amuzați, îi venea să plângă de tristețe.
   Câți alți bărbați şi băieți muriseră pentru ambiția lui Napoleon, sau fuseseră mutilați precum Richard Dalton şi Rhys Morgan?
    Ideea era insuportabilă, aşa că Jocelyn se ridică şi îşi reluă aerul de doamnă grațioasă. Până să ajungă la salonul lui Rhys Morgan se linişti, deşi nefericirea încă îi ținea stomacul strâns.
   Auzind o voce chinuită cu accent galez, se opri în uşa salonului, în afara privirii fraților Morgan.
   - Cine ar vrea un olog ca mine? se răstea Rhys. Nu pot lupta, nu pot coborî în mină, aş fi doar o jumătate de om la munca de câmp. Era mai bine dacă obuzul mi-ar fi luat capul, nu piciorul!
   Vocea mai blândă a lui Hugh se strădui să-l liniştească, prea încet pentru ca Jocelyn să poată în elege cuvintele, îşi îndreptă umerii înainte de a intra în salon.
   Putea face totuşi ceva pentru un om care avea să trăiască suficient pentru a se bucura de beneficii.

           Pe când se apropia de pat, ambii frați se întoarseră către ea.
   Chipul lui Rhys era încordat, în timp ce Hugh trăda vina şi suferința unui bărbat în putere aflat în prezența unui olog.
   Când Hugh se ridică, Jocelyn i se adresă lui Rhys.
   - Caporal Morgan, aş dori să vă cer o favoare.
   - Desigur, milady, spuse acesta inexpresiv.
   - Ştiu că va fi foarte monoton după tot ceea ce ați făcut şi ați văzut, dar v-ar interesa să lucrați pentru mine? Mătuşa mea va pleca în curând pentru a se stabili într-o alt casă şi va lua cu ea câțiva servitori, inclusiv unul dintre cei doi care lucrează la grajduri. În calitate de cavalerist, sunt sigură că aveți experiență cu caii. V-ar interesa acest post?
   Pe chipul stupefiat al caporalului îşi făcu loc o rază de speranţă.
   - Mi-ar plăcea să fiu rândaş.
   Privirea i se opri asupra piciorului lipsă.
  - Dar nu... nu ştiu dacă voi putea munci la standardele domniei voastre.
   Ea se uită fix la locul de pe pat unde trebuia să fie un picior puternic, sănătos.
   - Nu văd niciun motiv pentru care să îți pun la îndoială competența, domnule caporal.
   Dorind să înveselească atmosfera, adăugă pe un ton glumeț:
   - Te rog acceptă, chiar şi numai de dragul fratelui dumitale. Este amenințat, în mod pozitiv, de menajerele dornice să-i atrag atenția. Prezența unui alt tânăr chipeş în gospodărie i-ar face viața mai uşoară.
   - Milady, izbucni Hugh, înroşindu-se la faţă.
   Văzând jena fratelui său, Rhys se lăsă pe perne şi râse cu aerul unui om care tocmai redescoperea umorul.
   - Aş fi onorat să lucrez pentru dumneavoastră, Lady Jocelyn.
   - Excelent.
   Îi veni încă o idee.
   - Ce-ar fi să-i întrebi pe doctori dacă nu poți fi mutat la mine acasă pentru recuperare? E mult mai plăcut decât aici, iar fratele dumitale s-ar bucura să te aibă aproape.
   - O, milady! exclamă Hugh, fața luminându-i-se.
   - Mi-ar... mi-ar plăcea foarte mult, Lady Jocelyn.
   Rhys clipi bucuros la gândul plecării din spital.
   - Atunci te aşteptăm de îndată ce vei fi externat.
   Retrăgându-se pentru ca Hugh să-şi poată lua rămas-bun nestingherit, se gândi la David Lancaster, atât de fragil încât orice încercare de a-l muta i-ar fi cauzat probabil moartea. Rhys Morgan, prin comparație, era robust.
   Cu o locuință confortabilă şi o slujbă nouă, avea să se obişnuiască repede cu pierderea suferită. Iar ea avea să se aleagă cu un grăjdar bun.
   După câteva minute, valetul i se alătură şi părăsiră împreună clădirea. Jocelyn respiră uşurată aerul cald de vară. În ciuda mirosurilor oraşului, era mult mai proaspăt față de aerul din spital.
   - Lady Jocelyn? spuse ezitând Hugh, în spatele ei.
   Întoarse privirea spre el.
   - Da, Morgan?
   - Milady, nu voi uita niciodată gestul dumneavoastră, rosti el solemn. Dacă voi putea vreodată să fac ceva pentru dumneavoastră, orice...
   - Nu mi-a fost deloc greu, şi sunt absolut sigură că fratele dumitale va fi de folos în gospodărie, replică ea cu amabilitate.
   - Poate că nu a fost greu, dar puțini ar fi făcut-o. Se spune în camera servitorilor că în toată Londra nu există nimeni mai bun la inimă decât dumneavoastră.
   Mulțumi printr-o înclinare a capului, apoi se întoarse către stradă.
   - Vezi cumva unde aşteaptă trăsura?
   Cu trăsurile era mai uşor decât cu complimentele.

              Înainte de se întoarce pe Upper Brook Street, Jocelyn trecu pe la biroul lui John Crandall.
   De la moartea tatălui său, avocatul se obişnuise să aibă de-a face direct cu ea, dar solicitarea din ziua respectivă îl făcu pe experimentatul jurist să ridice din sprâncene.
   - Vă căsătoriți cu un ofițer aflat pe moarte? repetă el neîncrezător. Se vor îndeplini condițiile testamentului, însă tatăl dumneavoastră spera să vă găsiți un soț demn de dumneavoastră. Acest maior Lancaster nu pare să fie potrivit.
   Jocelyn se strădui să pară sentimentală.
   - De ce credeți că nu m-am căsătorit până acum? Relația dintre mine şi David... durează deja de ceva vreme.
   Nu era tocmai o minciună . O oră însemna  „ceva vreme”.
  - Era în Spania când mi-am vizitat mătuşa şi unchiul. Dar războiul, ştiți...
   Nici asta nu era o minciună, deşi intenția era de a induce în eroare.
   - Nu am cunoscut niciodată un gentleman mai curajos sau mai onorabil.
   Cel puțin asta era adevărat.
   Îmbunat, Crandall promise să facă rost de dispensă, să aranjeze cu un preot şi să pregătească documentele necesare până dimineață.
   Pe drum spre casă, Jocelyn se gândi dacă s-o anunțe pe mătuşa Laura despre nuntă, dar se decise să păstreze secretul. Chiar ea îi spusese că nu vrea să afle despre planurile sale de măritiş. Era mai bine să-i explice după ce faptul se va fi consumat, îşi zise ea.
   Învățase de timpuriu că iertarea era mai uşor de obținut decât permisiunea.

         Jocelyn se trezi a doua zi cu un sentiment bizar de irealitate.
   E ziua nunții mele.  Nu că ar fi fost o căsătorie adevărată, desigur. În orice caz însă, urma să fac pasul care pentru majoritatea fetelor reprezenta momentul culminant al existenței lor, pe când ea îl făcea aproape la întâmplare.
   Din impuls, se decise să adauge ceva special la mica ceremonie tragică ce avea să se desfăşoare puțin mai târziu.
   Când Marie îşi făcu apariția cu ciocolata şi cornulețele, o trimise la bucătărie cerându-i s pregătească un coş cu şampanie şi pahare şi să adune un buchet de flori din grădină.
   Îşi alese hainele cu mare grijă, hotărându-se la o rochie de zi plisată de culoare crem cu o broderie ton  sur ton în jurul gâtului şi la tiv. Marie îi aranjă părul destul de sever, strângându-l într-un coc răsucit şi lăsându-i câțiva cârlionți delicați care să-i încadreze fața.
   Observând paloarea stăpânei, camerista adăugă un strop de culoare cu pămătuful.
   Chiar şi aşa, îşi zise Jocelyn uitându-se în oglindă, arăta de parcă ar fi mers la o înmormântare.
   Şi nu era aproape adevărat?
   La unsprezece fără un sfert, trăsura lui Jocelyn se opri la intrarea spitalului York.
   Crandall aştepta acolo, cu un teanc de hârtii în mână, alături de un preot ceva mai în vârstă.
   Avocatul părea posomorât. Jocelyn se gândi să-i atragă atenția că ar fi trebuit să fie bucuros că îşi păstra moştenirea şi îi rămânea clientă, dar hotărî că ar fi fost vulgar din partea ei.
   În timp ce Hugh Morgan o ajuta să coboare din trăsură, ea spuse încet:
   - Ştii de testamentul tatălui meu?
   El aprobă din cap, ceea ce nu o surprinse; servitorii erau la curent cu tot ce se întâmpla în casă.
   - Sunt pe cale să mă mărit. Te rog, urează-mi noroc.
   Hugh rămase cu gura căscată preț o clipă.
   - Întotdeauna, milady, răspunse el, stăpânindu-se.
   Crandall li se alătură, punând capăt discuției private.

      Intrară în spital ca o procesiune tăcută, cu Morgan ducând florile şi un coş decorat cu panglici. Nu îi întrebă nimeni ce căutau.
   Jocelyn avu straniul sentiment că ar fi putut intra în spital călare pe un bidiviu şi nimeni nu ar fi băgat-o în seamă.
   Maiorul Lancaster şi căpitanul Dalton jucau şah când Jocelyn sosi cu alaiul său. Fu peste măsură de bucuroasă când văzu că viitorul ei soț nu doar că era în viață , dar, cu ajutorul lui Richard, se înălțase în capul oaselor, sprijinit pe perne, astfel încât să pară mai puțin fragil.
   Le zâmbi.
   - Bună dimineața, David. Richard.
   Mirele îi întoarse zâmbetul.
   - Este cea mai bună dintre dimineți, Jocelyn. Arăți încântător astăzi.
   Observând căldura din vocea maiorului, Crandall schiţă un zâmbet, ceva mai liniştit. Se prezentă, apoi spuse:
   - Domnule maior Lancaster, v-aş ruga să semnați aceste documente.
   David studie hârtiile cu atenție înainte de a semna.
   Ignorând aspectele tehnice ale cununiei, Jocelyn aranjă florile pe noptieră în vaza de sticlă pe care o adusese. Din nefericire, prospețimea lor făcea ca încăperea să pară şi mai mizeră.
   Mânată de un impuls, aranjă câteva flori într-un buchețel şi le legă cu o panglică furată de pe coş.
   După ce citi şi semnă şi ea documentele, Jocelyn se apropie de marginea patului şi îl luă de mână pe David.
   Simțea mâna lui caldă şi puternică peste degetele ei reci. Îl privi în ochi şi fu surprinsă de liniştea lor. Maiorul Lancaster nu era genul care să dorească ori să aibă nevoie de milă.
   Surâse tremurător, dorindu-şi să fie la fel de calmă.
   - Începem?
   Detaliile ceremoniei le percepu ca prin ceață . Ulterior nu şi-a putut aminti decât nişte fragmente.
  - David Edward, o iei în căsătorie...
   - Da.
   Vocea lui răzbătea fermă şi sigură, deşi nu era puternică.
   - Jocelyn Eleanor, îl iei...
   - Da.
   Răspunsul său fusese atât de încet, încât abia îl auzi ea însăşi.
   Următoarele cuvinte rostite de preot fură neclare, până când distinse limpede „până când moartea ne va despărți ”.
   Era cu totul aberant ca moartea să fie prezentă la ocazii fericite.
   Reveni în prezent când David o luă de mână şi îi puse cu grijă inelul de aur păstrat de Richard.
   - Cu acest inel te iau de soție, cu trupul meu te voi venera şi ie îți încredințez toate bunurile mele lumeşti.
   Privirea lui era plină de umor, ca şi cum ei doi ar fi împărtăşit o glumă de care nu mai avea habar nimeni altcineva. Poate chiar aşa şi era.
   Cu o voce disproporționat față de trupul său plăpând, preotul intonă ultimele cuvinte ale ceremoniei:
   - Vă declar soț şi soție.
   David o trase de mână, iar ea se aplecă pentru a-l săruta.
   Buzele sale erau neaşteptat de fierbinți.
   Luptându-se cu lacrimile, Jocelyn înălță capul.
   - Mulțumesc, fata mea dragă, murmură el blând.
   - Mulțumesc, dragul meu soț, şopti ea.
   Vru să mai spună ceva, să-i spun că nu va uita niciodată scurta lor întâlnire, dar fură întrerupți de o voce joasă, intensă, venind dinspre coridor.
   - Ce înseamnă toate acestea?
   Jocelyn tresări ca şi cum ar fi fost prinsă furând.

             În uşă stătea o tânără încruntată, cu pumnii încleştați pe lângă corp. Femeia se îndreptă către pat sub privirile mute ale tuturor celor din încăpere.
    Privirea ei trecu de la David la Jocelyn, care observă că ochii ei furioşi erau de un verde strălucitor.
   Amuzată, Jocelyn îşi dădu seama că femeia era noua sa cumnată şi că priveliştea nu o mulțumea defel. Sally Lancaster, care o scruta cu o privire dezaprobatoare exersată, era o făptură scundă şi slabă, aproape urâtă, cu părul brunet prins într-un coc strâns şi o rochie cenuşie cu un guler înalt de mod veche. Ochii verzi erau singura sa pretenție de frumusețe, dar momentan împroşcau furie.
   Jocelyn îşi înclină capul.
   - Dumneata trebuie să fi domnişoara Lancaster. Eu sunt Lady Jocelyn Kendal. De fapt, Lady Jocelyn Lancaster. După cum ți-ai dat fără îndoială seama, eu şi fratele dumitale tocmai ne-am căsătorit.
   - David? spuse neîncrezător femeia.
   Acesta întinse către ea cealaltă mână.
   - Sally, e în regulă. Îți explic mai târziu.
   Luându-şi fratele de mână şi uitându-se la el, chipul i se îmblânzi. Nu mai arăta ca un înger răzbunător, ci ca o femeie obosită, puțin mai în vârstă decât Jocelyn, cu privirea întunecată de disperare.
   Jocelyn se întoarse către valet.
   - Morgan, şampania, te rog.
   Deschizând coşul, acesta scoase sticla şi paharele.
   Tensiunea din încăpere fu risipită de turnarea şi împărțirea şampaniei. Până şi Sally acceptă un pahar, deşi încă mai arăta ca o bombă gata să explodeze.
   Jocelyn îşi dădu seama că era un moment propice pentru toast, dar în condițiile respective ar fi fost grotesc ca toată lumea să ureze cuplului sănătate şi fericire. În calitate de cavaler de onoare, căpitanul Dalton salvă situația.
   Ridică paharul către tinerii însurței, arătând în largul său în ciuda nevoii de a se ține în cârje.
   - În cinstea lui David şi a lui Jocelyn. De cum v-am văzut împreună, am ştiut că sunteți făcuți unul pentru celălalt.
   Doar Jocelyn şi David înțeleseră ironia remarcii.
   Dup ce oaspeții băură, David ridică şi el paharul pentru un nou toast, rostind cu o voce slabă, dar clară:
   - În cinstea prietenilor, atât de față, cât şi absenți.
   Toți băură pentru asta, iar atmosfera deveni ceva mai veselă. Jocelyn o urmări precaut pe Sally Lancaster şi nu fu surprinsă când guvernanta îi spuse cu prefăcută amabilitate:
   - Lady Jocelyn, putem sta de vorbă o clipă între patru ochi?
   Jocelyn o urmă afară din încăpere, resemnată. Mai devreme sau mai târziu tot trebuia să o înfrunte pe cumnata sa, şi era mai bine dacă îi explica ea şi nu David.
   Era evident că el obosea repede şi abia daăc se atinsese de şampanie.

        Pe coridor, Sally închise uşa înainte de a întreba tăios.
   - Sunteți amabilă să îmi explicați ce anume înseamnă toate astea? Este o nouă modă ca femeile din clasa înstărită să se mărite cu soldați pe moarte, ca şi cum şi-ar alege o nouă pălărie? Le veți povesti apoi prietenelor despre noul joc amuzant pe care l-ați descoperit?
   Lui Jocelyn i se tăie respirația. Dacă femeia considera că acea căsătorie fusese rezultatul unui capriciu plictisit şi egoist, ostilitatea ei se explica pe deplin.
   Jocelyn se gândi la căldura şi atingerea înțelegătoare a maiorului şi se simți ofensată că Sally îndrăznise să o acuze că s-ar fi măritat dintr-un motiv atât de cinic.
   Iritată, dar atinsă şi de sentimentul de vină, Jocelyn răspunse cu vocea glacială a unei fiice de conte:
   - Este o afirmație ridicolă, nedemnă de vreun răspuns. Fratele dumitale este major. Nu are nevoie de permisiunea dumitale pentru a se căsători.
   Sally miji ochii asemenea unei pisici.
   - Cred că dumneata l-ai forțat să o facă. David nu mi-a pomenit niciodată numele dumitale! Nu pot să cred că s-a căsătorit fără să îmi spună decât atunci când nu a mai avut încotro.
   Jocelyn înțelese că cealaltă femeie era geloasă pentru atenția fratelui său, însă era suficient de mânioasă pentru a răspunde acid:
   - Probabil ştia că aveai să faci un acces de furie şi a preferat o ceremonie liniştită.
   Regretă comentariul când văzu paloarea de pe fața lui Sally. Adăugă mai blând:
   - Ne-am decis foarte repede, abia ieri. Probabil nu a avut timp să-ți spună.
   Sally clătină din cap necăjită.
   - Am fost aici ieri dup ăamiază. De ce nu m-a vrut la nunta lui?
   Căpitanul Dalton li se alătură, ghicind pare-se că aveau nevoie de un arbitru. Închizând uşa cu capătul unei cârje, spuse fără nicio introducere:
   - Sally, David a făcut-o pentru tine. Lady Jocelyn, cu permisiunea dumitale, voi explica eu cum stau lucrurile.
   Uşurată, aceasta aprobă din cap, iar Richard descrise nevoia lui Jocelyn de a se căsători şi motivul pentru care David acceptase. Sally încă părea pe picior de război.
   - Nu era nevoie să se însoare de dragul meu. Pot foarte bine să-mi port de grijă şi singură.
   Richard se sprijini discret de perete, cu fața marcată de oboseală.
   - Sally, David este mult mai fericit să ştie că ți se poartă de grijă. Îi poți face această plăcere?
   Chipul lui Sally se schimonosi şi începu să plângă.
   - Îmi pare rău, Richard. Doar... doar că mi se pare atât de ciudat. Ce drept are ea să se amestece astfel?
   Jocelyn se uită la inelul pe care David i-l pusese pe deget.
   Un inel de aur simplu, purtat, cu sigiliu, pe care probabil îl făcuse chiar el. Probabil singurul obiect de valoare pe care îl avea. I se potrivea perfect. Îndurerată, interveni:
  - Am dreptul pe care mi l-a dat fratele dumitale.
   Apoi, înălțând bărbia, adăugă:
   - Vă rog să mă scuzați, mă întorc la soțul meu.
   Pe când intra în salon, o văzu pe Sally plângând pe umîrul greu încercat al căpitanului. Acesta o cuprinse cu brațul şi îi zâmbi chinuit lui Jocelyn pe deasupra capului ei.
   Se pricepea să aline femeile care suferă.

           Cineva îl ajutase pe maior să se întindă din nou.
   Chipul să u era cenuşiu de la efortul îndelungat din ultima oră şi arăta atât de fragil, încât ea se temu că până şi o nouă încercare de a se ridica avea să-i aducă moartea.
   Dar aşa cum promisese, supraviețuise îndeajuns pentru a-i deveni soț.
   - E timpul să te las să dormi.
   Se aplecă să îl sărute uşor pentru ultima oară, apoi şopti una dintre frazele în spaniolă pe care le învățase.
   - Vaya con Dios, David.
   - Şi tu asemenea.
   Zâmbi cu o seninătate care îi străpunse inima lui Jocelyn.
   - Te rog să fii fericită în viitor, fata mea dragă.
   Se priviră îndelung. Şi din nou, ea se gândi cu durere la risipa blestemată de vieți. Puse uşor buchetul pe pernă, astfel încât el să poată mirosi florile.
   Controlându-se cu greu, se îndreptă şi îşi adună însoțitorii dintr-o privire. Apoi plecă, fără a îndrăzni să se uite în urmă.
   Du-te cu Dumnezeu, David. Şi fie ca îngerii să îți cânte întru odihnă.

                                  Capitolul 4

           Sally îşi recăpătase calmul, dar o întâmpină pe noua soție a fratelui său cu o privire ostilă.
   Cu trăsăturile inexpresive ca de marmură, Lady Jocelyn căută în poşetă şi scoase o carte de vizită.
   - Ai aici adresa mea. Spune-mi când... apare vreo schimbare, sau dacă pot face ceva pentru confortul fratelui dumitale. Pături, medicamente... Poate ar fi necesar să-i angajez o infirmieră personală?
   Reticentă, Sally acceptă cartea de vizită, întrucât urma să mai aibă de-a face cu vrăjitoarea, dar spuse:
   - David nu are nevoie de nimic de la dumneata.
   - Cum doreşti.
   După ce îşi luă tandru rămas-bun de la Richard - Lady Jocelyn stârnea mult mai mult simpatie în rândul bărbaților decât al femeilor - plecă împreună cu suita sa.
   - Târfă, şuieră Sally printre dinți.
   Fără a fi şocat de limbaj, căpitanul zâmbi obosit.
   - Să ştii că nu e aşa. E doar o femeie care încearcă să găsească o soluție într-o lume creată de bărbați. În aceleaşi condiții poate ai face la fel.
   - Mă îndoiesc, mormăi Sally, bucuroasă că tânăra aristocrată plecase.
   Observând chipul tras al lui Richard, adăugă:
   - E timpul să te odihneşti. Sunt sigură că ai stat în picioare mai mult decât ți-a îngăduit doctorul.
   - Nu l-am ascultat până acum, de ce aş face-o de acum înainte? Dar sunt gata să mă întind.
   O privi serios.
   - Sally, gândeşte-te bine la ce îi vei spune lui David. E mulțumit de această căsătorie. Nu-i strica plăcerea.
   Ea se înroşi la auzul avertismentului.
   - Presupun că o merit. Nu-ți face griji, nu-l voi face să sufere. Intru acum şi îi spun că nu am ucis-o.
   - Va fi uşurat să afle asta.
   Căpitanul se desprinse de perete şi porni pe coridor către salonul său.

            Controlându-şi expresia feței, Sally deschise uşa şi intră.
   David părea să doarmă, însă deschise ochii când ea se aşeză lângă el.
   - Mă ierți, aricel?
   Aproape că se topi de durere la auzul vechii porecle.
   - Desigur. Am fost doar şocată să vin aici şi să nimeresc în toiul nunții.
   Ridică sticluța de laudanum.
   - Cred că e timpul pentru o nouă doză.
   David acceptă recunoscător lingurița de medicament, apoi se afundă în perne cu un oftat.
   - Ai ajuns devreme azi.
   - Naşa copiilor a venit în dimineața asta şi i-a luat într-o excursie, aşa că am primit liber pe neaşteptate.
   Cu o voce lipsită de orice nuanță acuzatoare, continuă:
   - De ce nu mi-ai spus că te căsătoreşti?
   David zâmbi gândindu-se la pozna sa.
   - Pentru că dacă ți-aş fi spus dinainte, mi-ai fi ținut un discurs despre cât de capabilă eşti să îți porți singură de grijă şi că este complet inutil să am grijă de tine. Am dreptate?
   - Mă cunoşti mult prea bine, râse ea.
   Vocea lui deveni tot mai stinsă pe măsură ce îl cuprindea somnul.
   - Ştiu că eşti pe deplin capabilă, dar tot sora mea mai mică eşti. Mă bucur să ştiu că vei primi cinci sute pe an.
   Cinci sute pe an! Sally se holbă la fratele său aproape adormit. Nimeni nu îi spusese cât de mare avea să fie renta. Lady Jocelyn putea fi acuzată de multe lucruri, dar nu de zgârcenie. Cinci sute de lire însemnau de cinci ori salariul anual al lui Sally, iar ea câştiga chiar bine pentru o femeie.
   Avea să trăiască extrem de confortabil, cu stil chiar.
   Oare avea să-şi continue munca de profesoară?
   Lui Sally îi plăcea meseria sa, iar soții Launceston erau cei mai buni angajatori pe care îi avusese vreodată. Totuşi, cinci sute de lire pe an i-ar fi oferit o sumedenie de opțiuni. Ar fi putut călători. Ar fi putut să cumpere o căsuță la țară şi să ducă o viață fără griji.
   Libertate cu prețul vieții lui David. Clătină din cap, amintindu-şi că el oricum avea să moară. Măcar astfel, Lady Jocelyn avea să posede cu cinci sute de lire mai puțin pe an pentru a-i risipi pe frivolități.
   Alinându-se cu acest gând, căută în săculețul de brocart după andrelele de tricotat. După ce îi cârpise toate hainele lui David, se apucase să tricoteze patru perechi de mănuşi, trei perechi de şosete şi două fulare în orele petrecute la spital.
   Deşi nu îi făcea mare plăcere să împletească, îi era imposibil să se concentreze asupra lecturii în timp ce David se chinuia să respire lângă ea. Andrelele cel puțin îi țineau mâinile ocupate.
   Privi încruntată şoseta la care lucra. Scăpase trei ochiuri şi i-ar fi luat jumătate de oră doar ca să o repare. Atâta pagubă, avea tot restul zilei la dispoziție, iar David avea să doarmă mare parte din timp.
   Se uită la silueta osoasă, apoi se întoarse înfiorându-se.
   Trecuseră doar două săptămâni de când fusese adus înapoi la Londra? I se părea că venea de o veşnicie în acest spital soios, şi pe zi ce trecea, el părea tot mai slab, până la punctul în care era greu de înțeles cum de se mai afla în viață.
   Uneori, cerându-i iertare lui Dumnezeu, recunoştea că îşi dorea să se termine, ca să se poată abandona durerii pure, primitive. Alteori se întreba cum va afla despre moartea lui.
   Avea să fie cu el în acel moment? Richard avea să îi trimită un mesaj? Sau avea să găsească patul fratelui său gol şi astfel avea să ştie că s-a întâmplat?
   Sally observ că firul de lână i se rupsese în mâini. Cu degete tremurânde, îl înnodă la loc. Trebuie să rămâi calmă. David nu trebuie să îşi fac griji pentru durerea ta, în plus față de durerea lui.
   Se uită prin încăperea întunecată, urâtă, ascultând gemetele îndepărtate ale suferinzilor, percepând nenumăratele miasme mizerabile din spital. Era un loc îngrozitor pentru a muri, dar probabil că oricare altul ar fi fost la fel.

           În acea după-amiază, Jocelyn i se alătură mătuşii sale la ora ceaiului în salonul însorit care era refugiul preferat al Laurei Kirkpatrick.
   După ce se servi ceaiul şi rămaseră singure, Jocelyn anunţă:
   - Vei fi bucuroasă să afli că problema mea legată de căsătorie a fost rezolvată. Mătuşa Elvira va trebui să se resemneze cu drămuirea venitulului curent al lui Willoughby.
   Laura lăsă ceaşca din mână, luminându-se la față.
   - Ai acceptat propunerea unuia dintre pretendenți? A cui? E destul timp pentru a face public anunțul, dar mă tem că va trebui să fie o ceremonie restrânsă.
   - Chiar mai bine de-atât.
   Jocelyn îi înmână mătuşii sale o hârtie. S-a rezolvat. Iată certificatul.
   - Ce e asta?
   Laura se uită la hârtie şi împietri. Când ridică privirea, chipul său îi trădă mânia.
   - Ce înseamnă asta?
   - Nu e evident?
   Jocelyn făcu o scurtă pauză, amintindu-şi ultima imagine a lui David, înainte de a continua.
   - Am găsit un bărbat aflat pe moarte şi, în schimbul unei rente substanțiale, mi-a făcut onoarea de a mă lua de soție.
   - Dar nici măcar nu l-ai cunoscut pe David Lancaster!
   - Mi-a venit ideea când îl vizitam pe Richard Dalton şi mi-a pomenit de starea maiorului Lancaster, explică ea. E perfect rezonabil. Voi avea grijă de sora lui, iar eu am îndeplinit condițiile din testamentul tatei. Richard nu a fost şocat când i-am sugerat, şi nici maiorul... soțul meu.
   Ochii Laurei aruncau scântei.
  - Sunt oameni care au înfruntat moartea ani de-a rândul. Normal că văd lucrurile altfel decât restul societății!
   Jocelyn strânse din buze.
   - Asta te preocupă - ce vor spune alții? Credeam că te ridici deasupra acestor trivialități. În plus, lumea mondenă se va amuza dacă va afla povestea. Vor râde şi mă vor considera foarte isteaţă.
   Obrajii Laurei începură să se înroşească, dar vocea ei redeveni potolită.

...........................................................