Telefonul din bikini, Rodica Ojog-Braşoveanu

....................................................................
                                   7.

                   Pavelescu preferă dormitorul, considerând a fi piesa care ridica cele mai puţine probleme într-o percheziţie, căci practic, asta făceau ei acum. Mobilă puţină, ce nu-i ascuns sub saltea, se află în scrin sau în şifonier. Scotocind fără menajamente - nu se mai punea problema să lucreze curat înlăturând orice urmă, de vreme ce ambele părţi îşi manifestaseră făţiş intenţiile belicoase - bossul se minuna până la perplexitate de ordinea pedantă care caracteriza fiecare palmă de loc. 

    Doar în magazine mai văzuse el lenjerie şi haine atât de îngrijit rânduite, obiectele din sertare aranjate ca soldaţii la parade militare, aşternut atât de proaspăt.

    - Domnule, îi spuse lui Gogu care făcea un soi de navetă între interiorul casei şi curte, îţi vine să crezi că-i expoziţie, că de fapt aici nu trăieşte nimeni.

    - Şi cum matale eşti mare gospodar, ştii ce vorbeşti, se hlizi celălalt.

    - Degeaba mă iei în balon! Nu zic că la mine-i rouă şi spumă de ou, nici Napoleon nu le prea avea cu săpunul, dar am mai fost şi eu pe la alţii, am mai intrat într-un hotel, pat ca al ăstora n-am mai văzut!

    Sertarele răvăşite îşi vomaseră conţinutul pe parchet şi Gogu scociora cu vârful ghetei printre piesele de lingerie.

    - A! exclamă dintr-o dată şi se aplecă ridicând un ghemotoc de dantelă. În schimb, eu din asta am mai văzut.

    Era o pereche de bikini diafani, de un alb sclipitor, aromind puternic parfumul Lianei.

    Gogu îi desfăcu, căutând interiorul.

    - S-a întâmplat ceva? se sperie Pavelescu.

    - Fii atent aici!

    Bossul se holbă la textul scris cu carioca neagră pe ţesătura imaculată: Te iubesc - 018 60 44 44.

    - Ce chestie! suflă sufocat. Aceeaşi drăcovenie ai găsit-o şi la Alina acasă, astă-primăvară.

    - Aceeaşi, şi acelaşi număr. Îl ştiu pe dinafară.

    - Tu înţelegi ceva?

    - Nimic în afară de un singur lucru. Liana şi Alina au un numitor comun, oricât de paradoxal ar părea. Două persoane situate la poli opuşi, pe planete diferite, poartă sau cel puţin au în inventar chiloţi identici.

    Pavelescu îl dădu la o parte ca să poată ieşi:

    - Dacă scăpăm vii de aici, avem timp să reflectăm. Hai să terminăm mai repede, că mi-e frică de un infarct. Unde-i biroul? 

                    Era probabil cea mai impersonală cameră dintre camere, cea mai banală şi cea mai puţin folosită. Mobilă foarte scumpă, dar tip, doi pereţi cu rafturi de cărţi, un calculator şi un scaun pivotant. Pe masa de lucru a piticului, clasica fotografie înrămată în argint "a soţiei", Liana pozând într-un trois- quarts provocator în care semăna cu Ava Gardner. În sertarele biroului - nimicuri de papetărie (dar cât să deschizi un magazin), facturi şi chitanţe curente, un dosar subţirel conţinând certificatele de naştere şi cel de căsătorie ale soţilor Iordache. 

    Deşi nemulţumit de rezultatul demersului, Pavelescu avea cel puţin convingerea că în birou nu există tainiţe, seif camuflat ori, în spatele cărţilor, casete secrete.

    Gogu părea să se îndoiască:

    - Ai ciocănit pereţii?... Parchetul l-ai cercetat? Ţi-am mai zis-o, a doua oară nu mai călcăm pe aici, trebuie să profităm de ocazie.

    - Dacă nu mă crezi, n-ai decât să verifici singur... Ce faci cu celularul ăla? Aştepţi să te sune investitorii străini?

    - Nu-i al meu, l-am confiscat de la Godzilla. Probabil că Sică sună din când în când, ca să ştie ce se petrece în zonă.

    Bossul se sperie:

    - Ce faci, dacă sună?

    - Am de ales, rânji Gogu, între a risca oferindu-i surpriza unui glas străin care-i răspunde, sau a nu răspunde deloc.

    - Lasă spiritele, ambele variante îl pun pe jăratic.

    - Vom şti însă cât timp mai avem la dispoziţie. E miezul zilei, trafic aglomerat, face minimum patruzeci de minute de la Bucureşti până aici.

    Bossul oftă:

    - Am un singur dor! Să mă văd eu pe drumul viceversa.

                      O scară îngustă, în cochilie de melc, ducea din bucătărie spre pivniţă. Pe aragaz, două oale clocoteau în draci. Amabil, Gogu stinse focurile, explicând:

    - De-ajuns că-i violăm domiciliul, barem să nu-i dea în foc merindea.

     - M-am convins, eşti nebun de-a binelea.

    Pivniţa îi uimi pe amândoi. Începând cu poarta de cetate, care neferecată, se deschise doar apăsând clanţa de fier forjat.

    - Nu ţi se pare anormal? se miră bossul. Prea e simplu totul, prea sat fără câini, pentru un tip complicat ca Iordache, care pe deasupra se mai şi aştepta la vizite nedorite. Parcă nu-mi vine să intru.

    Intră totuşi, dar în urma lui Gogu. Beciul se prezenta măreţ, în primul rând ca dimensiuni, corespunzând întregii suprafeţe a casei. Simultan, impresiona aspectul şi atmosfera de grotă, lăcaş clandestin de adunare şi rugăciune de pe vremea creştinismului primitiv, aşa cum îşi imaginase Gogu respectivele spaţii, citind una din cărţile de căpătâi ale maică-sii, Quo vadis. Desigur, n-avea nimic de a face cu un beci obişnuit, depozit de obiecte ieşite din uz, dar pe care nu-ţi vine să le arunci, lemne, conserve şi murături, sticle goale. 

    De-a lungul zidurilor se înşirau strane bisericeşti, torţe, care aprinse dădeau probabil un efect impresionant, găureau aceleaşi ziduri, aroma penetrantă de smirnă şi tămâie devenea din primele clipe obsedantă, iar pe fundal se înălţa un altar.

    Gogu remarcă stupefiat:

    - Chiar aşa plecat cu colindul nu-l credeam! Asta-i biserică, neamule! Şi el pe post de Isus Cristos!

    - Schizofrenic! suflă bossul, şi încă din ăia periculoşi, zici că pe afară nu se vede...

    O cruce neagră, uriaşă, săgetată la vârf de Semnul Marelui Semn, domina fundalul pivniţei. Pe crace, era răstignit un basorelief cu trupul Mântuitorului, ca la crucifixurile catolicilor dar chipul căznit aparţinea în mod neîndoielnic piticului.

    Gogu începu să râdă. Combinaţia îi amintea de trucul folosit de fotografii din bâlciuri care te pozau în cele mai falnice şi vajnice ipostaze. Puteai astfel călări pe Ducipal, sări în Niagara, zbura cu o navă spaţială, sau să zburzi pe piscuri de cocotieri precum Tarzan. 

    În decorul cu belşug de vopsea şi amănunte definitorii era practicată o gaură, capul subiectului lipsind din aranjament. Îl băgai pe al tău, poza era gata la minut, rămânea să scrii caligrafic pe verso "o piedică în calea uitării" şi s-o expediezi mândruţei.

    Nici Sică nu ocolise efectele de bâlci - beculeţe aprinse subliniau conturul crucii, mormane de flori artificiale, risipă de bronz - vopsea, nu metal - întreg ansamblul izbutind, chiar pentru Gogu şi patron care nu erau nişte rafinaţi, o mostră de eminent prost gust. Şi totuşi, impresionant!

    La picioarele altarului se afla o mică estradă, având în mijloc o urnă nichelată de dimensiunile unei supiere. De o parte şi de alta - urmând acelaşi model al simetriei - piticul instalase câte un stativ cu lumânări, unele aprinse, altele nu, ţinând seama de o regulă pe care doar el o ştia.

    Cei doi se apropiară. Pavelescu, deşi topit de frică, mai găsi totuşi puterea să fie prudent:

    - Ar fi bine să vezi ce se întâmplă în curte. De aici, nu se vede şi nu se aude nimic.

    - Să văd chestia asta şi mă duc. Mor de curiozitate.

   Urna era plină de bileţele, negre - cele mai multe - şi câteva, roşii. Gogu deschise unul negru, la întâmplare, apoi încă vreo două, încercând să înţeleagă despre ce-i vorba.

    Răvaşele conţineau diferite nume de botez - Savin, Vlad, Marin, Costea...

    - Ăştia-s toţi morţi! suflă stupefiat. Pariez că-i aşa! Bileţele negre, lumânări aprinse! După ce-i termină, le face slujbe de pomenire! Jertfe pe altarul Marelui Semn. Fantastic!

    - Are şi o cameră video, spuse Pavelescu dârdâind. Uite-o acolo, în stânga...

    - Dă-o'n mă-sa, şi aşa ne-am lăsat semnătura peste tot! Să vedem ce-i cu ăstelalte, roşii.

    Luă primul bilet la îndemână şi-l deschise. Patru litere îi arseră privirea: Gogu.

    - Ai înţeles mişcarea, boss? Pe care i-a trăsnit, i-a trecut pe bileţele negre, pe astea roşii - cei care vin la rând. Acum, dacă tot suntem aici, să aflăm cine-s condamnaţii. Eu, unul, în orice caz...

    Rămase cu mâna în aer, întrerupt de un glas ca un tunet, vibrând înfricoşător între zidurile de piatră:

    - Când eu n-am fost, nimic n-a fost creat, ci veşnic tot, şi-n veci voi fi durată, să lase orice speranţă cine a intrat!

    Pavelescu tresări şi, gata să cadă, scoase un ţipăt de pasăre.

    - Acelaşi stil ieftin, încercă să râdă Gogu, dar nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt.

    Pământul începu să se scufunde sub ei şi căzură în gol.

                                                            35.

                                ”De ce nu-şi văd oamenii de treburile lor?!" A mia oară, aceeaşi întrebare retorică, acelaşi scrâşnet de dinţi. "De ce ţin morţiş să-ţi facă un bine? Dacă ai un minim de bun-simţ sau măcar diplomaţie cât şifonierul ăsta, mă întrebi dacă sunt de acord sau nu cu binele dumitale! Poate că nu mă interesează, poate că mie-mi place aşa cum stau din punct de vedere psiho-socio-economico-amoro-geografico! Dacă mie îmi e bine, ce-ţi mai pasă? Nu ţi-am cerut şi nu te-am rugat nimic, atunci de ce nu mă excluzi din sfera preocupărilor dumitale?"

    Era mânios Bistriţă pe Lucreţia şi, pentru că ţinea la ea, aproape că-i venea să plângă. 

    Cele mai mari necazuri, conchise, ni le aduc totuşi oamenii cei mai dragi. Nu-i un paradox, e chestia aia răsuflată cu iadul pavat de cele mai bune intenţii. Iar suferinţele provocate de apropiaţi ne dor cel mai tare.

    În regulă, a suspectat-o pe Alina de la bun început. Din devotament frăţesc - acceptăm şi asta - se apucă să investigheze. Inelegant, dar e liberă să facă tot ce pofteşte.

    Inacceptabil e că vine după aia să ne strice dispoziţia! Alina, o mare doamnă, n-a dat niciun fel de importanţă incidentului, când alta ar fi făcut un scandal până la cer şi ar fi dat-o afară pe cumnată-sa, apucând-o de coc. Chestiunea însă îl rodea pe el. Deşi ferm conştient că orice ar fi făcut Alina, cât de reprobabil, era, în ce-l priveşte, dinainte iertat, gândul i se întorcea mereu la prezumtiva minciună a fiinţei adorate. De la bun început, se făcuse preş la picioarele ei, nu o iscodise, nu solicitase nimic peste ceea ce Alina ar fi fost dispusă să ofere, să mărturisească, să facă. De ce o inventase atunci pe Bella, şi dintr-o dată realiză cu spaimă că în sinea lui ştia că surioara din Noua Zeelandă nu există. Şi dacă a minţit aici, posibil să fi minţit şi altă dată. Când?... Când va minţi din nou?...

    "Trebuie să beau ceva, să mă remontez."

    Remediul revenea din ce în ce mai des, înfigând o cută între sprâncenele fine ale Alinei. Îşi cobora pleoapele rozalbe ca interiorul scoicii peste privirea de Madonă şi îşi căuta ceva de treabă. Abia aseară, cutezase să şoptească printre lacrimi: "Adi, tu nu eşti fericit cu mine..."

    O copleşise cu proteste, jurăminte şi sărutări. Acum însă hotărî umplându-şi paharul cu coniac, era pentru ultima dată. Va face apoi un duş, se va rade, va pune o cravată luminoasă şi o va invita la o masă cu fructe de mare la Delfin. Se vor simţi ca la început - era convins (după un pahar plin ochi), va alunga pentru totdeauna din minte prostiile Lucreţiei şi vor aştepta în linişte şi fericiţi naşterea copilului.

    Ridică receptorul. În general, nu răspundea - o făceau menajera sau Alina - dar acum, aparatul aflându-se chiar pe bar, fusese un gest reflex.

    - Casa Radulian?

    Un glas de femeie, incert ca vârstă, cert educat.

    - Da, confirmă Adrian.

    - Pot vorbi cu Alina?

    - Nu-i acasă momentan.

    - Sunteţi Adrian, soţul ei?

    - Da, făcu intrigat, cu cine vorbesc?

    - N-am să vă spun, dar ascultaţi-mă bine, o fac spre binele ei. Viaţa Alinei e în pericol. Credeţi-mă, nu-i o glumă. Fugiţi! Fugiţi amândoi şi ascundeţi-vă! Plecaţi din Bucureşti!

   - Doamnă!...

    - Grăbiţi-vă, vă conjur! Dumnezeu să vă ajute.

    Legătura se întrerupse. Adrian intră în panică. Indiferent de starea lui de spirit, mai degrabă neguroasă, accentele de sinceritate din glasul femeii îl convinseseră. Alina plecase la cumpărături, ceea ce putea să dureze ore întregi. Unde s-o caute?

                                                       36.

                           Cu fiecare clipă care trecea, ridul dintre sprâncenele stufoase ale piticului se adâncea.

    "De ce dracu' nu răspunde dobitocul ăla?" 

    Nu răspundea nici Nuţi, la postul fix. Să se fi îmbătat amândoi? N-o făceau niciodată în timpul zilei, şi mai presus de toate, instinctul îi spunea că la fermă se petrec lucruri grave. Stinse nervos ţigara în scrumiera de lângă torpedou şi formă numărul lui Viky... Să lase totul baltă, să închidă localul şi s-o ia pentru moment pe Liana la ea acasă. Asta, până se va lămuri care-i situaţia la fermă. 

    Dar nici codoaşa nu răspundea, ceea ce se mai întâmplase însă, pentru că nu-i plăcea să umble cu celularul după ea, "ca papiţoii", iar de telefon în general (mai existau trei în club, de perete), fetele nu aveau voie să se atingă.

    Din ce în ce mai îngrijorat, formă alt număr. De astă dată, i se răspunse prompt şi Sică dispuse, scurt:

    - A intervenit ceva urgent. Te descurci singur... Exclus! Neapărat azi. Fii atent.

    Intră în marche-arriere, viră la dreapta şi luă drumul Mogoşoaiei.

                                                    37.

                         Dacă n-ar fi fost dimensiunile, şi aici considerabile, cei doi s-ar fi putut crede într-o celulă de beton armat. Un pătrat perfect (cu un orificiu de aerisire blindat de gratii aflat imediat sub tavan), "mobilat" cu o singură piesă, o cadă metalică pe picioare scurte, de răţişoară, cum se mai întâlnesc azi prin filme sau locuinţe foarte vechi. 

    În ciuda oberlichtului, mirosea pătrunzător şi fioros, până la greaţă, a ceva neidentificabil; o miazmă grea, cleioasă, cu iz pregnant de chimicale, te învăluia din prima clipă, ca o pătură puturoasă.

    Pavelescu, doborât, contempla cu dezastru peisajul:

    - Doamne, Gogule, oftă, au nu ne era bine nouă în birouaşul nostru modest, fără pretenţii, cu Mioara noastră, cea de toate zilele, cu divorţurile şi adulterele noastre de unde scoteam o jimblă albă? De ce ne-am încurcat noi cu gangsterii? Ni se lehămeţise de somn dulce şi neîntors?

    - Jupâne, nu eu te-am băgat în rahat, ai ales singur.

    - Şi crezi că asta mă consolează?... Degeaba te zgâieşti la ziduri. Nu mai apucăm noi să păşim pe iarbă verde, aici ne lăsăm oasele!

    Gogu, deşi serios îngrijorat, încercă să braveze. Dacă ar fi fost singur, probabil că ar fi intrat în panică, dar aşa, avea pe cineva faţă de care să se dea grande; prăbuşirea bossului îl stimula.

    - Orice intrare, filozofă, presupune şi o ieşire, chiar dacă-i vorba despre aceeaşi uşă.

    Pavelescu dădu din cap cu tristeţe:

    - Caţără-te tu pe zid, fă cioc-cioc în trapă şi "Sesam, deschide-te!" N-a scăpat el, Napoleon, de la Sfânta Elena! Şi ăla avea fani, nu jucărie!

    - A scăpat însă el, Papillon, un ocnaş din Insula Diavolului şi n-a studiat la Saint Cyr. Lasă-mă, nene, cu bonapartismele!

    - Eu te las, făcu obosit omuleţul... Ştii ce cred eu?

    - Îm?

    - Aici, unde suntem noi acuma, Iordache se debarasează de cadavre. Le aruncă prin trapă, le bagă în cadă şi - guiţă nervos - le pune sos deasupra.

   - Sos?! Ce fel de sos?

    - Acid sulfuric. Uite-te la mâzga aia cleioasă din cadă, la mirosul ăsta scârbos...

    Gogu simţi un fior alunecându-i pe şira spinării. Ceea ce sugera bossul era cumplit, dar plauzibil.

    - De ce dracu' i-o fi omorând? Dacă ar fi să ne luăm după bileţelele negre şi lumânările aprinse de la altar, are pe puţin vreo cinşpe inşi la activ.

    - Jertfe aduse Marelui Semn.

    - Să fim serioşi! Îţi închipui că el crede în balivernele pe care le predică?

    Pavelescu îşi freca chelia, de-ai fi zis că vrea s-o facă să lucească. Nervozitatea, starea de stres îi dădeau mâncărimi oribile.

    - Dacă l-ai fi auzit vorbind la miting, ai jura că-i fanatic. Când ai de-a face cu demenţi, e greu de stabilit graniţa dintre adevăr şi mistificare.

    - Vorbind pe şleau, nenorocitul ăsta e un ucigaş în serie. 

    Pavelescu surâse amar:

    - Oricum ai vorbi, şi oricum i-ai spune, tot aia e! Un killer imprudent.

    - La ce te referi?

    - La panorama de aici, la tot circul ăsta! Cea mai banală descindere a Poliţiei i-ar fi fatală.

    - Se crede invulnerabil.

    - Ca toţi nebunii, pentru că ăsta-i domnul Iordache, un mare smintit, un criminal cu vocaţie, dar nu şi un profesionist.

    - Mă întreb cum îşi alege victimele. Există o raţiune, sau le ia la întâmplare?

    - Pe una din ele, Yvona, i-am oferit-o noi pe tavă. N-am să-mi iert chestia asta niciodată.

    Gogu se crispă, simţind un cârcel în inimă. Şi el avea remuşcări, dar făcea parte din fericiţii al căror instinct de conservare funcţionează prompt, găsind totdeauna motivaţii suficiente pentru a-şi transfera propria culpă pe umerii altora, sau şi mai simplu în încăpătoarea ogradă a întâmplării.

    - Nu ştim nimic precis despre Yvona! I-ai văzut numele trecut pe vreun bileţel negru?

    Bossul râse amar:

    - Le-ai deschis pe toate? Aş paria greu că şi-a pontat şi ea prezenţa în urna decedaţilor.

    - Poate că nu te înşeli, dar ce să-ţi spun, boss? Nu ştiam nici eu exact cum procedează piticul cu clienţii... Recunosc că am fost superficial, trebuia să fiu mai informat înainte de a-i trimite muşterii. Dar - îşi anestezie imediat convulsiile de conştiinţă - parcă puteai să scoţi ceva de la pitic? Totu-i la el secret, ocult şi machiavelic. Ca dovadă, când am încercat să-i forţăm misterul, uite unde am ajuns... Nu mă asculţi, la ce te gândeşti?

    Omuleţul îşi întoarse spre el, privirea neagră, concentrată, parcă arsă de febră:

    - Chiar să nu existe nicio soluţie? Trebuie să găsim ceva ca să scăpăm de aici!

    Şi îşi roti din nou, poate pentru a suta oară, privirea prin cubul de ciment. Dintr-o dată, încremeni cu ochii în tavan şi mâna i se încleştă pe braţul lui Gogu. Trapa începuse să se mişte, ridicându-se lent. Înţepeniseră de groază, nu îndrăzneau nici să respire, îşi auzeau bătaia disperată a inimilor. 

    După câteva clipe, prin trapa deschisă alunecă o scară de frânghie, aşa cum cei doi văzuseră doar la circ sau pe corăbiile din filme.

    - Fugiţi! şuieră o voce al cărei sex era greu de definit. Grăbiţi-vă!

                   Abia când ajunseră la Săftica, Pavelescu îşi şterse obrazul asudat de emoţie:

    - Acum, încep să cred că am scăpat.

    Gogu râse nervos, dar fericit:

    - De un lucru sunt sigur! În următoarele zece minute, amicul Sică va avea parte de o surpriză pe cinste!

    - De ce zece minute?!

    - Mai adineaori a trecut pe lângă noi, în ciuperca aia a lui de Fieţel. Matale erai sub volan, de aia nu l-ai observat.

    Într-adevăr, de frică, patronul se ghemuise minge, cu elasticitatea unui exhibiţionist.

    - Ne-a văzut?

    - Ţţ! Se uita ţintă drept înainte, ca un halucinat. De altfel, nu cunoaşte nici maşina... Mă tot gândesc, jupâne, cine dracu' ne-o fi aruncat colacul de salvare? Oricum aş suci-o, nu-mi trece nimeni prin minte.

    - Nici mie. De alta însă, sunt absolut sigur! Ăla care a făcut-o nu-l avea nici el la inimă pe Iordache.

                                                             38.

                     Alina opri la stop, urmărind cu mâinile pe volan traversarea pietonilor. Doi tineri, într-un Opel gri-metalizat, amuţiră brusc, rămânând cu ochii agăţaţi de profilul ei: o frumuseţe ireală, într-un pardesiu de antilopă bleumarine, cu plete de aur şi aramă strânse neglijent într-o eşarfă policromă Chanel.

    - E răpitoare, suflă unul din ei, conştient că era pentru prima oară în viaţă când folosea adjectivul. Nu credeam că există aşa ceva.

    - Pentru că-i incredibilă.

    Instinctiv, îşi periau epitetele. "E mişto, e trăsnet, bună bucăţică, babană amazoancă, halal de ăla care i-o pune..." păreau o blasfemie aplicate chipului de Cosânzeană.

    - E puştoaică, n-a împlinit şaişpe ani.

    - Optsprezece în orice caz, dacă are carnet.

    - Băi, eu pentru asta mi-aş da şi viaţa!

    - Crezi că are ce face cu ea?

    - Hai s-o urmărim. Măcar să ştim cine e...

    - Oricine ar fi, nu-i de nasul nostru. Tu nu vezi? Toyota, ţoale cu cheltuială, muian de aristocrată. Trebuie să fie de la vreo ambasadă, sau ataşul vreunui grangur, om de afaceri: nevastă, fiică ori amantă.

    - Fiică! Miroase de aici a cafea cu lapte.

    - Aşa ţi-ar conveni ţie?

    Alina observă Opelul care-i ţinea urma şi conducea crispat. În alte împrejurări, n-ar fi dat importanţă amănuntului. Era obişnuită să facă senzaţie, ştia ce efect produce simpla ei apariţie - pe stradă până şi copiii se opreau s-o admire - iar după ce împlinise paisprezece ani, nu i se întâmplase să iasă în oraş fără ca cel puţin un singur trubadur să nu înceapă s-o urmărească.

    Acum însă, se ştia altfel urmărită şi îşi reproşa amarnic că scosese Toyota, în loc să apeleze la serviciile unui taxi. Încercă mai multe manevre pentru a se debarasa de Opel, dar traficul înghesuit nu-i lăsa libertate de mişcare...

    Din nou, stop şi de necaz, îi veni să plângă. Doamne, numai de l-ar găsi acasă! "Te implor, Adi, nu pleca, te implor, aşteaptă-mă!"

    Demară cu ochii plini de lacrimi. Nu văzuse niciodată asemenea aglomeraţie, se simţea prinsă într-un haos infernal, Opelul n-o slăbea deloc, iar Adrian poate că ieşea chiar în clipa asta, nu ştia câtă nevoie avea de el, sau totuşi da, oamenii care se iubesc transmit între ei, trebuie să mă auzi, Adi, te iubesc... Vom lua totul de la capăt...

    Întoarse capul spre stânga. Prin geamul lăsat, văzu ţeava unui revolver îndreptat spre ea. Scoase un ţipăt şi viră reflex, intrând într-un microbuz al firmei Mac Donald's. Din faţă, o tamponă un Mercedes şi, concomitent, Opelul metalizat se strivi de portbagajul ei, închizând cleştele.

                       Sică ridică receptorul aparatului din sufragerie.

    - Da, emise prudent.

    - S-a făcut.

    - Când?

    - Acum zece minute.

    - Termină azi lucrarea.

    - Al naibii de imprudent.

    - Nu mai am timp.

    Coborî în "capela Marelui Semn" şi adăugă o lumânare la şirul celor aprinse. A douăsprezecea. Completă al doisprezecelea bileţel negru, scriind apăsat ALINA, după care, împăturindu-l, îl depuse la domiciliul de veci din urnă.

    Făcând bilanţul, nu fusese o zi chiar atât de proastă.

                                                       39.

                                Când constată că se apropia de patru şi Alina tot nu se întorsese, Adrian intră în panică. O transpiraţie rece îi năpădi tot trupul, ţigara îi scăpă din mâna nesigură parcă lovită de parkinson, în gura uscată limba îi devenise la propriu de lemn, nemaiputând articula nimic desluşit. 

    Nu, nu era prea prăpăstios, îi explică Lucreţiei la telefon, dar ea n-avea idee cât de atentă şi pedantă era Alina în privinţa dejunului care trebuia luat musai împreună de soţi, de cei ce se iubesc în general; şi tot aşa, nu-şi închipuia Lucreţia ce soţie devotată găsise în copila asta, cât se dovedea de grijulie şi cât de mult îl menaja, scutindu-l de cel mai mic motiv de îngrijorare, tocmai pentru că ştia cât de repede intră în alertă. Dacă nu s-ar fi întâmplat ceva deosebit de grav, n-ar fi lipsit pentru nimic în lume de la masă sau, in extremis, ar fi dat un telefon. Dar uite, că nici măcar un telefon nu era în stare să dea.

    Nu încerca să facă pe masculul forte şi aruncând la dracu' pălăria de muşchetar cu panaş viril, începu să plângă.

    Lucreţia, strivită de milă, cu inima cât o para, îşi smulse capotul, făcând să sară câţiva nasturi.

    - Iau un taxi şi vin la tine, Adi. Sunt sigură - minţi - că nu s-a întâmplat nimic, dar cel puţin nu aştepţi singur.

    - Nu mai suport... De aia te-am sunat. Vino repede, te rog.

                        Despre ceea ce se petrecuse ulterior, Lucreţia avea să-şi amintească toată viaţa ca de
un coşmar.

    Îi deschisese un Adrian care nu mai era el însuşi, resuscitându-i imagini fioroase de care odinioară nu se putuse lepăda multă vreme. Prin anul III de facultate, se apropiase de o colegă mai curăţică, mai "finuţă", vomitivul adjectiv inventat de burghezia anilor de dictatură a proletariatului pentru persoanele care nu-şi scobeau dinţii în public cu unghia mai lungă - gratte-cul - a degetului mic. Doar o staţie de tramvai le despăr-ţea locuinţele, împărţeau cursurile dactilografiate (în lipsa manualelor) şi notiţele. Mara avea un iubit medicinist care făcea practică la Central, cum i se spunea pe atunci spitalului de nebuni.

    Merita vizitat, o asigurase Mara, dar Lucreţia regreta şi azi că se lăsase ispitită. N-avea să uite niciodată fauna aceea de bieţi "mizerabili", cu ticurile lor, cu închipuirile şi înfricoşătoarele lor fantasme, cu furiile şi deznădejdea lor. Violenţi sau blânzi, toţi semănau a copii bătrâni cu minţile duse, căzniţi interior de imagini apocaliptice cărora nu le puteau da glas, din ghearele cărora erau damnaţi să nu se poată smulge. Aşa arăta acum Adrian.

    - Bei ceva?... Nu, fireşte, ca de obicei... De trei ceasuri îmi zdrobesc creierii! Unde poate să fie? Măcar de am avea prieteni, unde să întreb, să mă agăţ de o speranţă...

    Lucreţia se interesă cu prudenţă:

    - Tu o cunoşti mai bine, Adi... E cumva genul de persoană care... În fine, s-o ia razna, să plece uite aşa în lume, fără să se uite în urmă?

    - Aşa cum a făcut Alex? În nici un caz... Alina e sinceră ca o... ca o floare de pădure. Nu, nu mă supăr, ştiu la ce te gândeşti, la o eventuală aventură. Crede-mă, aş fi fericit, aş prefera de o mie de ori să aibă un amant, decât să ştiu că i s-a întâmplat ceva.

    - Ți-e teamă de un accident?

    - Nici nu îndrăznesc să-mi închipui. Femeia aia, cine o fi fost, mi-a spus că-i în pericol de moarte... Să plecăm, să fugim, să ne ascundem...

    Lucreţia îşi muşcă buzele. Impresia de bizar, dubios, suspect aureola făptura Alinei, păreau a constitui dominanta existenţei sale. Totul se abătea de la caldul, liniştitorul normal — frumuseţea neobişnuită, biografia albă, de fiinţă cosmică, fără amprente şi fără urme, personalitatea ei aberantă de copil retardat, căci ea una nu-i gusta gingăşiile de fluturaş în spielhosen. De ce trebuia s-o întâlnească tocmai Adrian, de ce i se întâmplau lui toate acestea? Câţi bărbaţi primesc telefoane care să-i avertizeze că nevasta le e în pericol şi că trebuie să-şi pună traista în băţ şi s-o ia la sănătoasa? 

    Lasă fleacurile din telenovele, lucruri din astea nu se întâmplă nici în romane, romanele "serioase", bineînţeles.

    - Şi când te gândeşti în ce stare se află sărăcuţa, suspină Adrian.

    - Ce stare?!... A, da, e gravidă.

    - Numai ce începuse să se simtă mai bine...

    Soneria de la intrare îi electrocută pe amândoi. Adrian se ridică nesigur pe picioare.

    Lucreţia i-o luă înainte şi deschise. Îl recunoscu pe maiorul Mihăescu şi în aceeaşi clipă avu certitudinea dezastrului. Intraseră în ireparabil.

                   În realitate, Adrian făcu infarctul înainte de a afla că Alina murise. Mai exact, se prăbuşise, cosit parcă, de la primele cuvinte ale poliţistului, care-şi declinase identitatea.

    Urmă un vârtej de evenimente despre care Lucreţia ar fi preferat să nu-şi aducă aminte. Constată cu acest prilej că-i mai puternică decât îşi închipuise vreodată, ajungând la vorba din bătrâni "să nu dea Dumnezeu omului cât poate să îndure". 

    Despre ea însăşi, avusese păreri moderate, acceptând liniştită ideea că nu-i destinată unui mare destin. Iar după ce împlinise şaizeci de ani, ajunsese la concluzia că soarta ei fusese cea a unei fete bătrâne, poate chiar călugăriţe, cu itinerar similar în limitele căruia scurta căsătorie cu Alex constituise un accident, o mică şi neînsemnată abatere de la un drum precis. Ca vitalitate şi forţă de caracter, se considera printre persoanele medii. Nu era fragilă ca o furnicuţă sau ca o floare de lotus ocrotită în dulbină, dar nici o forţă a naturii. Făcea parte din oştirea celor mulţi, normal echilibraţi, ducând o existenţă guvernată de normele obişnuitului şi convinşi că marile peripeţii sunt menite a zgâlţâi vieţile altora.

    Deşi fusese convinsă că trăieşte exclusiv pentru şi prin frate-său, că în cazul unei nenorociri, nu-i va supravieţui (din fericire, nu se punea problema, ea fiind cu zece ani mai în vârstă), făcu admirabil faţă evenimentelor. Adrian, în stare gravă, fu imediat internat la spital. Nu mai putea vorbi, aşa că Lucreţia n-avea să afle niciodată dacă nefericitul murise cunoscând soarta Alinei.

    În fapt, el îi supravieţui doar câteva ore, ceea ce pe undeva constitui o consolare pentru Lucreţia. La cât o iubise, durerea conştientă a pierderii ei ar fi fost de nesuportat. Îi îngropă în aceeaşi zi, alături, încredinţată că răspunde astfel ultimei sale dorinţe.

    Raportul medico-legal întocmit după autopsie constată că Alina Radulian nu era însărcinată la data morţii sale. Misterul în care se învăluise o însoţea şi dincolo de mormânt, în eternitate.

                                                       40.

                       În faptul că Adrian murise singur, "neajutat" (manipulările, regia sadică a cărei victimă căzuse pradă, asasinarea femeii iubite, toate conducându-l inexorabil, pas cu pas, spre suspinul final nu erau puse la socoteală), Sică Iordache vedea un semn major al Marelui Semn: încă un nefolositor societăţii, încă un parazit deschizând cărare cu leşul său spre marea împlinire a mileniului, victoria împăratului celor înscrişi şi însemnaţi, revelaţii Degetului Divin.

    Scăldat de binefăcătoarea linişte a datoriei împlinite, aprinse cea de a treisprezecea lumânare la altarul "nelegiuiţilor", pentru mântuirea cărora cuvenit era să se roage.

    Trecându-şi degetele printre bileţelele negre din urnă, cu sentimentul că le clăteşte în apă sfinţită, piticul consideră cu toată luciditatea că după lichidarea lui Gogu, un trădător, şi a patronului său - un caraghios care nu-şi cunoştea menirea de simplu vierme călător în astă lume, încă un act din Marea Operă se va încheia. Ceasuri numărate îi despărţeau pe cei doi de fatalul sfârşit. Vor fi stârpiţi precum buruiana cea rea, stricătoare de lan, în vreme ce el şi Liana vor fi departe.

    Pusese pe ea straie comode, de călătorie, iar valiza burduf o bucşise cu valori mobile: lei, valută, bijuterii. Sensibil la oscilaţiile cât de nesemnificative din starea de spirit a Lianei, Sică fu impresionat de lividitatea figurii în general rumenă, mostră de sănătate robustă, şi de rigiditatea, un soi de împietrire a întregii făpturi. Părea mai statuie ca niciodată, dar sepulcrală, statuie a durerii, încremenită pe soclu de cimitir. Îi făcu semn să se apropie şi o îmbrăţişă pătimaş, cu senzaţia că inima îi va plesni de adoraţie. 

    Capul piticului ajungea sub sânii Lianei şi văzuţi din plan depărtat, alcătuiau tabloul înduioşător al unei mame care-şi mângâie copilul nefericit.

    - Ţi-e frică?

    - Nu mi-e frică, mă doare.

    Ochii femeii se umplură de lacrimi, desemnând cu un gest larg întreaga gospodărie.

    - Aici e viaţa noastră, toată munca noastră. Cui le lăsăm?

    Sică o consolă, încercând să fie cât mai convingător, apelând la întreg arsenalul de priviri şi cuvinte tandre, la mâinile care deprinseseră graiul femeii iubite:

    - Nu le lăsăm nimănui! Îţi jur că ne vom întoarce! Plecăm provizoriu, până se liniştesc apele.

    Liana izbucni în plâns:

    - Iartă-mă, stăpâne, dar e prima oară când nu te cred. Dacă Poliţia va ajunge aici, va înţelege totul, va descoperi totul. Capela Marelui Semn şi... şi restul.

    - Emoţiile îţi tulbură judecata, scumpa mea. Poliţia nu va găsi nimic care să ne încrimineze. Capela? Nimeni nu mă poate împiedica să-mi ridic o biserică în casă. Biletele din urnă le-am ars, după cum cei treisprezece nelegiuiţi ard acum în focurile Gheenei. Şi atunci?

    Liana îi îndreptă o privire interogativă, arătând cu degetul spre beci.

    - De asta ţi-era teamă? Fii liniştită. Am aranjat o mică explozie... nu, iubito, nu te speria! Un mic accident care nu va aduce mari stricăciuni casei, dar va face de nerecunoscut Spaţiul Căinţei. Nimeni nu va înţelege că pe acolo au trecut osândiţii, prima haltă în călătoria lor spre iad. Ştii, dintâi am fost furios că Gogu şi celălalt păcătos nu s-au apropiat de altar şi n-au ajuns la trapă, că printr-un miracol au scăpat de suferinţele din Spaţiul Căinţei. Acum, mă bucur...

    Vâlvătaia se aprinsese din nou în privirea neagră a piticului. Vibra de ură fanatică, grumazul gros se umflase de patima care în lipsa desemnaţilor nu se putea dezlănţui.

    - De ce te bucuri? întrebă nevastă-sa.

    - Desluşesc aici alt Semn al Marelui Semn, care le rezervă un sfârşit şi mai cumplit; se vor săvârşi nemântuiţi, hărăzite fiindu-le cazne pe care mintea noastră neîndestulătoare nu le poate închipui.

    Liana oftă:

    - Să ne ajute Dumnezeu.

    - Suntem slujitorii Degetului Divin, ne aflăm sub ocrotirea Lui. Nu simţi?

    - Mi-e frică, stăpâne, ştiu că sunt o păcătoasă, dar mi se taie picioarele de frică. Prea lăsăm multe şi nelimpezite în urmă.

    - Ce? Care? Clubul l-ai închis, ai dat drumul la fete, Victoria ne este devotată şi, în primul rând, o femeie care ştie să se descurce singură. Aici...

    - Fie aşa cum spui tu, dar încotro ne îndreptăm? Unde ne putem ascunde? Amândoi atragem atenţia, fiecare luat în parte şi luaţi împreună. Doar trecem strada şi se holbează oamenii după noi.

    - Suntem Însemnaţii lui Dumnezeu şi prostimea o simte. Cât despre sălaşul unde ne vom ascunde, este mai tainic decât deşertul, mai astupat decât o noapte fără lună. Credincioşii Frăţiei noastre din Dobrogea ne vor ţine departe de iscodelile otrăvite ale lui Anticrist... Ce-i Gheorghe, eşti gata?

    "Vătaful" dădu din cap şi începu să scoată valizele din casă. Sică prinse mâna Lianei, trăgând-o după el în genunchi.

    - Să ne rugăm pentru drum lin, nebolovănit de necazuri.

                     Gheorghe îi aştepta la volanul unui Mitsubishi de opt locuri, cu motorul sub presiune.

    Sică se închină, apoi pipăi încă o dată Magnumul ascuns sub perna canapelei. Oftă mulţumit, încercând un binefăcător sentiment de siguranţă. Liana privi lung în urmă, până ferma pieri printre copacii ca de sticlă neagră, disperaţi şi fragili. N-avea să se mai întoarcă niciodată acolo. Ştia.

    Curând după plecarea lor, o explozie trezi liotă de ciori din posăceală. Văzduhul se umplu de batiste negre fluturând rămas-bun neguros asupra meleagului.

                                                        41.

                        La înmormântarea Radulienilor, Gogu se duse singur. 

    Pavelescu, încă sub impresia momentelor petrecute în celula de beton (Spaţiul Căinţei, în elucubraţiile piticului), se simţea prea zguduit, incapabil deocamdată să reintre pe un făgaş normal. În urma aventurii, se alesese cu un clănţănit permanent, ca de frig, şi tendinţa explicabilă, dar nu mai puţin ridicolă de a se băga mereu sub pat. Îşi acordă un repaus de o săptămână, timp în care la Agenţie se va afla doar Mioara, dresată să-l deranjeze doar în caz de strictă necesitate. Dar chiar dacă s-ar fi simţit mai zdravăn, tot nu s-ar fi dus la înmormântare. Întâi, din principiu.

    Spectacolul îl deprima şi deci îl ocolea. "Eu pe mort nu-l pot ajuta cu nimic, iar mie îmi fac un deserviciu." Apoi, dosarul Yvonei cu implicaţiile lui îl considera departe de a fi închis şi nu dorea să zgândăre, prin prezenţa la un eveniment intim legat de eroii dramei, atenţia autorităţilor.

    Luându-se cu toată obiectivitatea în reflector, patronul Agenţiei de detectivi particulari Discret ajunsese la concluzia că are talent, dar nu şi combustibil. Îi lipseau vâna aceea de aventurism, de curaj fizic, de apetit şi curiozitatea (uită-te la Gogu!), pe care le considera condiţii sine- qua- non pentru a reuşi într-o profesie plină de riscuri. Nu vorbise cu Tăutu, dar el era decis să se retragă. Cu banii strânşi va deschide o sală de biliard, poate o popicărie, şi lin îi va fi somnul...

    Gogu asistă incognito la ceremonie, scoţând capul de după un copac din aleea vecină. Era convins că printre participanţi se află sigur şi un reprezentant al Poliţiei, or nu se simţea încă suficient de înarmat pentru a da ochi cu aceasta.

    Asistenţa redusă - patru sau cinci persoane, exceptând milogii - stârni mirarea lui Gogu. De obicei, fenomenul funcţionează în cazul oamenilor foarte bătrâni, pe care vârsta îi izolează într-un vid biologic, lipsindu-i de martorii propriilor existenţe. Radulienii însă tineri, plini de bani, trăind viaţa pe culmile ei, ieşeau din discuţie. Unde naiba le sunt familiile şi prietenii? ! Ciudat, foarte ciudat, ţinând seama că se aflau departe de sezonul vacanţelor, când nu se întoarce nimeni de la Mamaia şi, mai nou, chiar de pe Costa del Sol sau Acapulco, pentru a participa la o înmormântare.

    Printre puţinele pălării negre, Gogu o recunoscu pe Lucreţia. O ştia de pe vremea - faza iniţială - când Yvona apelase la serviciile agenţiei, pentru a-l urmări pe Adrian.

    Figura de cretă, împietrită, complet lipsită de reacţii, îl determină pe Gogu să-şi închipuie - şi nu se înşela - că fusese burduşită cu sedative. La câţiva metri distanţă, o doamnă, judecând după silueta şi alura distinse, se rezema de braţul unui bărbat cu îmbrăcăminte sobră şi privirea ascunsă de ochelari negri. Din cauza voalului des lăsat pe faţă, Gogu nu putea desluşi chipul femeii care (o trădau convulsiile trupului subţire) se străduia să-şi stăpânească plânsul.

    Din amănuntul că se ţineau departe una de alta, că nu se sprijineau reciproc, Gogu deduse că cele două femei "le suferă separat", concret, că nu se cunosc...

    În sfârşit, începu slujba. Impresionantă - cinci popi, colive bogate, jerbe splendide - dar parcă şi mai tristă, evocând şi mai abitir deşertăciune şi inutil, în condiţiile de asistenţă date. O imagine "acrobatică" trecu prin mintea lui Gogu - Pavarotti concertând în faţa unei săli cu patru sau cinci oameni... 

    Dintr-o dată, îi veni să ţipe de uimire. 

    Bărbatul cu ochelari negri îşi scoase pălăria, dând la iveală o ţeastă pleşuvă, ca o bilă de biliard. Păi ăsta era lusuf! Tătarul! "Majordomul"! Femeia pe care o sprijinea nu putea fi decât Bianca Vizantis.

                         Reacționase, aşa cum i se întâmpla frecvent, cedând primului impuls. După terminarea ceremoniei, îi urmări până la Chevroletul negru, parcat la câţiva zeci de metri de poarta cimitirului şi o acostă pe bătrână cu îndrăzneală, dar plin de reverenţă:

    - Condoleanţele mele, doamnă Vizantis...

    Femeia tresări, făcând un pas înapoi. Concomitent, Iusuf făcu unul înainte, parcă gata să sară.

    - Iertaţi-mă dacă vă tulbur, dar am simţit nevoia să-mi exprim întreaga compasiune...

    Bianca Vizantis îşi ridică vălul, cercetându-l atentă. Pe faţa sleită de plâns, se mai vedeau urme de machiaj.

    - Cine eşti dumneata, că parcă te cunosc...

    - E negustorul de cosmetice care a fost la noi săptămâna trecută, preciză scurt tătarul.

    Lui Gogu, nu-i scăpă acel "la noi", specific servitorilor devotaţi, care se identifică total cu interesele stăpânilor.

    - Da, da, da... îşi aminti, bătrâna. Negustor, vorba vine! Cine eşti, de fapt, şi ce doreşti?

    În momentul acela, Gogu simţi cu toată intensitatea că soarta unui eventual accept de comunicare din partea Biancăi Vizantis depindea exclusiv de replica lui imediat următoare.

    Instinctul îi dădu ghes spre o mişcare directă, frontală:

    - Nu v-aţi înşelat, zâmbi. Sunt detectiv particular.

    Femeia îl cântări câteva secunde, mai mult nehotărâtă decât mirată:

    - Mda, sigur că da... înţeleg. Tot nu mi-ai spus ce doreşti.

    - Să stau de vorbă cu dumneavoastră. Ştiu unele lucruri care poate v-ar interesa.

    -Asta o să vedem... Vino diseară, la şase.

                                                            42.

                           - Ești desigur, surprins, tinere, că-mi deşert inima cu atâta francheţe şi fără rezerve în
faţa unui străin. Nu trebuie să cauţi explicaţii complicate. Întâi, ştiu că de data asta nu m-ai minţit. Eşti într-adevăr detectiv particular, s-a interesat...

    Gogu înclină vag capul, schiţând un surâs. De aia fusese amânat pe seară, ca să aibă gălbejitul timp să facă investigaţii.

    - ...pe urmă, prea am fost dezamăgită. Pe Liana şi pe Viky le-am considerat prietene credincioase şi tocmai ele mă rănesc de moarte...

    Trecuse peste o oră de când se afla în salonul bătrânei. Fidel tacticii hotărâte din start, Gogu îi relatase cu sinceritate filmul întregii întâmplări, începând din clipa în care Yvona apelase la serviciile agenţiei.
    - De nefericita aceea am auzit şi eu. De la început, am spus că-i o mare greşeală, că Alina nu mai face faţă... Pe Alina de fapt o chema Diana, am iubit-o ca pe copilul meu. Mi-a fost dragă de când mi-a adus-o. Avea opt ani şi un chip de înger. Un îngeraş murdar, cu părul plin de lindeni şi picioarele goale în plină toamnă.
    - Cine v-a adus-o? întrebă Gogu impresionat.
    - Iusuf. Cât îl vezi de întunecat la ochi, e milos cu copiii. A găsit-o în Piaţa Unirii, lângă un grup de ţigani care mâncau pe trotuar. I s-a părut curios să vadă un copil bălai ca Luna, aşa era Alina şi aşa a rămas, printre şătrari. Nimeni nu-i dădea atenţie, mi-a povestit scena asta de sute de ori, iar ea se uita ţintă la merindea lor, sugându-şi degetul. A luat-o de mână şi fetiţa l-a urmat docilă, ca un căţel de pripas pe care l-ai mângâiat pe creştet... Sărăcuţa, două zile n-a făcut decât să doarmă şi să mănânce...
    Bianca rămase cu ochii la un portret înrămat al Alinei şi care nu se afla acolo, la prima lui vizită.
    - Aţi descoperit vreodată cine era ea în realitate? Avea părinţi? De unde venea?
    - Nu ştiu nici azi mai multe decât în prima zi şi nici n-am prea cercetat. A constituit bucuria vieţii mele şi n-aveam niciun chef s-o împart cu alţii. Eram fericită că n-o reclamă nimeni. Pot să-ţi spun, tinere, că a fost cea mai dotată elevă a mea, o fiinţă excepţională... Oricine ar fi fost părinţii ei, cel puţin unul trebuie să fi fost de mare soi. Sânge albastru.
    Gogu se foi pe scaunul delicat, Louis XV, făcându-l să scârţâie:
    - Să nu vă supăraţi pe mine, doamnă Bălaşa. Iertaţi-mă, Bianca...
    - Nu mă supăr, surâse cu privirea aburită. Îmi face chiar plăcere Bălaşa!... E atâta vreme de când nu mă mai cheamă aşa!...
    Mai devreme îi povestise şi despre Pavelescu, furnizorul informaţiilor biografice pe care le deţinea, iar bătrâna reacţionase prompt:
    - Pavelescu, administratorul, bucăţica aia de bărbat curios şi băgăreţ! Sigur că-l ţin minte... Totdeauna mi-am închipuit că-i mai inteligent decât îl arăta faţa şi lăsa el să se vadă... Ce-ai vrut să mă întrebi?
    Gogu manifestă o ultimă rezervă:
    - Sunteţi sigură că vreţi să mă ascultaţi? Că nu vă supăraţi?
    - Dacă n-aş fi fost sigură, fiule, nu te-aş fi primit.
    Gogu respiră adânc, ca înaintea unei scufundări:
   - Aţi admirat-o şi aţi iubit-o pe Alina şi, încă o dată, iertaţi-mă, vorbesc ca plebeul, săracă nu sunteţi. De ce nu i-aţi oferit un alt mod de viaţă? Mai normal, mai onorabil, mai...
    - Avuabil, completă Bianca termenul care-i lipsea lui Gogu. Mă aşteptam la întrebarea asta. Vezi dumneata, Alina avea mari calităţi, dar şi un uriaş defect: nu ştia să se folosească de ele, îi lipsea coagulantul acela care, în cele din urmă, determină personalitatea. Avea graţia şi gingăşia fluturaşului, însă şi nestatornicia lui. Era incapabilă de un efort susţinut şi nici veleităţi n-a avut. În viaţă, actriţă extraordinară, pe scenă, claca. Am vrut s-o pregătesc pentru o şcoală de teatru, nu ştiu cum le mai zice. Profesorul mi-a explicat: "E inutil, nu se implică, şi nu se implică pentru că-i lipseşte imboldul. Pur şi simplu, n-o interesează." În realitate, ea a izbutit într-un singur rol, dar pe care-l juca la perfecţie: Shirley Temple, gropiţe şi zulufi de acum cincizeci de ani, rătăcită în epoca NASA.
    Gogu nu se simţea convins. Avea dinaintea ochilor imaginea de vis a Alinei, în rochie albă şi balerini de Cenuşăreasă, un porţelan de Saxa, însufleţit prin miracol.
    - Şi totuşi... De la prezumtive performanţe ratate la... Încă o dată, vă rog să mă iertaţi, până la prostituţie de înaltă calificare... mai existau alternative.
    Bianca începu să râdă. La lumina veiozelor împrăştiate prin salon - lustra nu era aprinsă - Gogu avut dintr-o dată imaginea splendorii ei de altădată. Cum era un spontan, exclamă cu o sinceritate care nu putea fi pusă la îndoială.
    - Doamne, ce frumoasă sunteţi! Arătaţi minunat...
    - Din ce parte? surâse gâdilată bătrâna.
    Gogu zâmbi la rândul lui:
    - În orice caz, de unde vă privesc eu...
    - Mulţumesc... Prostituţie de înaltă calificare! Şi asta mi-o spui mie! Dar ce altceva crezi că am făcut eu toată viaţa? Mă rog, până când vârsta m-a obligat să mă retrag. O vezi pe Alina strungăriţă? Mulgătoare? Ţesătoare care lucrează în trei ture? Secretară care ştie face cafele bune şi îşi dă jos fusta în pauza de masă? I-am oferit ceea ce am gândit că-i mai bun pentru ea, iar ea a avut libertatea de a alege.
    Luă evantaiul de pe măsuţă şi începu să-şi facă vânt, mai mult tic decât necesitate.
    Gogu nu se putea desprinde de impresia, de atmosfera specială emanată de bătrână, de contrastul dintre înfăţişarea nobilă, de autentică lady, desăvârşită de langajul spălat şi cinismul judecăţilor de bordel de lux. "Profesiunea doamnei Warren", îi trecu prin minte.
    -  ...Uneori, reluă Bianca Vizantis, îţi venea să crezi că se joacă, că s-a lăsat antrenată într-un joc, rezultatul în sine fiindu-i indiferent. O spun franc, fără să mă sfiesc, că mi-a plăcut viaţa pe care am dus-o şi m-am bucurat că şi Alina face totul din plăcere...
    - Vreţi să spuneţi - nu nimerea cuvintele - că era o... vicioasă?
    Femeia surâse cu superioritate:
    - Alina n-a fost o târfă.
    "Probabil Ioana D'Arc", observă în gând Gogu, "dar eu nu mi-am dat seama..."
    - Departe de aşa ceva! Era o simplă nadă. Târfă, în accepţiunea curentă, e Mariana... Foarte descurcată, foarte utilă, dar alt calibru. Nu, n-o cunoşti.
    Mariana, alt produs al Şcolii de gheişe. Încă de la treisprezece ani, în funcţie de ceea ce se prefigura în fiecare fetiţă, Bianca le orienta pe un anumit făgaş, pregătindu-le pentru un anumit soi de preferinţe, diferind de la o categorie de bărbaţi la alta. Mariana se potrivea perfect gusturilor grosiere, în corespondent culinar - ciorbă de burtă bine ardeiată şi usturoiată, mititei şi bere - sau adolescenţilor "neîncepuţi".
    În "cazul" Radulian, ea făcuse doar prospecţie, defrişând pârtia pe care urma să evolueze cu graţie Alina. Când începuse să-l sune "anonim", Alina ştia deja cu ce fel de bărbat va avea de-a face, care-i sunt preferinţele, ce soi de femeie i-ar putea lua minţile, că are o slăbiciune pentru pronumele Alina, drept care îl şi adoptă; o mişcare iscusită, sporind la maximum confuzia lui Adrian care începuse să vadă, în tot ce i se întâmpla, mâna lui Dumnezeu.
    Gogu ceru permisiunea să aprindă o ţigară.
    - Poţi să-mi oferi şi mie una... Scrumiera e pe consolă... Te simt nedumerit, tinere. Ce n-ai înţeles?
    - Ce făcea practic Alina? Care era rolul ei?
    Doamna Vizantis începu să râdă. Cu pipeta parcă, dozând clopoţei de porţelan. Şi glasul şi râsul îi rămăseseră neaşteptat de tinere.
    - Ce făcea Alina?! Croşeta romanţe pentru adulţi şi era neîntrecută în meşteşugul ei, crede-mă! Că fascina, ai putut-o constata cu ochii dumitale, dar printre bărbaţii maturi, mai cu seamă, făcea ravagii. Avea un succes pe cât de fulgerător, pe atât de total. Aşa-i în viaţă, să tot pofteşte la ceea ce nu ţi se cuvine. Foarte tinerii se prăpădesc după femei împlinite, cu experienţă, cei săriţi din patruzeci de ani visează la păpuşele caste, cu codiţe pe umeri, care mai miros a cozonac cu lapte. Alina şi Adrian reprezintă în acest sens un clişeu clasic.
    - Până aici e limpede. L-a manevrat ca să pună mâna pe el şi a reuşit. În ce scop? Doar ca să se mărite?
    Bătrâna păru de-a dreptul indignată:
    - Ca să pună mâna pe averea lor! Eşti naiv, tinere! Ce crezi, că-şi pierdea timpul cu orice coate goale, bugetari sau sindicalişti în miting? Toţi clienţii Alinei au fost oameni cu bani, dar bani serioşi, nu carneţel CEC cu firimituri economisite la chenzină!
    - Concret, cum proceda?
    - Dumnezeule mare! Un bărbat care iubeşte e generos, e fericit să pună la picioarele adoratei tot ce are, fără ca ea să clintească degetul cel mic. Francezii, mari specialişti în chestiuni de amor - cred ei - afirmă că nu există bărbaţi generoşi, ci femei care ştiu să ceară. Fals, domnul meu!
    Furată de peroraţie, aproape că striga şi Gogu îşi dădu seama că probabil dezvolta una din teoriile preferate, nu o dată auzite de elevele ei.
    - Fals! Femeia care ştie cu adevărat să ceară e aceea care obţine totul, TOTUL, fără să ceară nimic! Iar aici, Alina era maestră. Radulian a fost al şaptelea bărbat, prea fericit să-şi treacă averea pe numele ei.
    Gogu căscă ochii cât pumnul:
    - A fost măritată de şapte ori?!
    - De şase, răspunse placid, Bianca. A mai existat un bărbat - a decedat de câteva luni - un vecin care i-a donat totul. Acolo n-a fost idilă, moşneagul făcuse o pasiune pentru ea.
    Gogu se interesă cu gâtul sugrumat de emoţie:
    - Ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Au murit toţi?
    Bătrâna dădu din umeri cu indiferenţă:
    - Habar n-am.
    - Bine, dar cum scăpa de ei? A divorţat?
    - Eşti mult prea candid pentru meseria pe care o practici. Astea sunt singurele modalităţi de a scăpa de un bărbat? Cimitirul sau Tribunalul? De dispărut într-o bună zi, cu trusa de fard şi bijuteriile, n-ai auzit?
    - Cum să dispară?!
    - Uite aşa bine, făcu Bianca şi pocni din degete. În lumea largă!
    - Nici aşa să n-o luăm. Dispare în ceaţă femeia pentru care mi-aş da şi viaţa şi nu anunţ Poliţia? N-o caut?
    - Unde? se interesă bătrâna ironică. Dumneata singur mi-ai mărturisit că n-ai putut da de nicio urmă a Alinei, că părea picată din cer. Crezi că şi-a lăsat în vreun singur dormitor cartea de vizită autentică?
    - Acte false?!
    - Identitate complet falsă, dar totdeauna aceeaşi poveste, mă refer la biografie. Desigur, se schimba cartierul şi uneori oraşul.
    - Încep să pricep... De acte îi făcea rost Sică, m-a ajutat şi pe mine cândva. Ce s-a întâmplat însă cu tot bănetul adunat?
    Buzele Biancăi Vizantis se întinseră. Rânjetul nu-i stătea la fel de bine, iar proteza prea dezvelită sugera dinţi de tigvă.
    - De unde crezi dumneata că a găsit Iordache fonduri pentru businessul lui dement, pentru "templul" Marelui Semn? Bineînţeles că ceva intră şi în contul fetelor, nu ascund că ceva îmi revine şi mie. În afară de asta, Sică mă subvenţionează pentru întreţinerea şcolii.
    - Partea grasă însă o ia piticul...
    Bianca dădu din mână:
    - Nu asta-i cauza pentru care sunt furioasă pe el şi am ajuns să-l u-răsc! În fond riscă şi se agită cel mai mult. El se ocupă de documente, are relaţii la Poliţie şi asta înseamnă enorm, el vine cu tunurile, respectiv găseşte indivizii care urmează a fi...
    - Jumuliţi, completă râzând Gogu.
    - Dacă vrei. Eu le-aş fi zis abordaţi.
    "Şi tot piticul", urmă pentru el Gogu, "vă debarasează de indezirabili, de fraierii cărora la un moment dat le cade ciocul şi broboada de pe ochi. «Pomeniţii» din urna de la Mogoşoaia..."
    Pe negândite, cu o mişcare spontană, Gogu îi prinse mâinile inelate într-ale lui, privind-o în ochii de un albastru nevlăguit de ani:
    - Doamnă Bianca...
    Se întrerupse, muşcându-şi buzele.
    - Nu-ţi căuta cuvintele. Spune ce ai de spus! îl îmbie zâmbind.
    - Voiam să vă întreb... Cum se face că-mi vorbiţi atât de deschis? Cum de nu vă e teamă?
    - De ce mi-ar fi teamă?! Pentru acţiunile mele caritabile? Da, da, da, acţiuni caritabile. În definitiv, scutesc statul de o parte din obligaţiile sale, degrevându-l de povara unor copii abandonaţi. Copii pe care îi întreţin, le asigur un trai îndestulat, le dau o educaţie şi îi îndrum. Cum se obişnuia odinioară la pensioane...
    Iar ea se credea, cu toată sinceritatea, maica stareţă, soeur mere, nu încăpea nicio îndoială.
    - Ceea ce fac ele ulterior, după ce pleacă din parohia mea, nu mă mai priveşte.
    - E un punct de vedere, aprecie Gogu.
    - Cât se poate de ortodox.
    - După toate câte mi-aţi povestit, încerc o mare nedumerire. N-o pot formula decât direct. Alina a constituit un fel de găină cu ouă de aur...
    - Pentru mine, cu mult mai mult, ţi-am spus-o. Şi din păcate, chiar dacă s-ar mai naşte o fiinţă care să-i semene, eu sunt prea bătrână pentru a mă mai bucura de o astfel de minune.
    - Şi atunci? De ce a trebuit să moară? De ce a sacrificat-o Sică?
    Bătrâna râse sardonic, în vreme ce ochii i se umplură de lacrimi:
    - Pentru că aşa i-a poruncit lui Marele Semn!... Imbecil fanatic!
    - Cum adică?
    - A considerat că devenise nerentabilă şi periculoasă. Pentru asasinul ăsta o fată e productivă dacă dă rezultate concrete în termen de şase luni. Termen limită. Înainte era unan, dar în ultima vreme umblă cu limba scoasă după bani, nu ştiu ce investiţii legate de secta lui îl zoresc. Deşi avertizată, Alina nu se grăbea deloc. Pe pitic, comportarea ei îl scotea din sărite, mai cu seamă că procedase identic cu predecesorul lui Radulian, un tip din Iaşi. A interpretat-o drept nesupunere, înfruntare! E înfruntat şi nesocotit el, mandatarul lui Dumnezeu.
    - Chiar aşa nebun e?!
    - Au existat şi raţiuni mai practice. Prost exemplu pentru celelalte, precedent de netolerat, dar mai presus de toate, a simţit că Alina vrea să iasă din cărţi. Să abandoneze afacerea.
    - De ce?
    - Mi-a vorbit deschis, ca unei mame, aşa cum mă considera şi i-am şi fost. Se săturase de jocul ăsta şi se legase sincer de Radulian. Îl iubea, dorea cu adevărat o viaţă cu bucurii casnice, să aibă în pat mereu unul şi acelaşi bărbat şi o sumedenie de copii în jurul pomului de Crăciun. În concluzie, socotind că Alina nu mai justifică investiţia, capitalul investit în ea, şi nici şanse s-o facă în viitor nu mai există, adăugate la câte ştia fata despre el şi afacere, a decis s-o elimine definitiv.
    Uşa se deschise fără zgomot şi apăru capul tătarului. Bianca făcu "nu" cu evantaiul, "fii liniştit". Capul dispăru, dar Gogu ar fi jurat că omul îi asculta cu urechea lipită de uşă.
    Mai intuia, cu aceeaşi tărie, că intrarea lui Iusuf constituia un fel de a semnaliza că bătrâna vorbea prea mult.
    - L-am implorat, i-am promis bani şi alte avantaje, dar a rămas neînduplecat.
    - Poftim?... A, spuneaţi de Sică.
    - Am încercat să intervin şi prin nevastă-sa, dar nu cred că s-a străduit prea mult. Nu i s-ar împotrivi monstrului nici dacă i-ar cere să-şi dea foc în piaţa mare...
    - Sunt situaţii în care totuşi trebuie apelat la Poliţie, opină Gogu.
    Bianca respinse ipoteza cu o mişcare bruscă:
    - Exclus! Alina era prea implicată pentru a putea apela la autorităţi. Gândeşte-te la "dosarul" ei! Escroacă sentimentală, falsă identitate, implicit complice la toate murdăriile piticului... Explică-le că fetiţa de fapt se juca. O "fetiţă" de douăzeci şi doi, douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, nimeni nu ştie exact. Şi asta-i realitatea, domnul meu, se juca! Se juca şi juca, intrând până la ultima fibră în pielea personajului. De pildă, în ultimele luni, credea cu toată convingerea că e însărcinată, comportându-se ca atare.
    - Şi nu era?
    - Bineînţeles că nu. Dar ăsta a fost ordinul lui Iordache! Să se declare gravidă, pentru a-i da brânci lui Radulian la notariat. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel. Vrând să asigure mama şi viitorul copil, s-a hotărât să-şi transfere toate bunurile pe numele lor. Ar fi făcut-o oricum, dar sarcina Alinei i-a grăbit decizia.
    - Extraordinar!
    - Totul devine extraordinar când ai de-a face cu indivizi extraordinari. În bine sau în rău, dar ieşiţi din comun... Ţi-o spun cu toată convingerea, după o viaţă care n-a fost săracă în evenimente! Oamenii singulari sunt fatali. Priveşte în jurul dumitale: Alina, Iordache, Liana nu-s figuri de toată ziua...
    - Nici dumneavoastră, surâse Gogu.
    Bătrâna zâmbi la rândul ei:
    - Te înşeli. Am fost o femeie cât se poate de comună, mai frumoasă să zicem decât altele, dar nu singulară. La mine a lucrat mai mult destinul, decât am făcut eu însămi. La ei e altceva... Ceva diavolesc. Chiar farmecul Alinei, ţi-o spun ca "fostă splendoare" - râse - surclasează normalul, a fost un irezistibil care la un moment dat îţi strângea inima de frică, de parcă esenţa lui ar fi ţinut de alte împărăţii, neguroase... Dacă visezi la o viaţă liniştită, ocoleşti oamenii de felul lor. Mediocrii trăind mediocru, printre mediocri - aceştia sunt marii fericiţi!
    Rămase pe gânduri, cu pleoapele pe jumătate coborâte. Evantaiul scăpă din mâna nesigură, dar păru să nu observe. Gogu îl ridică, punându-i-l alături:
    - Dacă vă simţiţi obosită, pot să plec...
    - Nu înainte de a termina ce am de spus. Nu-s obosită, mă culc foarte târziu. Dintr-o veche deprindere, adăugă cu tâlc. M-ai întrebat de ce îmi deschid inima în faţa dumitale. Sub un aspect, ţi-am răspuns... N-am să le iert niciodată moartea Alinei. Asasinarea ei. Te rog să mă crezi, tinere, că nici măcar nu mă gândesc la suferinţa mea. Eu nu mai contez. Mi se frânge însă inima de durere, pur şi simplu îmi vine să ţip când mă gândesc la Alina. La tinereţea ei, la generozitatea şi da, da, da, nevinovăţia ei. O floare inconştientă şi candidă. Îmi vine să urlu şi i-aş jupui de vii pe criminalii ăştia care-i curmă viaţa exact în clipa când existenţa ei intrase într-o zonă de normalitate şi avea toate şansele să fie fericită. Era fericită. Îşi iubea bărbatul, căminul şi viitorul molcom la gura sobei.
    Gogu o privea impresionat:
    - Cu ce vă pot ajuta eu?
    - Să nu laşi crima asta nepedepsită. De ce nu mă pot adresa Poliţiei ţi-am explicat. Dumneata însă, sunt sigură, vei găsi o soluţie. Eşti tânăr, îndrăzneţ, descurcat, ai suflet.
    Gogu simţi că-i vine ameţeală. Întrebă cu buze uscate:
    - Vă gândiţi cumva să-i omor eu? Să-i iau la rând?
    - În niciun caz. Tot ce îmi doresc este să-l văd pe Iordache, în principal, în spatele gratiilor pentru cel puţin douăzeci de ani. Să găseşti formula de a-l aduce în faţa Justiţiei, să-l dai pe mâna Poliţiei, ce mai tura vura! E rugămintea mea cea mai fierbinte şi crede-mă, nu-i uit niciodată pe cei care mă servesc.
    - Nu aşa se pune problema, doamnă...
    - Ba aşa. De altfel, zâmbi, îi eşti obligat Alinei.
    - Ce vreţi să spuneţi?!
    - Datorită ei, aţi scăpat din "cuşca leilor", dumneata şi celălalt, persoana care te însoţea.
    Gogu căzu pe spatele canapelei, aiurit:
    - Vreţi să spuneţi că ea ne-a aruncat scara...
    - Nu ea. Alina se dusese la Mogoşoaia să discute cu Liana. S-o roage să insiste pe lângă pitic să-i permită să iasă din combinaţie. S-o uite, s-o lase să-şi vadă nesupărată de noua ei viaţă. Contra unei sume considerabile - poţi spune avere - desigur. Se cunoştea cu Liana de ani de zile şi se considerau prietene. Nu era acasă, în schimb, v-a găsit pe voi. Ştia de ce sunteţi acolo...
    Gogu se scutură înfiorat de amintirea încă proaspătă:
    - Nu era greu de ghicit...
    - A telefonat aici şi l-a rugat pe Iusuf să vină să vă scape. El a coborât scara...
    Îşi duse batista la ochi, apoi la nările care lăcrimau:
    - A fost ultima oară când am comunicat. Iar ultimele ei cuvinte au fost "nu-ţi fă griji, tantina - aşa-mi zicea ea - sunt prea fericită ca să mi se întâmple ceva rău. Te caut diseară..." Nu m-a mai căutat, şi vorbele căzură sec, ca bulgării de pământ pe capacul unui sicriu.
    Gogu se ridică de pe canapea, clătinându-se:
    - Nu-mi revin...
    - Să-ţi aducă Iusuf un coniac?
    - Nu, mulţumesc... Doamnă Bianca, am o nedumerire, mai mult o curiozitate...
    - Vorbeşte, fiule. La câte ţi-am povestit, nu văd de ce aş mai avea rezerve.
    - V-am relatat despre descinderile mele la locuinţa Alinei, cea de dinainte de a se căsători şi respectiv la ferma soţilor Iordache. La ambele adrese am găsit câte o pereche de bikini... mai originali. În interior...
    Bianca îl întrerupse râzând:
    - "Te iubesc", sau ceva din familie şi un număr din mai multe cifre.
    - Exact. Ce semnificaţie au? De luni de zile încerc să ghicesc...
    - Sunt numere de telefon mobil.
    - Cu abonat inexistent. Am încercat...
    - Sică le schimbă mereu. E un suspicios care n-are încredere nici în propria-i umbră, le ţinea pe fete mereu sub control.
    - Şi pe Liana? Ce poate face Liana cu un telefon?
    - Poate că era pregătit pentru vreuna din "absolvente". Îşi supraveghea îndeaproape "iobagele".
    - Cum? Nu înţeleg.
    Bianca Vizantis râse cu îngăduinţă:
    - N-ai auzit de convorbiri înregistrate? Scandalul Watergate, debarcarea lui Nixon sau erai prea tânăr pe atunci... Sică ascultă toate conversaţiile fetelor. Numerele cu pricina nu se află la îndemâna oricui. Le sunt oferite doar muşteriilor de soi, cei indicaţi de pitic, "ponturile" lui, candidaţi la "expropriere".
    Glasul lui Gogu răsună piţigăiat, a nedumerire parcă exasperată:
    - Dar de ce în chiloţi, Dumnezeule mare?! Nu există o agendă, carte de vizită, o bucăţică de hârtie în România epocii de tranziţie?
    Licurici maliţioşi valsau în privirea bătrânei. O amuza nespus uimirea lunganului:
    - În dragoste, eşti un pur, nu-i aşa? Îţi place "Ciobăneasca", nu Ravel...
    - Am auzit şi eu de Boleroul tipului, se sesiză cult Gogu, însă iertaţi-mă, găselniţa cu chiloţii, carte de vizită şi purtători de cuvânt, mi se pare de un prost-gust fără pereche!
    - Cine a spus că e de bun-gust? Dar amorul cu mâinile încătuşate, răstignit de spătarul patului, sau comis în locuri publice sub ameninţarea flagrantului sunt de bun-gust? N-ai idee, tinere, câte feţe pricopsite, gentlemeni şi intelectuali de rasă se dau în vânt după asemenea trucuri extravagante. Li se par sexy, îi excită. Când se uită la chiloţi, văd sexul iubitei. Fetişism i se spunea pe vremea mea...
    - Dacă am înţeles bine, respectivii chiloţei erau făcuţi cadou de fete după consumarea unor partide de sex...
    - Reuşite. Spre neuitare.
    - Alina a procedat la fel?
    - Sunt convinsă că nu. Partitura de înger nu se potrivea, iar Radulian a adorat-o de cum a văzut-o, nu mai erau necesare stimulente. Fiecare fată, scoasă pe piaţă însă, are în dotare respectivul articol de lenjerie.
    Gogu avu un gest de capitulare:
    - O fi... A fost ideea lui Sică?
    - A lui. Faptul că-i un bandit fioros nu exclude prostul-gust. De fapt, din tot ceea ce face, străbate aplecarea lui spre circ, spre strident, spre efecte de bâlci. Îi place vopseaua.
    Se ridică, dându-i de înţeles că se poate considera concediat:
    - Ai să mă ierţi, tinere, dar a venit ora medicamentelor. Altă dată, la ceasul ăsta, aşteptam coafeza şi începeam să mă gândesc la toaleta pe care urma s-o îmbrac. Acum, la ceaiul hepatic, pumnul de pastile şi...
    - Şi? întrebă instinctiv Gogu.
    - Trece cu vederea dacă sunt patetică! La răzbunarea Alinei.

                        Tătarul îl conduse până la uşă. Gogu îi întinse mâna:
    - Mulţumesc pentru scară, Iusuf.
    Buzele de pe chipul oriental, lipsit de orice expresie, abia se mişcară:
    - Mulţumiţi-o pe doamna. Aşa cum v-a rugat ea.

                                                      43.

                        Liana era o persoană modestă şi adaptabilă. Că se obişnuise cu "viaţa luxoasă", fireşte, dar care-i ăla de nu se deprinde cu traiul bun! Nu-i vorbă, cheltuia mult şi de dragul lui Sică. Îi plăcea merindea din belşug şi scumpă, îi plăcea s-o vadă pe nevastă-sa îmbrăcată ca o regină, prinţesa lui merita tot ce-i mai de soi pe lumea asta. În străfundurile ei însă, rămăsese "muta" din sat, batjocorită de când se ştia de tot ce suflă şi respiră pe două picioare, până la a-l afla pe Sică.
    Adevărat că mai existase şi doctorul comunei, primul ei binefăcător, care insistase pe lângă animalele alea de-i fuseseră părinţi s-o trimită la şcoală. Şi pentru că era femeie care nu uită binele, după ce se pricopsise, îi dăduse un purcoi de bani să-şi deschidă cabinet particular la Piteşti.
    Ce dobândise "muta" de-a lungul anilor era dragostea, descoperirea de importanţă vitală că poate fi iubită, iar de aici - siguranţa, încrederea în ea însăşi, cel mai preţios dar pe care i-l făcuse viaţa. Adică, Sică.
    Aşa că la Rădeşti - escală în drumul spre Constanţa, unde pentru motive de siguranţă trebuia să ajungă abia a doua zi dimineaţa - lipsa de confort îl deranjă mai mult pe pitic care, oricum ai fi privit lucrurile, beneficiase toată viaţa de canalizare, chiar şi la puşcărie. Prozelitul la care trăseseră era de încredere absolută, devotat până la sacrificiu, dar asta, din păcate, nu-l făcea mai bogat. Două odăi, o palmă de ogradă, un cocoş văduv, un godăcel orfan, un ied bastard. Piticul poftind la o omletă, gospodina trebuise să plece cu colindul prin sat, ca să-şi umple şorţul.
    Toate acestea n-aveau nicio semnificaţie pentru Liana, erau chiar belşug faţă de ceea ce trăise la ea acasă, unde mămăliga, câţiva pumni de mălai, se împărţea cu aţa să ajungă la doişpe inşi, iar brânză primea fiecare cât o monedă de 25 de bani. Ei îi era greu acum, pentru că lui Sică îi era greu... I se alătură pe cerdac, încercuindu-l cu tandreţe. Bărbatul fuma, scotocind îngândurat noaptea. Se aflau în capul satului care curgea spre vale, şiroi de luminiţe şi, nu puţine, petele de levănţică ale televizoarelor.
     Sărută mâinile Lianei, răsucind-o cu faţa spre el:
    - Nu trebuie să-ţi pară rău după nimic din ce a rămas în urma noastră.
    Femeia surâse cu ochi umezi, dar luminoşi. Praful se alesese de ferma de la Mogoşoaia, o simţea, o ştia. "O mică explozie în pivniţă!" Nu că Sică ar fi crezut-o proastă, dar încercase din răsputeri s-o menajeze.
    - Nu-mi pare rău după nimic, stăpâne. Totul este făcut de tine, totul îţi aparţine, nu-mi pasă de nimeni - şi ridică mâinile spre cer - câtă vreme sunt cu tine!
    - Vom fi totdeauna împreună, nimic nu ne poate despărţi. Îţi jur!
    Liana căzu în genunchi. Îi îmbrăţişă picioarele, hohotind:
    - Atâta mă rog, Doamne! Dac-o fi şi o fi, când o fi, ia-ne împreună! Destul m-ai năpăstuit, Doamne, măcar atâta cruţare merit, să nu-mi jelesc omul! Să nu plâng la groapa lui!
    O şfichiuitură de bici, un susur de şarpe, un foşnet de mătase sfâşiată, un ecou, un suspin vătuit... Paşi precipitaţi. Piticul se prăvăli, trăgând-o pe Liana după el.
    La mai puţin de douăzeci de metri, de lângă ulucile date cu var, o maşină se topi în noapte.

                                                     44.

                       Înainte de a deschide ușa apartamentului, auzi trilul telefonului. Cum se întâmplă de obicei, era cu braţele pline de cumpărături, nu nimeri cheia, izbuti greu s-o introducă în broască. Asudat de emoţie, Pavelescu izbuti totuşi să ridice receptorul, înainte ca celălalt să renunţe. Un glas "travestit" se interesă:
    - Domnul Pavelescu?
    - Nu... ba da, da, eu sunt, se fâstâci bossul.
    - Fii atent! Avertizează-ţi asistentul că i se pune la cale o înscenare. Sică lordache a fost asasinat aseară la Rădeşti, în afara Bucureştiului, în jur de ora zece. Lucrurile sunt în aşa fel aranjate încât Tăutu să pară a fi autorul crimei.
    - Alo, n-am înţeles prea bine... Cu cine am discutat?
    Îi răspunse tonul.

                        Mai mult din deprinderea căpătată în ultimele zile, Gogu schimbă trei taxiuri înainte de a suna la uşa patronului. Piticul n-avea să-l asasineze la lumina zilei, pe o stradă mişunând de pietoni, iar în ce priveşte filajul Poliţiei, ei bine, chestiunea nu mai conta, oricum lucrurile aveau să fie clarificate azi.
    Găsi un Pavelescu panicat, zbârnâind prin cameră ca un ţânţar gras şi bâlbâit din pricina tulburării. Gogu începu să râdă - spectacolul era cu adevărat comic - dar după primele cuvinte, îi pieri veselia.
    - Cine crezi că a telefonat?
    Omuleţul agită braţele prin aer:
    - Habar n-am, nici dacă era bărbat sau femeie, oricum chestiunea nu mai contează, cineva de bine... Avem alte priorităţi, suntem victimele Mafiei, încercuiţi din toate părţile, fără scăpare... Am spus de la început că afacerea-i tenebroasă, combinaţiile se ţes peste capetele noastre, la nivel înalt! Rechini de calibru... bandiţi mari... noi le-am încurcat jocurile...
    Gogu îi blocă braţele şi-l sili să rămână locului:
    - În felul ăsta, n-ajungem nicăieri. Hai să ne lămurim. Eu de aici mă duc la Poliţie...
    - Te crezi şmecher? întrebă Pavelescu. O iei cu furca pe dinainte?
    Tremura ca bolnav de friguri, pielea gâtului părea piftie.
    - Doar pregătit să le ţin piept. Voi relata absolut totul, începând cu Yvona care a dat cep afacerii şi restul filmului, până la zi. Cu probele respective, bineînţeles.
    - Care probe? rânji patronul.
    - Nu crezi că-i suficient să facă o descindere la ranchul din Mogoşoaia?
    - Care ranch?! exclamă piţigăiat bossul şi începu să râdă isteric. Ce ranch, de unde ranch, care ranch, ce tot baţi câmpii cu ranchul?!
    Gogu simţi că începe să se enerveze:
    - Ce-ai, nene, te-ai sonat între urechi? Cum care ranch? La căcatul ăla de fermă a lui Sică, unde am fost amândoi sechestraţi, cum îi zice?
    Pavelescu se crăcănă în mijlocul încăperii şi ţipă ca un dement:
    - A fost, s-a dus, a murit! Praful şi pulberea s-a ales, oale şi ulcele, totu-i scrum! Scrum şi amintire!
    - Ce naiba bojbăi acolo?
    - He, he, he! Îl credeai prost pe pitic? Să-şi lase acolo dovada fărădelegilor şi semnătura?! Înainte de a se cărăbăni, a aruncat totul în aer.
    Gogu simţi că îngheaţă:
    - De unde ştii?
    - Am luat ieri un taxi şi m-am dus până la fermă.
    - Spuneai că nu mai vrei să auzi de afacerea asta.
    - Chiar aşa e, dar am simţit nevoia să mai văd o dată locurile aşa, ca simplu turist. Mă gândeam că nu risc nimic, aruncam doar o privire din mers. Mersul maşinii. Aşa am şi procedat şi ce-am văzut, n-o să uit în veci!
    - E nebun! suflă Gogu.
    - Hm, ţi-a trebuit ceva timp până să ajungi la descoperirea asta!
    Gogu se rezemă de perete, uitându-se lung la patron, ca prin sticlă:
    - Chestia s-a împuţit, jupâne. Ferma era marele nostru atu!
    - Mie-mi spui? Mai bine te-ai gândi la un alibi pentru aseară. Cine l-a lichidat pe pitic a făcut o faptă bună, dar de ce să ţi-o pună ţie în spinare? Îţi spun, Gogule, aici se confruntă interese mari de tot, oculte, nici măcar nu bănuim noi care ar putea fi miza.
    - Lasă-mă naibii, că mă zăpăceşti de tot!
    - Ce-ai făcut aseară! Unde ai fost?
    - La hotel. Am urmărit un meci şi am adormit la televizor.
    - Hm, din ce în ce mai bine. Măcar de-ai fi fost cu vreo fufă!
    - Asta-i situaţia. La nouă eram deja la hotel. Recepţionerul mi-a dat cheia, dar aş paria că nu m-a reţinut. Venise un grup din provincie şi era brambureală... Să pretind că am înnoptat la dumneata?
    - N-am nimic împotrivă, dar dacă am lampă de veghe?
    - Corect. Ăla m-a văzut când am venit azi-dimineaţă... Ce-i de făcut?
    Soneria de la intrare răsună lung. Cineva stătea cu degetul pe buton şi se părea că n-are de gând să-l ridice curând. Pavelescu se uită prin vizor, interesându-se inutil:
    - Cine e?
    - Poliţia. Deschideţi.
    Maiorul Mihăescu, însoţit de un ofiţer mai tânăr, îmbrăţişă încăperea într-o singură privire. Un zâmbet festiv, lăbărţat, părea să-i înjumătăţească faţa. Scoase din buzunar două perechi de cătuşe şi le ridică în aer, făcându-le să zăngăne:
    - Domnilor detectivi...
    Pavelescu respiră adânc, citând de astă dată un alt împărat celebru:
    - Alea jacta est. Şi barem de le-aş fi aruncat eu...

                                                        45.

                              Scumpă Lucreția,
    Te va surprinde felul afectuos în care mă adresez ţie, dar te asigur că o fac cu toată sinceritatea. Te- am îndrăgit din secunda când te- am cunoscut, presimţind în tine o aliată; vedeai în mine viitoarea soţie a lui Adrian, iar perspectiva îţi surâdea.
    Din păcate, cărţile s-au tăiat altfel decât ne-o doream noi. Ar mai trebui să adaug, întru justificarea acestui atât de intim "scumpă", că nu am pe nimeni care să-mi fie mai apropiat, căruia să-i pese câtuşi de puţin de mine. Legătura cu fratele meu ţine strict de acte, înmormântări şi eventual testament. Nu-l acuz, n-am fost mai bună ca el, ne-am văzut amândoi de vieţile noastre, ignorându-ne cu un natural care nu mai lăsa loc altui sentiment.
    Sunt singură ca un om catapultat pe Lună. Aşa m-am simţit de când mă ştiu, aşa m-a găsit Adrian când a intrat în viaţa mea. Făcând un bilanţ de existenţă, anul petrecut împreună a fost cel mai fericit din câţi mi-a fost dat să trăiesc.
    Primul şi singurul an când n-am mâncat singură sarmale de Crăciun (prozaic, poate, dar atât de semnificativ pentru mine!), când am avut cu cine ciocni un ou roşu de Paşte, când mi s-a întâmplat să mă trezesc noaptea şi să simt braţele unui bărbat încolăcite în jurul meu. Amănunte care într- o căsnicie consumată plictisesc, obosesc chiar sau trec neobservate. Pentru mine, momente de extatică fericire!
    Adrian nu m-a iubit, dar se simţea bine cu mine. Învăţasem cum să fac, ce să fac ca să se simtă bine, eventual să-i lipsesc. Aveam în plus sprijinul tău şi, îmi închipuiam, situaţia sub control. Totul era să nu forţez nota, să evit orice impresie de constrângere.
    În momentul acela MÂNA, mâna care plimbă piesele pe eşichierul vieţii, face o mişcare neaşteptată şi-mi ia Regina, punând- o în loc pe Alina.
    Că am detestat-o de la bun început, nu-i de mirare; am realizat imediat faptul că, prin comparaţie cu ea, eu nu exist, nu pot constitui o rivală, nici adversară, nimic. Se născuse cu toate atuurile în mână, fără să mişte un singur deget. De partea mea nu se afla decât speranţa în bunul- simţ al lui Adrian, care nu- şi va pierde minţile după o fetiţă. Şi încă ceva, intuit şi apoi confirmat. Că Alina ascunde ceva. Ceva grav, important. Un ceva care, o dată descoperit, îl va ajuta pe Adrian să se dezmeticească.
    (Eram naivă. Indiferent ce ar fi aflat despre Alina, mi- am dat seama ulterior, nu l- ar fi împiedicat s- o iubească pe mai departe. Era un condamnat fără speranţe din clipa când a văzut-o.)
    Ca să descopăr acel ceva misterios, inavuabil, din trecutul Alinei, m-am adresat unei agenţii de detectivi particulari. Din păcate, n-am nimerit unde trebuia. S-au străduit să mă servească, dar în cazul propus de mine era nevoie de ceva mai mult decât bunăvoinţă.
    Concret, situaţia i-a depăşit şi după o lună de investigaţii, nu aflasem despre Alina nimic în plus faţă de ceea ce ştiam în prima zi.
    A urmat o ultimă întâlnire cu Adrian, întâlnirea de rămas-bun, în care m-a anunţat că urmează să se căsătorească peste puţine zile. Din nebună, am devenit fiară. Mă simţeam sfâşiată de gelozie, iar suferinţa era de neîndurat. În clipele acelea, conştientizam acut că voi rămâne singură pentru totdeauna şi supradimensionam drama acestui statut. Dar mai ales mă scotea din minţi faptul că avusesem o şansă, unica în patruzeci şi cinci de ani, şi o ratasem din pricina intervenţiei blonde şi diafane a Alinei.
    Ar fi putut pune gheara pe oricine, de ce trebuia să se oprească tocmai la omul meu? Ceea ce pentru ea reprezenta un capriciu, pentru mine era vital. Am decis că Alina trebuie să moară înainte de a- şi pune verigheta pe deget. Repede, foarte repede.
    Sunt o ticăloasă? Puţin îmi pasă! Paginile acestea nu constituie o scuză, ci relatarea exactă a tragediei pe care am trăit-o. Am suferit, sufăr cum puţinor femei pe lumea asta le- a fost dat. De ce? Face parte din misterele Domnului.
    De altfel, intuiţia nu m-a înşelat, Alina a fost o netrebnică primejdioasă, demnă de galeria bestiilor, cu loc fruntaş alături de o Lucreţia Borgia sau Marchiza de Brinvillers. Numai că ea folosea o otravă mult mai subtilă. A ucis, şi nu o dată, doar prin simplă existenţă şi prezenţă. A meritat să moară...
    Pentru săvârşirea crimei, am solicitat ajutorul detectivilor despre care ţi-am pomenit. Pavelescu, patronul, m- a refuzat categoric. Cel mai tânăr, Tăutu, mi-a oferit o pistă. Şi aşa l-am cunoscut pe Sică Iordache, un pitic, monstru apocaliptic cum nu mai întâlneşti decât în producţiile de ficţiune. Nu mi-am închipuit niciodată că există astfel de odioase "accidente" ale naturii. A acceptat afacerea pe loc, contra unei sume colosale, plătibilă în două rate: o jumătate înainte de asasinarea Alinei, cealaltă, după. Am plecat să fac rost de bani...
    Trebuie să- ţi spun că întâlnirea cu piticul a constituit pentru mine un şoc. Am avut impresia că în mintea mea pe care o simţeam ca o entitate concretă ceţoasă, un bloc de întuneric, se deschide dintr-o dată un coridor de luciditate. Nu eram mai puţin înverşunată împotriva Alinei - ura mea e de nestins, chiar şi acum, dincolo de mormântul ei - dar începusem din nou să raţionez.
    Graba cu care Iordache acceptase comiterea unei crime, fără cercetări prealabile, punea pe gânduri. La fel, comportamentul imprudent. Îi ştiam numele, adresa, cu ce se ocupă.
    Nu aşa procedează un profesionist. O idee mi se înşurubase în minte şi nu-mi dădea pace. Aveam de- a face nu numai cu un ucigaş, ci şi cu un escroc. Va încasa prima rată - pe nimic - după care mă va lichida. Totul era destul de tulbure în mintea mea şi sub impresia a-cestor gânduri, întorcându-mă acasă, am lăsat un mesaj pe robot, "antedatându-l"; chipurile fusese înregistrat în drum spre "domnul S. ", şi nu după ce- l vizitasem. Sub aceeaşi impresie, ţi-am trimis biletul în care-ţi scriam că mă simt în pericol de moarte. Şi chiar aşa era.
    Ţin să subliniez că de fapt nu mi-era frică de moarte, cum nu-mi este nici acum. Mi-era doar teamă să nu mor înainte de a o pedepsi pe Alina. Dacă tot mi- era scris să mor, barem să fiu răzbunată şi cu mulţumirea de a fi înlăturat năpârca din viaţa lui Adrian. Năpârcă...
    Foloseam pentru prima dată termenul şi cuvântul în sine m-a străfulgerat. Nu mi se părea suficient s-o ştiu doar eu, trebuia să afle şi Adrian în ce soi de femeie îşi investise cele mai preţioase sentimente. În variantă ideală, s- o afle înainte de moartea ei. Înainte de a deveni martiră.
    Vedeam brusc lucrurile din altă perspectivă, trebuia să-mi reconsider planurile. După o noapte de zbucium, am ajuns la concluzia că-i imperios obligatoriu să detectez "misterul" Alinei. Să descopăr cu orice preţ ce se ascunde dincolo de poza de înger; cu propriile-mi puteri, fiindcă nu mai aveam încredere în nimeni. Şi ca să pot acţiona liber, trebuia să dispar din propriul meu peisaj. În zori, mi- am părăsit locuinţa cu câteva schimburi, periuţa de dinţi şi carnetul de economii. Acolo am părăsit- o pentru totdeauna pe Yvona Axente, cea pe care ai cunoscut-o tu.
    Acum câţiva ani, fratele meu, despre care ţi-am mai pomenit, intrând în posesia unei sume neaşteptate de bani, s- a gândit s- o investească, achiziţionând o garsonieră lângă Parcul de la Polivalentă. În perspectivă, va fi folosită de copiii lui, deocamdată elevi de liceu, când îşi vor face studiile la Bucureşti. Mi-a dat cheile în păstrare, rugându-mă să trec din când în când, să văd dacă lucrurile sunt în ordine.
    M-am instalat aici şi prima grijă a fost să-mi schimb complet înfăţişarea.
    Citim despre astfel de lucruri în romane, în genere nu de cea mai bună calitate, şi zâmbim ironic. Dinaintea unei priviri atente, nimeni nu poate trece drept altul.
    Travestiuri, machiaj, ochelari etc. nu înşeală decât en passant şi pentru puţin timp. Cu mine însă, lucrurile stau altfel. N-a trebuit să adaug, ci să scot. Am o figură lipsită de relief, fără trăsături caracterizate, pe care încă din adolescenţă am încercat s-o individualizez cu trucuri de machiaj şi competenţa coaforului. Am renunţat la fond de ten, dermatograf, ruj şi cu "faţa spălată" (mai ales fără sprâncene) am redevenit ceea ce fusesem dintotdeauna - o figură incoloră, banală, pe care nu reuşeşti niciodată s-o recompui din memorie, iar în fotografii pare scoasă dintr-o baie de leşie.
    O dată cu fardurile s-a dus şi părul blond, absolut incompatibil cu femeia neînsemnată, de condiţie modestă, drept care vroiam să trec. M-am făcut şatenă, acel odios şaten mijlociu adoptat cu convingere de toate femeile mijlocii, sărite din patruzeci de ani. Mi-am tăiat unghiile până în carne, m-am îmbrăcat ca o "disponibilizată" care cunoscuse şi zile mai bune şi m-am uitat în oglindă.
    Cu toată suferinţa mea, am avut o clipă de amuzament, parcă intrasem într-un joc, şi m-am simţit mulţumită. Eu însămi nu mă recunoşteam. Eram tot atât de departe de distinsa doamnă Yvona Axente, economist principal la o firmă prosperă, ca o pereche de opinci de condurii mărgelaţi ai Ducesei Alba.
    Chiar în aceeaşi zi, m- am pus pe treabă. Am închiriat o Dacie destul de uzată şi am început s-o urmăresc pe Alina. Nefiind profesionistă, am întâmpinat unele dificultăţi, mai ales că, am constatat- o repede, Alina mai avea două umbre. Una fixă - un vecin bătrân care nu- şi dezlipea ochii de ferestrele şi curtea ei - cealaltă, mobilă, Gogu Tăutu.
    În treacăt fie spus, prezenţa continuă a detectivului pe traseul Alinei m- a bucurat. Însemna că şi ei bănuiau ceva în plus peste ceea ce aflaseră. Eram pe drumul cel bun.
    Se apropia vertiginos data căsătoriei, nu mai aveam cum s-o împiedic, dar nu mai conta. Mă ambalasem, descoperirea secretului Alinei devenise un scop în sine şi aveam impresia că aceasta va rezolva totul, indiferent de trecerea cuplului pe la Primărie. Două elemente erau de reţinut: în preziua nunţii, Alina o vizitase pe Bianca Vizantis, o bătrână şi excentrică doamnă; pe aceeaşi doamnă, şi în acelaşi interval de timp, o vizitase şi Sică Iordache, însoţit de un soi de zeiţă enormă, despre care ulterior am aflat că era soţia lui surdomută... Începeam să întrevăd o combinaţie tenebroasă, înfricoşătoare.
    A urmat căsătoria civilă. Am asistat, strecurată într-un grup venit pentru alţi miri. Te-am văzut, Lucreţio, elegantă şi consternată, în deux-pieces-ul tău gris-perle, încercând să faci faţă decent unei ceremonii care ţi se părea o farsă.
    Adrian era atât de fericit, încât expresia devenise imbecilă. Semăna cu un ierbivor.
    L-am iubit şi mai tare. Alina, în rochiţa ei de castă principesă, era un vis. Am urât-o. Nu se putea mai aprig, mai pătimaş.
    După plecarea lor în voiaj de nuntă, am încercat să găsesc o cale pentru a mă apropia de Bianca Vizantis. La vremea aceea, nu ştiam nimic despre ea, doar atât că făcea parte din cercul atât de restrâns al Alinei. Mai exact, singura persoană, cu excepţia lui Adrian, cu care avea legături; faptul că în acelaşi perimetru se mai perindau şi soţii Iordache o făceau să devină acut interesantă.
    Două zile la rând i- am spionat locuinţa constatând că- i o casă închisă. La ferestre se zăreau figuri vesele, toate tinere, se auzea muzică, râsete fericite, dar vizitatorii erau puţini, oscilând spre inexistent. În acelaşi timp, am făcut investigaţii prin cartier, şi, ca totdeauna, cei mai utili informatori s- au dovedit a fi furnizorii.
    Relaţiile le ceream pe faţă, fără reticenţe, apelând la un pretext cât se poate de actual: sunt o văduvă sărmană, disponibilizată, încă n-am anii de pensie, caut de lucru; poate ştiu dumnealor o casă mai ortomană care are nevoie de femeie de serviciu... În unanimitate - de la vânzătorul de ziare şi brutar, până la patronul măcelăriei - m-au îndrumat spre doamna Vizantis, ca fiind cea mai pricopsită din zonă.
    Cu acest prilej, am aflat câte ceva despre bătrână. Ţinea un soi de pensiune pentru fetiţe şi domnişoare, o casă cu inşi mulţi, vezi bine, numai pâini se cumpărau opt-zece în fiece zi, cinci-şase kile de portocale, câte o pulpă întreagă de porc. Doamna Vizantis se bucura de o presă foarte bună în cartier, era binevoitoare şi "populară", fetele din îngrijirea ei, foarte bine crescute.
    Patroana gogoşeriei, cel puţin, era în extaz: "N-am mai pomenit copii atât de politicoşi şi cuminţi! O plăcere doar să te uiţi la fetiţele alea! Am o nepoţică, de la fiie-mea, mi-ar plăcea s-o dau la şcoala asta, dar aud că cere scump... Acum, vezi şi dumneata, încercarea moarte n-are. Dacă vrei, îi vorbesc eu despre dumneata, mă am bine cu doamna Bianca, de la mine cumpără gogoşi şi pizza. Te văd femeie amărâtă şi cumsecade, de ce să nu te ajut..."
    Într-adevăr, ea m-a recomandat şi aşa am ajuns în serviciul bătrânei care ducea lipsa unei femei bună la toate. După cum ştii, sunt o gospodină excelentă, gătesc gustos, calc admirabil, mă pricep puţin la cusut. (Idioata de mine îmi închipuiam cândva că fleacurile astea îl vor duce pe Adrian direct la Primărie şi mă omoram să-i ofer mostre cât mai convingătoare, în vreme ce Alina presupun că nu ştie să fiarbă un ou!) Bref, în câteva zile, doamna Vizantis se felicita, spunându-şi că nu putea face o alegere mai bună. M-a uns şefă peste bucătăreasă şi celelalte trei - să le zic cameriste, având a primi ordine doar de la căpetenia personalului, un tătar, Iusuf.
    Şi uite aşa, am intrat slugă la şcoala de curve a Biancăi Vizantis. Da, scumpa mea, ai citit bine, şcoală de târfe calificate. Aici şi- a făcut "studiile" miracolul vieţii lui Adrian, îngerul lui cast, inegalabila şi irepetabila noastră Alina...

                  Lucreția lăsă paginile să-i cadă în poale. Era o scrisoare cutremurătoare, iar ceea ce afla din fiecare rând depăşea cu mult pragul ei de înţelegere, ieşea din parametrii în care-şi închipuise viaţa, demola limitele rezistenţei ei, potenţialul de suportabil în faţa unor adevăruri crude şi odioase.
    Alina, adorata lui Adi, cocotă de înaltă clasă, stilată şi stilizată în parohia unei codoaşe bătrâne! Lecţii de pian, de dans şi de limbi străine, dar şi de anatomie sexuală, de strip- tease, exerciţii pe manechine nud de bărbaţi, ore de conversaţie erotică, de flirt aplicat la un gen sau altul de partener, hărţi sexy, ca de acupunctură, precizând zonele sensibile, casete porno; cum să dezbraci un mascul ca să-l scoţi din minţi încă înainte de a ajunge în pat, cum să gemi, ce osanele să-i aduci falusului şi cum să-l adori, apoi examenele care aveau loc pe viu cu hojmălăi depravaţi, mai pretenţioşi ca un paşă, care dădeau note în aplauzele asistenţei...
    Clişeele se amestecau în capul Lucreţiei. Era o pură de felul ei şi chiar dacă ar fi fost măritată cincizeci de ani şi nu doar trei, şi ar fi avut o duzină de copii, ar fi rămas la fel.
    Stricăciune calificată, depravare cu diplomă, uite aşa ceva nu i-ar fi trecut niciodată prin minte!
    În ciuda colebilului, senzaţia de vomă persista şi îşi făcu un ceai în care stoarse două lămâi. Era furioasă pe Yvona. De ce naiba n-o lăsase pe Alina să-şi ducă secretul în mormânt? Cui serveau aceste relevări? În ce fel schimbau ele situaţia? Cine o regreta pe Alina şi trebuia adus la realitate, deschizându-i-se ochii? Ei, Lucreţiei, toate murdăriile astea îi făceau rău, îl compătimea pe frate-său şi mai mult, îl plângea şi mai sfâşietor descoperind la ce icoană întinată, la ce altar ticălos îşi închinase întreaga lui fiinţă.
    Bine că se prăpădise înainte de a o fi aflat, că pleca cu Alina lui în inimă, aşa cum o ştia şi o iubea el...

              Cine spune că servitorii sunt dușmani plătiţi, nu se înşeală. Sau dacă nu sunt acum, imediat, pot deveni oricând. E la latitudinea lor. Cât de închis ar fi stăpânul, cât de discret şi precaut, pentru slugi nu există secrete. Ştiu tot, de la câte perechi de izmene schimbă pe săptămână, până la sertarul unde sunt încuiate comorile casei, sau de câte ori pe săptămână face dragoste...
    Bianca Vizantis nu-i o neroadă, iar viata furtunoasă pe care a dus-o a făcut o prudentă, vicleană, abilă. În ce mă priveşte, nu-s o mare isteaţă, şmecheră nici atâta. Şi totuşi, fiind doar atentă la ce se petrece în jurul meu, în mai puţin de două săptămâni ştiam mai totul din ceea ce Bianca n- ar fi vrut să ştiu.
    Am înţeles, de pildă, că şi Liana, soţia piticului, absolvise şcoala de animatoare a bătrânei unde, în treacăt fie spus, poţi întâlni şi fete cu diverse handicapuri fizice (există şi o micuţă cocoşată) pregătite pentru gusturile perverse, ale celor dintre cei mai perverşi viitori clienţi. Au rămas prietene şi colaboratoare; elevele Biancăi, să zic mai... mijlociu dotate, ajung în bordelul Lianei Iordache, unde Alina, rezervată marilor lovituri, n- a păşit niciodată.
    Pe de altă parte, piticul, sponsorizând gras "pensionul", e socotit marele patron, cu drept de veto. El a condamnat-o fără drept de apel pe Alina, înainte ca eu să fi nimerit în această hazna de ticăloşii.
    Asta nu mă scuză cu nimic, declar încă o dată, răspicat, că i- am dorit din tot sufletul moartea şi mă bucur în aceeaşi măsură că a ajuns în pământ, împlinindu- se un act de justiţie.
    De altfel, existam şi eu pe lista lui Iordache, doar că avusesem inspiraţia să dispar la timp. Ştiu că a fost tot timpul îngrijorat din cauza mea, m-a căutat sistematic la serviciu, multă vreme mi-a ţinut apartamentul sub observaţie. Amănuntele le-am aflat prinzând frânturi de discuţii între Bianca şi o oarecare Viky, altă poamă din pepiniera de cocote...
    Ţinând seama de evenimentele prin care am trecut în vremea din urmă, am ajuns la descoperirea unui adevăr vechi de când lumea - dar propria experienţă rămâne revelaţie - că, în fond, nu ajungem să ne cunoaştem niciodată. Nu m- aş fi închipuit niciodată subiect de coşmar, coşmar trăit nu visat, nu mă imaginam comiţând fapte abominabile. Am fost o femeie cu adevărat cumsecade şi pot susţine, chiar în faţa lui Dumnezeu, că în patruzeci şi cinci de ani n- am spus nici măcar o minciună "rea", care să afecteze sau să dăuneze cuiva. Singura mea crimă este că am iubit cu disperare, pierzându-mi raţiunea, iar azi, din lanţul de ticăloşii acumulate îmi pot face salbă. Nu sunt mândră, dar nicinu regret. Nimic...
    A, o singură faptă creştinească! Bianca Vizantis nu-i poate ierta piticului moartea Alinei, ucenica ei cea mai iubită. În clipa de faţă, Iordache e mort. A fost împuşcat alaltăieri noapte, undeva pe lângă Bucureşti. Bătrâna Vizantis a manipulat lucrurile în asemenea fel încât Gogu Tăutu să pară autorul crimei. Nota bene, detectivul era trecut şi el pe lista neagră a lui Iordache. Un suspect "convingător" care i-a luat-o înainte piticului, apăsând primul pe trăgaci.
    Aşa cum se reglează conturile între bandiţi. Sunt însă aspecte care pe tine te interesează mai puţin.
    Detaliile le-am trecut în scrisoarea adresată Poliţiei. Nu sunt cu nimic obligată agenţiei de detectivi care în fond m-a dat pe mâna lui Iordache, dar rămăşiţa mea de omenie mă împiedică să las un nevinovat să putrezească în puşcărie.
    Cel care l-a împuşcat pe Sică Iordache este Iusuf, omul de încredere al bătrânei Vizantis.
    Am simţit nevoia să mă descătuşez, să mă eliberez. Eşti unica persoană din lume pe care ar interesa-o eventual ceea ce am de spus. Şi tot n-am să înţeleg cum poate fi cineva absolut singur pe o hartă, pe o planetă cu miliarde de oameni!
    Repet, nu mă mândresc cu cele săvârşite, dar nici nu mă căiesc. Un singur regret!
    Vag ca o umbră, ca impresia unei urme lăsate pe cer de o pasăre în zbor. Că lucrurile s-ar fi putut întâmpla altfel. Norocul nu-i câine-n lanţ să-l tragi după tine.
    O ştim şi totuşi toată viaţa ne-o petrecem căutând lanţuri de nădejde. Eu am ostenit. Să caut, să simt, să mă doară. Nu-mi rămâne decât să dispar.
    Ţie, rămas-bun.
             Yvona.

                                                         46.

                               Încuie ușa agenției cu un sentiment de uşurare, conştient că o face pentru ultima oară.
    Ajunşi în stradă, privi în jur şi, chicotind poznaş, azvârli cheile peste umăr.
    Gogu îl urmărea amuzat:
    - Asta ce-ar vrea să însemne?
    - Basta şi end! exclamă Pavelescu. Ajunge şi gata! Am isprăvit Holmesiada. Dacă vrei şi ai combustie, poţi lua în fiecare zi viaţa de la capăt.
    - Corsicanul?
    Pavelescu se împunse cu degetul în piept:
    - Ialomiţeanul.
    - Şi cum ai de gând să faci chestia asta?
    - Întâi, îmi iau o vacanţă, simt nevoia să mă odihnesc. Pe urmă, mă gândesc la o afacere cu jocuri mecanice. Nema riscuri, tot confortul. Fleţii bagă fisa în aparat şi eu adun banii.
    - Cred, râse Gogu, că ai o imagine cam luminoasă despre businessul cu pricina.
    - Tu ce ai de gând?
    Gogu ridică din umeri:
    - Habar n-am.
    Sincer, nu ştia şi nici nu-i păsa.
    Se despărţiră cu relativă emoţie în capul bulevardului, făcându-şi promisiuni ca doi oameni care s-au cunoscut într-un concediu, promisiuni care de regulă, uitate la primul colţ de stradă, nu se onorează niciodată. O luară în direcţii diferite, doi pietoni anonimi, cu itinerarii anonime, dizolvându-se în anonimatul străzii.

                                                47.

                     Ieşind din biserică, Lucreţia se opri la "standul cu morţi", cum îi auzise pe milogi vorbind între ei. Aprinse o lumânare pentru Adrian, a doua pentru Alina. Şovăi scurt, apoi aprinse încă una. A treia.
    Un câine de pripas îi adulmecă poalele paltonului, încurcându-i-se printre picioare.
    Lucreţia scotoci în geantă şi îi azvârli un biscuit:
    - Să fie şi de sufletul piticului.

                                                         SFÂRŞIT