2-9
- Adevărat?
Am zâmbit și am dat din cap, fără să-mi fie rușine că o mințisem. Pe de o parte, ar fi putut fi adevărat. Nu vedeam nimic rău în a oferi oamenilor speranță. Pe de altă parte, nu aveam chef să fiu oracolul ei.
Viola plecă, întorcându-se la clienții care plăteau, având o dispoziție mai bună decât la sosire.
M-am întors la cheeseburgerul meu și i-am spus lui Terri:
- 23 octombrie 1958.
- Elvis era în armată, spuse ea, ezitând doar cât să mestece o înghițitură din sendvișul ei cu brânză la grătar. Era în Germania.
- Ăsta nu-i un răspuns foarte exact.
- În seara zilei de 23 s-a dus la Frankfurt ca să asiste la un concert al lui Bill Haley.
- Cred că ai inventat chestia asta acum.
- Știi că nu fac așa ceva, zise ea, iar murătura trosni cu zgomot când Terri mușcă din ea. În culise s-a întâlnit cu Haley și cu o vedetă suedeză de rock`n roll, numită Little Gerhard.
- Little Gerhard? Nu poate fi adevărat!
- Presupun că s-a inspirat din Little Richard. Nu știu cu certitudine. Nu l-am auzit niciodată pe Little Gerhard cântând. Viola va fi împușcată în cap?
- Nu știu.
Carnea din cheeseburger, suculentă și prăjită exact cât trebuie, fusese completată cu cantitatea perfectă de sare. Poke era un rival pe măsura mea.
- După cum ai spus și tu, visele sunt doar vise.
- Are destule necazuri. Nu are nevoie și de așa ceva.
- Să fie împușcată în cap? Cine are nevoie de așa ceva?
- O să ai grijă de ea? mă întrebă Terri.
- Cum?
- Întinde-ți antenele paranormale. Poate poți să oprești chestia asta înainte să se întâmple.
- Nu am antene paranormale.
- Atunci întreabă-l pe unul dintre prietenii tăi morți. Uneori aceștia știu lucruri care urmează să se întâmple, nu-i așa?
- În general, nu-s prietenii mei. Doar cunoștințe în trecere pe aici. Oricum, mă ajută doar atunci când vor ei.
- Dacă aș fi moartă, eu te-aș ajuta, mă asigură Terri.
- Ești o scumpă. Mai că-mi vine să doresc să fii moartă, am spus eu, punând jos cheeseburberul și lingându-mi degetele. Dacă va începe cineva din Pico Mundo să împuște oameni, atunci acela va fi Omul-Ciupercă.
- Cine e ăsta?
- A stat la tejghea cu ceva timp în urmă. A comandat cât pentru trei persoane. A mâncat ca un porc lacom.
- Ăsta-i genul de clienți care-mi plac. Nu l-am văzut.
- Erai în bucătărie. E palid, moale, tot numai rotunjimi, de parcă ar crește în celula lui Hannibal Lecter.
- Emitea vibrații rele?
- Când a plecat, Omul-Ciupercă avea un anturaj de bodachi.
Terri înțepeni și se uită cu prudență în restaurant.
- Mai e vreunul aici?
- Nu. Pentru moment, cel mai rău individ de pe-aici este Bob Sfincter.
Numele adevărat al zgârcitului respectiv era Spinker, dar merita numele secret pe care i-l dădusem. Indiferent de totalul notei de plată, lăsa întotdeauna bacșiș doar un sfert de dolar.
Bob Sfincter se lăuda că-i de două ori și jumătate mai generos decât John D. Rockefeller, miliardarul petrolist. Conform legendei, Rockefeller lăsa de obicei ca bacșiș zece cenți, chiar și în cel mai elegant restaurant din Manhattan.
- Poate că Omul-Ciupercă era doar în trecere prin orașul nostru și a luat-o pe autostradă de îndată ce și-a lins farfuriile.
- Am o presimțire că e încă prin preajmă.
- Poți să-l faci să plece?
- Dacă o să-l găsesc.
- Vrei să-ți împrumut mașina?
- Pentru vreo două ore.
Vin și plec de la slujbă pe jos. Pentru drumuri mai lungi am o bicicletă. În cazuri speciale, folosesc mașina lui Stormy sau a lui Terri.
Terri îmi împinse cheile mașinii pe masă.
- Mulțumesc, i-am spus eu.
- Numai să nu duci cu ea morți. Bine?
- Morții n-au nevoie să fie duși cu mașina. Ei pot să apară când și unde vor. Merg prin aer. Zboară.
- Vreau să-mi spui dacă vreun mort a stat în mașina mea. O să-mi petrec o zi întreagă frecând tapițeria. Chesta asta mă întoarce pe dos.
- Și dacă va fi Elvis?
- Asta-i altceva, zise ea și-și termină murătura cu mărar. Cum era Rozalia în dimineața asta? întrebă ea, referindu-se la Rozalia Sanchez, proprietăreasa mea.
- Vizibilă.
- Foarte bine.
ȘAPTE
Mallul Green Moon se află pe Green Moon Road, între vechiul Pico Mundă și cartiere moderne din vest.
Într-un colț al parcării întinse, departe de magazin, se află Tire World.
Clădirea cu un singur nivel susține un turn încoronat de un glob gigantic. Acest model al Pământului, care se rotește leneș, pare să reprezinte o lume a păcii și a inocenței, care a fost pierdută atunci când șarpele a intrat în Eden.
Planeta aceea are un inel, la fel ca Saturn, dar nu din cristale de gheață, ci din cauciuc. Globul este înconjurat de o anvelopă care, simultan, se rotește și oscilează.
Cinc hale de deservire asigură faptul că mușterii nu vor aștepta mult timp ca să li se schimbe anvelopele. Tehnicienii poartă uniforme care foșnesc. Sunt politicoși. Zâmbesc cu ușurință. Par fericiți.
În după-amiaza acelei zile de marți m-am plimbat pe acolo vreo 10, 15 minute, fără să deranjez pe nimeni. Câțiva angajați m-au salutat, dar niciunul dintre ei n-a încercat să-mi vândă ceva.
Vizitez magazinul din când în când, iar ei știu că-s interesat de viața în lumea anvelopelor.
Proprietarul magazinului este domnul Joseph Mangione. E tatăl lui Anthony Mangione, care mi-a fost prieten în liceu.
Anthony studiază la UCLA. Speră să aibă o carieră strălucită în medicină.
Domnul Mangione e mândru că băiatul său va fi doctor, dar în același timp dezamăgit de faptul că Anthony nu a manifestat interes pentru afacerea familiei. S-ar bucura să mă aibă pe statul de plată și m-ar trata ca pe un fiu.
În marțea aceea nu aveam chef să renunț la spatula mea de la Pico Mundo Grille, deși gătitul de minuturi poate fi stresant când mesele sunt pline, comenzile se îngrămădesc, iar capul îți vâjâie din cauza jargonului din restaurant.
În zilele în care mă întâlnesc și cu un număr neobișnuit de morți, pe lângă aglomerația din timpul micului dejun și a prânzului, mă doare stomacul și știu că risc nu numai arsuri, dar și un atac timpuriu de reflux gastrointestinal.
În asemenea momente, viața din lumea anvelopelor pare un refugiu aproape la fel de liniștit ca o mănăstire.
Dar până și colțul de paradis cu miros de cauciuc al domnului Mangione este bântuit. O fantomă încăpățânată locuia în showroom.
Tom Jedd, un pietrar local apreciat, murise cu opt luni în urmă. Mașina sa alunecase de pe Panorama Road, după miezul nopții, rupsese balustrada putrezită și se scufundase în lacul Malo Suerte.
Trei pescari se aflaseră într-o barcă, la 60 de metri de mal, atunci când Tom se dusese să înoate cu Cruiserul său. Chemaseră poliția printr-un telefon celular, dar serviciul de urgență sosise prea târziu ca să-l salveze.
Brațul stâng al lui Tom fusese retezat în timpul accidentului. Medicul legist al comitatului declarase că nu era lămurit dacă Tom sângerase până când murise sau se înecase mai întainte.
De atunci, sărmanul om se învârtea prin Tire World. Nu știu de ce. Accidentul său nu fusese provocat de o anvelopă defectă.
Băuse la o cârciumă numită Country Cousin. Le autopsie se constatase o alcoolemie de 1,18 - mult peste limita legată. Fie pierduse controlul autovehicului din cauză că fusese beat, fie adormise la volan.
De fiecare dată când vizitam showroomul plimbându-mă printre intervale și gândindu-mă să-mi schimb cariera, Tom își dădea seama că-l văd și mă saluta cu o privire sau dând din cap. Odată mi-a făcut cu ochiul, conspirativ.
Dar nu făcuse nicio încercare să-mi transmită ce urmărea sau care erau nevoile sale. Era o fantomă reticentă.
Uneori îmi doresc ca mai multe dintre fantome să fie ca el.
Uneori e uscat, alteori e ud, de parcă abia ar fi ieșit din lacul Malo Suerte. De obicei are amândouă brațele, însă uneori îi lipsește brațul stâng.
Poți să deduci multe despre starea psihică a unui mort după felul în care se manifestă.
Când e uscat, Tom Jedd pare resemnat cu soarta sa, ba chiar împăcat cu ea. Când e ud, pare furios, îndurerat sau posomorât.
De data asta era uscat. Avea părul pieptănat. Părea relaxat.
Avea ambele brațe, dar cel stâng nu era prins de umăr. Își ducea brațul stâng în mâna dreaptă, cu nonșalanță, de parcă ar fi fost o crosă de golf, și-l strângea la piept.
Comportarea sa grotească nu avea nimic de-a face cu sângele. Din fericire, nu-l văzusem niciodată sângerând, poate pentru că sângele îl dezgusta sau pentru că refuza să accepte faptul că sângerase până când murise.
De două ori își folosise brațul retezat ca scărpinătoare pentru spate, știind că mă uitam la el. Se frecase între omoplați cu degetele țepene ale membrului desprins de trup.
De obicei, fantomele sunt serioase și au o comportare solemnă. Aparțin Lumii Celeilalte, dar au rămas aici din cine știe ce motiv și sunt nerăbdătoare să se mute dincolo.
Din când în când întâlnesc câte un spirit cu simțul umorului intact. Ca să mă amuze, Tom a încercat să se scobească în nas cu arătătorul brațului retezat.
Prefer fantomele triste. Un mort care merge și încearcă să râdă are ceva care mă înfioară, poate pentru că sugerează că simțim și după moarte nevoia să fim plăcuți celorlalți, dar și faptul că avem trista calitate de a ne umili singuri.
Dacă Tom Jedd ar fi fost într-o dispoziție mai puțin veselă, aș fi zăbovit ceva mai mult la Tire World. Spectacolul dat de el m-a tulburat, ca și zâmbetul său de-o clipă.
În timp ce mă îndreptam către Mustangul lui Terri, Tom rămase în vitrina showroomului, agitându-și ca un clovn plin de vigoare brațul retezat, în semn de rămas-bun.
Am mers cu mașina prin pogoanele arse de soare ale parcării și am găsit loc pentru Mustang în apropiere de intrarea principală în mall, unde niște muncitori atârnau un panou publicitar care anunța o perioadă de mari reduceri care va dura de miercuri până duminică.
În interiorul acelei Mecca a vânzării cu amănuntul, majoritatea prăvăliilor nu păreau prea aglomerate, dar în gelateria Burke&Bailey era înghesuială.
Stormy lucrează la Burke&Bailey de când avea 16 ani. La 20 de ani e directorul magazinului. Plănuiește să aibă propriul magazin când va avea 24 de ani.
Dacă după liceu s-ar fi pregătit să devină cosmonaut, ar fi avut acum un stand cu limonadă pe Lună.
Ea susține că nu-i ambițioasă, dar că se plictisește iute și are nevoie de stimulare.
M-am dus la tejghea și am spus:
- Am nevoie de ceva fierbinte și dulce.
- Noi ne-am specializat în lucruri reci, zise Stormy. Du-te și așază-te pe coridor și fii cuminte! O să-și aduc ceva.
În ciuda aglometației, mai erau câteva mese goale. Dar Stormy preferă să nu stea la discuții în local. Câțiva dintre angajați sunt fascinați de ea, și nu vrea să le dea subiect de bârfă.
Eu înțeleg exact ce simt ceilalți pentru ea. Și pe mine mă fascinează.
Așa că am ieșit din Burke&Bailey, în aleea pentru public, și m-am așezat lângă pești.
Lângă Burke&Bailey este un lac tropical înconjurat de palimieri și ferigi luxoase. S-a depus mult efort ca să pară real. Strigăte slabe de păsări, înregistrate, răsună obsedant prin verdeață.
În bazin înoată pești koi în culori strălucitoare. Mulți sunt suficient de mari ca să ajungă pentru un mic dejun copios. Dacă e să dai crezare reclamei care se face mallului, unii dintre acești pești exotici valorează până la 4000 de dolari fiecare. Gustoși sau nu, nu-s la îndemâna bugetului oricui.
M-am așezat pe o bancă, stând cu spatele către peștii koi, neimpresionat de aripioarele lor sclipitoare și de solzii lor prețioși.
După 5 minute, Stormy ieși din Burke&Bailey cu două cornete de înghețată. Îmi făcea plăcere s-o privesc venind spre mine.
Uniforma ei este compusă din pantofi roz, șosete albe, o fustă de-un roz aprins, o bluză asortată, roz cu alb, și o bonetă roz. Cu pielea ei mediteraneeană, cu părul negru ca smoala și cu ochii negri, misterioși, arăta ca o spioană temperamentală deghizată în soră de caritate.
Ghicindu-mi gândurile, ca de obicei, zise, în timp ce se așeza pe bancă lângă mine:
- Când o să am propriul magazin, n-o să-mi oblig angajații să poarte uniforma asta prostească.
- Eu cred că arăți adorabil.
- Arăt ca o Gidget sălbatică.
Stormy îmi întinse unul din cornete. Un minut, două, am rămas tăcuți, bucurându-ne de înghețată și privind cumpărătorii care treceau pe lângă noi.
- Sub mirosul de hamburger și de bacon prăjit simt totuși aroma de șampon de piersici, zise ea.
- Sunt o încântare olfactivă.
- Poate că într-o zi, când o să am magazinul meu, o să putem lucra împreună și o să mirosim la fel.
- Afacerile cu înghețată nu mă atrag. Mie îmi place să prăjesc.
- Cred că e adevărat, zise ea.
- Ce?
- Extremele se atrag.
- E noua aromă care a sosit săptămâna asta?
- Mda.
- Bucățele de cireșe, ciocolată și nucă de cocos?
- Bucățele de nucă de cocos, cireșe și ciocolată, mă corectă ea. Trebuie să pui atributul potrivit după bucățele, atlfel ai îmbulinat-o.
- Nu-mi dăduseam seama că gramatica industriei de înghețată este atât de rigidă.
- Descrie lucrurile în felul tău și o să te pomeneștri într-o zi cu un client ticălos, care-ți mănâncă toată porția și apoi îți cere banii înapoi, pentru că n-a avut bucățele de nucă de cocos în ea. Și să nu-mi spui că-s adorabilă. Cățeii sunt adorabili.
- Când veneai spre mine, mi-am spus că pari o fată temperamentală.
- Cel mai înțelept lucru din partea ta ar fi să te ferești de adjective.
- Bună înghețata, am zis eu. E prima pe care o mănânci?
- Toată lumea o laudă. Dar n-am vrut să grăbesc lucrurile.
- O plăcere amânată.
- Da, asta face totul mai dulce.
- Dacă aștepți prea mult, ce a fost dulce și cremos se poate acri.
- Socrate, dă-te la o parte! La tribună urcă Odd Thomas!
Știu când gheața de sub picioarele mele începe să crape. Am schimbat subiectul.
- Faptul că stau cu spatele la peștii ăștia koi mă scoate din sărite.
- Crezi că pregătesc ceva?
- Sunt prea violenți pentru niște pești. N-am încredere în ei.
Stormy aruncă o privire peste umăr, către bazin, apoi își îndreptă din nou atenția către înghețată.
- Se regulează.
- De unde știi?
- Peștii știu doar să mănânce, să-și facă nevoile și să se reguleze.
- Asta da, viață!
- Își fac nevoile în aceeași apă în care mănâncă și mănâncă în apa plină de sămânță, în care s-au regulat. Peștii sunt dezgustători.
- Nu m-am gândit la asta până acum, i-am spus eu.
- Cum ai venit aici?
- Cu Mustangul lui Terri.
- Ți-era dor de mine?
- Ca întotdeauna. Dar am venit să caut pe cineva.
I-am povestit despre Omul-Ciupercă.
- Și instinctul m-a adus aici, am încheiat eu.
Când cineva nu-i acolo unde mă aștept să fie, nici acasă, nici la muncă, dau o raită în jur cu bicicleta mea sau cu o mașină împrumutată, mergând la întâmplare de pe o stradă pe alta. De obicei, drumul meu se încrucișează cu al persoanei pe care o caut în mai puțin de jumătate de oră.
Acesta este un talent pentru care n-am găsit un nume. Stormy îl numește „magnetism psihic”.
- Iată-l, am zis eu, referindu-mă la Omul-Ciupercă, pe care tocmai l-am zărit mergând cu pași mărunți pe coridor.
Stormy nu avu nevoie să i-l arăt pe individ. Acesta ieșea în evidență printre ceilalți cumpărători, ca o rață la o paradă a câinilor.
Deși aproape terminasem înghețata fără să mă ia cu frig, m-au trecut fiorii când l-am văzut pe omul acela ciudat. Mergea pe pavajul de travertin al coridorului, dar mie îmi clănțăneau dinții de parcă tocmai pășise pe mormântul meu.
OPT
Alb la față, umflat, cu privirea cenușie și încețoșată îndreptată către ferestrele magazinului, arătând aproape la fel de amuzat ca un bolnav de Alzheimer care tocmai a ieșit din spital și a pătruns într-o lume pe care n-o mai recunoștea, Omul-Ciupercă tot căra pungi încărcare în două prăvălii.
- Ce-i chestia aia galbenă de pe capul lui? întrebă Stormy.
- Păr.
- Cred că-i o yarmulke croșetată.
- Nu, e păr.
Omul-Ciupercă intră la Burke&Bailey.
- Bodachii sunt cu el? întrebă Stormy.
- Nu atât de mulți ca înainte. Numai trei.
- Și au intrat în magazinul meu împreună cu el?
- Da. Au intrat toți înăuntru.
- Asta-i rău pentru afaceri, zise ea, pe un ton care nu prevestea nimic bun.
- De ce? Niciunul dintre consumatori nu-i poate vedea.
- Cum ar putea să fie bune pentru afaceri niște spirite rele, șerpuitoare și alunecoase? mă contrazise ea. Stai aici!
Am rămas cu peștii koi și cu înghețata neterminată în mână. Îmi trecuse brusc pofta.
Puteam să-l văd prin fereastră pe Omul-Ciupercă, stând la tejghea. Studie meniul, apoi dădu comanda.
Stormy nu-l servi ea însăși, dar rămase în apropiere, în spatele tejghelei, sub un pretext oarecare.
Nu-mi plăcea faptul că era înăuntru cu individul acela. Simțeam că-i în pericol.
Deși experiența mă învățase să mă încred în instinc, nu m-am dus înăuntru să stau de pază lângă ea. Stormy îmi ceruse să aștept pe bancă. Nu aveam intenția să trec peste cuvântul ei.
Ca majoritatea bărbaților, găsesc că-i degradant să primești șuturi în fund de la o femeie care nu cântărește nici măcar 55 de kilograme după cina de Ziua Recunoștinței.
Când am terminat ultima îmbucătură de înghețată, am văzut-o pe Stormy întorcându-se și așezându-se din nou lângă mine.
- A cerut să-i dăm înghețata la pachet. O jumătate de kilogram de arțar și nuci și o jumătate de kilogram de mandarine cu ciocolată.
- Aromele au vreo semnificație?
- Asta decizi tu. Eu doar te informez. Sunt convinsă că-i un ticălos megaciudat. Vreau să uiți de el.
- Știi că nu pot.
- Ai un complex mesianic, vrei să salvezi lumea.
- Nu am niciun complex mesianic, am doar.... darul ăsta. Nu mi-ar fi fost dat, dacă nu s-ar fi presupus că-l voi folosi.
- Poate nu-i un dar. Poate e un blestem.
- E un dar, am zis eu și m-am ciocănit în cap. Mai am cutia în care l-am primit.
Omul-Ciupercă ieși din gelateria Burke&Bailey. Pe lângă cele două pungi de cumpărături mai ducea și o pungă termoizolantă, care conținea înghețată.
Se uită la dreapta, se uită la stânga, apoi iar la dreapta, de parcă nu ar fi fost sigur din ce direcție venise.
Zâmbetul său tulbure, care părea să fie permanent, ca un tatuaj, se lărgi pentru scurt timp, apoi individul dău din cap, de parcă ar fi fost de acord cu ceva ce-și spusese singur.
Când Omul-Ciupercă se puse în mișcare, îndreptându-se în susul curentului, îl însoțeau doi bodachi. Pentru moment, al treilea rămase în Burke&Bailey.
M-am ridicat de pe bancă și am spus:
- Ne vedem la cină, Gidget cea Sălbatică.
- Încearcă să vii în viață, zise ea. Ține mine, eu nu văd morți.
Am lăsat-o acolo, toată numai roz și alb, temperamentală, în pădurea tropicală de palmieri cu aromă pe pești koi amorezați, și am urmat ciuperca umană către intrarea principală a mallului, apoi în lumina soarelui, care era atât de puternică, încât aproape că reuși să-mi jupoaie corneea de pe ochi.
Fordul Explorer prăfuit al Omului-Ciupercă se afla în șirul din spatele celui în care aveam mașina, la patru locuri mai spre vest. Dacă magnetismul meu psihic ar fi fost mai puternic, ar fi parcat bară în bară cu mașina mea.
Deschise ușa din spate a mașinii și puse înăuntru pungile cu cumpărături. Adusese o ladă frigorifică de plastic pentru a proteja înghețata. Vârî ambele recipiente în geanta termoizolantă.
Ceva mai devreme uitasem să pun parasolarul pe parbrizul Mustangului. Ca urmare, volanul devenise prea fierbinte ca să-l ating.
Am pornit motorul, am dat drumul la aerul condiționat, apoi m-am folosit de oglinda retrovizoare și de cea laterală ca să-l supraveghez pe Omul-Ciupercă.
Din fericire, mișcările sale erau aproape la fel de lente și de metodice ca dezvoltarea mucegaiului. Până a ieșit cu spatele din locul de parcare, am fost în stare să-l urmez fără să las fâșii de piele jupuită pe volan.
Nu ajunsesem încă în stradă, când mi-am dat seama că niciunul dintre bodachi nu-l însoțise pe individul cel zâmbitor când părăsise magazinul. Nu era niciunul în Explorer împreună cu el, nici nu gonea vreunul după mașină.
Plecase de la Grille cu un anturaj de cel puțin 20 de bodachi, care se redusese doar la 3 când sosise la Burke&Bailey.
Bodachii sunt de obicei insistenți în urmărirea oricărui om care poate fi o sursă de violență teribilă și nu-l părăsesc până când n-a fost vărsată ultima picătură de sânge.
M-am întrebat dacă Omul-Ciupercă era într-adevăr încarnarea rea a Morții, așa cum crezusem eu.
Chiar și în absența bodachilor am continuat să-mi urmăresc prada. Îmi terminasem tura la Grille. Aveam la dispoziție restul după-amiezii și seara. Nimeni nu-i mai neliniștit din cauza amănuntelor decât un bucătar de minuturi.
NOUĂ
Camp`s End nu-i un oraș în sine, ci un cartier din Pico Mundo care amintește de vremurile grele prin care a trecut chiar și atunci când restul comunității noastre trăia un moment de dezvoltare economică explozivă.
Multe dintre peluze s-au uscat sau sunt acoperite cu pietriș. Majoritatea căsuțelor au nevoie de stucatură nouă, de vopsea proaspătă și de un armistițiu cu termitele.
Ghinionul părea să iasă din pământ, de parcă încăperile diavolului din iad se găseau chiar sub străzile acelea, iar etajul la care dormea se afla atât de aproape de suprafață, încât respirația sa fetidă, expirată la fiecare sforăit, răzbătea prin sol.
Destinația Omului-Ciupercă era o casita cu stucatură galben-deschis, cu ușa din față de-un albastru decolorat. Garajul improvizat era aplecat într-o parte și arăta de parcă greutatea razelor de soare ar fi fost suficientă să-l dărâme.
Am parcat vizavi de casă, în fața unui loc viran plin cu ciumăfaie uscată și cu rugi de mure întrețesuți ca într-o capcană pentru vise.
Am coborât geamul mașinii și am oprit motorul. L-am privit pe Omul-Ciupercă ducându-și înghețata și celelalte pachete în casă. Intrase printr-o ușă laterală din umbra garajului improvizat.
După-amiezile de vară din Pico Mundo sunt lungi și fierbinți. Deși ceasul de la mâna mea și cel din mașină indicau ora 4,48 de minute și 42 grade Celsius, ceea ce nu reprezenta un record pentru deșertul Mohave. Presupun că previziunea fusese depășită.
Chiar dacă stăteam la umbra unui dafin indian uriaș, cu rădăcini sufient de adânci să tragă apă din Styx, nu puteam să pretind că mă răsfățam într-o saună. Mă simțeam ca un copil care intrase în casa de turtă dulce a unei vrăjitoare din Pădurea Neagră și care fusese aruncat în cuptorul acesteia reglat pe „coacere lentă”.
Din când în când trecea câte o mașină, dar nu apărea niciun pieton.
Nu se juca niciun copil. Niciun proprietar de casă nu se aventura afară, să se plimbe prin grădina veștejită.
Un câine trecu pe lângă mine, cu capul plecat, cu limba atârnându-i, de parcă ar fi urmărit cu încăpățânare mirajul unei pisici.
Curând, trupul meu procură umiditatea ce lipsea din aer, până am fost acoperit de sudoare.
Aș fi pornit motorul Mustangului, ca să dau drumul la aerul condiționat, dar nu voiam să irosesc benzina lui Terri sau să supraîncălzesc motorul.
După 40 de minute, Omul-Ciupercă reapăru. Încuie ușa laterală a casei, ceea ce însemna că nu rămăsese nimeni înăuntru, apoi se așeză la volanul Explorerului său prăfuit.
M-am lăsat în jos, pe scaun, sub nivelul ferestrei, și am ascultat cum mașina de tern trece pe lângă mine, lăsând o dâră de sunet care se transformă apoi în tăcere.
Am traversat strada spre casa gălbuie, fără să-mi pese dacă mă privea cineva prin vreuna din ferestrele aflate de-a lungul uliței.
În loc să mă duc la ușa albastră din față și să mă dau în spectacol, m-am strecurat în umbra garajului și am ciocănit la ușa laterală pe care o folosise Omul-Ciupercă.
N-a răspuns nimeni.
Dacă ușa ar fi avut o broască de siguranță, aș fi fost obligat să sparg o fereastră. Dar, având de-a face doar cu o yală, am fost convins că, fiind bine educat de serialele polițiste de la televizor, ca orice tânăr american, puteam să mă strecor cu ușurință în casă.
Ca să-mi simplific viața nu am cont în bancă. De aceea nu am cărți de credit. Dar statul California insistase, într-un mod inteligent, să-mi dea un carnet de șofer, plastifiat, suficient de rigid ca să pot forța broasca.
După cum anticipasem, bucătăria nu era mobilată conform standardelor Marthei Stewart și nici curată. Camera nu putea fi numită chiar cocină, însă domnea o harababură generală, iar ici-colo se găsea câte o orfandă de firmituri pentru furnicile care ar fi venit în vizită.
Un miros slab, dar neplăcut, umplea aerul bine răcorit. N-am identificat sursa mirosului, și la început am crezut că era mirosul aparte al Omului-Ciupercă, pentru că acesta părea în stare să emită miasme ciudate și toxice, nu numai spori ucigători.
Nu știam ce căutam acolo, dar mă așteptam să recunosc ceea ce căutam în momentul în care aveam să văd lucrul acela. Ceva îi atrăsese pe bodachi spre omul acela, iar eu îi urmărisem în veghea lor, în speranța că o să descopăr un indiciu care să-mi arate motivul interesului lor.
În timp ce dădeam târcoale prin bucătărie, mi-am dat seama că aerul nu era doar răcoros, ci neobișnuit de rece. Nu mai transpiram, iar ceafa părea să mi se fi transformat în gheață.
Frigul acela pătrunzător era inexplicabil, pentru că până și în Mijave, unde aerul condiționat era esențial, o casă atât de veche și de umilă ca aceea avea rareori un sistem central de răcire. Unitățile montate la fereastră, fiecare deservind o singură încăpere, ar fi fost o explicație.
Bucătărie nu avea o asemenea unitate de aer condiționat la fereastră.
În plus, unitățile montate la fereastră era zgomotoase; compresorul pufăia și bâzâia, ventilatorul zăngănea. Nu auzisem nimic de felul acesta.
În timp ce stăteam și ascultam, cu capul plecat într-o parte, casa aștepta în tăcere. Mi-am dat seama brusc că tăcerea aceea nu era naturală.
Pantofii mei ar fi trebuit să scoată zgomot pe linoleumul crăpat, pe podeaua șubrezită de timp. Dar atunci când mă mișcam, o făceam pe muțește, ca o pisică pe pernuțe.
Mi-am dat seama abia acum că sertarele și ușile dulapurilor se deschiseseră și se închiseseră școțând doar o șoaptă ușoară, de parcă ar fi fost făcute cu laturi și balamale fără frecare.
Când m-am îndreptat către ușa deschisă dintre bucătărie și următoarea încăpere, aerul rece păru să se îndesească, amortizând și mai mult transmiterea sunetelor.
Camera de zi, cu mobilă puțină, se dovedi la fel de lugubră și de dezordonată ca bucătăria. Cărâi vechi și jerpelite, în ediții ieftine și reviste, erau îngrămădite pe podea, pe canapea, pe măsuța pentru cafea.
Revistele erau cele la care te așteptai. Fotografii cu femei goale între articole despre sporturi extreme, mașini rapide și tehnici patetice de seducție.
Cărțile mă surprinseră. Erau romane sentimentale. Reprezentau un contrapunct bizar față de revistele pline cu poze cu femei care-și arătau sânii și-și lingeau buzele cât mai lasciv.
Când am luat una dintre cărți și am răsfoit-o, paginile n-au scos niciun zgomot.
În momentul acela am avut impresia că nu-s în stare să aud vreun sunet, cu excepția celor care aveau o origine internă: bubuitul propriei inimi, năvala sângelui în urechi.
Ar fi trebuit să fug chiar atunci. Efectul straniu de amortizare a atmosferei răuvoitoare din casă ar fi trebuit să mă alarmeze.
În dormitor, patul era nefăcut, lenjeria și șosetele murdare erau aruncate peste tot, o prăjitură cu stafide mâncată pe jumătate era pe o farfurioară de carton de pe noptieră.
Mirosul acela slab, respingător pe care-l simțisem prima oară în bucătărie devenise mai puternic aici, amintind de duhoarea unui cablu electric scurtcircuitat, dar nu era numai asta, avea și un strop de amoniac, și o urmă de praf de cărbune, și un pic de nucșoară, fără a fi vreunul dintre aceste lucruri.
Holul scurt prin care se ajungea la dormitor ducea și la baie. Oglinda trebuia curățată. Tubul de pastă de dinți de pe policioară nu avea căpăcelul pus. Un coș mic pentru gunoi era plin cu vârf cu batiste de hârtie folosite și cu alte resturi.
Dincolo de hol, vizavi de dormitorul Omului-Ciupercă, se afla o altă ușă. Am presupus că dădea într-o debara sau în al doilea dormitor.
În pragul acestei încăperi, aerul deveni atât de rece, încât îmi puteam vedea răsuflarea.
Am apăsat clanța rece ca gheața. Dincolo se întindea un vârtej de tăcere care absorbi ultimul sunet din urechile mele, lăsându-mă pentru moment surd chiar și față de strădania inimii mele.
Încăperea cea neagră mă aștepta.
ZECE
În timpul celor 20 de ani ai mei fusesem în multe locuri întunecoase, unele în care lipsea lumina, altele lipsite de speranță. Dar, după câte știam, niciunul nu fusese mai întunecat decât încăperea aceea ciudată din casa Omului-Ciupercă.
Camera nu avea ferestre, sau acestea fuseseră acoperite, iar crăpăturile astupate astfel încât să nu pătrundă soarele. Nu era aprins niciun ben.
Din prag, am privit într-o beznă atât de absolută, încât aveam impresia că mă uit nu într-o încăpere, ci în spațiul mort dintr-o regiune îndepărtată a universului, unde stelele se transformaseră în cenușă arsă. Frigul ce pătrundea în oase, mai îngrozitor aici decât în oricare altă parte a casei, și tăcerea apăsătoare susținueau la fel de bine ideea că aceasta era o stație pustie din vidul interstelar.
Un lucru mai ciudat decât altele: lumina din hol nu reușea să pătrundă niciun centimetru în tărâmul de dincolo de ușă. Granița dintre lumină și zona lipsită complet de lumină era tot atât de evidentă ca o linie trasă cu vopsea pe marginea interioară a pragului, ce urca apoi pe tocul ușii și pe pragul de sus.
Bezna perfectă nu numai că rezista la pătrunderea luminii, ci o și respingea în totalitate.
Nu-s neînfricat. Dacă m-ați arunca într-o cușcă împreună cu un tigru flămând și dacă aș scăpa de acolo, aș avea nevoie de o baie și de pantaloni curați, ca orice alt individ.
Eu nu sunt prost, dar sunt unul dintre cei care nu vor fugi niciodată dintr-un loc bântuit. Calitățile paranormale cu care m-am născut mă îndeamnă să explorez, și nu pot să le rezist, așa cum un copil minune cu talent muzical nu poate rezista atracției magnetice a pianului. Nu-s feris de riscul de a muri mai mult decât este un pilot de vânătoare, dornic să zboare pe cerul sfâșiat de război.
Acestea sunt o parte dintre motivele pentru care Stormy se întreabă uneori dacă darul meu nu-i de fapt un blestem.
Stând la marginea beznei fără cusur, am ridicat mâna dreaptă ca și cum aș fi depus un jurământ și mi-am apăsat palma pe aparenta barieră din fața mea. Deși întunericul putea opri lumina, n-a opus nicio rezistență apăsării mele. Mâna îmi dispăru în bezna de catran.
Prin „dispăru” înțeleg că nu mai vedeam nici urmă din degetele mele care se mișcau dincolo de suprafața acelui perete de întuneric. Încheietura mâinii mele se termina brusc, ca a unui ciung.
Trebuie să recunosc că inima îmi bătea nebunește, deși nu simțeam nicio durere, și că am răsuflat ușurat - și fără să scot vreun sunet - când mi-am retras mâna și am văzut că toate degetele mele sunt intacte.
Când am pășit peste prag, ținându-mă totuși bine cu o mână de tocul ușii, am pătruns nu într-o iluzie, ci într-un loc adevărat, dar care părea mai ireal decât orice vis.
Bezna din față rămăsese neliniștitor de pură; frigul nu se ostoise; iar tăcerea înțepenise la fel de eficient ca sângele coagulat în urechile unui mort împușcat în cap.
Deși de dincolo de prag nu fusesem în stare să discern nimic în încăperea aceea, din interiorul ei puteam să mă uit afară și să văd holul în lumină normală, fără nicio opreliște.
Mă așteptam oarecum să descopăr că Omul-Ciupercă se întorsese și se uita la singura mea parte vizibilă de afară în momentul acela: degetel mele încovioate, agățate cu disperare de tocul ușii. Din fericire, eram încă singur.
Descoperind că pot să văd ieșirea către hol, deci că pot să-mi găsesc o cale de scăpare din locul acela, m-am desprins din prag. Am pătruns în întregime în camera aceea fără lumină și, întorcând capul de la imaginea holululi, am devenit de îndată la fel de orb pe cât fusesem de surd până atunci.
Fără auz și fără vedere, m-am simțit iute dezorientat. Am căutat comutatorul pentru lumină, l-am găsit, l-am tras în sus, apoi în jos, iar în sus, fără niciun efect.
Apoi am văzut o luminiță roșie. Eram sigur că nu fusese acolo cu o clipă mai devreme. Avea roșul ucigaș al unui ochi posac și însângerat, deși nu era un ochi.
Simțul meu de orientare spațială și abilitatea de a aprecia distanța corect mă părăsiseră, pentru că semnalul acela mic, luminos, părea să fie la kilometri întregi de locul în care mă aflam. Bineînțeles că o casă atât de mică nu putea să conțină un spațiu atât de vast precum cel pe care mi-l imaginam întinzându-se în fața mea.
Când am luat mâna de pe comutatorul inutil, m-am simțit vag optimist, cam ca un bețiv neferict pe care aburii alcoolului îl fac să se creadă grozav.
Picioarele mele păreau că nu ating podeaua, în timp ce mă apropiam hotărât de lumina cea roșie.
Am făcut șase pași, zece, douăzeci. Farul nu crescuse în mărime, ba chiar păru că se îndepărtează de mine exact cu viteza cu care mă apropiam de el.
M-am oprit, m-am întors și am privit ușa. Deși nu mă apropiasem de lumină, mersesem - se părea - vreo zece metri.
Dar mai interesant decât distanța parcursă era faptul că în ușa deschisă se vedea o siluetă. Nu a Omului-Ciupercă. În prag, luminat din spate de becul din hol, stăteam eu.
Convins că nu-i un efect de oglindă și că, mă uit la un alt eu, mi-am verificat teoria și am făcut un semn cu mâna. Celălalt Odd Thomas nu mi-a repetat semnul, așa cum ar fi făcut o oglindire.
Din cauză că eram cufundat în întunecimea aceea moricloasă, el nu mă putea zări, așa că am încercat să strig la el. Am simțit în gât vibrația corzilor vocale, dar n-am auzit sunetul produs de ele. Probabil că și el rămăsese surd la strigătul acela.
Acest al doilea Odd Thomas întinse, la fel de curios cum fusese și eu, mâna în întunericul palpabil, minunându-se, așa cum făcusem și eu, în fața iluziei de amputare.
Această intervenție timidă păru că deranjeazăă un echilibru delicat, iar încăperea cea neagră se deplasă brusc. Prin de forțe aflate acolo dincolo de puterea mea de a le controla, așa cum un surfist poate fi aruncat de pe planșa ca în curba unui val gigantic care se prăbușește, am fost zvârlit ca printr-o vrajă în afara acelei încăperi stranii și.... am ajuns în mohorâta cameră de zi.
M-am trezit nu aruncat grămadă, așa cum m-aș fi aștepta, ci stând aproximativ în locul în care stătusem puțin mai devreme. Am luat unul din romanele sentimentale în ediție ieftină. La fel ca mai înainte, paginile nu scoteau niciun foșnet și puteam să aud doar sunetele de origine internă, precum bătăile inimii mele.
M-am uitat la ceasul de la mână și m-am convins că acest lucru se întâmpla mai devreme. Nu numai că fusesem transportat în mod magic din camera cea întunecată în camera de zi, dar fusesem și aruncat cu câteva minute înapoi în timp.
Din moment ce cu o clipă în urmă mă văzusem pe mine însumi privind în beznă din pragul holului, presupun că, din cauza unei anomalii a legilor fizicii, în casa aceea existaseră simultan două exemplare din mine. Existam eu, cel de aici, având în mână un roman al Norei Roberts, și un alt eu, într-o cameră învecinată.
N-am fugit. Nici n-am refăcut imediat traseul inițial către dormitorul Omului-Ciupercă.
În loc să fac asta, am pus jos romanul sentimental și am stat liniștit, gândindu-mă bine la toate ramificațiile posibile ale întâlnirii cu celălalt Odd Thomas, căutând cu responsabilitate cel mai sigur și mai rațional mod de a acționa.
În dreptul arcadei din camera de zi, m-am aplecat cu grijă spre hol și m-am zărit stând în ușa deschisă a încăperii întunecate. Trebuie să fi fost eul meu de mai devreme, care nu trecuse încă pragul.
Dacă sunetele n-ar fi fost eliminate complet în interiorul casei, aș fi putut să-l strig pe celălalt Odd Thomas. Nu-s convins că ar fi fost un lucru înțelept, dar sunt recunoscător circumstanțelor care m-au împiedicat să-l salut.
Nu știu ce i-aș fi spus, dacă aș fi putut să discut cu el.
- Ce mai faci?
Dacă m-aș fi dus la el și l-aș fi îmbrățișat într-un mod narcisist, paradoxul celor doi Odd Thomas s-ar fi putut rezolva imediat. Unul din noi ar fi dispărut. Sau poate am fi explodat amândoi.
Presupunând că nu pot exista simultan două exemplare din mne fără să se producă o calamitate și nefiind încântat de posibilitatea de a exploda, am rămas în arcadă și am privit până când celălalt Odd Thomas a trecut pragul în încăperea cea întunecoasă.
De îndată ce Odd Thomas a pășit prima oară peste prag în camera fără lumină, m-am dus direct la ușa pe care o lăsase deschisă în urma sa. Nu-l puteam zări, bineînțeles, dar am presupus că se va răsuci curând, se va uita în spate și mă va vedea - lucru care mi se întâmplase deja.
Când am considerat că descoperise lumina de-un roșu mohorât și că făcuse cei 20 de pași spre ea, că avusese timp să se uite în urmă și să mă vadă în prag, m-am uitat la ceasul de la mână, ca să stabilesc începutul acelui episod, am pipăit în beznă cu mâna dreaptă, ca să fiu sigur că nu se simte nimic diferit în tărâmul acela straniu, apoi am trecut încă o dată pragul.
UNSPREZECE
Principala mea grijă - în afară de faptul că s-ar putea să explodez sau că riscam să întârzii la cina cu Stormy - era că aveam șanse să mă trezesc prins într-o buclă temporală, sortit să mă urmăresc pe mine însumi prin casa Omului-Ciupercă și să trec pragul încăperii întunecare iar și iar, la nesfârșit.
Am ezitat mai puțin în cea de-a doua mea vizită în camera întunecată și m-am dus mai cu curaj, dar cu același optimism vag, către farul stacojiu din centrul încăperii. Lampa aceea misterioasă părea să răspândească o lumină mai puternică decât înainte, deși, ca și atunci, nu îndepărta bezna.
Am privit de două ori către ușa deschisă de pe hol, dar nu m-am mai văzut pe mine însumi. Cu toate astea, am simțit răsucirea aceea bruscă, giroscopică, și am fost aruncat din nou afară din camera aceea ciudată.... de data asta în după-amiaza fierbinte.
Așadar, m-am pomenit ieșind din umbra garajului și pătrunzând în razele de soare care mă izbiră în ochi ca un pumn de ace de aur.
M-am oprit, mi-am mijit ochii din cauza luminii și m-am tras la umbră.
Tăcerea profundă care domnea în casă nu se întindea dincolo de ziduri. Un câine lătra leneș în depărtare. Un Pontiac vechi, cu un motor care păcăcea și cu o curea de transmise ce șuiera, trecu pe stradă.
Convins că nu petrecusem mai mult de un minut în încăperea întunecată, m-am uitat din nou la ceasul de la mână. Se părea că nu numai că fusesem aruncat în afara casei, dar și cu cinci, șase minute în viitor.
Mi-am pus, în gând, multe întrebări.
M-am întrebat dată un om care trăia ascuns în spatele unui zâmbet continuu, doar pe jumătate inteligent, un om capabil să țină o casă curată, un om cu conflicte interioare suficient de mari ca să-și împartă timpul între citit reviste cu gagici goale și romane sentimentale, putea să fie numit un geniu necunoscut, care, folositnd componente electronice de la Radio Shack, fusese în stare să-și transforme o cameră a locuinței sale umile într-o mașină a timpului.
M-am întrebat dacă Omul-Ciupercă era chiar om - sau apăruse ceva nou în cartier.
M-am întrebat de cât timp locuia acolo, cine pretindea că este și ce intenții avea.
M-am întrebat dacă nu cumva încăperea aceea întunecată nu era o mașină a timpului, ci ceva mai ciudat decât asta. Incidentele legate de timp puteau fi doar efecte secundare ale funcției sale principale.
M-am întrebat cât timp o să stau în umbra garajului părăginit, meditând la situația în care mă aflam, în loc să fac ceva.
Ușa dintre garajul improvizat și bucătărie, cea prin care intrasem la început în casă, se încuiase automat în urma mea, după ce pătrunsesem în interiorul locuinței. Am deschis din nou încuietoarea cu carnetul meu laminat de șofer.
În bucătărie, coaja de banană cafenie continua să se zbârcească pe tocător. Nicio menajeră călătorind în timp nu spălase farfuriile murdare din chiuvetă.
Reviste pornografice și romane sentimentale umpleau încă încăperea de zi, dar, când am ajuns la jumătatea distanței către arcada dinspre hol, m-am oprit brusc, șocat.
De data asta puteam să aud. Pașii mei făcuseră să trosnească lineloeumul vechi din bucătărie, ușa batantă a camerei de zi scârțâise în balamalele neunse. Vârjetul de tăcere nu mai absorbea orice sunet din casă.
Aerul, care fusese foarte rece, era acum doar răcoros. Și devenea tot mai cald.
Duhoarea aceea neplăcută, ciudată, devenise mult mai puternică decât înainte, dar nu mai ușor de identificat.
Pur și simplu instinctul obișnuit, nu un al șaselea simț, mă îndemnă să nu pătrund în încăperea aceea întunecată. De fapt, am simțit nevoia grabnică să mă retrag din arcada de pe hol.
M-am întors în bucătărie și m-am ascuns în spatele ușii batante, ținând-o crăpată câțiva centimetri, ca să văd de cine fugisem - dacă fugisem de cineva.
La câteva secunde după ce am ajuns în ascunziș, bodachii năvăliră din hol în camera de zi.
DOISPREZECE
Un grup de bodachi în mișcare îmi amintește uneori de o haită de lupi care vânează. Alteori îmi amintește de o adunătură de pisici care se furișează.
De data asta, creaturile care se scurgeau prin arcada din hol în camera de zi îmi trezeau aceeași repulsie, ca niște insecte scârboase. Înaintau precaute, dar aveau ceva din mișcarea iute și fluidă a unei colonii de gândaci de bucătărie.
Și numărul lor era tot ca al gândacilor. 20, 30, 40. Se strânseră în încăpere tăcuți și negri.
Se prelinseră către ușa din față, către ferestrele din camera de zi, se scurseră ca un val de funingine tras de un curent de aer.
Continuară să apară în hol: 50, 60, 70, și tot mai erau. Nu mai întâlnisem niciodată până atunci atâția bodachi la un loc.
Deși din locul de unde mă afla nu puteam să privesc în hol dincolo de arcada din camera de zi, știam pe unde pătrunseseră în casă intrușii aceștia. Sosiseră în casă prin intermediul camerei întunecate.
Păreau grăbiți să lase în urma lor locuința aceea și să exploreze orașul Pico Mundo - dar unul dintre ei se despărți de restul semenilor săi agitați. Și se opri în mijlocul camerei de zi.
Mi-am ținut răsuflarea.
Bodachul stătea atât de ghemuit, încât mâinile lui, dacă erau mâini, îi ajungeau la genunchi. Își întoarse capul lăsat în jos dintr-o parte în alta, examinând covorul în căutarea prăzii sale.
În timp ce tovarășii săi continuau să se vânture și să se agite trecând mai departe, nemesisul meu se ridică din locul în care stătuse ghemuit. Își îndreptă umerii. Își înălță capul și-l întoarse încet spre stânga, apoi spre dreapta.
Regretam că folosisem șampon cu aromă de piersică. Deodată, am simțit mirosul de carne și grăsime prăjită care mi se impregnase în pielea și în părul meu.
Bădachul negru ca tușul căuta în camera de zi sursa mirosului sau a sunetului care-i atrăsese atenția.
Creatura păru să se concentreze asupra ușii de la bucătărie. Cu toate că n-avea ochi, reuși să mă detecteze.
Stând drept și fiind mai înalt decât mine, bodachul era impunător, în ciuda lipsei sale de substanță. Atitudinea sa cutezătoare și aroganța cu care-și ținea capul ridicat sugerau că pentru el însemnam ceea ce înseamnă un șoarece pentru o panteră, că avea puterea să mă omoare într-o clipă.
Mi-am ținut răsuflarea.
Nevoia de a fugi deveni aproape copleșitoare, dar rămăsesem înlemnit gândindu-mă că, dacă bodachul nu mă văzuse, atunci cea mai mică mișcare a ușii batante i-ar fi atras imediat atenția.
Așteptarea unor lucruri sumbre face ca secundele să pară minute - apoi, spre surprinderea mea, fantoma se ghemui încă o dată și țâșni afară, împreună cu ceilalți.
Am expirat aerul acru și am inspirat unul dulce, privind cum ultima ceată de bodachi trecea prin arcada holului.
După ce ultimele spirite dezgustătoare dispărură în căldura din Mohave, m-am întors în camera de zi. Cu grijă.
Prin încăperea aceea trecuseră cel puțin o sută de bodachi. Probabil 150.
În ciuda acestei vânzoleli, nu fusese mototolită nicio pagină de revistă sau de roman. Trecerea bodachilor nu lăsase nici cea mai mică urmă pe covor.
M-am dun la una dintre ferestrele din față și am privit peluza. Din câte am putut să-mi dau seama, niciun exemplar din haita care abia plecase nu zăbovise în cartier.
Frigul nenatural din casă dispăruse odată cu bodachii. Căldura deșertului pătrunsese prin zidurile subțiri până când fiecare suprafață din camera de zi părea să fie la fel de fierbinte ca arcurile unui reșou electric.
În timpul trecerii sale, tumultul de umbre nu lăsase nicio urmă pe zidurile holului. Nu mai rămăsese nicio urmă de miros de cablu electric ars.
Am pășit pentru a treia oarăă peste pragul acela.
Camera cea întunecată dispăruse.
TREISPREZECE
Dincolo de prag se întindea o cameră obișnuită, care nu avea dimensiuni infinite, așa cum păruse mai devreme, ci doar 3/4 metri.
Prin singura fereastră a încăperii se vedeau ramurile unei melaleuci dantelate, care oprea o mare parte din lumina soarelui. Dar vedeam suficient de bine ca să-mi dau seama că nu exista nicio sursă de lumină de-un roșu mohorât, nici în centrul acestei camere umile, nici în vreun colț.
Puterea misterioasă care transformase și care controlase încăperea - și care mă aruncase cu câteva minute înapoi, apoi cu câteva minute înainte în timp - nu se manifesta.
Se părea că încăperea îi folosea drept birou Omului-Ciupercă. Mobilierul era alcătuit din niște dulapuri cu câte patru sertare, un scaun și o masă din metal cenușiu cu tăblie din plastic care imita lemnul.
Pe peretele din fața mesei atârnau una lângă alta trei fotografii în alb și negru, de mărimea unor afișe, care păreau să fi fost imprimate pe plotterul digital al unui proiectant. Erau portretele unor bărbați, unul cu ochi febrili și cu un zâmbet voios, ceilalți doi posomorâți.
Toți trei îmi erau familiari, dar la început mi-a venit în minte doar numele celui care zâmbea: Charles Manson, manipulatorul depravat ale cărui fantezii despre revoluție și rasă provocaseră un cancer în inima generației flower-power. Avea trasată o svastică pe frunte.
Indiferent cine erau ceilalți doi, nu arătau ca niște comici din Vegas sau ca niște filosofi celebri.
Am aprins becul din tavan.
Praful și dezordinea din restul casei nu apăreau aici. Când trecea acest prag, Omul-Ciupercă lăsa deoparte lenea și devenea un campion al curățeniei.
Se dovedi că dulapurile conțineau dosare întreținute cu meticulozitate și pline cu articole tăiate din publicații sau descărcate de pe internet. În sertare se găseau dosare despre ucigași în serie sau criminali în masă.
Un doar foarte gros conținea date despre Ed Gein, care fusese sursa din care se inspiraseră autorii care-i creaseră atât pe Norman Bates din Psycho, cât și pe Hannibal Lecter din Tăcerea mieilor. Lui Gein îi plăcea să mănânce supă dintr-un craniu omenesc și-și făcuse o centură din sfârcurile victimelor sale.
Pericolele necunoscute ale camerei întunecate nu mă intimidaseră, dar aici aveam de-a face cu un rău cunoscut, care putea fi înțeles în întregime.
Am deschis dulap după dulap - inima îmi înghețase de groază, mâinile îmi tremurau - până când am hotărât să renunț.
Cu memoria împrospătată de ceea ce văzusem în dosare, am fost în stare să stabilesc numele celor din fotografiile care-l flancau pe Charles Manson.
În dreapta lui Manson atârna un portret al lui Timothy McVeigh. Acesta fusese condamnat și executat pentru că pusese o bombă în clădirea FBI din Oklahoma City, în 1995, unde muriseră 168 de persoane.
În stânga, atârna Mohammed Atta, cel care îndreptase un avion către unul din turnurile World Trade Center, omorând mii de oameni.
Nu văzusem nicio dovadă că Omul-Ciupercă simpatiza cu cauza fasciștilor islamici radicali. Ca și în cazul lui Manson sau al lui McVeight, se părea că-l admira pe Atta pentru viziunea plină de cruzime a acestui terorist, pentru acțiunile brutale și pentru ceea ce făptuise în serviciul răului.
Încăperea era mai puțin un birou și mai mult un altar.
Văzusem suficient, chiar prea mult, voiam să ies din casă și să mă gândesc la ce avea de făcut în continuare.
În loc de asta, m-am așezat la scaunul de la birou.
Pe masă se aflau un calculator, o imprimantă, o veiozăă de bronz și un calendar. Nu se vedea niciun fir de praf sau vreo scamă, pe nicio suprafață.
Din locul unde mă aflam am privit încăperea, încercând să înțeleg cum putuse deveni camera aceea întunecoasă și cum se transformase din nou într-o încăpere obișnuită.
Pentru un timp, camera aceea fusese transformată într-un... portal, o ușă între Pico Mundo și ceva foarte ciudat. Poate că pentru un timp clădirea aceea fusese o gară între lumea noastră și iad, dacă iadul există.
Se poate că, dacă aș fi ajuns la lumina roșie, m-aș fi putut pomeni pe o planetă în care domnesc bodachii. Dar, neavând pașaport, fusesem aruncat în camera de zi și în trecut, apoi în garajul improvizat și în viitor.
Nu vedeam niciun motiv să scotocesc prin birou în căutarea unui comutator ascuns, care putea să transforme din nou încăperea în camera cea întunecoasă. Logica îmi sugera că puterea formidabilă necesară deschiderii acelei uși misterioase fusese lansată nu de aici, ci din altă parte, indiferent unde ar fi fost această „cealaltă parte”.
Se putea ca Omul-Ciupercă să nu știe că sanctuarul său servea nu doar ca un depozit catalogat al fanteziilor criminale, ci și ca o gară prin care veneau bodachi într-o vacanță sângeroasă.
Din apropiere se auzi un tic-tic-tic, un zornăit de os care lovește un os, aducându-mi în minte imagini de Halloween cu schelete rătăcitoare, apoi un zgomot grăbit de pași.
M-am ridicat din scaun și am ascultat, alarmat.
Trecură secunde fără ticăit. O jumătate de minut fără zgomot grăbit de pași.
Probabil un șoarece alergase prin perete sau în pod, năucit de căldură și nereușind să-și găsească locul.
M-am așezat din nou și am tras sertarele de la birou, unul câte unul.
Pe lângă creioane, stilouri, agrafe, un capsator, o foarfecă și alte obiecte lumești, am găsit două extrase de cont recente și un carnet de cecuri. Toate trei îi fuseseră trimise lui Robert Thomas Robertson, la locuința sa din Camp`s End.
La revedere, Om-Ciupercă! Salut, Bob!
„Bob Robertson” nu avea rezonanța malefică necesară numelui unui viitor asasin în masă. Suna mai degrabă ca numele unui vânzător jovial de mașini.
Extrasul de cont de la Bank of America raporta despre un cont de economii, două certificate de depozit cu termen de șase luni, un cont pentru piața financiară și un cont pentru cumpărare-vânzare de acțiuni. Valoarea totală a depunerilor lui Robertson se ridica la 786 542,10 dolari.
M-am uitat la cifre de trei ori, convins că nu văzusem bine.
Scrisul de mână al lui Robertson era neîngrijit, dar își ținea cu conștiinciozitate bilanțul la zi în carnetul de cecuri. Disponibilul curent din contul acela totaliza 198 648,21 dolari.
Faptul că un om care dispunea de lichdități de aproape un milion și jumătate de dolari își stabilise locuința într-o casita dărăpănată din Camp`s End părea teribil de pervers.
Poate că Robertson se mulțumea cu puțin, poate că găsea toată plăcerea de care avea nevoie în fanteziile sângeroase care-i treceau prin minte.
Un zăngănit-lipăit frenetic aproape că mă făcu să mă ridic din nou din scaun, dar apoi un scrâșnet ascuțit și repetat mă ajută să identific sursa zgomotului - ciori care ciuguleau iarba de pe casă.
Am urmărit în borderoul carnetului de cecuri cheltuielile din ultimele trei luni, dar am găsit doar plățile obișnuite pentru servicii publice, pentru companiile de cărți de credit și altele de același fel.
Singura ciudățenie consta în faptul că Robertson scrisese un număr surprinzător de cecuri pentru a scoate bani gheață.
În ultima lună retrăsese în total 32 000 de dolari în transe de 2 sau 4 000. În ultimele două luni, totalul se ridica la 58 000 dolari.
Chiar și cu pofta sa deosebită de mâncare, nu putea să bage în el atâta înghețată de la Burke&Bailey.
Evident, avea gusturi costisitoare. Și acestea nu puteau fi plătite cu cecuri sau cu cărți de credit.
Am pus evidențele financiare la loc în sertarul de la masă și brusc am început să simt că rămăsesem prea mult în locul acela.
Mă gândisem că voi auzi când Explorerul va intra în garaj și voi reuși să mă strecor prin ușa din față în timp ce Robertson avea să vină prin ușa laterală. Dacă, din cine știe ce motiv, individul ar fi parcat în stradă sau s-ar fi întors acasă pe jos, aș fi fost prins în capcană înainte să descopăr că sosisse.
McVeight, Manson și Atta păreau a mă privi. N-ar fi fost greu să-mi imaginez că ochii lor erau plini de viață și că mă urmăreau cuprinși de așteptări haine.
Am am zăbovit un moment și mi-am îndreptat atenția către paginile mici și pătrate ale calendarului de birou, căutând notițe pentru întâlniri sau alte însemnări pe care le scrisese Robertson în ultimele săptămâni.
M-am întors la data curentă - marți, 14 august - și am răsfoit înainte, în viiitor. Pagina pentru 15 august lipsea. În calendar nu mai scria nimic după această dată, cel puțin atât cât am văzut eu.
Am lăsat toate așa cum le-am găsit, m-am ridicat de la masă și m-am dus la ușă. Am stins lumina.
Îmi trecu un gând prin minte, așa că am aprins din nou lumina și m-am întors la dulapurile cu dosare. Am căutat litera R, să văd dacă Omul-Ciupercă, pe lângă dosarele măcelarilor și ale țicniților, nu-și făcuse și lui un dosar.
Am găsit unul. Pe etichetă scria: „ROBERTSON, ROBERT THOMAS”.
Ar fi fost foarte convenabil dacă acest dosar ar fi conținut tăieturi din ziare legate de crime nerezolvate și lucruri incriminatoare legate de acele omoruri. Aș fi memorat dosarul, l-aș fi pus la loc și i-aș fi raportat ce găsisem lui Wyatt Porter.
Cu aceste informații, șeful de poliție ar fi găsit o cale de a-l prinde în capcană pe Robertson.
Dar în dosar nu se afla decât pagina care lipsea din calendarul de pe masă. Miercuri, 15 august.
Robertson nu scrisese nimic în spațiul pentru notițe. Se părea că în mintea lui data în sine era suficient de semnificativă pentru a o include ca prim element în dosar. Mi-am consultat ceasul de la mână. Peste 6 ore și 4 minute, 14 august și 15 august se vor întâlni la cumpăna miezului nopții.
Și, după aceea, ce se va întâmpla? Ceva. Ceva... care nu prevestea nimic bun.
M-am întors în camera de zi. Am fost șocat încă o dată de contrastul strident dintre biroul curat, ordonat și restul locuinței.
PAISPREZECE
Am plecat așa cum venisem, prin ușa laterală, care lega bucătăria de garajul improvizat, dar nu m-am întors la Mustang. În loc să fac asta, m-am dus în spatele casei, să arunc o privire la curte.
Pământul bine copt nu mai primise vreun strop de apă de la ultima ploaie, din februarie, cu cinci luni și jumătate în urmă.
Dacă un om obișnuia să-și îngroape victimele în curtea din spate, așa cum făcuse John Wayne Gacy, atunci trebui să mențină solul bun pentru cazma. Pământul ăsta tare ar fi rupt vârful unui târnăcop și l-ar fi trimis pe săpătorul nocturn de morminte să caute un perforator pneumatic.
Presupunând că Robertson era deja un criminal în serie, nu unul în devenire, atunci își avea grădina în altă parte.
Bănuiesc însă că dosarul pe care și l-a pregătit sieși era complet și că spectacolul său de debut avea să aibă loc a doua zi.
M-am întors la Mustang, unde l-am găsit pe Elvis stând pe scaunul din dreapta. Purta pantofi albi, pantaloni kaki și cămașă hawaiană.
Garderoba tuturor celorlalte fantome pe care le cunosc se limitează la hainele pe care le purtau atunci când pieriseră.
Dar, viu sau mort, Elvis Presley își face singur regulile. Pare să fie în stare să invoce orice costum pe care l-a purtat pe scenă sau în filme, precum și hainele pe care le-a purtat când nu dădea vreun spectacol. Veșmintele sale sunt diferite de la o apariție la alta.
Am citit că murise în lenjeria de corp sau în pijama, după ce înghițise un număr imprudent de mare de somnifere și de calmante. Unii spun că fusese găsit în halat de baie, alții susțin că n-a fost așa. Elvis nu mi-a apărut niciodată îmbrăcat atât de banal.
De data asta, când m-am așezat la volan și am închis portiera mașinii, Elvis zâmbi și dădu din cap. Zâmbetul său are ceva neobișnuit de melancolic.
......................................................................
- Are destule necazuri. Nu are nevoie și de așa ceva.
- Să fie împușcată în cap? Cine are nevoie de așa ceva?
- O să ai grijă de ea? mă întrebă Terri.
- Cum?
- Întinde-ți antenele paranormale. Poate poți să oprești chestia asta înainte să se întâmple.
- Nu am antene paranormale.
- Atunci întreabă-l pe unul dintre prietenii tăi morți. Uneori aceștia știu lucruri care urmează să se întâmple, nu-i așa?
- În general, nu-s prietenii mei. Doar cunoștințe în trecere pe aici. Oricum, mă ajută doar atunci când vor ei.
- Dacă aș fi moartă, eu te-aș ajuta, mă asigură Terri.
- Ești o scumpă. Mai că-mi vine să doresc să fii moartă, am spus eu, punând jos cheeseburberul și lingându-mi degetele. Dacă va începe cineva din Pico Mundo să împuște oameni, atunci acela va fi Omul-Ciupercă.
- Cine e ăsta?
- A stat la tejghea cu ceva timp în urmă. A comandat cât pentru trei persoane. A mâncat ca un porc lacom.
- Ăsta-i genul de clienți care-mi plac. Nu l-am văzut.
- Erai în bucătărie. E palid, moale, tot numai rotunjimi, de parcă ar crește în celula lui Hannibal Lecter.
- Emitea vibrații rele?
- Când a plecat, Omul-Ciupercă avea un anturaj de bodachi.
Terri înțepeni și se uită cu prudență în restaurant.
- Mai e vreunul aici?
- Nu. Pentru moment, cel mai rău individ de pe-aici este Bob Sfincter.
Numele adevărat al zgârcitului respectiv era Spinker, dar merita numele secret pe care i-l dădusem. Indiferent de totalul notei de plată, lăsa întotdeauna bacșiș doar un sfert de dolar.
Bob Sfincter se lăuda că-i de două ori și jumătate mai generos decât John D. Rockefeller, miliardarul petrolist. Conform legendei, Rockefeller lăsa de obicei ca bacșiș zece cenți, chiar și în cel mai elegant restaurant din Manhattan.
- Poate că Omul-Ciupercă era doar în trecere prin orașul nostru și a luat-o pe autostradă de îndată ce și-a lins farfuriile.
- Am o presimțire că e încă prin preajmă.
- Poți să-l faci să plece?
- Dacă o să-l găsesc.
- Vrei să-ți împrumut mașina?
- Pentru vreo două ore.
Vin și plec de la slujbă pe jos. Pentru drumuri mai lungi am o bicicletă. În cazuri speciale, folosesc mașina lui Stormy sau a lui Terri.
Terri îmi împinse cheile mașinii pe masă.
- Mulțumesc, i-am spus eu.
- Numai să nu duci cu ea morți. Bine?
- Morții n-au nevoie să fie duși cu mașina. Ei pot să apară când și unde vor. Merg prin aer. Zboară.
- Vreau să-mi spui dacă vreun mort a stat în mașina mea. O să-mi petrec o zi întreagă frecând tapițeria. Chesta asta mă întoarce pe dos.
- Și dacă va fi Elvis?
- Asta-i altceva, zise ea și-și termină murătura cu mărar. Cum era Rozalia în dimineața asta? întrebă ea, referindu-se la Rozalia Sanchez, proprietăreasa mea.
- Vizibilă.
- Foarte bine.
ȘAPTE
Mallul Green Moon se află pe Green Moon Road, între vechiul Pico Mundă și cartiere moderne din vest.
Într-un colț al parcării întinse, departe de magazin, se află Tire World.
Clădirea cu un singur nivel susține un turn încoronat de un glob gigantic. Acest model al Pământului, care se rotește leneș, pare să reprezinte o lume a păcii și a inocenței, care a fost pierdută atunci când șarpele a intrat în Eden.
Planeta aceea are un inel, la fel ca Saturn, dar nu din cristale de gheață, ci din cauciuc. Globul este înconjurat de o anvelopă care, simultan, se rotește și oscilează.
Cinc hale de deservire asigură faptul că mușterii nu vor aștepta mult timp ca să li se schimbe anvelopele. Tehnicienii poartă uniforme care foșnesc. Sunt politicoși. Zâmbesc cu ușurință. Par fericiți.
În după-amiaza acelei zile de marți m-am plimbat pe acolo vreo 10, 15 minute, fără să deranjez pe nimeni. Câțiva angajați m-au salutat, dar niciunul dintre ei n-a încercat să-mi vândă ceva.
Vizitez magazinul din când în când, iar ei știu că-s interesat de viața în lumea anvelopelor.
Proprietarul magazinului este domnul Joseph Mangione. E tatăl lui Anthony Mangione, care mi-a fost prieten în liceu.
Anthony studiază la UCLA. Speră să aibă o carieră strălucită în medicină.
Domnul Mangione e mândru că băiatul său va fi doctor, dar în același timp dezamăgit de faptul că Anthony nu a manifestat interes pentru afacerea familiei. S-ar bucura să mă aibă pe statul de plată și m-ar trata ca pe un fiu.
În marțea aceea nu aveam chef să renunț la spatula mea de la Pico Mundo Grille, deși gătitul de minuturi poate fi stresant când mesele sunt pline, comenzile se îngrămădesc, iar capul îți vâjâie din cauza jargonului din restaurant.
În zilele în care mă întâlnesc și cu un număr neobișnuit de morți, pe lângă aglomerația din timpul micului dejun și a prânzului, mă doare stomacul și știu că risc nu numai arsuri, dar și un atac timpuriu de reflux gastrointestinal.
În asemenea momente, viața din lumea anvelopelor pare un refugiu aproape la fel de liniștit ca o mănăstire.
Dar până și colțul de paradis cu miros de cauciuc al domnului Mangione este bântuit. O fantomă încăpățânată locuia în showroom.
Tom Jedd, un pietrar local apreciat, murise cu opt luni în urmă. Mașina sa alunecase de pe Panorama Road, după miezul nopții, rupsese balustrada putrezită și se scufundase în lacul Malo Suerte.
Trei pescari se aflaseră într-o barcă, la 60 de metri de mal, atunci când Tom se dusese să înoate cu Cruiserul său. Chemaseră poliția printr-un telefon celular, dar serviciul de urgență sosise prea târziu ca să-l salveze.
Brațul stâng al lui Tom fusese retezat în timpul accidentului. Medicul legist al comitatului declarase că nu era lămurit dacă Tom sângerase până când murise sau se înecase mai întainte.
De atunci, sărmanul om se învârtea prin Tire World. Nu știu de ce. Accidentul său nu fusese provocat de o anvelopă defectă.
Băuse la o cârciumă numită Country Cousin. Le autopsie se constatase o alcoolemie de 1,18 - mult peste limita legată. Fie pierduse controlul autovehicului din cauză că fusese beat, fie adormise la volan.
De fiecare dată când vizitam showroomul plimbându-mă printre intervale și gândindu-mă să-mi schimb cariera, Tom își dădea seama că-l văd și mă saluta cu o privire sau dând din cap. Odată mi-a făcut cu ochiul, conspirativ.
Dar nu făcuse nicio încercare să-mi transmită ce urmărea sau care erau nevoile sale. Era o fantomă reticentă.
Uneori îmi doresc ca mai multe dintre fantome să fie ca el.
Uneori e uscat, alteori e ud, de parcă abia ar fi ieșit din lacul Malo Suerte. De obicei are amândouă brațele, însă uneori îi lipsește brațul stâng.
Poți să deduci multe despre starea psihică a unui mort după felul în care se manifestă.
Când e uscat, Tom Jedd pare resemnat cu soarta sa, ba chiar împăcat cu ea. Când e ud, pare furios, îndurerat sau posomorât.
De data asta era uscat. Avea părul pieptănat. Părea relaxat.
Avea ambele brațe, dar cel stâng nu era prins de umăr. Își ducea brațul stâng în mâna dreaptă, cu nonșalanță, de parcă ar fi fost o crosă de golf, și-l strângea la piept.
Comportarea sa grotească nu avea nimic de-a face cu sângele. Din fericire, nu-l văzusem niciodată sângerând, poate pentru că sângele îl dezgusta sau pentru că refuza să accepte faptul că sângerase până când murise.
De două ori își folosise brațul retezat ca scărpinătoare pentru spate, știind că mă uitam la el. Se frecase între omoplați cu degetele țepene ale membrului desprins de trup.
De obicei, fantomele sunt serioase și au o comportare solemnă. Aparțin Lumii Celeilalte, dar au rămas aici din cine știe ce motiv și sunt nerăbdătoare să se mute dincolo.
Din când în când întâlnesc câte un spirit cu simțul umorului intact. Ca să mă amuze, Tom a încercat să se scobească în nas cu arătătorul brațului retezat.
Prefer fantomele triste. Un mort care merge și încearcă să râdă are ceva care mă înfioară, poate pentru că sugerează că simțim și după moarte nevoia să fim plăcuți celorlalți, dar și faptul că avem trista calitate de a ne umili singuri.
Dacă Tom Jedd ar fi fost într-o dispoziție mai puțin veselă, aș fi zăbovit ceva mai mult la Tire World. Spectacolul dat de el m-a tulburat, ca și zâmbetul său de-o clipă.
În timp ce mă îndreptam către Mustangul lui Terri, Tom rămase în vitrina showroomului, agitându-și ca un clovn plin de vigoare brațul retezat, în semn de rămas-bun.
Am mers cu mașina prin pogoanele arse de soare ale parcării și am găsit loc pentru Mustang în apropiere de intrarea principală în mall, unde niște muncitori atârnau un panou publicitar care anunța o perioadă de mari reduceri care va dura de miercuri până duminică.
În interiorul acelei Mecca a vânzării cu amănuntul, majoritatea prăvăliilor nu păreau prea aglomerate, dar în gelateria Burke&Bailey era înghesuială.
Stormy lucrează la Burke&Bailey de când avea 16 ani. La 20 de ani e directorul magazinului. Plănuiește să aibă propriul magazin când va avea 24 de ani.
Dacă după liceu s-ar fi pregătit să devină cosmonaut, ar fi avut acum un stand cu limonadă pe Lună.
Ea susține că nu-i ambițioasă, dar că se plictisește iute și are nevoie de stimulare.
M-am dus la tejghea și am spus:
- Am nevoie de ceva fierbinte și dulce.
- Noi ne-am specializat în lucruri reci, zise Stormy. Du-te și așază-te pe coridor și fii cuminte! O să-și aduc ceva.
În ciuda aglometației, mai erau câteva mese goale. Dar Stormy preferă să nu stea la discuții în local. Câțiva dintre angajați sunt fascinați de ea, și nu vrea să le dea subiect de bârfă.
Eu înțeleg exact ce simt ceilalți pentru ea. Și pe mine mă fascinează.
Așa că am ieșit din Burke&Bailey, în aleea pentru public, și m-am așezat lângă pești.
Lângă Burke&Bailey este un lac tropical înconjurat de palimieri și ferigi luxoase. S-a depus mult efort ca să pară real. Strigăte slabe de păsări, înregistrate, răsună obsedant prin verdeață.
În bazin înoată pești koi în culori strălucitoare. Mulți sunt suficient de mari ca să ajungă pentru un mic dejun copios. Dacă e să dai crezare reclamei care se face mallului, unii dintre acești pești exotici valorează până la 4000 de dolari fiecare. Gustoși sau nu, nu-s la îndemâna bugetului oricui.
M-am așezat pe o bancă, stând cu spatele către peștii koi, neimpresionat de aripioarele lor sclipitoare și de solzii lor prețioși.
După 5 minute, Stormy ieși din Burke&Bailey cu două cornete de înghețată. Îmi făcea plăcere s-o privesc venind spre mine.
Uniforma ei este compusă din pantofi roz, șosete albe, o fustă de-un roz aprins, o bluză asortată, roz cu alb, și o bonetă roz. Cu pielea ei mediteraneeană, cu părul negru ca smoala și cu ochii negri, misterioși, arăta ca o spioană temperamentală deghizată în soră de caritate.
Ghicindu-mi gândurile, ca de obicei, zise, în timp ce se așeza pe bancă lângă mine:
- Când o să am propriul magazin, n-o să-mi oblig angajații să poarte uniforma asta prostească.
- Eu cred că arăți adorabil.
- Arăt ca o Gidget sălbatică.
Stormy îmi întinse unul din cornete. Un minut, două, am rămas tăcuți, bucurându-ne de înghețată și privind cumpărătorii care treceau pe lângă noi.
- Sub mirosul de hamburger și de bacon prăjit simt totuși aroma de șampon de piersici, zise ea.
- Sunt o încântare olfactivă.
- Poate că într-o zi, când o să am magazinul meu, o să putem lucra împreună și o să mirosim la fel.
- Afacerile cu înghețată nu mă atrag. Mie îmi place să prăjesc.
- Cred că e adevărat, zise ea.
- Ce?
- Extremele se atrag.
- E noua aromă care a sosit săptămâna asta?
- Mda.
- Bucățele de cireșe, ciocolată și nucă de cocos?
- Bucățele de nucă de cocos, cireșe și ciocolată, mă corectă ea. Trebuie să pui atributul potrivit după bucățele, atlfel ai îmbulinat-o.
- Nu-mi dăduseam seama că gramatica industriei de înghețată este atât de rigidă.
- Descrie lucrurile în felul tău și o să te pomeneștri într-o zi cu un client ticălos, care-ți mănâncă toată porția și apoi îți cere banii înapoi, pentru că n-a avut bucățele de nucă de cocos în ea. Și să nu-mi spui că-s adorabilă. Cățeii sunt adorabili.
- Când veneai spre mine, mi-am spus că pari o fată temperamentală.
- Cel mai înțelept lucru din partea ta ar fi să te ferești de adjective.
- Bună înghețata, am zis eu. E prima pe care o mănânci?
- Toată lumea o laudă. Dar n-am vrut să grăbesc lucrurile.
- O plăcere amânată.
- Da, asta face totul mai dulce.
- Dacă aștepți prea mult, ce a fost dulce și cremos se poate acri.
- Socrate, dă-te la o parte! La tribună urcă Odd Thomas!
Știu când gheața de sub picioarele mele începe să crape. Am schimbat subiectul.
- Faptul că stau cu spatele la peștii ăștia koi mă scoate din sărite.
- Crezi că pregătesc ceva?
- Sunt prea violenți pentru niște pești. N-am încredere în ei.
Stormy aruncă o privire peste umăr, către bazin, apoi își îndreptă din nou atenția către înghețată.
- Se regulează.
- De unde știi?
- Peștii știu doar să mănânce, să-și facă nevoile și să se reguleze.
- Asta da, viață!
- Își fac nevoile în aceeași apă în care mănâncă și mănâncă în apa plină de sămânță, în care s-au regulat. Peștii sunt dezgustători.
- Nu m-am gândit la asta până acum, i-am spus eu.
- Cum ai venit aici?
- Cu Mustangul lui Terri.
- Ți-era dor de mine?
- Ca întotdeauna. Dar am venit să caut pe cineva.
I-am povestit despre Omul-Ciupercă.
- Și instinctul m-a adus aici, am încheiat eu.
Când cineva nu-i acolo unde mă aștept să fie, nici acasă, nici la muncă, dau o raită în jur cu bicicleta mea sau cu o mașină împrumutată, mergând la întâmplare de pe o stradă pe alta. De obicei, drumul meu se încrucișează cu al persoanei pe care o caut în mai puțin de jumătate de oră.
Acesta este un talent pentru care n-am găsit un nume. Stormy îl numește „magnetism psihic”.
- Iată-l, am zis eu, referindu-mă la Omul-Ciupercă, pe care tocmai l-am zărit mergând cu pași mărunți pe coridor.
Stormy nu avu nevoie să i-l arăt pe individ. Acesta ieșea în evidență printre ceilalți cumpărători, ca o rață la o paradă a câinilor.
Deși aproape terminasem înghețata fără să mă ia cu frig, m-au trecut fiorii când l-am văzut pe omul acela ciudat. Mergea pe pavajul de travertin al coridorului, dar mie îmi clănțăneau dinții de parcă tocmai pășise pe mormântul meu.
OPT
Alb la față, umflat, cu privirea cenușie și încețoșată îndreptată către ferestrele magazinului, arătând aproape la fel de amuzat ca un bolnav de Alzheimer care tocmai a ieșit din spital și a pătruns într-o lume pe care n-o mai recunoștea, Omul-Ciupercă tot căra pungi încărcare în două prăvălii.
- Ce-i chestia aia galbenă de pe capul lui? întrebă Stormy.
- Păr.
- Cred că-i o yarmulke croșetată.
- Nu, e păr.
Omul-Ciupercă intră la Burke&Bailey.
- Bodachii sunt cu el? întrebă Stormy.
- Nu atât de mulți ca înainte. Numai trei.
- Și au intrat în magazinul meu împreună cu el?
- Da. Au intrat toți înăuntru.
- Asta-i rău pentru afaceri, zise ea, pe un ton care nu prevestea nimic bun.
- De ce? Niciunul dintre consumatori nu-i poate vedea.
- Cum ar putea să fie bune pentru afaceri niște spirite rele, șerpuitoare și alunecoase? mă contrazise ea. Stai aici!
Am rămas cu peștii koi și cu înghețata neterminată în mână. Îmi trecuse brusc pofta.
Puteam să-l văd prin fereastră pe Omul-Ciupercă, stând la tejghea. Studie meniul, apoi dădu comanda.
Stormy nu-l servi ea însăși, dar rămase în apropiere, în spatele tejghelei, sub un pretext oarecare.
Nu-mi plăcea faptul că era înăuntru cu individul acela. Simțeam că-i în pericol.
Deși experiența mă învățase să mă încred în instinc, nu m-am dus înăuntru să stau de pază lângă ea. Stormy îmi ceruse să aștept pe bancă. Nu aveam intenția să trec peste cuvântul ei.
Ca majoritatea bărbaților, găsesc că-i degradant să primești șuturi în fund de la o femeie care nu cântărește nici măcar 55 de kilograme după cina de Ziua Recunoștinței.
Când am terminat ultima îmbucătură de înghețată, am văzut-o pe Stormy întorcându-se și așezându-se din nou lângă mine.
- A cerut să-i dăm înghețata la pachet. O jumătate de kilogram de arțar și nuci și o jumătate de kilogram de mandarine cu ciocolată.
- Aromele au vreo semnificație?
- Asta decizi tu. Eu doar te informez. Sunt convinsă că-i un ticălos megaciudat. Vreau să uiți de el.
- Știi că nu pot.
- Ai un complex mesianic, vrei să salvezi lumea.
- Nu am niciun complex mesianic, am doar.... darul ăsta. Nu mi-ar fi fost dat, dacă nu s-ar fi presupus că-l voi folosi.
- Poate nu-i un dar. Poate e un blestem.
- E un dar, am zis eu și m-am ciocănit în cap. Mai am cutia în care l-am primit.
Omul-Ciupercă ieși din gelateria Burke&Bailey. Pe lângă cele două pungi de cumpărături mai ducea și o pungă termoizolantă, care conținea înghețată.
Se uită la dreapta, se uită la stânga, apoi iar la dreapta, de parcă nu ar fi fost sigur din ce direcție venise.
Zâmbetul său tulbure, care părea să fie permanent, ca un tatuaj, se lărgi pentru scurt timp, apoi individul dău din cap, de parcă ar fi fost de acord cu ceva ce-și spusese singur.
Când Omul-Ciupercă se puse în mișcare, îndreptându-se în susul curentului, îl însoțeau doi bodachi. Pentru moment, al treilea rămase în Burke&Bailey.
M-am ridicat de pe bancă și am spus:
- Ne vedem la cină, Gidget cea Sălbatică.
- Încearcă să vii în viață, zise ea. Ține mine, eu nu văd morți.
Am lăsat-o acolo, toată numai roz și alb, temperamentală, în pădurea tropicală de palmieri cu aromă pe pești koi amorezați, și am urmat ciuperca umană către intrarea principală a mallului, apoi în lumina soarelui, care era atât de puternică, încât aproape că reuși să-mi jupoaie corneea de pe ochi.
Fordul Explorer prăfuit al Omului-Ciupercă se afla în șirul din spatele celui în care aveam mașina, la patru locuri mai spre vest. Dacă magnetismul meu psihic ar fi fost mai puternic, ar fi parcat bară în bară cu mașina mea.
Deschise ușa din spate a mașinii și puse înăuntru pungile cu cumpărături. Adusese o ladă frigorifică de plastic pentru a proteja înghețata. Vârî ambele recipiente în geanta termoizolantă.
Ceva mai devreme uitasem să pun parasolarul pe parbrizul Mustangului. Ca urmare, volanul devenise prea fierbinte ca să-l ating.
Am pornit motorul, am dat drumul la aerul condiționat, apoi m-am folosit de oglinda retrovizoare și de cea laterală ca să-l supraveghez pe Omul-Ciupercă.
Din fericire, mișcările sale erau aproape la fel de lente și de metodice ca dezvoltarea mucegaiului. Până a ieșit cu spatele din locul de parcare, am fost în stare să-l urmez fără să las fâșii de piele jupuită pe volan.
Nu ajunsesem încă în stradă, când mi-am dat seama că niciunul dintre bodachi nu-l însoțise pe individul cel zâmbitor când părăsise magazinul. Nu era niciunul în Explorer împreună cu el, nici nu gonea vreunul după mașină.
Plecase de la Grille cu un anturaj de cel puțin 20 de bodachi, care se redusese doar la 3 când sosise la Burke&Bailey.
Bodachii sunt de obicei insistenți în urmărirea oricărui om care poate fi o sursă de violență teribilă și nu-l părăsesc până când n-a fost vărsată ultima picătură de sânge.
M-am întrebat dacă Omul-Ciupercă era într-adevăr încarnarea rea a Morții, așa cum crezusem eu.
Chiar și în absența bodachilor am continuat să-mi urmăresc prada. Îmi terminasem tura la Grille. Aveam la dispoziție restul după-amiezii și seara. Nimeni nu-i mai neliniștit din cauza amănuntelor decât un bucătar de minuturi.
NOUĂ
Camp`s End nu-i un oraș în sine, ci un cartier din Pico Mundo care amintește de vremurile grele prin care a trecut chiar și atunci când restul comunității noastre trăia un moment de dezvoltare economică explozivă.
Multe dintre peluze s-au uscat sau sunt acoperite cu pietriș. Majoritatea căsuțelor au nevoie de stucatură nouă, de vopsea proaspătă și de un armistițiu cu termitele.
Ghinionul părea să iasă din pământ, de parcă încăperile diavolului din iad se găseau chiar sub străzile acelea, iar etajul la care dormea se afla atât de aproape de suprafață, încât respirația sa fetidă, expirată la fiecare sforăit, răzbătea prin sol.
Destinația Omului-Ciupercă era o casita cu stucatură galben-deschis, cu ușa din față de-un albastru decolorat. Garajul improvizat era aplecat într-o parte și arăta de parcă greutatea razelor de soare ar fi fost suficientă să-l dărâme.
Am parcat vizavi de casă, în fața unui loc viran plin cu ciumăfaie uscată și cu rugi de mure întrețesuți ca într-o capcană pentru vise.
Am coborât geamul mașinii și am oprit motorul. L-am privit pe Omul-Ciupercă ducându-și înghețata și celelalte pachete în casă. Intrase printr-o ușă laterală din umbra garajului improvizat.
După-amiezile de vară din Pico Mundo sunt lungi și fierbinți. Deși ceasul de la mâna mea și cel din mașină indicau ora 4,48 de minute și 42 grade Celsius, ceea ce nu reprezenta un record pentru deșertul Mohave. Presupun că previziunea fusese depășită.
Chiar dacă stăteam la umbra unui dafin indian uriaș, cu rădăcini sufient de adânci să tragă apă din Styx, nu puteam să pretind că mă răsfățam într-o saună. Mă simțeam ca un copil care intrase în casa de turtă dulce a unei vrăjitoare din Pădurea Neagră și care fusese aruncat în cuptorul acesteia reglat pe „coacere lentă”.
Din când în când trecea câte o mașină, dar nu apărea niciun pieton.
Nu se juca niciun copil. Niciun proprietar de casă nu se aventura afară, să se plimbe prin grădina veștejită.
Un câine trecu pe lângă mine, cu capul plecat, cu limba atârnându-i, de parcă ar fi urmărit cu încăpățânare mirajul unei pisici.
Curând, trupul meu procură umiditatea ce lipsea din aer, până am fost acoperit de sudoare.
Aș fi pornit motorul Mustangului, ca să dau drumul la aerul condiționat, dar nu voiam să irosesc benzina lui Terri sau să supraîncălzesc motorul.
După 40 de minute, Omul-Ciupercă reapăru. Încuie ușa laterală a casei, ceea ce însemna că nu rămăsese nimeni înăuntru, apoi se așeză la volanul Explorerului său prăfuit.
M-am lăsat în jos, pe scaun, sub nivelul ferestrei, și am ascultat cum mașina de tern trece pe lângă mine, lăsând o dâră de sunet care se transformă apoi în tăcere.
Am traversat strada spre casa gălbuie, fără să-mi pese dacă mă privea cineva prin vreuna din ferestrele aflate de-a lungul uliței.
În loc să mă duc la ușa albastră din față și să mă dau în spectacol, m-am strecurat în umbra garajului și am ciocănit la ușa laterală pe care o folosise Omul-Ciupercă.
N-a răspuns nimeni.
Dacă ușa ar fi avut o broască de siguranță, aș fi fost obligat să sparg o fereastră. Dar, având de-a face doar cu o yală, am fost convins că, fiind bine educat de serialele polițiste de la televizor, ca orice tânăr american, puteam să mă strecor cu ușurință în casă.
Ca să-mi simplific viața nu am cont în bancă. De aceea nu am cărți de credit. Dar statul California insistase, într-un mod inteligent, să-mi dea un carnet de șofer, plastifiat, suficient de rigid ca să pot forța broasca.
După cum anticipasem, bucătăria nu era mobilată conform standardelor Marthei Stewart și nici curată. Camera nu putea fi numită chiar cocină, însă domnea o harababură generală, iar ici-colo se găsea câte o orfandă de firmituri pentru furnicile care ar fi venit în vizită.
Un miros slab, dar neplăcut, umplea aerul bine răcorit. N-am identificat sursa mirosului, și la început am crezut că era mirosul aparte al Omului-Ciupercă, pentru că acesta părea în stare să emită miasme ciudate și toxice, nu numai spori ucigători.
Nu știam ce căutam acolo, dar mă așteptam să recunosc ceea ce căutam în momentul în care aveam să văd lucrul acela. Ceva îi atrăsese pe bodachi spre omul acela, iar eu îi urmărisem în veghea lor, în speranța că o să descopăr un indiciu care să-mi arate motivul interesului lor.
În timp ce dădeam târcoale prin bucătărie, mi-am dat seama că aerul nu era doar răcoros, ci neobișnuit de rece. Nu mai transpiram, iar ceafa părea să mi se fi transformat în gheață.
Frigul acela pătrunzător era inexplicabil, pentru că până și în Mijave, unde aerul condiționat era esențial, o casă atât de veche și de umilă ca aceea avea rareori un sistem central de răcire. Unitățile montate la fereastră, fiecare deservind o singură încăpere, ar fi fost o explicație.
Bucătărie nu avea o asemenea unitate de aer condiționat la fereastră.
În plus, unitățile montate la fereastră era zgomotoase; compresorul pufăia și bâzâia, ventilatorul zăngănea. Nu auzisem nimic de felul acesta.
În timp ce stăteam și ascultam, cu capul plecat într-o parte, casa aștepta în tăcere. Mi-am dat seama brusc că tăcerea aceea nu era naturală.
Pantofii mei ar fi trebuit să scoată zgomot pe linoleumul crăpat, pe podeaua șubrezită de timp. Dar atunci când mă mișcam, o făceam pe muțește, ca o pisică pe pernuțe.
Mi-am dat seama abia acum că sertarele și ușile dulapurilor se deschiseseră și se închiseseră școțând doar o șoaptă ușoară, de parcă ar fi fost făcute cu laturi și balamale fără frecare.
Când m-am îndreptat către ușa deschisă dintre bucătărie și următoarea încăpere, aerul rece păru să se îndesească, amortizând și mai mult transmiterea sunetelor.
Camera de zi, cu mobilă puțină, se dovedi la fel de lugubră și de dezordonată ca bucătăria. Cărâi vechi și jerpelite, în ediții ieftine și reviste, erau îngrămădite pe podea, pe canapea, pe măsuța pentru cafea.
Revistele erau cele la care te așteptai. Fotografii cu femei goale între articole despre sporturi extreme, mașini rapide și tehnici patetice de seducție.
Cărțile mă surprinseră. Erau romane sentimentale. Reprezentau un contrapunct bizar față de revistele pline cu poze cu femei care-și arătau sânii și-și lingeau buzele cât mai lasciv.
Când am luat una dintre cărți și am răsfoit-o, paginile n-au scos niciun zgomot.
În momentul acela am avut impresia că nu-s în stare să aud vreun sunet, cu excepția celor care aveau o origine internă: bubuitul propriei inimi, năvala sângelui în urechi.
Ar fi trebuit să fug chiar atunci. Efectul straniu de amortizare a atmosferei răuvoitoare din casă ar fi trebuit să mă alarmeze.
În dormitor, patul era nefăcut, lenjeria și șosetele murdare erau aruncate peste tot, o prăjitură cu stafide mâncată pe jumătate era pe o farfurioară de carton de pe noptieră.
Mirosul acela slab, respingător pe care-l simțisem prima oară în bucătărie devenise mai puternic aici, amintind de duhoarea unui cablu electric scurtcircuitat, dar nu era numai asta, avea și un strop de amoniac, și o urmă de praf de cărbune, și un pic de nucșoară, fără a fi vreunul dintre aceste lucruri.
Holul scurt prin care se ajungea la dormitor ducea și la baie. Oglinda trebuia curățată. Tubul de pastă de dinți de pe policioară nu avea căpăcelul pus. Un coș mic pentru gunoi era plin cu vârf cu batiste de hârtie folosite și cu alte resturi.
Dincolo de hol, vizavi de dormitorul Omului-Ciupercă, se afla o altă ușă. Am presupus că dădea într-o debara sau în al doilea dormitor.
În pragul acestei încăperi, aerul deveni atât de rece, încât îmi puteam vedea răsuflarea.
Am apăsat clanța rece ca gheața. Dincolo se întindea un vârtej de tăcere care absorbi ultimul sunet din urechile mele, lăsându-mă pentru moment surd chiar și față de strădania inimii mele.
Încăperea cea neagră mă aștepta.
ZECE
În timpul celor 20 de ani ai mei fusesem în multe locuri întunecoase, unele în care lipsea lumina, altele lipsite de speranță. Dar, după câte știam, niciunul nu fusese mai întunecat decât încăperea aceea ciudată din casa Omului-Ciupercă.
Camera nu avea ferestre, sau acestea fuseseră acoperite, iar crăpăturile astupate astfel încât să nu pătrundă soarele. Nu era aprins niciun ben.
Din prag, am privit într-o beznă atât de absolută, încât aveam impresia că mă uit nu într-o încăpere, ci în spațiul mort dintr-o regiune îndepărtată a universului, unde stelele se transformaseră în cenușă arsă. Frigul ce pătrundea în oase, mai îngrozitor aici decât în oricare altă parte a casei, și tăcerea apăsătoare susținueau la fel de bine ideea că aceasta era o stație pustie din vidul interstelar.
Un lucru mai ciudat decât altele: lumina din hol nu reușea să pătrundă niciun centimetru în tărâmul de dincolo de ușă. Granița dintre lumină și zona lipsită complet de lumină era tot atât de evidentă ca o linie trasă cu vopsea pe marginea interioară a pragului, ce urca apoi pe tocul ușii și pe pragul de sus.
Bezna perfectă nu numai că rezista la pătrunderea luminii, ci o și respingea în totalitate.
Nu-s neînfricat. Dacă m-ați arunca într-o cușcă împreună cu un tigru flămând și dacă aș scăpa de acolo, aș avea nevoie de o baie și de pantaloni curați, ca orice alt individ.
Eu nu sunt prost, dar sunt unul dintre cei care nu vor fugi niciodată dintr-un loc bântuit. Calitățile paranormale cu care m-am născut mă îndeamnă să explorez, și nu pot să le rezist, așa cum un copil minune cu talent muzical nu poate rezista atracției magnetice a pianului. Nu-s feris de riscul de a muri mai mult decât este un pilot de vânătoare, dornic să zboare pe cerul sfâșiat de război.
Acestea sunt o parte dintre motivele pentru care Stormy se întreabă uneori dacă darul meu nu-i de fapt un blestem.
Stând la marginea beznei fără cusur, am ridicat mâna dreaptă ca și cum aș fi depus un jurământ și mi-am apăsat palma pe aparenta barieră din fața mea. Deși întunericul putea opri lumina, n-a opus nicio rezistență apăsării mele. Mâna îmi dispăru în bezna de catran.
Prin „dispăru” înțeleg că nu mai vedeam nici urmă din degetele mele care se mișcau dincolo de suprafața acelui perete de întuneric. Încheietura mâinii mele se termina brusc, ca a unui ciung.
Trebuie să recunosc că inima îmi bătea nebunește, deși nu simțeam nicio durere, și că am răsuflat ușurat - și fără să scot vreun sunet - când mi-am retras mâna și am văzut că toate degetele mele sunt intacte.
Când am pășit peste prag, ținându-mă totuși bine cu o mână de tocul ușii, am pătruns nu într-o iluzie, ci într-un loc adevărat, dar care părea mai ireal decât orice vis.
Bezna din față rămăsese neliniștitor de pură; frigul nu se ostoise; iar tăcerea înțepenise la fel de eficient ca sângele coagulat în urechile unui mort împușcat în cap.
Deși de dincolo de prag nu fusesem în stare să discern nimic în încăperea aceea, din interiorul ei puteam să mă uit afară și să văd holul în lumină normală, fără nicio opreliște.
Mă așteptam oarecum să descopăr că Omul-Ciupercă se întorsese și se uita la singura mea parte vizibilă de afară în momentul acela: degetel mele încovioate, agățate cu disperare de tocul ușii. Din fericire, eram încă singur.
Descoperind că pot să văd ieșirea către hol, deci că pot să-mi găsesc o cale de scăpare din locul acela, m-am desprins din prag. Am pătruns în întregime în camera aceea fără lumină și, întorcând capul de la imaginea holululi, am devenit de îndată la fel de orb pe cât fusesem de surd până atunci.
Fără auz și fără vedere, m-am simțit iute dezorientat. Am căutat comutatorul pentru lumină, l-am găsit, l-am tras în sus, apoi în jos, iar în sus, fără niciun efect.
Apoi am văzut o luminiță roșie. Eram sigur că nu fusese acolo cu o clipă mai devreme. Avea roșul ucigaș al unui ochi posac și însângerat, deși nu era un ochi.
Simțul meu de orientare spațială și abilitatea de a aprecia distanța corect mă părăsiseră, pentru că semnalul acela mic, luminos, părea să fie la kilometri întregi de locul în care mă aflam. Bineînțeles că o casă atât de mică nu putea să conțină un spațiu atât de vast precum cel pe care mi-l imaginam întinzându-se în fața mea.
Când am luat mâna de pe comutatorul inutil, m-am simțit vag optimist, cam ca un bețiv neferict pe care aburii alcoolului îl fac să se creadă grozav.
Picioarele mele păreau că nu ating podeaua, în timp ce mă apropiam hotărât de lumina cea roșie.
Am făcut șase pași, zece, douăzeci. Farul nu crescuse în mărime, ba chiar păru că se îndepărtează de mine exact cu viteza cu care mă apropiam de el.
M-am oprit, m-am întors și am privit ușa. Deși nu mă apropiasem de lumină, mersesem - se părea - vreo zece metri.
Dar mai interesant decât distanța parcursă era faptul că în ușa deschisă se vedea o siluetă. Nu a Omului-Ciupercă. În prag, luminat din spate de becul din hol, stăteam eu.
Convins că nu-i un efect de oglindă și că, mă uit la un alt eu, mi-am verificat teoria și am făcut un semn cu mâna. Celălalt Odd Thomas nu mi-a repetat semnul, așa cum ar fi făcut o oglindire.
Din cauză că eram cufundat în întunecimea aceea moricloasă, el nu mă putea zări, așa că am încercat să strig la el. Am simțit în gât vibrația corzilor vocale, dar n-am auzit sunetul produs de ele. Probabil că și el rămăsese surd la strigătul acela.
Acest al doilea Odd Thomas întinse, la fel de curios cum fusese și eu, mâna în întunericul palpabil, minunându-se, așa cum făcusem și eu, în fața iluziei de amputare.
Această intervenție timidă păru că deranjeazăă un echilibru delicat, iar încăperea cea neagră se deplasă brusc. Prin de forțe aflate acolo dincolo de puterea mea de a le controla, așa cum un surfist poate fi aruncat de pe planșa ca în curba unui val gigantic care se prăbușește, am fost zvârlit ca printr-o vrajă în afara acelei încăperi stranii și.... am ajuns în mohorâta cameră de zi.
M-am trezit nu aruncat grămadă, așa cum m-aș fi aștepta, ci stând aproximativ în locul în care stătusem puțin mai devreme. Am luat unul din romanele sentimentale în ediție ieftină. La fel ca mai înainte, paginile nu scoteau niciun foșnet și puteam să aud doar sunetele de origine internă, precum bătăile inimii mele.
M-am uitat la ceasul de la mână și m-am convins că acest lucru se întâmpla mai devreme. Nu numai că fusesem transportat în mod magic din camera cea întunecată în camera de zi, dar fusesem și aruncat cu câteva minute înapoi în timp.
Din moment ce cu o clipă în urmă mă văzusem pe mine însumi privind în beznă din pragul holului, presupun că, din cauza unei anomalii a legilor fizicii, în casa aceea existaseră simultan două exemplare din mine. Existam eu, cel de aici, având în mână un roman al Norei Roberts, și un alt eu, într-o cameră învecinată.
N-am fugit. Nici n-am refăcut imediat traseul inițial către dormitorul Omului-Ciupercă.
În loc să fac asta, am pus jos romanul sentimental și am stat liniștit, gândindu-mă bine la toate ramificațiile posibile ale întâlnirii cu celălalt Odd Thomas, căutând cu responsabilitate cel mai sigur și mai rațional mod de a acționa.
În dreptul arcadei din camera de zi, m-am aplecat cu grijă spre hol și m-am zărit stând în ușa deschisă a încăperii întunecate. Trebuie să fi fost eul meu de mai devreme, care nu trecuse încă pragul.
Dacă sunetele n-ar fi fost eliminate complet în interiorul casei, aș fi putut să-l strig pe celălalt Odd Thomas. Nu-s convins că ar fi fost un lucru înțelept, dar sunt recunoscător circumstanțelor care m-au împiedicat să-l salut.
Nu știu ce i-aș fi spus, dacă aș fi putut să discut cu el.
- Ce mai faci?
Dacă m-aș fi dus la el și l-aș fi îmbrățișat într-un mod narcisist, paradoxul celor doi Odd Thomas s-ar fi putut rezolva imediat. Unul din noi ar fi dispărut. Sau poate am fi explodat amândoi.
Presupunând că nu pot exista simultan două exemplare din mne fără să se producă o calamitate și nefiind încântat de posibilitatea de a exploda, am rămas în arcadă și am privit până când celălalt Odd Thomas a trecut pragul în încăperea cea întunecoasă.
De îndată ce Odd Thomas a pășit prima oară peste prag în camera fără lumină, m-am dus direct la ușa pe care o lăsase deschisă în urma sa. Nu-l puteam zări, bineînțeles, dar am presupus că se va răsuci curând, se va uita în spate și mă va vedea - lucru care mi se întâmplase deja.
Când am considerat că descoperise lumina de-un roșu mohorât și că făcuse cei 20 de pași spre ea, că avusese timp să se uite în urmă și să mă vadă în prag, m-am uitat la ceasul de la mână, ca să stabilesc începutul acelui episod, am pipăit în beznă cu mâna dreaptă, ca să fiu sigur că nu se simte nimic diferit în tărâmul acela straniu, apoi am trecut încă o dată pragul.
UNSPREZECE
Principala mea grijă - în afară de faptul că s-ar putea să explodez sau că riscam să întârzii la cina cu Stormy - era că aveam șanse să mă trezesc prins într-o buclă temporală, sortit să mă urmăresc pe mine însumi prin casa Omului-Ciupercă și să trec pragul încăperii întunecare iar și iar, la nesfârșit.
Am ezitat mai puțin în cea de-a doua mea vizită în camera întunecată și m-am dus mai cu curaj, dar cu același optimism vag, către farul stacojiu din centrul încăperii. Lampa aceea misterioasă părea să răspândească o lumină mai puternică decât înainte, deși, ca și atunci, nu îndepărta bezna.
Am privit de două ori către ușa deschisă de pe hol, dar nu m-am mai văzut pe mine însumi. Cu toate astea, am simțit răsucirea aceea bruscă, giroscopică, și am fost aruncat din nou afară din camera aceea ciudată.... de data asta în după-amiaza fierbinte.
Așadar, m-am pomenit ieșind din umbra garajului și pătrunzând în razele de soare care mă izbiră în ochi ca un pumn de ace de aur.
M-am oprit, mi-am mijit ochii din cauza luminii și m-am tras la umbră.
Tăcerea profundă care domnea în casă nu se întindea dincolo de ziduri. Un câine lătra leneș în depărtare. Un Pontiac vechi, cu un motor care păcăcea și cu o curea de transmise ce șuiera, trecu pe stradă.
Convins că nu petrecusem mai mult de un minut în încăperea întunecată, m-am uitat din nou la ceasul de la mână. Se părea că nu numai că fusesem aruncat în afara casei, dar și cu cinci, șase minute în viitor.
Mi-am pus, în gând, multe întrebări.
M-am întrebat dată un om care trăia ascuns în spatele unui zâmbet continuu, doar pe jumătate inteligent, un om capabil să țină o casă curată, un om cu conflicte interioare suficient de mari ca să-și împartă timpul între citit reviste cu gagici goale și romane sentimentale, putea să fie numit un geniu necunoscut, care, folositnd componente electronice de la Radio Shack, fusese în stare să-și transforme o cameră a locuinței sale umile într-o mașină a timpului.
M-am întrebat dacă Omul-Ciupercă era chiar om - sau apăruse ceva nou în cartier.
M-am întrebat de cât timp locuia acolo, cine pretindea că este și ce intenții avea.
M-am întrebat dacă nu cumva încăperea aceea întunecată nu era o mașină a timpului, ci ceva mai ciudat decât asta. Incidentele legate de timp puteau fi doar efecte secundare ale funcției sale principale.
M-am întrebat cât timp o să stau în umbra garajului părăginit, meditând la situația în care mă aflam, în loc să fac ceva.
Ușa dintre garajul improvizat și bucătărie, cea prin care intrasem la început în casă, se încuiase automat în urma mea, după ce pătrunsesem în interiorul locuinței. Am deschis din nou încuietoarea cu carnetul meu laminat de șofer.
În bucătărie, coaja de banană cafenie continua să se zbârcească pe tocător. Nicio menajeră călătorind în timp nu spălase farfuriile murdare din chiuvetă.
Reviste pornografice și romane sentimentale umpleau încă încăperea de zi, dar, când am ajuns la jumătatea distanței către arcada dinspre hol, m-am oprit brusc, șocat.
De data asta puteam să aud. Pașii mei făcuseră să trosnească lineloeumul vechi din bucătărie, ușa batantă a camerei de zi scârțâise în balamalele neunse. Vârjetul de tăcere nu mai absorbea orice sunet din casă.
Aerul, care fusese foarte rece, era acum doar răcoros. Și devenea tot mai cald.
Duhoarea aceea neplăcută, ciudată, devenise mult mai puternică decât înainte, dar nu mai ușor de identificat.
Pur și simplu instinctul obișnuit, nu un al șaselea simț, mă îndemnă să nu pătrund în încăperea aceea întunecată. De fapt, am simțit nevoia grabnică să mă retrag din arcada de pe hol.
M-am întors în bucătărie și m-am ascuns în spatele ușii batante, ținând-o crăpată câțiva centimetri, ca să văd de cine fugisem - dacă fugisem de cineva.
La câteva secunde după ce am ajuns în ascunziș, bodachii năvăliră din hol în camera de zi.
DOISPREZECE
Un grup de bodachi în mișcare îmi amintește uneori de o haită de lupi care vânează. Alteori îmi amintește de o adunătură de pisici care se furișează.
De data asta, creaturile care se scurgeau prin arcada din hol în camera de zi îmi trezeau aceeași repulsie, ca niște insecte scârboase. Înaintau precaute, dar aveau ceva din mișcarea iute și fluidă a unei colonii de gândaci de bucătărie.
Și numărul lor era tot ca al gândacilor. 20, 30, 40. Se strânseră în încăpere tăcuți și negri.
Se prelinseră către ușa din față, către ferestrele din camera de zi, se scurseră ca un val de funingine tras de un curent de aer.
Continuară să apară în hol: 50, 60, 70, și tot mai erau. Nu mai întâlnisem niciodată până atunci atâția bodachi la un loc.
Deși din locul de unde mă afla nu puteam să privesc în hol dincolo de arcada din camera de zi, știam pe unde pătrunseseră în casă intrușii aceștia. Sosiseră în casă prin intermediul camerei întunecate.
Păreau grăbiți să lase în urma lor locuința aceea și să exploreze orașul Pico Mundo - dar unul dintre ei se despărți de restul semenilor săi agitați. Și se opri în mijlocul camerei de zi.
Mi-am ținut răsuflarea.
Bodachul stătea atât de ghemuit, încât mâinile lui, dacă erau mâini, îi ajungeau la genunchi. Își întoarse capul lăsat în jos dintr-o parte în alta, examinând covorul în căutarea prăzii sale.
În timp ce tovarășii săi continuau să se vânture și să se agite trecând mai departe, nemesisul meu se ridică din locul în care stătuse ghemuit. Își îndreptă umerii. Își înălță capul și-l întoarse încet spre stânga, apoi spre dreapta.
Regretam că folosisem șampon cu aromă de piersică. Deodată, am simțit mirosul de carne și grăsime prăjită care mi se impregnase în pielea și în părul meu.
Bădachul negru ca tușul căuta în camera de zi sursa mirosului sau a sunetului care-i atrăsese atenția.
Creatura păru să se concentreze asupra ușii de la bucătărie. Cu toate că n-avea ochi, reuși să mă detecteze.
Stând drept și fiind mai înalt decât mine, bodachul era impunător, în ciuda lipsei sale de substanță. Atitudinea sa cutezătoare și aroganța cu care-și ținea capul ridicat sugerau că pentru el însemnam ceea ce înseamnă un șoarece pentru o panteră, că avea puterea să mă omoare într-o clipă.
Mi-am ținut răsuflarea.
Nevoia de a fugi deveni aproape copleșitoare, dar rămăsesem înlemnit gândindu-mă că, dacă bodachul nu mă văzuse, atunci cea mai mică mișcare a ușii batante i-ar fi atras imediat atenția.
Așteptarea unor lucruri sumbre face ca secundele să pară minute - apoi, spre surprinderea mea, fantoma se ghemui încă o dată și țâșni afară, împreună cu ceilalți.
Am expirat aerul acru și am inspirat unul dulce, privind cum ultima ceată de bodachi trecea prin arcada holului.
După ce ultimele spirite dezgustătoare dispărură în căldura din Mohave, m-am întors în camera de zi. Cu grijă.
Prin încăperea aceea trecuseră cel puțin o sută de bodachi. Probabil 150.
În ciuda acestei vânzoleli, nu fusese mototolită nicio pagină de revistă sau de roman. Trecerea bodachilor nu lăsase nici cea mai mică urmă pe covor.
M-am dun la una dintre ferestrele din față și am privit peluza. Din câte am putut să-mi dau seama, niciun exemplar din haita care abia plecase nu zăbovise în cartier.
Frigul nenatural din casă dispăruse odată cu bodachii. Căldura deșertului pătrunsese prin zidurile subțiri până când fiecare suprafață din camera de zi părea să fie la fel de fierbinte ca arcurile unui reșou electric.
În timpul trecerii sale, tumultul de umbre nu lăsase nicio urmă pe zidurile holului. Nu mai rămăsese nicio urmă de miros de cablu electric ars.
Am pășit pentru a treia oarăă peste pragul acela.
Camera cea întunecată dispăruse.
TREISPREZECE
Dincolo de prag se întindea o cameră obișnuită, care nu avea dimensiuni infinite, așa cum păruse mai devreme, ci doar 3/4 metri.
Prin singura fereastră a încăperii se vedeau ramurile unei melaleuci dantelate, care oprea o mare parte din lumina soarelui. Dar vedeam suficient de bine ca să-mi dau seama că nu exista nicio sursă de lumină de-un roșu mohorât, nici în centrul acestei camere umile, nici în vreun colț.
Puterea misterioasă care transformase și care controlase încăperea - și care mă aruncase cu câteva minute înapoi, apoi cu câteva minute înainte în timp - nu se manifesta.
Se părea că încăperea îi folosea drept birou Omului-Ciupercă. Mobilierul era alcătuit din niște dulapuri cu câte patru sertare, un scaun și o masă din metal cenușiu cu tăblie din plastic care imita lemnul.
Pe peretele din fața mesei atârnau una lângă alta trei fotografii în alb și negru, de mărimea unor afișe, care păreau să fi fost imprimate pe plotterul digital al unui proiectant. Erau portretele unor bărbați, unul cu ochi febrili și cu un zâmbet voios, ceilalți doi posomorâți.
Toți trei îmi erau familiari, dar la început mi-a venit în minte doar numele celui care zâmbea: Charles Manson, manipulatorul depravat ale cărui fantezii despre revoluție și rasă provocaseră un cancer în inima generației flower-power. Avea trasată o svastică pe frunte.
Indiferent cine erau ceilalți doi, nu arătau ca niște comici din Vegas sau ca niște filosofi celebri.
Am aprins becul din tavan.
Praful și dezordinea din restul casei nu apăreau aici. Când trecea acest prag, Omul-Ciupercă lăsa deoparte lenea și devenea un campion al curățeniei.
Se dovedi că dulapurile conțineau dosare întreținute cu meticulozitate și pline cu articole tăiate din publicații sau descărcate de pe internet. În sertare se găseau dosare despre ucigași în serie sau criminali în masă.
Un doar foarte gros conținea date despre Ed Gein, care fusese sursa din care se inspiraseră autorii care-i creaseră atât pe Norman Bates din Psycho, cât și pe Hannibal Lecter din Tăcerea mieilor. Lui Gein îi plăcea să mănânce supă dintr-un craniu omenesc și-și făcuse o centură din sfârcurile victimelor sale.
Pericolele necunoscute ale camerei întunecate nu mă intimidaseră, dar aici aveam de-a face cu un rău cunoscut, care putea fi înțeles în întregime.
Am deschis dulap după dulap - inima îmi înghețase de groază, mâinile îmi tremurau - până când am hotărât să renunț.
Cu memoria împrospătată de ceea ce văzusem în dosare, am fost în stare să stabilesc numele celor din fotografiile care-l flancau pe Charles Manson.
În dreapta lui Manson atârna un portret al lui Timothy McVeigh. Acesta fusese condamnat și executat pentru că pusese o bombă în clădirea FBI din Oklahoma City, în 1995, unde muriseră 168 de persoane.
În stânga, atârna Mohammed Atta, cel care îndreptase un avion către unul din turnurile World Trade Center, omorând mii de oameni.
Nu văzusem nicio dovadă că Omul-Ciupercă simpatiza cu cauza fasciștilor islamici radicali. Ca și în cazul lui Manson sau al lui McVeight, se părea că-l admira pe Atta pentru viziunea plină de cruzime a acestui terorist, pentru acțiunile brutale și pentru ceea ce făptuise în serviciul răului.
Încăperea era mai puțin un birou și mai mult un altar.
Văzusem suficient, chiar prea mult, voiam să ies din casă și să mă gândesc la ce avea de făcut în continuare.
În loc de asta, m-am așezat la scaunul de la birou.
Pe masă se aflau un calculator, o imprimantă, o veiozăă de bronz și un calendar. Nu se vedea niciun fir de praf sau vreo scamă, pe nicio suprafață.
Din locul unde mă aflam am privit încăperea, încercând să înțeleg cum putuse deveni camera aceea întunecoasă și cum se transformase din nou într-o încăpere obișnuită.
Pentru un timp, camera aceea fusese transformată într-un... portal, o ușă între Pico Mundo și ceva foarte ciudat. Poate că pentru un timp clădirea aceea fusese o gară între lumea noastră și iad, dacă iadul există.
Se poate că, dacă aș fi ajuns la lumina roșie, m-aș fi putut pomeni pe o planetă în care domnesc bodachii. Dar, neavând pașaport, fusesem aruncat în camera de zi și în trecut, apoi în garajul improvizat și în viitor.
Nu vedeam niciun motiv să scotocesc prin birou în căutarea unui comutator ascuns, care putea să transforme din nou încăperea în camera cea întunecoasă. Logica îmi sugera că puterea formidabilă necesară deschiderii acelei uși misterioase fusese lansată nu de aici, ci din altă parte, indiferent unde ar fi fost această „cealaltă parte”.
Se putea ca Omul-Ciupercă să nu știe că sanctuarul său servea nu doar ca un depozit catalogat al fanteziilor criminale, ci și ca o gară prin care veneau bodachi într-o vacanță sângeroasă.
Din apropiere se auzi un tic-tic-tic, un zornăit de os care lovește un os, aducându-mi în minte imagini de Halloween cu schelete rătăcitoare, apoi un zgomot grăbit de pași.
M-am ridicat din scaun și am ascultat, alarmat.
Trecură secunde fără ticăit. O jumătate de minut fără zgomot grăbit de pași.
Probabil un șoarece alergase prin perete sau în pod, năucit de căldură și nereușind să-și găsească locul.
M-am așezat din nou și am tras sertarele de la birou, unul câte unul.
Pe lângă creioane, stilouri, agrafe, un capsator, o foarfecă și alte obiecte lumești, am găsit două extrase de cont recente și un carnet de cecuri. Toate trei îi fuseseră trimise lui Robert Thomas Robertson, la locuința sa din Camp`s End.
La revedere, Om-Ciupercă! Salut, Bob!
„Bob Robertson” nu avea rezonanța malefică necesară numelui unui viitor asasin în masă. Suna mai degrabă ca numele unui vânzător jovial de mașini.
Extrasul de cont de la Bank of America raporta despre un cont de economii, două certificate de depozit cu termen de șase luni, un cont pentru piața financiară și un cont pentru cumpărare-vânzare de acțiuni. Valoarea totală a depunerilor lui Robertson se ridica la 786 542,10 dolari.
M-am uitat la cifre de trei ori, convins că nu văzusem bine.
Scrisul de mână al lui Robertson era neîngrijit, dar își ținea cu conștiinciozitate bilanțul la zi în carnetul de cecuri. Disponibilul curent din contul acela totaliza 198 648,21 dolari.
Faptul că un om care dispunea de lichdități de aproape un milion și jumătate de dolari își stabilise locuința într-o casita dărăpănată din Camp`s End părea teribil de pervers.
Poate că Robertson se mulțumea cu puțin, poate că găsea toată plăcerea de care avea nevoie în fanteziile sângeroase care-i treceau prin minte.
Un zăngănit-lipăit frenetic aproape că mă făcu să mă ridic din nou din scaun, dar apoi un scrâșnet ascuțit și repetat mă ajută să identific sursa zgomotului - ciori care ciuguleau iarba de pe casă.
Am urmărit în borderoul carnetului de cecuri cheltuielile din ultimele trei luni, dar am găsit doar plățile obișnuite pentru servicii publice, pentru companiile de cărți de credit și altele de același fel.
Singura ciudățenie consta în faptul că Robertson scrisese un număr surprinzător de cecuri pentru a scoate bani gheață.
În ultima lună retrăsese în total 32 000 de dolari în transe de 2 sau 4 000. În ultimele două luni, totalul se ridica la 58 000 dolari.
Chiar și cu pofta sa deosebită de mâncare, nu putea să bage în el atâta înghețată de la Burke&Bailey.
Evident, avea gusturi costisitoare. Și acestea nu puteau fi plătite cu cecuri sau cu cărți de credit.
Am pus evidențele financiare la loc în sertarul de la masă și brusc am început să simt că rămăsesem prea mult în locul acela.
Mă gândisem că voi auzi când Explorerul va intra în garaj și voi reuși să mă strecor prin ușa din față în timp ce Robertson avea să vină prin ușa laterală. Dacă, din cine știe ce motiv, individul ar fi parcat în stradă sau s-ar fi întors acasă pe jos, aș fi fost prins în capcană înainte să descopăr că sosisse.
McVeight, Manson și Atta păreau a mă privi. N-ar fi fost greu să-mi imaginez că ochii lor erau plini de viață și că mă urmăreau cuprinși de așteptări haine.
Am am zăbovit un moment și mi-am îndreptat atenția către paginile mici și pătrate ale calendarului de birou, căutând notițe pentru întâlniri sau alte însemnări pe care le scrisese Robertson în ultimele săptămâni.
M-am întors la data curentă - marți, 14 august - și am răsfoit înainte, în viiitor. Pagina pentru 15 august lipsea. În calendar nu mai scria nimic după această dată, cel puțin atât cât am văzut eu.
Am lăsat toate așa cum le-am găsit, m-am ridicat de la masă și m-am dus la ușă. Am stins lumina.
Îmi trecu un gând prin minte, așa că am aprins din nou lumina și m-am întors la dulapurile cu dosare. Am căutat litera R, să văd dacă Omul-Ciupercă, pe lângă dosarele măcelarilor și ale țicniților, nu-și făcuse și lui un dosar.
Am găsit unul. Pe etichetă scria: „ROBERTSON, ROBERT THOMAS”.
Ar fi fost foarte convenabil dacă acest dosar ar fi conținut tăieturi din ziare legate de crime nerezolvate și lucruri incriminatoare legate de acele omoruri. Aș fi memorat dosarul, l-aș fi pus la loc și i-aș fi raportat ce găsisem lui Wyatt Porter.
Cu aceste informații, șeful de poliție ar fi găsit o cale de a-l prinde în capcană pe Robertson.
Dar în dosar nu se afla decât pagina care lipsea din calendarul de pe masă. Miercuri, 15 august.
Robertson nu scrisese nimic în spațiul pentru notițe. Se părea că în mintea lui data în sine era suficient de semnificativă pentru a o include ca prim element în dosar. Mi-am consultat ceasul de la mână. Peste 6 ore și 4 minute, 14 august și 15 august se vor întâlni la cumpăna miezului nopții.
Și, după aceea, ce se va întâmpla? Ceva. Ceva... care nu prevestea nimic bun.
M-am întors în camera de zi. Am fost șocat încă o dată de contrastul strident dintre biroul curat, ordonat și restul locuinței.
PAISPREZECE
Am plecat așa cum venisem, prin ușa laterală, care lega bucătăria de garajul improvizat, dar nu m-am întors la Mustang. În loc să fac asta, m-am dus în spatele casei, să arunc o privire la curte.
Pământul bine copt nu mai primise vreun strop de apă de la ultima ploaie, din februarie, cu cinci luni și jumătate în urmă.
Dacă un om obișnuia să-și îngroape victimele în curtea din spate, așa cum făcuse John Wayne Gacy, atunci trebui să mențină solul bun pentru cazma. Pământul ăsta tare ar fi rupt vârful unui târnăcop și l-ar fi trimis pe săpătorul nocturn de morminte să caute un perforator pneumatic.
Presupunând că Robertson era deja un criminal în serie, nu unul în devenire, atunci își avea grădina în altă parte.
Bănuiesc însă că dosarul pe care și l-a pregătit sieși era complet și că spectacolul său de debut avea să aibă loc a doua zi.
M-am întors la Mustang, unde l-am găsit pe Elvis stând pe scaunul din dreapta. Purta pantofi albi, pantaloni kaki și cămașă hawaiană.
Garderoba tuturor celorlalte fantome pe care le cunosc se limitează la hainele pe care le purtau atunci când pieriseră.
Dar, viu sau mort, Elvis Presley își face singur regulile. Pare să fie în stare să invoce orice costum pe care l-a purtat pe scenă sau în filme, precum și hainele pe care le-a purtat când nu dădea vreun spectacol. Veșmintele sale sunt diferite de la o apariție la alta.
Am citit că murise în lenjeria de corp sau în pijama, după ce înghițise un număr imprudent de mare de somnifere și de calmante. Unii spun că fusese găsit în halat de baie, alții susțin că n-a fost așa. Elvis nu mi-a apărut niciodată îmbrăcat atât de banal.
De data asta, când m-am așezat la volan și am închis portiera mașinii, Elvis zâmbi și dădu din cap. Zâmbetul său are ceva neobișnuit de melancolic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu