Telefonul din bikini, Rodica Ojog-Braşoveanu

...................................................................
                                  5-7

               Sfirijiturul râse cu buzele strânse, atingându-i cămaşa:

    - Te-am cunoscut după straiul de soldat în oastea Marelui Semn, frate! S-a fost pornit războiul împotriva lui Nebucadneţar, carele ne aruncă fraţii în cuptorul aprins, aprig blestem asupra lui să cadă!

    - Tocmai de aceea trebuie să fim şi mai atenţi. Cămăşi kaki sunt pe toate drumurile...

    - Dar nu adastă la uşa Marelui Semn. Aibi încrede în mine, frate.

    "Marele Semn!" îşi zise căpiat Pavelescu, "şi ăsta ar fi Sică piticul, că altă uşă nu se vede. Uite unde era marele Profet Iordache!" Căpătase însă curaj, avea impresia că păşeşte pe un teren ceva mai sigur şi se azvârli cu capul înainte:

    - Cum să am încredere, dacă nu te cunosc?

    Pe chipul iluminat se ivi o expresie de semeţie:

    - N-ai cum să mă cunoşti, frate, căci sunt una din "Cele douăsprezece făclii negre", dar eu te cunosc. Eşti pelerin din provincie, spălat de ispite, venit să primească porunca Marelui Semn.

    - Chiar aşa, frate, recunoscu Pavelescu, gândindu-se că orice ar face, nu va scăpa niciodată de aerul de "intelectual" CAP-ist.

    - Te-am citit, se bucură Făclia Neagră. Află că adunarea hotărâtă pentru azi se ţine în Grădina Ghetsimani.

    - La Ierusalim?!

    - Nu fi nătâng, frate, e doar numele conspirativ. Spionii lui Nebucadneţar mişună, ne adulmecă urmele. De aceea nu ne întâlnim la locul obişnuit.

    - Tocmai mă miram şi eu.

    - Ne adunăm în Parcul Herăstrău, pe Aleea Trandafirilor, la zece ceasuri din noapte.

    Şeful agenţiei Discret se miră în sinea lui. Chiar dacă toamna e avansată, nopţile reci şi ora destul de târzie, nu poţi sconta pe pustietatea absolută a parcului. Se mai rătăcesc cupluri de îndrăgostiţi şi, fără să deţină informaţii, era de presupus că există în număr oricât de redus paznici şi poliţişti. De asemenea, n-avea idee cam la ce cifră se ridica turma păstorită de Sică, dar fie şi doar zece inşi atrag atenţia şi iscă întrebări.

    - Parcul Herăstrău nu mi se pare prea sigur.

    Omuleţul se stropşi:

    - Pui la îndoială înţelepciunea Marelui Semn? Când te-ai făgăduit lui, te-ai lepădat de cârteală, judecăţii şi poruncii sale te-ai încredinţat!

    - Amen, făcu detectivul spăşit.

    - Aşa, vezi... Nu te superi, frate, dacă-ţi îndrept o rugăminte?

    - Cu plăcere.

    - Văd că Marele Semn întârzie şi fraţii Cercului Orizont mă aşteaptă negreşit.

    Spune-i doar că m-ai văzut şi înţelege singur.

    - Mergi liniştit, am să-i spun.

    - Dumnezeu e cu tine, binecuvântă individul ducându-şi mâna la frunte, la inimă apoi la gură.

    Pavelescu îi repetă cuvintele şi gesturile, şi omuleţul, răsucindu-se pe călcâie, se îndepărtă ca o sfârlează. După ce dispăru, patronul agenţiei de detectivi particulari o luă la sănătoasa. Aflase îndeajuns ca să-şi dea seama că se schimbaseră datele problemei şi, în consecinţă, trebuia să-şi revizuiască strategia. 

    În primul rând însă, se simţea prea zăpăcit - ingurgitase fără să rumege - pentru a risca o înfruntare cu Iordache. De un lucru era foarte sigur: la noapte va face o excursie în Parcul Herăstrău.

                                                            18.

                                 Începuse să ia medicamentele prescrise de Niţulescu - "simple tranchilizante, mon cher, le recomand şi copiilor, nimic care să-ţi agreseze potenţialul, fii liniştit" - şi câteva zile parcă se simţise mai relaxat. De unde atunci această nelinişte bruscă, vecină cu panica, şi însoţită de o transpiraţie rece, cleioasă, care-l însoţea încă de dimineaţă? Se trezise ca de obicei, spre 11, cu lovituri de ciocan în piept şi sentimentul unei urgenţe, o imanenţă prevestitoare de rău, întru nimic justificată. Se culcase bine dispus, în braţe cu Alina, nu avusese coşmaruri, şi din câte ştia - nu avea nimic dezagreabil de întreprins azi. Ajunsese la un nivel de comoditate sufletească, încât şi un telefon pe care n-avea chef să-l dea era suficient ca să-i strice dispoziţia.
    Dimineaţa rece şi burniţată, specifică lui noiembrie, nu explica nimic. Era absolut refractar determinărilor meteo, soare radios ori vijelie nu-i influenţau cu nimic starea de spirit.
    Ba îşi amintea că, pe vremea când iobăgea la slujbă, o duminică (nelucrătoare) cenuşie şi friguroasă, prilej de mare dezamăgire pentru cei mai mulţi colegi care-şi făcuseră planuri de iarbă verde pentru sfârşitul săptămânii, pe el îl încânta. Putea să lenevească, să termine o carte citită cu porţia din lipsă de timp, să viseze la tot ce poftea: călătorii pe care nu le va face niciodată (cine putea să prevadă ulteriorul, miracolele din lume şi cele de pe plan personal?), la un Cadillac comandă specială, la femei care fac nenumărate duşuri pe zi şi înoată cu capul în apă, fără să-şi pună problema banilor daţi la coafor. Şi, din fericire, Dina nu-i deranja visele, nici înainte ca ea să fi întâlnit "marea, unica, autentica dragoste".
    "În realitate", îşi spunea azi Adrian, ne plictiseam împreună şi niciunul nu eram mai vinovat decât celălalt. Poate pentru că ne-am căsătorit fără să ne cunoaştem îndeajuns, dar aici vina se împarte. Punând punctul pe i, am fost doi incompatibili..."
    Pe Alina o găsi în salon, aşezată pe un taburet. Cu bărbia rezemată în pervaz, părea preocupată doar de peisajul grădinii. După cum obişnuia în ultima vreme, lălăia la nesfârşit un cântecel inventat de ea. Ceva din atitudine însă friza neobişnuitul şi Adrian se sperie.
    "Devin isteric", îşi zise şi nu se înşela. Totdeauna îşi închipuise despre el că-i un bărbat cu simţul proporţiilor, uitându-se amuzat la felul cum cei din jurul lui îşi strică viaţa.
    Se necăjeau, sufereau, puneau la inimă dând amploare oricărui fleac, dimensionând tragic incidente desigur neplăcute, dar inerente cotidianului: o aripă de la maşină ciocnită de "un bou", 3-ul obţinut la teza de matematică de Gigel, deşi "două Dacii am băgat până acum în meditaţii, mama lui de copil", prăjitura scrum uitată în cuptor de "soacră-mea, după ce că-i belalie, acum s-a şi sclerozat", câinele Vasileştilor care face pipi pe balcon...
    "Probabil că nu reuşim să ne cunoaştem niciodată", conchisese Adrian, "iar ceea ce consideram eu în aroganţa mea a fi echilibrat şi dotat cu simţul proporţiilor, nu era în realitate decât o cinică indiferenţă, faţă de tot ce mă înconjura, o crasă lipsă de implicare. Şi cum se întâmplă adesea, am sărit la polul opus, acutizez fără nicio judecată tot ce-i legat de Alina."
    O cuprinse cu braţele pe la spate, tuflindu-şi nasul în părul proaspăt şamponat:
    - Fluturaşul meu e trist?
    Alina i se ghemui la piept, şoptind:
    - Mi-e frică, Adi...
    - De ce?
    - Că am să mor... Simt că am să mor curând.
    - Ce sunt prostiile astea? bolborosi Adrian strivit. De unde asemenea idei? Eşti bolnavă? Te implor, nu mă chinui.
    - Strânge-mă în braţe, aşa, tare de tot, n-ai să mă laşi, nu-i aşa?
    - Ce să te las?!
    - Să mor.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Vorbeşte!
    - Am avut un vis îngrozitor... Ştiu că sunt o proastă, dar a fost ceva groaznic...
    - Biata mea fetiţă, răsuflă ceva mai uşurat, de ce nu m-ai trezit imediat?
    - Păi cum să te trezesc, dacă visam? Se făcea că mă plimb printr-o grădină şi... Dintr-o dată, mi-am dat seama că toate florile sunt negre. Şi iarba, şi frunzele copacilor. Mă simţeam ca într-un linţoliu şi m-am speriat...
    - Scumpa mea... Ai supărat vreun spiriduş. Unul din ăla rău... A! Ştiu ce s-a întâmplat. Ce-ai mâncat aseară, ţii minte? Îţi spun eu. Creveţi cu şampanie, da, şi am uitat maioneza. Sunt mâncăruri foarte grele, cred că şi statuia lui Kim-Ir-Sen ar fi visat urât...
    - Stai că n-am terminat... Am început să fug, dar nu puteam, parcă aveam lanţuri la picioare. Şi dintr-o dată, a venit o apă mare, mare de tot, ca un val uriaş şi negru...
    Suspină:
    - M-a luat cu ea, m-a înghiţit.
    "Oribil vis, într-adevăr", se înfioră Adrian, continuând s-o liniştească.
    În memorie îi reveniră crâmpeie de discuţii percepute cândva doar cu jumătate de ureche, glasurile concrete ale bătrânelor familiei aşa cum răsunaseră în copilăria lui şi pe care le credea de mult uitate. Erau meştere mari într-ale ocultului, neîntrecute la ghicit în cafea, cositor topit şi bobi, dezlegau de farmece, tălmăceau orice vis. De la ele ştia că tot ce visezi negru e de rău: cal negru, câini, apă, văduvoaie, călugăriţă...
    Se trezi din senin bătând în lemn a ducă-se pe pustii, exact aşa cum procedau ele şi niciodată nu îndurase mai greu sentimentul de neputinţă, conştiinţa că este incapabil să-şi controleze destinul, că omul în fond se naşte cu mâinile legate, silit doar să înregistreze dezastre. Orice ar spune temerarii sau mult încrezătorii în sine, soarta n-o poţi înfrunta, nici abate din albia ei. Oricât te-ai zbate, o faci doar pentru un suflet împăcat, să închizi ochii liniştit c-ai făcut şi ai dres tot ce ţi-a stat în puteri.
    Peste un ceas, o lăsă pe Alina la sfat cu lenjereasa - dorea modele proprii şi doar broderie de mână pentru viitorul copilaş - şi se îndreptă apăsat de gânduri spre Lucreţia.
    Deşi era convins dinainte de acceptul ei, i se părea corect s-o avertizeze.

                              Lucreția era era un soi de persoană care nu se plictisea niciodată. Chiar când dinaintea ei se aşternea ceea ce în mod curent se numeşte o zi goală, amănuntul - departe de a o face să se simtă inutilă, problema dureroasă a celor mai mulţi bătrâni - o stimula. Făcând abstracţie de aspectul economic, nu înţelegea repulsia multora faţă de decizia de pensionare, care în capul Lucreţiei căpăta mai degrabă conotaţii pastelate, de "vacanţă mare"; ca imagine şi atmosferă zglobie, vezi Micul dejun la iarbă verde al lui Renoir.
    Fără să aibă cine ştie ce cultură în domeniu, Lucreţiei îi plăcea să traducă diferite stări de spirit în creaţii celebre de artă plastică. De pildă, când se gândea la suferinţă, instantaneu îi răsărea dinaintea ochilor "Mar-tiriul Sfintei Tereza", în "coşmarurile" lui Goya vedea Gulagul, indiferent de cetăţenie, în condurii Ducesei Alba - rafinamentul şi gingăşia pierite din lume o dată cu epoca şi oamenii ei, în Picasso, Chagall etc. - lumea pe dos, cu cracii în sus, aşa cum o trăia contemporaneitatea.
    Şi mai puţin îi înţelegea pe cei care, de frica singurătăţii, îşi riscau viaţa tihnită, seninul şi tabieturile încercând experienţe matrimoniale la bătrâneţe. După părerea ei, aceştia erau fie nebuni disperaţi, fie iresponsabili şi doar gândindu-se la o asemenea aventură, se îngrozea:
    "...Adică, îmi vine un străin din toată zarea, mi se face stăpân în casă, începe să-mi dicteze ce şi cum să fac cu banii, din ce cană să beau apă, la ce oră să-mi iau clistirul sau să închid televizorul! De la o vârstă, fiecare avem «dosarul» nostru. Bun sau rău, nu-l putem împărţi cu nimeni..."
    Cât despre aspectele intime, cam cum le-ar sta unor hodorogi cu placă şi pleşuvi prin toate părţile, colaci de osânză sau piele scuturată, căci asta e, bătrâneţea îşi bate joc de om, Lucreţia, o pudică... Nu, la aşa ceva, plină de oroare, refuza să se gândească.
    Tocmai de aceea nu-l prea înţelesese ea nici pe Adrian. Sigur, nu era bătrân, dar nici abia ieşit la horă. Se îndrăgostise, vezi bine... Viaţa îşi are rosturile şi poruncile ei şi dacă te abaţi de la ele, se răzbună. Adrian n-a iubit la tinereţe şi uite că acum îi iese pe nas. Fericire din asta, tot pe jăratic şi cu inima friptă, mai bine lipsă, conchise întinzând a patra oară pasienţa care nu-i ieşea.
    Din pricina ei şi a gândurilor "care-i dădeau în clocot", nu auzi decât a treia serie de triluri ale soneriei. Adrian o sărută fugitiv şi îşi scoase trenciul:
    - Era cât pe aci să intru la idei. De obicei, răspunzi imediat.
    Lucreţia ar fi vrut să-i spună că de la un timp i se întâmplă cam des să panicheze, dar era prea fericită că-l vede, ca să aciduleze discuţia cu vreo observaţie menită să zgârie susceptibilităţi.
    - Bătrâneţea cu alaiul ei de buclucuri, surâse Lucreţia. Alaltăieri am adăugat o dioptrie la ochelari, ieri am scos în schimb o măsea, azi nu mai aud soneria, mâine ce-o mai fi, Dumnezeu cu mila...
    - Prostii! declară maşinal Adrian, gândindu-se la ale lui. Te ţii foarte bine, toată lumea e de acord, doar că vrei tu să te porţi mai bătrână decât eşti.
    Din nou, Lucreţia ar fi vrut să-l întrebe "care toată lumea?" şi din nou se abţinu. Abordă un subiect sigur:
    - Ce face Alina? Cum se simte?
    - Chiar din cauza ei am venit, o scăpă Adrian realizând în aceeaşi clipă gafa: adică, pentru soră-sa n-ar fi venit... Vreau să spun...
    Lucreţia zâmbi, scutindu-l de explicaţii:
    - Lasă, n-are importanţă... Ce-i cu Alina? Dacă are necazuri, nu trebuie să te îngrijorezi, prima sarcină e totdeauna cea mai dificilă.
    Adrian îşi trecu palma peste fruntea asudată:
    - Dacă aş fi ştiut că trebuie să sufere atât de mult, nu aş fi fost niciodată de acord să lase copilul.
    - Crezi că i te-ai fi putut împotrivi? Dacă o femeie vrea un copil, niciun bărbat de pe lume n-o poate împiedica. Şi tu eşti ultimul, dacă Alina doreşte ceva.
    - Probabil ai dreptate... Uite de ce te-am deranjat...
    Îsi apropie fotoliul şi îi prinse amândouă mâinile.
    - Tiţi...
    Ochii Lucreţiei se umeziră. Aşa o aborda pe vremea când ea era singura lui mămică şi vroia să obţină ceva.
    - Nu mă alinta, Adi, noi suntem prieteni vechi, poţi să-mi spui orice, fără menajamente.
    Adrian îşi plecă privirea Emitea greu, smulgându-şi cuvintele:
    - Ai făcut mult pentru mine, Tiţi, enorm, iar eu nu ţi-am dat nimic în schimb.
    - Dacă aş fi avut nevoie, sunt sigură că mi-ai fi dat. Lasă copilăriile, Adi, nu eşti şi nu vreau să te simţi dator.
    - E vorba de Alina.
    - Ştiu. Hai, spune odată, ce poate fi atât de îngrozitor?
    Adrian îşi luă inima în dinţi:
    - M-am hotărât să trec pe numele ei toată averea.
    Lucreţia păli. Zărindu-şi chipul în oglindă, îşi zise că nici întinsă pe năsălie, nu ar fi mai lividă. Emise repede, înainte de a apuca să se cenzureze:
    - N-am să te las să faci nebunia asta, Adi! Acum chiar că sari calul!
    Adrian zâmbi cu amărăciune:
    - N-o iubeşti pe Alina.
    - Te iubesc pe tine şi de tine îmi pasă, în primul rând. Ai fost copilul meu de pe vremea când eu însămi eram încă o fetiţă...
    Adrian îşi reprimă un gest de plictiseală:
    - Ştiu, nu trebuie să mi-o aminteşti la tot pasul.
    - Iar tu nu ai voie să-mi vorbeşti în felul acesta.
    Se abţinea greu să nu plângă, frate-său ar fi considerat şi mai abitir că încearcă să-l impresioneze, dar era decisă să nu cedeze.
    - În fond, continuă aprinzându-şi o ţigară, nu te înţeleg.
    - E chiar atât de greu să înţelegi că Alina e tot ce am mai scump pe lume?
    - Lasă declaraţiile patetice! Nu înţeleg de ce ai venit la mine. Dacă în faţa ta contează cuvântul meu, atunci răspunsul e hotărât NU. Dacă nu contează, faci ce pofteşti. Ţi-am cedat toate drepturile mele cu acte în regulă la Notariat, deşi azi mi-aş dori să n-o fi făcut.
    Adrian îşi muşcă buzele. Pentru prima oară de când se ţinea minte, avea de înfruntat o Lucreţie duşmănoasă. Era deci cu atât mai îndreptăţit să se zbată pentru asigurarea Alinei.
    - Cel puţin, ascultă-mă. Tu n-o vezi aşa cum o văd eu, n-o cunoşti. Alina e un pui de vrabie rătăcit într-o lume de şacali...
    - N-aş zice, judecând după felul în care te manevrează. Mă duce mai degrabă gândul la o vrăjitoare pentru că... Asta e! izbucni, te-a vrăjit, te-a fermecat, naiba ştie! Mai iubeşte omul, dar rămâne loc şi pentru un strop de raţiune!
    - Îţi jur! ţipă şi Adrian, că nu mi-a cerut nimic, iar eu nu i-am pomenit un cuvânt despre intenţiile mele! E tot atât de departe de orice chestiune practică, de orice interes meschin ca o turturică de o rachetă spaţială! Trăieşte într-o lume a păpuşilor, îl citeşte pe Andersen şi Fraţii Grimm, habar n-are cine-i Iliescu sau Convenţia Democratică!...
    Lucreţia zâmbi sarcastic:
    - Nu mă fă să cred că te-ai însurat cu o retardată!
    - E doar un înger şi îngerii nu citesc gazete! Nu ştiu cum Dumnezeu s-a iscat aşa, cum de n-a contaminat-o ticăloşia din jur, dar e o realitate. O avem în faţa ochilor şi totuşi refuzăm s-o vedem, tocmai pentru că şi noi suntem contaminaţi.
    - Mi se pare că tu o vezi chiar prea bine.
    - Ironiile tale nu mă ating. Da, o văd, şi tocmai de aceea încerc, atât cât îmi stă în putere, s-o pun la adăpost. Nu noi ne decidem hotarele vieţii, oricând mi se poate întâmpla ceva...
    - Dacă vei avea mai multă grijă de tine, n-o să ţi se întâmple nimic.
    Adrian nu se lăsă întrerupt:
    - ...ce se face ea, singură pe lume şi cu un copil mic în braţe? Nu zic că banii te feresc de toate, dar rezolvă multe, şi doar atâta îmi stă mie în putinţă să fac. S-o asigur material.
    - E oricum asigurată de vreme ce va avea un copil. Ăla moşteneşte totul.
    - Şi dacă se întâmplă ceva cu copilul?
    - Pentru numele lui Dumnezeu! se enervă Lucreţia, fă ce pofteşti, dar nu da totul din mână acum, cât eşti în viaţă! Nu te despuia ca un idiot până la izmene, gândind că va fi tot soare! Ce te faci, dacă pleacă mâine, cu banii tăi cu tot, în lumea largă după cine ştie ce derbedeu june şi frumos?
    - Degeaba, surâse Adrian, n-o cunoşti.
    - Dar zi că moare ea prima şi o moşteneşte soră-sa din celălalt capăt de lume! La o urmă, există testamente. Lasă-i totul, dar după ce închizi ochii.
    - Testamentele pot fi atacate.
    Pentru o clipă, Lucreţia amuţi. Respiră adânc înainte să izbucnească:
    - Vasăzică de mine ţi-era teamă? De aia ai venit?
    - Nu, Tiţi, mi s-a părut însă corect să te pun la curent cu intenţiile mele.
    - Adică, mă vezi pe mine umblând prin tribunale ca s-o execut pe Alina?! Să-ţi fie ruşine!
    Adrian îşi înfipse mâinile în păr:
    - Dacă nici tu nu mă înţelegi...
    Lăsă ţigara aprinsă în scrumieră şi se ridică. Lucreţia îl însoţi până la uşă. Se despărţiră rece, fără să se îmbrăţişeze ca de obicei.
    - Îmi pare rău, şopti Adrian şi se grăbi să dispară în cuşca ascensorului.
    Lucreţia rămase împietrită, cu pumnii încleştaţi. Alina... Scorpia aceea cu chip de înger! Simţea c-o urăşte din tot sufletul. Cu toată fiinţa ei.

                                                        19.

                          La ora 21,45, un taximetru opri în faţa blocului. La şi patruzeci şi şase, şoferul deschise portiera din spate, exact în momentul când papagaliţa, înfăşurată într-un mantou greu de blană, ieşea pe poarta imobilului. Aproape concomitent, maşina demară.
    ”Ia te uită", se miră Gogu, "mai ai dracului ca la CFR! Respectă programul, nu jucărie!" desluşind dincolo de acestea obiceiul fix.
    Deşi ardea de nerăbdare să pătrundă în locuinţa Victoriei Sabău, mai aşteptă încă un sfert de ceas, patrulând cu ochii pe intrarea blocului. Prevenea o întoarcere intempestivă, omul mai uită câte ceva, nu se ştie niciodată. La etajul 3, chiar sub ferestrele codoaşei, doamna Tanţa nu coborâse storurile şi Gogu îi recunoscu, prin perdeaua subţire, silueta de răţişoară, care se balada prin casă. Când lumina deveni albăstruie, semn că a deschis televizorul, Gogu hotărî, fără nicio legătură de altfel, că e timpul să acţioneze.
    Patru yale asigurau uşa lui Viky, dar din fericire, nu exista nici un sistem de alarmă.
    Încă din străinătate, îşi propusese să facă nişte cursuri, cât de modeste, atât cât să aibă idee despre... nu ştia nici el exact despre ce, poate electronică (?) sau informatică (oare?), să nu se uite ca viţelul neînţărcat la un calculator, să ştie cum să anihileze un dispozitiv sofisticat de securitate şi alte operaţiuni din zonă.
    Nu că ar fi intenţionat să devină vreun spărgător, dar parcă se simţea nelaîndemână, handicapat, într-o epocă supertehnologizată, când dădeai la tot pasul de "şarade" din astea tehnice, pe care până şi copiii le deprindeau azi, o dată cu abecedarul. Se simţea de altfel şi prea tânăr ca să tragă pe dreapta, abandonând itinerarul evoluţiei normale a societăţii.
    Gogu nu era "tehnic", dar avea degete îndemânatice. În cinci minute, cu scule de la taica Adam, la care supermenii briganzi contemporani, adevăraţi ingineri, s-ar fi uitat cu duioşie într-un muzeu - uite cum lucrau străbunii! - deschise curat toate yalele. Îl întâmpină un miros greu, de parfum greu, şi un mieunat la fel de greu, lugubru. Un motan uriaş, uriaş, nu vorbă în vânt, cu finalul de coadă bârligat ca un baston, îl fixa cu imenşi ochi verzi.
    "Al naibii să fiu dacă nu seamănă cu Liana!" şi simţi că-l trece un frison.
    Deschise prima uşă ivită în cale pe coridor - o debara - şi cu un şut neaşteptat expedie animalul înăuntru. Nu-i plăceau pisicile în general - prea le iubise Marele Tăutu, mai mult decât pe nevastă-sa sau pe fiu-său - dar asta, în mod special, simţea că l-ar putea deranja.
    Pătrunse într-o cameră de zi, uşor de transformat în sufragerie, şi primul cu care dădu ochii fu Sică, piticul.

                Agățat de perete, deasupra servantei, între două tablouri, liliac şi bujori, splendide cărţi poştale ilustrate, poza ca ginerică alături de o Liană impunătoare ca republicana Mariana, înecată în voal alb. Umăr la umăr, fusese desigur căţărat pe un scaun. Chiar dedesubt, dar de dimensiuni mai modeste, de mărimea unei coperte de carte, se afla fotografia dichisit înrămată a aceloraşi, comisă cu acelaşi prilej, dar alături de naşi. În nună, vizibil încântată de ea însăşi şi strălucind ca o seară la Moşi, o recunoscu imediat pe Viky.
    Nunul, partener "cu acte" sau de ocazie, înalt plop, gata să iasă din poză, se hlizea fericit nespus. Avea o figură inconfundabilă de draibăr - să nu stai niciodată cu spatele la ăsta că nu ştii ce se poate întâmpla - şi Gogu se întrebă dacă nu l-a mai întâlnit pe undeva.
    Faptul că Viky le era naşă îl obliga pe Gogu să reconsidere genul de raporturi în care aceasta se afla cu soţii Iordache. Statutul de subalternă ieşea din discuţie, ba mai mult, venindu-le ca al doilea rând de părinţi conform religiei creştine, ipostaza presupunea relaţii cordiale, interese reciproce, încredere.
    În principiu, socoti Gogu, mai înseamnă că ştiu multe unii despre alţii. Iar dacă Gogu ar fi bănuit de câte ori insistase piticul ca cele două fotografii să nu fie expuse pe peretele papagaliţei, ar fi avut confirmarea că nu se înşeală în raţionamentul lui.
    Dar femeia avea pesemne damblaua fotografiilor, căci acestea, diferit înrămate, se înşirau legiuni pe orice suprafaţă plană, în toate cele trei încăperi: dormitorul, sufrageria şi încă o piesă, ceva oscilând între cameră de oaspeţi şi debara. În ansamblu, o locuinţă pedant îngrijită, montată decent, foarte asemănătoare ca aranjament apartamentelor sugerate în magazinele de mobilă amatorilor cu venituri mijlocii.
    O casă "previzibilă" din acest punct de vedere, nu însă şi cunoscând-o pe Victoria Sabău. Gogu, deşi n-ar fi ştiut să concretizeze, se aşteptase la altceva din partea papagaliţei, mai personal, mai definitoriu, dar pregnant caracteristice nu rămâneau decât ordinea excesivă şi multitudinea de fotografii.
    Surpriza îl aştepta însă într-una din casetele bibliotecii, unde Viky îşi ţinea actele.
    Femeia - s-a trecut vremea de coasă şi leliţa de frumoasă! - împlinise cincizeci de ani, fusese căsătorită pentru scurt timp pe vremea când era foarte tânără (exista o hotărâre de divorţ pronunţată în 1972) şi, dacă te luai după carnetul de muncă, lucrase neîntrerupt în perioada 1971-1991. Locul de muncă - şi aici Gogu, perplex, simţi nevoia să se aşeze - Şcoala de handicapaţi hipoacuzi din Ploieşti; postul - profesoară de Limba Română.
    Gogu trase un fluierat de stadion care trezi cucul agăţat pe perete. Acesta scoase capul pe ferestruica pendulei şi "guiţă", vestind ceasurile zece şi jumătate. Gogu începu să râdă, coincidenţa era amuzantă, dar în primul rând se simţea mulţumit. Nu se afla încă în măsură să poată aprecia valoarea descoperirii lui, dar lucrurile începeau să se lege. Papagaliţa fusese profesoara Lianei la şcoala de surdomuţi, între dăscăliţă şi elevă - aşa cum se întâmplă destul de frecvent - se legase o prietenie care, între timp, devenise şi relaţie de afaceri.
    "Nu mai există reguli fixe", filozofă Gogu, "parcă toată societatea ar fi intrat într-un mixer uriaş care a desfiinţat pilonii, stâlpii de rezistenţă. N-a rezultat omogenitate, în schimb toate-s amestecate şi rostogolite, nu mai există nici un punct de reper. Spune-i cuiva că un cadru didactic, «apostol» într-un aşezământ de nefericiţi, s-a recalificat ca madamă, codoaşă sau ce naiba o fi, într-un tractir!"
    Sigur, auzise şi citise - era prea tânăr ca să fi prins acele vremi, iar Marele Tăutu nu se trăgea din Muşatini ori Basarabi - despre prinţi, beizadele, boieri veliţi şi răsveliţi, feţe evghenicoase figurând în Almanahul Gotha, marii spoliaţi ai anilor de democraţie populară ajunşi valeţi, şoferi de taxi, portari şi personal de consumaţie în marile capitale ale lumii (ocnaşi sau răposaţi cei care nu reuşiseră să sară graniţa), dar...
    Dar toate acestea se petrecuseră de mult, ăia chiar n-avuseseră de ales, şi oricum, nu cunoscuse nici un exemplar concret. Pe de altă parte, ca mulţi alţii din generaţia lui, asculta asemenea "poveşti" cu jumătate de ureche. Oamenii mai fabulează, exagerează, le plac legendele şi le inventează...
    Pe Victoria Sabău însă, o avea în faţa ochilor, o cunoscuse şi se simţea ameţit de dimensiunile "declasării" liber consimţite. Banii! Ştia şi el cum devine chestia cu banii, dar fiecare om, chiar şi ticăloşii, trebuie să-şi impună anumite limite. Narcisista asta, căci pe puţin nouăzeci la sută din fotografii o reprezentau singură şi în toate ipostazele cu excepţia scaunului de toaletă... Ba nu, uite-o şi într-un triolet!
    Era o fotografie de format carte poştală, înrămată în os, aşezată chiar pe televizor. Instantaneul fusese luat într-o grădină particulară şi, judecând după înfăţişarea lui Viky, relativ recent. Încadrând un balansoar, ea şi Liana, culcate simetric pe iarbă şi rezemate într-un singur cot, izbuteau un tablou vetust, căci există o modă şi a poziţiilor luate la fotograf.
    Logodnicii străbuni se pozau în haine de duminică, după o vizită prealabilă la frizer, înţepeniţi lângă un jilţ decorativ sau piedestal, cu canotiera lipită de picior ori câte o floare în mână, în funcţie de sex, pe un fundal de draperie somptuoasă, cascadă ori vegetaţie tropicală. Strănepoţii lor se trag în poză pe malul mării, cât mai despuiaţi şi cât mai "şucar".
    Remarcabilă însă era locatara balansoarului către care Liana şi Viky îndreptau priviri visătoare, o femeie în vârstă cu totul ieşită din comun. Îmbrăcată în negru, avea ceva din seninătatea şi măreţia unei stareţe. Părul coafat însă, şiragul de perle şi picioarele impecabile descoperite până la genunchi alungau din start orice apartenenţă la corpul clerical. Privind-o, cuvântul distincţie ţâşnea de la sine, se urca singur pe buze.
    Gogu întoarse fotografia. O caligrafie elegantă, mare şi sigură, informa asupra relaţiilor dintre cele trei. Discipolelor mele preferate, Victoria şi Liana. Semna doar cu iniţialele pe 15 mai 1993-B.V.
    "Discipole, ce chestie!" Telefonul emise un semnal şi Gogu întinse instinctiv mâna.
    Se stăpâni în ultima clipă, realizând că, furat de gânduri, începuse să uite unde se află.
    Telefonul mai semnaliză de trei ori, până să intervină roboţelul. Ascultă glasul lui Viky dând indicaţii, declicul de start pentru interlocutor şi, în sfârşit, mesajul acestuia. De fapt, acesteia, căci vocea cultivată aparţinea unei femei:
    - Bună seara, draga mea. Sună-mă imediat ce te întorci, indiferent de oră. Este vorba despre ceva foarte important...
    - Şi tranc! spuse Gogu vorbind singur. Nu ştiu de ce, dar aş paria că am avut ocazia s-o aud chiar pe distinsa B.V.
    În fond, vocea putea să aibă orice etate între treizeci şi... şaizeci sau şaptezeci de ani, nu toate glasurile sunt alterate de vârstă. Dar probabil se mai afla încă sub impresia fotografiei şi-l influenţaseră, fără îndoială, accentele de casă mare ale autoarei mesajului.
    Trebuie să existe undeva numărul ei, şi în aceeaşi clipă chiar, observă o agendă pe blatul inferior al măsuţei de telefon. Căută la litera V şi inima îi tresări de bucurie. Bianca Vizantis, adresă şi număr de telefon, se afla chiar în capul paginii, deschizând lista cunoştinţelor cu aceeaşi iniţială.
    Peste câteva minute, lăsând "curat" în urma lui, Gogu părăsea apartamentul lui Viky.
    Abia aştepta s-o cunoască pe B.V.
    Mult mai târziu, îşi aminti că uitase motanul în debara.

                                                             20.

                             Să se fi adunat cam la vreo cincizeci de oameni şi, spre mirarea lui Pavelescu, aproape numai bărbaţi. Amănuntul îl surprindea ştiut fiind că femeile sunt în general primele victime ale Marilor învăţători, autoinvestiţi ca unici propovăduitori ai Cuvântului Domnului, Singurului Adevăr, Luminii Vii, sau ai Harului Suprem etc., în funcţie de comandamentele declarate şi fantezia orală ale sectei.
    Prozeliţii piticului trăiau sub inspiraţia Marelui Semn, simbolizat de o săgeată albastră frântă în zigzag, asemănătoare celor care avertizează, în percepţia comună, asupra pericolului de electrocutare. Cel puţin aşa îşi închipuia detectivul (şi nu se înşela) judecând după steguleţele care răsăreau ici-colo şi pancarta din spatele "tribunei", o improvizaţie de lăzi suprapuse la care se putea accede cu ajutorul unei scăriţe. Nu se vedea prea clar, priveliştea fiind luminată doar de un bec al  Primăriei, situat cam depărtişor, şi două torţe ţinute de acoliţi.
    Detectivul privi în jur, încercând să stabilească, măcar în mare, cam cărei categorii de populaţie se adresa Marele Semn. Ca vârstă, oamenii se situau între treizeci şi şaizeci de ani, iar ca segment social - mijlociul, treapta lui de jos, cei care la sondajele IRSOP răspund în general, cu "nu ştiu"; nemulţumiţi fără stindard, conştienţi de lipsa lor de importanţă, uşor de racolat, uşor de manevrat.
    "Ce-o fi în capul piticului?" se întrebă plin de nedumerire. "Ce gândeşte să obţină de la amărăştenii ăştia şi unde vrea să ajungă? Doar dacă nu se crede sincer emisarul lui Dumnezeu, venit să-i mântuie de şomaj şi pensii indexate..."
    Un bărbat chel, cam de vârsta lui, îmbrăcat într-un trenci ponosit, se apropie. Ţinea una din torţe - văzutu-s-a oare conspiraţie cu conotaţii oculte fără de torţe? - iar pe chipul păstos, înţepenise o expresie de cumsecădenie bovină. Pavelescu, atent la ce se petrece în jur, îl observă abia când tipul îl abordă direct:
    - De unde vii, frate?
    "...şi din Babel Mandeb vin, să-l vând pe El Zorab..."
    Din ce sipet al amintirilor şi de ce ţâşniseră cuvintele, străfulgerându-l din senin? Nu se mai gândise din şcoala elementară la Coşbuc, şi chiar şi atunci, puţin îi păsase de paşă şi de beduin, nici atât de calul negociat.
    - Eu îs frăţia Râmnicu-Vâlcea, îl ajută celălalt.
    "Aha", înţelese detectivul, "tipii sunt organizaţi pe regiuni şi aici ar fi o adunare a reprezentanţilor..." Spuse la întâmplare:
    - Bârlad.
    - A, bine, bine de tot. Fraţii moldoveni, de mare nădejde...
    Titi Pavelescu, neştiind ce să spună, se hlizi ca prostul şi se înclină vag a mulţumire.
    În aceeaşi clipă, recunoscu stupefiat o pereche de gurişti, celebri acum vreo zece-cincisprezece ani, stele ale localurilor de noapte bucureştene. Se eclipsaseră dintr-o dată şi nimeni nu mai auzise de ei. Apoi, surprizele se ţinură lanţ.
    Ceva mai la stânga cântăreţilor, îl observă pe M., sportiv de performanţă, medaliat la două Olimpiade, în rândul din faţa lui pe fraţii Pricop. Şmecheri mari ăştia, rezistaseră ca mandatari chiar şi după ce Ceauşescu, renunţând la NEP-ul anilor 65-70, dăduse cu barda în "capitalişti", sărăcindu-i peste noapte. Pricopii însă mai ţineau cârciumă cu dever, singura din Bucureşti chiar prin 85, dacă nu şi mai târziu...
    A, uite-o şi pe coana Năsturică! Nimeni nu ştia cum o chema, dar aşa îi zicea un oraş întreg. Erau pe puţin patru decenii de când "bricola" într-un atelier particular din zona Lipscanilor tot felul de fleacuri pentru frumoasele Capitalei. Pe criza de podoabe, a industriei de frumos în general (îi trăgeam tare cu oţelul şi siderurgia), afacerea mergea strună şi se zvonea că din nasturi, cercei, paftale, brăţări, agrafe, piepteni, broşe şi alte kitschuri, coana Năsturică ridicase trei vile făţoase, răspunzând deliciilor fiecărui anotimp.
    Ăştia, îşi zise detectivul, şi or mai fi ca ei, ţineau deja de alt segment social. Erau oameni care prin talent, şmecherie şi în orice caz şansă, trăiseră considerabil mai bine decât semenii lor, dar asta nu-i făcea şi mai deştepţi. Altfel, cum naiba să-i aduni sub "Marele Semn", fără să fi existat în ei un fond de naivitate asortat cu puncte vulnerabile, descoperite şi inteligent exploatate de Profetul Iordache?
    Şi ce urmărea, în fond, Sică? Combinaţia mirosea a bani şi, toată admiraţia pentru pitic, nu-i uşor să scoţi arginţi de la cel care a ştiut să-i facă. Dar ce avea de scos de la ăilalţi, cei mai mulţi? Figuraţie şi decor. O grupare de oameni, cu cât e mai numeroasă, cu atât devine mai importantă. Impune, începe să conteze şi să convingă.
    Cam în felul acesta îşi închipuia detectivul că stăteau lucrurile, pregătindu-se să asculte cu toată atenţia speech- ul piticului.
    Era mort de curiozitate: "Să vedem şi noi, domnule, cum i-a aiurit! Cu ce-i vrăjeşte?!"

                       Îl vedea pentru prima oară în viaţă şi trebui să recunoască în sinea lui că Sică impresiona. De efect imediat şi covârşitor era fără îndoială contrastul dintre capul cu trăsături puternice, dăltuite, bine înfipt pe torsul de atlet, şi fragilitatea, insuficienţa repulsivă, cumva obscenă a picioarelor. Ansamblul exercita de la prima vedere un magnetism aparte, o atracţie perversă, plină de contradictoriu.
    Pe de o parte, şi acesta era primul impuls, îţi venea să întorci privirea cu oroare; pe de alta, nu-ţi venea să-ţi desprinzi ochii de făptura lui. Palpita în Sică o forţă pe care o şi transmitea, de altfel, şi chiar cel mai simplist dintre privitori simţea în Iordache individul de excepţie.
    - Fraţilor!
    Glasul de stentor, neajutat de microfon, vibră deasupra asistenţei şi, dintr-o dată, se făcu linişte.
    - Ne-am întrunit aici, pentru ca, inspiraţi de Marele Semn şi călăuziţi de acesta, să primim încă o dată în inimile noastre mesajul harului dumnezeiesc pururi viu.
    - Amin, murmurară într-un glas cei de faţă.
    Piticul îşi împreună palmele peste crucea săgetată, sigla Frăţiei, aplicată pe pieptul veşmântului, un soi de odăjdii - ar fi zis Pavelescu - neguroase.
    - Fraţi oşteni, creştini luptători! Ne aflăm aici pentru a cere îndurare şi ocrotirea Cerului împotriva beznei ce ne înconjoară, împotriva pterodactilului negurii, însuşi Mamon cel nepereche! Să ne întărească în nevinovăţia noastră, în mica noastră fortăreaţă de Lumină şi dreaptă credinţă. Să ne apere de molima lui Anticrist! Aceasta, fraţi oşteni, a pătruns hidră nesăţioasă în întreaga noastră societate, ridicând palate lui Belzebut! Le întâlneşti la tot pasul! Pe uliţă sau în propriul vostru cămin...
    Un fior străbătu adunarea, se auziră câteva ţipete. "Scheme şi prefabricate", diagnostică Pavelescu, "cuvinte goale, dar rezonante şi emise cu talent. Convingător. Îţi vine să crezi că şi el crede. În fond, înşiră doar banalităţi într-un limbaj adecvat împrejurării. Banalităţi pe înţelesul oricui, şi asta-i asigură succesul..."
    În tinereţe, citise mult şi după Napoleon îl pasionaseră personalităţile celui de-al doilea război mondial. Conştient sau nu, piticul apela la trucurile lui Hitler şi Goebbels, "tribunii" de tristă amintire care izbuteau să electrizeze masele. Erau teatrali, grandilocvenţi, îmbătându-se singuri cu propriile cuvinte, isterici de profesie, vicleni. Ştiau să spună exact ceea ce oamenii vroiau să audă, discursul lor cu destinaţie precisă se adresa pros-timii. Păstrând proporţiile, cam asta făcea şi Sică...
    - ...Cruţă-ne, Doamne, de molima, continua să peroreze piticul cu glas în crescendo, care ne-a contaminat şcolile, presa şi librăriile, aşezămintele de cultură, vatra strămoşească, nobleţea daco-romană, inocenţa mioritică!
    "Vorba lui Gogu, a trecut la băşini tricolore!" aprecie detectivul, simţind că începe să se plictisească. Era sătul de inepţii demagogice, indiferent de culoare şi pe urmă, sensibil la picioare, începuse să simtă răceala nopţii de toamnă. Ar fi plecat, dar nu înainte de a afla ce urmăreşte practic piticul cu gargara asta de miting penticostal (habar n-avea ce soi de draci îi zbuciumau şi pe ăia, dar îi plăcea cum sună), gogoşi pentru electoratul mistico-imbecil!
    "Vrea ceva de la ăştia, nu se poate!" şi se hotărî să mai aştepte.
    - ...Nu lăsaţi păcatul să ne iscodească minţile, urla Sică, să ne ispitească copiii! Alcoolul, drogurile, publicaţiile scâmave întinând misterul sacru al împreunării, cărţile bolnave, televizorul - cel mai monstruos chip de înşelătorie al lui Belzebut - nu sunt decât straie poleite menite să ascundă faţa hidoasă şi ţelurile ticăloase ale lui Anticrist!
    - Amin! urlă adunarea. Să aruncăm televizoarele! propuse subţire o pălărie de vânător cu proteză nesigură şi neastâmpăr de ţânţar.
    Sică solicită din nou linişte, înainte de a se năpusti.
    -  Ascultă ruga noastră, Doamne, şi înarmează-ne, pentru a ţine piept lui Lucifer, pe cărarea ce duce spre Tine!
    - Înarmează-ne! îngână mulţimea.
    - Încredinţează-ne paloşul tău spre a stârpi samavolnicia, corupţia şi domnia rău-chemaţilor, nesăbuinţa ignoranţei! Încredinţează-ne grebla Ta, pentru a înlătura solzii nesimţirii, indiferenţei, prostiei!
    Spre buimăceala lui Pavelescu, lumea intrată în delir scoase un geamăt general de suferinţă. Oamenii îşi ridicaseră braţele deasupra capetelor, balansându-se ca la concertele lui Michael Jackson. Glasuri răzleţe cereau soluţii practice:
    - Cum? Ce trebuie să facem? Arată-ne Semnul, îndrumă-ne, Învăţătorule!
    Sică ridică braţele, de parcă ar fi vrut să îmbrăţişeze întreaga adunare:
    - Toate la timpul lor, iubiţi ostaşi întru izbânda harului cel veşnic! Acum, vă veţi întoarce acasă, fiecare la turma sa. Ca vrednici păstori ce vă aflaţi, veţi transmite fraţilor noştri mesajul ce vi-l încredinţez. Războiul împotriva lui Mamon s-a fost pornit. Doar umăr la umăr, prin strânsă unire, vom izbuti. Noi, oştenii Marelui Semn, am rămas singura nădejde de izbăvire şi mântuire!!!
    - Amen! Aşa să fie!
    - Dar într-un război, continuă Sică, ai nevoie de arme.
    Un "militar", din Caracal, izbucni piţigăiat:
    - Flinte, flinte! Cât mai multe flinte!
    Pe chipul lui Sică se ivi un zâmbet silit. În general, nu-i plăcea să zâmbească.
    - Armele-s de tot soiul şi nu neapărat flinte... Scumpi fraţi întru Domnul! Avem nevoie în primul rând de fonduri! Răpui vrăjmaşul cu propriile lui ascuţişuri. Diavolul are galbeni, o ştiu şi copiii! Nu putem porni Cruciada împotriva lui Anticrist cu mâini şi buzunare goale. La lume bicisnică - mijloace bicisnice. Ne aflăm ca lacrima de curaţi, dar ne trebuie scuturi. De undeva, dintr-un cotlon puturos, ne pândeşte dihania cea neagră. Răsuflă pucioasă şi are gheare de oţel. Abia aşteaptă să le înfigă în trupurile voastre şiroind de sudoarea sănătoasă a lucrătorului onest. Braţele de caracatiţă vor să vă cuprindă, să vă înăbuşe glasurile îndreptate spre cer. Adevăr vă spun, viteji soldaţi, şi urmaţi-mă fără a lua seama la vorbele strâmbe ale veneticilor din orice zare, la vrăjmaşul tupilat în vizuină de aur, la fiara mustind de poftă care abia aşteaptă să muşte hulpav din trapul ţării, la mireasma îmbietoare, dar la fel de înşelătoare a minciunii! Ameninţarea, iubiţi oşteni, vine din toate părţile, de la Răsărit, dar şi de la Apus, de la Miazăzi, de la Miazănoapte. Toţi vor să se înfrupte! Sub steagul alb fluturat de păcătoşi se ascund papistaşii, francmasonii şi nechemaţii! Ei nu urmăresc altceva decât să vă înrobească, să vă scoale de la masa voastră şi să se aşeze ei! Să ne preacurvească femeile şi să ne întineze copiii!
    - Niciodată! urlă adunarea. Îndrumă-ne, Învăţătorule!... Să piară veneticii! Să-i alungăm cu pietre!... FMI, arma diavolului!...
    Pavelescu privea uimit în jur. Tot ce se petrecea aici depăşea capacitatea lui de înţelegere.
    Cum se puteau lăsa oamenii ameţiţi de înşiruirea asta paranoică de fraze balon mitraliate într-un discurs de o incoerenţă buimăcitoare, de apocalipsul sugerat de Sică în imagini ţinând de plastica medievală, de sloganuri ultranaţionaliste travestite în straie de evanghelistă bigotă? Cum digerau elucubraţiile penibile ale unui escroc - era concluzia lui fermă - care-şi însuşise vocabularul unui predicator de mâna a şaptea şi improviza cu "neruşinea" proprie imposturii?!
    Pe de altă parte, reflectă detectivul, era imposibil ca autorităţile să nu ştie nimic despre frăţia şi spectacolele Marelui Semn. Astfel de întruniri nu pot trece neobservate şi Pavelescu ar fi pariat că piticul avea OK-ul Primăriei pentru exhibiţiile lui. Misterul, clandestinitatea erau sugerate doar pentru atmosferă. "Secretul" convinge totdeauna şi, vorba folclorului, şopteşte ceva la urechea cuiva şi te va crede...
    Sică, aflat acum într-un moment de extaz cu pioşenie respectat de asistenţă şi care, de fapt, îşi trăgea răsuflarea pregătind un nou tir de artilerie, era fără îndoială un bun saltimbanc, dispunea de un uriaş tupeu caracteristic ignoranţei şi dovedise multă şiretenie transformându-şi infirmitatea în har. La fel de neîndoios, avea puterea de a capta, fiind extrem de convingător în discursul pe viu.
    Acelaşi text citit acasă, în pat, ori pe o bancă în Cişmigiu, reflectă Pavelescu, ingerat deci în lipsa emitentului, ar fi stârnit plictiseală sau hohote de râs. Delirul adunării ţinea nu de cuvântul propriu-zis, ci de personalitatea malefică, în ciuda ridicolului, a lui Sică Iordache. Vârf punea neţărmurita încredere a piticului în neţărmurita prostie a semenilor.
    - Fraţilor! se întoarse tribunul din transă. Să strângem ostăşeşte rândurile sub mantia Cuvântului Adevărat, a Luminii Adevărate, a Credinţei Adevărate! Sub mantia Revelaţiei Marelui Semn! Puternici sau nevolnici, săraci sau cuprinşi, fiecare după puterile noastre, să ne dăm obolul. Nicicând iubiţii Domnului, păşitorii pe drumul nepietruit al dreptei credinţe n-au fost bogaţi. Noi suntem aceia, iar vistieria noastră e săracă. Călăuziţi suntem însă de ţel Suprem şi de Harul Veşnicei Recunoaşteri! Aduceţi-vă aminte că fiece taler are însemnătatea lui, cel al oropsitului atârnând cu atât mai greu. Nu vă sfiiţi de jertfe, ba ieşiţi-le în întâmpinare! Nu vă fie teamă de ger sau de foame, nu pregetaţi să smulgeţi de la gura pruncului. Jertfa voastră ajunge la Cer, sub oblăduirea căruia ne aflăm. Nu vom pieri, fiţi încredinţaţi, iubiţii mei fraţi!
    - Nu! mugi prelung adunarea.
    Iordache răcni, prevestind finalul:
    - Căci Dumnezeu abate vânturile cele reci din calea oilor pe care le-a tuns! Iar noi să ne bucurăm de pe acum de triumful nostru asupra lui Anticrist! De strângerea obolului, ...urmă pe acelaşi ton în virtutea inerţiei, dar îl revizui instantaneu ca inadecvat.
    Prinse liftul din zbor şi de pe inaccesibile piscuri de extaz coborî în subsolurile vulgare ale diurnului.
    Anunţă pe un ton normal:
    - De strângerea obolului se ocupă fratele nostru Mândroiu, răspunzător de Frăţia Craiovei.
    Pavelescu plecă fără să aştepte căderea cortinei. Ovaţiile dreptcredincioşilor Marelui pitic răzbăteau până departe, la ieşirea din parc. Aparent, fără nicio legătură cu circul desfăşurat la Herăstrău, era pe de-a întregul convins că Yvona murise asasinată de Iordache.
    Un monstru pe care-l simţea capabil de orice.

                                                             21.

                            Începuse s-o instruiască încă de dimineaţă când, abia intrată pe uşă, femeia n-apucase să-şi scoată paltonul de pe ea.
    ...La ceasurile cinci aştepta oaspete de soi. Casa să fie dereticată lună, baia bine aerisită şi să strălucească...
    Margareta se oţărî:
    - Cum adică, don' preşedinte, nu străluceşte în toată ziua? Mie, dacă nu sunteţi mulţumit, să-mi spuneţi, îmi iau tărăbuţele şi mă duc într-ale mele, casa dumitale - uşa mea, că cu mila şi de-a sila...
    Bătrânul Ionică Manole se holbă, repezindu-şi înainte urechea cea zdravănă:
    - Ce tot bâigui, femeie, ce milă, ce silă?... Să pui prosoape curate şi săpun neînceput, sul nou la wc... Cafeaua...
    Se întrerupse făcându-i semn să aştepte şi începu să se scotocească prin buzunare.
   Menajera îl urmărea cu o privire ironică:
    - Cu cafeaua ce mai ai, ori nici pe asta n-o ştiu potrivi?
   - Aşa, făcu bătrânul găsindu-şi bileţelul. Cafeaua s-o aduci pe tava de argint şi iei ceştile bune din vitrină. Doar să ai grijă că ăla-i lucru vechi şi scump. Dar domnesc, moştenire de familie... L-a primit străbunică-mea de la Mihai Vodă Sturdza. Zgârcită creatură Vodă, i se dusese vestea de mână strânsă, dar ei doi se aveau bine.
    Râse din gât:
    - Prea bine...
    Îşi drese glasul, îmbăţoşându-se brusc: "uite cu cine m-am aşezat la taifet şi încă despre Sturdza! Ce înţelege proasta asta?"
    - Când le-i spăla, apa să fie căldicică doar, aşa făceau şi mama şi bunica, e lucru delicat...
    Margareta se simţea din ce în ce mai jignită:
   - Îmi pare rău, don' preşedinte, mă crezi de la ţară? Dacă nu mă ştiai de la Tribunal, aş mai fi zis! Fii pe pace, am mai ţinut eu porţolanuri în mână şi încă mai de soi!
    - Sigur, sigur, nu trebuie să te superi... Dac-o mai fi ceva, îţi spui eu... A, da! Să nu ne deranjeze nimeni. Sub niciun motiv.
    - Că te şi deranjează mulţi, râse menajera. În cinşpe ani de când îţi ţin gospodăria, n-a sunat la uşă decât poştaşul cu pensia, iar la telefon, numai "greşeală"! Doar cucul din perete ce-ţi mai dă bună ziua. Nici pustnic în văgăună de munte n-ai fi fost mai singur. Vorbeam deunăzi cu alde soru-mea...
    Manole o opri cu severitate, îşi zise el:
    - Te rog, te rog... De-ajuns.
    Se întoarse în birou, frământând între degete bileţelul - aide-memoire.
    "Cred c-a început să se obrăznicească, dar am pus-o la punct."
    Un puseu de demnitate îi repezi bărbia înainte. Se simţea mulţumit de el.

                    Şi Adrian încerca un sentiment de inexplicabilă mulţumire. De "mi-e bine".
    Din clipa în care păşise pragul profesorului, se simţise relaxat, uşor, cu impresia bizară de "m-am întors acasă". Îi plăcea absolut tot ce vedea în jurul lui şi mai ales, recunoscu în sinea lui cu uimire, că i-ar fi plăcut să locuiască între aceste ziduri. Nu mai avusese niciodată această senzaţie binefăcătoare de chez moi, la mine.
    "Parcă aş fi avut doar adrese până acum, nu şi cămin."
    Casă părintească, atât de doldora de amintiri duioase pentru alţii, nu existase. De la zece ani, locuise la Tiţi, "cu Tiţi, la soră-mea, nu cu mama". Se simţise adorat, dar fără să fi ştiut s-o definească, şi provizoriu, flotant cumva. Când se însurase...
    Nici dacă şi-ar fi propus-o înadins, Dina n-ar fi izbutit un interior mai banal, mai rece şi mai lipsit de personalitate ca al lor. Parcă l-ar fi mobilat altcineva, persoană străină, în vederea unui scop precis: aici, urmează să locuiască o pereche de oameni căsătoriţi. Şi, într-un fel, chiar aşa fusese. Dina cumpărase mobila de la magazin şi o aranjase până la cel mai mic detaliu exact ca pe prospect. Chiar şi reproducerea după Grigorescu - Zestrea, fusese fixată deasupra toaletei din dormitor, aşa cum decisese decoratorul sau poate vânzătorii de la Mobila.
    Foarte adevărat că stilul apartamentelor construite după anii 50, meschine şi tipizate, nu-ţi oferea prea multe alternative de decor, excluzând din capul locului acrobaţiile artistice, totuşi un strop de fantezie le-ar fi individualizat, "încălzindu-le" puţin.
    Alina, în schimb, debordând de fantezie, izbutise un fel de interior fragil, aerian, spectaculos ca un decor de cinema şi total nefuncţional, în care nu te puteai simţi acasă, ci într-o veşnică vacanţă. Era frumos, ambiant, dar cu ceva de hotel de lux, parcă îţi tot venea să chemi service-roomul. Adrian se întrebă îngrijorat dacă nu cumva el e iremediabil bătrân, nu atât anii cât structura, un depăşit de epocă, pandant ridicol la supersonicul în care se instalase graţioasă Alina.
    Totu-i plăcea la Ionică Manole. Cărţile multe - normal, avea de-a face cu un intelectual - biroul impunător, cu lemnul patinat de mâinile a câtorva generaţii, tabloul în ulei al unui bărbat corpolent care trăise pe vremea când timpul părea să stea pe loc, femeile îşi arătau ceafa delicată şi nu picioarele, iar linguriţa de şerbet servită în pahar cu apă rece nu lipsea de pe nicio masă de ceai. Şi busturile în bronz, care de obicei răcesc atmosfera, o solemnizează, în casa lui Ionică Manole păreau prietenoase: o Justiţie - iar normal, un Chopin, un imperator roman.
    - Vă felicit, nu am văzut în viaţa mea un interior mai intim şi mai îmbietor.
    Bătrânul îl privi alarmat, dacă nu cumva îşi bate joc de el. Şi pe bună dreptate, căci din fiecare ungher, din fiecare obiect, emana vetustul, singurătatea veştedă, aromă de colbuite vremi apuse. Exista însă o compatibilitate între acestea şi Adrian, pe care o percepea prin toţi porii.
    - Nu mi-a mai spus-o nimeni până acum. E un compliment... neaşteptat aş zice.
    Începu să râdă. Sărac, cu colţurile gurii strânse, de parcă buzele nu s-ar fi putut desprinde de proteză.
    - Sunt foarte mulţi oameni pentru care asemenea amănunte nu prezintă niciun fel de importanţă, remarcă Adrian.
    - Margareta, menajera mea, pretinde că n-a întâlnit încă o odaie cu atâţia morţi grămădiţi la un loc, şi arătă spre tablou şi busturi. Şi încă nu i-a pus la socoteală pe cei din bibliotecă. E o femeie simplă, bineînţeles, din popor, a fost aprod la mine, la Tribunal... Altceva e interesant, nu-i aşa, contrastul de opinii generat de acelaşi fenomen. Ceea ce dumneata apreciezi ambiant, pozitiv, ei i se pare cimitir...
    Dădu din cap cu amărăciune:
    - Cum vrei să se mai înţeleagă oamenii între ei? Cum să edifici punţi de legătură? Şi acesta-i un exemplu minor, desigur... Dar să nu divagăm.
    Îşi drese glasul:
    - Dragă Raduliene... Nu, mai bine să discutăm la o cafeluţă... Un moment, te rog, cât să-i spun Margaretei...
    Ieşi din birou, urmărit de privirea lui Adrian. Probabil că fusese un bărbat destul de bine la viaţa lui, genul suplu, cu păr puţin, dar nu chel, elegant. Şi acum, purta un costum perfect şi pe măsură tăiat, ceea ce întâlneşti mai rar la bătrâni, pe care, în general, hainele numărând decenii, chiar dacă s-au păstrat ca noi, par totdeauna prea largi. Adrian intuia însă, şi nu se înşela, că dominanta lui Ionică Manole fusese o anumită uscăciune care nu-l făcuse prea simpatic. Fusese un gen de strică-chef, involuntar şi inconştient, dar nu mai puţin, oamenii nu se simţeau la îndemână în prezenţa lui şi, fireşte, îl evitau.
    Ionică Manole se întoarse, frecându-şi degetele uscate:
    - În câteva minute vine cu cafeaua. Şi paharele, adăugă zâmbind. Nu trebuia, dar dacă tot ai adus sticla asta care pare nepreţuită, trebuie să-ţi mărturisesc că mi-ai făcut o mare plăcere. N-am fost niciodată un mare băutor, dar ştiu să apreciez un pahar de vin vechi de patruzeci de ani. Unde ai găsit asemenea comoară?
    - S-a scos la licitaţie vinoteca Ceauşeştilor şi am cumpărat câteva sticle... Îmi scuzaţi o indiscreţie, domnule Manole?
    Bătrânul surâse amuzat:
    - Dragă Raduliene, viaţa mea a fost, este atât de searbădă, atât de monotonă, ştii, ca autostrăzile acelea interminabile din Vest, care par fără peisaj şi de aia adoarme omul la volan, încât n-ai cum să fii indiscret. Toate rufele mele pot fi agăţate pe frânghie la uscat, în văzul lumii, fără să fi rămas nimic în ladă. Nici preţios, nici reprobabil... Ce vrei să ştii?
    - De ce nu v-aţi căsătorit niciodată?
    De astă dată, Ionică Manole râse cu poftă:
    - Ce te determină să crezi asta?
    Adrian îşi schimbă poziţia, uşor încurcat:
    - Intuiţia, atmosfera - nu-mi închipui nicio femeie evoluând în acest decor, faptul că nu există nicio fotografie...
    - La vârsta mea poţi fi şi divorţat, nu numaidecât văduv. Nu cunosc mulţi divorţaţi care să păstreze, cel puţin la vedere, poza ex-partenerului. Ai intuit însă bine. N-am fost însurat. Motivul? Extrem de simplu. De când mă cunosc, a existat o incompatibilitate ireductibilă între mine şi această instituţie.
    - Iertaţi-mă, râse Adrian, dar acestea sunt baloane, fraze. Nu poţi decide incompatibilitatea, câtă vreme n-ai făcut nicio tentativă.
    Se auzi un ciocănit în uşă, care se deschise aproape concomitent. Margareta, gătită în rochie de duminică şi fără şorţ, aşeză pe birou o tavă enormă de argint cu chenar de trandafiri.
    - O piesă superbă, aprecie Adrian.
    - Îmi pare bine că-ţi place. Tot ce vezi... dar despre asta, discutăm mai pe urmă.
    Margareta începu să servească trăgând cu coada ochiului spre oaspete. Se simţea nespus de dezamăgită. La alt soi de vizită se aşteptase ea, alt soi de noutăţi aşteptau cu sufletul la gură, doar-doar s-o întoarce mai repede acasă, alde soră-sa şi vreo două vecine.
    - Mi-aţi spus de pahare de vin, aşa c-am adus şi tirboşonul. Şi nişte sărăţele, să'mbie vinul...
    - Foarte bine, foarte bine, spuse maşinal Manole, abia aşteptând s-o vadă dusă. Mulţumesc, poţi să pleci, azi nu mai am nevoie de dumneata.
    Un vin într-adevăr minunat şi doar după două înghiţituri bătrânului începură să-i joace ochii în cap:
    - Extraordinar! Ulei de trandafiri.
    - Nu-i singura sticlă pe care o putem bea, surâse Adrian. Mă bucur că vă place... Vorbeam despre incompatibilitate...
    - Chiar aşa, n-am uitat. Dumneata i-ai zis balon, eu îi spun autocunoaştere şi simţul realităţii. Ce este căsătoria, în fond, ţi-o spune un bătrân magistrat, dincolo de aspectele social juridice (familie, drepturi, obligaţii etc.) şi cam doi-trei ani de intensă activitate sexuală? Un continuu efort de adaptare, de a nu fi în contratimp cu dorinţele şi interesele celuilalt, un neîncăpător palmares de înfrângeri, căci ceea ce izbuteşti împotriva firii tale, a viselor tale cele mai dragi uneori, nu se mai cheamă victorie, ci paşi alături, ajustaţi după mersul partenerului şi asta până la groapă. Rezultatul? Ai trăit toată viaţa altfel decât ai fi avut chef şi chemare, perpetuă caznă concentrată în comentariul cunoştinţelor: "Nu s-au iubit cine ştie ce, făceau parte din lumi diferite, dar s-au suportat cu decenţă şi asta mi se pare foarte frumos din partea lor..." Şi, nota bene, Raduliene, cele dezvoltate valabile fiind pentru cuplurile de oameni cumsecade, cu oarecare educaţie. Pumnii, înjurăturile, jegul şi ticăloşia proceselor de partaj nici nu intră în discuţie...
    Adrian puse paharul pe masă şi, zâmbind, îşi aprinse o ţigară:
    - Cred că păcătuiţi prin generalizare, dar în primul rând sunt convins că din fericire, sau din păcate, n-aţi iubit niciodată. Dacă s-ar fi găsit o femeie care să vă descătuşeze inima, toate teoriile dumneavoastră s-ar fi spulberat ca fulgii de păpădie la cea mai uşoară adiere...
    Bătrânul ţinea paharul cu amândouă mâinile, sorbind vinul ca pe o doctorie. Da din cap tot timpul - "da, da, toate acestea le cunoaştem" - cu un zâmbet incert uitat pe buze:
    - Nu-i prima oară c-o aud. Dacă ai fi iubit, dacă te-ai fi amorezat, aşa şi pe dincolo... De iubit, am iubit, Raduliene, dar mai mare decât dragostea a fost dorinţa de a fi de capul meu, viaţa mea să nu depindă de ordinele sau rugăminţile altcuiva. Dumneata, aşa cum te citesc eu, eşti dintre aceia care socot că adevărata dragoste nu cunoaşte oprelişti...
    - M-aţi citit exact.
    - Aşa privite lucrurile, n-am iubit şi poate că viaţa se răzbună dacă nu-i dai obolul ce i se cuvine.
    Începu să râdă cu sughiţuri mici:
    - Cred că m-am cherchelit... Sigur m-am cherchelit, altfel nu ţi-aş face astfel de confidenţe. De felul meu, sunt cam englez, consider indecent şi de prost-gust să-ţi etalezi inima goală, fără pijama. Mon coeur a nu... hotărât nu ăsta-i stilul meu. Da, da, viaţa pretinde compensaţii, ha-ha, daune morale...
    Adrian întrebă încet, abia auzit. Tonul era plin de compasiune:
    - Vă vine foarte greu?
    Ionică Manole ridică o privire umedă:
    - Nu ţi-a fost prea greu să ghiceşti.
    - Că v-aţi îndrăgostit de Alina? Am ştiut-o de la bun început. Mi s-ar fi părut ciudat să se întâmple altfel. E fiinţa de vis pe care-i imposibil să n-o iubeşti.
    Bătrânul întinse paharul să i-l umple.
    - Îmi pare bine că priveşti astfel lucrurile, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Nu m-am închipuit în viaţa mea într-o postură mai grotescă. Să te duci la cineva şi să-i spui: domnule, o iubesc pe soţia dumitale... Vezi, Raduliene, în ciuda paradoxului, însăşi neputinţa bătrâneţii îţi conferă unele privilegii. Eu nu constitui un pericol pentru dumneata, vârsta mă scoate din competiţie şi, în consecinţă, îmi permiţi s-o iubesc.
    Dintr-o dată, Adrian avu senzaţia pertinentă că au ieşit din sfera realului; doi perimaţi, într-o atmosferă perimată, simţind perimat între parametrii unei discuţii, aşa cum ar fi decurs ea între gentlemenii unui roman din epoca victoriană, semnat de Florence Barclay.
    - Să nu mi-o iei în nume de rău..., continuă Ionică Manole grăbit, înainte de a i se fi scurs tot curajul, duduia Alina... nu trebuie să-ţi descriu ce simt... Am vrut să fac ceva pentru ea. Neînsemnat, desigur, după posibilităţile mele modeste... Bref, am făcut un testament prin care o institui legatară universală. Tot ce am îi aparţine după moartea mea.
    - Nu se poate, e prea mult, se sperie Adrian, nu putem primi.
   - Lasă convenţia, tinere. Nu-i mare lucru, de altfel. Casa pe care o vezi cu toate bunurile mobile, o sfoară de vie la Panciu şi o căsuţă la Constanţa.
    - Dar e o avere!
    - Fleacuri. Luă de pe birou un plic şi i-l întinse cu mână tremurândă: Aveţi aici o copie legalizată. Încă una am depus-o la un prieten, avocatul Toma, am să-ţi dau eu toate datele lui.
    - Cum vor reacţiona rudele dumneavoastră, nu vrem să...
    - Testamentul este inatacabil, dă crezare unui jurist bătrân. Beton armat! Am nişte veri, nu spun că nu, dar relaţiile dintre noi au încetat cu decenii în urmă. N-au existat conflicte, ci doar depărtare, indiferenţă şi în cele din urmă uitare. Nici nu cred că vor încerca ceva şi dacă ar face-o, s-ar alege doar cu pingele rupte. Impresionat, mişcat până în adâncul sufletului, Adrian scoase batista şi îşi şterse obrajii asudaţi.
    - Ce pot să vă spun, domnule Manole, n-am cuvinte, Alina cred că se va supăra...
    - Te rog, nicio vorbă duduii Alina. Tocmai de aceea te-am chemat singur, să discutăm ca între bărbaţi. Acum altceva. Cum se simte ea? Trebuie să fii cu mare grijă, persoanele în... poziţie - apelă la un termen străbun, de pe vremea când unele cuvinte ca gravidă, de exemplu, socotite prea "denudate", vulgare, erau evitate - sunt foarte vulnerabile.
    Mai tăifăsuiră o vreme, dar bătrânul începuse să dea semne certe de oboseală, în vreme ce lui Adrian nu-i zvâcnea decât o singură idee în minte: "Câtă nobleţe, ce suflet de elită! În fond, nu-i decât un străin, iar Lucreţia s-a supărat că eu, ca soţ, fac tot posibilul ca să-mi asigur soţia şi viitorul copil."
    Înainte de plecare, solicită telefonul avocatului Toma, de toată încrederea de vreme ce însuşi Manole apelase la serviciile lui. Îl va căuta chiar mâine de dimineaţă şi afacerea va demara în trombă. Simţi că respiră mai liber. Doi îngeri păzitori vegheau acum la liniştea adoratei lui.
    Bătrânul îl conduse până la poarta grădiniţii, unde se îmbrăţişară spontan. Se vedeau ultima oară.

                       Alina îi ieşi în întâmpinare. Tocmai se întorsese acasă, se afla încă în ţinută de oraş.
    - Pe unde umbli haihui, domnule? şi îi întinse obrazul s-o sărute.
    Un alt îndrăgostit, mai susceptibil, ar fi constatat cu amărăciune "deja fruntea sau obrajii, nu buzele, şi nici măcar n-a trecut anul", dar Adrian, obişnuit s-o confunde pe Alina cu unicul fenomen perfect iscat vreodată în lume, trată amănuntul drept un semn de maturizare şi deci consolidare a relaţiei lor.
    - Pe unde umbli haihui, domnişoară?
    Cuprinsă de febra cumpărătorilor, lipsea mult de acasă. Băgase de seamă că pe Adrian îl plictiseşte colindul prin magazine - în fond, îl obosea - şi nu mai insista s-o însoţească.
    Îi era recunoscător şi, cel mai adesea, o aştepta ca un bunic, moţăind cu gazeta căzută pe faţă. Urma o relatare sincopată, "ca un mers de vrăbiuţă", în stilul Alinei, un pahar şi apoi, indiferent de oră - siesta. Doamne, ce bine era în pat! Ar fi zăcut toată ziua, savurându-şi starea de slăbiciune, ciudat de plăcută, euforică aproape, care nu ceda în pofida leacurilor energizante şi a curei de vitamine prescrise de Niţulescu. Îi respecta cu stricteţe toate recomandările, mai puţin cele privind "conţinutul" nopţilor înflăcărate.
    În inocenţa ei, iar amănuntul adăuga cantităţi de savoare, Alina se dovedea o amantă pasionată, fierbinte, plină de surprize. Iar sarcina, aşa cum se întâmplă îndeobşte cu femeile frumoase, îi adăugase un plus de strălucire, care o făcea de-a dreptul răpitoare. Înflorea văzând cu ochii şi Adrian îşi închipuia că abia acum înţelege sintagma din basmele cu Consânzene "la soare te puteai uita, dar la ea ba!"
    Îl apucă delicat de urechi şi începu să-l zgâlţâie:
    - Trezeşte-te! Şi nu te mai uita aşa la mine, că mă deochi... Hai, îl trase de mână, vino să-ţi arăt ce-am cumpărat.
    Adrian se lăsă condus în ceea ce devenise de pe acum în limbajul uzual al Alinei "camera copiilor" şi deja veritabil magazin de jucării.
    - Ce părere ai? îl întrebă cu ochi strălucitori.
    Într-un landou superb dublu, capodoperă a genului, profunziune de dantelă şi panglici de satin, se lăfăiau interimar păpuşile bebeluş, cam şifonate de dezmierdările Alinei, care se juca exact ca o fetiţă cu ele. Adrian surâse înduioşat:
    - Asta-i ultima ta năzbâtie?
    Se lipi de el, încolăcindu-l strâns:
    - Presimt că vom avea gemeni.

                         Noaptea, printre sărutări nu se putu abţine şi îi destăinui secretul bătrânului Ionică Manole. Alina începu să plângă:
    - Nu trebuia să-i dai voie. Mi se pare atât de trist...

                     Dacă stăteai să te gândeşti bine şi mai ales dacă reuşeai să te delimitezi de parametrii obişnuiţi în care oamenii încadrează norocul (avere, câştig la loterie, succes, carieră strălucitoare, poziţie socială etc.), Maria Tăutu era o femeie norocoasă.
    Gogu realiza că în ciuda celei mai concrete evidenţe, aprecierea era valabilă, desigur mai nuanţat, chiar şi pentru perioada în care trăise alături de Marele Tăutu. Bărbatul avea un fond grosolan, de o grosolănie congenitală şi ireductibilă, indiferent unde s-ar fi născut şi în ce mediu ar fi evoluat, era obtuz, nesimţit şi, lăsând la o parte cele patru operaţii aritmetice (cam la atât se reducea contabilitatea în capul lui Gogu), practic analfabet. Ireductibil analfabet, după cum ireductibil grosolan, ignora cu desăvârşire lumea cărţilor şi îţi venea să crezi că învăţase să citească doar pentru a deschide o gazetă şi a desluşi titrajele filmelor la care adormea din primele zece minute.
    O carte - cu excepţia celor de şcoală, pentru că asta e situaţia, o patalama acolo, ceva la bază îţi trebuia pentru o pâine - nu însemna în ochii lui decât cheltuială smintită, risipă de bani şi timp.
    Gogu nu-şi putea închipui un destin mai sadic decât cel care-i împreunase pe părinţii lui. Pe de o parte agramatul, omul din peştera, neanderthalistul Tăutu, pe de alta - nevastă-sa, o fanatică a buchii tipărite. Tăutu îşi dispreţuia în general soţia, dar din cauza cărţilor ajunsese s-o urască. Or, chiar în acest context, Maria reuşea prin vocaţie, antrenament şi alcool să se desprindă de real, să facă abstracţie de toate şi să trăiască fericită într-o lume a viselor, populată la alegerea ei cu personaje din cărţi.
    Chiar şi atunci când nu putea citi, Tăutu fiind prin preajmă, visa recapitulând în minte pasaje îndrăgite, destinele şi trăirile altora, confundându-se cu ele. În acest sens, ajunsese la adevărate recorduri, putându-se automistifica pe loc, prinzând din mers vaporul minunat care o purta spre minunate locuri imaginare. În decurs de un ceas, de pildă, Maria putea fi contele de Monte Cristo (opera cu uşurinţă schimbările de sex), Isadora Duncan, Jane Eyre sau Lordul Byron, predilecţie având însă pentru Mary, fiinţa aceea atât de generoasă din Castelul Pălărierului. Cu Mary se confunda până la pierderea identităţii. I se părea că ele două seamănă, descoperind mereu noi afinităţi, mai ales că în viaţa amândurora exista câte un odios Brodie.
    Iar de când Gogu o despărţise de Tăutu, se simţea atât de fericită, încât nu s-ar fi schimbat cu nimeni. Uneori, când îşi aducea aminte, ridica ochii din carte, îndreptându-i o privire de umilă recunoştinţă. Altfel, nu întreba nimic, habar n-avea cu ce se ocupă fiu-său, nu se mira că n-are condică, habar n-avea cine a câştigat alegerile sau la cât a ajuns preţul unei pâini.
    Cine n-o cunoştea şi-ar fi închipuit că suferă de o scleroză precoce, dat fiind că abia trecută de cincizeci de ani o lua razna rău, vorbind în dodii. Doar Gogu cunoştea realitatea. Maică-sa, având o extraordinară capacitate de a se debranşa din zona realului, concentrându-se cu acelaşi talent asupra alteia, închipuite, nu se reconecta la fel de repede şi, abordată diurn, pe moment se comporta în virtutea inerţiei, conform personajului cu care se confundase în acea parte a zilei. I se întâmplase de pildă, ca sunând-o la telefon şi băgând de seamă că maică-sa se plimbă prin alte sfere, să fie nevoit s-o scuture, precizând:
    - Eu sunt, mamă, fiul tău.
    Replica răsunase grandilocvent şi năucitor:
    - "De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu! Du-te la oştire, pentru ţară mori etc.."
    Şi îi trântise telefonul în nas, ca pe o poartă de cetate. În clipele acelea era Oltea Doamna, muma lui Ştefan. Altă dată, luându-se drept D'Artagnan, îl întâmpinase cu făcăleţul scos dintr-o imaginară teacă, urlând: En garde!... Şi nu mai departe de azi-dimineaţă, ridicând glasul ca să se facă auzit din balcon, Maria tresări, biciuită de ceea ce ei i se părea a fi insolenţa tonului. Cum de câteva zile trăia în lumea lui Napoleon şi după cum Gogu se afla înalt plop iar ea firavă pitulice, ceva din acest contrast îi readuse în minte apostrofa micuţului corsican servită deşiratului general Augereau, în cadrul unei discuţii tăioase:
    - "Generale, eşti exact cu un cap mai înalt ca mine, dar, dacă eşti nepoliticos, voi face să dispară numaidecât această diferenţă."
    Gogu începuse să râdă gândindu-se la Pavelescu cu fixaţia lui Bonapartistă - uite o palmă de şosea unde ăştia doi s-ar întâlni fericiţi - şi nu mai puţin se amuză de reacţia imediat ulterioară a maică-sii: "Sunt în campania din Italia. N-avem ciorbă, puiule. Dacă vrei, am supă în plic..."
    - Te întorci târziu? îl întrebă la plecare.
    - Nu pot să spun, mamă, dar am să încerc să nu te deranjez. Dacă totuşi, prin absurd, se interesează cineva de mine, faci pe niznaiul. Am dormit la matale, dar altceva nu ştii nimic. Nici de unde vin, nici încotro am luat-o.
    Maică-sa răspunse cu neaşteptat bun-simţ:
    - Păi chiar nu ştiu nimic.
    - Fără îndoială, dar te rog să-ţi aminteşti, să nu uiţi să le-o spui.
    Pe chipul Mariei Tăutu, se ivi o expresie elegiacă:
    - "Remember! Souviens-toi! prodigue! Esto memor!..." Fiţi liniştit, domnule Beaudelaire, îmi voi aminti.
    Gogu auzise cu o ureche despre Baudelaire, cu niciuna despre Orologiul. Dar maică-sa era maică-sa, chiar dacă... La urma urmei, după viaţa dusă în bătătura Marelui Tăutu, ar fi putut ajunge şi mai rău.

                   Clădirea era tipică în felul ei. Ridicată pe la 1900, masivă, bogată şi cu o grădină suficient de importantă pentru a-şi merita numele, intra în categoria acelor edificii etichetate scurt drept "case boiereşti" şi pe care regimul de democraţie populară le transformase - cea mai mare parte a lor - în şcoli elementare, primării, dispensare, cămine culturale, sedii PCR. Spre deosebire de alte surate însă, casa ori doar domiciliul Biancăi Vizantis părea foarte bine întreţinută şi, făcând abstracţie de stil, ai fi zis nou-nouţă.
    Ghirlandele decorative care chenăruiau ferestrele erau intacte, zidurile perfecte, iar grădina îngrijită rămăsese frumoasă chiar în lumina murdară de funingine şi în ciuda ravagiilor toamnei avansate. Gogu mai notă că la ferestre nu agăţau perdele "particulare", ci din cele scurte, acoperind doar două treimi de geam, fixate ţeapăn pe o tijă metalică, albe şi uniforme, aşa cum se întâlnesc de obicei la instituţii.
    Ca să nu fie luat în colimator, Gogu schiţă paşi în sus şi în jos, încercând să observe vreo mişcare. Frumos, rece şi aseptic, imobilul părea nelocuit. Şi totuşi, îşi zise, cineva trebuie să apară. Ditai geamia de casă presupune slugi, servicii, trebuinţe, de la defecţiuni casnice până la mâncare şi detergenţi, şi măcar un poştaş.
    Cam după vreo douăzeci de minute de filaj, zări la una din ferestre capul unei tinere care i se păru deosebit de frumoasă.
    Doar câteva clipe, ca şi cum fata ar fi vrut să constate starea timpului, apoi dispăru de parcă ar fi fost strigată din interior. Concomitent, o fetiţă de vreo zece ani, îmbrăcată foarte strict în bleumarin, se ivi de după colţul casei. Ţinea în mână o găleţică şi după câţiva paşi, cercetând cu atenţie solul, începu să adune castane. Izbeau gravitatea întregii făpturi, vioiciunea cenzurată, o seriozitate impusă de educaţie şi nu determinată de tare fizice. Fetiţa nu era tristă, ci doar solemnă şi raportat la vârstă, impresiona. De altfel, pasul, mişcările graţioase îţi purtau instinctiv gândul spre una din faimoasele dansatoare turnate la Sevres, însufleţită prin miracol.
    Constituia o apariţie încântătoare, merita s-o priveşti, dar atenţia îi fu atrasă de o femeie care tocmai ieşea pe poarta curţii. Părea în jur de cincizeci de ani şi, după înfăţişare, făcea parte din personalul casei. Îmbrăcată modest şi anonim, ieşise cu două coşuri la cumpărături. Reacţionând prompt, Gogu se luă după ea şi o ajunse din câţiva paşi.
    - Nu vă supăraţi, dacă sunteţi amabilă...
    Femeia îşi văzu de drum, cu o expresie concentrată, fără să întoarcă, măcar reflex, capul. Gogu îi atinse mâneca.
    - Am impresia că sunteţi din cartier, am nevoie de o informaţie...
    Femeia tresări ca arsă şi ridicând o privire speriată, începu să gesticuleze specific. Din mers, agitată şi evident grăbită să scape de el, îşi urmă drumul aproape în fugă. Gogu rămase interzis în mijlocul trotuarului. Nefericita era surdomută. Nimic extraordinar în sine, dar dobândind extraordinar prin asociaţie cu infirmitatea Lianei, soţia piticului. Cu capul vuind de ipotezele cele mai acrobatice, Gogu pătrunse rezolut în curte şi sună la intrarea principală.

                         Îi deschise un bărbat de vârstă incertă, prototipul lui "mic şi al dracului". Deşi suplu şi
scundac, îl simţeai numai vână, puternic, viguros. Privirea se strecura ca o aţă pe sub pleoapele accentuat mongoloide - "tipu-i tătar" - iar craniul complet chel, în ciuda relativei frecvenţe generate de o modă oligofrenă, impresiona. Rămâne o realitate pleşuvia totală, deşi revulsivă, chiar obscenă pentru mulţi, e de efect.
    De efect, în orice caz ciudată, era şi vestimentaţia individului afişând o sobrietate ostentativă ca a quaquerilor sau mormonilor văzuţi în filme, iar Gogu avusese ocazia să vizioneze câteva exemplare chiar pe viu la ele acasă. Printre buzele subţiri, imobile, glasul se strecură tăios:
    - Ce doriţi?
    Gogu se pregătise pentru orice eventualitate, îndesând în sacul sport, diverse produse L'Oreal, însoţite de o mapă de prospecte pe care vânzătoarea, încântată de importanţa cumpărăturii, i le pusese generos la dispoziţie. La cosmetice şi bijuterii, femeile, cel puţin de o anumită categorie, rezistă greu să nu-şi arunce măcar un ochi, iar Bianca Vizantis, atât cât rezulta din fotografie, era una căreia îi păsa de felul cum se înfăţişa. Deşi în vârstă, respectul de sine, de felul cum arătase cândva, îi impuneau o ţinută pedantă şi plină de eleganţă.
    Oricum, nu era o femeie de la care te aşteptai în tot momentul să scoată din geantă ghemul de lână şi andrelele, fălindu-se ori de câte ori avea ocazia că în viaţa ei n-a folosit o singură cutie de pudră, fiindcă asta e, "ei îi place natural".
    Calculase bine.
    După ce se dădu drept reprezentant al firmei L'Oreal, "tătarul" îl lăsă în faţa uşii şi după o scurtă aşteptare îl pofti să-l urmeze. Urcară câteva trepte, pătrunzând într-un hol spaţios mobilat cu canapele şi un televizor. Mai multe uşi spărgeau pereţii şi, deschizând una din ele, chelul îi făcu semn să intre. Într-una din încăperi, mâini stângace chinuiau Invitaţia la vals a lui Weber, dintr-alta răzbăteau glasuri şi râsete, inconfundabile ca sex şi vârstă: fete foarte tinere, poate chiar copile.
    "Pension de domnişoare? Şcoală privată?", dar n-avu timp să-şi macine curiozitatea. Bianca Vizantis, înaltă, zveltă, de o eleganţă care-ţi tăia respiraţia - eleganţă înnăscută, princiară, ţinând în primul rând de persoană şi mai puţin de accesorii - îi ieşi în întâmpinare adresându-i un surâs luminos. Şi acesta făcea parte din dotare şi n-avea nimic de a face cu Gogu, fiul Marelui Tăutu, dar nu mai puţin era un zâmbet care încălzea inimile şi însorea atmosfera.
    - E o idee bună că au început să vă trimită pe teren, declară cu o voce joasă, educată, nu toată lumea e dispusă să bată oraşul pentru un şampon... Ia loc, tinere.
    Gogu îşi înşiră mostrele pe o măsuţă şi se aşeză, arborând stângăcia proprie timidului, cam pe jumătate de scaun. Avea talentul de a inventaria o încăpere din priviri fugare, fără să dea impresia că o studiază.
    Se afla în-tr-un birou "de damă", putând fi luat şi drept salonaş. Mobilă graţioasă, stil - aşa ştia Gogu că-i zice la fiţăraia asta cu picioare fragile şi aurite, costând o căruţă de bani - canapeluţe de două persoane, scaune cochete, un birouaş de vitrină. Deasupra căminului din marmură de Suedia (alt truc care impresionează proletariatul post-decembrist alături de scara interioară, piscină şi labradorul Grivei) spânzura în ramă somptuoasă o copie după Răpirea din Serai.
    Dacă Gogu avea talentul de a se orienta într-o încăpere, fără să semene cu un perceptor în exerciţiul funcţiunii, Bianca Vizantis îl avea pe acela de a străpunge carcasa de ocazie afişată de interlocutor, citindu-l dincolo de cele mai rele aşteptări ale acestuia; cu graţie şi aerul că întreţine o conversaţie superficială, de salon.
    - Aţi fost inspirat că aţi venit la mine, ani de zile am fost clienta firmei dumneavoastră. Mai îmi vopseam părul pe atunci - şi duse mâna surâzând la părul argintiu cu un suflu de bleu-diamant - şi L'Oreal era singurul produs care asigura o culoare uniformă, totdeauna aceeaşi... În tinereţe, foloseam foarte mult Coty-ul, dar cu timpul m-a dezamăgit. Au înce-put să falsifice totul. Şi cremele, şi parfumul...
    - Aveţi dreptate, se grăbi Gogu să aprobe.
    Nu evolua pe teren propriu, era la fel de străin de subtilităţile industriei cosmetice ca un elefant de lebedele lui Ceaikovski şi juca strâns, atent să nu gafeze. În sensul ăsta, ipostaza de băiat timid care frământă între degete o margine de haină sau borul pălăriei îi convenea de minune. Genul nu-i cuvântăreţ şi vorba aia, ce nu se vede şi nu se aude nu se fluieră.
    - Mai aveţi puţin timp? se interesă doamna Vizantis adresându-i un zâmbet proaspăt ca un tăpşan de margarete înrourate.
    Pentru o clipă, Gogu avu impresia că are în faţa ochilor pe tânăra Bi-anca, femeia superbă de acum patru-cinci decenii. Trebuie să fi fost o minune a naturii şi, lucru rar, căci vârsta decolorează în general, peruzelele din priviri nu se ofiliseră. Gogu nu văzuse în viaţa lui ochi turcoaz, după cum nu întâlnise nici violet, dar dacă despre cei din urmă mai auzise (Regina Maria, Carol al II-lea, Liz Taylor), cei dintâi constituiau o noutate absolută.
    Absolut sincer, dar şi pişicher, exclamă chipurile spontan, incapabil să se stăpânească:
    - Doamne, ce frumoasă sunteţi! A... vă rog să mă iertaţi.
    - Mulţumesc, de ce să mă supăr? Omagiul tinerilor ne face totdeau-na plăcere... Te-am întrebat de timp, pentru că aş vrea să-ţi vadă mostrele şi fetele mele... Iusuf, se adresă tătarului rămas statuie în faţa uşii, cheamă-le, te rog, pe domnişoarele Maja şi Felicia... În ce mă priveşte, continuă, m-am hotărât, şi bifă cu un stilou care părea de aur vreo zece produse din catalog.
    Paşi precipitaţi şi chicoteli prefaţară intrarea domnişoarelor, două primăveri cam de cincisprezece-şaisprezece ani care luau piuitul. Gogu se ridică în picioare cu sentimentul că are în faţă două poze, aşa ceva nu mai întâlnise şi, slavă Domnului, cutreierase ceva şi nu umblase prin lume cu capul în sac.
    O blondă şi o brună suave, angelice, cu priviri pure, de o vioiciune delicată, atât de departe de grosolănia zgomotoasă şi planificată a celor mai multe dintre contemporanele lor! Mersul, mişcările, curiozitatea manifestată în faţa mostrelor, dezinvoltura graţioasă, îmbrăcămintea - toate purtau pecetea unei perfecte educaţii.
    Lui Gogu îi adie ceva nedefinit prin minte, vag ca aroma dulce a unei trecute cunoaşteri, ceva din "atmosfera" fetelor dând târcoale unei amintiri care nu se lăsa concretizată. Dar pe moment, nu-şi închipuia ca subiecte - termen de comparaţie - decât două ramuri de zarzăr exploziv înflorit, sub soarele lui aprilie...
    Înregistră ca prin vis comanda fetelor, decisă - zânele ştiau ce vor - şi consistentă (în căsuţa asta se rulau bani, nu jucărie) şi după mulţumiri reciproce însoţite de rugămintea gazdelor de a nu fi ocolite nici pe viitor, Gogu, escortat de valet (?) părăsi "domeniul". Se simţea realmente fermecat, intrigat la culme de o lume a cărei existenţă nici n-o bănuise.
    Dar, în special, nu putea intui legătura dintre această lume şi cea a unor jigodii ca Liana sau Viky, codoaşa de la Supersex.
    Intră în prima bombă ivită în cale şi comandă o palincă dublă. Simţea nevoia să se întoarcă cu picioarele pe pământ.

                      Iusuf anunţă.
    - A venit domnul profesor de dans.
    Bianca Vizantis bătu din palme:
    - Gata, fetelor, la treabă. Ştiţi că nu-i place să aştepte.
    Maja şi Felicia schiţară o scurtă reverenţă şi ieşiră în fugă. Bătrâna îşi aruncă o privire maşinală în oglindă şi se îndreptă spre telefon. Atentă la unghiile lungi, formă numărul abia atingând tastele.
    La celălalt capăt, cineva răspunse prompt apelului, fără cuvinte.
    - Eu, Bianca, rosti bătrâna. Tocmai am încheiat o vizită neconvingătoare. Un tip care s-a dat drept agent comercial.
    - De ce l-aţi primit?
    - Tocmai pentru că mi s-a părut suspect. Înainte de a intra, a filat casa circa jumătate de oră. Dacă nu l-aş fi primit, abia ar fi intrat la idei.
    - De unde ştiţi că nu-i autentic?
    - Să-i zicem flerul şi experienţa. Pe urmă, nu faci pe agentul comercial cu adidaşi de jumătate de milion, un Rollex pe mână şi nu-ţi permiţi să fumezi Dunhill. Se vedea capătul pachetului ieşind din buzunarul de la piept. Era departe de a fi un hămesit, te asigur.
    - Cum arată?
    - Până în treizeci de ani, deşirat, slăbănog. Mărul lui Adam pronunţat. În ansamblu, un derbedeu care a trecut prin destule, deşi nu asta a fost impresia pe care a vrut să mi-o lase. S-a comportat feciorelnic, dacă îţi spune ceva... El e un timid, iar eu Santa Maria del Fiore...
    - Cam presupun despre cine ar putea fi vorba. Fiţi atentă! Nu iese nimeni din casă în următoarele două zile. Nu vă supăraţi, e valabil şi pen-tru dumneavoastră. Nu vreau să vă expuneţi unei răpiri.
    - Nu exagerezi?
    - Să dea Dumnezeu să fie aşa. Ţinem legătura.

                                                                   22.

                              Ulterior, când avea să recapituleze evenimentele, şi raportându-se la acele zile, Lucreţia se compara cu un tăun care zigzaghează smintit printr-o încăpere, ciocnindu-se cu capul de ziduri, ferestre, orice obiect ieşit în cale.
    Erau ani de zile de când îşi rezolvase problemele existenţiale ducând un trai tihnit, fără emoţii şi perfect previzibil. Dacă bunul Dumnezeu mai dădea şi sănătate, ea una nu mai pretindea nimic de la viaţă, fericită s-o ţină tot aşa, depănându-şi ghemul în linişte, până la capăt.
    Şi dintr-o dată, totul se schimbase, cioburile din caleidoscop prezentau altă imagine, străină, la care ea asista neputincioasă, cu sentimentul pertinent că-i scoasă din cărţi. Încercând să analizeze noua stare de lucruri şi cu toată obiectivitatea, era imposibil să nu realizezi că degringolada începuse o dată cu ivirea Alinei în viaţa lui Adrian, că din prima clipă neobişnuitul acut înlocuise placidul pastelat, atât de odihnitor şi tonic al cotidianului.
    Întâi, că Adrian înnebunise, îndrăgostindu-se pătimaş de o fetiţă. S-a mai auzit, desigur, dar vezi bine că experienţa personală dă alt relief evenimentului, ceea ce în ograda altuia s-ar remarca abieluţă, ca oarecum ieşit din comun, când acelaşi ceva se petrece sub nasul tău, capătă extraordinar.
    Dar moţ, vârfuind nebunia de bărbat cărunt, punea transferul întregii averi pe numele Alinei. "Nici măcar un părinte", îşi spunea sufocată, "nu-şi poate permite asemenea nesăbuinţă, ştiut fiind că bătrânii prezintă importanţă atâta vreme cât mai au ceva de dat, iar moştenitorii ce aştepta. Din partea unui bărbat însă cu peste douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă decât nevasta, actul reprezintă sminteală curată..."
    Măcar de ar fi apucat să se însoare cu Yvona! Gândul revenea obsesiv mai ales că Yvona însăşi, soarta ei devenise o obsesie. O prindeau zorile gândindu-se la ea, regreta amarnic că nu insistase să se facă această căsătorie.
    Pe atunci mai avea destulă influenţă asupra lui frate-său, iar el în-suşi nu părea atât de potrivnic ideii, cât nehotărât. Îi trebuia doar un brânci, dar Lucreţia considerase nedelicat să intervină în chestiuni atât de intime. În general însă, simţea vizavi de Yvona un apăsător sentiment de vină şi chiar remuşcări.
    Deşi întru nimic justificate, îi asediau liniştea, întunecându-i şi mai mult peisajul diurn. Unde-s zilele fericite şi senine când îşi muta plictisul - mai exact, liniştea călduţă şi confortul sufletesc - de pe o canapea pe alta, sau răsfoia agende vechi de telefon căutând numărul vreunei foste colege de birou? Altădată, ca să-şi omoare timpul şi totodată să-l ispitească pe Adrian, pierdea câte o jumătate de zi în bucătărie, încercând reţete sofisticate chinezeşti sau mexicane, cu cât mai exotice şi neauzite, cu atât mai bine... Nu dispreţuiţi ziua în care nu s-a întâmplat nimic, spunea un francez, şi câtă dreptate avea!
    Despre Yvona, era convinsă că nu mai există. Telefonase de două ori la Poliţie, sperând să se fi descoperit ceva, dar tonul îngheţat al maiorului Mihăescu - "când va fi cazul, veţi fi anunţată" - îi tăiase curajul de a mai încerca. Murise, aici nu încăpea îndoială, dar nu moare aşa, din senin, o femeie în floarea vârstei, sănătoasă, iar dacă ar fi fost vorba despre un accident, s-ar fi aflat. Presa, televiziunea semnalează mereu astfel de cazuri, chiar şi în cazul unor persoane mai puţin importante. Cine s-o fi omorât? Pe Adrian şi pe Alina, deşi cei mai deranjaţi de o Yvonă vie, aşa cum se manifestase ea în ultima perioadă, îi excludea din capul locului. Or fi ei doi păcătoşi, dar până la a face moarte de om sunt multe poşte! Pe nici unul din ei nu-l vedea punând juvăţul de gât vreunui nedorit.
    Pe Alina, totuşi, parcă nu mai putea suferi s-o vadă în ochi. Dispusă s-o adore la început, brusc începuse s-o deteste. Pe undeva, îşi făcea reproşuri, căci dacă stăteai să te gândeşti, Alina nu greşise cu nimic, nu-i puteai imputa nimic. Nu era vina ei că Adrian se smintise, totuşi, în ciuda asigurărilor acestuia, Lucreţia nu putea scăpa de bănuiala că într-un fel sau altul, perfid şi pe nesimţite, Alina îi insuflase ideea de a se despuia de avere.
    Prea se văzuseră multe cazuri din astea, prea era legat la ochi frate-său ca să mai observe vreo manevră.
    Şi încă un amănunt imposibil de ignorat. Analizând-o cu de-amănuntul, nu se putea să nu constaţi că tot ce ţinea de Alina era cel puţin ciudat şi neobişnuit. Ea însăşi, ca fiinţă, apoi lipsa neamurilor, a prietenilor, a unui dosar personal cu nume şi adrese. Părea picată din cer, mai anonimă decât o floare pe care, la urma urmelor, ştii măcar din ce grădină ai rupt-o. Concluzia - o persoană nesigură din cap până în picioare.
    Apoi, îi veni o idee...

               Se credea nespus de şmecheră şi, în definitiv, încercarea moarte n-are. Păstrând convenţiile şi obişnuită încă de pe vremea când trăia Dina să nu deranjeze cu vizite inopinate, dădu un telefon prealabil, anunţându-se pentru ora 11 dimineaţa, convenabilă din toate punctele de vedere.
    Nu scoli pe nimeni cu noaptea în cap, nu-i nici prânz să obligi să te reţină oamenii la masă, nici seara nu le-o strici. În general, când te vezi rar cu cineva, o întâlnire devine vizită şi cu mâna goală nu poţi să te duci. Pe de altă parte, "tânărului" cuplu Radulian nu îi lipsea nimic şi anevoie ai fi putut găsi ceva care să le facă realmente plăcere.
    În consecinţă, Lucreţia apelă la cea mai convenţională formulă şi se prezentă cu un buchet costisitor de crizanteme galbene.

.................................................................