Telefonul din bikini, Rodica Ojog-Braşoveanu

.....................................................................
                                  3-7

              - Aș! Abia am îndrăznit s-o ţin puţintel de mână, dar eram atât de transpirat, c-am plecat de la film cu cracul de la pantalon ud leoarcă. Te iubesc i-am spus mai târziu, de un 1 Mai muncitoresc, sub o salcie la Herăstrău, după ce mâncasem mititei, bere caldă şi mă strângeau pantofii împrumutaţi.

    - Ai dat-o gata, îmi închipui.

    - Aş, ea pe mine. Mi-a spus că de fapt se plimbă cu un fotbalist de la Dinamo...

    Izbucni dintr-o dată: 

    - Dar pe chiloţi, domnule?! Să-i scrii pe chiloţi c-o iubeşti, cu numărul de telefon în paranteză?! Mai trebuia sectorul şi codul!

    - Poate că nu-i numărul de telefon.

    Pavelescu îşi holbă ochii frumoşi:

    - Ce altceva ar putea fi? Nouă cifre, începe cu... Hai că suntem proşti, şi ridică receptorul. N-avem decât să verificăm dacă şi cine răspunde...

    Uşa se deschise cu violenţă, înainte de a fi format a treia cifră. Yvona izbucni - era impresia amândurora - pe uşă ca o torpilă. Zbârnâia din toate încheieturile, privirea fixă era sticloasă. În spatele ei, Mioara se scuza cu gesturi de neputinţă:

    - Nu vă supăraţi, a intrat peste mine.

    Patronul îi făcu un semn să iasă, apoi se adresă onctuos Yvonei:

    - Vă putem fi cu ceva de folos?

    - Vreau să discutăm între patru ochi.

    Pavelescu zâmbi, scuzându-se:

    - Domnul Tăutu este principalul meu asistent...

    Gogu dădu din cap solemn, luându-şi picioarele de pe masă.

   - ...cel care, continuă Pavelescu, s-a ocupat în principal de cazul dumneavoastră, nu încap nici un fel de secrete.

    Yvona aruncă o privire spre Gogu şi ridică din umeri:

    - Oricum, nu are importanţă. Am nevoie de un killer. Imediat. Ştiu că dumneavoastră mă puteţi ajuta.

    Pavelescu înţepeni brusc. Îşi pictă pe chip o expresie de severitate pe care niciun om serios n-ar fi putut-o lua în serios. Asemănarea stridentă cu Popeye Marinarul în criză de demnitate jignită îl înveselea nespus pe Gogu, urmărindu-i fascinat evoluţia.

    - Stimată doamnă, afirmaţia dumneavoastră e extrem de gravă. Suntem o agenţie de detectivi particulari, în fond un fel de secunzi ai Poliţiei, şi nu o gaşcă de criminali. Nu sesisez nimic în prestaţia noastră care v-ar fi putut face altă impresie, şi închise cu zgomot un dosar care nu avea nimic de a face Yvona. Dar era totdeauna de efect să ameninţi clientul (nu vorbe răspicate, ci doar sugerând) că renunţi să te ocupi de cazul lui.

    Yvona nu se lăsă impresionată, oricum îl ascultase cu o singură ureche, şi aia surdă.

    - Aşa este, scuzaţi-mă. Nu zic că dumneavoastră vă ocupaţi, dar prin specificul meseriei, cunoaşteţi oameni care m-ar putea servi... Plătesc oricât, nu mă tocmesc...

    - Pe cine vreţi să scoateţi din circuit? se interesă calm Gogu.

    Yvona rămase cu ochii beliţi, ca răpusă de o monumentală naivitate.

    - Pe ea, pe scorpia aia mică, e de la sine înţeles, pe cine credeaţi? Vă asigur că aducem un serviciu societăţii.

    - Nimic nu poate justifica un act criminal, observă Pavelescu. Dacă ar fi să-mi fac datoria, ar trebui să anunţ imediat Poliţia.

    - Ce obţineţi? întrebă Gogu pe acelaşi ton calm al interlocutorului obiectiv, detaşat de conflict. Vă închipuiţi că-l mai puteţi recupera pe Radulian, după ce i-aţi asasinat iubita?

    - E o chestiune care mă priveşte numai pe mine, răspunse rigid Yvona. Cât?

   - Ce, cât? întrebă Pavelescu deşi înţelesese perfect despre ce este vorba.

    - Cât mă costă?

    - Două miliarde! aruncă la întâmplare Gogu, urmărindu-i curios reacţia.

    Interzisă, Yvona îşi încleştă degetele pe fermoarul poşetei.

    - Sunteţi nebun?! Două miliarde? Nu cunosc pe nimeni a cărui viaţă să valoreze două miliarde!

    Gogu rânji:

    - Nici a lui Radulian?

    - Vorbesc din punctul de vedere al societăţii... Îl luase însă în serios, căci se explică imediat: Chiar dacă vând totul, până la ultimul obiect din casă nu pot să fac rost de atâţia bani!

    Pavelescu interveni autoritar:

    - Nu vrem să avem nimic de a face cu această chestiune şi vă rog să consideraţi relaţia cu noi închisă. Pentru serviciul solicitat, adresaţi-vă altei instituţii.

    Se ridică, îi făcu un semn lui Gogu, deasupra capului Yvonei, apoi, împieptoşat şi ţanţoş, îşi asigură o ieşire plină de demnitate. După ce uşa se închise, Gogu arboră un aer sincer necăjit:

    - Îmi pare rău, doamnă, asta e decizia patronului!

    Yvone simţi însă în făptura lui ceva care îmbia la insistenţe şi reluă aproape plângând:

   - Vă implor ajutaţi-mă, ştiu că puteţi s-o faceţi! Domnul Pavelescu nu va afla nimic. Poate nu realizaţi dar, îşi duse mâinile la tâmple, cum v-aş putea convinge că nu vă cer să săvârşiţi o ticăloşie, ci să împliniţi un act de justiţie, o binefacere...

    Gogu dădu din cap cu înţelegere. „Act de justiţie, binefacere... Poezioara asta probabil c-o recită toţi plasaţii, cetăţeni de nădejde, mândrie ai comunităţii de baştină, pe fotoliul electric de la Sing-Sing”.

    Oftă până în călcâie, apoi mărinimos lucru mare, luă un pătrăţel de hârtie din provizia zilnică asigurată de Mioara pentru notiţe şi aşternu câteva cuvinte. După un meditativ deget dus la tâmplă, adăugă alte câteva:

    - Aveţi aici un nume şi o adresă, doamnă. Cred că nu mai trebuie să subliniez apăsat că este o chestiune absolut confidenţială, iar în caz că intraţi în vreo încurcătură...

    - Ştiu! îl întrerupse Yvona smulgându-i biletul din mână, vă jur că nu voi pomeni niciodată numele dumneavoastră!

    Uitând să mai mulţumească, ieşi ca o vijelie, trecu pe lângă Mioara fără s-o vadă, aproape că-l răsturnă pe Pavelescu aflat în drum, apoi, nemaiavând răbdare să aştepte liftul, se năpusti pe scări. În stradă, opri întâiul taxi liber.

    - Unde mergem? se interesă şoferul maşinal.

    Yvona despături biletul lui Gogu şi citi cu glas tare adresa.

                   - ...fii pe fază, persoana pică din moment în moment. Cam capie, dar solvabilă. Mulțam, jupâne, îți rămânem obligați.... Un moment! Ai vreun pont pentru duminică?... Cine? Sir Reginald? S-a plasat abia al unsprezecelea, nu-i dau nici o şansă... În regulă, mă mai gândesc...
    Rămas cu receptorul în mână, se jucă cu el câteva clipe de parcă l-ar fi cântărit, apoi îl puse în furcă.
    - Sir Reginald... mormăi, o fi ştiind el ceva.
    Pavelescu, întors în birou pe ultima replică, îi atrase atenţia:
    - Treaba ta ce faci, dar să ţii minte că la curse, ca şi în viaţă, nu există fixuri... Ei, ce-a zis?
    Gogu ridică din umeri:
    - Ce să zică? L-am avertizat că i-am trimis nebuna şi o să se ocupe de ea... Cel puţin acum controlăm situaţia.
    - În ce o priveşte pe Yvona, sunt de acord. Iordache ne va ţine la curent cu fiecare mişcare, deşi mă aştept mereu la surprize din partea lui. Instinctul îmi spune că noi nu ştim nici măcar jumătate, probabil cea mai mârşavă, din ce e în stare... Altceva mă frământă însă acum... Simt, şi-i mai mult decât o simplă impresie, că prostul ăsta de Radulian e prins într-un cleşte. Pe de o parte Yvona, pe de alta puştoaica. Nu ştiu ce se urmăreşte, dar chestia cu telefonul din chiloţi mă pune pe gânduri al naibii! Prea vine în contradicţie cu poza de fecioară de pe vremea gherghefului şi a clavirului care şi-a ratat secolul. Dă-mi numărul!
    - Care număr? întrebă distrat Gogu.
    - Ţi-a rămas mintea la mârţoaga lui Iordache! Ăla din chiloţii fetei. Să vedem cine-i abonatul...
    - Dac-o fi număr de telefon! Chiar dacă-ţi răspunde cineva, de unde ştii că nu-i simplă coincidenţă? Nouă cifre la rând pot însemna multe: un cod, un cifru, o dată, un cont... şi care formate împreună fac apel întâmplător la Popescu din Titan sau Drumul Taberei...
    Pavelescu îndepărtă de ureche receptorul în care se auzeau primele triluri:
    - Eşti amabil să taci un moment. Sst!
    După o secundă, fleşcăit, reproduse onomatopeic un vânt scurt.
    - Adică de ce pârţ? se interesă Gogu.
    - Număr inexistent. Mi-a răspuns roboţelul.
    Cu dubla bărbie înfiptă în piept, mâinile înnodate la spate şi picioarele răşchirate, bine înfipte în duşumea - una din bine cunoscutele poze ale lui Napoleon (alături de cea cu mâna dreaptă introdusă în interiorul tunicii) - Pavelescu acuza momente de adâncă reflecţie. Poziţia nu era întâmplătoare, ca şi meşa săracă, tuflită pe frunte, un soi de breton ratat, zi avorton, ca şi ciupitul de lobul urechii al interlocutorilor când se simţea mulţumit, şi altele, ticuri colecţionate din memorialistica bonapartistă. În realitate, personalitatea împăratului îl fascinase încă de pe băncile liceului, iar trecerea anilor nu făcuse decât să-i sporească admiraţia.
    Citise enorm despre „micul corsican”, era mai familiarizat cu stirpea Bonaparţilor decât cu propriile neamuri (dincolo de bunici nu cunoştea pe nimeni, iar în legătură cu prenumele acestora nu se simţea tocmai sigur), ar fi putut „controversa” pe temă cu orice specialist atestat în istorie modernă. Fapt cert, Pavelescu se constituia în cel mai fanatic fan al lui Napoleon din România contemporană şi el însuşi se întreba uneori dacă nu cumva, într-o existenţă anterioară, fusese vreunul din apropiaţii acestuia. Ca general, de pildă, se vedea foarte bine. Şi pentru că în sinea lui era un omuleţ politicos, căruia nu-i plăcea să supere pe nimeni, nu-şi mărturisea convingerea nestrămutată că „din nefericire”, marele exilat confiscase à tout jamais geniul întregii naţii. Uite unul care ar merita
clonat...
    - Ce te frământă, boss?
    - Două chestiuni. Primo, de ce ne interesează pe noi afacerea asta? Stai, stai, stai!...
    Pragmatic vorbind, de la cine şi ce obţinem, dacă limpezim lucrurile? Yvona a plătit, noi ne-am făcut treaba la care ne-am angajat şi punct.
    - Corect, făcu Gogu, atunci de ce l-am mai contactat pe Iordache?
    Pavelescu dădu din umeri:
    -  Am procedat pripit şi îmi pare rău. Ţi-o spun verde, nu-mi place deloc ceea ce intuiesc, ceea ce se întrezăreşte, dincolo de o simplă dramă sentimentală.
    Gogu râse:
    - Recunoaşte că te-a impresionat chestia cu chiloţii. Cred că exagerezi.
    - Ţţ! Înclin să-i dau dreptate Yvonei. Fata asta, Alina, e o fiară periculoasă. Nu ştiu ce vrea de la nenorocitul de Radulian, ce vrea, în general, de la viaţă, dar sunt convins că miza camuflată deocamdată sub coviltirul de meri în floare al unei romanţe, zi patimă năprasnică de bătrâneţe...
    - Lasă-mă, nene, cu poezia că nu pricep nimic. Ce vrei să spui?
    - Că mobilul trebuie să fie al dracului de puturos! spuse iritat Pavelescu. E o chestie mafiotă aici!
    Gogu fluieră sincer consternat:
    - Ai scăpat caii, şefu' ! Ce mafie? Te-a speriat o japiţă ceva mai şmecheră decât suratele ei, care vrea să pună mâna pe un ciolan bătrân şi-o scoate din cărţi pe rivala-i colilie! Uită-te unde era afacerea secolului şi Lili Serghiev... Completă pe ton normal: Mata Hari e deja prea antică, o exemplificai pe asta mai aproape de noi, contemporană cu Sorge...
    Pavelescu se enerva rar şi atunci i se încrucişau ochii, căutând spre vârful nasului. Automat începea să se şi bâlbâie.
    - N... nu-mi face mie pe deşteptul! O femeie de clasa Alinei nu s-ar fi uitat nici cu pedichiura la un Radulian. Afişează în târg o fantoşă, o icoană, un travesti, dar mă cutremur la ce se petrece în spatele acestei mascarade. Mi-o spune instinctul, mi-o spune raţiunea!
    Gogu îl măsură surprins. Rar îl văzuse atât de ambalat.
    - Şi atunci, ce intenţionezi?
    - Să-mi văd de treabă şi netezi demonstrativ dosarul, să înmormântez afacerea. Nu e de noi.
    - Măcar din spirit competitiv...
    - Nu mă arunc de la trambulină, i-o reteză patronul, când abia ştiu să înot. Presimt aici o ticăloşie de anvergură, iar eu nu am ambiţii de star în materie. Îmi cunosc limitele, nu pot să sar de la infidelităţi conjugale la machiaverlâcuri şi riscurile inerente unei afaceri de tip mafiot.
    Gogu părea să nu-şi revină din uimire:
    - Fă-mă să înţeleg, şefule! E de-ajuns ca un „original” să-şi lase un autograful chiloţii ibovnicei, ca să izbucnească al treilea război mondial?
    - Eu văd altfel lucrurile şi nu vreau să mă implic.
    - Şi dacă o fac eu pe cont propriu?
    - Te priveşte cum îţi petreci timpul liber, şi fără ca eu să am cunoştinţă.
    - OK, patroane, matale n-ai nici un amestec. Zicem că discutăm acum în particular, la o bere... Ce ar trebui să fac în primul rând?
    Semn sigur că-şi pusese mai de mult aceeaşi întrebare, Pavelescu răspunse prompt:
    - Să obţii măcar un minimum de informaţii despre Alina. Realizezi că nu ştii nimic despre ea? La urma urmei, cine-i Alina? Fata lui Albă ca Zăpada? Însuşi acest incognito ar trebui să te pună pe gânduri... Cum dracu' a trăit în ţara asta fără să lase nici o urmă? E prototipul de persoană despre care se vorbeşte, chiar dacă nu face nimic altceva decât să respire. Plimb-o pe Alina pe Calea Victoriei sau un elefant - aceeaşi senzaţie! Cum naiba s-a mişcat, se mişcă, fără dâre?!
    - Poate că există, dar noi nu avem mijloacele de investigaţie ale Poliţiei.
    Pavelescu îşi smulse cravata de la gât mormăind:
    - Nu contest, dar nu mă convinge...
    - Mai omiţi un aspect. Agenţii care lucrează sub falsă identitate au grijă să-şi construiască un statut imbatabil, o nouă hartă a existenţei, cât se poate de bine pusă la punct.
    Patronul îşi ridică braţele ca sub ameninţarea unui revolver:
    - Ho cu tata! Acum tu o luaşi pe mirişte! N-am afirmat că Alina e agent secret, mare spioană. Doar că-i suspectă până în vârful balerinilor şi... asta e, mi-a intrat în cap ideea şi a rămas acolo, bătută'n cuie, că am dat târcoale, fără să vrem, unei afaceri ticăloase. Îmi miroase de la distanţă a mafie autohtonă, a gangsteri!
    - Din cauza unei perechi de chiloţi!
    Pavelescu se apropie şi, prinzându-l de reverul gecii, îi suflă în obraz:
    - Din cauză că instinctul nu mă înşeală niciodată.
    - Dacă mă iei cu chestii din ăştia paranormale...
    - Mai reţine că agenţia a închis dosarul Yvonei. Tot ce faci de acum încolo e pe cont propriu.

                                                        30.

                              Îl trezi soarele de amiază poposit pe pervazul ferestrei, unde adormise. Noduri dureroase semnalizau ascuţit la fiecare mişcare a trupului înţepenit, capul îi vâjâia cu o senzaţie necunoscută de clocot şi îi trebuiră câteva minute bune până să se dezmeticească.
    Ceasurile trei. Ochii prea plini de lumină abia desluşiră acele înzorzonate ale pendulei agăţate în ungherul odăii.
    "Deci, despre ce era vorba..." Mai corect ar fi fost "ce făceam sau ce aveam de gând să fac..."
    De la o vreme, i se întâmpla să adoarmă chiar în mijlocul unei activităţi oarecare şi altundeva decât în patul lui. Când se trezea, încerca să reconstituie itinerarul întrerupt. Nu izbutea decât arareori şi chestiunea îl frământa ceasuri întregi. De data asta însă, caietul de poezii pe paginile căruia adormise constituia un punct de reper. Ca de obicei, pierduse salivă în timpul somnului, pătând versurile aşternute pentru Alina. N-avea prea mare importanţă, se mai desluşeau încă, nu trebuie decât să le recopieze. Îşi citi opera cu glas tare şi intonaţiile penibile cu grafic accidentat, suişuri şi coborâşuri cântătoare, proprii recitatorilor amatori lipsiţi de simţul ridicolului şi convinşi că în ei moare un Sir Lawrence Olivier.
    - O, tu, castă căprioară, hărţuită mioară, imaculată Fecioară, când te- am zărit întâia oară, adieri de zori te sărutau, picuri de rouă te'ncălţau, pentru tine fluturii dansau, florile te invidiau... Toate'n livadă de aur se petreceau...
    Râse mulţumit. O acuarelă extrem de reuşită, diafană şi sensibilă, demnă de destinatară. Florile te invidiau... Aici, mai cu seamă, o adusese minunat din condei. O imagine subtil sugestivă, chiar picantă...
    Dintr-o dată, îşi aminti startul poeziei şi un cuţit i se înfipse în inimă. Alina, spărgătorul, individul acela ticălos care o urmărea de la o vreme... Se repezi la fereastră, dar îi fu de-ajuns o singură privire ca să-şi dea seama că fata încă nu se întorsese acasă. Ce greşeală că nu-i notase numărul de telefon! Să-l cer la Informaţii, îi străfulgeră prin minte, dar aproape instantaneu, se dezumflă. Nu-i cunoştea numele de familie şi amănuntul i se păru extrem de caraghios.
    "Am devenit superficial", conchise. "Nu-i admisibil să omit lucruri elementare, fundamentale din viaţa unei persoane care a căpătat atâta importanţă pentru mine!..."
    - Don' preşedinte, mai mănânci azi?
    Bătrânul tresări, răsucind un cap năuc spre menajeră:
    - Ce-i? A, tu erai...
    - Să-mi spui ce fac cu mâncarea. De două ori am încălzit-o, salata s-a trezit...
    Manole dădu nervos din mână:
    - Nu mi-e foame. Vara se consumă mai puţine calorii. Da, asta e... Pune totul la rece şi poţi să pleci...
    - Dacă ştiam aşa, bombăni femeia, plecam de la doişpe, nu acum cu toată căldura în cap.
    - Îmi pare rău, Margareta... Se căută în buzunar şi-i întinse câteva bancnote. Uite aici, să ai de o bere rece cu bărbatul dumitale. Când ajungi acasă, nu-i aşa...
    Margareta se cruci în gând de Doamne fereşte! Era divorţată de peste douăzeci de ani, i-o spusese răspicat în mai multe rânduri, dar don' Manole o ţinea tot hăis, nu uita să-i transmită felicitări de Sărbători, când şi când îi dădea bani să aibă şi el de o ţuică sau de o bere, în funcţie de buletinul meteorologic. Doar că aici Margareta se înşela, ceea ce ea taxa drept ramoleală nu reprezenta decât o monstruoasă indiferenţă, o suverană ignorare a tot ce ţinea de existenţa altora. Manole nu auzea decât jumătate din ce i se spunea şi nu reţinea nimic, iar dacă i-ai fi cerut o descriere cât de sumară a persoanei Margaretei, l-ai fi pus în cea mai mare dificultate.
    "Trebuie s-o avertizez neapărat... Poliţia nu face nimic, nu se mai află în slujba societăţii... Suntem obligaţi să avem grijă singuri de noi... Dar vezi că mai adorm, mă iau cu treburile (n-ar fi ştiut să spună care, dar îi plăcea să creadă că le are), nu pot sta tot timpul la pândă. Am să-i las un bilet..."
    După jumătate de ceas, opt cocoloaşe de hârtie - ciorne nereuşite fie ca stil, fie din punctul de vedere al conţinutului - aruncate pe covor aşteptau făraşul de a doua zi al Margaretei. În cele din urmă, se mulţumi cu un mesaj sughiţat, dintre cele mai alarmiste:
    La ora 11,48 un spărgător a pătruns în locuinţa dumneavoastră. Acelaşi gangster. Un pericol major vă pândeşte, casa nu mai prezintă siguranţă. Vă stau la dispoziţie în orice ceas, informaţii şi ajutor neprecupeţit. Nu vă jucaţi cu viaţa.
    Sărut mâinile, I. Manole (vecinul de alături).
    Trase un bluzon la repezeală pe el, schimbă papucii de casă şi ieşi să pună biletul la cutia Alinei. Căldura de afară îl izbi ca o răsuflare de foc, soarele spânzurat în răscrucile cerului îi săgetă nemilos creştetul. Ar fi trebuit să-şi ia pălăria, dar parcă nu merita osteneala doar pentru câţiva paşi. Nu-şi dădea seama, dar oboseala îl ajungea din orice şi, instinctiv, începuse să-şi economisească gesturile, să evite deplasarea chiar în interiorul propriei locuinţe.
    Portiţa de la curtea Alinei era deschisă şi în sinea lui o acuză de neglijenţă. Cu cât sărăcia-i mai mare, cu atât rata infracţionalităţii creşte. Este elementar şi societatea ar trebui educată în acest sens. Cunoştea zeci de sloganuri pe temă, dar rămase cu ochii la un băieţel de vreo cinci, poate şase ani... Până spre paisprezece-cincisprezece, aprecia anevoie vârsta copiilor. Nu avusese, nu-i regreta, nu-l interesau. Puştiul întoarse capul. Purta o şapcă roşie cu inevitabilul cozoroc pe ceafă şi ţinea în mână un plic.
    - Ce faci aici, cetăţene? se interesă Manole, închipuindu-şi că-i simpatic. Cauţi pe cineva?
    Băieţaşul se dădu un pas înapoi, cercetându-l curios. Nu văzuse încă, nici la animate, un om mare atât de bătrân. Femei mai întâlnise... Întâi, Baba Dochia, Muma Pădurii, o grămadă de vrăjitoare... Dintr-o dată, începu să zâmbească, regăsindu-se în peisaj familiar.
    Îl ghicise, era bărbatul...
    - Vreau să pun scrisoarea asta în cutie, dar nu ajung. Se ridică pe vârful picioarelor, întinse braţul cât putu, demonstrându-şi pe viu afirmaţia... Vrei să mă ajuţi matale, Moş Cloanţă?
    Neatent, domnul Manole nu înregistră apelativul. Luă plicul din mâna copilului şi-l răsuci pe toate părţile. Era alb, absolut obişnuit şi nu purta nici o indicaţie. Băieţelul parcă atât aşteptase. Predase ştafeta, lumea era a lui! O luă la goană şi ieşi din curte, spre disperarea bătrânului care zadarnic încercă să-i ia urma.
    - Stai puţin... stai, băieţaşule, vreau să te întreb ceva...
    Îl interesa desigur expeditorul mesajului, orice informaţie care ar fi putut fi smulsă de la copil. Când ajunse la gard, un Cielo vişiniu dispărea la capătul străzii. Cât despre copil, nici urmă. Pierise ca un spiriduş.
    Cedând primului impuls, bătrânul ridică braţul cu intenţia de a pune plicul misterios împreună cu biletul lui la cutie. Se răzgândi în ultima clipă, rămânând cu mâna în aer. Nu cumva plicul conţinea vreo comunicare extrem de importantă, arzătoare, vreun avertisment, un ceva care impunea o hotărâre majoră, de maximă urgenţă? Iar Alina lipsea, ignora cu desăvârşire ce se petrecea la ea acasă.
    Tremurând de emoţie, aruncă în cutie doar propria misivă. În viaţa lui nu luase o decizie atât de categorică, nu încălcase atât de flagrant normele oricărui cod din lume.
    Violarea corespondenţei! Câte sentinţe de condamnare nu pronunţase el însuşi în astfel de cauze! încercă să pară nepăsător, "fleacuri, prejudecăţi, contează în primul rând viaţa  fetiţei", şi se grăbi să se întoarcă acasă.
    Îi trebui o veşnicie până să găsească cuţitul de birou. Mâinile febrile nu-l ascultau, nu izbuteau să introducă lama între buzele lipite ale plicului. Transpirat, alergă în bucătărie după cuţitul cel mai ascuţit din casă, aproape un brici, pe care Margareta îl folosea la tranşatul cărnii.
    "Cu ăsta îţi vin eu de hac", mormăi şi în secunda următoare încremeni: plicul conţinea doar o coală de hârtie absolut albă.

                                                            31.

                              Pe frontspiciu fusese înscris anul naşterii - 1887 - iar acoperişul, pe ambele laturi ale clădirii, era susţinut de cariatide, foarte puţin accidentate de trecerea vremii. Ici-colo doar câte un nas ciuntit, vreun deget lipsă, fragment de fald amputat, amănunte care nu se observau, impresia generală fiind aceea de lucru bine întreţinut.
    Un balcon rotund, mostră de feronerie splendidă, cum mai întâlneşti doar la unele gărduleţe şi felinare din cimitirul Bellu, suspendat pe şoldul edificiului, făcea set cu celelalte două, ţâşnite de sub cariatide. În rest, ziduri plate cu ferestrele înalte şi înguste ale epocii, lipsite de orice ornament.
    Cum Bucureştiul sfârşitului de secol era plin de asemenea clădiri, te întrebai în mod legitim pentru cine fuseseră iscate asemenea frumuseţi. La nivelul privirii de pieton ele erau insesizabile, ca să le poţi admira trebuia să traversezi strada şi doar de acolo să le contempli, cu capul bine dat pe spate. Încă o bizarerie a vechii arhitecturi, răspunzând probabil unor cerinţe pe care azi puţini le mai cunoşteau.
    În desele plimbări cu Adrian, prin cartierele vechi ale oraşului, Yvona îşi pusese aceleaşi întrebări, iar amintirea o umplea azi de amărăciune. La fiece pas, descoperea locuri comune, retrăia fragmente - căci Adrian n-o lăsase niciodată să se bucure de întreg - de împlinire, uneori chiar desăvârşire, despre care îşi imaginase că reprezintă tot atâtea liante; un itinerar - şosea dreaptă pe care călca cu paşi apăsaţi, spre o staţie terminus previzibilă şi fericită.
    Din păcate, Yvona, şi nu o realiza nici acum, simţise, depozitase, plănuise singură. Străbăteau aceleaşi alei, dar nu înlănţuiţi, nu destine împletite, ci doar paralele. Dar indiferent ce ar fi gândit înainte şi cât de realist, îşi pierduse valabilitatea. Surescitarea şi resentimentul necenzurat al ultimelor săptămâni înlăturaseră orice logică, bunul-simţ amorţit nu mai avertiza; o patimă haină, urâtă, asediase întreaga fiinţă a Yvonei, rămânând dominată de un singur sentiment: ura concentrată, fanatică, împotriva Alinei. Ea, şarpele ăsta frumos ca o poză, trebuia suprimată cu orice risc, cu orice preţ. Dragostea lui Adrian?
    O să-i treacă, nu putea fi ceva serios. Era doar ameţit, ca după o doză de alcool prea tare, dar până şi din cea mai aprigă beţie tot te trezeşti!
    - Doamna Yvona? Am recepţionat de la început apelul, nu trebuie să insistaţi.
    Fără să-şi dea seama, rămăsese cu degetul proptit în butonul soneriei.
    - Scuzaţi-mă...
    Venită din lumina puternică a dimineţii de iunie, la început nu distinse nimic. Bâjbâi, apoi luă urma celui care-i deschisese, pe un coridor lung mirosind pregnant a unul din zecile de sprayuri împotriva insectelor, de pe piaţă. Bărbatul deschise o uşă şi îi făcu loc să treacă.
    Se afla într-o încăpere ciudată, vastă ca un salon de dans, ceea ce şi fusese demult, odinioară, o combinaţie sui generis de dormitor, living- room şi sală de sport. Adică se aflau de toate, răspunzând modului de viaţă al locatarului: şi un pat, şi două fotolii în faţa unui televizor, şi o grămadă de material sportiv. Nu lipseau spalierele, calul, inelele, sacul de box, bara fixă, halterele şi încă o grămadă de aparate a căror destinaţie Yvona n-o ştia.
    Bărbatul o invită să ia loc şi abia atunci Yvona îl văzu cu adevărat bine. Era un pitic, iar impresia de două jumătăţi străine, îmbinate din greşeală sau capriciu al naturii, era stridentă. Un cap splendid, pe un tors de Hercule. Până la mijloc, o minunăţie de exemplar masculin. Totul se rezema însă pe picioare de maximum patruzeci şi cinci de centimetri, aprecie reflex Yvona, care avea idee de croitorie. Un rest de elementară politeţe o determină să-şi controleze expresia de uimire şi totodată privirea care nu insistă asupra membrelor inferioare încălţate în pantofii unui copil de zece ani.
    - Luaţi loc, doamnă... Cu ce vă pot fi de folos?
    Voce fascinantă, baritonală, cu inflexiuni culte şi încă un prilej de mirare pentru Yvona. Cu totul altfel îşi imaginase un killer, preluând clişee de film: figură de brută, privire asasină, carură de om care rupe lanţuri la circ, glas grosolan de persoană agramată.
    - Domnule...
   - Iordache, Sică Iordache, o ajută piticul interpretându-i greşit ezitarea.
    - Nu... adică ştiu... Nu ştiu cum să încep...
    - Cu obiectul vizitei dumneavoastră. Mai exact subiectul. Cine trebuie suprimat?
    În loc s-o zăpăcească, întrebarea directă, dură, o făcu să se simtă la îndemână. Un om serios care tranzacţiona o afacere; sec, competent, fără cuvinte de prisos.
    "În realitate", îşi zise Yvona, "lipsa de diversitate ocupaţională din trecut ne-a blocat imaginaţia, ne simţim nepregătiţi, percepem greu existenţa unor îndeletniciri mai puţin comune."
    - Îmi pare bine că puneţi atât de concret problema. Mi-ar veni greu să vă explic toate circumstanţele care m-au adus până aici, la soluţia extremă...
    - Nici nu mă interesează, rosti Iordache rece. În concluzie, cine? Nume, adresă, obiceiuri fixe, locuri frecventate sau alte puncte de referinţă, termen maxim de prestare a lucrării.
    Yvona respiră adânc, adunându-şi toate puterile:
    - Este vorba despre o femeie. De fapt, un monstru...
    Îi povesti tot ce ştia despre Alina, din ce în ce mai ambalată, montându-se singură, cheltuind cantităţi de dohot şi otravă. Dacă s-ar fi privit în oglindă, s-ar fi speriat de ea însăşi. O ură densă, hepatică, îi învineţise faţa, emitea grăbit, în cascadă, fără a avea timp să-şi înghită saliva, toată făptura clocotea de o furie vulcanică. Semăna cu...
    Inutil, Iordache nu găsea nici un termen de comparaţie, fiind convins totodată că nu întâlnise persoană mai încărcată de patimă ucigaşă. În felul lui, era un estet congenital, admira frumosul sub formele lui cele mai variate şi puţinii care ştiau "cum scoate el de o pâine" ar fi rămas surprinşi văzându-l contemplând emoţionat magnoliile din Cişmigiu, sau dacă i-ar fi cunoscut nevasta... Plictisit, o întrerupse tăios:
    - Suficient, doamnă, am înţeles. Rămâne să fixaţi termenul.
    Yvona îl privi derutată. Era de la sine înţeles că...
    - Până sâmbătă, normal. Până la cununie...
    - Mai sunt doar câteva zile. De ce vă deranjează o dată ulterioară evenimentului?
    - Nu! ţipă Yvona. Nunta nu trebuie să aibă loc cu nici un chip! Înţelegeţi-mă...
    - Tocmai că nu vă înţeleg deloc. Mi-aţi dat un termen prea scurt. Am nevoie de un timp de prospecţie, acţiunea în sine trebuie pregătită... În fond, ce importanţă mai prezintă faptul că subiectul a trecut sau nu pe la Primărie?
    Yvona dădu violent din cap, îşi scutură mâinile de parcă ar fi vrut să le zvânte ori să scape de ele:
    - Nici discuţie, domnule Iordache. Nu-l vreau văduv! Numai asta nu!
    Piticul o măsură ironic:
    - Credeţi că fără felicitările Primăriei va suferi mai puţin?
    Yvona ocoli răspunsul. Handicapatul ăsta n-are idee de psihologie, nu putea pricepe ce uriaşă e diferenţa între moartea iubitei şi cea a tinerei şi fragedei soţii, la câteva zile după nuntă! Chestiune de mentalitate adânc înrădăcinată, dar parcă tragedia se amplifică, se percepe la dimensiuni acute chiar şi de către cei din jur, răposata e automat sanctificată, iar văduvul îi ridică monument cu făclie veşnic aprinsă, ca la Monumentul Eroului Necunoscut. Declară hotărât:
    - Dacă nu se poate înainte de nuntă, renunţ.
    Sile Iordache o măsură lung, ca un geambaş sau de parcă ar fi încercat să aprecieze cam câte kilograme trage:
    - Mde... E un termen care strangulează, presupunând un coeficient de risc mult mai mare şi asta, normal, vă va costa.
    - Cât?
    - Dublu.
    - Adică?
    - Trei sute de milioane.
    Yvona înregistră suma, fără să clipească. Nu erau miliardele lansate de Gogu, dar oricum, însemna cam tot ce avea, vânzând desigur şi casa. Dar n-o va vinde, mai exista via de la Huşi pe care putea obţine un preţ bun. În fine, avea când să se gândească la patrimoniu. Important era că-l înduplecase pe pitic.
    - Primesc.
    - În regulă. Jumătate din sumă înainte, cealaltă după efectuarea lucrării. Bani cash.
    Se ridică, dându-i de înţeles că întrevederea a luat sfârşit. Yvona se ridică şi ea.
    - După cum vedeţi, am acceptat toate condiţiile dumneavoastră. Cred că am dreptul să vă pun o întrebare.
    - Vă ascult.
    -  Mă surprinde - îşi căuta cuvintele - modul deschis în care trataţi afacerea noastră. Oameni ca dumneavoastră nu se deconspiră, nu-i cunoaşte nimeni...
    Yvona era o femeie care ştia să umble cu banii, ştia să tragă folos din orice leu. Fără a fi zgârcită, ţinea degetele îndeajuns de lipite pentru ca aceştia să nu se scurgă în van şi, oricum, nu-i cheltuia cu dezinvoltura şi inconştienţa risipitorului. Evenimentele ultimelor săptămâni însă, operând drastic asupra personalităţii ei, o azvârliseră într-un con de nepăsare; se simţea întru totul anesteziată, înflăcărat vie rămânându-i doar intensitatea cu care o ura pe Alina.
    Dacă manifesta acum oarecare îndoială - legitimă, de altfel - faţă de seriozitatea serviciilor lui Iordache, nu teama că ar putea pierde banii o îmboldea, ci că ar avea de a face cu un impostor şi, în consecinţă, "lucrarea" nu va fi efectuată.
    - ...kilerii profesionişti, urmă, nu vin în contact cu clienţii, nimeni nu le cunoaşte domiciliul...
    Un surâs oblic crestă obrazul lui Iordache:
    - Asta în serialele americane. Nu de securitatea mea trebuie să vă pese, ci de a dumneavoastră.
    - Ce vreţi să spuneţi?
    Piticul o privi rece şi declară desluşit:
    - Într-un încărcător încap mai multe gloanţe. Unul din ele e rezervat limbilor prea lungi.

                                                          32.

                         Fusese o zi încântătoare. Era joi şi Adrian calculase că doar patruzeci de ore îi separau de momentul în care nu se vor mai despărţi niciodată. Alina propuse o recapitulare romantică, o raită concretă a itinerarului dragostei lor: Grădina Botanică, Lacurile, Cotroceniul, Monte Carlo din Cişmigiu avanpremieră celui autentic, seniorul de pe Coasta de Azur. Prânziră uşor la Z, miniaturalul restaurant din parcul Tribunalului de care se îndrăgostiseră amândoi, şi achitând nota, Adrian îşi zise că nu şi-ar mai fi dorit (după un duş), decât o siestă de vreo două ceasuri într-o odaie răcoroasă, cu storurile coborâte...
    Exact în aceeaşi clipă, Alina, proaspătă ca o zorea, propuse cu aerul că i-a venit o idee extraordinară:
    - Ştii ce? Am chef să cheltuiesc. Hai să dăm o raită prin magazine!
    Adăugă, clipind ştrengăreşte:
    - Cu mine, n-ai să te plictiseşti niciodată.
    - Sunt convins, spuse Adrian făcând eforturi să pară entuziasmat.
    Nu îndrăznea să-i spună că este obosit, nu ajunsese să recunoască faţă de el însuşi "calul ăsta e prea buiac pentru mine!". Ca cei mai mulţi tomnatici prinşi în tandem cu suave primăveri, îşi propusese performanţe de juvenilitate, atenţie vigilentă vizavi de orice amănunt minus sau plus care ar fi putut-o determina să viseze la prezenţa unui partener mai tânăr...
    Printre altele, îşi propusese să se trezească totdeauna înaintea ei în vederea unei toalete complete - pastă de dinţi, after shave, pieptene, deodorant - nu-i va ocoli prietenii tineri, nu va respinge petrecerile de noapte, nu se va opune unor capricii sau trăsnăi proprii extremei tinereţi: "Plouă! Hai să alergăm desculţi prin ploaie!"... Sau, "Ninge! Şi ce dacă-i două noaptea! Hai să facem un om de zăpadă!" Şi, de ce nu?, cam la sfârşit de iunie, când nopţile sunt la fel de înalte şi caste ca şi dimineţile "Hai să furăm trandafiri la Şosea!..."
    La şapte seara, după o raită nonstop prin magazine, marketinguri, buticuri, orice imobil cu vitrină şi firmă, se întoarseră acasă. Adrian epuizat, ameţit - Alina cu un portbagaj plin de cele mai nesăbuite, absurde, inutile cumpărături: o întreagă menajerie de pluş, cantităţi de carioca, doi bebeluşi gemeni într-un coşuleţ dantelat prefigurându-i pe cei planificaţi pentru la anul (auzind-o, Adrian se îmbujorase ca o tânără logodnică), un set de douăzeci de cuţite cu destinaţie necunoscută din care aveau să folosească mult trei ori patru, o pălărie de grădinar, o cuvertură cu iepuraşi...
    Alina edifică un maldăr impresionant în mijlocul încăperii, îl vârfui cu cei doi bebeluşi gemeni şi se trânti pe covor, răsuflând mulţumită:
    - Of! Dar ştiu că am obosit... Am o propunere, Adi!
    Adrian se sperie. "Doamne, numai de n-ar vrea la discotecă!"
   - Să fim cuminţi până la urmă! Eu fac un duş şi mă culc, tu te duci acasă la tine şi faci nani...
    Dacă grija nu l-ar fi tras de poale, Adrian ar fi fost fericit.
    - Scumpa mea, sunt de acord cu tot ce vrei, dar nu te pot lăsa singură. Credeam că o cunosc pe Yvona, acum însă... nu mai sunt sigur de nimic.
    - Nu fi copil, te-a speriat Lucreţia.
    - M-a speriat, peste ce eram eu speriat. Sor'mea nu-i o alarmistă, a trecut prin destule şi nu se pierde uşor... Mi-e teamă să te las singură. Te implor, lasă-mă să dorm aici... Pe canapea. Jur că o să fiu cuminte... N-am să te deranjez nici cât o muscă.
    Alina îi sări de gât:
   - Ce mult mă iubeşti tu, Adişor!... Dar Alina te iubeşte şi mai mult! Du-te tu primul în baie şi eu pregătesc o limonadă rece...
    După ce auzi duşul funcţionând, Alina se repezi la telefon. Aşteptă declicul şi rosti doar două cuvinte:
    - Mai târziu.
    Adrian bău cu poftă limonada rece, bine acidulată. Abandonă paharul lângă canapea şi întinse braţele:
    - Vino puţin la mine. Vreau să te simt aproape...
    Alina i se cuibări la piept, oftând de plăcere:
    - Ce fericită mă simt, scumpule... Îmi pare bine că ai rămas...
    Adrian, în extaz, îi sărută delicat tâmpla:
    - Scumpa mea mică... Adorata mea...
    Pleoapele îi cădeau grele, se simţea moleşit, copleşit de o irezistibilă dorinţă de a dormi.
    - Nu îmi închipuiam, îngăimă, că sunt atât de obosit... Iartă-mă... Mai stai, nu pleca...
   Peste câteva clipe, dormea dus. Alina se desprinse uşor. Îl privi zâmbind. De ce când dorm, oamenii par atât de neajutoraţi? O idee neaşteptată o azvârli în mijlocul încăperii.
    Scotoci în maldărul de cumpărături, găsi iepurele gras şi roz cu şorţuleţ ecosez, îi mângâie urechile; într-una, avea cercel, o inimioară roşie, proaspătă ca un mac abia cules.
    - Ce frumos eşti tu, băieţaşule!
    Îl puse în braţele lui Adrian care se încolăciră instinctiv pe trupul dolofan al jucăriei:
    - Adorata mea, îngână sărutând urechea de pluş... Te iubesc.

                    Din prima secundă înțelesese că cineva umblase prin casă în lipsa ei. Nu era pedantă, dulapurile, debaralele, cămara şi sertarele constituiau exemple de dezordine şi, în acest sens, oricine i-ar fi putut scotoci casa cu certitudinea că Alina nu va sesiza faptul în sine.
    Avea însă fixaţiile ei adânc înrădăcinate şi orice abatere de la acestea îi sărea violent în ochi, devenea stridentă. De pildă, îi plăcea să trăiască într-o casă cu uşile şi ferestrele vraişte, cu glasvanduri imense, înlocuind zidurile obişnuite între care se simţea prizonieră.
    Vilele de la malul mării ale americanilor bogaţi, cu giganţii lor pereţi de sticlă, permiţând o privelişte panoramică a împrejurimilor corespundeau, în principiu, ideii Alinei despre ce ar putea să însemne o locuinţă plăcută. Oricum, cu excepţia băii şi a atenanselor, nu suporta uşi închise între odăi, aşa cum o găsise la întoarcere, pe cea de la dormitor.
    După ce Adrian adormi, făcu un tur superficial al casei. Nu-i era teamă de hoţi; avea lucruri scumpe (exclusiv de ordin vestimentar), dar nu şi valori. Numai un nebun ţi-ar sparge casa doar pentru o poşetă din piele de şarpe sau colecţia de pantofi Mario.
   În rest, nu avea bijuterii importante, stilul adolescentin respingând opulenţa de podoabe grele, după cum nu ţinea în casă sume mari de bani.
    Când trecu în dormitor, avea deja o certitudine: necunoscutul - în contextul unei  infracţiuni, imaginăm instinctiv un autor masculin - pătrunsese în apartament pe fereastra de la bucătărie. Dând cu ochii de chiloţii însemnaţi, abandonaţi de Gogu pe marginea comodei, realiză ce greşeală comisese păstrându-i. Sentimentul de primejdie imediată îi cuprinse întreaga făptură. Simţea material că păşeşte pe un fir de sârmă, suspendat deasupra unui hău. Trebuia să se mişte, şi încă repede!
    Puse într-o scrumieră masivă chiloţii făcuţi ghem şi aprinse un chibrit. În câteva secunde, bulgărul de dantelă deveni scrum. Îl împachetă într-o bucată de ziar şi-l aruncă în coşul de gunoi de la bucătărie. Ceva mai liniştită, intră fără zgomot în salon. Adrian continua să doarmă, strângând la piept iepuraşul trandafiriu. Cu aceiaşi paşi muţi, Alina se întoarse în dormitor şi formă un număr de telefon:
    - Trebuie să te văd la noapte.
    Făcu un duş şi se culcă pe jos, la picioarele canapelei din salon. Completând un tablouaş înduioşător, ţinea în braţe un baset de catifea portocalie. Adrian va fi impresionat găsind-o acolo, când se va trezi. Adormi, surâsul zăbovind încă multă vreme pe buzele de copil.

                      Dincolo de gard, la câțiva metri depărtare, domnul Ionică Manole aştepta enervat cel mai mic semn din partea Alinei.
    De întors, se întorsese, vezi bine, maşina era parcată în curte, iar mesajul lăsat ar fi alarmat chiar şi un monument de bronz. Nu-şi putea explica în ruptul capului lipsa de reacţie, dar cel mai grav i se părea că el însuşi nu ştia ce are de făcut.
    Şi asta în clipe de importanţă capitală pentru...
    Adormi în jilţul din spatele biroului, înainte de a putea lua o hotărâre.

                                                        33.

                             După ce rămase singură, Lucreția îngenunche la icoana Maicii Domnului din dormitor, rugându-se îndelung pentru sănătatea familiei, îndepărtarea primejdiei şi domolirea vrăjmaşului... Se mai rugă pentru ceas bun la însoţire fericită, nelipsita pâine pe masă şi linişte în cugete. Câteva mătănii vârfuiră ruga fierbinte, după care stropi casa cu apă sfinţită rămasă de la Bobotează. Regretă că nu-i trecuse prin minte să-i dea şi lui Adrian o sticluţă, dar cu siguranţă nu va uita s-o facă la cununie.
    Lucreţia nu era o bigotă, nici măcar practicantă, pentru că a aprinde o lumânare de Paşte, Crăciun, aniversarea celor dragi sau evocarea răposaţilor din familie nu însemna decât datorie împlinită, impusă de datină. "Aşa face toată lumea, aşa am apucat din bătrâni..."
    După şaizeci de ani însă, constatase că de la sine începuse să ţină mai aproape cu biserica. Nu era o femeie proastă, ştia că fenomenu-i perfect explicabil - teama de dincolo regrupează oile Domnului, întorcându-le la supusă ascultărică - dar prefera să nu adâncească înţelegerea fenomenului, lăsându-se în voia instinctului şi a ceea ce îi dicta sufletul.
    "Nu cerceta aceste legi..." şi Lucreţia nici n-avea de gând s-o facă.
    Ce n-a izbutit să descâlcească o omenire încă de la Adam Babadam, n-o va desluşi ea, Lucreţia Radulian, şi doar un zăpăcit la cap ar încerca. Un fapt însă era cert şi nu putea fi întâmplător. După ce se întorcea de la biserică, o linişte binecuvântată îi stăpânea întreaga făptură.
     Dar chiar şi după ce se închina la micul altar cu candelă mereu aprinsă, din dormitor, se simţea în bună măsură despovărată de griji şi necazuri.
    Doar că azi, lucrurile nu se petreceau la fel, ci dimpotrivă, pe măsură ce seara înainta, tupilându-se muţeşte în papuci albaştri prin crăpăturile storului coborât, se simţea din ce în ce mai agitată. Un sentiment de iminent, iminent tragic, îi cuprinse întreaga făptură, dar îşi zise că iminent nu înseamnă şi inevitabil.
    Oricum, zăbovind aici, cu lucrul uitat în poale sau făcând morişcă pe pântece cu degete nervoase şi tresărind la orice zgomot, nu ajuta la nimic. În primul rând însă, nu mai suporta tensiunea, tic-tac-ul ceasului subliniind aşteptarea - şi măcar de ar şti ce aşteaptă! - iar pe întuneric va fi şi mai greu. O înspăimânta venirea nopţii, cu alaiul ei de angoase, bezna, când neliniştea devine panică iar gândul neguros ia nuanţe de coşmar.
    Se hotărî brusc, surprinsă că ideea nu-i venise mai devreme. Era total lipsit de raţiune să zacă pe canapea, aşteptând veşti proaste. Când intuieşti o nenorocire, îţi închipui că o poţi preîntâmpina, sau cel puţin poţi să încerci. "Ca să te fereşti", spunea Adi, "e obligatoriu să ştii de unde porneşte glonţul."
    "Orice ar fi, trebuie să dau de Yvona... Chiar astă-seară."
    Se năpusti spre telefon. De emoţie, rată numărul. Reluă, încercă de mai multe ori, dar trilul lung nu semnaliza pentru nimeni. Abandonă receptorul şi intră în dormitor să se schimbe.
    "Mă duc la ea acasă. Trebuie s-o văd, de ar fi s-o aştept toată noaptea pe scări!"

                                                        34.

                           Când Gogu fugise de acasă, era în clasa a Xl-a şi mai avea câteva luni până să împlinească şaptesprezece ani. Cu impulsivitatea care-l caracteriza - aparentă în speţă, căci decizia o luase de multă vreme gândind minuţios fiece amănunt - hotărî, într-o dimineaţă de primăvară târzie, că a sosit momentul evadării.
    Din senin, aveau să-şi închipuie mulţi, chiar şi maică-sa, care deşi avertizată în principiu, se aştepta ca Gogu să plece în urma vreunui eveniment neplăcut - scânteie declanşatoare - sau măcar după un scandal de proporţii. Or, nimic ieşit din comun nu intervenise în peisajul cotidian al familiei  Tăutu, justificând un act disperat.
    Acestea se petreceau într-o duminică dimineaţă. Gogu, care cu o seară înainte încă habar n-avea că-i "ultima la bătrâni" şi adormise târziu citind "Insula misterioasă", îşi înjghebă în pripă un mic bagaj în bine cunoscutul fâş de sport pretutindeni prezent, la şcoală, la sport, la ştrand... Schimburi de vară, "că nu m-oi căra cu paltonul", o pijama, un pulover, actele şi economiile sărăcuţe strânse într-o cutie de Ness Amigo.
    Pretinse că se duce la ştrand, divertisment căruia Marele Tăutu nu i se împotrivea. Întâi, că era cel mai ieftin, apoi tot nu se omora cărându-şi familia în vacanţe, la munte sau la mare. Gogu încă nu văzuse Litoralul decât în filme, cât despre maică-sa, n-avea să-l vadă niciodată. Verile le petreceau fără abatere la Bucureşti, iar nea Guţă nici nu tânjea după altceva. Dormea cea mai mare parte din zi, deschidea din oră în oră frigiderul după o sticlă de bere, iar seara îşi "omora timpul" la o tablă sau un şeptic, cu alţii aidoma lui.
    "La o urmă", explica, pledând pentru estivalul bucureştean, "nicăiri nu-i mai bine ca acasă şi p'ormă, ce să fac, suntem neam de târgoveţi, nu am rude la ţară." Acestea emise cu satisfacţie lăbărţată, ca pe un titlu de nobleţe.
    Odată, Gogu contrase:
    - Nu m-ar fi deranjat dacă aveai neamuri la Mamaia sau Sinaia! De ce neapărat la ţară?
    - D-aia, urlase taică-său, pocnindu-l cu papucul, că nu ne tragem nici din văcari, nici din pescari, nici din ciobani!!!
    - Mie-mi spui? ricanase Gogu, doar 'telectuali ca matale, şi o zbughise pe uşă, izbutind să evite cel de al doilea papuc.
    Când ieşise din odaia lui, gata echipat şi realizând că nu încearcă nicio emoţie la gândul unei lungi despărţiri, poate chiar definitivă, taică-său îl interpelase scurt:
    - Da' tu de ce mai cari traista aia după tine?
    Marele Tăutu era în vestimentaţia rezervată duminicilor de vară - şort maroniu în care fundul mare, de neam prost, se vedea şi mai bine, şi maiou. Bumbacul subţire se mula indecent pe protuberanţele şi denivelările trupului de grăsan, desăvârşind aspectul grotesc.
    Ca totdeauna, Gogu evita să-l privească.
    - Cum vrei să mă duc la ştrand? Cu slipul învelit în jurnal?
    În ochii lui Tăutu se aprinseră sclipiri maliţioase, "stai să vezi ce bancuri fac eu":
    - Până la ştrand, te duci mătăluţă acilea la colţ, să cumperi sifoane.
    După care, râsese singur cam la vreun sfert de ceas.
    - Nu-ţi iei nimic de mâncare? întrebase maică-sa, într-o doară.
    - Poţi să-mi dai ceva...
    Femeia îl privise scurt. De obicei, Gogu refuza. Îl umilea să mănânce din pachete unsuroase, retras undeva la umbră, când toţi băieţii îşi luau gustarea pe terasa ştrandului, comandând mici şi bere la cutie...
    Îl condusese până la uşă, înghesuind cuvintele într-o şoaptă duhnind a băutură:
    - Ai grijă de tine, mamă, şi dă-mi de ştire ce faci...
    Din cealaltă cameră, Nea Guţă îi urase, distrându-se copios:
    - Vezi să nu te mănânce broaştele p'acolo! Cât eşti de tăntălău...
    Gogu o luase la sănătoasa, spintecând curtea ca o săgeată. Ochii îi scăpărau de o satisfacţie drăcească.
    "O să vezi tu la iuţeală cât sunt de tăntălău!"
    Marele Guţă Tăutu îşi ţinea economiile ascunse într-o cutie veche de ceai, abandonată în debara, crezându-se "oţ, ceva de nemaipomenit!" Gogu o golise chiar în dimineaţa fugii.
    Cedând unui impuls de suprem sictir, lăsase în tainiţă o monedă de 100 de lei.

                      Gogu plecase de acasă, având în minte harta precisă a itinerarului pe care avea să-l parcurgă. Din economiile lui şi ce umflase de la taică-său, ar fi putut-o duce până la iarnă, dar el intenţiona să trăiască în aşa fel, încât să nu fie obligat "să-şi golească treptat tolba, rămânând pe ultima săgeată". Întâi, îşi va permite o modestă vacanţă, apoi va găsi ceva de lucru, indiferent ce, în aşteptarea marelui pont, evadarea în Occident.
    În consecinţă, de acasă ajunse direct în Gara de Nord, unde urcă într-un Personal spre Constanţa, primul obiectiv. Visa, vis prioritar, să vadă, în sfârşit, Marea şi apoi, ca mulţi alţii, îşi imagina lumea portului ca cea mai propice unei treceri de graniţă clandestine. Tot în port, se găsea mereu ceva de lucru şi mai erau şi CAP-urile, sutele de hectare de livadă care angajau zilieri cu toptanul pe timpul verii, la cules.
    Aici, la o piersicărie din apropierea Mangaliei, îl cunoscuse pe Sică Iordache, proaspăt ieşit din închisoare.

                     Făptura lui neobișnuită îl fascinase de la început. Cu excepţia unui singur exemplar, cunoscut de mai toţi bucureştenii deceniilor 50-80, lustragiu la ceasul de la Universitate, om bătrân azi, dacă o mai trăi, Gogu nu văzuse pitici decât la circ.
    La Sică, îl şoca bizara însoţire dintre cele două părţi ale trupului, complet străine una de alta, capul de tenor de operetă înşurubat pe un tors de atlet, sprijinit la rându-i pe picioarele unui copil nevolnic. Iar când piticul deschise gura, îl lăsă fără grai: o voce caldă, baritonală, cu inflexiuni de catifea, fără umbră de accent proletar, iar limba lustruită de-a dreptul uimea.
     Gogu n-avusese mulţi dascăli care să se exprime atât de îngrijit, cu fraze rotunde, periate cum nu se întâlnesc decât pe hârtie, arareori însă în vorbirea curentă. Gogu ar fi pariat că piticul e ţapăn şcolit, cu cel puţin o facultate de umanistică la bază. Intrigat, încercă să se informeze, dar oamenii dădeau din umeri. Nimeni nu ştia nimic despre Sică Iordache şi se simţeau foarte bine ca atare.
    Erau vagabonzi, mai toţi având ceva de ascuns, unii fugiţi de lângă familii, alţii căutaţi de Poliţie ori ca şi Gogu, nutrind gând de ducă; oameni care-şi schimbau culcuşul mai des decât mâncau, străbăteau ţara în funcţie de harta muncilor sezoniere, total indiferenţi faţă de ceea ce se petrecea dincolo de perimetrul îngust al unui interes strict de moment. Indivizi care nu ştiau unde-i va apuca iarna, unde vor înnopta azi, acum, încotro se duc, ce vor face în clipa imediat următoare.
    Abordat direct - cine? de ce? de unde? - Sică trecea la altă vorbă şi, astfel, Gogu avu ocazia să întâlnească primul om din viaţa lui, cu excepţia maică-sii, căruia nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi. Mai constată că în ciuda deficienţei fizice nu avea complexe şi că cei din jur ii respectau instinctiv, fără ca Sică să fi făcut vreo demonstraţie de forţă sau de vreun altceva deosebit.
    Piticul îl adoptă din prima clipă. Îl luă în baraca şi echipa lui de culegători şi în aceeaşi seară, Gogu îi povesti cu orgoliu abia camuflat - era mândru de el însuşi - aventura în care se lansase doar cu câteva zile în urmă.
    - Cam asta am bănuit şi eu, spuse Sică, de cum te-am văzut. Ai obrazul rotund, de copil trăit lângă mama lui. De ce n-ai aşteptat să-ţi termini liceul, sau măcar clasa?
    - N-am mai rezistat, nene...
    Îi spunea nene, deşi nici piticul n-avea pe atunci mai mult de douăzeci şi şase ori douăzeci şi şapte de ani.
    - Mi-era c-ajung la crimă. În fiecare zi îmi venea să-l omor şi cred că până la urmă o făceam. Pe cinstite, nu m-a bătut niciodată, dar orice ar fi făcut mă scotea din minţi... Mama a priceput demult schema şi de aia nici n-a încercat să mă oprească.
    - O femeie curajoasă, aprecie Sică.
    - Absolut! Vai de capul ei ce-o fi pătimind acuma! Toată vina a căzut pe capul ei, că ăsta a fost bătrânul de când îl ştiu. Că aluneca pe o coajă de măr şi îşi scrântea piciorul sau îi mai trăgea Ceauşescu o duminică lucrătoare, vinovată era maică-mea. Pe capsomanul ăsta nu l-am auzit măcar o singură dată spunând "am greşit" sau "ce să fac, atâta m-a dus capul, e doar vina mea..." Nici gând! El, marele Guţă Tăutu, e infailibil. Nu s-ar schimba nici cu Shakespeare, dacă o fi auzit de el! După ce o vedea că i-am umflat şi banii, cred că dă foc la toate cărţile din casă. Nu există pedeapsă mai cumplită pentru maică-mea şi porcul o ştie!
    - Problema-i alta! Eşti minor, te întoarce înapoi cu miliţia.
    - Întâi să mă găsească!
    - Ai toate şansele. Societatea noastră multilateral dezvoltată e aşa fel gândită şi structurată, încât nicio muscă să nu se poată ascunde. Evidenţă şi control absolut asupra fiecărei vieţuitoare e una din regulile de bază ale oricărei dictaturi.
    - Puţin îmi pasă! Dacă mă prind, fug iar.
    Fugise, dar nu din bătătura lui taică-său, ci din ţară. Îl ajutase Sică prin oamenii lui, care, la rândul lor, cunoşteau nişte marinari suedezi.
    - De ce nu vii şi matale, nene?
    Piticul surâsese enigmatic:
    - Pe unde te duci tu, eu am mai fost, aşa după cum unde mă aflu eu azi, ai să mai fii şi tu. E bine să zbori şi sub alte constelaţii. Cine a avut deasupra capului doar Steaua Ciobanului nu ştie mare lucru. Un lucru să reţii: nu tot ce are aripi e bun şi de supă...

                           Gogu vânturase lumea mânat de neastâmpăr sau capriciu de moment (acceptând cele
mai diverse şi umile slujbe, pe diferite vase), tentat nu de retribuţie, ci de destinaţia navei pe care se angaja. Despre evenimentele din decembrie 89 auzi în Ţara de Foc, punctul cel mai depărtat atins în peregrinările sale. Depărtat, desigur, faţă de România la care-şi raporta instinctiv deplasările pe harta lumii. Hotărârea o luă ca de obicei, peste noapte.
    Curiozitatea şi un dor de ţară spontan şi impulsiv îl trăgeau aţă acasă. Într-o săptămână, era la Bucureşti.
    Lipsise doar cinci ani, dar lumea i se păru năucitor de schimbată, de parcă soarele ar fi început să răsară de la apus. Lăsase un uriaş târg cafeniu - prea demonetizat în evocările pe temă cenuşiul, care i se părea o culoare de gentleman, faţă de sărăntocul, umilul, modestul şi moşnegescul maro - şi găsise în locul lui un oraş plin de stridenţe, isterizat dar policrom şi care promitea mult. Urzeala dracului, pe Sică îl întâlni chiar a doua zi, pe Calea Victoriei. La vederea siluetei inconfundabile, i se tăiară picioarele de emoţie. De-a lungul timpului, se gândise adesea la pitic, la sofisticata şi totodată impenetrabila lui personalitate, pe care nu o putea desprinde din peisajul Litoralului. Dar să-l găsească chiar aşa, hocus-pocus, cu paşaportul cald în buzunar şi straie păstrând încă mirosul Aeroportului Kennedy, i se părea prea de tot, dacă nu semn de la Dumnezeu.
    Sică Iordache îi surâse calm, ca de obicei:
    - Ţi-am spus că te întorci?
    - Pe ce-ai cunoscut, nene?
    Piticul răspunse cu acelaşi surâs sibilinic, de acum cinci ani.
    - N-ai os de vagabond. Pe ăştia îi citeşti după chip... Şi nu-mi mai zice nene. Ai crescut.

                      Gogu propuse un aperitiv la prima cârciumă ivită în cale, dar Sică îl invită la el. Aici, Gogu rămase uluit şi îşi zise că probabil pe omul acesta nu va reuşi să-l cunoască niciodată.
    Era imprevizibil, în nimic nu păstra regulile jocului, pe fiecare centimetru de viaţă părea să se abată de la normal.
    Casa lui Iordache, alta decât studioul în care o primise pe Yvona, era aceea a unui gospodar chibzuit, pus pe căpătuială. Cam la zece kilometri de Bucureşti, foarte aproape de Palatul Mogoşoaia, Sică ridicase un soi de conac arătos, ceva ciudat între autohton şi - Gogu se putea exprima avizat, ca unul care cutreierase Statele - stilul colonial. Mă rog, fiecare cu imaginea lui despre frumos, dar Gogu se prăpădi dinaintea... nici nu ştia cum să definească exact ce avea în faţa ochilor. Îi zise agricultură intensivă, dar era departe de o etichetare corectă. Bref, piticul, izbutise, la scară redusă, exponate model a diverse ferme: avea şi vie, şi livadă, crescătorie de păsări, vaci cu lapte (de parcă ar exista şi cu benzină), câţiva cai în grajd, seră de legume şi alta cu flori.
    - Nene! exclamă uluit, al naibii să fiu dacă mi te-aş fi închipuit dând cu săpăliga, porcar, găinar, zarzavagiu... ce mai, peizan procopsit!
    Iordache râse:
    - Nu eu dau cu săpăliga.
    - Îţi mai lipsesc niscai albine, dar vorba aia, damblale să dea Dumnezeu că fani sunt destui!
    Surpriza cea mare însă abia urma. Perplex la maximum - eventuală reacţie echivalentă poate doar dinaintea statuii Leul începând din senin să ragă - Gogu nu-şi mai putu controla expresia şi rămase cu gura căscată, mostră de lipsă de tact. Sică se mulţumi să zâmbească discret, proprietar de efect garantat: doamna Liana Iordache lua piuitul.
    "Cineva e nebun!", fu prima reacţie a lui Gogu. Ori eu, ori Sică, cel mai sigur - nevastă-sa. Era o femeie superb voluptuoasă, un soi de Junonă a la Mae West, starul cel mai intens visat de flăcăii yankei porniţi să-l răpună pe Hitler, sau mai aproape, a la Anita Ekberg pe vremea când filma cu răposatul Mastroianni Vacanţă la Roma. Părea din toate punctele de vedere de două ori cât bărbatu-său, o frumuseţe triumfală, o puternică Brunhildă, perfectă pereche pentru un Schwarzenegger. Îţi dădea impresia că-l poate ridica cu un singur deget, puşi alături, capul lui Sică i-ar fi intrat cu uşurinţă în subsuoară, ca o minge de tenis.
    Din clipa în care-l văzuse prima dată, la piersicăria de la Mangalia, Gogu se simţise măcinat de curiozitate. Ar fi vrut să ştie ce hram poartă piticul, cine au fost părinţii lui, cum şi de a ce se juca când era mic, unde s-a şcolit, pentru ce a făcut pârnaie...
    Dar, realiză privind-o pe nevastă-sa, curiozitate năprasnică încerca abia acum. N-o putea lua de nicăieri, n-o putea situa în nici un compartiment social, cert era că nu întâlnise muiere (feminitatea agresivă a Lianei isca termenul de la sine) asemănătoare şi nici pereche mai originală. Neaşteptatul şi nefirescul, asezonate cu monstruos, fascinau.
    De la Sică află că e patroana unui sexy club şi Gogu îşi făgădui o vizită în meleag cât de curând. Când Sică o prezentă, femeia dădu din cap cu un zâmbet incert. Nu-şi dezlipea privirea de bărbatu-său, ai fi zis că-l mănâncă din ochi.
    "O fi vreun atlet la partea artistică", presupuse Gogu, imaginând pe loc un clişeu porno.
    Apoi, făcu un efort să-şi desprindă căutătura de mişcarea şoldurilor fastuoase ale Lianei care se ducea să aducă ceva de băut.
    - Te felicit, jupâne, ai o cucoană de milioane! Să-ţi trăiască, să-i trăieşti, să vă trăiţi!
    Un surâs cald lumină faţa lui Sică:
    - Am avut noroc. Nu-i numai o femeie frumoasă, ci şi un priceput om de afaceri.
    - Peste toate, râse Gogu, nici prea cuvântăreaţă. Asta zic şi eu baftă!
    Piticul îi îndreptă o privire greu de desluşit:
    - E surdomută.

                   De regulă, odată cu înserarea, Sică Iordache urca într-un Fiat adaptat anume de italieni pentru handicapaţii locomotori şi în mai puţin de o oră era acasă. Adică la ferma de lângă Mogoşoaia. La Bucureşti înnopta doar reţinut de afaceri importante sau împiedicat de starea timpului. Gogu îl găsi chiar în clipa când, cu geaca trasă pe o mânecă, se afla pe punctul de a părăsi studioul.
    - Acum, dacă tot ai venit, intră. Bei ceva?
    - Mersi, nu... Nu vreau să te reţin. Te-ai întâlnit cu nebuna?
    Piticul dădu din cap, aşezându-se câş pe marginea unui fotoliu. Obosea repede şi, în ciuda exerciţiilor intense, picioarele rămâneau prea firave, nu îndeajuns de puternice pentru a susţine torsul atletic.
    - Da..., făcu Sică pe tonul lui obişnuit.
    Adică, fără mirări, fără accidente de entuziasm, ilaritate sau mâhniciuni, şi totuşi, nu monoton. Ai fi zis că mai degrabă omul nu încearcă surprize, totul, indiferent ce, i se pare aprioric normal.
    - Nu-i nebună, completă, e doar disperată.
    Gogu ridică din umeri:
    - Poţi să-i spui şi montegască, asta n-o face mai sănătoasă.
    - Să te ferească Dumnezeu să adormi pe pernă udă. Admiţând că reuşeşti să adormi.
    - Nu te contrazic, eşti probabil mai documentat.. Cum a rămas?
    - Am încheiat târgul.
    - Mulţumit?
    - Nu s-a târguit.
    Gogu începu să râdă:
    - Şi pe toate gardurile scrie că românii e săraci!... Acum aş bea ceva. Lasă, mă servesc singur.
    Umplu un singur pahar, Sică nu consuma nici măcar bere.
    - Cin-cin! Pentru un tunuleţ nu chiar de lepădat!
    Piticul râse încetişor, dezvăluind o dantură superbă.
    - Am făcut vreun banc? se miră Gogu.
    - De când te cunosc, eşti în aşteptarea unui tun. Te-ai gândit vreodată ce-ai să faci după ce-l tragi?
    - Asta să-ţi fie grija! Auzi, nene, spuse lăsând paharul pe masă, sunt plin de pofte ca lăcoviştea de broaşte, ca balega de muşte din alea verzi, grase şi scârboase, ca bârsana de păduchi, ca...
    - De-ajuns, am înţeles! Ştii că din momentul în care ţi le poţi îndeplini poftele nu mai sunt la fel de interesante?
    Gogu îşi ţuguie buzele, aruncându-i o privire maliţioasă:
    - Dacă tot e vorba de evocări, hai să-ţi spun şi eu ceva! De când te cunosc, eşti tainic şi filozof. După nişte ani, nu stau să-i număr acum, ştiu despre tine mai mult decât o ţârică. Unde stai, cu cine eşti însurat şi câte ceva din ce învârţi...
    - Prea mult, surâse Iordache.
    - Sau prea puţin, atâta cât ai vrut tu. Îţi place să faci pe misteriosul, sau ai alte motive, te priveşte. Dar nu-mi filozofa mie despre deşertăciunea bunurilor ăstei lumi, când ai un ranch cum nu sunt multe în ţară, nevastă-ta în loc să stea întinsă pe recamier poruncind la slugi, duce în spinare o afacere de căpcăun, iar tu îţi mai complici existenţa cu nebune ca Yvona! Per qui, per que? Aud? Măcar să zici că ai copii...
    Piticul declară calm:
    - Cu voia Cerului, aşteptăm unul la începutul iernii.
    - Ei, lasă-mă! se holbă Gogu, întrebându-se în acelaşi moment de ce s-o fi mirând ca boul. Ce legătură au picioarele cu... Exclamă: Acum înţeleg.
   - N-ai înţeles nimica. Cu sau fără copii, situaţia rămâne aceeaşi.
    Schimbă vorba, în felul care-l caracteriza. Adică brusc, vedeai plastic virajul brutal, neîncercând nici o clipă să-şi disimuleze intenţia: "Aceasta, sau alta, sunt chestiuni tabu despre care nu sunt dispus să vorbesc."
    - De ce ai venit?
    - Vreau să ştiu ce ai de gând cu dama?
    Piticul îl privi lung:
    - Pavelescu a abandonat afacerea. De ce te mai interesează?
    - Sunt un tip curios.
    - Mai concret!
    - Toată tărăşenia asta miroase a posibilă lovitură.
    - Aha! râse Sică. Afacerea secolului, marele tun!
    - De ce nu?
    - Mă duc să arunc o privire în zonă, şi mai vorbim.
    Se despărţiră în stradă.
    Urcând la volanul Daciei, Gogu îşi zise că i-ar fi plăcut şi lui să arunce o privire, dar în alt fief. Ar fi dat mult să poată petrece câteva ceasuri nestingherit în biroul lui Sică de la Mogoşoaia. Fără nici o legătură desigur cu SRI-ul, piticului îi plăcea să afirme că ţine o agenţie de servicii speciale. Vag, dar cu atât mai incitant.
    Amănunt interesant, când se întorsese în ţară, Sică se oferise să-l ajute cu bani, îi pusese la dispoziţie o locuinţă şi o maşină, dar nu-l luase în cooperativă. Contra comision, acceptase de la Gogu unele ponturi, de lucrat însă, lucra cu oamenii lui pe care nu-i cunoştea nimeni. Gogu îi bănuia un evantai de activităţi bizare, deţinând doar două mostre precise: aceea de "producător de imagine", cea mai inofensivă şi caraghioasă, probabil şi cea de "înger negru salvator" - crâncenă şi primejdioasă. Ar fi vrut să ştie mai multe.
    Se uită la ceas, apăsând pe accelerator. Era prea devreme să se ducă la biliard, unde-şi petrecea îndeobşte serile. Va trece pe la locuinţele Alinei şi Yvonei, doar aşa, ca să adulmece atmosfera. Simţea vag că în seara aceasta se va petrece ceva. Ce anume însă, avea s-o afle mult mai târziu.

                         În aceeași seară, poate noapta, Yvona dispăru. Ultima persoană care avea s-o vadă era o vecină de peste drum, bătrână ce-şi măcina zilele, anotimpurile, anii, la fereastră. Dar faptul se consumase în amurg, femeia bătea spre nouăzeci de toamne şi nici privirea nu-i era mai proaspătă. Dispariţia fu semnalată o săptămână mai târziu de către colegii de birou.
    Cercetările Poliţiei nu duseră la niciun rezultat. Dosarul rămase deschis, dar nu mai figura la "Urgenţe".

                                                       Partea a II-a
                                          ....ÎNĂUNTRU-I LEOPARDUL
                                                               1.

                          După trei luni de zile, adică pe la mijlocul lui septembrie, soții Radulian se întorceau din voiaj de nuntă.
    Cutreieraseră zonele turistice de cea mai mare referinţă, zăbovind mai mult în Italia şi, evident, la Paris. Adrian trăise o stare de continuă beatitudine, atingând praguri despre care nici în vise rozalbe nu-şi închipuise că există. Alina, zburdalnică şi policrom veselă, ca un fluturaş, fusese dulce, recunoscătoare şi tandră. ţinând-o de braţ sau ocrotindu-i umerii, Adrian se simţise mândru ca un păun.
    Apariţia lor făcea pretutindeni senzaţie. Incontestabil că alcătuiau o pereche reuşită, dar Adrian avea îndeajuns bun-simţ ca să realizeze că el nu făcea decât să completeze un tandem interesant, Alina fiind cea care lăsa oamenii fără grai. La început nedumerit, apoi amuzat, în cele din urmă ajungând să se deprindă, constată că aceasta era reacţia unanimă: oriunde s-ar fi aflat - pe stradă, într-un  magazin, bistrou, piaţa de peşte sau la teatru - la vederea Alinei oamenii amuţeau. Iar Alina, amănunt încântător, părea că-şi ignoră propriul efect, că nu observă ce se întâmplă în jurul ei, comportându-se la fel de firesc ca într-o promenadă în doi prin pădurea pustie.
    Adrian mai fusese la Paris - visul fiecărui valah, încă din adolescenţă - dar parcă acum îl vedea cu adevărat. Observă, chiar cu uimire, că aceleaşi obiective admirate împreună cu Alina trezeau impresii şi amintiri, reverberaţii livreşti rămase mute atunci când le vizitase singur. Cartiere celebre, arena unde evoluaseră atâţia eroi ai lui Balzac, Hugo, Proust, Simenon - aleşi la întâmplare de memoria lui Adrian - îşi recăpătau relieful proaspăt al primei lecturi, stârnindu-i emoţii tulburătoare.
    Impresia de a se fi născut a doua oară, de a fi subiectul unei noi existenţe, fără nicio legătură cu cea precedentă, exceptând câteva puncte fixe de ordin birocratic, continua să-l însoţească, menţinându-se ferm la aceeaşi cotă. Alina se dovedi o parteneră fermecătoare, o îndrăgostită senină, prevenitoare şi diplomată ca o femeie matură şi amândoi se întoarseră în ţară cu un album de amintiri minunat. Voiajul de nuntă constituise un succes, nu exista nici un motiv ca mariajul să se dovedească a fi altfel.
    Cumva superstiţios, ştiind - chiar dacă alunga imediat gândul - că nimic nu poate dura ţintuit între aceleaşi contururi şi la aceeaşi intensitate, Adrian încercase să prelungească "lunile" de miere, propunând un circuit prin America Latină, sau în altă parte, indiferent unde ar fi poftit Alina. Temea instinctiv întoarcerea acasă, îi era frică să întrerupă visul, nu-şi închipuia deloc cum ar putea fi el continuat într-un peisaj cotidian normal, nealimentat de surpriza priveliştii necunoscute, de plăcerea descoperirii amănuntului exotic, de atmosfera proprie provizoratului de vacanţă. Alina se opusese ferm:
    - Nici aşa, să facem pe turiştii la nesfârşit, nu se poate...
    - Hai măcar până în Noua Zeelandă, mi-ar face mare plăcere s-o cunosc pe Bella... E caraghios, dar eu n-am cunoscut pe nimeni din familia ta...
    Fusese remarca Lucreţiei la căsătoria lor: "E ciudat. Fetiţa asta n-ar fi fost mai singură nici ca orfană, crescută la casa de copii...”
    Într-adevăr, vidul absolut - nu neamuri, nu prieteni - din jurul unei fiinţe atât de deosebite ca Alina stârnea nedumerire.
    - Măcar o prietenă, o fostă colegă de bancă, mă rog, cunoştinţe de ale părinţilor şi tot trebuia să apară cineva! Ţie nu ţi se pare bizar, Adişor? Jur că o iubesc pe Alina, e o copi... ăăă.... tânără extraordinară, dar mi-e imposibil să nu-mi pun unele întrebări.
    Adrian se enervase:
    - Nu-mi pasă nici dacă ar fi fata lui Terente sau nepoata lui Hitler! Încearcă, te rog, să nu-mi strici bucuria.
    Şi Lucreţia amuţise, cu buzele strânse de teama unor vorbe necugetate, continuând însă să frământe întrebări: "Ce nuntă mai e aia în trei persoane, de se mirase şi ofiţerul de la starea civilă!... Cum de o zână ca Alina se măritase fără rochie de mireasă! Toate fetele ţin  la show-ul ăsta - nunta cu lăutari - adevărat spectacol (în State se fac repetiţii înaintea evenimentului), singurul prilej din viaţă de a fi în centrul atenţiei, de a fi vedetă. Alina însă se mulţumise cu ceremonia de la Primărie, cu o dantelă simplă pe cap, chiar dacă veneţiană, la biserică, apoi o cină, între aceiaşi trei subiecţi la Continental. Cină zornică, grăbită, ca toate actele comise de convenienţă, cu şampania rămasă în sticle spre bucuria chelnerilor.
    Lucreţia participă cu inima sărită, avea parcă o grijă uitându-se la perechea din faţa ei şi care acum i se părea mai bizară ca oricând, n-avea linişte gândindu-se la Yvona dispărută de două zile...
    - ...Vom avea timp şi de Bella, îi astupase gura cu degete răcoroase...
    ...şi cu unghiile tăiate scurt - amănunt care nu înceta să-l emoţioneze - ca şcolăriţele cuminţi, pianistele şi dactilografele serioase.
    Adrian încercă să insiste:
    - Nu crezi că i-ar face plăcere să te ştie lângă ea acum, când aşteaptă să nască?
    Chipul Alinei se lumină:
    - Ah, cât de mult o invidiez! Când mă gândesc la primul nostru bebeluş, simt... simt că mi se taie răsuflarea de fericire. Mă tot gândesc la nişte nume de botez, dar niciunul nu mă mulţumeşte... Nu cred că-i sunt indispensabilă Bellei. Dacă avea nevoie de mine, mă chema.
    Adrian, îndrăgostit ca un nebun, aflat în faza sentimentului total, nenuanţat, când secretul între parteneri este de neconceput, echivalând duplicitatea criminală, rosti, fără să se cenzureze:
    - Scumpa mea, probabil tu ştii mai bine... Relaţiile dintre fraţi nu sunt totdeauna ceea ce ar trebui să fie. Ca să fiu sincer, m-a surprins că nu ne-a trimis măcar o telegramă de felicitare şi nici tu nu i-ai telefonat de pe unde am fost...
    Alina îi sări de gât:
   - Să nu te iei după fleacuri! Noi nu suntem convenţionale. N-am telefonat pentru că n-am avut chef. Ca să fiu sinceră, nici nu mi-a trecut prin cap. Aşa sunt eu, exclusivistă... Ştiu că nu-i bine, dar mă las acaparată, mă devotez unui singur sentiment, iar în capul, în inima, în sufletul, în întreaga mea fiinţă, nu există decât Adi, Adişor...
    Adrian o strânse la piept, îngăimând sugrumat de dragoste:
    - O, scumpa mea, abia acum îmi dau seama că am greşit, că nu sunt la înălţimea ta... Eu am sunat-o de mai multe ori pe Lucreţia. Nu-mi imaginam că în asemenea momente nu mai e loc pentru nimeni... Dar a fost ca o datorie, ţine la noi, nu mai are pe nimeni...
    - Nu te scuza... Există momente când nu te mai gândeşti la nimic altceva decât la propria fericire. Tu ai fost zămislit altfel... Indiferent de moment, eşti incapabil să nu te uiţi peste umăr, la ce ai lăsat în spate. Nu există pic de egoism în fiinţa ta.
    Adrian îi sărută fiecare deget în parte:
    - Ce bună, ce înţelegătoare, ce înţeleaptă eşti tu, fetiţa mea!
    - Tocmai de aceea trebuie să fiu eu egoistă pentru amândoi. Avem o grămadă de lucruri de făcut...
    Şi începu să enumere, ca o gospodină încercată, ceea ce din partea Alinei, Scufiţă Roşie cu veleităţi de gospodină, stârnea zâmbetul.
    - Întâi, că trebuie să intrăm într-un normal, să realizăm un ritm al casei, propriu casei noastre... Să ne pregătim să fim părinţi, am cumpărat la Paris un tratat de puericultură...
    Adrian se amuza în sinea lui. Oamenii făceau şi creşteau copii de milenii, fără să-i înveţe nimeni tehnica.
    - Vreau patru copii, unul după altul... Cât mai suntem tineri, şi după aia, nu cred că sunt bune diferenţele mari între fraţi. Cel puţin, primul şi ultimul ajung la un moment dat ca doi străini... Şi încă ceva ce nu ţi-am spus până acum...
    Îl privi dintr-o parte, pe sub genele dese, de parcă ar fi ezitat să vorbească. Adrian îi dădu ghes:
    - Spune, scumpa mea. Orice dorinţă de a ta e pentru mine poruncă, fapt împlinit.
    - La anul, că acum nu mai am timp să mă pregătesc, intenţionez să dau examen de admitere la Facultatea de Drept. Vreau să devin avocat.
    Luat prin surprindere, Adrian se bâlbâi:
    - ...Ăăă... Şi cum rămâne cu copiii? Ceva aici nu rimează.
    - De ce? Avem destui bani ca să plătim o tetă, în afară de femeia de serviciu... Înţelege-mă, Adişor, simt nevoia să fiu şi altcineva decât doamna Radulian, să mă împlinesc şi pe plan personal...
    - Bineînţeles, iubito, îngână aiurit Adrian, cum vrei tu...
    Era prima oară când o auzea vorbind despre studii universitare şi se simţi brusc cuprins de un acces de ilaritate care jalona dimensiunile ridicolului. Adică el, Adrian, fraged însurat, numai ce ieşise la pensie, în vreme ce Alina, soţia, se pregătea abia de şcoală; un pensionar şi o "şcolăriţă" sub aceeaşi plapumă, început şi... oricum ai vrea s-o iei, apus de viaţă. Îşi închipui că-i vorba despre un puseu de personalitate, exces de energie neconsumată, act de teribilism specific primei tinereţi, şi simulă că primeşte lucrurile cu toată generozitatea.
    - Gândeşti foarte matur, scumpa mea, şi te felicit. Înţeleg că ai renunţat la Casa de modă.
    Alina îşi roti ochii, cuprinzând întreaga încăpere:
    - M-am gândit să le fac pe amândouă... Nu văd nicio incompatibilitate...
    - Bineînţeles, se grăbi Adrian să fie de acord.
     Abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. Studentă, patroană, tânără căsătorită şi mămică, toate concomitent! Mai lipsea un loc în Parlament. Bineînţeles, nu se va alege nimic din toate acestea, cu excepţia copiilor, probabil, dar era bine ca Alina să-şi închipuie că poate face tot ce pofteşte, să nu întâmpine nici un fel de obstrucţie şi, în consecinţă, să nu încerce sentimente de frustrare.

                      Spre surpriza lui Adrian, intrarea în ritm normal, în ritmul a ceea ce avea să fie de acum înainte viaţa lor, se petrecu de la sine şi chiar din primele ceasuri ale întoarcerii lor. Ar fi jurat că trăise de când lumea în casa aceasta elegantă, cu şase dormitoare, patru oficii sanitare, două sufragerii, salon, bibliotecă şi atenanse bogate, că trăise concret şi nu o dată toate anotimpurile minunatei grădini, că nici un copac, vrej de iederă sau pietricică de pe aleea prunduită nu-i sunt străine.
    Deşi era încă vară şi puzderia de roze parfumând puternic văzduhul îţi dădea impresia că întreaga grădină nu-i altceva decât o imensă chisea cu şerbet de trandafiri, Adrian şi-o putea lesne închipui în fastuoasa şi foşnitoarea toaletă a toamnei ruginii, în dantelele vaporoase ale primăverii sau îmblănărită de hermina iernii...
    Fără îndoială că Lucreţia se întrecuse pe ea însăşi. Îi întâmpina o casă pusă pe roţi, unde fiecare amănunt fusese gândit cu meticulozitate: de la patul aşternut la frigiderul plin, de la mâncarea păstrată în cuptor până la grădina proaspăt stropită, de la baia împopoţonată ca o uzină cosmetică la femeia de serviciu simpatică şi de nădejde care avea să vină începând de a doua zi; de la glastrele de flori din toată casa la şampania pusă la gheaţă, la sfeşnicele cu lumânări şi cutia de chibrituri la îndemână, de la cartolina cu litere de aur "Bine aţi venit!" la... absenţa ei însăşi, a Lucreţiei.
    Cu desăvârşit bun-simţ şi diplomată, intuise că cei doi, obosiţi şi nerăbdători să se aşeze pe şine, preferau în momentele acelea să fie singuri. Măcar prima seară. În fond, ea, Lucreţia, semnase regia, aplauzele nu mai contau.
    - Drăguţ din partea ei, aprecie Alina, că ne-a lăsat singuri acum. Ar fi fost obositor... Un musafir chiar din primul moment!
    Adrian clătină vag din cap. El nu percepea lucrurile la fel. Ţinea sincer la soră-sa pe care în casa lui nu o va considera niciodată musafir, şi nu vedea, dar nu vedea absolut de loc, de ce nu s-ar fi căzut ca Lucreţia, mai ales după efortul depus, să-i fi aşteptat în prag.
    Nici gând de vizită prelungită, se putea însă zăbovi jumătate de ceas la o cupă de şampanie, de bine aţi venit, de bine te-am găsit şi un mulţumesc...
    Se gândi să-i dea măcar un telefon, dar uitându-se la Alina, care parcă îl pândea, avu certitudinea că amănuntul în sine ar deranja-o. Îşi aminti vorbele ei - "există momente când ai dreptul să nu te mai gândeşti la nimeni altcineva în afară de tine" - şi renunţă.
    "Făptura asta minunată te iubeşte şi tu trebuie să fii la înălţimea ei. Nu ai voie s-o dezamăgeşti."

                      Lucreția așteptă toată seara un apel telefonic.
    Era o persoană puţin pretenţioasă, nu avusese ocazia în viaţă să se simtă răsfăţată, nu făcea caz de ea însăşi; ştia că nu-i hărăzită rândurilor din faţă şi nu încerca să privească peste capetele semenilor. Se mulţumea să stea în plan secund, topindu-se în mulţimea de feţe anonime şi, o dată acceptat destinul de neînsemnată, nu pretindea nimic, nu considera că i se cuvine ceva special.
    Comportarea modestă avu un efect neaşteptat şi, fără să ştie, devenise o prezenţă simpatică. N-avea puseuri de orgoliu, oferea oricărui interlocutor o calmă şi egală bună dispoziţie, iar cei mai plăcuţi oameni sunt îndeobşte cei care oferă, fără să aştepte nimic în schimb. Sigur, altfel  stăteau lucrurile pe vremea când fusese căsătorită cu Alex.
    Cu trecerea anilor, Lucreţia înţelese că de fapt nefericitul nu greşise cu nimic. Nu era vina lui că ea îl investise cu însuşiri de arhanghel şi pretinsese ipso facto să se comporte ca atare. Există modele de bărbaţi, care adolescentă nu i-a visat, dar nu şi bărbaţi model. Până s-o priceapă Lucreţia, după ani, Alex ocolise deja pământul, plecat pentru totdeauna.
    Deşi îşi repetă până la saţ că-i absurd să se simtă jignită, că-i normal ca în balamucul întoarcerii (care balamuc?! totul fusese minuţios pus la punct, trebuiau doar să deşerte conţinutul valizelor în dulapuri) să uite de convenţii (sora lui Adrian, totuşi, o simplă convenţie?), că nu are nici un drept să pretindă un loc în viaţa lor (un mulţumesc - pretenţie extraordinară?), Lucreţia nu se putea împiedica să fie dezamăgită.
    Se simţea ignorată ca o pereche de ghete vechi; de care-ţi aminteşti într-o dimineaţă de noiembrie cu lapoviţă şi zloată, când ai oră la dentist şi eşti obligat să ieşi din casă.

                 Pentru ea, televizorul nu constituia o soluţie, aşa că nu-l deschise nici de astă dată. Emisiunile interesante - patru, cel mult cinci pe săptămână - erau însemnate atent în programul TV, în rest, pur şi simplu uita de aparat; devenea o mobilă, un suport pe care îi plăcea, alături de fotografia înrămată a părinţilor, să aibă totdeauna un mic vas cu flori.
    Specialiştii interziceau depozitarea oricărui obiect cu lichid pe televizor, dar Lucreţia, în ciuda aparenţelor de femeie blândă, lipsită de accent, avea o gândire independentă şi, în general, îi plăcea să facă şi să dreagă după capul ei.
    Filmul de pe Acasă - adora melodramele antebelice cu vedete ca Garbo, Charles Boyer, Bette Davis etc. - începea abia la zece treizeci, iar acum nu era nici nouă. Mulţi oameni, când sunt nervoşi, necăjiţi sau cu ochii pe ceas, în aşteptare - telefon, vizită, veste de orice fel - simt un soi de nevoie masochistă de a se apuca să rezolve probleme dezagreabile, şi tocmai de aceea mereu amânate.
    Lucreţia intenţiona să zugrăvească (n-o mai făcuse de cincisprezece ani şi se întreba dacă nu cumva acesta va fi ultimul remont din viaţa ei), şi în vederea evenimentului era obligată să înceapă să strângă casa. Spre norocul ei, nu se lega de boarfe, nu păstra fiece petic, fiece capăt de sfoară, orice borcan mai drăgălaş, pungă de plastic mai dichisită etc., aşa încât, graţie câtorva saci, se putea debarasa repede de cea mai mare parte din balast.
    Se decise să înceapă cu vestibulul, unde, pe dulăpiorul cu încălţăminte de iarnă a cuierului, adăsta încă de peste vară un vraf de gazete. Teancul atinsese o înălţime considerabilă, muşcând deja din oglinda ovală şi ameninţa să se răstoarne la orice mişcare mai bruscă.
    Lucreţia nu le colecţiona, dar depozitase tocmai cu gândul la zugrăvit, să nu ajungă să cerşească prin vecini o bucăţică de jurnal. Din acelaşi motiv, nu anulase abonamentul la România Liberă pe perioada cât lipsise din Bucureşti, rugând poştăriţa să-i lase ziarul, ca şi corespondenţa, la o vecină. În general, se urnea greu de acasă. Bagajul în sine, toate activităţile legate de el îi repugnau şi la fel de puţin îi plăceau surprizele inerente unei călătorii, mai exact spus, unui séjour petrecut departe de casă. O dată trecut de prima tinereţe, acestea, constatase ea, sunt totdeauna neplăcute.
    După plecarea Alinei şi a lui Adrian în voiaj de nuntă însă, simţi un neaşteptat dor de ducă. Pentru a-şi da brânci singură, îşi aminti că uneori, dimineaţa, încearcă oarecare jenă în regiunea ficatului. O dată găsit elementul propulsor, conchise că ar fi indicată o cură de ape la Călimăneşti. În treacăt fie spus, în timp de douăzeci şi patru de zile, Lucreţia nu consumă nici doi litri de lichid tămăduitor. Chestiunea o plictisea, ceremonialul plimbării prin parc sorbind cu un aer foarte pătruns din sticluţa prizonieră în chiloţi de piele o făcea să se simtă ridicolă faţă de ea însăşi.
    Nu avea importanţă că mii de oameni procedau ca atare, că înghiţeau cantităţi de apă infectă încredinţaţi că fiece ingurgitat echivala tot atâta sănătate acumulată, unii consumând chiar dublul prescrierii. Îşi închipuiau că alimentează astfel un soi de cămară, rezervă pe tot anul. Amănuntul nu-i făcea mai puţin caraghioşi, iar cantitatea de inepţii debitate cu ocazia acestor promenade curative o lăsau perplexă; nu-şi imaginase până atunci că există atâţia proşti, dar proşti! pe lume.
    În realitate, Lucreţia era o femeie sănătoasă tun, iar singurătatea în care se retrăsese după fuga lui Alex o dezobişnuise de banalitatea cetăţeanului comun. Chiar înainte de pensionare, nu întreţinea cu colegii săi decât relaţii strict profesionale şi cum nu avea vocaţia prieteniei - mai exact, nu simţea lipsa prietenilor - iar intimitatea cu vecinii i se părea mahalagească, nu avea termeni de comparaţie. Singurul reper precis rămăsese Adrian care, fără a fi scăpărător, nu era nici imbecil şi, însuşire rară, nu vorbea dacă nu avea nimic de spus.
    ...în primul rând, trebuia eliberat cuierul de ziare. Luă un sac din cămară, îl propti bine între picioare şi începu să-l umple. Se întreba de ce aşteptase să facă vraful cât casa şi nu procedase ca atare de la început. Pe la jumătatea teancului - vâra cu toptanul cam opt-zece jurnale odată - un plic strecurat, uitat probabil între jurnale, se rostogoli pe mozaicul antreului. Lucreţia abandonă sacul şi se duse în dormitor după ochelari.
    "O scrisoare primită probabil când eram eu la Călimăneşti, şi doamna Ciobanu a uitat de ea... A pus alt ziar peste, au mai trecut o zi, două... De la cine o fi?... Nu, nu Adrian, nici gând... Ei au trimis doar ilustrate..."
    Un scris necunoscut. Fără expeditor pe verso. Înăuntru, o filă - 22 iunie 1998 - smulsă dintr-o agendă. Fusese, probabil, bănui Lucreţia, prima bucată de hârtie aflată la îndemână.
    Înainte de a o parcurge, ochii alunecară spre semnătură: Yvona. Sunt în pericol de moarte. Anunţă Poliţia.

                  Lucreția înțepeni, 22 iunie...
    Seara când, îngrijorată, se dusese la Yvona s-o aştepte pe treptele casei. Pe 24, avusese loc cununia lui Adrian. După care plecaseră toţi, parcă îmbrânciţi, în toate patru vânturile... Trecuseră de atunci peste trei luni şi nimeni nu mai auzise vorbindu-se despre Yvona. Înfiorător de trist, şi inima Lucreţiei se strânse de milă, nimeni nici măcar nu se întrebase ce o mai fi făcând. Parcă nici n-ar fi existat...
    Lucreţia puse la loc hârtia în plic. Îl lipi de piept, încercând reflex să-şi astâmpere bătăile inimii.
    - Şi totuşi, ce s-a întâmplat cu Yvona?... Lucrurile nu pot rămâne aşa. A dispărut un om, nu o batistă. Situaţia trebuie lămurită neapărat.
    Decizia Lucreţiei avea să schimbe multe destine.

                                                              2.

                                Ce s-a întâmplat cu Yvona? Întrebarearevenea adesea şi în mintea lui Gogu. Soarta ei ca atare îl interesa prea puţin - "o persoană antipatică şi isterică pe deasupra" - dar era un curios din fire, cu o minte iscoditoare care simţea nevoia să priceapă tot ce se petrece în jurul lui. Curiozitatea nativă amplificată de amănuntul că Sică Iordache era unul dintre titularii enigmei.
    Se cunoşteau de peste zece ani, dar Gogu nu se simţea mai avansat decât cu un pas sau doi faţă de momentul întâlnirii lor la piersicăria din Mangalia. Poseda doar un plus de elemente de suprafaţă, care în ultimă analiză nu făceau decât să-i adâncească misterul, ridicând noi întrebări fără răspuns. La abordări directe -"la o urmă, ce soi de afaceri învârți, jupâne?" - piticul replica vag şi incitant:
    - Conduc o agenţie de servicii speciale.
    Gogu fluierase căpiat:
    - De alde CIA, Mossad?... Ce vorbeşti, dom'le, uite la chestii din ăştia nu m-aşteptam.
    Sică zâmbise:
    - Nu are nimic de a face cu serviciile secrete.
    - Atunci, cu ce? Înmormântări clasa I, cu dric şi cai mascaţi?
    - Şi asta. Nu-i uşor să găseşti azi un dric.
    - Îţi baţi joc de mine.
    - Deloc. Se trăieşte atât de incomod la noi, consecinţă a îngustării ariei ocupaţionale, la rândul său consecinţă a desfiinţării proprietăţii private, încât nu mai realizăm câţi prestatori de servicii ne lipsesc!
    - Vorbeşte pe înţelesul clasei muncitoare.
    - Păi, bag de seamă că ai înţeles. Ai intuit înmormântările cu fast...
    - Am zis-o la mişto!
    - Dar ai nimerit-o. Ne ocupăm printre altele şi de aşa ceva. Mai aveam consilieri şi creatori de imagine. Gândeşte-te câţi oameni politici şi de afaceri s-au cocoţat peste noapte unde nici nu gândeau. Dacă se descalţă, mai găseşti urme de balegă între degete şi la călcâie, iar până mai deunăzi se lăsau linşi de limba vacii ca să le stea frizura la horă. Sunt oameni cărora trebuie să le scoţi scobitoarea din colţul gurii, şi din vocabularul diurn apelativul fă. Fă, în loc de doamnă sau domnişoară. Dar ei mai au nevoie de familie, de străbuni. Le punem la dispoziţie, pentru mari ocazii, părinţi, unchi, mătuşi - persoane de indiscutabilă distincţie, cu maniere dinaintea cărora s-ar înclina şi un mareşal de palat...
    Gogu îi îndreptase o privire subţire, sclipind de maliţie:
    - Chiar aşa de tâmpit mă crezi, ca să înghit iordane din astea? Vrei să mă convingi că prinseşi cheagul de faţă - şi desemnase cu un gest larg cuprinsul "moşiei" - cu poveţe de bune maniere franţeze şi figuraţie distinsă? Ştiu că nu-s vreun cărturar ca matale, dar nici cu puţica şi lopăţica nu mă mai joc pe nisip.
    Sică se crispase. Nu-i plăceau cuvintele vulgare. Pusese punct discuţiei, declarând vag, în stilul propriu:
    - Mai există, desigur, şi alt soi de activităţi.
    Una din ele se referea la înlăturarea persoanelor indezirabile din calea clienţilor ambiţioşi sau şantajaţi, dar despre acest gen de operaţiuni Gogu avea să afle mai târziu. Cu totul întâmplător însă, obţinu informaţii interesante despre "geneza" şi evoluţia lui Sile. Şi asta unde se aştepta mai puţin, în portul New York.
    Bătea de câteva zile docurile sperând să găsească un pont, respectiv un vas cu destinaţia Australia, pe care s-ar fi putut eventual angaja. Românii, oriunde s-ar afla, se recunosc imediat între ei. Bineînţeles, principiul funcţionează doar dacă respectivul n-a părăsit meleagul natal de prea multă vreme şi, mai ales, dacă n-a prins cheag - ăsta schimbând imediat alura - în ţara de adopţiune.
    Era o dimineaţă mohorâtă, cu ploaie căldicică şi lipicioasă. Rezemat de un container de gunoi, la adăpostul unei streşini, Gogu fuma furat de gânduri. Un glas mucalit îl apostrofă:
    - Ce faci, bădie? Acasă ţi-s boii?
    Prima reacţie a lui Gogu fu aceea de iritare, cineva îi "deranja" plictiseala. "Hai sictir, ce-ţi pasă?", dar nu emise mai mult de o silabă dezmeticindu-se brusc. I se vorbise româneşte.
    Aşa-l cunoscuse pe Florică. Era un omuleţ cam la patruzeci de ani, sfrijit, cu o faţă inteligentă şi boţită ca a unui cimpanzeu. Figură tipică de pierde vară simpatic, unul din pietonii ce trec prin viaţă fără domiciliu, fără familie, fără destin. De altfel, ăsta îi şi era statutul aici, printre yankei, de "om al străzii", trăind din te miri ce, dormind te miri unde, client permanent al cantinelor şi adăposturilor pentru vagabonzi.
    Gogu se interesase amuzat:
    - Pe ce mă cunoscuşi, nene, că sunt românaş?
    - Pe ţoale, pe muian şi pe păr. Eşti ras, tuns şi frezat, ca pă vremea lui Ceauşescu. Nu tu plete, nu tu barbă, nu cercel. Iar mandea are nas.
    De fapt, de la nas i se trăgeau toate necazurile, avea să afle Gogu. Bişniţar mărunt din Constanţa, avea impresia că-şi iroseşte în van talentele, că în el moare un escroc de talie internaţională. Fler avea, dibaci era, ideile nu-i lipseau, mai mare păcatul să se cheltuiască în găinării cu chewing- gum şi brichete ieftine. Visa anvergură şi... "asta e, bădie, mă credeam cu ştofă de caid, am venit acilea să-i învăţ meserie pe draibării lor! Vezi dumneata, omul e bine să-şi cunoască hotarul. Eu dacă nu mă semeţeam, eram azi franzelar procopsit la Constanţa! Dormind aici, pe sub poduri, am priceput că nu tot ce-i arătos la tine acasă e frumos şi-n altă parte."
    - Cel puţin, nu-ţi pare rău că n-ai încercat. La urma urmei, de ce nu te întorci în România?
    - Cum, suflete? Înot? De unde bani de Boeing?... Dar, conchise cu nepăsarea caracteristică vagabondului faţă de tot ce depăşeşte viitorul strict imediat - supa şi culcuşul din astă seară - şi cu aversiunea la fel de caracteristică de a lua decizii ferme, oi vedea mai încolo ce oi face... Era unul la Constanţa, deştept, spaima iadului! Ce scăpăra ăla, ce da din el, ce Biblie în capul lui, te prăbuşeai în izmene! Nimicarniţă erai în faţa lui... Mi-a zis că nu-i de mine cărăbăneala. Zicea ăsta, adică Sică, bani n-ai, relaţii n-ai, graiul nu-l cunoşti, de la ce capăt începi?
    Gogu tresări şi-l privi cu atenţie:
    - Sică ai zis sau n-am auzit bine?
    - Da, Sică piticu'. E pitic de-adevăratelea!
    Gogu, vrând să se încredinţeze, preciză:
    - Te referi la Sică Iordache, un pitic din Constanţa...
    - Ăla e, neamule, că nu-s doi ca el! Zi, îl cunoşti şi 'mneatale... Ce ţi-e şi cu viaţa asta, domnule, comentă filozofic, uite cum stăm noi aciia la New York, doi străini la întâiaşi oară, şi ne înconversăm despre Sică Tropicalu', draibăr din Constanţa!
    - De ce-i zici Tropicalu'? întrebă Gogu râzând.
    - Cică are dambla la papagali, face colecţie, şi unde a lucrat mereu pe Litoral.
    Apoi, la o sticlă de rom, doi hamburgeri şi o pungă cu cartofi prăjiţi, Florică fericit de ospăţ chilipir, îi povesti tot ce ştia...
    Că de fapt, nimeni nu ştia totul despre pitic. Abia-şi cunoştea părinţii, crescuse - umbla zvonul - la casa de copii. A stat acolo până la optişpe ani. Mereu singuratic, mereu ciudat, tot cu nasul în carte, n-a legat prieteşug cu nimeni. Cât a fost la orfelinat, a terminat liceul. Florică e la bază, electrician, de aia ştie. Adică, îl chemau la casa de copii ori de câte ori aveau necazuri, la o nevoie face şi pe instalatorul. Asta cu picioare retezate, că aşa pare Sică, o cruce de bărbat scurtat de gioale, i-a atras atenţia. A întrebat şi el, ce şi cum. P'ormă, s-au cunoscut mai bine.
    - Da' puşcărie de ce-a făcut? se interesă Gogu.
    La precis, nu ştia nimeni. Gura lumii multe macină, dar despre Sică îndeobşte circulau zvonuri, care mai de care. Iar Sică, dacă Gogu îl cunoaşte, a băgat de seamă că nu dă niciodată seama despre el, e gură cusută cu aţă, mai mut ca plătica. Unii ziceau că are facultăţi, alţii c-ar fi fost condamnat pentru viol, cei mai mulţi că-i sectant, nu se ştie bine ce hram, iar Ceauşescu nu-i ţinea lângă inimă pe ăştia cu biserica şi cu sectele, pe-o nimica ţi-i băga la incubator... Până la urmă, naiba ştie, dar ceva tot o fi, l-a auzit şi el, Florică, pe pitic spunând că "a primit învăţătură din Înălţimile Cerului..."
    Gogu rămăsese pe gânduri, nu prea lămurit, renunţând în cele din urmă să înţeleagă ceva. Prea era departe Sică, îi despărţea un ocean şi ăsta schimbă dimensiunile tuturor problemelor, iar el avea altele în cap, canguri şi fluturi albaştri... Acum însă, obsedat de dispariţia Yvonei, ar fi vrut să ştie mai multe, să poată cotrobăi prin tainiţele piticului, să descopere ceea ce acesta ascundea cu atâta străşnicie.
    La vreo săptămână după căsătoria lui Radulian, Gogu îl vizitase în mod special la studioul din Bucureşti, curios să afle de la pitic sfârşitul tărăşeniei.
     - Cum s-a terminat până la urmă?
    - Bine, răspunse placid Sică.
    - Ce-nseamnă bine? I-am văzut pe porumbei, vii şi nevătămaţi. Cum ai liniştit-o pe nebuna aia?
    - Conform înţelegerii noastre, nu am obligaţia să-ţi relatez rezultatul celor întreprinse de mine. Printre altele, sunt ţinut de secretul profesional.
    Gogu începu să râdă:
    - Lasă-te, domnule, de flashuri! Te crezi la o conferinţă de presă? În definitiv, Yvona a fost clienta noastră, noi ţi-am făcut tira, e firesc să mă intereseze soarta ei.
     - Fă-i o vizită.
    - Dacă-mi dai noua ei adresă, plec în pas gimnastic. De o săptămână, nu răspunde nici la uşă, nici la telefon, n-a mai văzut-o nimeni.
    - La serviciu ai încercat?
    - Mi s-a spus că e în concediu.
    - Atunci ce mai vrei? E limpede ca apa de izvor.
    - Hm, doar că pe mine nu mă convinge. Aşa cum am văzut-o eu ultima oară, femeii ăsteia nu-i arde de nămol, alpinism sau biberoane, că veni vorba, cu apă de la Izvorul 3. Ştii, adăugă visător, înclin să cred că nu mai e printre cei vii. Cine să-i fi făcut felul?
    Zâmbea parşiv, cu tâlc. Sică îl aţinti cu o privire opacă, declarând fără nuanţe:
    - În locul tău, aş fi atent la ce, şi în faţa cui vorbesc. Promiteai mai mult când erai puşti. Dacă mai ai ceva să-mi spui... că eu am treabă.
    Gogu intră în panică. Nu era recomandabil să te ai rău cu unul ca Sică. În plus, dibaci şi discret, te puteai bizui pe el la o nevoie.
    - Stai blând, jupâne, n-am vrut să te supăr. M-am interesat şi eu ca tot omul curios. Nu mă bag în treburile nimănui... Sărutări de mâini coanei Liana.
    - Am să i le transmit mâine, rânji piticul. Noaptea asta rămân în Bucureşti.
    Fără să-şi ridice ochii, Gogu îi simţi privirea grea, concentrată. Încercă să pară nonşalant:
    - Eu mă reped la Ploieşti. Dacă ai ceva de transmis...
    - Am telefon, spuse Sică, pe acelaşi ton lipsit de nuanţe.

                      Gogu îl părăsi îngândurat.
    "Mă încearcă! Dacă ăsta doarme la Bucureşti, dorm şi eu în Beverly Hills, în braţele lui Cindy Crawford. Pezevenchiul a mirosit că vreau să bag un far la conac şi mi-a aruncat o nadă. Vezi, Doamne, azi pisica nu-i acasă, trage-i tu un rock pe masă! Eu dau năvală în meleag, şi ăsta, la pândă, mă scoate cu strecurătoarea din oală... Fii pe pace, milord, o descindere la moşie tot fac eu, dar nu azi, când vrei matale, ci când poftesc eu..."
    Jucă mai multe partide de biliard la Pumnul şi cracul, un club de karatişti, după care se duse acasă. Îşi prepară un Gin Fizz şi adormi în faţa televizorului.

                   La cel de-al doilea cântat al cocoșilor, Sică abandonă veghea. Poate că el îl supraestimase pe Gogu, împrumutându-i gânduri şi intenţii peste posibilităţile lui. În orice caz, problema rămânea deschisă.
    Intră tiptil în dormitor. Precauţie ridicolă aparent, ţinând seama de infirmitatea Lianei. Şi totuşi, ea îi simţea imediat prezenţa, motiv de veşnică satisfacţie pentru pitic. Pe femeia aceasta splendidă o iubea din tot sufletul, era singura fiinţă în care avea încredere desăvârşită. Îi trecu delicat braţul peste piept, ocrotind-o ca pe un copil. Liana scânci în somn şi Sică o sărută la fel de delicat pe tâmplă, mulţumindu-i lui Dumnezeu. Se simţea fericit.

                                                    3.

                           De la o vreme, cam multicică, socotea Margareta, menajera, domnul Ionică Manole lâncezea. Zăcea şi lâncezea. Când nu era în pat, era în jilţ, cu ochii beliţi în tavan şi o carte uitată în mână. Rămânea aşa cu ceasurile, după care începea să moţăie, apoi adormea. După somn, mâzgălea ceva la birou, trebuşoară anevoioasă, gândea Margareta scoţând zilnic din casă două făraşe cu ghemotoace de hârtie. Când ostenea, se proptea la fereastră, unde iar înţepenea până la ceasurile de masă.
    Femeia îşi amintea cum până mai deunăzi îşi râsese de el că 'nebunise la ceafă cu veşminte de lux, două bărbierituri pe zi şi floricică la butonieră.
    Acum, îi părea rău, ar fi dat zilele înapoi, mai bine smintit decât mort cu ochi care văd şi inimă care bate. Din fire bătrânul nu era vorbăreţ, dar faţă de ce se petrecea acum, muţeniei de odinioară îi puteai zice tolocăneală de coţofană. Cât priveşte mâncarea, păcat de muncă şi parale! Farfuriile rămâneau pline, după trei înghiţituri, Manole lepăda tacâmul şi se ridica de la masă. Ea, Margareta, ajunsese să sature toţi câinii din cartier.
    Miercuri ce-a trecut, ba nu, marţi a fost, n-a mai îndurat şi i-a zis-o de la obraz:
    - Don' Preşedinte, dumneatale vreai să mori? Spune-mi să ştiu şi eu la un fel, să grijesc de nucă, a sărit din şapte'j dă mii, au 'nebunit şi hoţii ăştia de ţărani!
    Bătrânul îi întorsese o privire ca din alt tărâm:
    - Nucă?! Ce-ţi veni cu nuca, femeie? N-am chef şi nici dinţi de baclava...
    Şi dintr-o dată... Doamne, că mari-s minunile tale! Erau ceasurile două, Margareta spăla vasele în bucătărie, ascultând radioul, da, da, chiar azi, numai ce se trezeşte cu don' Manole în prag, vioi ca un sticlete şi fericit ca unul ce merge la nuntă:
    - Ce te cruceşti, femeie, că nu-s Sfântul Neculai. Uite - şi puse pe masă o listă - dacă eşti bună, înainte de a pleca, treci pe la Market şi cumpără ce ţi-am scris eu... Adică, du-te chiar acum, nu mai zăbovi.
    - Dacă ai oaspeţi, spuse Margareta răpusă de curiozitate, rămân până diseară, că nu te descurci dumneatale singur.
    - Nu, nu, se sperie bătrânul, ştiu eu şi singur ce am de făcut. Şi nu uita de flori, parcă n-am trecut pe listă... Negreşit flori, un buchet aşa, mai mare şi frumos! Lasă acum oalele şi du-te că n-am vreme de taclale. Uite aici banii, ai de o bere şi pentru omul dumitale.

                   Conform impresiei domnului Ionică Manole, Alina sosi punctuală ca un Schafhausen (ca deziderat, echivalentul de odinioară al Rollexului de azi), însorită ca însăşi primăvara, jucăuşă ca o veveriţă, frumoasă ca duminica Paştelui, spontană ca valurile dantelate ale mării. După cum explicase la telefon, înainte de a o închiria, vroise să arunce o privire prin casă, prilej minunat de a-l vedea şi pe domnul Manole. Puţini sunt prieteni adevăraţi şi vecinătatea lui era singurul lucru pe care-l regreta în noua locuinţă.
    De la prima privire, Alina înţelese că vizita ei constituia pentru bătrân un eveniment şi o sărbătoare. Tremurând de emoţie, o aştepta în cel mai frumos costum din garderobă, emoţie se citea şi în privirea scânteietoare, dar cel mai concret în cele două crestături însemnate pe obraz de aparatul de ras şi o mână nesigură. Înduioşător omagiu - garoafa de la rever, arborată în cinstea ei.
    Înregistră cu aceeaşi plăcere şi celelalte indicii de "în aşteptarea oaspetelui drag": orgia de dulciuri, serviciul scump de cafea, linguriţele de argint, cele două glastre cu flori.
    Cu spontaneitatea care-i caracteriza fiece gest, care-l cucerise din prima clipă şi pe Adrian, una din principalele ei seducţii, îi încolăci gâtul şi-l sărută zgomotos pe amândoi obrajii.
    - Cum aţi ghicit că mă dau în vânt după ecleruri?
    Ionică Manole, topit, se bâlbâi neştiind ce spune:
    - Tuturor copiilor le plac... prăjituri cu cremă. Aşa cum nu le place spanacul, n-am întâlnit niciunul să-i placă...
    - Mie nici acum nu-mi place şi nu mai sunt copil.
    - Ba da, ba da, îngână bătrânul, sunteţi un copil foarte... foarte... se înecă în noianul de adjective care-i năvăleau în minte, alegându-l pe cel mai idiot: ...un copil foarte cuminte.
    - Nu chiar foarte, foarte, se alintă Alina, dar destul... Vai, ce de bunătăţi!
    Ignorând serviciul de dulciuri, luă sans facon o prăjitură din care muşcă zdravăn, umplându-se de cremă. Manole o urmărea cu deliciu, spunându-şi că nu mai trăise în viaţa lui asemenea momente de extaz. Iar când Alina, cu gura plină - de ce la ea dă spontaneitate şi apetit de fetiţă, ceea ce la altul ar fi taxat drept flagrantă lipsă de maniere? - articulă năbuşit, cu cremă şi frişcă, "staţi puţin, am o surpriză", Ionică Manole se simţi invadat de regrete. De ce oare nu terminase poemul dedicat Alinei? Îl închipuise elegant legat în piele vişinie, cu dedicaţia şi canturile de aur. Plecarea neanunţată şi prelungită a Alinei îl demobilizase însă, iar acum nu i-ar fi putut oferi decât o pagină de ciornă muncită în sudori, plină de tăieturi şi abia lizibilă.
    Alina scoase din sac un văsuleţ de porţelan. O amforă nu mai înaltă de zece centimetri, o miniatură ca pentru o casă de păpuşi, cu pântecele presărat de inimioare roşii.
    Pe partea cealaltă, dădeau bună ziua câteva firicele de miozotis.
    - Staţi puţin, încă nu-i gata!
    Cu mişcări de baletistă - i se părea lui Manole - rupse tija unei garoafe, o echilibră în văscior şi i-l întinse cu reverenţă:
    - Ca să ştiţi că sunteţi prietenul meu cel mai drag, şi oriunde m-aş afla, nu vă uit. L-am cumpărat la Capri, special pentru dumneavoastră.
    Pe bătrân îl podidiră lacrimile.
    - Nu ştiu ce să zic... Sunt., mă simt nevrednic de atâta cinste... Dar şi eu... o să vedeţi... Am fost foarte îngrijorat. Mi se părea că cineva v-a pus gând rău, că vă urmăreşte, dar n-am reuşit să vă contactez...
    Alina îl privi impresionată:
    - Sunteţi exact ca Adrian, soţul meu. Din nimic îşi face probleme. Degeaba îi spun că sunt destul de mare ca să-mi port singură de grijă.
    Ionică Manole înghiţi în sec:
    - V-aţi căsătorit?!
    - Dar bineînţeles, şi îi arătă mândră verigheta. Adrian abia aşteaptă să vă cunoască.
    - Şi eu, spuse bătrânul luat prin surprindere, va fi o onoare...
    De ce oare ziua pierduse din lumină? Doar nu fusese atât de nebun, să-şi închipuie măcar un moment... era o copilă... cerculeţul acela de aur însă... Nu, hotărât, asemenea gânduri nu-l onorau. Ea rămânea fecioara lui de vis şi visele nu i le putea lua nimeni.
    - Cu... cu ce vă pot ajuta?
    Alina îl certă cu degetul:
   - Întâi, că v-am mai rugat să-mi spuneţi pe nume şi fără dumneavoastră. Pe urmă, de ce toţi oamenii îşi închipuie că nu-i cauţi decât dacă ai vreun interes? Am venit să vă văd şi atâta tot. Mi-a făcut plăcere.
    - Iartă-mă, se sperie bătrânul, n-am vrut să te jignesc. Oamenii sunt aşa cum sunt. Nici răi, nici buni... dar parcă mai mult răi. Mă... mătăluţă - găsi un termen de mijloc, tranzit până la deocamdată prea directul tu - eşti prea tânără ca să-i cunoşti. Te-a ocrotit tinereţea... presupun că şi familia, nu-i aşa, dar lumea arată altfel.
     - La fel vorbeşte şi Adrian, râse Alina... E grozavă indiana asta, dar parcă mai mult mi-a plăcut eclerul.
    - Mai ia, te rog. Uite, te servesc eu...
    Ca aproape toţi cei care o cunoşteau, în sinea lui se minuna înduioşat: "Ce copilă fermecătoare! Ce păcat că o să crească!..."
    - Mulţumesc. Termin prăjitura asta şi gata! Trebuie să plec...
    Bătrânul încercă să tragă de timp:
    - V-aţi hotărât deci, să închiriaţi casa. Un gest foarte, foarte cuminte. Aţi găsit pe cineva?
    - Avem mai multe oferte, dar o aştept pe cea mai simpatică. Vreau să spun că îmi place să am de a face cu oameni simpatici. Indiferent de natura relaţiei. De exemplu, vânzătoarea de la pâine e o rea şi o scârboasă. Nici nu calc prin prăvălia ei. Are însă nişte croissanţi grozavi, aşa că se duce Adrian să cumpere... Mai vin pe la dumneavoastră, să ştiţi, dar şi dumneavoastră trebuie să ne vizitaţi. Ce vă place mai mult şi mai mult?
    Luat pe nepregătite, Manole mărturisi:
    - Boules de neige...
    - Lapte de pasăre, râse Alina, ca bebeluşii.
    "Ca şi ei, n-am dinţi", dar avu atâta minte să-şi păstreze gândul pentru el.
    După plecarea Alinei, se întinse pe canapea şi începu să viseze. O expresie de beatitudine stărui îndelung pe chipul vârstat de ani, şi chiar se simţea fericit. Pentru prima oară după ieşirea la pensie, simţea că bătrâneţea lui capătă un sens, că-i altceva decât o ultimă haltă înainte de inexorabil. Poate că Adrian e o persoană frecventabilă, urbană şi el nu cerea mai mult. Ar fi plăcut să aibă o familie acum, la bătrâneţe, îşi imagină chiar un tablou idilic, într-un interior intim, cu foc viu în cămin. Bărbaţii joacă un tabinet cuminte, Alina cântă Chopin la pian, ştiind că asta-i slăbiciunea lui, a lui Ionică Manole, dincolo de ferestrele oblonite urlă viscolul... Într-un târziu, adormi, adăugând în minte stihuri poemului întrerupt...
    Din înălţimea albastră, noaptea pogoară, pe umerii de fecioară, stele se aprind, pentru tine zâmbind, îngeri dulci sosesc în papuci, somnul să- ţi ocrotească, pe tine să te privească. Luna...
    Când se trezi, luna se căţărase în creştetul cerului. Versurile le uitase, furate de somn.
    Ce păcat... Garoafa de la butonieră se ofilise. Bău un pahar cu lapte şi se culcă.

                                                       4.

                               Adrian se simțea trăind într-un mirific pastel. Totul în jurul lui era frumos, însorit, feeric colorat. O toamnă de aur binecuvânta oraşul, glastra cu trandafiri sângerii de pe consolă se încadra perfect, cu relief, în ambianţa dormitorului imaculat, micul orologiu ticăia dulce zvonind dimineţi de odinioară, dar şi zilele blânde ce aveau să urmeze, el însuşi era fericitul şi pentru totdeauna sclavul celei mai minunate zâne ce se iscase vreodată pe faţa pământului.
    Ar fi băut un suc de portocale rece, dar toropeala, o toropeală minunată, îl ţintuia în aşternutul de atlas. De la o vreme, îi plăcea să lâncezească în pat, descoperind voluptatea lenevitului până spre amiază, pe care nu-l cunoscuse altădată nici în vacanţe. Dar câte încă nu cunoştea el pe atunci! Nici plăcerea unui costum bine tăiat, nici graţia unui peisaj pandant firesc stării lui de spirit, nici confortul unui interior rafinat, nici ce mare minunăţie săvârşise Dumnezeu iscând femeia, nici patima nopţilor încleştate, nici, nici...
    Arar însă îl străfulgerau puseuri de autonemulţumire.
    Decisese înainte de căsătorie că oricât de luminoasă şi plouată de bucurii ar fi ziua, silnicele şi obligatoriile "momente de masochism" să fie respectate cu stricteţe: jumătatea de oră de gimnastică zilnică, trezitul în zori, să-i miroasă gura a flori, înlăturând ravagiile nopţii, nu mai mult de două cocktailuri în afara şampaniei de seară.
    Aş! Aparatele de gimnastică se odihneau nederanjate, epuizat de excese - cât de mândru se simţea, Doamne! - se trezea târziu şi prea obosit ca să-i mai ardă de "atletism", cât despre ficat, acesta crâcnea în fiece dimineaţă, umplându-i gura cu venin. Poate că-l încuraja şi Alina, nepregetând să-l sărute neras şi fără toaleta Colgate-ului, fiind vizibil fericită să-i aducă micul dejun la pat cu dichis şi floricică proaspăt culeasă din grădină.
    Adrian se simţea ca un paşă şi amâna pe a doua zi, dar negreşit "de mâine", programul spartan.

..................................................................