Codul lui Da Vinci, Dan Brown

.............................................................................
                                  4-7

             - Una de furie, firește - ceea ce era, de altfel, şi de aşteptat. La urma urmei, este vorba despre un secret pe care Vaticanul a încercat să-l îngroape încă din secolul al IV-lea. În parte, acesta a fost şi scopul cruciadelor. Culegerea şi distrugerea informaţiilor. Maria Magdalena constituia, pentru Biserica acelor începuturi, o adevărată ameninţare cu distrugerea. Pe lângă faptul că era femeia căreia Iisus îi încredinţase sarcina de a întemeia Biserica Sa, Magdalena constituia totodată dovada fizică a faptului că nou-proclamata divinitate vusese urmaşi muritori. Pentru a se apăra, oamenii Bisericii i-au promovat imaginea de femeie uşoară şi au distrus dovezile mariajului ei cu Iisus, invalidând astfel orice potenţialele afirmaţii cu privire la eventualii urmaşi ai lui Hristos şi la caracterul Lui muritor.
    Sophie se uită din nou la Langdon aşteptând ca acesta să-i confirme, şi profesorul înclina din cap:
    - Dovezile istorice în sprijinul acestor afirmaţii sunt considerabile.
    - Recunosc, reluă Teabing, că implicaţiile sunt cutremurătoare, dar trebuie să înţelegi cât de puternice au fost motivaţiile clerului pentru o asemenea mistificare. Biserica nu ar fi putut supravieţui dacă informaţiile despre urmaşii lui Hristos ar fi devenit publice. Vestea că Iisus a avut un copil ar fi aruncat în aer ideea esenţială a divinităţii Sale şi, o dată cu ea, însăşi Biserica Creştină, care se auto-proclamase unicul mijlocitor între om şi Dumnezeu, unica poartă de intrare în Împărăţia Cerului.
    - Roza cu cinci petale, îl întrerupse Sophie, arătând spre cotorul uneia dintre cărţile lui Teabing.
    "Acelaşi desen cu cel incrustat pe caseta din lemn de trandafir."
    Sir Leigh  aruncă o privire spre Langdon şi zâmbi:
    - Are ochi buni, domnişoara!
    Apoi reveni spre Sophie şi începu să-i explice:
    - Acesta este simbolul folosit de LE PRIEURE de Sion pentru Sfântul Graal. Pentru Maria Magdalena. Fiindcă numele ei fusese interzis de Biserică, Magdalena a devenit cunoscută sub numeroase pseudonime secrete - printre ele, Potirul, Sfântul Graal şi Roza. Acesta din urmă aminteşte de pentagrama zeiţei Venus şi de Roza Vânturilor, călăuzitoarea navigatorilor. Apropo, cuvântul rose este identic în franceză, engleză, germană şi în multe alte limbi.
    - "Rose", mai adăugă Langdon, este, totodată, anagrama numelui Eros, zeul grec al iubirii carnale.
    Sophie se uită surprinsă spre Langdon, dar Teabing continuă:
    - Roza a fost dintotdeauna un simbol esenţial al sexualităţii feminine, în cadrul cultelor primitive ale divinităţii feminine, cele cinci petale reprezentau etapele principale ale vieţii unei femei - naşterea, apariţia menstruaţiei, maternitatea, menopauza şi moartea. În epoca modernă, relaţia dintre trandafirul înflorit şi feminitate au un caracter mai pregnant vizual. Poate că specialistul în simbolistica îţi va explica mai bine, adăugă sir Leigh uitându-se cu subînţeles spre Langdon.
    Robert ezită... cam prea mult.
    - Oh, Doamne! exclamă Teabing. Voi, americanii, sunteţi atât de pudici! Ceea ce se jenează el să-ţi spună, Sophie, este că trandafirul înflorit seamănă cu organele genitale feminine - caliciul prin care întreaga omenire a prins viaţă. Şi dacă ai văzut vreodată o pictură de Georgia O'Keeffe, ştii exact la ce mă refer.
    - Ceea ce trebuie să reţii, interveni Langdon arătând spre raftul plin de cărţi, este faptul că toate aceste volume confirmă aceeaşi premisă istorică.
    - Şi anume că Iisus a fost tată! replică Sophie încă nesigură.
    - Exact. Şi că Maria Magdalena a fost cea care i-a purtat în pântece copilul. Le Prieure de Sion o venerează şi astăzi ca Zeiţă, Sfânt Graal, Roză şi Mamă Divină.
    Din nou îi reveni în minte ritualul pe care îl surprinsese în subsolul cabanei.
    - Confreria susţine că Maria Magdalena era însărcinată atunci când Iisus a fost răstignit. Şi, pentru a-şi proteja copilul încă nenăscut, nu a avut altă soluţie decât să fugă din Ţara Sfântă. Cu ajutorul lui Iosif din Arimatea, unchiul lui Iisus, Maria Magdalena a călătorit în secret până pe teritoriul actual al Franţei, pe atunci Galia, unde a găsit adăpost în sânul comunităţii evreieşti. Acolo a dat naştere unei fiice, căreia i-a pus numele Sarah.
    - Se ştie şi numele copilului? întrebă Sophie, cuprinsă de îndoială.
    - Ba chiar mai mult decât atât! Viaţa Magdalenei şi cea a micuţei Sarah au fost scrupulos consemnate în scris de protectorii lor evrei. Nu uita că fetiţa era urmaşa regilor David şi Solomon! Din acest motiv, evreii din Franţa considerau că Maria Magdalena era de sânge regal, sacru, fiind, totodată, precursoarea unei dinastii. Numeroşi învăţaţi ai acelor timpuri au păstrat mărturii scrise ale vieţii pe care a dus-o Maria Magdalena în Galia, incluzând aici naşterea micuţei Sarah şi arborele genealogic al familiei.
    Sophie făcu ochii mari:
    - Există şi un arbore genealogic al lui Iisus Hristos?
    - Bineînţeles! Şi constituie - se pare - fundamentul documentelor Sangreal. Genealogia completă a primilor descendenţi ai lui Hristos.
    - Dar la ce bun o asemenea genealogie? Nu constituie o dovadă. Niciun istoric nu-i poate confirma autenticitatea.
    Teabing chicoti uşor:
    - După cum nu pot confirma nici autenticitatea Bibliei!
    - Adică?
    - Adică istoria este scrisă totdeauna de cei mai puternici. Atunci când se ciocnesc două culturi, cea care pierde este, în cele din urmă, distrusă, iar cea care câştigă scrie cărţile de istorie - cărţi care îi glorifică propria cauză şi o discreditează pe cea a învinşilor. După cum observa odată Napoleon: "Ce e istoria altceva decât o poveste convenabil ticluită?" Prin însăşi natura ei, istoria e totdeauna o relatare subiectivă.
    La acest aspect, Sophie nu se gândise.
    - Documentele Sangreal nu fac altceva decât să relateze cealaltă versiune a istoriei lui Iisus. În final, pe care dintre ele o accepţi devine o problemă de credinţă şi de alegere personală, dar cel puţin putem fi mulţumiţi că informaţia a supravieţuit. În documentele Sangreal se afla zeci de mii de pagini pline de date. Martorii oculari afirmă că toată această comoară era transportată în patru cufere uriaşe. Printre ele se crede că se află Documentele Puriste - mii de file originale, datând din epoca pre-constantiniană, scrise de primii adepţi ai lui Iisus, care-l venerau ca pe un Învăţător şi un profet în întregime uman, om în carne şi oase. Tot aici se zvoneşte că s-ar găsi şi legendarul Document "Q" - un manuscris în a cărui existenţă până şi Vaticanul crede. Se pare că acesta ar fi o culegere de învăţături ale lui Iisus, probabil scrise chiar de mâna Lui.
    - Scrieri ale lui Iisus Hristos?!
    - Exact, replică Teabing. De ce n-ar fi păstrat El însuşi o cronică a faptelor sale? Mulţi oameni procedau astfel în acele vremuri. Un alt document exploziv despre care se crede că s-ar afla într-unul din acele patru cufere este manuscrisul numit Jurnalele Magdalenei - o relatare personală a Mariei Magdalena cu privire la relaţia sa cu Iisus, la răstignirea Lui şi la perioada pe care a petrecut-o în Franţa.
    Sophie rămase tăcută pentru un moment, apoi întrebă:
    - Şi aceste patru cufere cu documente erau, de fapt, comoara găsită de Cavalerii Templieri sub Templul lui Solomon?
    - Da. Acestea au fost documentele care au conferit Templierilor puterea lor excepţională... documentele care au constituit obiectul neîncetatelor căutări ale Graalului în decursul istoriei.
     - Dar spuneai că Sfântul Graal este Maria Magdalena. Dacă documentele sunt adevărata ţintă a cercetărilor, de ce se vorbeşte despre căutarea Graalului?
    - Fiindcă în locul în care este ascuns Sfântul Graal se află şi un sarcofag.
    Afară, o pală de vânt răscoli frunzele copacilor.
    Vocea lui Teabing era mai joasă, mai potolită acum:
    - Căutarea Sfântului Graal nu reprezintă altceva decât năzuinţa de a îngenunchea în faţa rămăşiţelor pământeşti ale Mariei Magdalena, de a te ruga la picioarele celei proscrise, ale sacrului feminin pierdut.
    - Adică ascunzătoarea Sfântului Graal este de fapt un... mormânt?
    Ochii căprui ai lui Teabing se umeziră:
    - Într-adevăr. Un mormânt în care odihneşte trupul Mariei Magdalena, alături de documentele ce relatează adevărata poveste a vieţii ei. În esenţa sa, căutarea Graalului a fost dintotdeauna o căutare a Magdalenei - regina defăimată, îngropată împreună cu mărturiile ce atestă dreptul la putere al urmaşilor ei.
    Sophie aşteptă un moment ca Teabing să-şi vină în fire. Erau încă multe lucruri despre bunicul ei pe care nu le înţelegea:
    - În toţi aceşti ani, întrebă ea în cele din urmă, membrii Stăreţiei şi-au asumat sarcina de a apăra documentele Sangreal şi mormântul Mariei Magdalena?
    -  Da, însă confreria mai are şi o altă îndatorire - aceea de a proteja însăşi spiţa lui Iisus. Urmaşii lui Hristos s-au aflat întotdeauna în pericol. Biserica primelor secole creştine s-a temut că, dacă spiţa se perpetuează, secretul lui Iisus şi al Magdalenei va ieşi la un moment dat la iveală, punând sub semnul întrebării doctrina fundamentală a catolicismului - aceea a unui Mesia divin, care păstra distanţa faţă de femei şi de iubirea sexuală. Cu toate acestea, urmaşii lui Hristos au supravieţuit la adăpost în Franţa, pînă în secolul al V-lea când, printr-o mişcare îndrăzneaţă, s-au unit cu familia regală franceză şi au dat naştere dinastiei merovingiene.
    Cuvintele o luară prin surprindere pe Sophie.
    Toţi elevii din Franţa - şi nu numai - auziseră despre aceasta dinastie.
    - Parisul a fost fondat de merovingieni!
    - Da. Acesta este unul dintre motivele pentru care legenda Graalului este atât de vie aici, în Franţa. Multe aşa-zise expediţii de căutare a Graalului iniţiate de Vatican erau, de fapt, misiuni sub acoperire ce urmăreau anihilarea membrilor acestei dinastii. Ai auzit de regele Dagobert?
    Sophie îşi amintea vag numele dintr-o lecţie de istorie:
    - Dagobert a fost un rege merovingian, nu-i aşa? Înjunghiat în ochi în timp ce dormea.
    - Exact! Asasinat de Vatican în înţelegere cu Pepin d'Heristal. La sfârşitul secolului al VII-lea. O dată cu uciderea lui Dagobert, dinastia merovingiană aproape că s-a stins. Din fericire, fiul lui Dagobert, Sigisbert, a izbutit să scape neştiut de nimeni şi astfel familia a supravieţuit. Unul dintre urmaşii săi a fost Godefroi de Bouillon, cel care a fondat Le Prieure de Sion.
    - Acelaşi om, interveni Langdon, care le-a cerut templierilor să dezgroape documentele Sangreal de sub Templul lui Solomon, obţinând astfel dovada legăturilor de sânge dintre merovingieni şi Iisus Hristos.
    Teabing încuviinţă, suspinând adânc:
    - Astăzi, Le Prieure de Sion are o misiune extrem de importantă - de fapt, trei misiuni într-una singura: trebuie să protejeze documentele Sangreal, să apere mormântul Mariei Magdalena, şi, desigur, trebuie să ocrotească spiţa regală a lui Iisus - pe cei câţiva membri ai dinastiei merovingiene care au supravieţuit până în zilele noastre.
    Cuvintele britanicului plutiră parcă o clipă în aerul spaţioasei încăperi şi Sophie resimţi o stranie vibraţie, de parcă în străfundul fiinţei sale rezona un adevăr ascuns. "Urmaşii lui Iisus care au supravieţuit până azi." Din nou vocea bunicului părea că-i şopteşte în ureche: "Prinţesa, trebuie să-ţi spun adevărul despre familia ta."
    Un fior de gheaţă îi străbătu tot trupul.
    "Sânge regal!"
    Nu, nu era posibil!
    "Prinţesa Sophie!"
    - Sir Leigh?
    Vocea majordomului răsună în interfonul montat pe perete şi Sophie tresări, surprinsă.
    - Puteţi veni până în bucătărie o clipă?
    Teabing se încruntă şi, apropiindu-se de interfon, apăsă butonul:
    - Remy, după cum bine ştii, sunt împreună cu oaspeţii mei. Dacă vom avea nevoie de ceva din bucătărie în noaptea aceasta, ne vom servi singuri. Mulţumesc şi noapte bună!
    - Numai un cuvânt înainte de a mă retrage, sir! Dacă nu vă supăraţi!
    Sir Leigh bombăni şi apăsă din nou pe buton:
    - Spune repede, Remy!
    - Este o problemă  a casei, sir, nu trebuie să-i deranjăm pe oaspeţi cu ea.
    - Şi nu poate aştepta până dimineaţă? izbucni Teabing enervat.
    - Nu, sir! Nu vă voi răpi decât un minuţel.
    Britanicul îşi dădu ochii peste cap şi se întoarse spre Langdon şi Sophie:
    - Câteodată mă întreb, de fapt, cine serveşte pe cine!
    Apoi, apăsând pe buton încă o dată:
    - Vin imediat, Remy! Să-ţi aduc ceva când vin?
    - Doar eliberarea de sub oprimare, sir.
    - Remy, îţi dai seama, sper, că biftecul tău au poivre este unicul motiv pentru care încă mai lucrezi pentru mine.
     - Asta-mi tot spuneţi dumneavoastră, sir! Asta-mi tot spuneţi!

                                                          79.

                                  ”Prințesa Sophie!”
    Parcă sunetul protezelor metalice ale lui Teabing care se îndepărta spre bucătărie trecea direct prin ea. Amorţită, se întoarse spre Langdon şi-l privi drept în faţă. Profesorul clătină deja din cap, de parcă i-ar fi citit gândurile:
    - Nu, Sophie! îi şopti el. Acelaşi gând mi-a trecut şi mie prin minte când mi-am dat seama că bunicul tău a fost membru al Stăreţiei şi când mi-ai spus că voia să-ţi dezvăluie un secret despre familia ta. Dar e imposibil.
    Langdon făcu o pauză:
    - Sauniere nu este un nume merovingian.
    Sophie nu ştia dacă ar trebui să se simtă dezamăgită sau uşurată. Ceva mai devreme, Langdon o întrebase în treacăt despre numele de fată al mamei ei: Chauvel. Acum înţelegea care fusese rostul întrebării lui.
    - Dar Chauvel? insistă ea.
    Din nou Langdon făcu semn că nu.
    - Îmi pare rău! Ştiu că astfel multe dintre întrebările tale şi-ar fi găsit răspunsul. Dar numai două ramuri ale dinastiei merovingiene mai există astăzi. Numele de familie sunt Plantard şi Saint-Clair. Ambele familii trăiesc în mare secret, probabil protejate de Stăreţie.
    Sophie repetă în gând cele două nume şi, la rândul ei, clătină din cap. Nu exista nimeni în familia ei care să se numească Plantard ori Saint-Clair.
    O resemnare obosită începea să pună stăpânire pe ea. Nu făcuse niciun progres în a înţelege ce anume intenţionase bunicul ei să-i dezvăluie. Aproape că-şi dorea ca Jacques Sauniere să nu fi pomenit despre familia ei; deschisese astfel nişte răni vechi, care erau însă la fel de dureroase azi, ca şi în trecut.
    "Sunt morţi, Sophie. Nu se mai întorc."
    Îşi aminti cum mama ei obişnuia să-i cânte seara, cum o ridica tatăl ei pe umeri, iar bunica şi frăţiorul mai mic surâdeau şi o priveau cu ochii lor verzi strălucitori. Tot ce-i mai rămăsese era bunicul.
    "Iar acum nici el nu mai e. Sunt singură."
    Tăcută, se întoarse şi se apropie din nou de Cina cea de taină, uitându-se cu atenţie la părul lung, roşcat, al Magdalenei şi la ochii ei senini. Era ceva în expresia ei... ceva care amintea de pierderea cuiva drag.
    Sophie aproape că simţea tristeţea aceea.
    - Robert? şopti ea încet.
    Profesorul se apropie:
    - Leigh a spus că povestea Graalului e pretutindeni în jurul nostru, şi totuşi eu de-abia în seara asta am auzit-o.
    Langdon păru că ar fi vrut  să-i cuprindă umerii şi s-o liniştească, dar se abţinu:
    - Ai mai auzit povestea şi înainte, Sophie! Toată lumea a auzit-o. Numai că nu ne dăm seama ce e cu adevărat.
    - Nu înţeleg.
    - Istoria Graalului este pretutindeni, numai că e ascunsă. C\nd Biserica a interzis orice referire la Maria Magdalena, povestea ei a trebuit să fie transmisă mai departe prin mijloace mai discrete... prin metafore şi prin simboluri.
    - Desigur. Prin artă, adică!
    Langdon arătă spre Cina cea de taină:
    - Un exemplu perfect. Unele dintre cele mai cunoscute opere de artă, literatură sau muzică redau în secret povestea Mariei Magdalena şi a lui Iisus.
    Şi profesorul îi spovesti pe scurt despre operele lui da Vinci, Botticelli, Poussin, Bernini, Mozart şi Victor Hugo - lucrări care aminteau despre năzuinţa de a reînvia sacrul feminin. Legende străvechi, precum cea a lui sir Gawain şi a Cavalerului Verde, legenda regelui Arthur, ba chiar povestea Frumoasa-din-Pădurea-Adormită erau, de fapt, alegorii ale Graalului. Romanul Cocoşatul de la Notre-Dame al lui Hugo şi opera Flautul fermecat a lui Mozart erau pline de simboluri masonice şi aluzii referitoare la Graal.
    - O dată ce ţi s-au deschis ochii spre adevărata semnificaţie a Sfântului Graal, adăugă Langdon, începi s-o vezi peste tot: în pictură, în muzică, în cărţi, ba chiar şi în desene animate şi în unele filme artistice.
    Apoi, arătându-i ceasul său cu Mickey Mouse, îi spuse că Walt Disney îşi făcuse în viaţă un crez din a duce mai departe istoria Graalului. Mulţi îl consideraseră "un da Vinci al epocii moderne". La fel ca ilustrul său predecesor, Disney fusese un vizionar, un om cu mult înaintea timpului său, un artist extrem de talentat, membru ale unor societăţi secrete şi, mai cu seamă, iubise enigmele, farsele şi dublele înţelesuri. Ca şi Leonardo, Disney inserase în arta sa simboluri şi mesaje ascunse. Pentru un ochi antrenat, primele filme realizate de Disney constituiau o avalanşă de aluzii şi de metafore.
    Majoritatea mesajelor ascunse de Walt Disney în desenele sale se refereau la religie, la miturile păgâne şi la femininul subjugat. Nu fusese o pură întâmplare că acest cineast alesese să transpună pe ecran poveşti ca Albă-ca-Zăpada, Cenuşăreasa şi Frumoasa-din-Pădurea-Adormită - toate amintind de încarcerarea sacrului feminin.
    Nimeni nu avea nevoie de cunoştinţe profunde de simbolistică pentru a înţelege că Albă-ca-Zăpada - o prinţesă care aproape că se stinge după ce gustă dintr-un măr otrăvit - nu e altceva decât o aluzie clară la căderea Evei în Grădina Raiului. Şi cine se putea îndoi că prinţesa Aurora din povestea Frumoasei-din-Pădurea-Adormită - "alintată" Rose şi ascunsă adânc în hăţişul unei păduri pentru a o feri de atingerea răului - era de fapt povestea Graalului spusă pe înţelesul copiilor.
    În ciuda imaginii sale serioase, compania Disney păstra încă un filon jucăuşşi angajaţii ei actuali se amuzau adesea ascunzând simboluri secrete în diverse producţii.
    Langdon n-avea să uite niciodată când unul dintre studenţii săi adusese un DVD cu filmul de animaţie The Lion King şi oprise la un moment dat derularea pentru a le arăta un cadru în care cuvântul SEX era clar vizibil, format din particule de praf deasupra leuşorului Simba. Deşi bănuia că isprava era mai degrabă o farsă a unui desenator decât vreo aluzie conştienţa la sexualitatea umană, Langdon învăţase cu acea ocazie să nu subestimeze niciodată tendinţa companiei Disney spre simbolismul ascuns.
    Mica-Sirenă, de pildă, era o îmbinare de simboluri care aminteau de divinitatea feminină, atât de sugestive, încât în niciun caz nu puteau fi rezultatul unei pure coincidenţe.
    Când văzuse pentru prima dată Mica-Sirenă, lui Langdon i se tăiase respirația atunci când observase că tabloul ce decora căminul subacvatic al sirenei Ariel era nici mai mult nici mai puţin decât Magdalena penitentă, un celebru omagiu adus Mariei Magdalena de pictorul francez Georges de la Tour în secolul al XVII-lea - decor cât se poate de potrivit, dacă ţinem seama că filmul se dovedise a fi un colaj de nouăzeci de minute plin de referinţe simbolice la sanctitatea pierdută a zeiţei Isis, la Eva şi, în mod repetat, la Maria Magdalena. Numele sirenei, Ariel, amintea de asemenea de sacrul feminin şi, în Cartea lui Isaia, era sinonim cu "Sfânta Cetate asediată". Desigur, nici părul lung şi roşcat al sirenei nu era doar o simplă coincidenţă.
    Dincolo de uşa biroului se auzi din nou zgomotul cârjelor lui Teabing; de această dată acesta se apropia cu paşi repezi. Când britanicul intră în încăpere, pe chipul lui era aşternută o expresie rigidă:
    - Ai face bine să-mi dai o explicaţie, Robert, spuse el pe un ton rece şi sec. Nu se poate spune că ai fost tocmai sincer cu mine!

                                                    80.

                               - Sunt victima unei înscenări, Leigh! spuse Langdon încercând să-şi păstreze calmul. Doar mă cunoşti! N-aş fi în stare să ucid pe cineva.
    Vocea lui Teabing era la fel de rece când i se adresă din nou:
    - Robert, ai apărut la televiziune, pentru numele lui Dumnezeu! Ştiai că eşti căutat de poliţie?
    - Da.
    - În acest caz, ai abuzat de încrederea mea. Nu-mi vine să cred că mi-ai periclitat situaţia venind aici şi cerându-mi să perorez despre Graal, astfel ca tu să te poţi ascunde în casa mea!
    - N-am omorât pe nimeni!
    - Jacques Sauniere e mort şi poliţia spune că tu l-ai ucis. Brusc chipul i se întristă: Aşa un iubitor al artelor...
    - Sir?
    Majordomul intrase în încăpere şi se oprise în prag, cu braţele încrucişate la piept.
    - Să-i dau afară?
    - Lasă-mă pe mine!
    Teabing şchiopătă până în celălalt capăt al biroului, deschise uşile duble de sticlă ce dădeau spre peluză şi făcu semn spre spaţiul verde de afară:
    - Vă rog să vă urcaţi în maşină şi să plecaţi.
    Sophie nu se clinti:
    - Avem informaţii despre la clef de voute. Cheia de boltă a Stăreţiei.
    Teabing se holbă la ea preţ de câteva secunde şi apoi se strâmbă:
    - O încercare disperată! Robert ştie cât de mult am căutat-o.
    - Nu e o minciună, Leigh, interveni Langdon. De aceea am venit la tine. Ca să vorbim despre cheia de boltă.
    Majordomul făcu un pas spre ei:
    - Plecaţi imediat sau chem poliţia.
    - Leigh, insistă profesorul, ştim unde e ascunsă!
    Teabing păru că se înmoaie puţin.
    Remy se apropie însă cu paşi hotărâţi:
    - Plecaţi imediat! Sau vă voi da...
    - Remy! izbucni sir Leigh.  Scuză-ne pentru un moment!
    Majordomul rămase cu gura căscată:
    - Sir? Trebuie să mă opun! Oamenii aceştia sunt...
    - Mă ocup eu, replică Teabing şi-i făcu semn să iasă din încăpere.
    După o clipă de tăcere înmărmurită, Remy se retrase ca un câine care tocmai a fost certat de stăpân.
    Rezemat de pervazul ferestrei deschise, britanicul se întoarse spre oaspeţii săi, cu aceeaşi expresie rigidă pe chip:
    - Să vă aud povestea. Ce ştiţi despre cheia de boltă?
    În tufărişul des de sub fereastra lui Teabing, Silas strânse bine pistolul în mână şi aruncă o privire prin uşile de sticlă. Cu câteva clipe în urmă, înconjurase clădirea şi-l văzuse pe Langdon vorbind cu femeia în birou. Înainte de a reuşi să intre însă, apăruse un individ cu cârje, care ţipase la Langdon, deschisese uşile de sticlă şi le ceruse celor doi să plece.
    "Apoi femeia spusese ceva despre cheia de boltă şi totul se schimbase."
    Strigătele deveniseră şoapte.
    Atmosfera se calmase. Şi uşile de sticlă fuseseră imediat închise.
    Acum, ascuns în întuneric, Silas privi înăuntru pe furiş. "Cheia de boltă e undeva în casă." Era sigur de asta.
    Fără a ieşi din umbra tufişurilor, se apropie mai mult de uşă şi încercă să audă ce se discuta înăuntru. Le va da cinci minute. Dacă nu vor menţiona între timp unde se află cheia de boltă, va intra peste ei şi-i va obliga să vorbească.
    În birou, Teabing făcuse ochii mari şi se bâlbâia surprins la culme:
    - Mare Maestru? Jacques Sauniere?!
    Sophie încuviinţă, conştientă de şocul prin care trecea britanicul:
    - Dar n-ai de unde să ştii tu una ca asta!
    - Jacques Sauniere era bunicul meu.
    Teabing se împletici, sprijinindu-se în cârje, şi privi repede spre Langdon, care confirmă spusele lui Sophie.
    - Miss Neveu, am rămas fără grai. Dacă este adevărat, atunci îmi exprim regretul pentru pierderea dumneavoastră! Trebuie să recunosc că, în cadrul cercetărilor mele, am alcătuit o listă cu oameni din Paris pe care îi bănuiam de implicare în activitatea Stăreţiei din Sion. Jacques Sauniere se afla şi el pe această listă. Dar... Mare Maestru? Mi-e greu să-mi şi imaginez!
    Teabing rămase tăcut o clipă, gânditor, şi apoi clătină din cap cu hotărâre:
    - Dar tot nu se leagă. Chiar dacă Sauniere ar fi fost cu adevărat Marele Maestru al Stăreţiei şi ar fi creat el însuşi cheia de boltă, sub niciun motiv nu ţi-ar fi spus dumitale unde o poţi găsi. Cheia de boltă dezvăluie calea către cea mai de preţ comoară a Stăreţiei. Nepoată sau nu, în niciun caz nu puteai primi o asemenea informaţie.
    - Domnul Sauniere era pe moarte atunci când i-a dezvăluit-o, interveni Langdon. Nu avea alte opţiuni.
    - Dar nu avea nevoie de alte opţiuni! replică Teabing. Există trei seneşali care cunosc acelaşi secret. Atât de ingenios este sistemul lor. Într-o astfel de situaţie unul dintre ei devine Mare Maestru şi apoi aleg un alt seneşal căruia să-i împărtăşească secretul cheii de boltă.
    - Bănuiesc că n-ai văzut întreaga emisiune de ştiri, spuse Sophie. Pe lângă bunicul meu, alte trei personalităţi pariziene au fost asasinate în seara aceasta. În acelaşi mod. Toate lăsând impresia că au fost interogate.
    - Şi crezi că erau.... bâigui Teabing?
    - Şeneşalii, încheie Langdon.
    - Dar... cum? Nu este posibil ca un asasin să afle numele tuturor celor patru membri de vârf din Le Prieure de Sion! Uită-te la mine! Eu studiez ordinul ăsta de zeci de ani şi n-am putut afla nici măcar numele unui singur membru al său! Mi se pare de neconceput ca toţi cei trei seneşali şi Marele Maestru să poată fi descoperiţi şi ucişi într-o singură zi.
    - Mă îndoiesc că informaţiile au fost obţinute într-o singură zi, îi replică Sophie. Mai degrabă pare o acţiune tip decapiter bine pusă la punct. Este o tehnică pe care noi o folosim în lupta împotriva organizaţiilor mafiote. Dacă DCPJ vrea să intervină asupra unui astfel de grup, îl ţine în secret sub supraveghere şi ascultare luni de zile, îi identifică pionii principali şi apoi intră în acţiune şi-i prinde pe toţi în acelaşi moment. Decapitare. Lipsit de conducere, grupul nu se mai poate controla şi divulgă alte informaţii. Este posibil ca cineva să fi urmărit răbdător confreria şi apoi să fi atacat brusc, sperând că unul dintre cei patru va divulga locul unde este ascunsa cheia de boltă.
    Teabing încă nu părea convins.
    - Dar fraţii nu ar fi vorbit niciodată! Au jurat să păstreze tăcerea! Chiar şi în faţa morţii.
    - Exact, confirmă Langdon. Cu alte cuvinte, dacă niciunul n-ar fi divulgat secretul şi dacă toţi ar fi fost ucişi...
    Britanicul icni:
    - Atunci locaţia cheii de boltă ar fi pierdută pentru totdeauna!
    - Şi o dată cu ea, însăşi locaţia Sfântului Graal.
    Teabing păru că se clatină sub greutatea cuvintelor rostite de Langdon. Apoi, de parcă ar fi fost prea istovit pentru a se mai putea ţine pe picioare, se prăbuşi în scaunul de-alături, cu privirile pierdute pe fereastră.
    Sophie se apropie de el şi-i vorbi cu o voce joasă, blândă:
    - Ţinând seama de situaţia dificilă a bunicului meu, este posibil ca, în disperare de cauză, să fi încercat să transmită secretul cuiva din afara Stăreţiei. Unei persoane în care ştia că poate avea încredere deplină. Unui membru al familiei.
    - Dar cineva capabil de un asemenea atac... cineva care a putut descoperi atât de multe lucruri despre confrerie...
    Se întrerupse şi pe chipul lui palid apăru expresia unei noi spaime:
    - La mijloc nu poate fi decât o singură forţă. Tipul acesta de infiltrare nu poate veni decât din rândurile celui mai vechi duşman al Stăreţiei.
    Langdon îl privi uimit:
    - Biserica.
    - Cine altcineva? Vaticanul caută de secole Graalul.
    Sophie se uită la amândoi cu scepticism.
    - Credeţi că Biserica l-a ucis pe bunicul meu?!
    - N-ar fi pentru prima dată în istorie când Biserica ar ucide pentru a se apăra. Documentele care însoţesc Graalul sunt explozive şi de secole întregi clerul caută să le distrugă.
    Lui Langdon nu-i venea totuşi să creadă ipoteza lui Teabing, că Biserica ar fi în stare să omoare oameni de dragul obţinerii acestor documente. Îl cunoştea pe noul papă şi pe mulţi dintre cardinali şi ştia că toţi erau persoane profund spirituale, care n-ar fi acceptat niciodată asasinatul. "Indiferent care era miza."
    Sophie părea că gândeşte la fel.
    - Dar n-ar fi oare posibil ca membrii Stăreţiei să fi fost ucişi de cineva din afara Bisericii? Cineva care nu ştie ce este Graalul cu adevărat? Cupa din care a băut Iisus ar putea constitui, la urma urmei, o comoară de invidiat. Fără îndoială, au fost comise crime şi pentru mult mai puţin de atât!
    - Din experienţa mea pot spune că oamenii sunt dispuşi să facă mult mai mult pentru a evita ceea ce le stârneşte frica decât pentru a obţine ceea ce-şi doresc. Simt disperare în acest atac asupra Stăreţiei.
    - Leigh, interveni Langdon, argumentul tău e paradoxal. De ce ar ucide prelaţii catolici patru membri ai Stăreţiei, în încercarea de a găsi şi distruge nişte documente despre care cred că sînt doar nişte minciuni?
    Teabing chicoti încet.
    - Turnurile de fildeş de la Harvard te-au cam înmuiat, Robert! Da, clericii de la Roma nutresc o credinţă puternică, datorită căreia pot face faţă oricărei furtuni - inclusiv unor documente care contrazic tot ce au ei mai scump în suflet. Dar ce te faci cu restul lumii? Cum rămâne cu cei care nu au credinţa lor? Cei care, văzând haosul şi violenţa care domnesc azi în lume, se întreabă unde-i Dumnezeu? Cei care aud despre scandalurile din Biserică şi se întreabă cine sunt oamenii ăştia care pretind că spun adevărul despre Hristos şi totuşi mint pentru a ascunde fărădelegile comise de propriii lor preoţi? Cum rămâne cu oamenii aceia, Robert, dacă apar dovezi ştiinţifice care demonstrează că povestea spusă de Biserică despre Iisus este incorectă şi că nu e, de fapt, altceva decât o poveste bine ticluită, cea mai mare minciună aruncată vreodată în faţa omenirii'?
    Profesorul nu îi răspunse.
    - Îţi spun eu ce s-ar întâmpla dacă documentele ar ieşi la iveală, reluă Teabing. Vaticanul s-ar vedea confruntat cu o criză fără precedent din cei două mii de ani de existenţă.
    După o lungă tăcere, Sophie întrebă:
    - Dar dacă Biserica este cea care a pus la cale aceste atacuri, de ce acţionează tocmai acum? După atâţia ani? Stăreţia păstrează ascunse documentele Sangreal şi deci nu constituie o ameninţare imediată pentru Biserică!
    Teabing oftă adânc şi se întoarse spre Langdon:
    - Robert, presupun că tu cunoşti care este misiunea finală a Stăreţiei.
    - O cunosc, răspunse el simţind un nod în gât atunci când realiză implicaţiile acesteia.
    - Miss Neveu, reluă britanicul, Biserica şi confreria au încheiat cu mult timp în urmă o înţelegere tacită: Biserica nu atacă Stăreţia, Stăreţia păstrează ascunse documentele Sangreal. Dar confreria a nutrit dintotdeauna ideea de a dezvălui la un anume moment dat secretul. O dată cu apropierea de o anumită dată în istorie, Stăreţia plănuieşte să rupă tăcerea şi să-şi savureze triumful, făcând publice documentele Sangreal şi strigând în cele patru zări adevărul despre Iisus Hristos.
    Sophie îl privi în tăcere câteva clipe, apoi se văzu şi ea nevoită să se aşeze pe un fotoliu.
    - Şi crezi că data aceasta se apropie? Şi că Biserica ştie?
    - E doar o speculaţie, însă, dacă ar fi aşa, Biserica ar avea o motivaţie puternică pentru a orchestra un atac menit să ducă la găsirea documentelor înainte de a fi prea târziu.
    Langdon avea neplăcuta impresie că raţionamentul lui Teabing era corect.
    - Crezi că Biserica a reuşit să obţină dovezi concrete ale respectivei date vizate de confrerie?
    - De ce nu? Dacă a reuşit să descopere identităţile membrilor, atunci cu siguranţă a izbutit să le afle şi planurile. Şi chiar dacă nu cunoaşte data exactă, superstiţiile pot împinge clerul la acţiune.
    - Superstiţiile?
    - Din punctul de vedere al profeţiilor, ne aflăm în prezent într-o epoca de uriaşe transformări. Am intrat de curând într-un nou mileniu şi, o dată cu acest prag, s-a încheiat bimilenara Eră a Peştilor, peştele fiind, totodată, simbolul lui Iisus. Aşa cum ştiu toţi cei care studiază simbolistica, esenţa zodiei Peştilor susţine ca omului trebuie să i se spună - de către o putere mai înaltă - ce anume să facă, fiindcă el nu este capabil să gândească de unul singur. Prin urmare, Era Peştilor a fost o epocă a ferventelor sentimente religioase. Acum intrăm însă în Era Vărsătorului, al cărei ideal afirmă că omul va afla adevărul şi va deveni capabil să gândească singur. Transformarea ideologică este covârşitoare şi se petrece chiar în zilele noastre.
    Langdon simţi un fior. Profeţiile astrologice nu-l interesaseră niciodată prea mult şi nu le acordase o credibilitate deosebită, dar ştia că în cadrul Bisericii erau oameni care credeau cu toată fiinţa în ele.
    - Biserica numeşte această perioadă de tranziţie Ziua de Apoi.
    Sophie îl privi cu scepticism:
    - Adică sfârşitul lumii? Apocalipsa?
    - Nu, îi răspunse Langdon. Asta e o greşeală frecvent întâlnită. Multe religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se referă la sfârşitul lumii, ci la finele erei actuale, Era Peştilor, care a început o dată cu naşterea lui Iisus, a durat două mii de ani şi s-a încheiat o dată cu trecerea în noul mileniu. Acum, că am trecut în Era Vărsătorului, putem spune că Ziua de Apoi a venit.
    - Mulţi istorici ai Graalului, adaugă Teabing, cred că - dacă Stăreţia are de gând să dezvăluie adevărul - acest moment al istoriei ar fi unul cât se poate de potrivit. Majoritatea specialiştilor - şi eu mă număr printre ei - au presupus că dezvăluirea va coincide cu trecerea în noul mileniu. Evident, ne-am înşelat. Dar calendarul actual nu coincide perfect cu semnele astrologice, aşa încât predicţiile se referă la o perioadă incertă. Dacă Biserica are informaţii despre o eventuală dată precisă, apropiată, sau dacă doar îşi face griji în temeiul pofeţiilor astrologice - nu ştiu. Şi nici nu mai contează. Ambele scenarii ar putea explica un eventual atac al Bisericii împotriva Stăreţiei din Sion. Şi, credeţi-mă - adăugă Teabing încruntându-se - dacă Vaticanul găseşte Graalul, îl va distruge imediat. Atât documentele, cât şi relicvele Mariei Magdalena. Şi atunci, dragii mei, toate dovezile vor fi pierdute; Biserica îşi va fi câştigat lupta de rescriere a istoriei pe care o poartă de milenii. Adevărata faţă a trecutului va fi ştearsă pentru totdeauna.
    Cu mişcări încete, Sophie scoase cheia aurie din buzunar şi i-o întinse britanicului.
    Teabing o luă şi o studie câteva clipe.
    - Dumnezeule! Sigiliul Stăreţiei! De unde ai cheia asta?
    - Mi-a dat-o bunicul în seara asta, înainte de a muri!
    - E cheia unei biserici?
    Sophie trase adânc aer în piept:
    - Cheia aceasta permite accesul la cheia de boltă.
    Capul lui Teabing zvâcni în sus şi pe chip i se aşternu o expresie de totală neîncredere:
    - Imposibil! Ce biserică mi-a scăpat? Am căutat în toate bisericile din Franţa!
    - Nu e într-o biserică, ci într-o bancă elveţiană.
    Entuziasmul din ochii lui Teabing se evaporă:
    - Cheia de boltă se află într-o bancă?
    - Într-un seif, interveni Langdon.
    - În seiful unei bănci?!
    Britanicul clătină din cap energic:
    - E imposibil! Cheia de boltă este ascunsă sub semnul Rozei.
    - Exact. Era aşezată într-o caseta din lemn de trandafir pe capacul căreia e încrustată o roză cu cinci petale.
    Ochii britanicului păreau gata să-i sară din cap:
    - Adică ai văzut cheia de boltă?!!
    Sophie încuviinţă:
    - Am fost la bancă.
    Teabing se apropie de ei, privindu-i ca trăsnit:
    - Prieteni, trebuie să facem ceva! Cheia de boltă e în pericol! Avem datoria de a o proteja. Dacă mai există şi alte chei? Furate, poate, de la seneşalii asasinaţi? Dacă Biserica are acces la bancă, aşa cum aţi avut voi...
    - Când vor ajunge ei, va fi prea târziu, replică Sophie, pentru că noi am luat cheia de boltă de acolo.
    - Ce? ! Aţi scos-o din ascunzătoarea ei? !
    - Nu-ţi face griji, îl linişti Langdon. Cheia de boltă se află într-un loc sigur.
    - Extrem de sigur, sper!
    - Păi, replică profesorul fără a-şi putea reţine zâmbetul, depinde de cât de des mături pe sub divan!
    Vântul se înteţise şi, ghemuit lângă zidul castelului, Silas îşi strânse sutana pe lângă corp. Deşi nu putuse auzi decât fragmente disparate din discuţia celor dinăuntru, cuvintele "cheie de boltă" răzbătuseră de multe ori prin fereastra închisă.
    "E înăuntru!"
    Cuvintele Învăţătorului îi reveniră în minte: "Du-te la Chateau Villete. Ia cheia de boltă. Nu răni pe nimeni."
    Acum, Langdon şi ceilalţi se retrăseseră brusc într-o altă cameră, după ce stinseseră toate luminile din birou. Ca o panteră care-şi pândeşte prada, Silas se apropie de uşile de sticlă. Nu erau încuiate, aşa că le deschise, se strecură înăuntru şi le închise în urma sa. Dintr-o altă încăpere, se auzeau voci înăbuşite.
    Îşi scoase revolverul din buzunar, îi ridică piedica şi porni cu paşi uşori pe culoar.

                                                      81.

                            Locotenentul Collet se  oprise în capătul aleii de acces către reşedinţa lui Teabing şi privea clădirea masivă. "Izolată. Întunecată. Bună ascunzătoare." Cei şase agenţi ai săi se aşezară în dispozitiv, pe toată lungimea gardului. Aveau să înconjoare casa în numai câteva minute. Langdon nici nu ar fi putut alege un loc mai nimerit unui atac prin surprindere.
    Se pregătea să-l sune pe Fache, când se auzi soneria telefonului său.
    Căpitanul nu se arătă nici pe departe atât de mulţumit pe cât crezuse Collet că va fi.
    - De ce mie nu mi-a zis nimeni că avem veşti despre Langdon?
    - Vorbeaţi la telefon şi...
    - Unde eşti acum, locotenent Collet?
    Îi dădu adresa şi continuă:
    - Proprietatea îi aparţine unui cetăţean britanic, pe nume Teabing. Langdon a parcurs o distanţă considerabilă până aici şi vehiculul cu care a venit se află dincolo de poartă, nu sunt semne de pătrundere forţată; pesemne că îl cunoaşte pe proprietar.
    - Sosesc imediat, îi spuse Fache. Nu faceţi nicio mişcare. Mă ocup personal de problema asta.
    Collet rămase cu gura căscată:
    - Dar, căpitane, veţi face douăzeci de minute până aici! Trebuie să acţionăm imediat! Îl am sub supraveghere. Suntem opt oameni în total. Patru dintre noi au carabine, iar restul, revolvere.
    - Aşteptaţi-mă!
    - Căpitane, dar dacă Langdon are un ostatic înăuntru? Dacă ne vede şi decide să plece pe jos? Trebuie să acţionam acum! Oamenii mei sunt pe poziţii, gata de atac!
    - Locotenent Collet, ai să aştepţi sosirea mea înainte de a face vreo mişcare. E un ordin!
    Şi închise.
    Înmărmurit, Collet îşi puse telefonul în buzunar. "De ce mama dracului îmi cere Fache să aştept?" Dar în sinea lui ştia deja răspunsul. Deşi celebru pentru instinctul lui care nu dădea greş, căpitanul era recunoscut şi pentru orgoliul lui nemăsurat. "Fache vrea să facă el însuşi arestarea." După ce împânzise ecranele televizoarelor cu figura lui Langdon, voia acum ca şi el să aibă parte de aceeaşi publicitate. Iar el, Collet, trebuia doar să ţină prada în şah până când venea şeful să se erijeze în eroul zilei.
    Dar în minte îi veni imediat şi o a doua explicaţie posibilă: "Controlul pierderilor." În poliţie, ezitările în arestarea unui suspect îşi aveau locul doar atunci când apăruseră unele suspiciuni cu privire la vinovăţia acestuia. "Să aibă oare Fache dubii privind implicarea lui Langdon?" Gândul era înspăimântător. Căpitanul depăşise toate limitele în încercarea de a-l prinde pe american - surveillance cachee, Interpol, televiziune...
    Nici măcar marele Bezu Fache nu va scăpa prea uşor şi neşifonat, dacă se va dovedi că afişase pe ecrane figura unui respectat profesor american, acuzându-l de crimă, când adevărul era cu totul altul. Dacă îşi dăduse seama că greşise, era firesc să-i ceară acum lui Collet să nu treacă la acţiune. Ultimul lucru care-i mai trebuia căpitanului acum era ca locotenentul său să dea buzna în casa unui nevinovat cetăţean britanic şi să-l ia pe Langdon în vizorul armei.
    În plus, dacă americanul era nevinovat, se explica astfel unul dintre cele mai bizare paradoxuri ale acestui caz: de ce îl ajuta Sophie Neveu, nepoata victimei, pe presupusul asasin să scape? Comportamentul ei ar fi de înţeles însă dacă femeia ar şti că acuzaţiile împotriva profesorului erau false.
    Fache făcuse cele mai extravagante presupuneri în încercarea de a explica strania purtare a lui Sophie Neveu, mergând chiar până la a bănui că femeia - unica moştenitoare a lui Sauniere - îşi convinsese iubitul, pe Langdon, să-l ucidă pe bătrân pentru a pune mâna mai repede pe moştenire. Bănuind acest lucru, Sauniere ar fi putut lăsa poliţiei mesajul: "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon."
    Collet era însă sigur că alta trebuie să fie explicaţia.
    Sophie Neveu părea o persoană mult prea integră pentru a se implica în nişte acţiuni atât de josnice.
    - Locotenente! se auzi glasul unuia dintre oamenii săi, care se apropia în fugă. Am găsit o maşină!
    Collet îl urmă în fugă vreo cincizeci de metri, până la o curbă largă în alee. Acolo, ascuns printre tufişuri aproape în întregime, se afla un Audi negru.
    Numere de înmatriculare indicau faptul că era o maşină închiriată. Colet îi pipăi capota. Era caldă încă. Ba chiar fierbinte.
    - Probabil că aşa a ajuns Langdon aici. Sună la compania de închirieri, îi ceru locotenentul agentului. Află dacă maşina a fost furată!
    - Da, domnule.
    Un alt agent îi făcu semn să privească spre gard:
    - Locotenente, ia uitaţi-vă aici, la pâlcul de copaci din capătul aleii, îi spuse întinzându-i un binoclu.
    Collet ajustă binoclul şi privi în direcţia indicată. Dincolo de cotul aleii, treptat, siluetele verzui ale copacilor îi intrară în câmpul vizual. Iar ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată. Ascunsă bine în vegetaţia deasă, era o furgonetă blindată. Identică întru totul cu cea pe care el însuşi o lăsase să plece de la sediul băncii elveţiene, ceva mai devreme.
    Collet se rugă ca aceasta să fie doar o bizară coincidenţă, deşi ştia că adevărul era cu totul altul.
    - Mi se pare clar că asta e modalitatea prin care au reuşit Langdon şi Neveu să părăsească banca, remarcă agentul.
    Locotenentul rămăsese fără grai. Îşi aminti de şoferul furgonetei. De ceasul Rolex. Cât de nerăbdător era să plece. "Iar eu n-am verificat compartimentul pentru marfă!"
    Aproape nevenindu-i să creadă, îşi dădu seama că o persoană din cadrul băncii minţise poliţia cu privire la Sophie şi Langdon, ajutându-i, de fapt, să fugă.
    "Dar cine? Şi de ce?" Poate că totuşi acesta era motivul pentru care Fache îi interzisese să acţioneze. Poate căpitanul îşi dăduse seama că în toată afacerea asta erau implicate mai multe persoane. "Dar dacă Langdon şi Neveu au venit aici cu furgoneta blindată, al cui este Audi-ul negru?"
    La sute de kilometri depărtare spre sud, un avion charter Beechcraft Baron 58 survola Marea Tireniană. În ciuda zborului lin, episcopul Aringarosa strânse în mână punga pe care o avea pregătită pentru cazul în care îi era rău de avion.
    Conversaţia telefonică pe care o avusese cu Parisul nu decursese deloc aşa cum sperase el.
    Singur în cabină, Aringarosa îşi răsucea inelul de aur pe deget, încercând să-şi domolească senzaţia de frică şi de disperare. "Situaţia în Paris a luat o întorsătură extrem de urâtă."
    Închizând ochii, episcopul rosti în gând o rugăciune pentru ca Bezu Fache să găsească modalitatea de a o remedia.

                                                              82.

                            Teabing şedea pe divan, ţinea în braţe  caseta din lemn de trandafir şi îi admira incrustaţiile delicate. "Trăiesc cea mai stranie şi mai incitantă noapte a vieţii mele."
    - Deschide capacul, şopti Sophie.
    Britanicul surâse. "Nu mă grăbi!" După mai bine de zece ani în care căutase cheia de boltă, voia să savureze fiecare nanosecundă din acest moment. Îşi trecu palma peste capacul lustruit, simţind textura florii:
     - Roza, şopti el.
    "Roza este Maria Magdalena şi Sfântul Graal. Roza e busola ce arată calea."
    Sir Leigh se simţea ca un fraier. Ani de-a rândul bătuse bisericile şi catedralele, plătind pentru acces special, şi analizase sute de arcade situate sub rozare, căutând cheia de boltă. "La clef de voute - o piatră unghiulara sub semnul rozei."
    Cu mişcări încete, deschise  închizătoarea capacului şi îl ridică.
    Când, în sfârşit, zări obiectul din interior, îşi dădu seama brusc că nu putea fi altceva decât cheia de boltă. Privea pierdut cilindrul de piatră, alcătuit din discuri interconectate. Dispozitivul i se părea ciudat de familiar.
    - Proiectat şi construit după o schiţă din jurnalele lui da Vinci, îi spuse Sophie. Bunicului mei îi plăcea să construiască asemenea obiecte.
    "Desigur!" Văzuse şi el schiţele şi planurile lui Leonardo. "Cheia către Sfântul Graal se află în acest cilindru." Teabing ridică cu grijă criptex-ul din casetă. Deşi habar n-avea cum să-l deschidă, avea impresia că însuşi destinul său se află ascuns înăuntru. În momentele de deznădejde, se întrebase adesea dacă va vedea vreodată încununarea căutărilor sale. Acum, aceste dubii dispăruseră pentru totdeauna.
    Putea auzi aievea cuvintele străvechi... esenţa legendei Graalului:
    "Vous ne trouvez pas le Saint-Graal, c'est le Saint-Graal qui vous trouve. Nu tu găseşti Graalul, el te găseşte pe tine."
    Şi, incredibil, în noaptea asta, cheia aflării Sfântului Graal îi apăruse în pragul uşii!
    În timp ce Sophie şi Teabing studiau criptex-ul discutând despre discuri, oţel şi gândindu-se care ar putea fi parola, profesorul luă caseta şi se apropie cu ea de o masă bine iluminată, pentru a o examina îndeaproape. Câteva dintre cuvintele rostite de britanic, ceva mai devreme, îi răsunau şi acum ciudat în minte.
    "Cheia către Graal este ascunsă sub semnul Rozei."
    Langdon îndreptă caseta spre lumină şi studie trandafirul încrustat. Deşi nu avea cunoştinţe vaste în domeniul lucrării lemnului sau al mobilierului intarsiat, îşi aminti celebrul plafon casetat al unei mânăstiri de lângă Madrid din care, la trei secole după construcţia sa, plăcile din tavan începuseră brusc să cadă, revelând textele sacre scrijelate de călugări pe ghipsul de dedesubt.
    Privi din nou trandafirul de pe capac.
    "Sub roză. Sub Rosa. Secret."
    O bufnitură undeva pe hol îi atrase atenţia. Se întoarse, dar nu zări nimic în întuneric. Probabil că majordomul lui Teabing trecuse pe acolo. Îşi îndreptă din nou privirea spre caseta din lemn. Îşi trecu degetul peste marginea netedă a intarsiei, întrebându-se dacă nu cumva ar putea desprinde trandafirul, dar îmbinarea era perfectă. Nici măcar lama unui cuţit nu ar fi încăput între floare şi adâncitura în care era montată.
    Deschise cutia şi examină interiorul capacului. Neted. Înclinând-o pe o parte şi pe alta, la un moment dat o rază de lumină se reflectă în ceea ce părea a fi un minuscul orificiu aflat pe dosul capacului. Închise caseta şi examină din nou trandafirul incrustat. Niciun orificiu.
    "Nu trece dintr-o parte în alta."
    Puse cutia pe masă şi, privind în jur, văzu un teanc de coli prinse cu o agrafă de birou. Luă agrafa, se întoarse la cutie, o deschise şi studie din nou orificiul. Apoi dezdoi agrafa şi, cu mişcări atente, introduse un capăt în cavitate şi împinse uşor. Imediat auzi cum ceva cade pe masă şi închise capacul pentru a vedea ce este. Era o mică bucăţică de lemn, ca o piesă dintr-un puzzle.
    Trandafirul din lemn ieşise din locaşul lui şi se afla acum pe masă.
    Mut de uimire, Langdon privi adâncitura în care fusese floarea. Acolo, gravate în lemn, scrise de mână, se aflau patru rânduri de text într-o limbă pe care n-o mai întâlnise.
    "Literele îmi par semitice, şi totuşi nu recunosc limba!"
    O mişcare bruscă în spatele lui îl luă prin surprindere. Venită parcă de nicăieri, o izbitură în moalele capului îl făcu să aterizeze direct în genunchi.
    În cădere, i se păru că zăreşte o bizară fantomă albicioasă aplecată deasupra lui cu o armă în mână. Apoi în faţa ochilor lui totul se făcu negru.

                                                      83.

                              Deşi lucra în poliţie, Sophie Neveu nu fusese  niciodată ameninţată cu arma - până în noaptea asta. Revolverul în ţeava căruia privea acum era ţinut de mâna palidă a unui uriaş albinos cu păr lung şi alb. Ochii lui roşiatici aveau o căutătură înfricoşătoare, nepământească. Înveşmântat într-o sutană de lână, legată în jurul mijlocului cu o funie, părea un călugăr medieval.
    Sophie nu-şi putea da seama cine ar putea fi individul, dar dintr-o dată acordă ceva mai multă consideraţie ipotezei emise de Teabing, că în spatele întregului complot se afla Biserica.
    - Ştiţi pentru ce am venit, spuse călugărul cu o voce răguşită.
    Sophie şi Teabing şedeau pe divan, cu mâinile ridicate, aşa cum le ceruse intrusul. Langdon zăcea pe podea, gemând. Privirea călugărului se fixă imediat pe criptex-ul din poala britanicului. Acesta i se adresă pe un ton sfidător:
    - N-ai să fii în stare să-l deschizi!
    - Învăţătorul meu e foarte înţelept, replică Albinosul făcând un pas spre ei, cu arma îndreptată când spre un prizonier, când spre celălalt.
    "Unde naiba o fi acum majordomul lui Teabing?" se întrebă Sophie. "Oare nu l-a auzit pe Robert căzând?"
    - Cine e Învăţătorul tău? Poate că putem ajunge la o înţelegere cu el, îi propuse sir Leigh.
    - Graalul e nepreţuit!
    - Sângerezi, remarcă Teabing calm, făcând semn spre glezna dreaptă a călugărului, pe care se vedea cum se scurge un firicel de sânge. Şi şchiopătezi.
    - Ca şi tine, replică Albinosul şi îi arătă cârjele sprijinite de divan. Acum, dă-mi cheia de boltă!
    - Ştii despre cheia de boltă?
    - Nu te priveşte pe tine ce ştiu eu. Ridică-te încet şi dă-mi-o!
    - Eu chiar mă ridic mai greu!
    - Tocmai. Prefer ca nimeni să nu facă mişcări bruşte.
    Teabing se prinse cu mâna dreaptă de una dintre cârje, iar cu stânga luă criptex-ul. Ridicându-se cu greu de pe canapea, rămase în picioare, deşi se clătina uşor; ţinea cilindrul greu în mâna stângă şi cu cealaltă se sprijinea în cârje.
    Călugărul se apropie, cu revolverul îndreptat spre capul britanicului.
    Sophie nu putea decât să privească deznădăjduită cum Albinosul întinde braţul pentru a înşfăca criptex-ul.
    - N-o să reuşeşti niciodată, declară Teabing. "Numai cei merituoşi pot deschide piatra."
    "Doar Dumnezeu hotărăşte cine e merituos şi cine nu", îşi spuse Silas.
    - Vezi că este greu, îl preveni infirmul. Dacă nu-l iei acum, mi-e teamă că am să-l scap, mai adăugă omul, al cărui braţ începu să tremure violent.
    Silas făcu repede un pas înainte pentru a apuca piatra şi, în aceeaşi clipă, bătrânul îşi pierdu echilibrul. Cârja îi aluneca sub el şi trupul i se înclină spre dreapta. "Nu!" Călugărul se repezi să prindă cilindrul şi, în mişcare, arma îşi pierdu ţinta. Dar cheia de boltă începuse să se depărteze de el. Infirmul se înclină spre dreapta, iar braţul lui stâng zvâcni spre spate şi cilindrul îi căzu din mână, pe canapea.
    În aceeaşi clipă, cârja care alunecase păru să accelereze uimitor şi schiţă un arc de cerc prin aer, spre piciorul lui Silas.
    Mii de ace i se înfipseră în carne atunci când cîrja izbi cureaua cilice şi ţepii ei metalici îi sfâşiară rana deja deschisă. Silas căzu în genunchi, iar fierul ascuţit muşcă şi mai rău din piciorul lui. Arma bubui asurzitor şi se descărcă, iar glonţul se înfipse stingher, în pardoseală. Înainte ca Silas să îşi poată ridica pistolul pentru a trage din nou, gheata femei i se înfipse sub maxilar.
    La capătul aleii, Collet auzi focul de armă. Bubuitura îi trimise un val de adrenalină în vene. În timp ce-l aştepta pe Fache, renunţase deja la visul de a-l aresta el în persoană pe Langdon, dar - naiba să-l ia! - în niciun caz nu avea de gând să permită ca, din cauza orgoliului nemăsurat al căpitanului, să se trezească el acuzat de neglijenţă profesională.
    "Un foc de armă s-a auzit din interiorul unei case particulare şi dumneata ai aşteptat liniştit în capătul aleii?!"
    Collet ştia că ratase ocazia unui atac prin surprindere. Dar mai ştia şi că, dacă mai aştepta încă o secundă, întreaga sa cariera în poliţie avea sa devină o chestiune de domeniul trecutului.
    - Băieţi, intrăm!
    Undeva, într-un colţ al creierului său năucit, Robert Langdon înregistrase bubuitura armei. Totodată, auzise şi strigătul de durere. Al lui oare? Un ciocan pneumatic îi pisa de zor capul în dreptul cefei. Undeva, în apropiere, cineva vorbea.
    - Unde mama dracului ai fost?!
    Asta fusese vocea furioasă a lui Teabing.
    Majordomul năvăli în încăpere.
    - Ce s-a întâmplat? Oh, Dumnezeule! Cine mai e şi ăsta? Chem poliţia!
    - Pe moaş-ta! Nu chemi nicio poliţie! Fă-te şi tu util şi adu ceva cu care să-l legăm pe monstrul ăsta!
    - Şi puţină gheaţă, strigă Sophie în urma lui.
    Langdon leşină din nou. Alte voci. Mişcare. Acum era întins pe divan.
    Sophie îi ţinea la cap o pungă cu gheaţă. Capul îl durea îngrozitor. Treptat, privirea i se limpezi şi zări forma care zăcea pe podea. "Am oare vedenii?" Trupul masiv al unui călugăr albinos era legat cu bandă adezivă, iar gura îi era astupată cu acelaşi material. În bărbie avea o tăietură urâtă, iar deasupra coapsei drepte, sutana îi era îmbibată de sânge. Şi el părea că tocmai îşi vine în fire.
    Langdon se întoarse cu greu spre Sophie:
    - Cine e ăsta? Şi ce s-a... întâmplat?
    Teabing se apropie şchiopătând:
    - Ai fost salvat de un cavaler înarmat cu o spadă "made by" Acme Orthopedic!
    Americanul făcu ochii mari, dar renunţă să se chinuie să mai priceapă ceva şi dădu să se ridice.
    Sophie puse pe umărul lui mâna care-i tremura, dar care în acelaşi timp era hotărâtă:
    - Ai puţină răbdare, Robert!
    - Mă tem, continuă Teabing să peroreze, că tocmai i-am demonstrat prietenei tale care este nefericitul avantaj al condiţiei mele: toată lumea mă subestimează!
    În timp ce încă mai stătea pe divan, Langdon îl privi pe călugărul întins pe jos şi încercă să-şi dea seama ce se întâmplase.
    - Omul purta un cilice, îi explică sir Leigh.
    - Un ce?
    Teabing îi arătă brâul de pânză cu spini metalici mânjiţi de sânge, aflată lângă călugăr, pe podea.
    - O curea sau brâu al Disciplinei. Îl purta pe coapsă. Am ţintit bine!
    Langdon îşi frecţionă capul. Auzise câte ceva despre asemenea curele.
    - Dar cum... de unde ai ştiut?
    Teabing rânji:
    - Creştinismul e domeniul meu de studiu, Robert, şi sunt unele secte care îşi afişează deschis crezul. După cum se vede, adăugă el, arătând cu cârja spre sângele ce şiroia prin sutana călugărului.
    - Opus Dei, şopti profesorul, amintindu-şi de recentul scandal din presă, care implicase o serie de cunoscuţi oameni de afaceri din Boston, membri ai Opus Dei.
    Unii colegi îi acuzaseră în mod public că, pe sub costumele scumpe la trei rânduri, purtau cilice.
    Acuzaţiile se dovediseră a fi false. La fel ca mulţi alţi membri ai sectei, aveau o implicare destul de redusă în activităţile Opus Dei şi nu practicau mortificarea corporală; erau catolici fervenţi, soţi şi părinţi devotaţi, cetăţeni oneşti şi serioşi. Deloc surprinzător, presa îşi mutase repede atenţia asupra celorlalţi membri ai sectei... precum era cel care zăcea acum pe podea.
    Teabing studia îndeaproape bucata de pânză însângerată.
    - Dar de ce ar încerca Opus Dei să găsească Sfântul Graal?
    Langdon încă nu-şi revenise în totalitate pentru a se mai gândi la aşa ceva.
    Sophie se apropie de masa pe care se afla caseta:
    - Robert, ce e asta?
    Şi-i arătă micul trandafir desprins de pe capac.
    - Intarsia ascundea un text care era gravat pe capac. Cred că textul ne spune cum să deschidem cheia de boltă.
    Înainte ca Sophie sau Teabing să apuce să-i răspundă, o mare de sirene şi lumini ale maşinilor de poliţie se revărsă la poalele dealului şi începu să urce aleea spre casă.
    Sir Leigh se încruntă:
    - Prieteni, se pare că trebuie să luăm o decizie. Şi de data asta trebuie s-o luăm repede!

                                                                 84.

                                   Collet şi agenţii săi se năpustiră în casa lui sir  Leigh Teabing cu armele în mâini. După ce s-au răspândit, au început să cerceteze toate camerele de la parter. Găsiră urma unui glonţ în podeaua salonului, semne ale unei lupte, puţin sânge, un fel de curea ciudată cu spini metalici şi o rolă de bandă adezivă pe jumătate consumată. Toate încăperile păreau pustii.
    Pe când voia să-şi împartă oamenii în două echipe pentru a cerceta subsolul şi terenul din spatele casei, auzi nişte voci la etaj:
    - Sunt sus!
    Urcând treptele două câte două, agenţii verificară fiecare încăpere, dormitoarele şi coridoarele întunecate pe măsură ce se apropiau de sunetul vocilor. Acestea păreau a veni din dormitorul aflat la capătul unui culoar interminabil. Agenţii înaintau cu precauţie şi viteză, blocând toate posibilele ieşiri.
    În timp ce se apropia de ultimul dormitor, Collet văzu că uşa acestuia era larg deschisă. Vocile încetară brusc, în locul lor răsunând un huruit ciudat, ca de motor.
    Cu revolverul în mână, locotenentul dădu semnalul. Pipăi peretele de lângă uşă, găsi întrerupătorul şi aprinse lumina. Răsucindu-se şi dând buzna în cameră, urmat de grupul de agenţi, Collet îşi aţinti arma spre... nimic.
    Un dormitor gol. Părea a fi foarte vechi.
    Huruitul automobilului încă se mai auzea dintr-un panou electronic montat pe peretele de lângă pat. Locotenentul mai văzuse asemenea panouri şi în celelalte încăperi din casă. Era un fel de interfon. Se repezi la el şi rămase cu mâna suspendată în aer, deasupra celor zece butoane etichetate:
    "BIROU... BUCĂTĂRIE... SPĂLĂTORIE... BECI".
    "De unde dracu' aud maşina?"
    "DORMITORUL PRINCIPAL... SOLAR... ŞOPRON... BIBLIOTECĂ"
    "Şopron!"
    În câteva secunde, Collet era deja jos, trăgându-l după el pe unul dintre agenţi. Umăr la umăr, traversară în fugă peluza din spatele casei şi ajunseră cu răsuflarea tăiată în faţa unui şopron ponosit. Înainte de a intra, locotenentul auzi huruitul motorului care se îndepărta. Îşi scoase arma, se repezi înăuntru şi aprinse luminile.
    În partea dreaptă a şopronului fusese amenajat un fel de atelier rudimentar - maşini de tuns iarba, unelte de grădinărit, resturi de plante şi îngrăşăminte.
    Pe peretele alăturat se afla bine cunoscutul panou de interfon. Unul dintre butoane era deschis:
    "DORMITORUL DE OASPEŢI II".
    Collet se răsuci, fierbând de mânie.
    "Ne-au ademenit la etaj cu ajutorul interfonului!"
    Privind în partea stângă a şopronului, văzu un şir lung de boxe pentru cai. Fără cai. Proprietarul prefera, probabil, caii-putere; boxele fuseseră transformate în garaje. Iar "colecţia" de maşini era uimitoare - un Ferrari negru, un Rolls-Royce de odinioară, un vechi Aston Martin sports coupe şi un Porsche 356 de colecţie.
   Ultima boxă era goală.
    Collet se apropie în fugă şi văzu câteva pete de ulei pe jos. "Nu au cum să iasă din perimetrul încercuit!" Aleea şi poarta erau blocate de două maşini ale poliţiei tocmai pentru o astfel de eventualitate.
    - Domnule!
    Agentul îi făcu semn spre capătul şirului de boxe.
    Oblonul din spate al şopronului era ridicat şi, dincolo de el, câmpul noroios şi întunecat se întindea până departe, în noapte.
    Collet ieşi repede afară, încercând să scruteze bezna cu privirea. Nu se zărea însă nimic altceva decât umbra vagă a unei păduri care se afla la orizont. Faruri de automobil - nu.
    Valea era, probabil, străbătută de numeroase drumuri forestiere şi poteci de vânătoare, dar locotenentul era sigur că prada sa nu va reuşi să ajungă până la pădure.
    - Ia câţiva oameni şi răspândiţi-vă pe câmp! Probabil că s-au împotmolit pe undeva. Maşinile astea elegante nu fac faţă terenului neasfaltat.
    - Hmm, domnule!
    Agentul  îi arătă un suport pe care atârnau câteva seturi de chei. Etichetele din dreptul fiecăruia purtau nume familiare:
    "DAIMLER... ROLLS-ROYCE... ASTON MARTIN... PORSCHE"
    Ultimul suport era gol. Când citi eticheta de sub el, Collet îşi dădu seama că situaţia nu era tocmai roz.

                                                        85.

                            Range Rover-ul era negru sidefiu,  cu tracţiune 4x4, transmisie standard, faruri din polipropilenă armată şi volanul pe dreapta. Langdon era mulţumit că nu era el la volan.
    La ordinul stăpânului său, majordomul Remy manevră vehiculul cu o agilitate impresionantă pe câmpul desţelenit, scăldat în lumina lunii. Fără a aprinde farurile, trecuse peste un gorgan şi acum cobora panta lină îndepărtându-se de Chateau Villette, aparent spre silueta întunecată a pădurii din faţă.
    Ţinând în braţe cheia de boltă, Langdon se răsuci în scaun, spre Sophie, care şedea pe bancheta din spate, alături de Teabing.
    - Ce-ţi mai face capul, Robert? întrebă ea.
    - Mai bine, mulţumesc, spuse americanul, încercând să surâdă, deşi îl durea cumplit.
    Teabing se întoarse şi aruncă o privire spre călugărul legat fedeleş, înghesuit în spatele banchetei, în compartimentul pentru bagaje.
    Sir Leigh ţinea în poală revolverul Albinosului şi parcă era portretul îngălbenit de vreme al unui senior englez într-un safari, pozând deasupra prăzii ucise.
    - Habar n-ai cât mă bucur că ai trecut pe la mine în seara asta, Robert, exclamă Teabing, râzând de parcă se distra de minune, aşa cum nu o mai făcuse de mult timp.
    - Îmi pare rău că te-am implicat în chestia asta, Leigh!
    - Oh, te rog, toată viaţa mea am aşteptat să fiu implicat!
    Zărind prin parbriz umbra unui gard viu lung, îşi bătu majordomul pe umăr:
    - Ţine minte, fără lumini de poziţie. Dacă e nevoie, foloseşte frâna de mână. Vreau să intrăm puţin în pădure. N-are rost să ne complicăm să riscăm să fim văzuţi din casă.
    Remy încetini şi pătrunse printr-o deschidere în gardul viu. Rover-ul înaintă uşor pe o potecă acoperită de vegetaţie şi instantaneu ramurile copacilor ascunseră lumina lunii.
    "Nu văd nimic", îşi spuse Langdon, străduindu-se să distingă ceva în faţă.
    Nimic, doar întuneric cât cuprinzi cu ochii. Câteva ramuri măturară portierele din stânga şi majordomul roti uşor volanul în direcţie opusă. Ţinând drumul mai mult sau mai puţin drept, parcurse astfel cam treizeci de metri.
    - Te descurci perfect, Remy. Cred că e de-ajuns. Robert, vrei tu să acţionezi butonul acela albastru de sub supapă? Uite-l acolo, îl vezi?
    Langdon găsi butonul şi apăsă:
    Două conuri de lumină galbenă se deschiseră în faţă, revelând vegetaţia deasă ce încadra poteca. "Faruri de ceaţă", realiză profesorul. Ofereau suficientă lumină cât să poată ţine drumul drept şi nu mai era niciun pericol să fie văzuţi de pe câmp.
    - Ei bine, Remy, chicoti Teabing, acum ai şi lumină. Vieţile noastre sunt în mâinile tale!
    - Dar unde mergem? întrebă Sophie.
    - Poteca înaintează cam trei kilometri în pădure, întretaie domeniul Villette şi apoi coteşte spre nord. Cu condiţia să nu dăm de vreun lac sau de copaci căzuţi în drum, vom ieşi nevătămaţi pe autostrada cinci.
    "Nevătămaţi!" Capul lui Langdon nu era deloc de aceeaşi părere. Privi din nou spre cheia de boltă, cuibărită în siguranţă în caseta ei din lemn.
    Trandafirul de pe capac fusese repus la loc şi, cu toate că era încă buimac, profesorul ardea de nerăbdare să-l scoată şi să examineze din nou textul gravat dedesubt. Desfăcu încuietoarea capacului şi dădu să-l deschidă, când Teaing puse o mână fermă pe umărul lui:
    - Ai răbdare, Robert! Terenul e accidentat şi nu avem nici lumină suficientă. Ferească Dumnezeu să stricăm ceva! Dacă n-ai recunoscut limba pe lumină, n-ai să reuşeşti nici în bezna asta! Hai mai bine să aşteptăm până ce vom fi în siguranţă. Vom avea timp şi pentru asta în curând!
    Profesorul ştia că Teabing are dreptate. Înclină din cap şi închise capacul.
    În spate, călugărul gemea şi se zbătea. Brusc, începu să bâţâie din picioare destul de puternic.
    Britanicul se întoarse şi-i puse pistolul în faţă.
    - Nu pot să-mi dau seama ce nu-ţi convine, domnule! Ai pătruns prin efracţie în casa mea şi ai tras o lovitură urâtă în ţeasta unui bun prieten. Aş putea foarte bine să te împuşc pe loc şi să te las să putrezeşti aici, în pădure!
    Călugărul se potoli.
    - Eşti sigur că am făcut bine atunci când ne-am hotărât să-l luăm cu noi? întrebă Langdon.
   - Al naibii de sigur! Eşti căutat pentru crimă, Robert! Ticălosul ăsta e biletul tău spre libertate! Se pare că poliţia te vrea din tot sufletul dacă te-a urmărit până la mine acasă.
    - Greşeala a fost a mea, interveni Sophie! Furgoneta blindată avea, probabil, un transmiţător.
    - Asta n-are importanţă. Pe mine nu faptul că v-a găsit poliţia mă surprinde, ci faptul că insul ăsta a dat de voi. Din câte mi-aţi spus, nu-mi imaginez cum v-a putut urmări până la mine acasă; doar dacă a avut informaţii din interiorul Poliţiei Judiciare sau al băncii.
    Langdon zăbovi puţin asupra acestei idei. Era clar că Bezu Fache ţinea neapărat să găsească un ţap ispăşitor pentru asasinatele din seara asta. Iar Vernet îşi schimbase atitudinea cam prea brusc, deşi era, oarecum, de înţeles, ţinând seama că americanul era căutat pentru patru crime.
    - Călugărul ăsta n-a acţionat de unul singur, îi spuse Teabing, şi până când nu vom afla cine se află în spatele întregii afaceri, niciunul dintre voi nu e în siuranţă. Vestea bună, prieteni, e aceea că acum vă aflaţi voi pe o poziţie de forţă! Monstrul ăsta din spatele meu are informaţiile de care avem noi nevoie şi cel ce trage sforile care-l mânuiesc probabil că fierbe acum de îngrijorare!
    Maşina prinsese deja viteza şi, după ce traversase un pârâu şi urcase un gorgan, acum cobora din nou.
    - Robert, vrei să fii amabil şi să-mi dai telefonul de pe bord? îi ceru sir Leigh.
    Langdon i-l dădu şi Teabing formă un număr. După o lungă aşteptare, cineva răspunse.
    - Richard? Te-am trezit? Fireşte că da! Ce întrebare prostească! Îmi pare rău. Am însă o mică problemă. Nu mă simt foarte bine şi trebuie să plec în Insule pentru tratamentul meu, împreună cu Remy. Păi, chiar acum. Regret că te-am luat pe neaşteptate. Poţi s-o pregăteşti pe Elizabeth în cam douăzeci de minute? Ştiu, dar fă şi tu ce poţi! Ne vedem în curând!
    Şi închise.
    - Elizabeth? se miră Langdon.
    - Avionul meu. M-a costat cât valoarea în aur a reginei.
    Profesorul se răsuci în scaun şi-l privi lung:
    - Ce e? izbucni Teabing. Nu puteţi rămâne în Franţa, când toată Poliţia Judiciară e pe urmele voastre! În Londra veţi fi mult mai în siguranţă.
    Sophie îi aruncă şi ea o privire întrebătoare:
    - Crezi că ar trebui să plecăm din ţară?
    - Prieteni, sunt un tip mult mai influent în lumea civilizată decât aici, în Franţa! În plus, se crede că Graalul e ascuns pe undeva, prin Marea Britanie. Dacă vom reuşi să deschidem criptex-ul, sunt sigur că vom găsi o hartă care va demonstra că am pornit în direcţia cea bună.
    - Îţi asumi un risc uriaş dacă ajuţi doi fugari. Poliţia din Franţa n-o să te vadă deloc cu ochi buni.
    Teabing făcu un gest de dezgust:
    - Am terminat-o cu Franţa. M-am mutat aici numai pentru a găsi cheia de boltă. Acum nu mai am nicio treabă aici. Nici nu-mi pasă dacă n-am să mai văd vreodată Chateau Villette.
    - Dar cum vom trece de securitatea de la aeroport? întrebă Sophie.
    Teabing râse uşor:
    - Zburăm de la Le Bourget - un aerodrom situat nu departe de aici. Medicii francezi mă scot din sărite, aşa că la fiecare două săptămâni plec în Anglia pentru a-mi face tratamentul. Plătesc, desigur, pentru anumite privilegii şi aici, şi acolo. O dată ce vom fi deasupra mării, poţi decide, Robert, dacă vrei să fim aşteptaţi de cineva de la Ambasada SUA.
    Dar Langdon îşi spuse că nu voia să aibă de-a face cu nimeni de la ambasadă. Deocamdată nu se putea gândi decât la cheia de boltă, la inscripţie şi la posibilitatea de a descoperi Graalul. Oare Teabing avea dreptate în ceea ce priveşte Marea Britanie? Într-adevăr, majoritatea legendelor plasau Graalul undeva în Regatul Unit. Chiar şi mitica Insulă Avalon a regelui Arthur se credea că ar fi, de fapt, Glastonbury, în Anglia. Oriunde s-ar fi aflat Graalul însă, niciodată nu-şi închipuise că avea să pornească în căutarea lui.
    "Documentele Sangreal. Adevărata istorie a lui Iisus Hristos. Mormântul Mariei Magdalena." Brusc, avea impresia că se află pe un fel de tărâm nepământesc, în care lumea reală nu-l putea atinge.
    - Sir? răsună vocea majordomului. Vă gândiţi cu adevărat să vă întoarceţi definitiv în Anglia?
    - Remy, n-ai de ce să-ţi faci griji! Dacă mă întorc pe pământurile reginei, nu înseamnă că am să mă mulţumesc toată viaţa de acum înainte cu budincă şi cartofi. Sper să vii şi tu cu mine acolo! Am de gând să cumpăr o vilă splendidă în Devonshire şi toate lucrurile tale îţi vor putea fi trimise fără întârziere. E o aventură, Remy. Îţi spun eu, o adevărată aventură!
    Langdon nu-şi putu stăpâni un surâs. Entuziasmul britanicului încântat de ideea unei reveniri triumfale în propria ţara era molipsitor. Privirile îi rătăceau absente pe fereastră, peste umbrele fantomatice ale copacilor. Oglinda laterală a maşinii era orientată spre interior şi chipul lui Sophie se reflecta în ea. O privi tăcut un timp îndelungat şi un val de plăcută căldură puse stăpânire pe el. În ciuda necazurilor din seara asta, era mulţumit că se afla într-o companie atât de încântătoare.
    După câteva minute, de parcă i-ar fi simţit brusc privirile aţintite asupra ei, Sophie se aplecă în scaun şi puse o mână pe umărul lui, bătându-l uşor cu palma:
    - Eşti bine, da?
    - Mda, răspunse el. Oarecum.
    Sophie se rezemă din nou  de spătarul banchetei şi Langdon zări un surâs care tocmai îi flutura pe buze. Brusc, îşi dădu seama că şi el zâmbea.
    Înghesuit după banchetă, Silas de-abia mai putea respira. Braţele îi erau răsucite la spate şi strâns legate de glezne cu frânghie de rufe şi cu bandă adezivă. La fiecare hârtop din şosea, un nou val de durere îi străbătea umerii.
    Bine că, măcar, îi scoseseră cureaua cilice!
    Cu gura acoperită de rânduri de bandă adezivă, nu putea respira decât pe nas şi nările începuseră deja să i se înfunde din cauza prafului care acoperea compartimentul de bagaje. Începu să tuşească.
    - Cred că se sufocă, spuse şoferul pe un ton îngrijorat.
    Britanicul care-l lovise cu cârja se întoarse şi privi spre el peste spătarul banchetei, cu o uitătură rece:
    - Din fericire pentru tine, noi, britanicii, judecăm buna creştere a unui om nu după felul în care se poartă cu prietenii, ci după compasiunea pe care o arată duşmanilor.
    Cu aceste cuvinte, insul se aplecă şi întinse mâna spre gura lui. Dintr-o singură mişcare, apucă banda şi trase de ea.
    Silas simţi că buzele parcă-i luară foc, dar aerul care-i pătrunse în piept părea trimis chiar de însuşi bunul Dumnezeu.
    - Pentru cine lucrezi? întrebă britanicul.
    - Eu împlinesc lucrarea Domnului, bălmăji el, abia mişcându-şi maxilarul după lovitura de picior a femeii.
    - Eşti membru al Opus Dei.
    Fusese o afirmaţie, nu o întrebare.
    - Nu ştii tu cine sunt eu!
    - De ce vrea Opus Dei cheia de boltă?
    Silas nu avea de gând să-i răspundă. Cheia de boltă era cheia către Sfântul Graal, iar acesta era primul pas spre apărarea dreptei credinţe.
    "Eu împlinesc lucrarea Domnului. Calea este în pericol."
    Însă, aşa cum era îngrămădit în spatele maşinii, legat ca o boccea, se temea că îi dezamăgise crunt pe Învăţător şi pe episcop. Nu avea cum să ia legătura cu ei şi să-i înştiinţeze despre teribila turnură pe care o luaseră evenimentele.
    "Răpitorii mei deţin cheia de boltă! Vor ajunge la Graal înaintea noastră!"
    În tăcere şi în întuneric, Silas se rugă. Durerea care-i chinuia trupul era un stimulent nimerit.
    "Un miracol, Doamne! Am nevoie de un miracol!"
    N-avea de unde să ştie că, peste numai câteva ore, chiar i se va oferi unul.
    - Robert! Ce-i cu expresia aceea ciudată de pe chipul tău?
    Langdon se întoarse spre ea, dându-şi seama că avea dinţii încleştaţi şi că inima îi bătea furibund. Tocmai îi trecuse prin minte o idee incredibilă. "Oare explicaţia să fie chiar atât de simplă?"
    - Am nevoie de celularul tău, Sophie!
    - Acum?
    - Cred că mi-a venit o idee.
    - Ce anume?
    - Îţi spun într-o clipă. Mai întâi am nevoie de telefon.
    Pe chipul ei se aşternu o expresie de îngrijorare:
    - Mă îndoiesc că Fache l-a pus sub urmărire, dar, pentru orice eventualitate, nu vorbi mai mult de un minut.
    Şi-i întinse aparatul.
    - Cum sun în Statele Unite?
    - Trebuie să vorbeşti cu taxă inversa. Abonamentul meu nu include convorbiri transatlantice.
    Langdon forma zero, conştient că în următoarele şaizeci de secunde va afla probabil răspunsul la o întrebare care-l frământase toată noaptea.

                                                     86.

                          În New York,  editorul Jonas Faukman era pe punctul de a se băga în pat, gata de un somn bun, când tocmai îi sună telefonul.
    "Cam târziu pentru discuţii", bombăni el şi ridică receptorul.
    - Primiţi un apel cu taxă inversă de la Robert Langdon? întrebă operatoarea.
    Buimac, Jonas aprinse lumina.
    - Păi... da, sigur.
    După un clic, pe fir se auzi glasul lui Langdon.
    - Robert? Mă trezeşti la miezul nopţii şi mă pui tot pe mine să plătesc pentru asta?
    - Jonas, iartă-mă! Voi vorbi pe scurt. Trebuie neaparat să te întreb. Manuscrisul pe care ţi l-am dat... ai...?
    - Robert, îmi pare rău, ştiu că mi-ai cerut să-ţi trimit şpalturile săptămâna asta, dar sunt mult prea aglomerat. Lunea următoare. Promit.
    - Nu mă îngrijorează şpalturile. Vreau să ştiu dacă ai trimis vreun text de prezentare fără să-mi spui.
    Faukman ezită. Ultimul manuscris al lui Langdon - o istorie a venerării divinului feminin - includea câteva fragmente despre Maria Magdalena ce ar fi iscat anumite controverse. Deşi materialul era bine documentat şi fusese abordat deopotrivă de alţi specialişti, el, unul, nu avea de gând să dea publicităţii niciun text de prezentare fără a avea mai întâi girul unor istorici şi oameni de artă reputaţi.
    Jonas alesese deja zece nume mari cărora le trimisese fragmente din manuscris, împreună cu o scrisoare prin care le solicita în mod politicos câteva cuvinte pentru prezentarea cărţii. Din experienţa lui, majoritatea erau încântaţi de perspectiva de a-şi vedea numele tipărit.
    - Jonas! insistă Langdon. Ai trimis manuscrisul, nu-i aşa?
    Faukman ezită o clipă, sesizând nemulţumirea din glasul profesorului.
    - Textul era curat, Robert, şi am vrut să-ţi fac o surpriza cu nişte texte de prezentare extra.
    - Ai trimis unul şi custodelui de la Luvru?
    - Dar tu ce crezi? Manuscrisul tău face referire de mai multe ori la exponatele din Muzeul Luvru, în bibliografie ai menţionat cărţile lui Sauniere... Era firesc să-i trimit o copie!
    Liniştea de la celălalt capăt al firului se prelungi.
    - Când i-ai trimis-o?
    - Cu aproximativ o lună în urmă. Am menţionat că vei veni la Paris şi i-am sugerat să vă întâlniți pentru o discuție.
    Faukman se întrerupse, frecându-se la ochi, apoi reluă brusc:
    - Stai puţin, nu trebuia să fii chiar la Paris săptămâna asta?
    - Păi, sunt la Paris.
    Editorul se ridică foarte repede în capul oaselor:
    - Şi mă suni cu taxă inversa din Franţa?
    - Retrage suma din drepturile mele de autor, Jonas. De la Sauniere ai primit vreun răspuns? I-a plăcut manuscrisul?
    - Nu ştiu, încă nu mi-a răspuns.
    - Ei bine, nici n-o să-ţi răspundă. Asta explică multe. Acum trebuie să închid. Îţi mulţumesc.
    - Robert...
    Dar nu mai era nimeni la celălalt capăt al firului.
    Faukman aşeză receptorul în furcă şi clătină din cap, siderat. "Scriitorii! exclamă în sinea lui. Chiar şi cei care par normali sunt ţicniţi!"
    Pe bancheta Rover-ului, Teabing izbucni în râs:
    - Robert, zici că ai scris o carte despre o societate secretă şi editorul tău a trimis un exemplar chiar pe adresa respectivei societăţi?!
    Langdon oftă:
    - Evident!
    - O coincidenţă crudă, prietene!
    "Coincidenţa nu are niciun amestec aici."
    A-i cere lui Jacques Sauniere să-şi spună părerea despre un manuscris despre divinitatea feminină era la fel de firesc ca a-i solicita lui Carl Lewis câteva cuvinte despre atletism. În plus, era perfect normal ca orice carte pe tema venerării zeiţei să menţioneze şi Le Prieure de Sion.
    - Uite care-i întrebarea de un milion de dolari, spuse Teabing încă râzând. Atitudinea ta faţă de Stăreţie - în carte - este favorabilă ei sau nu?
    Langdon înţelegea unde bătea, de fapt. Mulţi istorici doriseră în decursul timpului să ştie de ce confreria nu făcuse încă publice documentele Sangreal; unii considerau că informaţia trebuia dezvăluită de mult.
    - Nu mi-am exprimat nicio poziţie faţă de acţiunile Stăreţiei.
    - Adică faţă de lipsa acţiunilor ei.
    Langdon ridică din umeri. Teabing era aşadar de părere că documentele ar fi trebuit date publicităţii.
    - Am expus doar istoria confreriei şi am descris-o ca pe o organizaţie modernă ce venerează divinul feminin, păstrătoare a Graalului şi a unor străvechi documente.
    - Ai amintit şi despre cheia de boltă? întrebă Sophie.
    Profesorul oftă din nou. Amintise. În mod repetat.
    - Am menţionat-o ca pe un exemplu al măsurilor extreme pe care Stăreţia este dispusă să le ia pentru a proteja documentele Sangreal.
    - Păi, remarcă Sophie uluită, cred că aşa se explică mesajul bunicului meu - "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon."
    El credea că mai exista totuşi şi altceva în manuscrisul lui, un alt amănunt care îi atrăsese atenţia custodelui, dar acesta era un lucru despre care trebuia să discute cu Sophie doar atunci când vor rămâne singuri.
    - Deci, adaugă ea, l-ai minţit pe Fache.
    - Poftim?
    - I-ai spus că n-ai corespondat cu bunicul meu.
    - Păi n-am făcut-o! Editorul meu i-a trimis manuscrisul.
    - Da, dar gândeşte-te puţin! Dacă n-a găsit plicul cu adresa expeditorului, n-are de unde să știe că nu tu i l-ai trimis. Sau, mai rău, că nu i l-ai înmânat personal şi că apoi ai minţit.
    Când ajunseră la aerodromul Le Bourget, Remy parcase în faţa unui mic hangar, la capătul pistei. La apariţia lor, un ins într-o salopetă mototolită le ieşi în întâmpinare şi ridică uriaşa poartă metalică a hangarului. Înăuntru aştepta un turbojet alb-argintiu.
    Langdon rămase cu ochii pironiţi :
    - Asta-i Elizabeth?
    - Ne trece peste afurisitul ăla de Canal!
    Omul în salopetă se apropie de maşină, ducându-şi mâna streaşină la ochi pentru a se feri de lumina farurilor.
    - Sunt aproape gata, sir, rosti el cu un pronunţat accent britanic. Îmi cer scuze pentru întârziere, dar m-aţi luat prin surprindere şi...
    Se opri brusc, în momentul în care văzu câte persoane coboară din maşină. Privi spre Sophie şi Langdon, apoi din nou spre Teabing.
    - Am, împreună cu asociaţii mei, o afacere urgentă în Londra! N-avem timp de pierdut. Te rog să te pregăteşti de plecare imediat!
    În timp ce vorbea, Teabing luă revolverul de pe bordul maşinii şi i-l întinse lui Langdon. La vederea armei, pilotul căscă ochii şi gura, apoi se apropie de Teabing şi-i şopti:
    - Vă cer iertare, domnule, dar autorizaţia mea de zbor menţionează doar numele dumneavoastră şi al majordomului. Nu-i pot lua şi pe oaspeţii dumneavoastră!
    - Richard, replică britanicul cu un zâmbet cald, două mii de lire sterline şi pistolul ăsta încărcat spun că îi poţi lua şi pe ei.
    Apoi, făcând semn spre maşină, mai adăugă:
    - Şi pe nefericitul din spate!

                                                      87.

                           Motoarele Garrett TFE-731 ale avionului Hawker 731 propulsară aeronava cu forţa tunetului. Jos, aerodromul Le Bourget devenea parcă mai mic cu fiece secundă.
    "Fug din ţară", îşi spuse Sophie aşezându-se mai bine în scaunul de piele.
    Până în acest moment, jocul ei cu Fache, de-a şoarecele şi pisica, păruse oarecum justificabil în faţa Ministerului Apărării. "Încercam să apăr un om nevinovat. Încercam să îndeplinesc ultimele dorinţe ale bunicului meu." Acum însă, depăşise limitele acceptabile. Părăsea ţara pe furiş, fără acte în regulă, în compania unui individ căutat de poliţie şi a unui ostatic imobilizat. Dacă existase vreodată o "limită a raţionalului", tocmai o depăşise. "Aproape cu viteza sunetului."
    Sophie şedea lângă Langdon şi Teabing în partea din faţă a cabinei - Fan Jet Executive Design, după cum scria pe medalionul auriu de pe uşă. Fotoliile luxoase erau prinse pe şine în podea, putând fi repoziţionate şi fixate în jurul unei mese dreptunghiulare. O minisală de conferinţe.
    Decoraţiunile elegante nu puteau disimula însă situaţia câtuşi de puţin elegantă din celălalt compartiment al avionului, aproape de toaletă, unde Remy, posac şi cu pistolul în mână, îndeplinea ordinele stăpânului său, de a-l păzi pe călugărul albinos aruncat la picioarele lui ca un balot murdar.
    - Înainte de a ne îndrepta atenția asupra cheii de boltă, spuse Teabing, v-aş ruga să-mi permiteţi câteva cuvinte.
    Avea un aer stânjenit, ca un tată ce se pregătea să explice copiilor săi adevărul despre fete şi băieţi:
    - Prieteni, îmi dau seama că eu sunt doar un oaspete în aceasta călătorie şi mă simt onorat pentru acest statut. Totuşi, ca unul care şi-a petrecut întreaga viaţă în căutarea Graalului, simt că este datoria mea să vă previn că aţi pornit pe un drum pe care nu mai exista cale de întoarcere - indiferent de pericolele ce vă vor sta în cale. Miss Neveu, bunicul dumitale ţi-a înmânat acest criptex în speranţa că vei păstra viu secretul Sfântului Graal.
   - Da.
    - Şi, fireşte, te simţi obligată să urmezi acest drum, indiferent unde te va duce el.
    Sophie încuviinţă, cu toate că mai avea o motivaţie, la fel de puternică: "Adevărul despre familia mea".
    Deşi Langdon o asigurase că nu exista nicio legătură între cheia de boltă şi trecutul ei, simţea totuşi că acest mister avea o componentă profund personală, ca şi cum criptex-ul făurit de mâinile bunicului ei încerca să-i vorbească, să-i ofere un fel de alinare pentru pustiul care-i chinuise sufletul în toţi aceşti ani.
   - Bunicul tău şi cei trei seneşali au murit în seara aceasta pentru a păstra cheia de boltă departe de Biserică. Opus Dei s-a apropiat de ea primejdios de mult. Înţelegi, sper, că acest fapt îţi aşază pe umeri o responsabilitate imensă. Ţi s-a încredinţată o torţă! O flacără vie, ce arde de două mii de ani şi pe care n-o poţi lăsa să se stingă. Torţa aceasta nu poate cădea în mâinile cui nu trebuie. Îmi dau seama - continuă Teabing privind spre caseta din lemn de trandafir - că nu ai avut de ales în această privinţă, dar, ţinând seama de ce se află în joc aici, trebuie ori să-ţi asumi deplina responsabilitate... ori s-o încredinţezi altcuiva.
    - Bunicul mi-a dat mie criptex-ul. Sunt sigură că voi putea face faţă acestei responsabilităţi.
    Teabing părea mai încurajat, dar nu pe deplin:
    - Bun! Voinţa şi hotărârea fermă sunt necesare. Şi totuşi, aş vrea să mai ştiu ceva: înţelegi că deschiderea criptex-ului te va pune în faţa unei încercări şi mai grele?
    - Cum aşa?
    - Draga mea, imaginează-ţi că ai deodată în faţă o hartă care îţi arată unde este ascuns Sfântul Graal. În acel moment, vei fi în posesia unui adevăr capabil să schimbe istoria pentru totdeauna. Vei deveni păstrătoarea unui secret pe care omul l-a căutat timp de secole. Şi te vei confrunta cu responsabilitatea de a-l face cunoscut întregii lumi. Cel care va face acest lucru va fi venerat de unii şi dispreţuit de alţii. Problema care se pune este dacă vei fi suficient de puternică pentru a putea duce la îndeplinire o asemenea sarcină.
    După un moment de gândire, Sophie replică:
    - Nu sunt sigura că această decizie îmi aparţine.
    Sprâncenele lui Teabing zvâcniră:
    - Nu? Dacă nu ţie, cea care deţine cheia de boltă, atunci cui aparţine?
    - Confreriei, care a reuşit să păstreaze secretul timp de aproape două mii de ani.
    - Stăreţia? Cum? În noaptea asta a fost nimicită. Decapitată, aşa cum ai spus tu. Dacă este vinovat un spion din propriile rânduri sau cineva din afară, noi nu vom şti probabil niciodată, dar faptul rămâne: cineva a descoperit identitățile celor patru membri de vârf ai organizației. În momentul de față, eu n-aş avea încredere în nicio persoană care se declară reprezentant al Stăreţiei.
    - Şi atunci, ce sugerezi? întrebă Langdon.
    - Robert, ştii la fel de bine ca mine că Stăreţia nu a apărat acest adevăr atâţia ani doar pentru a-l ţine ascuns o veşnicie. Membrii ei aşteptau momentul potrivit pentru a-l dezvălui - momentul în care lumea este pregătită să facă faţă adevărului.
    - Şi crezi că acest moment a sosit?
    - Absolut. Nici n-ar putea fi mai evident acest lucru. Toate semnele istorice sunt vizibile şi, pe urmă, dacă Stăreţia nu ar fi intenţionat să-şi dezvăluie secretul foarte curând, de ce ar fi atacat Biserica tocmai acum?
    - Călugărul încă nu ne-a spus ce urmărea, ripostă Sophie.
    - Scopul pe care-l urmărea el este acelaşi cu al Bisericii - de a distruge documentele care ar dezvălui marea mistificare. Vaticanul s-a apropiat acum de acest obiectiv mai mult decât oricând în trecut, iar Stăreţia ţi-a acordat dumitale toată încrederea ei, miss Neveu. Misiunea de salvare a Graalului include, în mod evident, şi suprema dorinţă a confreriei, aceea de a împărtăşi lumii întregi adevărul.
    Langdon interveni:
    - Leigh, a-i cere lui Sophie să ia o astfel de decizie înseamnă să-i arunci pe umeri o povară mult prea mare pentru cineva care a aflat abia cu o oră în urmă de existenţa documentelor Sangreal.
    - Îmi cer scuze dacă te presez, miss Neveu. Eu, unul, am fost totdeauna de părere că aceste documente trebuie date publicităţii, dar, la urma urmei, decizia îţi aparţine. Cred însă că e important să te gândeşti la ceea ce se va întâmpla dacă vom reuşi să deschidem cheia de boltă.
    - Domnilor, replică Sophie pe un ton ferm, pentru a folosi cuvintele voastre: "Nu tu găseşti Graalul, ci el te găseşte pe tine". Cred că Graalul m-a găsit pentru un motiv anume şi că, atunci când va veni timpul, voi şti ce să fac!
    Amândoi o priviră surprinşi.
    - Deci, adăugă ea cu un semn spre caseta din lemn. Să-i dăm drumul!

                                                            88.

                              La Chateau Villette, în salon,  locotenentul Collet privea focul din şemineu, dezamăgit la culme. Fache sosise cu câteva momente în urmă şi acum se afla în încăperea alăturată, zbierând la telefon şi încercînd să coordoneze tentativa eşuată de a localiza Range Rover-ul.
    "Ar putea fi oriunde acum", îşi spuse Collet.
    Nesocotise ordinele directe ale căpitanului şi-l ratase pe Langdon a doua oară, aşa că era mulţumit cel puţin că PTS identificase urma de glonţ în podea, coroborând astfel afirmaţiile sale că în casă fusese tras un foc de armă.
    Dispoziţia lui Fache era însă cruntă şi locotenentul nu se îndoia că, o dată ce apele se vor mai linişti, repercusiunile grave nu vor întârzia să apară.
    Din păcate, nimic din ce găsiseră în salon nu părea să indice nici ceea ce se întâmplase, nici cine fusese implicat. Audi-ul negru de afară fusese închiriat pe un nume fals, cu o carte de credit falsă, iar amprentele din maşină nu se potriveau cu cele existente în baza de date a Interpolului.
    Un agent dădu buzna în salon:
    - Unde-i căpitanul Fache?
    - Vorbește la telefon, răspunse Collet fără a-şi lua privirea de la focul ce se stingea în şemineu.
    - Am terminat de vorbit! lătră Fache, intrând în salon. Ce-ai aflat?
     - Domnule, Centrala a primit un apel de la Andre Vernet, Depository Bank of Zurich. Omul vrea să discute cu dumneavoastră personal. Şi-a schimbat mărturia.
    - Ce?
    Acum Collet îşi ridică, în sfârşit, ochii.
    - Vernet recunoaşte că Langdon şi Neveu au intrat în bancă în seara asta.
    - Ne-am dat şi noi seama. De ce a minţit Vernet?
    - Zice că nu vorbeşte decât cu dumneavoastră, dar a fost de acord să coopereze total.
    - În schimbul a ce?
    - Vrea ca numele băncii să nu ajungă în presă şi să-l ajutam să recupereze un bun furat. Se pare că Langdon şi Neveu au furat ceva din contul lui Sauniere.
    - Ce?! izbucni Collet. Cum?
    Fache nici nu tresări.
    - Ce au furat?
    - Vernet nu ne-a oferit şi amănunte, dar se pare că e dispus la orice pentru a-şi recupera bunul respectiv.
    Collet încercă să-şi imagineze cum de s-a putut întâmpla aşa ceva. Poate că Langdon şi Neveu l-au ameninţat pe bancher cu arma. Poate că l-au silit să deschidă contul lui Sauniere şi să-i scoată din bancă în furgoneta blindată. Oricât de logic ar fi părut acest scenariu, locotenentului îi venea totuşi greu să creadă că Sophie Neveu s-ar implica într-o astfel de acţiune.
    Din bucătărie, un alt agent strigă:
    - Căpitane! Verificăm numerele de urgenţă ale lui Teabing şi am dat de aerodromul Le Bourget. Am veşti proaste!
    După treizeci de secunde, Fache se pregătea să părăsească Chateau Villette.
    Aflase că Teabing avea un avion personal în apropiere de Le Bourget şi că acesta îşi luase zborul cu o jumătate de oră în urmă.
    Funcţionarul de la aerodrom susţinuse că nu ştie cine era în avion şi nici încotro se îndreaptă. Decolarea nu fusese programată şi nu existase niciun plan de zbor. Cât se poate de ilegal, chiar pentru un aerodrom mic. Fache era sigur că, dacă-i va presa suficient de mult, va putea obţine răspunsurile dorite.
    - Locotenent Collet! lătră el în drum spre uşă. Nu am de ales şi trebuie să te las la conducerea operaţiunilor PTS de aici. Încearcă să n-o dai în bară şi de data asta!

                                                      89.

                          Când avionul ajunse la altitudinea de croazieră, zburând spre Londra, Langdon îşi desfăcu braţele din jurul casetei şi o aşeză pe masă. De-o parte şi de alta a lui, Sophie şi Teabing se aplecară spre ea, nerăbdători.
    Profesorul nu acordă atenţie de aceasta dată criptex-ului şi discurilor sale marcate cu litere, ci se concentră asupra feţei interioare a capacului. Cu vârful unui pix, desfăcu atent trandafirul incastrat, scoţînd la iveală textul gravat dedesubt.
    - "Sub Rosa", murmură el, sperând că o nouă privire asupra scrisului îi va aduce lămurirea dorită.
    Focalizându-şi întreaga atenţie, profesorul studie textul ciudat.
    După câteva secunde,  frustrarea pe care o simţise şi prima oară la început începu să pună din nou stăpânire pe el.
    - Leigh, pur şi simplu nu pot să înţeleg.
    Din locul în care stătea, pe partea opusă a mesei, Sophie nu vedea textul, dar neputinţa lui Langdon de a identifica imediat limba o luă prin surprindere.
    "Bunicul folosea o limbă atât de obscură, încât niciun specialist în simbolistică n-o poate recunoaşte?"
    Dar apoi îşi dădu seama că acest fapt n-ar fi trebuit s-o mire; la urma urmei, n-ar fi fost acesta primul secret pe care i-l ascunsese bunicul ei.
    În faţa ei, sir Leigh Teabing părea gata să explodeze. Nerăbdător să studieze şi el textul, se fâţâia pe scaun, se aplecă într-o parte şi încercă să vadă ceva pe lângă Langdon, care era încă aplecat deasupra casetei.
    - Nu ştiu, şopti profesorul. Aş zice că-i o limbă semitică, dar nu sunt foarte sigur. Majoritatea limbilor semitice timpurii includ nekkudot. Aceasta însă, nu!
    - Probabil e mai veche, presupuse Teabing.
    - Nekkudot? întrebă Sophie.
    - Majoritatea alfabetelor semitice modeme, îi explică britanicul fără a-şi ridica ochii, nu au vocale şi folosesc nekkudot - puncte şi liniuţe scrise sub sau deasupra consoanelor - pentru a indica sunetele vocalice. În termeni istorici, nekkudot a apărut recent în limbă.
    Langdon continuă să privească textul, pierdut.
    - O transliteraţie sefardică, poate...?
    Dar Teabing deja nu mai rezistă:
    - Dacă aş putea şi eu să...
    Îşi întinse braţul şi trase caseta din faţa lui Langdon, apropiind-o de el.
    Americanul cunoştea bine limbile vechi standard - greaca, latina, limbile romanice - dar, din câte remarcase el, cea de aici părea mai specializată, poate o scriere Rashi sau a STAM cu ghirlande.
    Trăgând adânc aer în piept, Teabing îşi lăsă privirea să se înfrupte din textul gravat. Minute îndelungi rămase tăcut. Cu fiecare secundă, încrederea în sine i se topea:
    - Sunt uluit, spuse, în cele din urmă. Limba asta nu seamănă cu nimic din ce am văzut eu până acum!
    Langdon oftă, descurajat:
    - Pot să văd şi eu? întrebă Sophie.
    Teabing se prefăcu a n-o fi auzit:
    - Robert, spuneai mai devreme că ai impresia că ai mai văzut ceva asemănător înainte?
    Profesorul părea siderat:
    - Aşa am crezut, dar nu sunt sigur. Scrierea îmi pare oarecum familiară.
    - Leigh! insistă Sophie, deloc încântată să fie lăsată pe dinafară. Pot să mă uit şi eu la caseta pe care mi-a lăsat-o bunicul?
    - Fireşte, dragă, replică el şi împinse caseta spre ea.
    Nu voise s-o umilească, dar era cert că Sophie Neveu se amesteca unde nu-i fierbea oala. Dacă un istoric al Royal Society şi un profesor de simbolistică de la Harvard nu puteau identifica limba respectivă, cum să reuşească ea...
    - Aaah! exclamă Sophie la câteva secunde după ce-şi aruncase privirea pe text. Trebuia să-mi fi închipuit!
    Langdon şi Teabing se întoarseră în acelaşi timp, privind-o uimiţi.
    - Să-ți fi închipui, ce?  se interesă sir Leigh.
    - Că asta e limba pe care ar fi folosit-o bunicul.
    - Vrei să spui că poţi citi textul?
    - Foarte uşor, ciripi Sophie, încântată de sine. Bunicul m-a învăţat limba asta pe când aveam doar şase ani. O vorbesc fluent.
    Apoi se aplecă peste masă şi-l fulgeră pe Teabing cu o privire dojenitoare:
    - Şi sincer, sir, ţinând cont de loialitatea dumneavoastră faţă de Coroană, sunt puţintel surprinsă că n-aţi recunoscut-o de la bun început.
    Instantaneu, Langdon îşi dădu seama.
    "Nu-i de mirare că scrisul îmi părea al naibii de familiar!"
    Cu câţiva ani în urmă, profesorul luase parte la un eveniment desfăşurat în cadrul Muzeului Fogg de la Harvard. Fost absolvent al universităţii, Bill Gates acceptase să împrumute muzeului una dintre nepreţuitele sale achiziţii - optsprezece coli de hârtie pe care le cumpărase recent în cadrul unei licitaţii de la Armand Hammer Estate.
    Suma oferită - nu mai puţin de 30,8 milioane de dolari.
    Autorul paginilor - Leonardo da Vinci.
    Cele optsprezece file - numite Codex Leicester, în cinstea celebrului lor deţinător, contele de Leicester - erau tot ce mai rămăsese dintr-un fascinant jurnal al lui da Vinci: eseuri şi schiţe ce rezumau teoriile sale originale despre astronomie, geologie, arheologie şi hidrologie.
    Profesorul îşi mai amintea şi acum reacţia pe care o avusese atunci când, după ce stătuse răbdător la rând, zărise în sfârşit preţioasele documente. O cruntă dezamăgire. Scrisul era ininteligibil. Deşi excelent conservate şi scrise într-o caligrafie impecabilă - cerneală stacojie pe hârtie alb-gălbuie - codexul părea o aiureală. La început, Langdon crezuse că nu poate citi nimic fiindcă da Vinci scrisese textul în italiana veche. Dar după ce le studiase cu atenţie, îşi dăduse seama că nu recunoaşte niciun cuvânt, ba chiar nicio literă.
    - Încercaţi aşa, domnule, i se adresase unul dintre responsabilii muzeului, arătându-i o oglinjoară de mână prinsă cu un lănţişor de marginea vitrinei.
    Langdon luase oglinda şi privise textul reflectat pe suprafaţa ei.
    Totul era perfect lizibil!
    În nerăbdarea sa de a citi notiţele marelui savant, uitase că una dintre numeroasele sale aptitudini deosebite era aceea de a scrie "în oglindă". Istoricii se întrebaseră adesea dacă da Vinci proceda aşa doar pentru a se amuza sau pentru a se asigura că nimeni altcineva nu-i înţelege scrisul şi deci nu-i poate fura ideile. Motivele erau însă lipsite de importanţa; doar Leonardo ştia sigur de ce.
    Sophie surâse în sinea ei, văzând că Langdon înţelesese.
    - Pot să citesc primele cuvinte, spuse ea. Sunt în engleză.
    Teabing încă nu pricepuse:
    - Explicaţi-mi şi mie!
    - Scriere inversă, răspunse Langdon. Avem nevoie de o oglindă.
    - Ba nu, replică Sophie. Sunt sigură că furnirul ăsta este suficient de subţire.
    Luă caseta şi, plasând-o în faţa unei lămpi de pe perete, începu să examineze partea interioară a capacului. Bunicul ei nu putea scrie invers, aşa că întotdeauna "trişa": scria normal, apoi întorcea hârtia pe partea cealaltă şi retrasa contururile. În acest caz, probabil că pirogravase textul firesc pe o bucată de lemn şi apoi rindeluise dosul lemnului până ce rămăsese doar o foiţă subţire, prin care scrisul pirogravat se vedea clar. Nu-i mai rămăsese după aceea decât să întoarcă foiţa de lemn invers şi s-o fixeze în capacul casetei.
    Aşezând capacul în dreptul lămpii, îşi dădu seama că presupunerile ei erau corecte. Fasciculul viu de lumină străbătea stratul subțire de lemn, iar textul apărea scris normal.
    Perfect inteligibil.
    - Engleză, bâigui Teabing, luându-şi capul în mâini de ruşine. Limba mea maternă!
    În partea din spate a avionului, Remy Legaludec asculta cu atenţie, încercând să audă ceva pe fondul sonor al motoarelor, dar nu reuşea să desluşească nimic.
    Nu-i plăcea deloc modul în care decurgeau evenimentele din această noapte. Absolut deloc. Privi din nou spre călugărul legat fedeleş de la picioarele sale.
    Omul zăcea nemişcat, resemnat parcă sau rugându-se în tăcere pentru izbăvire.

                                                          90.

                                 La cinci mii de metri în atmosferă, Robert Langdon simțea cum lumea reală dispare în jurul lui, lăsându-se absorbit de poemul  lui Sauniere, lizibil în lumină prin capacul casetei.
    Sophie luă o bucată de hârtie și transpuse repede scrierea în engleza obişnuită. Când sfârşi, toţi trei se aplecară asupra textului, citindu-l pe rând. Era ca un fel de rebus arheologic... o ghicitoare ce făgăduia să indice cum poate fi deschis criptex-ul:
    An ancient word of wisdom frees this scroll...
    And helps us keep her scaner'd family whole...
    A headstone praised by Templars is the key...
    And atbash will reveal the truth to thee.
    "Un străvechi cuvânt de-nţelepciune liberează acest papirus...
    Pentru ca al ei neam unit să îl păstram...
    Piatra de căpătâi dragă templierilor e cheia...
    Ce atbash adevărul ţi-l va revela."
    Înainte să se apuce să se întrebe care poate fi parola ascunsă în aceste versuri, Langdon sesiză un alt aspect, mult mai profund: metrica poemului.
    "Pentametru iambic!"
    Îl întâlnise de nenumărate ori de-a lungul anilor în care studiase societăţile secrete din Europa - ba chiar şi anul trecut, în Arhivele Secrete ale Vaticanului. Vreme de secole, pentametrul iambic fusese preferatul învăţaţilor de pretutindeni, de la grecul Arhilocus pînă la Shakespeare, Milton, Chaucer şi Voltaire - oameni cu vederi largi, care îşi scriseseră comentariile pe teme sociale într-un metru pe care mulţi îl considerau ca având proprietăţi mistice.
    Rădăcinile pentametrului iambic erau extrem de vechi, datând din vremurile păgâne.
    "Iambi. Două silabe cu accent opus. Accentuată şi neaccentuată. Yin şi yang. O pereche echilibrată. Şiruri de câte cinci astfel de perechi. Pentametru. Cinci - pentru pentagrama zeiţei Venus şi pentru sacrul feminin."
    - E un pentametru! exclamă Teabing, întorcându-se spre Langdon. Şi poemul e în engleză! La lingua pura!
    Profesorul încuviință. La fel ca majoritatea societăţilor secrete aflate pe poziţii opuse faţă de cea a Bisericii, Le Prieure de Sion considerase timp de secole că engleza era unica limbă europeană "pură". Spre deosebire de franceză, spaniolă şi italiană, toate înrudite cu latina - limba Vaticanului - engleza nu era accesibilă maşinii de propagandă a Romei, devenind astfel în timp o limbă secretă, folosită preponderent de acele organizaţii suficient de educate pentru a o învăţa.
    - Poemul acesta, exclamă Teabing, se referă nu numai la Graal, ci şi la templieri şi la urmaşii Mariei Magdalena! Ce am putea cere mai mult?
    - Parola, replică Sophie, citind încă o dată poemul. Se pare că avem nevoie de un străvechi cuvânt de înţelepciune.
    - Abracadabra? propuse britanicul, cu privirea scânteind.
    "Un cuvânt din cinci litere", îşi spuse Langdon, gândindu-se la uriaşul număr de termeni vechi ce ar putea fi consideraţi cuvinte de înţelepciune - fragmente din texte mistice, profeţii astrologice, legăminte ale societăţilor secrete, incantaţii Wicca, formule magice egiptene, mantre păgâne... Lista era nesfârşită.
    - Parola, continuă Sophie, pare a avea legătură cu templierii. "Şi piatra de căpătâi a templierilor e cheia."
    - Leigh, tu eşti specialistul în templieri. Ai vreo idee?
    După câteva secunde de meditaţie, Teabing oftă.
    - Păi, piatra de căpătâi nu poate fi altceva decât o piatră de mormânt. Este posibil ca poemul să se refere la mormântul pe care templierii îl consideră ca fiind al Mariei Magdalena, însă asta nu ne ajută prea mult, fiindcă nu ştim unde se află acest loc de veci.
    - În ultimul vers, interveni Sophie, se spune că atbash va revela adevărul. Am mai auzit undeva cuvântul acesta... atbash.
    - Nu mă miră deloc, replică Langdon. L-ai auzit probabil la cursul de criptografie. Cifrul Atbash este unul dintre cele mai vechi coduri.
    "Desigur! Celebrul sistem ebraic de codificare."
    Într-adevăr, învăţase la cursul de criptografie despre cifrul Atbash, care data din jurul anului 500 înainte de Hristos şi era folosit în prezent ca un exemplu clasic de schemă de substituţie rotaţională. O formă banală de criptogramă ebraică, cifrul Atbash era un simplu cod de substituţie bazat pe alfabetul ebraic, de douăzeci şi două de litere. În Atbash, prima literă era înlocuită cu ultima a alfabetului, cea de-a doua cu penultima şi aşa mai departe.
    - Cifrul Atbash este cum nu se poate mai potrivit, remarcă Teabing. Texte criptate cu ajutorul lui pot fi întâlnite în Cabala, în manuscrisele de la Marea Moartă şi chiar în Vechiul Testament. Specialiştii şi misticii evrei mai descoperă încă şi astăzi înţelesuri ascunse folosind acest cod. Nu mă îndoiesc că Stăreţia a studiat şi ea cifrul Atbash.
    - Singura problemă, interveni Langdon, este că nu avem niciun text căruia să-i aplicăm acest cifru.
    Teabing oftă.
    - Trebuie să fie un cod pe piatra aceea de mormânt! Nu trebuie decât să găsim piatra de căpătâi atât de preţuită de templieri.
    După expresia întunecată de pe chipul profesorului, Sophie înţelese că nu le va fi deloc uşor să facă acest lucru.
    "Atbash e cheia. Dar ne lipseşte uşa!"
    Trei minute mai târziu, britanicul suspină din greu şi clatină din cap:
    - Prieteni, sunt depăşit! Lăsaţi-mă să mă gândesc puţin în linişte; mă duc să văd ce face Remy și oaspetele nostru şi să aduc ceva de ronţăit.
    Şi plecă spre compartimentul din spate al avionului.
    Sophie se simţea şi ea istovită.
    Afară, întunericul dinaintea apariţiei zorilor era ca de smoală. O senzaţie stranie îşi făcu loc în sufletul ei: parcă zbura aiurea prin spaţiu, fără nici cea mai vagă idee unde va ateriza. Îşi petrecuse întreaga copilărie dezlegând enigme create de Jacques Sauniere şi acum avea neplăcuta impresie că poemul din faţa lor conţinea informaţii pe care încă nu le sesizaseră.
    "Trebuie să mai fie ceva aici, îşi spuse. Ingenios ascuns... dar real."
    Şi mai era un gând care o frământa: se temea că, presupunând că vor izbuti să deschidă criptex-ul, ceea ce vor găsi înăuntru nu va fi o simplă "hartă către Sfântul Graal". În ciuda convingerii celor doi bărbaţi că în cilindrul de piatra se afla "adresa" comorii, ea dezlegase suficiente mistere ale bunicului său pentru a şti că acesta nu-şi dezvăluia secretele prea uşor.

                                                             91.

                             Controlorul de trafic aerian din tura de noapte moţăia în faţa unui radar în aşteptare, când căpitanul Poliţiei Judiciare dădu cu uşa de perete.
    - Avionul lui Teabing! ţipă la el Bezu Fache dând buzna în turnul de control. Încotro a plecat?
    Iniţial, omul bâigui ceva într-o jalnică încercare de a proteja interesele britanicului - unul dintre cei mai respectabili clienţi ai aerodromului.
    - Bine, replică Fache. Te bag la arest fiindcă ai permis unui avion particular să decoleze fără să aibă un plan de zbor.
    Căpitanul îi făcu semn unui agent, care se apropie cu o pereche de cătuşe.
    Controlorul se ridică, tremurând. Îşi aminti articolele din presă care dezbăteau o problemă controversată: era căpitanul Fache un erou sau un pericol public? El, unul, tocmai aflase răspunsul la această întrebare.
    - Staţi! se rugă el la vederea cătuşelor. Doar atât vă pot spune: sir Leigh Teabing zboară adesea la Londra pentru un tratament medical. Are un hangar la Aeroportul Biggin Hill din Kent. La marginea Londrei.
    Fache făcu semn ofiţerului cu cătuşele să se îndepărteze:
    - Spre Biggin Hill se îndreaptă şi în seara asta?
    - Nu ştiu. Avionul a decolat pe culoarul său obişnuit şi ultimul contact radar avut cu el sugerează Londra ca destinaţie. Biggin Hill pare foarte probabil.
    - Mai avea şi alţi pasageri?
    - Domnule, jur că eu n-am de unde şti acest lucru. Clienţii noştri se pot duce direct la hangar şi se îmbarcă aşa cum doresc. Persoanele care se află la bord intră în responsabilitatea ofiţerilor vamali de la aeroportul de destinaţie.
    Fache se uită din nou la ceas şi apoi privi aeronavele înşiruite ce aşteptau afară.
    - Dacă se duc la Biggin Hill, în cât timp ajung?
    Controlorul îşi răsfoi documentele:
    - E un zbor scurt. Avionul ar putea ateriza în jurul orei... şase treizeci.
    Adică peste cincisprezece minute.
    Fache se încruntă şi se întoarse spre unul dintre oamenii săi.
    - Adu-mi un elicopter aici. Plec la Londra. Şi fă-mi legătura cu poliţia din Kent. Nu cu serviciul MI 5. Vreau discreţie. Poliţia locală. Spune-le să permită aeronavei lui Teabing să aterizeze și pe urmă și pe urmă să-l înconjoare pe pistă. Să nu debarce nimeni până ce n-ajung eu acolo!

                                                            92.

                                 - Ești tăcută, observă Langdon, privind-o pe Sophie așezată de cealaltă parte a mesei.
    - Doar obosită. Și poemul acesta... Nu știu.
    Profesorul avea și el aceeaşi stare de spirit. Huruitul motoarelor şi uşoara legănare a avionului parcă îl hipnotizau, iar capul încă îl durea acolo unde îl lovise călugărul. Teabing era tot undeva în compartimentul din spate şi Langdon hotărî să profite de momentul de singurătate pentru a vorbi cu Sophie ceva ce-l frământase de mult.
    - Cred că am înţeles, în parte, motivul pentru care bunicul tău ţi-a cerut să iei legătura cu mine. Cred că voia ca eu să-ţi explic ceva!
    - Istoria Sfântului Graal şi a Mariei Magdalena nu sunt motive suficiente?
    Langdon ezită o clipă, neştiind cum ar trebui să continue.
    - Este vorba despre răceala dintre voi doi, despre motivul pentru care nu ai mai vorbit cu el timp de zece ani. Jacques Sauniere spera, cred, că lucrurile se vor îndrepta dacă vei înţelege ce anume v-a îndepărtat unul de altul.
    Sophie se foi în scaun:
    - Dar nu ţi-am spus ce anume ne-a îndepărtat unul de altul.
    El o privi atent, scrutător:
   - Ai surprins un ritual sexual, nu-i aşa?
    - De unde ştii asta?!
    - Sophie, mi-ai spus că ai văzut un lucru care te-a convins că bunicul tău făcea parte dintr-o societate secretă. Iar acel lucru te-a deranjat atât de tare, încât de atunci ai refuzat să mai stai de vorbă cu el. Eu ştiu destule despre societăţile secrete; n-am nevoie de mintea unui da Vinci pentru a-mi închipui ce anume ai văzut!
    Ea tăcea.
    - S-a întâmplat prin primăvară, nu-i aşa? continuă Langdon. În preajma echinocţiului. Pe la mijlocul lui martie.
    Sophie privea în continuare pe fereastră:
    - Veneam în vacanţa de primăvara, de la universitate. Mă întorsesem acasă cu câteva zile mai devreme.
    - Vrei să-mi povesteşti?
    - Nu cred.
    Apoi, brusc, se întoarse spre el; avea ochii în lacrimi.
    - Nu ştiu prea bine ce am văzut.
    - Erau prezenţi atât bărbaţi, cât şi femei?
    După o clipă, Sophie încuviinţă.
    - Îmbrăcaţi în alb şi negru?
    Îşi şterse lacrimile şi apoi înclină din nou din cap, părând mai relaxată.
    - Femeile purtau rochii albe de mătase... şi pantofi aurii. Ţineau în mâini globuri aurii. Bărbaţii aveau tunici negre şi pantofi negri.
    Profesorul se strădui să-şi ascundă emoţiile, aproape că nu-i venea să creadă ceea ce auzea. Sophie Neveu fusese martora unei ceremonii sacre, vechi de două mii de ani!
    - Purtau măşti? întrebă el. Măşti androgine?
    - Da. Toți. Identice. Femeile albe, bărbaţii negre!
    Langdon citise numeroase descrieri ale acestei ceremonii şi-i înţelegea originile mistice:
    - Se numeşte Hieros Gamos, îi spuse în şoaptă. Datează de peste două mii de ani. Preoţii şi preotesele egiptene o îndeplineau periodic, pentru a celebra puterea reproductivă a femeii. Iar dacă ai surprins Hieros Gamos fără a avea pregătirea şi cunoştinţele necesare pentru a-i înţelege semnificaţia, îmi dau seama că ai fost destul de şocată.
    Ea nu îi răspunse.
    - Expresia Hieros Gamos provine în limba greacă şi înseamnă mariaj sacru.
    - Ritualul pe care l-am văzut eu nu era deloc o căsătorie.
    - Mariaj, adică uniune, Sophie.
    - Mai bine zis, sex.
    - Nu.
    - Nu?
    Ochii ei măslinii îl priveau întrebători acum şi, pentru moment, Langdon cedă puţin.
    - Adică... da, dintr-un punct de vedere, dar nu aşa cum înţelegem noi termenul azi.
    Şi-i explică mai departe că, deşi ceea ce văzuse ea păruse probabil un fel de ritual sexual, Hieros Gamos nu avea nimic de-a face cu erotismul. Era un act spiritual. În trecut, actul sexual era modalitatea prin care omul putea ajunge la experienţa dumnezeirii. Anticii credeau că niciun bărbat nu era împlinit din punct de vedere spiritual dacă nu avea cunoaşterea carnală a sacrului feminin.
   Uniunea fizică dintre bărbat şi femeie constituia unica modalitate prin care omul se împlinea spiritual şi ajungea la gnosis - cunoaşterea divinului. Pe vremea zeiţei Isis, ritualurile sexuale erau considerate unica punte dintre Pământ şi Ceruri.
    - Prin comuniunea cu femeia, continuă Langdon, bărbatul putea atinge un moment de orgasm în care mintea i se golea de orice gând şi atunci putea să-l vadă pe Dumnezeu.
    Sophie îi aruncă o privire sceptică:
    - Orgasmul ca... rugăciune?
    Profesorul ridică din umeri, deşi ea avea dintr-un anumit punct de vedere dreptate. Din punct de vedere fiziologic, orgasmul masculin era însoţit de o frântură de secundă complet lipsită de gânduri. Un scurt vacuum mental. Un moment de limpezime, în care Dumnezeu putea fi întrezărit. Cei care practică meditaţia ating aceeaşi stare de vid mental fără să aibă nevoie de sex şi descriu adesea Nirvana ca pe un infinit orgasm spiritual.
    - Sophie, nu trebuie să uiţi că opiniile despre sex ale anticilor erau complet diferite de ale noastre, cei de astăzi. Actul sexual dădea naştere unei noi vieţi - miracolul suprem - ori miracolele nu pot fi împlinite decât de zei. Capacitatea femeii de a da viaţă din pântecele ei îi conferea un caracter sacru. De zeiţă. Iar actul sexual era comuniunea celor două jumătăţi ale spiritului uman - cea masculină şi cea feminină - prin care bărbatul putea afla împlinirea spirituală şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Ce ai văzut tu nu avea nimic de-a face cu sexul, ci cu spiritualitatea. Ritualul Hieros Gamos nu e o perversiune. E o ceremonie profund sacrosanctă.
    Cuvintele lui păreau că au atins o coardă sensibilă a sufletului ei.
    Sophie fusese extrem de reţinută şi de stăpână pe sine toată seara, dar acum, pentru prima dată, Langdon văzu cum aerul ei ferm şi controlat începe să se destrame.
    Ochii i se umplură din nou de lacrimi, pe care şi le şterse cu mâneca jachetei.
    Mai bine să-i lase o clipă să-şi revină. Desigur, conceptul actului sexual ca o cale de comuniune cu Dumnezeu era, la prima vedere, de neimaginat.
    Studenţii lui evrei afişau întotdeauna o expresie siderată când le spunea că tradiţia iudaică timpurie implica acte sexuale rituale. "Şi nu altundeva, ci doar în Templu!" Evreii din vechime credeau că în Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon rezida nu numai Dumnezeu, ci şi corespondentul său feminin, Shekinah. Oamenii care căutau împlinirea spirituală veneau la Templu pentru a consulta preotesele - hierodule - cu care făceau dragoste şi aveau astfel experienţa divinului prin intermediul uniunii fizice. Tetragrama iudaică YHWH - numele sacru al lui Dumnezeu - provine, de fapt, din numele Yehova, la rândul lui o îmbinare androgină a masculinului Yah cu numele pre-ebraic al Evei, Havah.
    - Pentru Biserica începuturilor creştine, îi explică Langdon pe acelaşi ton blând, "utilizarea" actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu Dumnezeu constituia o ameninţare serioasă pentru puterea şi autoasumata ei poziţie de unic intermediar între om şi divinitate. Din motive lesne de înţeles, Biserica a făcut tot ce a putut pentru a demoniza dragostea fizică şi a o ostraciza ca pe un act dezgustător şi păcătos. Iar celelalte religii majore ale vremii au procedat la fel.
    Sophie rămase tăcută, dar profesorul avea impresia că încet-încet începe să-l înţeleagă mai bine pe bunicul ei. Ca o ironie a sorţii, Langdon abordase aceeaşi temă în sala de curs, cu numai câteva luni în urmă.
    - E, oare, surprinzător faptul că avem faţă de sex sentimente contradictorii? îi întrebase atunci pe studenţii săi. Moştenirea noastră antică şi însăşi fiziologia corpului uman ne sugerează că sexul e un lucru perfect natural - o cale spre împlinirea spirituală - şi totuşi religia modernă îl blamează, considerându-l ruşinos, şi ne învaţă să ne înăbuşim dorinţele sexuale ca fiind porniri diavoleşti.
    Langdon preferase totuşi să nu-şi şocheze studenţii povestindu-le că mai mult de zece societăţi secrete din lumea întreagă - multe foarte influente - practicau încă şi astăzi ritualuri sexuale, păstrând astfel vii vechile tradiţii.
    Personajul interpretat de Tom Cruise în Eyes Wide Shut descoperise acest lucru când se strecurase în mijlocul unei întruniri secrete a elitei din Manhattan şi surprinsese o ceremonie Hieros Gamos. Din păcate, realizatorii filmului denaturaseră semnificaţia ritualului, dar esenţa lui totuşi rămăsese - o societate secretă care celebra magia uniunii sexuale.
    - Domnule profesor, îl interpelase un student de prin ultimele rânduri. Vreţi să spuneţi că, în loc să mergem la biserică, ar trebui să facem mai mult sex?
    Langdon surâsese, fără a muşca din momeală. Din ce auzise el despre petrecerile de la Harvard, tinerii ăştia nu duceau deloc lipsă de sex.
    - Domnilor, replicase el, conştient că se află pe un teren minat, aş putea să vă ofer doar o sugestie. Fără a fi atât de temerar, încât să propovăduiesc sexul premarital şi, deopotrivă, fără a fi atât de naiv încât să cred că sunteţi cu toţii nişte îngeraşi puri, vă voi oferi un singur sfat referitor la viaţa sexuală...
    Toţi băieţii din sală se aplecaseră în faţă, pentru a auzi mai bine.
    - Data viitoare când vă veţi afla în compania unei femei, încercaţi să priviţi în propriul suflet şi să vedeţi dacă nu cumva puteţi aborda sexul ca pe un act mistic, spiritual. Străduiţi-vă să găsiţi acea scânteie de divinitate pe care bărbatul o poate atinge numai prin uniunea cu sacrul feminin.
    Fetele din bănci aprobaseră în tăcere, surâzând cu subînţeles. Băieţii schimbaseră între ei chicote grosolane şi glume fără perdea. Langdon oftase.
    Bărbaţii de la colegiu erau încă nişte băieţei.
    Sophie își lipi fruntea ece de fereastră şi, privind în gol, în noapte, încercă să înţeleagă tot ce-i spusese Langdon. Păreri de rău începeau iarăşi s-o copleşească. "Zece ani." Gândul îi zbură la teancurile de scrisori nedeschise pe care le primise de la bunicul ei. "Îi voi spune totul lui Robert." Fără a-şi întoarce privirea de la geam, începu să îi povestească. Încet. Cu reţinere.
    Relatându-i cele întâmplate în noaptea aceea, simţi cum alunecă înapoi, în trecut... străbate păduricea din jurul proprietăţii bunicului ei din Normandia... cercetează casa care pare pustie... aude vocile care răzbesc de undeva, de dedesubt... şi apoi descoperă uşa secretă. Coboară încet scara de piatră, treaptă cu treaptă. Parcă simte şi acum în nări aerul jilav, rece... Era în martie.
    Din penumbra în care se ascunsese, la capătul scării, privea grupul de oameni necunoscuţi care se legănau şi intonau incantaţiile la lumina tremurătoare a lumânărilor.
    "Visez", îşi spusese în sinea ei. "E un vis. Ce altceva ar putea fi?"
    Femeile şi bărbaţii erau intercalaţi, alb, negru, alb, negru. Robele de mătase fluturau atunci când femeile ridicau în mâini globurile aurii şi rosteau în cor:
    - Am fost cu tine de la începuturi, în zorii a tot ce e sfânt, te-am purtat în pântece înainte de venirea zilei.
    Apoi globurile erau lăsate mai jos şi toţi participanţii începeau să se legene înainte şi înapoi, de parcă ar fi fost în transă. Celebrau, probabil, ceva ce se afla chiar în mijlocul cercului.
    "La ce se uită oare?"
    Ritmul incantaţiei se acceleră. Mai repede! Mai tare!
    - Femeia din faţa ta e dragoste! strigau femeile, ridicând din nou globurile.
    Iar bărbaţii răspundeau:
    - Ea-şi are sălaş în eternitate!
    Incantaţia era din ce în ce mai sacadată. Mai rapidă. Mai sonoră.
    Participanţii făcuseră un pas înainte şi îngenuncheaseră cu toţii, în acea clipă, Sophie reuşise, în sfârşit, să vadă ceea ce priveau toţi.
    Pe un altar jos, decorat, din mijlocul cercului, se afla un bărbat. Gol, întins pe spate, cu chipul acoperit de o mască neagră.
   Sophie recunoscuse imediat trupul şi semnul din naştere de pe umăr. Abia izbutise să-şi înăbuşe strigătul de surprindere.
    Grand-pere!
    Imaginea era într-adevăr şocantă, dar asta nu era totul.
    Deasupra bunicului ei se afla o femeie, goală şi ea, cu o mască albă şi cu părul bogat, argintiu, care-i cădea liber pe spate. Avea un trup durduliu, departe de a fi perfect, şi se legăna în ritmul incantaţiei, făcând dragoste cu bunicul ei.
    Sophie voise să se întoarcă şi să fugă, dar picioarele îi erau ca de plumb.
    Zidurile subsolului o încarcerau, iar incantaţia, ajunsă la un ritm ameţitor, o hipnotiza. Cuvintele intonate deveniseră aproape un cântec, tot mai tare, mai sacadat şi mai frenetic. Cu un urlet brusc, întreaga atmosferă păruse că explodează. Simţea că i se taie respiraţia şi îşi dăduse seama că plânge în hohote mute. Se întorsese şi se împleticise pe scări, ieşise afară din casă, şi pornise imediat spre Paris, tremurând din tot corpul.

                                                         93.

                            Turbojetul survola marea de lumini de pe Coasta de Azur, când Aringarosa îşi închise telefonul, după o a doua convorbire cu Fache. Întinse mâna după punga pe care o folosea când avea rău de avion, dar îşi dădu seama că era prea şocat pentru a mai simţi chiar şi greaţă.
    "De s-ar termina odată!"
    Ultimele veşti primite de la Fache erau greu de imaginat, incredibile, dar în noaptea asta nimic nu mai părea să aibă sens. "Ce se întâmplă?" Totul ieşise violent de sub orice posibilitate de control. "În ce l-am amestecat pe Silas? În ce m-am amestecat eu însumi?!"
    Tremurând, episcopul se apropie de cabina pilotului.
    - Trebuie să schimbăm destinaţia.
    Pilotul îi aruncă o privire peste umăr şi izbucni în râs:
    - Glumeşti, nu-i aşa?
    - Nu. Trebuie să ajung imediat la Londra!
    - Părinte, ăsta e un zbor charter, nu un taxi!
    - Îţi voi plăti suplimentar, fireşte! Cât vrei? Până la Londra facem doar o oră în plus spre nord şi aproape că nu e nevoie să schimbam direcţia, aşa că...
    - Nu e o chestiune legată de bani, părinte! Sunt alte elemente de care trebuie să ţin seama.
    - Zece mii de euro. Pe loc.
    Pilotul se întoarse, cu ochii cât cepele.
    - Cât? Ce fel de preot poartă cu el atâţia bani lichizi?!
    Aringarosa se apropie de servieta lui neagră, o deschise şi scoase una dintre obligaţiunile la purtător, pe care i-o întinse.
    - Ce-i asta? întrebă omul.
    - O obligaţiune la purtător emisă de Banca Vaticanului, în valoare de zece mii de euro.
    Pilotul îi aruncă o privire nedumerită:
    - E acelaşi lucru cu banii lichizi!
    - Numai că banii sunt bani, îi răspunse omul şi-i înapoie obligaţiunea.
    Aringarosa simţi că i se înmoaie picioarele şi se rezemă de uşa cabinei.
    - E o problemă de viaţă şi de moarte, îi spuse. Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să ajung la Londra.
    Pilotul privi lung inelul de aur de pe degetul episcopului.
    - Sunt diamante adevărate?
    - Oh, nu mă pot despărţi de acest inel!
    Omul ridică din umeri şi-i întoarse spatele, revenind la comenzile avionului.
    Cu o tristeţe copleşitoare, Aringarosa îşi mângâie inelul de pe deget. Din păcate, tot ce însemna acest inel pentru el avea să fie pierdut, oricum. După un îndelung moment, îl scoase de pe inelar şi-l aşeză tăcut pe bordul avionului.
    Apoi se retrase la locul său din spate şi se trânti pe o banchetă. După cincisprezece secunde, simţi cum avionul virează câteva grade spre nord.
    Totuşi, episcopul nu simţea nicio urmă de bucurie în suflet.
    Totul începuse sub forma unei cauze sfinte. Un plan ingenios pus la punct.
    Acum, aidoma unui domino, piesele se prăbuşeau una câte una... iar finalul nu se întrezărea încă.

                                                               94.

                            Se vedea clar că Sophie nu-și revenise încă de pe urma amintirilor recent răscolite. În ceea ce-l privea pe el, Langdon era uluit de ceea ce tocmai auzise.
    Pe lângă faptul că surprinsese ritualul în plină desfăşurare, Sophie se văzuse nevoită să facă faţă unei realităţi de două ori mai şocante: personajul central fusese însuşi bunicul ei... Marele Maestru al confreriei Le Prieure de Sion. E drept, într-o companie selectă: da Vinci, Botticelli, Isaac Newton, Victor Hugo, Jean Cocteau... Jacques Sauniere.
    - Nu ştiu ce altceva ţi-aş mai putea spune, şopti el.
    Ochii ei, scăldaţi în lacrimi, aveau acum o nuanţă adâncă, măslinie:
    - M-a crescut ca pe propria fiică.
    Profesorul recunoscu emoţia care, treptat, îi înceţoşa privirea: remuşcare.
    Profundă şi rece.
    Sophie Neveu îl alungase pe bătrân din viaţa ei şi în sfârşit acum îl vedea într-o cu totul altă lumină.
    Afară, zorii se iveau deja pe cer, o dungă roşiatică marca răsăritul. Sub ei, pământul era încă învăluit în întuneric.
    - Ceva de mâncare, dragii mei?
    Teabing intră în cabina, ducând în mână o tavă cu o cutie de biscuiţi şi câteva cutii de Cola, scuzându-se pentru puţinele rezerve de care dispunea.
    - Prietenul nostru, călugărul, încă nu e pregătit să vorbească! Să-i mai lăsăm însă puţin timp!
    Apoi, muşcând dintr-un biscuit, îşi îndreptă atenţia spre poem.
    - Deci, dragii mei, înregistrăm vreun progres? Ce încearcă bunicul tău să ne spună aici? întrebă el uitându-se la Sophie. Unde mama dracului e piatra aceea de căpătâi? Piatra atât de dragă templierilor!
    Sophie clătină din cap, fără să-i răspundă.
    Lăsându-l pe britanic să studieze din nou versurile, Langdon deschise o cutie de Cola şi se întoarse spre fereastră, cu gândurile pierdute printre imagini ale unor ritualuri tainice şi coduri secrete. "Piatra de căpătâi dragă templierilor e cheia." Luă o înghiţitură din lichidul dulce şi călduţ. "O piatră de căpătâi venerată de templieri!"
    Întunericul nopţii se destrămă rapid şi, sub ochii săi, apele oceanului căpătară luciri vii. "Canalul Mânecii." Nu mai era mult până la destinaţie.
    Poate că lumina zilei le va aduce o nouă înţelegere, o nouă viziune, dar cu cât cerul devenea mai alburiu, cu atât gândurile lui păreau mai negre. Ritmurile pentametrului iambic şi incantaţiile ritualului Hieros Gamoş păreau a se confunda cu huruitul motoarelor.
    "O piatră de căpătâi venerată de templieri."
    Dedesubt, oceanul lăsase din nou loc pământului şi, brusc, o idee nouă îi străfulgeră prin minte. Cutia de băutură aproape că-i scăpă din mână:
    - N-o să vă vină să credeţi, exclamă în timp ce se întorcea spre ceilalţi. Piatra de căpătâi a templierilor... Mi-am dat seama ce este!
    Teabing făcu ochii mari, de parcă erau două farfurioare:
    - Ştii unde este piatra de mormânt?
    Langdon surâse:
    - Nu, nu unde este, ci mai degrabă ce anume este.
    Sophie şi britanicul se traseră mai aproape, numai ochi şi urechi.
    - Cred că termenul "piatră de căpătâi" este o exprimare aproape literală, care se referă efectiv la un cap din piatră, le explică Langdon, care căzuse pradă din nou entuziasmului său didactic. Nu e o piatră de mormânt.
    - Un cap din piatră? bâigui Teabing.
    Nici Sophie nu părea câtuşi de puţin convinsă.
    - Leigh, pe vremea Inchiziţiei, Biserica i-a acuzat pe Templieri de tot felul de erezii, nu-i aşa?
    - Într-adevăr. O sumedenie de de acuzaţii false. Sodomie, urinare pe cruce, venerarea diavolului - o listă întreagă.
    - Şi pe lista aceea se afla deopotrivă adorarea unor falşi idoli, am dreptate? Mai exact, Biserica i-a acuzat pe Templieri că practică ritualuri secrete în cadrul cărora venerează un cap sculptat în piatră... un zeu păgân care...
    - Baphomet! izbucni Teabing. Pe legea mea, Robert, ai dreptate! O piatră de căpătâi atât de dragă Templierilor!
    Profesorul îi explică lui Sophie, în câteva cuvinte, că Baphomet era o străveche divinitate păgână a fertilităţii, asociată cu forţa creatoare a actului reproducerii.
    Baphomet era reprezentat sub forma unui cap de berbec sau de ţap - un simbol obişnuit al fecundităţii şi procreării. Cavalerii templieri îl venerau formând un cerc uman în jurul capului sculptat şi înălţând rugăciuni.
    - Baphomet! exclamă din nou Teabing. Ceremonia preamărea magia creatoare a unirii sexuale, dar papa Clement a insistat şi a convins în cele din urmă lumea că piatra sculptată a templierilor, îl reprezenta de fapt pe diavol. Vaticanul a folosit capul lui Baphomet ca pe o probă incendiară împotriva templierilor.
    Langdon încuviinţă. Credinţa modernă într-un diavol încornorat, numit Satan, deriva din strădania Bisericii de a face din capul de berbec sau de ţap al zeului fertilităţii un simbol al răului. Şi, evident, strădaniile sale dăduseră roade, deşi nu în întregime. Masa de Ziua Recunoştinţei din tradiţia americană amintea şi astăzi de simbolurile păgâne ale fertilităţii. De asemenea, "cornul abundenţei" constituia un tribut adus lui Baphomet şi se regăsea în mitologia greacă, în care micul Zeus fusese alăptat de o capră al cărei corn se rupsese, oferindu-i o provizie nesfârşită de fructe. Baphomet "apărea" neştiut şi în fotografiile de grup, în care vreun glumeţ ridica două degete în spatele capului unui prieten, ca două coarne; puţini dintre aceşti glumeţi ştiau însă că gestul lor făcea, de fapt, aluzie la virilitatea robustă a "victimei" - un fel de reclamă, s-ar putea zice.
    - Da, da! continuă Teabing să exclame, incitat. La Baphomet trebuie să se refere poemul! O piatră de căpătâi atât de dragă templierilor!
    - Bine, dar dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că avem de-a face cu o nouă dilemă, interveni Sophie, arătând spre discurile criptex-ului. Baphomet are opt litere. Aici e loc însă numai pentru cinci.
    Britanicul afişă un zâmbet larg:
    - Draga mea, acesta e momentul în care intră în scenă cifrul Atbash.

                                                95.

                              Langdon era  impresionat. Teabing tocmai sfârşise de scris întregul alfabet ebraic - alef-beit.
    E drept, folosise echivalentele latine, nu caracterele ebraice, şi acum le citea cu glas tare, cu o pronunţie perfectă:
    A B G D H V Z Ch T Y K L M N S O P Tz Q R Sh Th
    - Alef, Beit, Gimel, Hei, Vav, Zayin, Chet, Tet, Yud, Kaf, Lamed, Mem, Nun, Samech, Ayin, Pei, Tzadik, Kuf, Reish, Shin, Tav.
    Ştergându-şi fruntea cu un gest dramatic, Teabing continuă:
    - În ortografia tradiţională ebraică, vocalele nu au reprezentare grafică. Prin urmare, dacă vom scrie cuvântul Baphomet cu literele alfabetului ebraic, vocalele vor dispărea, rămânând doar.....
    - Cinci litere, sfârşi Sophie.
    Teabing încuviinţă şi începu din nou să scrie:
    - Bun, iată cum se scrie cuvântul Baphomet cu caracterele ebraice. Voi menţiona şi vocalele, pentru mai multă claritate:
    Ba P Vo Me Th
    - Să nu uitam, desigur, adăugă el, că textele în ebraică se scriu de la dreapta la stânga, dar noi putem aplica cifrul Atbash direct. În continuare, nu mai trebuie decât să ne creăm propria schemă de substituţie, rescriind întregul alfabet în ordine inversă.
    - Există o cale mai uşoară, interveni Sophie, luând creionul din mâna britanicului. Funcţionează la toate cifrurile de substituţie reflectivă, inclusiv la Atbash. E un mic truc pe care l-am învăţat la Royal Holloway.
    Scrise prima jumătate a alfabetului de la stânga la dreapta şi apoi, dedesubt, scrise cea de-a doua jumătate în sens invers.
    - Criptanaliştii numesc această metodă "dublarea". E mult mai puţin complicată şi mult mai exactă.
    Teabing chicoti vesel:
    - Ai dreptate. Mă bucur să văd că amicii de la Holloway îşi fac bine treaba.
    Privind matricea de substituţie, Langdon simţi acelaşi fior pe care bănuia că-l încercaseră savanţii din vechime, când utilizaseră pentru prima dată cifrul Atbash pentru a decripta acum celebrul Misterul Sheshach.
    Timp de secole, cei ce studiau textele sacre fuseseră deconcertaţi de referirile biblice la o cetate numită Sheshach.
    Oraşul nu apărea pe nicio hartă şi nici în alte documente, cu toate că era menţionat deseori în Cartea lui Ieremia - regele din Sheshach, cetatea Sheshach, poporul din Sheshach. În cele din urmă, un învăţat transpusese numele folosind cifrul Atbash, iar rezultatul se dovedise exploziv.
    Cifrul arăta că termenul Sheshach era, de fapt, un cod ce desemna o altă cetate, mult mai cunoscută. Procesul de decriptare fusese simplu.
    Sheshach era scris în ebraică Sh-Sh-K.
    Transpus în matriţa de substituţie, Sh-Sh-K devenea B-B-L.
    Iar B-B-L în ebraică se citea Babel.
    Misterioasa cetate se dovedise a nu fi alta decât Babel, ceea ce declanşase un val frenetic de reexaminări ale Bibliei. În numai câteva săptămâni, mai multe cuvinte codificate astfel fuseseră descoperite în Vechiul Testament, dezvăluind o varietate uluitoare de semnificaţii ascunse, despre existenţa cărora savanţii nu avuseseră măcar habar până atunci.
    - Ne apropiem, şopti Langdon, incapabil să-şi stăpânească entuziasmul.
     - Pas cu pas, Robert. Sophie, eşti gata?
    Ea înclină capul, tăcută.
    - Bun! În ebraică şi fără vocale, Baphomet se scrie B-P-V-M-Th. Acum aplicăm matricea ta de substituţie, pentru a obţine parola formată din cinci litere.
    Profesorul simţea că inima lui mai are puţin şi îi sare din piept. Lumina vie a soarelui răzbătea acum de afară. Privind tabelul schiţat de Sophie, începu să opereze atent transformările.
    - B devine  Sh... P devine V...
    Teabing râdea cu gura până la urechi, ca un băieţel care tocmai a descoperit pomul de Crăciun.
    - Şi cifrul Atbash ne dezvăiuie... Dumnezeule mare! bâigui el şi deodată se făcu alb la faţă.
    Langdon tresari şi el:
    - Ce s-a întâmplat? întrebă Sophie.
    - N-o să-ţi vină să crezi! Mai cu seamă ţie, adăugă Teabing, ridicându-şi ochii spre ea.
    - Ce vrei să spui?
    - Este... ingenios, şopti britanicul. Peste măsură de ingenios! Aplauze, vă rog! Iată parola!
    Şi întoarse spre ei hârtia pe care scrisese noul cuvânt: "Sh-V-P-Y-A"
    - Ce-i asta? se încruntă Sophie.
    Se părea că nici Langdon nu înţelesese.
    Vocea lui Teabing tremura însă de admiraţie şi de emoţie:
    - Acesta, prieteni, este, într-adevăr, un vechi cuvânt de înţelepciune.
    Profesorul citi literele încă o dată. "Un străvechi cuvânt de înţelepciune eliberează papirusul." După o clipă, îşi dădu seama. Aproape cu un şoc.
    - Un străvechi cuvânt de înţelepciune!
    Sophie privi cuvântul şi apoi discurile criptex-ului. Imediat îşi dădu seama că nici Teabing şi nici Langdon nu observaseră un neajuns major.
    - Staţi puţin! exclamă ea. Nu poate fi asta parola! Pe niciunul dintre discuri nu e scris grupul de litere Sh; aici sunt trecute numai literele alfabetului latin.
   - Citeşte cuvântul în întregime, o îndemnă Langdon. Şi nu uita două lucruri: în ebraică, simbolul pentru sunetul Sh poate fi pronunţat la fel de bine S, în funcţie de accent. Aşa cum şi litera P poate fi pronunţată F.
    "SVFYA?" îi veni ei în minte, dar totuşi era nelămurită.
    - Genial! exclamă Teabing. Litera "Vav" este adesea un indicator al vocalei O!
    Sophie studie din nou literele, citind noul cuvânt:
    - S... o...f...y... a.
    Deşi îşi auzi sunetul propriei sale voci, aproape că nu-i veni să creadă.
    - Sophia? Am citit Sophia?!
    Langdon dădea din cap frenetic, afirmativ.
    - Da! Sophia înseamnă "înţelepciune" în limba greacă! Rădăcina numelui tău, Sophie, este, efectiv, un "cuvânt de înţelepciune".
    Brusc, un dor cumplit de bunicul ei o cuprinsese. "A criptat cheia de boltă a Stăreţiei şi a folosit numele meu!" Un nod dureros îi urcă în gît. Totul părea că se leagă perfect. Însă, privind din nou cele cinci discuri ale criptex-ului, observă că mai exista o problemă.
    - Dar... nu se poate... cuvântul Sophia are şase litere!
    Zâmbetul larg nu dispăru nici acum de pe chipul lui Teabing:
    - Citeşte poemul din nou. Bunicul tău a scris "un străvechi cuvânt de înţelepciune".
    - Da, şi?
    - În greaca veche, cuvântul "înţelepciune" se scria S-O-F-I-A.

                                                       96.

                                  Deși tremura, Sophie luă criptex-ul şi începu să rotească discurile, potrivind literele. "Un străvechi cuvânt de-nţelepciune liberează acest papirus."
    Langdon şi Teabing păreau că nici nu mai respiră, cu ochii lipiţi de mâinile ei.
    S...O... F...
    - Cu grijă, o îndemnă britanicul. Cu infinită grijă!
    ...I... A.
    Sophie alinie ultimul disc.
    - Bun, şopti ea, ridicându-şi priviriea spre ei. Acum îl voi deschide.
    - Nu uita de oţet, o atenţionă Langdon cu glasul pierit. Fii atentă!

..........................................................................