Telefonul din bikini, Rodica Ojog-Braşoveanu

......................................................................
                                2-7

                 - Ești nebun de-a binelea!

    Coborî din reflex privirea. De fapt, roși, dar pielea oacheşă nu înregistra vizibil schimbările de nuanţe: 

    - S-a şi... întâmplat?

    Era de o pudoare patologică, iar la medic, o treceau toate sudorile când trebuia să răspundă întrebărilor vizând intimitatea fizică.

    - Aşteptaţi un copil?

    Adrian râse:

    - Acum, tu eşti nebună. Abia i-am atins buzele... Alina şi-a visat mereu o familie, şi-i de înţeles. Ne gândim la doi copii... În realitate, eu mi-am dorit totdeauna măcar unul...

    - Dar ai ţinut secret, râse blând Lucreţia.

    - Degeaba eşti sarcastică. În tinereţea noastră nu existau condiţii, iar eu şi Dina, o pereche de calici.

    - Alţii s-au încumetat, totuşi.

    - Iresponsabilii! Decât să-mi reproşeze sau doar să gândească „de ce m-ai făcut, dacă ştiai că nu poţi să-mi dai ce-mi trebuie”, mai bine lipsă. Noi n-am fi avut nici măcar scuza părinţilor noştri: „când v-am făcut, curgea lapte şi miere, leul românesc era mai puternic decât francul francez! De unde puteam să ştim că vin comuniştii cu şapcă, cartele şi WC comun?”

    Lucreţia reluă tricotatul. Din pricina tulburării, scăpă câteva ochiuri. Rosti, călcându-şi pe inimă:

    - Ai dreptate, Adi. Aşa cum prezinţi tu lucrurile, totul capătă noimă.

    Apoi, încercând să dea o turnură mai veselă discuţiei, se interesă animată - „ah, ce chef aş mai avea de o petrecere!”

    - Când aţi hotărât nunta, unde, pe cine invitaţi? Am de gând să-mi fac o rochie nouă. N-am ieşit de mult, aşa că n-am nimic de ocazie.

    Adrian îşi frecă palmele. Ţinea mult la acordul soră-sii, chiar dacă dezacordul nu l-ar fi făcut să se răzgândească. S-ar fi simţit însă mâhnit, un norişor cât o cutie de chibrituri ar fi întunecat sărbătoarea din inima lui. Aşa însă, totul devenea perfect. Exclamă fericit:

    - Comandă-ţi cea mai grozavă toaletă! O plătesc eu. Vreau să mă laud cu sora mea cea frumoasă şi distinsă!

    Lucreţia surâse, ascunzându-şi emoţia Erau cuvintele amabile ale unui ins burduşit de fericire, nu mai puţin însă îi făceau plăcere.

    - Am să mă străduiesc. Dar nu mi-ai răspuns...

    Adrian luă un aer aferat, de persoană cu o mie de probleme pe cap:
    - Scumpa mea, nunta va avea loc sâmbăta viitoare, adică peste zece zile. La Primăria sectorului 1. A doua zi, duminică, avem cununia religioasă la Biserica Sfânta Bălaşa. Urmează masa la Restaurantul Vienez...
    - Grozav! exclamă convenţional Lucreţia Cine sunt invitaţii?
    Adrian se apropie de fereastră şi săltă colţul perdelei. Aruncă în stradă o privire fără adresă, rostind pe un ton voit indiferent, care ar fi vrut să dea de înţeles că „ăsta-i lucrul cel mai puţin important!”:
    - Păi, tu, ca oaspetele cel mai de seamă...
    - Linguşitorule! râse soră-sa gâdilată. Mai departe...
    - ...doi foşti colegi de serviciu, cu nevestele respective, am fost şi eu la nunta lor! Asta-i situaţia, suntem o familie săracă în neamuri, nu avem unchi, verişori, cumnaţi...
    - Bine, bine, dar cine vine din partea ei?
    Adrian se desprinse de fereastră, ocolindu-i privirea:
    - O prietenă din Timişoara, cu bărbatu-său. Se cunosc din şcoala primară şi au terminat împreună liceul... Cam atât. Ţi-am spus că-i o persoană modestă, nu face caz de nimic... În general, cum să-ţi spun, e fericită să treacă, să se strecoare cât mai neobservată...
    Lucreţia abandonă din nou lucrul, îşi scoase ochelarii rămânând cu ei în mână.
    Stupefacţia îi amplifica trăsăturile care chiar şi pe mimică normală, păreau privite cu lupa.
    - Dar soră-sa? Nici măcar ea nu vine?
    - E gravidă în nu ştiu câte luni, nu se poate aventura într-o călătorie.
    - Bineînţeles, admise Lucreţia derutată, dar mătuşile?!
    - Pe cea din Iaşi, a luat-o Bella la ea, vreau să spun că s-a stabilit în Noua Zeelandă. Nu-i poţi pretinde unei femei de optzeci de ani să petreacă douăzeci şi patru de ore în avion, ca să participe la o nuntă...
    - De acord, dar profesoara de pian?... Asta din Bucureşti, care a crescut-o pe Alina?
    - A murit acum doi ani. Chiar alaltăieri am fost la Bellu, să-i pună nişte flori şi o lumânare.
    Lucreţia dădu maşinal din cap: „Toate-s luşe dar la şi pe ţanc!” Şi din nou, la plecare îi binecuvântă spatele cu semnul crucii.

                                                   16.

                      Adrian o părăsi cu un imperceptibil sentiment de amărăciune. Îşi cunoştea bine sora, de mici ţinuseră unul la celălalt şi, practic, nu se despărţiseră niciodată. Chiar când trăia Dina - cumnatele nu se prizau reciproc - se vedeau cel puţin de două ori pe săptămână.
    Vizitele le făcea Adrian în orele de serviciu - avea muncă de teren, deci şi „găuri” - şi îşi amintea că la vremea respectivă, considera taclalele cu Lucreţia cele mai plăcute momente ale existenţei lui. Ea se simţea cel mai bine. Aveau ce-şi povesti, aprioric şi general, indiferent de chestiune putea miza pe acordul Lucreţiei, iar aplauzele mute pe care i le citea în zâmbet şi privire îi făceau plăcere. Se putea afirma că soră-sa îi fusese totdeauna un fidel şi neabătut yesman.
    Lucrurile se schimbaseră din momentul în care apăruse Alina şi nu trebuia să fii prea intuitiv ca să-ţi dai seama de realitate. Îi găsea însă scuze, căci „deşi nu-mi place, trebuie să mă obişnuiesc cu gândul că a îmbătrânit şi Lucreţia. Gândirea i-a înţepenit în tipare fixe, îi e teamă de schimbări, a devenit suspicioasă, adulmecă pretutindeni machiavelisme subterane, canalisme”.
    Până mai ieri, alaltăieri, Adrian îşi făcuse iluzii că va fi suficient ca cele două femei să se cunoască, pentru ca lucrurile să se aranjeze de la sine. Alina avea să fie inevitabil cucerită de nobleţea Lucreţiei, blândă şi pozitivă de fel; era imposibil ca Lucreţia să reziste farmecului absolut al Alinei. Acum, se simţea sceptic, avea impresia că soră-sa ajunsese să nu mai vadă binele şi frumosul, chiar când le avea dinaintea ochilor. În realitate, o înăcrise viaţa, căsnicia ratată o marcase pe vecie, soarta nu-i oferise nimic în compensaţie.
    Funcţiona desigur şi gelozia, poate că în sinea ei Lucreţia nădăjduise că vor îmbătrâni împreună, între zidurile aceleiaşi case, împărţind inerente necazuri, mici bucurii, amintiri.
    Nu, nu făcuse nicio aluzie în acest sens, avea prea mult bun-simţ şi demnitate ca să se impună, dar din discuţiile purtate despre alţii, cu viaţă tangentă, era limpede că o asemenea perspectivă i se părea cât se poate de normală. Poate singura normală.
    Aşa ar fi fost normal, reflecta Lucreţia, care se simţea derutată. Într-adevăr, imaginase o bătrâneţe comună şi în acest sens îşi considerase viaţa definitiv aranjată. Adrian o citise bine, cu excepţia unui amendament. În scenariul ei, Lucreţia o indusese şi pe Yvona. Fusese convinsă că cei doi se vor căsători. Se potriveau din toate punctele de vedere, dar, în primul rând, Yvona era o doamnă. Se întâlniseră de mai multe ori şi de fiecare dată constatase cu plăcere că-i o persoană plină de tact, instruită, echilibrată şi că-l iubeşte pe Adrian din tot sufletul. Se vedea foarte bine coabitând cu o asemenea cumnată. Cu menajamentele de rigoare, desigur. „împreună, dar separat” ar fi fost una din reguli.
    De pildă, o vilă cu două apartamente, sau un apartament şi o garsonieră, fiecare cu uşa lui, cu bucătării, băi şi telefoane distincte. La fel şi televizoarele. Adică să guste toţi avantajele imediatei apropieri, scutiţi totodată de vicisitudinile îndeobşte promiscue ale comunului.
    Dar ceea ce ar fi fost ideal şi chiar posibil cu Yvona, în ciuda paradoxului se excludea din capul locului cu Alina. Fără s-o cunoască, presimţea că niciodată nu vor fi una faţă de cealaltă decât două străine. Adrian se va consuma puţin, dar îi va trece. Era atât de îndrăgostit, că nu vedea pe unde calcă. Dacă România, întreaga planetă, Universul aveau un centru, acela era acolo unde se afla Alina.
    ...Nu mai avea chef de tricotat. Nu mai avea chef de nimic. Se duse în dormitor, după o ţigară. Fuma extrem de rar, un pachet ţinea luni de zile. Expiră fumul într-un jet lung şi subţire, exact aşa cum proceda Alex. Erau treizeci şi cinci de ani de când nu mai ştia nimic despre el, şi iată că îi mai păstra din obiceiuri. Oamenii pleacă, urmele rămân... Pe unde o fi nebunul ăla? Se da în vânt după salata de vinete. Şi corcoduşe... Spre deosebire de primii ani, când ar fi dat totul ca să afle cel mai mic amănunt în ce-l priveşte, acum simţea doar o curiozitate moderată. Sigur, i-ar fi făcut plăcere să ştie ce face, care i-a fost viaţa, dar detaşat, aşa cum ai parcurge un roman al cărui final te interesează.
    Gândul i se întoarse la Adrian şi, cu un oftat adânc, izbuti să ridice din umeri. Nu a nepăsare, ci a neputinţă resemnată. „De vreme ce lucrurile nu se pot schimba, să luăm partea lor cea mai bună”, şi constată surprinsă că se simte înviorată la ideea că-şi va cumpăra o rochie nouă.
    Când Yvona sună la uşă, tocmai îşi trecea în revistă garderoba şi cum trilul soneriei insista nerăbdător, deschise dezbrăcată, doar în furou.
    Vizita Yvonei n-o surprindea ţinând seama de împrejurări şi, date fiind raporturile dintre ele, n-ar fi fost nefirească nici într-un context normal. Îi făcea totdeauna plăcere s-o vadă, aveau acelaşi limbaj şi, în consecinţă, ceva să-şi comunice. Acum însă, se simţea vag îngrijorată, întrebându-se dacă-i informată. Dacă ştie că Adrian se va căsători peste zece zile. Detesta să dea veşti proaste...
    - Am impresia că intenţionai să ieşi... N-aş vrea să te încurc.
    - Nici vorbă, surâse Lucreţia. Ia loc... Să-ţi fac o cafea?
    - Nu! Stau zece minute şi fug.
    Părea la fel de stăpânită şi echilibrată ca de obicei, dar era alta. Răzbea o abia zăgăzuită nelinişte, ceva pornit din adâncuri, iar toaleta vorbea de la sine. Nu-i puteai reproşa nimic concret, îi lipsea încă „căutatul”, acel cu punct şi cu virgulă pedant care caracteriza îndeobşte ţinuta Yvonei. Din nou, altfel decât proceda în mod curent, întrebă direct:
    - L-ai mai văzut pe Adrian?
    - Da..., spuse pe un ton evaziv Lucreţia.
    - Când?
    - Chiar azi-dimineaţă... Nu exista nici un motiv ca să mintă. De ce mă întrebi?
    Yvona, cu ochii în lacrimi, încercă să râdă:
    - Eşti o privilegiată. Eu de trei săptămâni nu reuşesc să-i zăresc nici umbra.
    - Cum aşa? V-aţi certat?
    Yvona îi căută privirea şi îşi muşcă buzele:
    - Nu te preface că habar n-ai. Te consider prietena mea, nu merit...
    Se întrerupse, podidită de plâns. Impresionată, Lucreţia o apucă de mână:
    - Ai dreptate, iartă-mă. Convenţia e uneori mai puternică decât sentimentele noastre. Aşa e, ştiu tot.
    Yvona îşi ridică ochii. Nerimelaţi, se aştepta probabil să plângă sau, mai probabil, nu-i mai arsese de machiaj.
    - Şi eşti de acord?
    Lucreţia se lăsă pe spatele canapelei, surâzând cu tristeţe:
    - Cum îţi închipui că părerea mea ar putea conta? Şi oricum, Adi nu mai e un copil mic.
    - Nu-i chiar aşa. Ţine enorm la tine, îi pasă ce gândeşti. Are o consideraţie... Ceva foarte rar între fraţi, nici n-am întâlnit. Este exclus să facă ceva care te-ar răni.
    - Un mecanism care a încetat să funcţioneze, surâse Lucreţia.
    - Ai putea cel puţin, să-i deschizi ochii. Eu nu contez, dar pentru el...
    - El vrea să-i ţină închişi cu orice preţ şi aici nu mai e nimic de făcut.
    Yvona îşi umezi buzele, dar şi limba era de plută, hepatic uscată:
    - Ţi-a zis el?
    - Da, şi eu îl cred.
    - Ce ţi-a zis?
    Doamne, oftă Lucreţia, de ce vrea acum să-i scormonesc în rană deschisă? Avea prilejul să constate încă o dată că oamenii sunt propriii lor duşmani, sadici cu ei înşişi, de parcă durerea răscolită le-ar fi trezit voluptăţi subtile.
    Yvona o scutură de poala rochiei:
    - Spune-mi ce ţi-a spus. Cuvânt cu cuvânt.
    - Chiar vrei? întrebă Lucreţia privind-o cu compasiune. E prima oară în viaţă când iubeşte din tot sufletul.
    Yvona dădu din mână - fleacuri - izbutind un râs crispat:
    - Spunem la fel ori de câte ori ni se aprind călcâiele. Nimic nou.
    - Nou este că nu se înşală. Sunt cu zece ani mai mare ca el. Îl cunosc ca pe copilul meu şi îţi spun că-l cred... Îmi pare rău, mi-ai cerut să fiu sinceră şi la fel de sincer îţi spun că aş fi fost fericită să devenim cumnate. Din păcate, nu noi aruncăm zarurile.
    - A... a hotărât ceva?
    - Săptămâna viitoare se căsătoresc.
     Yvona se cutremură. Câteva clipe păru că n-are aer, faţa îi deveni lividă, iar buzele crâmpoţite de durere, sub rujul aplicat peste conturul gurii, spre a-i da carnalitate, semănau cu garoafele veştede ale Lucreţiei, înainte de a le arunca la gunoi.
    - Cât de puţin am însemnat pentru el! Câtă desconsiderare! Putea să mă anunţe măcar...
    - Ai dreptate, spuse blând Lucreţia, şi sunt sigură c-o va face. Dar parcă asta mai contează, Yvona? Convenţia? Actul de politeţe?
    - Nu... fireşte că nu. Spune-mi... ai văzut-o?
    - Nu, urmează să mi-o prezinte. Tu?
    Yvona dădu afirmativ din cap. Îşi aprinse o ţigară şi trase cu lăcomie, făcând să sfârâie tutunul:
    - Da. Ai să mă crezi geloasă, dar jur că sunt obiectivă la maximum. Nu-i de el.
    - Dacă te gândeşti la diferenţa de vârstă...
    - În ultimul rând! Mă refer la fată. Este absolut remarcabilă. Ceva nemaiîntâlnit. Eu, una, în orice caz, n-am mai văzut alta ca ea. Nici în filme.
    Lucreţia o privi lung, cu atenţie dilatată:
    - Adrian mi-a descris-o în aproximativ aceiaşi termeni, dar n-am dat prea mare importanţă. Când eşti amorezat, cioara cât de tuciurie ar fi, tot coadă de păun ţi se pare...
    Yvona clătină din cap:
    - N-a exagerat. Altceva mă pune pe gânduri... Fata asta ar putea avea tot ce visează. Mâine, dacă pleacă la Las Vegas, înhaţă din mers orice bărbat. Dacă nu-i pasă de vârstă, obţine un miliardar. Din ăia mari de tot... De ce se agaţă de Adrian?
    - Adi are farmec, surâse Lucreţia, multe femei şi l-ar fi dorit, chiar dacă el n-a băgat de seamă.
    - Nu spun nimic rău despre Adrian, am cea mai bună părere...
    - Dar?... Multe fete tinere se îndrăgostesc de bărbaţi maturi, nu-i nici o noutate aici. Poate că noi căutăm spini în mămăligă şi nu vedem adevărul din faţa ochilor.
    - Care adevăr?
    - Că poate îl iubeşte sincer. De ce excluzi din capul locului ipoteza? E tânără, e frumoasă, e înlesnită material. Toate pledează în favoarea unui sentiment autentic.
     Yvona îşi scoase pudriera din poşetă, cu gândul să-şi repare obrazul. Rămase cu ea în mână, fără s-o deschidă:
    - Spune-mi cu mâna pe inimă, Lucreţia, n-ai impresia că încerci să te convingi pe tine însăţi? Tu crezi sincer în dragostea asta?
    - Explică-mi tu un singur motiv pentru care fata şi-ar fi propus să-i sucească minţile.
    Yvona respiră adânc. Izbucni cu patimă:
    - Nu ştiu şi asta mă înnebuneşte! Există un interes subteran, cumplit, o simt cu toată fiinţa mea şi tot aşa simt că Adrian se află în primejdie de moarte.
    - Hai să nu cădem în melodramă, râse Lucreţia. Acum chiar că ai luat-o razna. Îmi dau seama că situaţia te afectează, dar mi-e teamă că nu se mai poate face nimic.
    - Înţeleg că nu vrei să mă ajuţi...
    - Nu văd cum te-aş putea ajuta şi oricum n-aş face-o împotriva sentimentelor lui Adi. În definitiv, e un om în toată firea şi nu cred că i-ar plăcea ca cineva să se amestece în treburile lui.
    Yvona se ridică:
     - Pot să intru puţin în baie? Vreau să-mi clătesc faţa.
    Lucreţia rămase pe gânduri. Biata de ea, a înnebunit!... Aşa cum a înnebunit şi Adrian... Oare şi Alina?... Mai devreme sau mai târziu, toţi înnebunim măcar o dată! Parcă ea, Lucreţia... Ea fusese poate cea mai nebună! Ani de zile, după ce o părăsise Alex, nutrise o singură dorinţă: să plece în lume, în căutarea lui. Nu simple vise, ci planuri concrete incluzând şi o trecere frauduloasă de graniţă. Aştepta doar un semnal cât de modest - o ilustrată ştampilată în Singapore ori Alaska - sau simple zvonuri, dar cu adresă - „mi-a spus X că l-a întâlnit într-un bar din Tombuctu” - ca să ştie încotro s-o ia. La Nord, la Sud, oriunde şi fără întârziere...
    Auzi uşa de la baie şi întoarse capul. Yvona se refrişase, părea mai liniştită, dar asta nu însemna că arăta şi bine. Semăna atât de puţin cu doamna de vârstă mijlocie, distinsă şi subtil elegantă de mai săptămâna trecută, încât Lucreţia se întrebă cu inima strânsă dacă-şi va mai reveni vreodată. O strânse afectuos de mână:
    - Nu mai ţin minte cine a spus... Când ai vreun necaz, încearcă să te gândeşti cât timp trebuie să treacă pentru ca el să nu mai însemne nimic pentru tine.
    Yvona o privi în adâncul ochilor:
    - Pentru mine, „va însemna” totdeauna. Până la ultimul suspin... Ţine minte, Lucreţia, căsătoria aceasta nu se va face.
    „Aici te înşeli îngrozitor, scumpa mea”, dar nu rosti o vorbă şi o conduse până la uşă.

                                                                17.

                           Ca de obicei, când medita profund, domnul Pavelescu își proptise degetul arătător în
nara stângă. Îşi aţintise ochii frumoşi asupra subalternului şi se părea că încremenise aşa, ca într-o poză. Stânjenit de privirea prea direcţionată, acesta îşi trecu de câteva ori mâna prin faţa obrazului:
    - Alo, patroane, unde eşti?
     - Mă uitam la tine, Gogule...
    Tânărul rânji:
    - Unde sunt frumos! Suntem o echipă de frumoşi. Matale, eu, Mioara...
    - Las-o în pace, e fată serioasă şi vrednică. Iar tu eşti un derbedeu şi arăţi ca un derbedeu...
    Gogu îşi frecă încântat stomacul, ca după o masă bună. Calificativul îl distra.
    - ...dar, uneori, faci treabă bună. Cred că-i unicul motiv pentru care suport să întinezi peisajul acestei instituţii eminamente morală.
    Ton serios, fără umbră de zâmbet. Ai fi spus că este convins de absolut fiecare cuvânt emis.
    - Şi atunci care-i baiul?
    Gogu îşi aprinse o ţigară Camel. Pavelescu observă îngândurat:
    - Mi-e teamă că te plătesc cu mult prea bine de vreme ce-ţi poţi permite Camel. Directori de minister...
    - Şi aşa mai departe...
    - ...fumează Snagov sau BT.
    Gogu râse.
    - Asta în faţa electoratului, nene! Scotoceşte gunoiul de la ei de acasă şi ai să vezi ce consumă la cafea... Zi, patroane, ce-ţi apasă creştetul?
    Pavelescu îşi tamponă figura transpirată, schimbând brusc tonul:
    - Gogule, mă bombardează disperata asta, Yvona, cu telefoanele!
    - De ce n-are răbdare?
    - Pentru că împrejurările presează. Peste zece zile, subiecţii se căsătoresc.
    Gogu făcu ochii mari, apoi se lăsă pe spate. Scaunul pârâi sub cei 1,90 m doar biftec de prima calitate. Râse lăbărţat:
   - Vasăzică, l-a aiurit până la urmă! Aş fi pariat că asta-i ţinta fetiţei. Inel cu popă şi primărie... Auzi, patroane, merita să vizionezi preliminarii şi idilă secolul nouşpe! Se ţineau de degeţel, iar după aerul inspirat al puriului, pot să jur că-i recita din Eminescu... În definitiv, ce vrea Yvona de la noi?
    Pavelescu ridică din umeri:
    - Nu mi-a zis-o, dar îţi spun eu ce vrea. Să găsească ceva compromiţător în viaţa piţipoancei care să-l facă să se răzgândească. Are o fixaţie, „fata e suspectă”.
    Gogu îşi aprinse încă o ţigară. Trase cu poftă, consumând - i se păru patronului - cel puţin un sfert din ea.
    - În ritmul ăsta, comentă, ajungi la trei pachete pe zi...
   - Mai pune şi cât dau pe prezervative... Las-o baltă, boss, nu ţi-am cerut nicio indexare. Yvona nu-i proastă...
    - Geloasă!
    - Sigur, dar fata e realmente suspectă... Ridică un deget, atrăgând luare-aminte: Umblu de trei săptămâni după ea şi nu dau de nicio urmă. Din păcate, nu avem şuste la Poliţie, iar de la vecini, n-am scos nimic. Parcă nu s-ar fi născut în România, domnule, nu ai de unde o apuca! Să fi ştiut măcar unde a făcut şcoală primară, cu cine s-a pupat la balul de absolvire! Şi dacă te iei doar după ce lasă ea să se vadă, prea-i imaculată, crin şi nenufar, ca să fie adevărată.
    - În concluzie!
    - Nu te grăbi, jupâne! Mai e o chestie ciudată. După miezul nopţii, uneori ceva mai devreme, o vizitează o pereche de porumbei. Zăbovesc două-trei ceasuri, uneori, până spre dimineaţă...
    - Şi?
    - Amănunt interesant, parchează totdeauna la oareşce distanţă de domiciliul Alinei, chit că-i loc berechet. Şi acum, vine figura oaţă! De două ori, am încercat să le iau urma, şi de două ori au reuşit să dispară.
    Pavelescu se aplecă peste birou, unghi ascuţit cât îi permitea pântecele:
    - Ce vrei să spui?
    - Că avem de-a face cu profesionişti.

                                                         18.

                         - ....rămâne așa! La unu, în față la Pescăruș.... Am să iau un taxi... Acum, te sărut, sună cineva la ușă.
    - Alo, Alina! Te implor, fii atentă, nu deschide oricui! E plin oraşul de borfaşi şi criminali! Rămân la telefon, până-mi spui despre ce-i vorba.
    - Fii liniştit, râse Alina, nu mai sunt copil mic. Pa, pa!
    Zbură uşoară spre uşă, „imediat, imediat!”, şi deschise fără nicio asigurare. Rămase mirată în prag:
    - Pe cine căutaţi?
    - Cred, da... pe dumneavoastră. Suntem vecini... Gard în gard... Bineînţeles, nu mă aşteptam să fiu remarcat... Trebuie să vă comunic ceva... care cred că vă interesează...
    Domnul Manole articula anevoie cuvintele, îşi simţea limba uscată de emoţie. Se hotărâse greu să vină, iar acum fu năpădit brusc de o senzaţie de ridicol... „Poate mi se năzare... de ce mă amestec în probleme care nu-s ale mele? De ce nu-mi văd de treabă?”
    Simultan, rotind reflex privirea, regretă că în locul bluzonului apretat ca hârtia, nu îmbrăcase costumul gri de vară cu cămaşă şi cravată. Interiorul Alinei impunea, deşi bătrânul se simţea prea tulburat ca să observe şi altceva decât ansamblul. Pe aceeaşi stare de spirit, n-ar fi remarcat nimic nici la Versailles. Alina adunase piese puţine într-un amestec paradoxal dar încântător de antic şi modern. Mult aer şi rafinament, original. Ea însăşi, într-un pantalon alb colant şi o bluză de pictor din voal cu imense buline multicolore, constituia o apariţie uimitoare. Manole îndrăzni să-şi ridice ochii dincolo de bărbia fetei, întâlnindu-i pentru prima oară privirea. Ştrengărească, amuzat curioasă; pistruii răzleţi, capriciu picant al naturii generoase se asortau de minune. Bătrânul roşi, stângaci ca un adolescent:
    - Ştiu... adică, probabil vă par teribil de caraghios...
    - Nicidecum, surâse Alina, vă rog să luaţi loc. Sunt încântată să constat că am vecini atât de distinşi.
    Domnul Manole o privi recunoscător. Se cunoştea bine, un bătrân şters, ursuz la care nu merita să te uiţi de două ori, dacă ţineai să nu te indispui. Afirmaţia Alinei constituia un simplu act de gentileţe, dar e atât de rară politeţea graţioasă la tineri! După ce ai împlinit patruzeci de ani, devii în ochii lor obiect, obstacol de care ai grijă să nu te împiedici, stâlp de telegraf sau copac. Copac oarecare, nu cireş copt!
    - Luaţi loc, insistă Alina. Dacă doriţi, vă pot oferi o cafea proaspătă...
    - Nu, nu, mulţumesc, tocmai am băut una, vreau să spun cafeaua mea cotidiană... La vârsta mea... Dar nu vreau să vă reţin... Poate nu e treaba mea, dar... ce mai, am simţit că este de datoria mea să vă avertizez...
    ...Cafeaua mea... vârsta mea... treaba mea... datoria mea... Blestematul lui de egocentrism, dar parcă azi îl deranja şi pe el însuşi. Prima oară...
    Alina îşi astupă urechile:
    - Nu vreau să aud un singur cuvânt, până nu luaţi loc.
    Apoi, cu unul din caracteristicile ei gesturi spontane, care o făceau irezistibilă, îl luă de braţ şi-l conduse până la fotoliu, aşezându-l chipurile cu de-a sila. Manole zâmbea tâmp înduioşat, total cucerit. Alina se aşeză în faţa lui. Direct pe covor, turceşte, şi cu obrăjorul cuprins în palme. O fetiţă care aşteaptă cu ochi rotunjiţi de nerăbdare povestea bunicului.
    - Nu-i mare lucru, dumneavoastră veţi fi în măsură să apreciaţi faptele la justa lor importanţă. De un lucru vă asigur, domnişoară...
    - Spuneţi-mi Alina.
    - ... ă... ă... ă... că situaţia este certă, nu sunt un individ căruia să i se năzare.
    - Se vede din capul locului.
    - Mulţumesc... Domnişoară...
    - V-am rugat să-mi spuneţi Alina. Vă simt sincer şi deci, prieten...
    Ochii bătrânului se umeziră de recunoştinţă:
    - Sunt prea onorat... Vreau să vă spun... ă... ă... Alina, că sunteţi pusă sub supraveghere. Urmărită, ă... ă... neîntrerupt.
    Alina îşi flutură genele scurte şi dese. Părea mirată, dar nu neliniştită:
    - Cum aşa?
    Domnul Manole îşi drese glasul, tuşind discret în pumn:
    - Nu mă înşel. Am fost magistrat, judecător, sunt destul de versat în asemenea chestiuni... Întâi, s-a prezentat la mine un personaj foarte dubios care sub un pretext naiv... ca să nu-i spun idiot - intenţionează să-şi cumpere o casă pe strada noastră şi doreşte să ştie ce hram poartă vecinii - mi-a cerut informaţii despre dumneavoastră. Cu insistenţă despre dumneavoastră...
    - Ce nostim! râse Alina. Cine o fi?!
    - Un om de meserie, vă asigur... Mai recent, adică exact de două zile, vă pândeşte şi o femeie. De câte ori mă uit pe fereastră, cu totul întâmplător, nu-i aşa, minţi bătrânul, dau cu ochii de ea. Iar obiectivul e clar. Ferestrele, uşa, curtea dumneavoastră.
    - Nu-mi dau seama cine poate să fie? Şi de ce?
    - E o doamnă - cam la patruzeci şi cinci-cincizeci de ani - şi pare să aibă multă răbdare. Şi timp.
    Alina ridică din umeri:
    - Nu-mi trece nimic prin minte...
    - Vă rog să fiţi foarte atentă... Se ridică anevoie din fotoliul prea scund pentru genunchii rigizi.
    Ar mai fi zăbovit, era clar că nu deranjează, dar afurisita de prostată nu i-o îngăduia. Şi doar se asigurase înainte de a pleca de acasă! Emoţiile! Totul vine de la cap...
    - Simt... simt că sunteţi în pericol. Şi... vă rog să mai ştiţi că... bineînţeles, nu va fi nevoie, dar dacă se întâmplă... asta e! Puteţi conta pe mine... în orice împrejurare.
    Nu se angajase în viaţa lui cu atâta sinceritate, în asemenea termeni.

                  Alina ridică receptorul. Glasul lui Adrian izbucni gâfâit:
    - Slavă domnului! De ce nu răspunzi imediat? Nu ştiam ce să mai cred... Cine a fost?
    - Un vecin, tocmai îl conduceam...
    - Ce-a vrut?
    - Nimic... Un domn în vârstă care a venit să-şi prezinte omagiile. Locuieşte chiar în curtea alăturată.
    - Scumpa mea, politeţuri din astea nu se prea obişnuiesc la noi... Te rog, nu-mi ascunde nimic, nu mă menaja...
    - Adi... nu e bine. Eşti mereu în panică. În loc să te fac fericit, îţi stric viaţa.
    - Nu!!! Nu spune asta! Te ador!
    - Me too, şopti Alina. Ne vedem la Pescăruş.

                                                          19.

                           După dejun, se plimbară prin parc. Alina avea o slăbiciune pentru salcâmi și Adrian, explorator hulpav al ființei iubite, ca toţi marii îndrăgostiţi, descoperea în ea o animistă.
    Alina însufleţea sălciile înnobilându-le cu graţii melancolice de văduvă despletită, de fecioară cu părul clătit şi zvântat în vânt, sau doar de menuet al lianelor mlădii pe unda lacului...
    - ...te aştepţi în orice clipă să răsară din apă nişte sirene... Îţi plac sirenele?
    - Nu m-am gândit niciodată, scumpa mea... Nu cred însă că m-ar inspira o coadă imensă de peşte zbuciumându-mi-se pe lângă picioare. De altfel, nu mă omor după peşte, în general...
    - N-am spus s-o mănânci, chicoti Alina... Ca personaj! Mi-ar plăcea să trăiesc într-un basm...
    - Tu însăţi eşti o zână.
    - Şi tu Verde Împărat, adică împăratul cel bun.
    „N-a zis Făt-Frumos”, observă în sinea lui Adrian, dar la urma urmei, nu-şi făcea iluzii în legătură cu propria persoană. Ar fi fost însă drăguţ din partea ei...
    - Uite ce frumos se vede iola aia, exclamă arătând-o cu degetul ca un copil. E ca un nufăr mare, mare de tot... Sau ca o fundă... Funda de la cutia de bomboane pe care mi-ai adus-o tu...
    Se strânse lângă el. Şoapta fierbinte străpunse mâneca de poplin, înfiorându-l:
    - Sunt unele clipe, Adi, care ar trebui înrămate... Ca un tablou... Să rămână agăţate  în..., în timp. Să rămână acolo, ale tale...
    Adrian, gâtuit de emoţie, îi strânse degetele:
    - Ca acum?
    - E atât de frumos...
    Se ridică în vârful picioarelor şi-l sărută uşor pe bărbie.
    Adrian, îmbătat de dragoste, de aer, de şoaptele apei, dulci adieri, sălcii şi albastrul cerului, o cuprinse ca un disperat la piept. Rosti, podidit de plâns:
    - Iubita mea! Dăruieşte-mi un an! Măcar un an, un singur an şi voi fi fericit.

                                                                20.

                            Când o găsi pe Lucreția așteptându-l pe canapea, cu o scrumieră plină alături, avu o mișcare de recul și inima începu să-i bată sălbatic:
    - S-a întâmplat ceva?
    Soră-sa avea cheia casei, i-o dăduse după moartea Dinei, dar era prima oară când o folosea.
    - Nimic, nu te speria... Doamne, Adi, eşti alb ca varul, ţi-e rău?...
    - N-am nimic... Din cauza căldurii!
    - Pe naiba, căldură! În realitate, eşti cu nervii la pământ. Trebuie să vezi un medic. Promite-mi că ai s-o faci...
    Adrian dădu din mână sâcâit:
   - Niciodată nu m-am simţit mai bine... Dar gândeşte-te şi tu! Ne-am despărţit doar de câteva ore, e prima oară că vii neanunţată în lipsa mea, nu-i normal să intru la idei?
    - Dar nu în panică... Iartă-mă că am dat buzna...
    - Ştii bine că nici nu poate fi vorba despre aşa ceva. Vorbeşte odată!
    - Am venit pentru că am considerat că nu-i o chestiune de expediat prin telefon. Azi-dimineaţă, a fost Yvona la mine.
    - Aha! Sper că nu te-a plictisit prea mult.
    Lucreţia se ridică ameninţătoare. Avea gura şi privirea cruntă a zilelor de odinioară, când îl dojenea pe micul Adrian.
     - Nu fi măgar, Adi. Femeia merita măcar o explicaţie. Nu se pleacă aşa din viaţa unui om. Ca un golan, ca un ocnaş evadat! !
    Adrian dădu din cap absent:
    - Ai dreptate, trebuie să discut cu ea.
    - O făptură a lui Dumnezeu care nu are decât vina că te iubeşte. Mă aşteptam la mai mult cavalerism din partea ta.
    - AI DREPTATE! ţipă Adrian. Îţi promit că dacă nu mâine, poimâine sigur voi avea o explicaţie cu ea. Ce a vrut?
    Lucreţia dădu din umeri. Scoase din poşeta de sfoară cu mânere din lemn glazurat, foarte modernă de altfel, un evantai chinezesc de hârtie şi începu să-şi facă nervoasă vânt:
    - Ce să vrea?! Parcă tu nu ştii? Nu vrea să te piardă. Mă îngrijorează însă încrâncenarea... Ţii minte ce spunea profesorul nostru de pian, citând nu ştiu care filozof? Nu te lua la trântă cu cel care nu mai are nimic de pierdut.
    - Schopenhauer. Şi?
    - Yvona nu mai are nimic de pierdut.
    - Hai să nu dramatizăm! Ce o să-mi facă? O să mă omoare? Înţelege odată pentru totdeauna că nu i-am promis nimic! Nu am înşelat-o cu nimic! Nu-i datorez nimic!!!
    - Ştiu, Adi... Dar am văzut-o atât de rezolută... Atât de decisă să se opună...
    - Să se opună?! La ce? Cui?
    - Căsătoriei voastre... Te implor, fii atent... Ai grijă cum vorbeşti. Să dea Dumnezeu să mă înşel... să fiu eu o nebună, dar... cred... simt...
    - Ce naiba simţi?!
    - O simt în stare de orice... Chiar de crimă.

                                                                      21.

                           În ciuda nerăbădării care în general dilată timpul, lui Adrian i se părea că zilele rămase până la nuntă ard, mistuite ca o bucată de hârtie ţinută deasupra flăcării. În fiecare ceas al zilei era ceva de făcut, mai rămânea şi pe mâine, buzunarele îi erau pline de biletele  remember - tâmplar, tapiţer, telefoane, şnur perdele, instalator, verighete, biserică, papion, flori pălărie... şi nu se mai isprăvea!
    Adrian îşi amintea, fără niciun fel de participare emoţională de altfel, simplă constatare, că genul acesta de comisioane lipsise cu desăvârşire când se căsătorise cu Dina.
    Ba, li se păruse o chestie „prea deşteaptă” faptul că simplificaseră la maximum ceremonialul, se considerau practici şi moderni, chiar eleganţi: „Dacă n-ai bani, te mulţumeşti cu ceva mai modest, nunta cu dar e o modă luată de la ţigani...”
    În fond, realiza azi, nu simplificaseră, ci bagatelizaseră momentul. El nu era îndrăgostit trăind situaţia mai degrabă sub semnul fatalităţii - „toată lumea face armata şi se însoară” - iar Dina, zgârcită, economisind până şi beţele de chibrit, se simţea fericită că nu trebuie să cheltuiască. Important era „să-şi facă rândul”, adică să intre în posesia certificatului roz.
    Ce imensă deosebire faţă de felul cum se petreceau lucrurile acum! Se simţea imbecil de fericit să îndeplinească cele mai mărunte dorinţe ale Alinei şi nu-şi închipuise vreodată că l-ar putea preocupa fleacuri de gospodinuţă, cum ar fi modelul şi culoarea aşternutului.
    Când găsiseră în sfârşit ceea ce dorea cu înverşunare Alina - damasc alb cu imenşi bujori roz - Adrian exultă, încercând satisfacţia unei zile excelent împlinite şi nu ţinea minte să fi trăit vreodată asemenea sentimente de desăvârşire. Nici când se văzuse bacalaureat sau cu diploma universitară în buzunar. Le considerase doar nişte inerente, halte pe itinerar - grădiniţă, şcoală, slujbă (recte ani lungi de ocnă), pensie, cimitir. La un bilanţ corect, Adrian avea impresia că, de fapt, abia de două luni începuse să trăiască adevărata lui viaţă. Cei cincizeci de ani de până acum nu constituiseră decât o lungă perioadă de gestaţie menită să-l catapulteze dintr-o dată pe culmi apoteotice de bine. Un bine simţit cu toate fibrele şi maximum de intensitate.
    „Un an, măcar un singur an! întreg, rotund, de ideală, mirifică fericire aşa cum o trăiesc acum, şi mi-e de-ajuns. După aia... şi potopul”. Ajunsese un refren obsesiv în rugăciunile stângace caracteristice unei generaţii neobişnuite să-l invoce pe Dumnezeu, în gândurile de toată ziua, în discuţiile cu soră-sa.
   - Am mai auzit eu teribilisme din astea! dădu din umeri Lucreţia. De bine nu te saturi niciodată, ba vrei şi mai mult...
    - Mai mult şi mai bine decât atât nu se poate! Tu nu mă poţi înţelege... Nimeni nu poate...
    Lucreţia îl măsură ironic:
    - Şi adică, de ce? Crezi că eu n-am fost îndrăgostită? Crezi că nu l-am iubit pe Alex? Tu erai un copil, pe atunci nu puteam să discut cu tine, iar mai târziu... Închisesem totul într-un dulap şi aruncasem cheia... Mi-era teamă de amintiri... Aşa cum nu-ţi place să scormoneşti sub o piatră tombală.
    - Ştiu că l-ai iubit, spuse Adrian impresionat.
    - Nu ştii nimic, îl repezi Lucreţia. L-am iubit atât de mult, încât n-am mai putut iubi pe nimeni. Am fost femeia unicei dragoste. Un blestem! Oameni din ăştia întâlneşti doar în romane...
    - Dacă e aşa, cum de nu mă înţelegi?! Am impresia... Nu, simt cu toată puterea sufletului meu că m-am născut doar pentru Alina, că ne-am născut unul pentru celălalt...
    „Doar că Dumnezeu a încurcat calendarul...”, gândi Lucreţia.
    - ...că sunt din nou tânăr pentru ea! Mă uit în oglindă şi nu mă recunosc. Să nu râzi, surâse jenat, dar... mi-a „descărunţit” părul...
    - Cum vine asta?
    - Aşa cum îţi spun. M-am uitat atent, am mult mai puţine fire albe... Parcă s-a înnegrit la loc. Ştiu că-i absurd...
    Lucreţia îşi săltă privirea peste ochelari. Adevărat, arăta tânăr, dar simţeai că este vorba doar despre o stare de spirit specială. Vioiciunea neobişnuită ţinea de febrilitate, slăbise, ochii aveau o strălucire imposibilă, de narcoman imediat după luarea dozei. Emana în totul un farmec indiscutabil, dar îngrijorător, morbid, cu o impresie apăsată de pasager, de fugar.

                 Cea mai mare bătaie de cap i-o dăduse găsirea unei noi case. Eventualitatea de a locui cu Alina în apartamentul de fost sindicalist al epocii socialismului victorios unde trăise cu Dina peste douăzeci de ani se excludea dintr-un bun început. Nici la Alina nu se putea...
    - E totul numai faţadă! Zidurile sunt frumoase, dar lipseşte confortul, gândeşte-te că a fost construită pe la 1900...
    - Am putea face unele modificări, opină Adrian căruia îi plăceau cartierul şi pitorescul vetust al imobilului.
    - Tot cârpăceală iese! se strâmbă Alina. N-am încredere în transformări. Când am terminat liceul, am încercat să-mi aranjez o rochie de seară rămasă de la mama... A ieşit o oroare, ceva între o conopidă şi un prezervativ cu volane... Vreau ceva nou, luminos, nou în primul rând, Adi, ceva numai pentru noi doi. Să avem impresia că trăim un început... Să nu am impresia că aud paşii, glasurile, sărutările locatarilor precedenţi...
    - Cum spui tu, scumpa mea... Credeam că eşti legată de casa părintească.
    Cu una din obişnuitele ei reacţii spontane, Alina alunecă de pe canapea şi se lăsă pe spate, ca răstignită.
    - Bineînţeles, Adi, spuse cu ochii larg deschişi aţintiţi în tavan. Ţin la căsuţa asta, n-aş vinde-o, aş suferi enorm dacă ar lua foc... Dar... nu ştiu dacă ai să mă înţelegi... Îmi doresc o casă a mea... unde eu să fiu prima doamnă... O casă fără trecut, fără umbre.
    - Te înţeleg, va fi aşa cum ai hotărât.
    Cu iuţeala şi graţia unei şopârle, Alina se răsuci pe burtă. Se rostogoli pe covor, ajungând lângă picioarele lui Adrian. Rezemându-se în coate, îi luă palmele şi îşi rezemă obrazul între ele:
    - Adi, şopti, eu... Mă gândeam... Adi, vreau să-mi faci copii. Măcar trei... Cred că trei ajung. O să vedem... Nu avem destul spaţiu aici. Camerele sunt mari, dar puţine.
    Adrian o ridică pe genunchi. Cu capul îngropat în părul ei, o strângea disperat la piept. Disperat de fericire.
    - Acum mă înţelegi? întrebă Alina.
    Adrian o strânse şi mai tare, dar mereu mut. Îi era teamă să nu izbucnească în plâns.

                                                         22.

                           Convenționalismul și un rest de conștiință, căci nu-l mai interesa nimic dacă nu era
strict legat de Alina, îl determină să aranjeze o întâlnire cu Yvona. Şi o frică superstiţioasă.
    „Scandalos de fericit”, temându-se să nu stârnească mânia lui Dumnezeu printr-o faptă necugetată, se simţea obligat la un minim de caritate, o pomană, un gest de umanitate faţă de o fiinţă necăjită. Decizie stoică - câteva ore departe de Alina constituiau un calvar - mai ales că, după cum îi mărturisi acesteia, chestiunea în sine îl plictisea nespus.
    - Nici mie nu-mi face plăcere să ştiu că te întâlneşti cu ea şi uite, încercă să râdă, abia acum îmi dau seama că pot fi geloasă...
    Adrian crezu că se prăpădeşte de fericire:
    - Scumpa mea, spune un singur cuvânt şi renunţ la întâlnire.
    Alina clătină din cap:
    - Nu, Adi, ar fi nedrept. Chiar dacă noi nu avem nicio vină, ne-am îndrăgostit şi gata, totuşi parcă încerc o strângere de inimă când mă gândesc la... Yvona. De ce e dat oare ca unul şi acelaşi fapt să poată constitui prilej de fericire pentru cutare persoană şi, simultan, motiv de suferinţă pentru... alt cutare? Mi se pare pervers.
    - Nu noi am făcut lumea, iubito.
    Alina se strâmbă, aruncându-şi cu un gest de iritare coada pe spate.
    - Am auzit de o mie de ori chestia asta la mătuşile mele! Ori de câte ori procedau meschin sau nedemn, mă rog, fleacuri, dar tot împuţite rămân, se resemnau la iuţeală: „E în firea lucrurilor, nu noi rânduim lumea sau parcă viaţa te întreabă ce şi cum pofteşti...” Aveau cel puţin o sută de panseuri din astea... Perdelele au ieşit foarte frumoase, mi-am visat de când mă ştiu perdele bonne femme şi se asortează minunat cu covorul şi cuvertura! O să avem o casă splendidă, nu-ţi pare bine? Camera copiilor o vom instala lângă dormitorul nostru. E cea mai luminoasă. Când vor mai creşte, aranjăm pentru băieţi mansarda. Băieţilor le place să fie mai liberi...
    Adrian o urmărea anevoie. În afară de salturile neaşteptate, îl uimea siguranţa cu care îşi avansa proiectele. Alina planifica, preconiza cu bătaie lungă şi cu certitudinea împlinirii, fără să pună nimic sub semnul îndoielii, fără a introduce în calcul eventualele capricii ale fortunei. În faţă i se aşternea limpede drumul, o şosea perfectă unde accidentele erau de neconceput.
    O siguranţă încrezătoare ca o legitate; unu şi cu unu fac doi, soarele răsare de la răsărit, fătul se dezvoltă în pântecele mamei, râul curge la vale, plopul este drept!
     Ca stare de spirit îi amintea de americani. Minunându-se de building- urile lor, adevărate oraşe suspendate pe kilometri de etaje, oţel şi sticlă, dotate cu sute de lifturi, Adrian se interesase ce se poate întâmpla în cazul unei defecţiuni? În cazul unei pene de curent? Asta ţinând seama de „amănuntul” că uneori scările lipseau cu desăvârşire. „S-au uitat la mine de parcă mi-ar fi crescut două nasuri”, povestea mai târziu. Cum adică, să se defecteze?! Cum să se întrerupă curentul electric? Aşa ceva nu se putea întâmpla, era pur şi simplu de neconceput.
    - ...sper însă că este ultima oară, trebuie să-mi promiţi că nu se va repeta.
    Adrian o privi aiurit:
    - Ce anume, scumpa mea?
    Se gândea la perdele, la camera băieţilor... Alina îşi muşcă buzele şi-l ameninţă cu degetul:
    - Nu te preface că nu înţelegi! Vorbeam despre Yvona, nu? E ultima oară că vă vedeţi. Jură!

                       Adrian ar fi preferat o întâlnire pe teren neutru, un restaurant liniştit, fără muzică şi cu mese dispuse îndeajuns de aerisit pentru a nu simţi after shave-ul vecinilor, pentru a nu auzi reciproc ce-şi spun într-o ambianţă de intimitate agresată. Imagina o seară nostalgic duioasă, mai mult evocări agreabile şi rămas-bun civilizat decât explicaţii. Un ceas-două cu o Yvonă elegantă, resemnată, tristeţe pudrată cu reţinute regrete şi surâsuri circumstanţiale de casă bună; în tandem, un Adrian, gentleman desăvârşit, periind cu discreţie acutele de fericire, aşa cum nu se face ca la patul unui muribund să dai amănunte radioase despre vacanţa ce urmează s-o petreci în Hawaii.
    Lucrurile aveau să se desfăşoare însă cu totul altfel. Întâi, că Yvona insistase să vină la ea. Căldura o obosea, era în general foarte obosită. Avusese un program excesiv de încărcat la serviciu, ultimele săptămâni o epuizaseră, n-avea chef să-şi dezbrace capotul şi să înceapă să scotocească prin şifonier.
    Adrian acceptă, fără să creadă un singur cuvânt. Yvona, rezistentă ca un tractor, nu cunoştea oboseala, nu refuza niciodată o ieşire la restaurant, iar toaleta nu constituia o problemă. Fiind o femeie pedant îngrijită care putea face faţă oricând, oricărui gen de invitaţie, la un picnic sau la cea mai simandicoasă serată, avea o garderobă variată şi o teorie personală de la care nu se abătea:
    „Ca să te prezinţi totdeauna onorabil, trebuie să încerci măcar o dată pe săptămână rochia de seară cea mai strâmtă pe care o ai în dulap, doi - chiar în casă să nu umbli în papuci de cârpă, adică prea comozi şi trei, să dispui de cel puţin o perucă foarte bună în culoarea şi cu linia pieptănăturii cotidiene. Doar aşa poţi fi pregătită pentru orice situaţie...”
    - Toate ca toate, comentase o colegă cu pedichiură ingrată, înţeleg şi rochia, şi peruca, dar dacă mai sunt obligată să mă strângă pantofii şi în casă, atunci chiar că o bag în p... mă-sii de viaţă!
    Adrian îşi închipuia că-i intuieşte strategia. Yvona câştiga mult în intimitate.
    Intimitatea construită de ea. Îşi gândise interiorul comod, feminin, fără dulcegării, iar în serile de vară era o bucurie să zăboveşti pe terasa neaşteptat de spaţioasă a apartamentului situat într-un bloc din preajma Hotelului Lido. O terasă minunată care compensa neplăcerile bucătăriei prea mici şi a debaralei unice. Cu un surâs ironic, Adrian mai imagina trucul luminilor savant distribuite, sub abajururi savant colorate, care îmbujorau chiar şi tenuri mai puţin proaspete, iar rochiile de interior insinuante şi flatante constituiau specialitatea Yvonei. Fără îndoială, o avantajau şi avea cantităţi.
    Şi nu în ultimul rând - expresie de mare circulaţie după anii ’90 - Yvona era o desăvârşită bucătăreasă, colecţionară înverşunată de reţete exotice pe care le punea în practică cu mult talent. Îl aştepta totdeauna cu o surpriză culinară, premiere rafinate, deosebit de gustoase şi desăvârşit prezentate. „Sărăcuţa, îşi închipuie că poţi prinde în mreje un bărbat cu creme à la Pompadour sau sos Ho-Şi-Min. E naivă rău”, o căina întrebându-se dacă Alina ştie să spargă un ou măcar... „Şi puţin îmi pasă”, gândi apăsând pe butonul soneriei.
    De la prima privire, constată cu surpriză că se înşelase. Se aşteptase la un recital de seducţie, o partitură de mişcări învăluitoare pe mai multe acte, o colecţie de ispite desfăşurate treptat de la pianissimo până la bubuială cu ambele pedale, culminând cu un epilog de alcov. Aş! Dădu ochi cu o Yvonă străină, sobră, încrâncenată. Nici gând de rochiţă flou-flou sau machiaj sofisticat şi, sfidându-i până la capăt toate pronosticurile, nu erau aprinse lămpile cu „păcălici”. Îi întinse buchetul de flori şi, ca să spună ceva, observă:
    - Nu te-am văzut niciodată în ţinută sportivă. Îţi stă bine...
    Yvona, în pantaloni, sub o bluză foarte largă care-i ajungea până la genunchi, clipi nervos. Chiar de la începutul legăturii lor constatase cu plăcere că Adrian era unul dintre puţinii bărbaţi care înregistrează cele mai mărunte fluctuaţii vestimentare din ţinuta femeii de lângă el.
    Se oprise încurcat în mijlocul încăperii, neştiind încotro s-o apuce.
    - Stai jos, îl invită Yvona.
    - Nu mergem pe terasă?
    - Nu. E încă prea cald. Se răcoreşte mai târziu.
    - Cum crezi...
    - Bei ceva?
    Adrian clătină din cap şi se aşeză pe „fotoliul lui”. Era desigur ultima oară când se afla în acest salonaş. Câte seri nu petrecuse aici! Cele mai multe. De la bun început, preferase ca întâlnirile lor să se consume la Yvona. Interiorul era ambiant, dar, în primul rând, Adrian avea avantajul musafirului care, spre deosebire de gazdă, îşi poate controla vizita, plecând când pofteşte. În puţinele ocazii când se întâlniseră la el, Yvona zăbovise până în zori. Fizic, îi plăcea să doarmă în braţele lui, dar cel mai mult conta senzaţia de intimitate totală a nopţii petrecute împreună. Ca doi soţi... De parcă ar fi fost definitiv al ei... Şi apoi, plăcerea micului dejun preparat în timp ce el se rădea fluierând în baie, aroma
de after shave virilizând atmosfera, ţigara fumată la cafea discutând agenda fiecăruia şi punându-le de acord, zeci de fleacuri la care ţinea, dându-i sentimentul de relaţie aşezată, de implicare în viaţa lui, de viitor week-end, revelion, concediu cu partener. Un partener pe care să-l ţină de braţ, când se plimbă pe faleză sau îi aprinde ţigara în antract, la Operă.
    Lui Adrian, dimpotrivă, îi displăceau nopţile cu tovărăşie. Încerca un fior de disconfort, îl irita ceea ce i se părea a fi un atentat la propria sa intimitate. Considera dormitul în comun necivilizat şi neigienic şi probabil intervenise şi obişnuinţa de a fi singur în aşternut. Din cauza programului de serviciu diferit, pentru a putea beneficia de o jumătate de oră de somn în plus, Dina hotărâse chiar de la început dormitoare separate, ceea ce lui Adrian i se păruse foarte rezonabil. Dacă Alina însă ar impune acelaşi sistem...
    Simpla idee îi răsuci un cui gros în inimă. S-ar supune desigur, dar cu câtă durere, cu ce sentiment de frustrare şi umilinţă!... Cum însă, copiii şi încă mulţi, nu se fac în dormitoare separate, respirase uşurat. „Dina... Yvona... Cât de puţin au înseninat pentru mine! Mă înfior... Totul se plăteşte. Nu, nu acum, Doamne, nu cu Alina”, şi decise pe loc o „mită” generoasă la biserica din cartier.
    - Visezi cu ochii deschişi? E mai grav decât mi-am închipuit.
    Ochii Yvonei scăpărau. Se vrusese ironică; era şi se simţea rea. Adrian încerca să se stăpânească. Adio, papotaj duios, nostalgie şi tandreţea ofilită a unei relaţii defuncte!... Încă un pronostic dat peste cap. Ar fi avut chef să se ridice şi să plece. Oricum, n-avea să întârzie...
     - N-am venit să ne certăm, Yvona...
    - Dar de ce? Act de curtoazie?
    Adrian respiră adânc şi îşi umezi buzele:
    - Hai să schimbăm tonul.
    - De ce ai venit? insistă Yvona.
    - Întâi, surâse blând Adrian încercând să îndulcească atmosfera şi replica, ţi-aş putea aminti că tu ai insistat. Maximă necesitate şi urgenţă au fost termenii tăi, deşi...
    - Deşi!
    - Doream şi eu să te văd. Neapărat.
    Yvona trase avid din ţigară. Scrumul căzu pe covor, dar nu făcu decât să-l strivească sub talpă, aşa cum ar fi procedat pe peronul Gării de Nord.
    - Vrei să-mi prezinţi condoleanţe?
    Adrian o scrută cu atenţie. O socotise echilibrată prin excelenţă, educată, în ruptul capului agresivă. Dar acum, el trebuia să se stăpânească. Să fie cumpănit, îngăduitor, nobil.
    Fericirea tolerează şi înţelege.
    - Mi s-a părut normal şi civilizat să avem o ultimă întrevedere. Să nu plec ca un golan din viaţa ta... Să nu dispar ca un negru într-o gaură de metrou...
    Yvona râse urât. Rânjetul oblic lăsa să se vadă graniţa dintre coroanele care-i îmbrăcau dinţii de sus şi gingia retrasă.
    - Şi să rămânem buni prieteni, nu-i aşa? Eventual, să-ţi botez primul copil, se poartă în lumea bună.
    - N-o să rămânem prieteni, asta-i sigur, observă Adrian. Nici eu nu ţin la clişeele astea de romanţă.
    - Atunci, ce intenţionai să-mi spui?
    - La stilul ăsta inchizitorial, nu-s prea multe. Dacă te-am făcut să suferi, te rog să mă ierţi. Te stimez sincer, nu am nimic să-ţi reproşez şi dacă ne despărţim azi, nu e vina ta.
    - Nici a ta?
    - Aşa a fost să fie.
    - Nu ocoli răspunsul. Nu-i nici vina ta?
    Adrian îşi înfipse unghiile în palme. Yvona observă amănuntul. Îl fixa dureros, de parcă un răspuns sau altul mai putea schimba situaţia dintre ei.
    - Ce vină am?! Vocea îi scăpă: Că m-am îndrăgostit? Am căutat-o cu lumânarea? Am dat anunţuri la Mica Publicitate? Am vrut să scap cu tot dinadinsul de tine? În definitiv, ce dracu' vrei de la mine?
     - Să fii lucid! ţipă Yvona. Să te dezmeticeşti înainte de a fi prea târziu.
    Adrian îi îndreptă o privire de gheaţă:
    - Şi dacă nu vreau să fiu lucid? Dacă aşa poftesc eu să-mi pierd minţile?!
    - După o mucoasă!
    - Te aşteptai la Ana Ipătescu? La Statuia Libertăţii? Pentru Dumnezeu, Yvona, controlează-te! Nu există nici un motiv să cădem în ridicol!
    - Tu eşti ridicol, cu pasiunea ta de adolescent lunatic!
    Adrian îşi şterse fruntea asudată. Încă îşi mai spunea că trebuie să se stăpânească, să nu cadă în trivial. Începu neaşteptat de calm:
     - Yvona...
    - Nu mă lua ca pe nebuni, vorbeşte-mi normal.
    - Yvona...
    - Ştiu cum mă cheamă! Spune odată ce ai de spus!
    Adrian izbucni:
    - Nu-ţi dai seama cât eşti de absurdă?! Ce mama dracului îţi pasă ţie cum îmi rup eu gâtul?
    Yvona declară patetic:
    - Te iubesc!
    - Ghinionul tău. Încearcă să fii raţională! Ţi-am promis ceva ferm? Am discutat vreodată despre o căsătorie? Ţi-am confiscat timpul? M-am interpus între tine şi un eventual pretendent? Ţi-am pretins fidelitate? Ţi-am stricat vreo combinaţie? Dacă, totuşi, în necunoştinţă de cauză am făcut-o, te rog, iartă-mă. Şi cu asta eu am terminat.
    Se ridică. Yvona îi ţâşni în faţă şi-l aşeză din nou, cu de-a sila.
    - Nu şi eu. Acum, trebuie să mă asculţi tu pe mine.
    - Nu văd ce-ai mai avea de spus, bombăni Adrian.
    - Dar s-ar putea să te intereseze... Simt nevoia să beau ceva. Tu nu?
    Adrian refuză categoric din cap. O aşteptă până se întoarse de la bar cu un pahar plin, apoi până îşi aprinse o nouă ţigară.
    - Spune-mi, Adrian... Te-ai întrebat de ce vrea neapărat să se mărite cu tine?
    - Probabil, pentru că mă iubeşte.
    - Crezi?
    - În mod normal, ţi-aş răspunde că problema mă interesează în exclusivitate, dar simt că arzi de nerăbdare să-mi prezinţi varianta ta.
    - Fata asta are un interes.
    - Care? întrebă calm Adrian, sigur pe contraargumentele lui, aceleaşi care închiseseră şi gura Lucreţiei.
    În derută, ochii Yvonei fugiră în toate părţile.
    - Nu ştiu, dar e ceva major. O simt cu toată fiinţa mea.
    - Cu toată nebuneala ta, ridică din umeri Adrian, iartă-mă. E bogată, înţelegi? Poate mai bogată ca mine, exageră. Iar din alte puncte de vedere, nu prezint nimic. N-am funcţii, n-am nicio putere, niciun fel de relevanţă socială. Nu-s parlamentar, completă rânjind.
    - Mai există şi alte motivaţii, trebuie doar să le descoperim. Adevărat că te iubesc, şi îţi jur că acum mă gândesc în primul rând la tine. Eşti în pericol de moarte!
    - Aberaţii!
    Yvona îi căzu la picioare, agăţându-se de ele. Obrajii înlăcrimaţi se lipiră de stofa moale a pantalonului.
    - Te implor, ascultă-mă.
    - Eu te rog să te ridici, spuse jenat Adrian. Ne pui pe amândoi într-o situaţie penibilă.
    - Ce importanţă mai are?! În numele a tot ce a fost între noi, mult-puţin, pentru dragostea pe care ţi-o port, îţi cer să mă asculţi, să dai curs singurei rugăminţi pe care ţi-am adresat-o de când ne cunoaştem. Te conjur, nu te pripi. Mai aşteaptă puţin, câteva săptămâni înainte de a te însura... Atâta, urlă dezlănţuită, înainte de ireparabil!
    Enervat, dar impresionat în acelaşi timp, Adrian mişcă piciorul, aşa cum ar fi încercat să se descotorosească de un câine prea insistent.
    - Ce ar putea interveni în aceste câteva săptămâni?
    Yvona îşi ridică ochii congestionaţi:
    - Până atunci voi fi descoperit adevărul. Dacă nu, eşti liber să faci ce vrei.
    - Liber sunt oricum, ricană Adrian.
    - Bineînţeles, dar promite-mi acest răgaz... Te implor.
    Glasul lui Adrian răsună casant, implacabil ca o sentinţă:
    - Cununia va avea loc sâmbăta viitoare, ora douăsprezece, la primăria sectorului 1.
    Mai avea un pas până la uşă. Yvona, rămasă în genunchi, urlă:
    - Chiar dacă mă sinucid?... Gândeşte-te! Câteva săptămâni contra vieţii unui om!
    Crispat, luat prin surprindere - nu se aştepta din partea Yvonei, o doamnă totuşi, la reacţii Miţa Baston, lipseşte vitrionul - se opri cu mâna pe clanţă:
     - E cel mai ordinar şantaj din câte cunosc. Nu te onorează.
    - Îţi jur c-o fac! răcni Yvona căzând în patru labe.
    Trupul lui Adrian deveni rigid. Ce aveau oamenii cu el? De ce nu-l lăsau în pace? Are chef să-şi rupă gâtul, treaba lui. Dintr-o dată se făcu rău, simţi nevoia să fie rău, pentru prima oară în viaţa lui, cu adevărat rău. Şi tot pentru prima oară, de când se ştia, simţi că urăşte. Rosti uscat:
    - Dacă nu eşti în stare să trăieşti, înseamnă că nu meriţi. Eşti liberă să decizi.

                                                         23.

                             Abandonat în fotoliul rulant și cu interminabilele picioare cățărate pe biroul lui, Gogu fuma aţintind fereastra deschisă. Înserarea bucureşteană abia începea. O vesteau ciripitul de noapte bună al păsărelelor, văzduhul clătit în cerneală decolorată, sonorul străzii din ce în ce mai diluat, înlocuit de cel al televizoarelor. Era ceasul întâlnirilor de amor - rendez- vous, încă un termen care a dispărut din contextul lui firesc - al cafe-concertului în restaurantele elegante, al scobitorii uitate între buze unsuroase ale pălmaşilor sindicalişti urmărind comod în maiou şi pantaloni de pijama buletinele de ştiri.
    Gogu detesta genul - nea Mitică, sau Fane, sau Gelu - domni de patruzeci de ani cu burticică, chelie şi pantaloni care agaţă între picioare. Printre altele, avea impresia că cei mai mulţi oameni au patruzeci de ani, fără a încerca vreo explicaţie ştiinţifică, iar el nu împlinise nici cincisprezece când constatase că nu se poate uita la taică-său, Nea Guţă (alt nea), fără un imposibil de reprimat sentiment de silă. Totul îl dezgusta la „bătrân”.
    Aerul de suficienţă grasă, de parcă ar fi învârtit lumea în jurul degetului cel mic, impresia despre sine însuşi că-i deştept nespus - focul lui arde, „he, he, nu s-a născut încă ăla care să mă ducă pe mine”, hainele veşnic mototolite şi pocnind la subsuori, transpiraţia de ţoapă, ingurgitatul clefăit porcin, digestia de rumegătoare, cu scobitoarea - mai ales scobitoarea! - scociorând conştiincios măsele găunoase şi păstrată la îndemână un ceas-două după terminarea mesei, în colţul gurii. Dar cel mai mult îl scotea din sărite aerul de stăpân arborat spontan de îndată ce trecea pragul casei.
    În capul lui, funcţionau câteva idei bătute în cuie, formulate limpede. De pildă, nevesti-sii nu i-ar ajunge trei vieţi pentru a-i fi îndeajuns de recunoscătoare că a făcut-o legitima marelui Guţă Tăutu, iar lui fecioru-său, Gogu, alte zece pentru a se minuna de bafta de a fi fost zămislit şi crescut în bătătura aceluiaşi uriaş. Şi chiar în acest sens se comporta, dominând şi obligându-şi familia la un odată pentru totdeauna decis statut de vasalitate. Nimeni nu vorbea neîntrebat, plăcându-i să discurseze singur, şir neîntrerupt de banalităţi încărcate de „cică şi zice, te pui cu mine?, oi fi eu cumsecade, dar nici aşa să-mi ciugulească toate ciorile din barbă, chestia e că io-s mai oţ ca toţi oţii etc..” Bineînţeles, nevasta şi băiatul trebuiau să ţâţâie, prăbuşiţi de admiraţie, după cum tot de la sine se înţelegea că trebuia servit primul la masă şi cu „bucăţica cea mai grasă”.
    - Ce zici femeie, merit şi eu o lingură de ciorbă?
    Mai ales aici, ca să nu ţipe, Gogu făcea eforturi care aveau să-l coste ulcerul de mai târziu. Stomacul crispat, căci în clipele acelea avea impresia că gândeşte cu stomacul, că acolo se concentrase întreaga sa fiinţă, refuza să înţeleagă, nici vorbă, dar măcar să suporte triumfalismul alintat al lui taică-său.
    „Drept cine se ia?” se întreba exasperat, până la a nu mai şti de el însuşi, în clipele acelea, simţindu-se în stare să-l omoare. „În fond, e un căcat de socotitor, nici măcar contabil în lipsa studiilor superioare, la un căcat de CAP. Eu o să-mi iau câmpii cât de curând, dar de ce îl suportă mama?”
    Şi îi era milă de fiinţa asta sfioasă, delicată ca o albăstrea vestejită, despre care nu ştiai niciodată ce şi-ar dori cu adevărat, pentru că nu se exprima niciodată, iar în taină îi citea pe Rimbaud şi Mallarmé. N-o fi fost un star de cinema maică-sa, dar oricum, ce căuta, cum se nimerise lângă un mitocan supradimensionat, surclasând degajat mijlociul curent?
    Pe la şaisprezece ani, când decizia de a fugi de acasă era deja fermă, iar maică-sa trăgea din ce în ce mai des la măsea, cutezase o întrebare frontală:
    - De ce l-ai luat, mamă?
    Îi întorsese o privire obosită, ca la final de cursă pierdută, răspunzând în doi peri:
    - Ai observat?... Speram să nu observi.
    - Mamă, strigă scăpându-i glasul ca totdeauna când era foarte emoţionat, hai să fugim! Eu cu ăsta nu mai stau! Dacă fug, vii cu mine?
    Maică-sa nu se mirase, întrebând concret:
    - Unde?
    - Nu ştiu, încă nu m-am gândit, dar promite-mi că vii cu mine.
    - Ca să-ţi fiu lespede legată de picior? Nu, băiete, eu nu mai am de ales între multe cărări, dar tu du-te...
    Cam peste un an, fugise. Avea aproape şaptesprezece ani şi încă nu terminase liceul...
    - Ce faci, Gogule, visezi?
     Pavelescu îşi săltase privirea peste ochelari, cercetându-l curios. Băiatul era în general un neliniştit şi un gureş. Îi era imposibil să stea locului, imposibil să nu comenteze tot ce-i trecea prin minte. Gogu începu să râdă.
    - Am făcut vreun banc? se interesă patronul.
    - Semeni al naibii cu un tip pe care eu nu pot să-l suport.
    Şi într-adevăr, la prima vedere, puteai jura că ei doi, patronul de la Discret şi taică-său sunt fraţi, din aceeaşi familie de suburbani. Asta pe dinafară. În rest, puţini erau în stare să bănuiască ce se ascundea, suflet şi minte, sub carcasa de amploaiat clasa treia cu porc la coteţ, păsări de curte şi câine rău, a lui Pavelescu.
    - Care crezi că e soluţia? Demisionezi?
    - Mă mai gândesc... Spune-mi, şefule, ce intenţii ai cu dama părăsită?
    - Cu Yvona? Păi, din punctul nostru de vedere dosarul e închis. I-am pus la dispoziţie informaţiile cerute, ce mai vrea? Să-i prezint condoleanţe? Un caz clasic de giovinezza care câştigă cu scor detaşat în faţa impozantei menopauze.
    - Acum faci pe cinicul, dar cine te crede? Nu-i stilul matale. Îşi coborî picioarele şi se aplecă peste birou. După cum nu-i stilul meu să fac pe Doctorul Watson.
    Patronul îşi scoase ochelarii, holbându-se.
   - Ai ochi frumoşi, se ştie, râse Gogu.
    - Cine-i doctorul?... cum îi zice. Tipul care a deschis cabinet de stomatologie lângă noi? Dinţarul?
    - Ăla-i Baston, las-o baltă! Vorbesc de Watson, un fraier care ridică mingea la fileu ca să marcheze detectivi superdeştepţi, aşa ca matale.
    - Ce vrei să spui?
    - Că ai putea să mă asculţi şi pe mine. Nu abandona ancheta, lucrurile sunt mult mai complicate decât par, iar sfârşitul nu-l prevăd deloc trandafiriu.
    Pavelescu se lăsă pe spătar, dând din cap elucidat:
    - Mă, tu vezi prea multe filme.
    - Replica e răsuflată, iar eu vorbesc serios. Tot ce se întâmplă între cei trei e ciudat, inexplicabil, neliniştitor, ameninţător.
    Celălalt se miră sincer, sugând unul din braţele ochelarilor:
    - Ce spui, bre? Admiţând însă că nu te înşeli, ce poţi să faci? Mai deunăzi, mi-ai zis că nu mai ştii încotro s-o apuci, drumurile sunt închise.
    - În afară de unul, sublinie Gogu.
    - Care?!
    Gogu îşi smuci capul şi mărul lui Adam devie spre ureche.
    - Casa.
    - Care casă?!
    - A Alinei. Lasă-mă să bag un ochi acolo, în lipsa locatarilor.
    Pavelescu se prăbuşi de uimire:
    - Mă, tu eşti nebun? Asta-i violare de domiciliu! Că ne ia autorizaţia, floare la ureche, dar e chestie de puşcărie.
    Gogu râse.
    - Dacă mă prind.

                                                               24.

                               Cu câteva zile înainte de nuntă, Adrian decise:
    - Chiar dacă n-am terminat, să zicem c-am terminat, altfel eu sunt terminat.
    Alina îl măsură îngrijorată. Privirea aurie, tivită de genele negre şi dese, continua să producă asupra lui Adrian acelaşi efect de vrajă.
    - Ce vrei să spui? Nu te simţi bine?
    - Încă bine, dar nu garantez pentru ce se va întâmpla în minutul următor. Scumpo, în fond noi montăm o casă nouă. Nu se poate desăvârşi totul chiar de la început. Mai avem trei zile, hai să ne distrăm, să ne odihnim, să ne facem de cap, fără treburi administrative. Era fericit, dar livid, nervos - mai mult febril.
    Alina îşi cuprinse capul între palmele mici:
    - Doamne, ce m-ai speriat!... Şi eu simt nevoia să mă odihnesc. Te-ai gândit la ceva anume?
    Adrian rămăsese în extaz. „Câtă fineţe există în fetiţa asta! Ce tact! Sunt convins c-ar fi preferat, ca orice tânără mireasă, să intre într-o casă complet pusă la punct, dar de dragul meu, pretinde că e şi ea obosită”.
    - Ce-ai zice de un dejun la iarbă verde? Un picnic?
    Propunere făcută la întâmplare, numai ca să spună ceva, dar orice era preferabil curselor năucitoare prin magazine, cuielor care mai trebuia să fie bătute, mobilelor rămase încă provizoriu poziţionate, în aşteptarea formulei ideale şi... câte încă! Alina bătu din palme entuziasmată.
    - Straşnic! Ca într-o excursie cu şcoala. Pregătesc eu coşuleţul cu mâncare.
    O zi minunată! Soare, o pădure păstrând încă prospeţimile primăverii, păsărele cuvântăreţe şi zglobii, viespi ori alte gângănii iscălind văzduhul sonor şi zigzagat, pustietate de rai - o dimineaţă de miercuri. În ciuda condiţiilor favorabile însă, picnicul prefigură din start, se dovedi un fiasco la fel de superb ca şi ziua. Adrian, un citadin prin excelenţă, nu-şi găsea locul pe pledul întins sub cel mai umbros copac găsit, naiba ştia cum îl cheamă, îl enerva statul într-un cot, se simţea prea elegant în ceea ce considerase el a fi o ţinută sportivă - pantaloni albi şi un sacou galben pai; coşuleţul bine intenţionat al Alinei - o catastrofă culinară cu ouă prea moi, friptură de pui ţeapănă şi în general, lucruri care se topesc, curg, mânjesc. La un moment dat, Alina adună din toate patru colţurile faţa de masă, făcu un nod îndârjit şi o aruncă cât putu de departe.
     - La naiba! exclamă. N-o să ne stricăm ziua prefăcându-ne că ne place! Nu-i de noi! Hai să mâncăm la restaurant.
    Adrian respiră uşurat:
    - Nu-ţi poţi închipui cât îţi sunt de recunoscător.

                     Drăgălaș era cuvântul potrivit. Dichisit până la cel mai mic amănunt, mobilier alb, un havuz mititel cât o marcă poştală, dar proaspăt şi cochet, puzderie de flori din familia celor vesel colorate, localul îţi sugera spontan o casă de păpuşi. Alina, un fluture superb, parcă nu păruse niciodată mai acasă, iar Adrian aşezat în sfârşit cumsecade, cu picioarele sub o masă şi frapiera la îndemână se simţi intrat în ritmul firesc.
    - Ca şi cum n-am fi putut-o face de la început, râse Alina.
    - Mde, eu sunt de părere că înainte de a respinge ceva, trebuie să încerci.
    - Când eram în liceu, o luă razna ca de obicei Alina, aveam o profesoară de sport, Lili Mitraliera. Vorbea extraordinar de repede. Se spune că francezii vorbesc cel mai repede din lume, patru sute şi ceva de silabe pe minut. Bella e mai sportivă ca mine, înoată ca un peşte, călăreşte, schiază...
    - Mi-ai spus, surâse Adrian, aşa l-a cunoscut pe soţul ei...
    - Da? Uitasem. Vezi, ei i-ar fi plăcut să mănânce acolo, sub copac.
    - Dacă există vreo legătură între sport şi mese luate incomod, ca haiducii, probabil că nu te înşeli.
    - Precis nu mă înşel... Uite ce dulce e floricica aia roşie cum stă ea cu căpşorul aplecat spre havuz! Şi ce atentă e! Parcă ar încerca să înţeleagă susurul apei, ce vrea să-i spună. Adi...
    - Da, scumpa mea.
    - Ce s-a întâmplat ieri la Yvona? Te rog să nu mă minţi. Până acum nu m-ai minţit niciodată şi pentru asta te iubesc cel mai mult.
    Ochii lui Adrian se umeziră de recunoştinţă, inima începu să-i bată cu putere. Din ce în ce mai des îşi simţea inima. Îngână cu greu:
    - I-am spus... despre noi. Aşa mi s-a părut corect... Cum zicea şi soră-mea, „nu ţi-a dat niciun motiv ca să dispari din viaţa ei ca un golan”.
    Alina se interesă în şoaptă, fără să-şi ridice privirea:
    - Ştia că exist?
    - Bineînţeles. Femeile au în privinţa asta un fler nemaipomenit, simt imediat când se iveşte o rivală.
    - Nu-mi place să fiu „o rivală”. Rivala Yvonei.
    Adrian îi prinse mâinile şi începu să i le sărute înfrigurat:
    - Iartă-mă, iubita mea, am vorbit fără să mă gândesc, este expresia curentă. Bineînţeles că tu nu ai rivală, de ai căuta în toată lumea.
    - Nu-i vorba despre asta. I-ai spus că ne căsătorim sâmbătă?
    - Pentru asta m-am dus.
    - Şi? întrebă Alina, ridicându-şi în sfârşit privirea aurie.
    Buzele mobile ale lui Adrian articulau mut, nu îndrăznea să vorbească. Adevărul ar fi putut-o înfricoşa, Alina era imprevizibilă ca adierile nopţii, impresionabilă, capabilă să se răzgândească.
    - Nu-ţi fie teamă, Adi, insistă cu blândeţe, vorbeşte. Orice, cât de grav sau de greu, e mai uşor de suportat în doi.
    - Înţeleapta mea mică, şopti Adrian cu ochii plini de lacrimi. M-a ameninţat că se sinucide.
    Alina tresări şi îşi desprinse uşor mâinile, lipindu-le instinctiv de trup.
    - Asta era vasăzică... Tu o crezi?
    Adrian respiră adânc şi începu să-şi caute ţigările. Aprinse una urmărind maşinal zbânţuiala unei viespi deasupra jardinierei din spatele Alinei. Părea să joace şotron.
    - N... nu.
   - Dar nu eşti prea sigur. Vorbeşte, nu mă lăsa să-ţi scot cu cleştele fiecare cuvânt. Tu o cunoşti mai bine. O vezi în stare să se sinucidă?
    - În principiu, nu. E o persoană echilibrată, rezonabilă... Cel puţin până mai deunăzi. Felul în care a reacţionat însă ieri - ridică din umeri - ce să-ţi spun, m-a descumpănit.
    Alina începu să se joace cu paiul de la oranjadă, conturând cercul din fundul sondei.
   - E un truc la care femeile recurg adesea... Pentru că o cunoşti, ar trebui să-ţi dai seama dacă-i doar un mod de a-ţi forţa mâna sau...
    - Ce pot să-ţi spun, draga mea? O ştiam matură, sănătoasă la cap, dar ca totdeauna există şi acel unu la sută de imprevizibil.
    - Noi ce ar trebui să facem acum?
    Vorbea calmă, cumpănit, nefiresc de abstractizată.
    - Ce am putea face? se miră Adrian.
    - Te simţi vinovat faţă de ea?
    Adrian dădu violent din cap.
    - Deloc, ţi-o jur, şi continuă agitat: Nu i-am promis nimic, nu mi-am asumat nicio obligaţie, n-a venit nici un moment vorba despre o eventuală căsătorie, n-am schimbat jurăminte, nu s-au formulat speranţe, frazele obişnuite a la totdeauna împreună şi aşa mai departe. Repet, sunt gata să jur la orice biserică! Că ea spera la o finalizare în timp ştiu, dar eu n-am încurajat-o nici în glumă.
    Alina zâmbi:
    - Sora ta spera şi ea, nu?
    - Mai presus de orice, Lucreţia doreşte să fiu fericit, se eschivă Adrian. I-am explicat ce simt eu pentru tine şi sunt convins că m-a înţeles.
    - Dar ar fi preferat-o pe Yvona, sunt sigură.
    - Scumpa mea, sunt lucruri care s-au întâmplat înainte de a te fi cunoscut. Din punctul de vedere comun, obişnuit, o căsătorie cu Yvona ar fi constituit un act rezonabil.
    - Iar cu mine, o nebunie.
    - Poate, dar o nebunie superbă. Vreme de cincizeci de ani am fost un cutărescu eminamente rezonabil şi profund nefericit...
    Exagera, nu fusese nefericit, şi nu fusese nefericit pentru că nu simţise nimic.
    Mâncase, dormise, lucrase sau făcuse sex evoluând într-un spaţiu vid, golit de orice sentimente. A nu fi fericit nu presupune implicit a fi nenorocit, dar acum era convins că aşa stătuseră lucrurile în realitate.
    - ...azi, sunt eminamente smintit, dar inimaginabil, irepetabil, aproape de neîndurat de fericit. Te iubesc mai presus de orice pe lumea asta.
    Alina se lipi de el, zâmbind înduioşată.

                       - Ar fi groaznic dacă s-ar sinucide, spuse Alina. N-ar fi drept din partea ei. De ce să ne strice nunta?
    Adrian surâse amar:
    - Nu cred că ea e dispusă să privească lucrurile din punctul acesta de vedere. Ar însemna să-i ceri cam mult.
    - De ce? Ai jucat corect şi la ea tot nu te mai întorci. Dacă s-ar omorî acum, ar da o dovadă de un egoism nemaipomenit. Ar face-o înadins, numai ca spectrul ei să ne urmărească toată viaţa. E odios!
    Adrian oftă:
    - Cu timpul te obişnuieşti. Am constatat că oamenii uită destul de repede necazurile pe care le-au pricinuit altora. S-a făcut târziu şi diseară ne aşteaptă Lucreţia la ea.
    Dintr-o dată simţi un gust amar în gură. Premieră, căci avea un ficat excelent, în general stătea bine cu „internele”. Şi încă ceva, ce nu putea defini, ca un soi de autonemulţumire... Egoistă! Dacă Yvona e egoistă, noi cum suntem? Şi parcă ar fi preferat ca Alina, îngerul acesta cast, să fi fost mai puţin categorică, mai milostivă... Se corectă repede, vinovat de astă dată, faţă de Alina. „Sunt un ingrat... Îi reproşez că mă iubeşte? Dragostea adevărată, îşi aminti, nu cunoaşte piedici, nu cunoaşte scrupule...”
    Cuprinse umerii Alinei şi părăsiră localul.

                                                           25.

                          Gogu începu să pândească încă de pe la nouă, deşi de regulă ferestrele Alinei nu se deschideau de bună dimineaţa înainte de amiază. Adoptase camuflajul clasic al salopetei albastre cu litere pe spinare care azi, în puzderia de societăţi cu iniţiale, putea să însemne orice. O şapcă pusă cu cozorocul la spate şi trusa de unelte clasică din lemn completau travestiul. Putea fi luat drept oricine: lucrător la Telefoane, la Electricitate, instalator sau pentru firi aprioric circumspecte cum era domnul Manole, magistratul pensionar, ginitor de-al Poliţiei.
    Când aproape de ora zece, o văzu pe Alina în şort de blugi încărcând în maşină un pled, un paneraş de mâncare clasic, cu două capace, ba mai zări şi capişonul unui termos, îşi zise că a fost al naibii de inspirat. Era limpede că „junii” logodnici hotărâseră o zi campestră, ieşeau din Bucureşti să culeagă margarete şi să prindă fluturi.
    „Ăştia nu se mai întorc până diseară”, conchise mulţumit, „iar eu n-am nevoie de mai mult de o oră... Pe fraier îl culege probabil pe drum... Have a good time, frumoşilor!” ură în urma Toyotei decapotabile care se îndepărta, jucărie roşie ca miezul de harbuz, strălucitoare ca un glob de Crăciun.

                     Despre puțini oameni se poate afirma că s-au născut pentru profesia pe care o practică, iar aceştia sunt de două ori fericiţi. Dintâi - vocaţia asigură în principiu succesul, performanţa, apoi tot ceea ce întreprind e făcut cu plăcere, munca pierzându-şi caracterul silnic.
    Gogu avea meseria în sânge. Învăţa din mers, pe un teren necunoscut se orienta fără bâlbâieli, unde nu ştia, intuia. Lucra de un an cu Pavelescu, de la care nu avea prea multe de învăţat. Omuleţul se bizuia la rândul lui pe un instinct verificat fidel şi - importantissim - pe o bună cunoaştere a oamenilor. În rest, bâjbâia, văzând şi făcând era modalitatea stas de lucru, iar în probleme de investigaţie concretă, cunoştinţele lui oscilau spre zero.
    După plecarea Alinei, Gogu aşteptă circa zece minute şi asigurându-se de lipsa oricărui pericol, sări gardul din spatele imobilului. Un demers bine motivat, căci intrarea principală, aflată la câţiva metri de ferestrele clădirii vecine, era în permanenţă supravegheată din spatele perdelelor de un moşneag fără treabă, poate un voyeur care-şi consola impotenţa urmărind evoluţiile Alinei prin casă. Tipul trebuia evitat, nu se ştie cum ar fi reacţionat văzându-l că forţează uşa de la intrare; pe de altă parte, fapt notoriu şi gândire bizară, dar aşa se întâmplă în general, cei mai mulţi îşi blindează fortăreaţă uşa din faţă, în timp ce accesul prin spatele clădirii - ferestre, uşi de serviciu, oberlihturi - tratat superficial, rămâne la dispoziţia unei simple şurubelniţe.
    Gogu însă nici măcar nu trebui să apeleze la scule. Alina lăsase geamul de la bucătărie întredeschis, desigur spre aerisire. Înainte de a sări peste pervaz, îşi puse mănuşile. De adidaşi avusese grijă de acasă, bandajând modelul tălpilor cu benzi late de scotch.

                   După părerea lui, interiorul aducea a decor de teatru. Obiecte puţine, de mare efect, elaborat poziţionate spre maximum de impresie şi cam atât. Mai nimic cu adevărat util, funcţional, cu excepţia canapelei, a fotoliilor şi a patului din dormitor. Dacă ai fi încercat să-ţi închipui desfăşurarea unor activităţi domestice normale între zidurile tapetate ale Alinei, ai fi realizat că nu-i un lucru simplu, mai exact nu oricine ar fi putut trăi în condiţiile date.
    Inventarie astfel două console graţioase pe care florile sau o fotografie înrămată se  aranjează de minune, dar nici o suprafaţă plană, bufet, scrin, servantă, pe care să abandonezi o carte sau cumpărăturile când ai venit din oraş şi n-ai apucat să te descalţi; o oglindă superbă, dar nici o masă unde să mănânci tihnit, altceva decât ciugulit alune şi fisticuri la o sondă de whisky, un goblen minunat ocupând un perete întreg - scenă de vânătoare de pe vremea menuetului şi a perucilor pudrate, dar niciun scaun unde un al cincilea, picat în vizită, s-ar fi putut aşeza.
    În bucătărie, încăperea îndeobşte cea mai vie dintr-o locuinţă, aceeaşi situaţie.
    Aragazul nu era folosit în mod curent - se cunoştea după praful aşternut ca pe o mobilă - frigiderul funcţiona doar pentru câteva sticle de suc, pe măsuţa de sub fereastră încăpea cel mult o tavă cu cafele.
    Pe undeva, atmosfera îi sugera lui Gogu interiorul unui apartament dintr-un hotel de lux (minus comodităţile acestuia, desigur) şi pregnant provizoratul. Alina ar fi putut părăsi casa în zece minute, cu o valiză de haine, fără să lase nici o urmă, vreo amprentă a personalităţii sale. Cu excepţia cosmeticelor din baie, a fleacurilor elegante şi costisitoare de pe toaletă şi bineînţeles a garderobei, nu exista nimic care să te lase să pătrunzi în intimitatea acestei femei. Lipseau cu desăvârşire amănuntele semnificative - cărţi, fotografii, acte ori scrisori, ceva cât de mărunt care să te lase „s-o citeşti”. În concluzie, un stil nefiresc de discret practicat în intimitate, ermetic, gândi Gogu, dar asta nu înseamnă  neapărat şi etanş.
    Considera drept imposibil ca scotocind toată casa, iar inventarul sumar i-o permitea s-o facă cu meticulozitate, să nu găsească un ceva, un detaliu cât de mărunt, interesant, ascuns sau uitat.
    Tainiţele îşi au şi ele regulile lor. Depind de ingeniozitatea, vârsta, statutul social şi mediul în care evoluează autorul. Omul de la sate, de pildă, preferă privata (greu şi silnic de scociorât) sau icoana, feritoare de necazuri. Bătrânele au o slăbiciune pentru interiorul saltelei şi tivul hainelor groase de iarnă, moşnegii pentru ascunzători practicate în zid sau sub duşumele. Cei mai isteţi lasă obiectul la vedere şi nimeni nu-l observă. Prea e la îndemână...
    Cu o crampă reflexă care însoţea totdeauna evocările maică-sii, încercă să-şi amintească unde ascundea băutura de ochiul vigilent al „marelui Tăutu”. Începuse să bea cam pe când el era într-a patra primară. Ca pe orice alcoolic serios, nici berea, nici vinul nu o satisfăceau, trăgând la tărie, multă şi ieftină - votcă, rom, rachiu. După jumătate de sticlă, ochii începeau să lăcrimeze, un zâmbet timid se eterniza încremenindu-i trăsăturile şi, indiferent cu ce s-ar fi îndeletnicit, intra în lumea visurilor, singurul refugiu unde nu o ajungea nimeni şi se simţea pe deplin fericită.
    Până să se dumirească, Tăutu o trata de „oaie capie şi zâmbăreaţă, c-a fătat purcica sau a crăpat mămica, tot la fel se hlizeşte”.
    Gogu însă, copil, o prefera pe maică-sa visând un peisaj cu spiriduşi şi zâne, decât oftând deasupra oalelor date în undă, şi începu să-i procure el băutura. Tăutu institui un regim de puşcărie,  controla orice cumpărătură, cerceta casa până în cele mai intime cotloane, căutând corpul delict - respectiv sticlă sau volum de poezie - dar n-o dovedi niciodată. Maică-sa confirmă pe deplin vechiul aforism - viciul e mai viclean decât virtutea, ascunzându-şi comorile unde nici gândul nu-l ducea pe bărbatu-său. Sticlele de alcool le pitea îngropându-le în sacii cu făină aduşi de Tăutu de la CAP sau între arcurile somierei lui Gogu, cărţile în harnaşament de sfoară le agăţa într-un cui bătut pe spatele şifonierului din dormitor lipit de perete, rezerva de bani în „torpedoul” radiocasetofonului la care Tăutu nu umbla niciodată. Îl primise de la un coleg care părăsea definitiv ţara şi nu mai avea nevoie de el. Tăutu nici atâta, opţiunile lui muzicale oprindu-se, ca dinaintea unei piramide, la celebrul „Marinică”.
    Începându-şi percheziţia, Gogu plecă de la ideea preconcepută, dar nu totdeauna falsă, că mobila veche - seculară, bineînţeles, nu „camerele combinate” cumpărate pe vremea lui Tito, coadă de topor, de alte tuşa Aurica ori Lenuţa când s-au fost măritat - conţine mai totdeauna un ascunziş, sertăraş ori casetă secrete, unde posesorii de odinioară, cetăţeni defuncţi ai celuilalt veac, îşi baricadau tainele. Trecu repede peste cele două console din salonul living cu destinaţie strict decorativă, controlă bucătăria doar ca să ştie el că a făcut o treabă temeinică, la fel baia unde se miră că nu găseşte prezervative sau alte mijloace anticoncepţionale, şi, în sfârşit, intră în dormitorul elegant, primul imens spaţiat din câte văzuse în viaţa lui.
    Aici, avea ceva mai mult de lucru. Trebuia să cerceteze somierele patului dublu - o splendoare în alb capitonat cu mătase roz, şifonierul şi o comodă graţioasă, rezemându-şi pântecele satinat pe picioare de gazelă; deasupra atârna o oglindă somptuoasă cu ghirlandă înflorită de cristal galben ca topazul. Dădea relief olfactiv aroma dulce a unei glastre cu stânjenei proaspeţi, culeşi probabil din grădină în aceeaşi dimineaţă.

                        Domnul Manole îl observase imediat pe Gogu şi, desigur, îl recunoscuse. Desigur, pentru că bătrânul avea ochi de vultur pe care vârsta nu-i afectase, după cum spiritul de observaţie îi rămăsese la fel de viu. Ca să nu mintă, şi pana îi rămăsese la fel de inspirată, ziua şi poezia. Încolo, doar of şi vai, resturi şi beteşuguri.
    Îl recunoscuse în ciuda travestiului şi a faptului că semăna cu toţi derbedeii ăştia de după ’90, încercând două sentimente contradictorii. Unul de satisfacţie: „uite că nu m-am înşelat, individul e un bandit, nu s-a mascat el degeaba”, celălalt de acută îngrijorare, „ticăloşii n-o slăbesc, i-au pus gând rău”.
    Dacă cineva l-ar fi întrebat ce simte pentru Alina, n-ar fi ştiut ce să răspundă, iar dacă i s-ar fi spus că s-a îndrăgostit, ar fi simţit o măciucă în moalele capului; după o minuţioasă analiză însă, cel puţin în sinea lui, ar fi recunoscut că acesta e adevărul curat. De când se mutase Alina în cartier şi mai ales după ce o vizitase, Ionică Manole trăia doar cu gândul la ea. Îi polarizase întreg interesul pentru viaţă până la a-l face să uite de el însuşi, constatând cu surpriză că de douăzeci de ani nu se simţise atât de sănătos. Flacăra dragostei îi topise junghiurile, îi dezgheţase încheieturile, scrum se făcuseră analizele cu colesterol (obsesia sfârşitului de mileniu!) şi glicemie mărite.
    Femeia de serviciu a bătrânului Manole - o ştia din Tribunal, unde lucrase, măruntă funcţionară la arhivă - observă stupefiată şi alte schimbări, pe cât de bruşte, pe atât de ciudate. Întâi, mutase jilţul din faţa biroului lângă fereastra deschisă, de unde până deunăzi se plângea de frigul şi curentul din casă, alarmându-se la orice tentativă de aerisire serioasă.
    Fusese dintotdeauna un bărbat îngrijit, dar acum se bărbierea de două ori pe zi şi începuse să „se eleganţeze”. Trei costume dăduse la curăţat, iar pentru unul nou venea croitorul la probă. Nici cămăşile nu-l mai mulţumeau, le dădea acum la Nufărul, iar o nepoată de a ei, zăpăcita de Cocuţa a soră-sii, venea la fiece zece zile să-i facă manichiura şi să i smulgă perii din urechi şi nas.
    Ce nu mai ştia Margareta era că bătrânul îşi revăzuse testamentul şi sutele de poezii nepublicate, închinându-le unuia şi aceluiaşi „înger cast, cu lunare plete blonde”. (Ce bine îl înţelegea acum pe Eminescu!)
    Margareta murea de curiozitate să afle cine-i „mândruţa” - nici vorbă de alt diagnostic - pândindu-i cu ochi de linx şi paşi de pisică toate mişcările. După ce îl mai văzu, într-o dimineaţă, înfigându-şi la butonieră un firicel de lăcrămioară şi aşezându-se în priveală la geam, conchise că lui „Don' Preşedinte i-a luat Dumnezeu minţile. Şi aia e, că când dă, dă cu o singură mână, dar de luat le ia cu amândoulea!”

                            Când îl văzu pe Gogu înaintând pe stradă cu cufăraşul de lemn într-o mână, iar în cealaltă un tenculeţ de „oficiale”, vezi Doamne, adresele şi numele abonaţilor reclamanţi ai nu se ştie căror servicii, Domnule Manole trudea în sudori la un poem cu titlu inspirat: Dragoste în pârg. Îl gândise în trei părţi, cam la vreo cincizeci de pagini cu totul, din care peniţa nu ronţăise însă decât una singură, fără să ajungă la subsol. Visa la un soi de apoteoză a eforturilor lui de decenii, ceva în acelaşi timp suav, profund, emoţionant, rafinat.
    Stihurile se lăsau smulse cu caznă, dar aşa e la început, până îşi dă mâna drumul, iar timp, berechet, nu-l zoreau ale daravele. Poemul terminat, tipărit (pe cont propriu, ei şi?) şi elegant încopertat va fi dedicat Unei făpturi onirice, miracolul unei vieţi şi nu „vieţii mele”, căci Ionică Manole era un bărbat decent, cu mentalitate britanică în ce priveşte manifestarea emoţiilor personale.
    Gogu, intrat în curtea Alinei, simulă că verifică numărul imobilului şi apăsă de sanchi pe butonul soneriei. Cum nu răspunse nimeni, se foi oleacă în izmene, dar conştiincios o luă spre spatele casei, vrând să epuizeze toate posibilităţile.
    Ionică Manole abandonă creionul şi dădu fuga în bucătărie de unde putea urmări în  continuare mişcările lui Gogu, care tocmai escalada ca un cimpanzeu o fereastră deschisă.
    Gâfâind de emoţie, bătrânul se întoarse în birou. La îndemână, pentru orice eventualitate, lângă calendar, păstra un carton cu patru numere de telefon: Salvarea, Pompierii, Poliţia şi farmacia cea mai apropiată cu program nonstop.
    - Alo, Poliţia? Vă reclam ceva foarte grav...
    - Cum vă numiţi?
    - Trebuie să vă grăbiţi... Da, Ionică Manole, fost preşedinte la Tribunalul Capitalei...
    Ofiţerul de serviciu spirală în aer spre ziduri. Toţi moşnegii sunt foşti miniştri, generali, academicieni, iar ei, ăştia de la recepţia mesajelor, cad pe spate.
    - Tocmai am asistat, urmă Manole pierzându-şi capul, la un flagrant delict... O violare de domiciliu, nu-i aşa, o pătrundere prin efracţie...
    „Şi aşa mai departe”, completă în gând celălalt, „ăsta-mi enumeră tot Codul Penal”.
    - Adresa, ceru în dorul lelii, mâzgălind mecanic, pe marginea ziarului, acelaşi profil idiot.
    Manole se bâlbâi, se înecă într-un exces de precizări, reveni, insistând asupra gravităţii faptei, o domnişoară extrem de fină... singură... căile de acces neasigurate... foarte vulnerabilă...
    - Fata sau casa? îl întrerupse brutal dispecerul.
    - N... nu ştiu, totul e posibil, are o figură de brută... spuse bătrânul închipuindu-şi că eventualitatea unui viol i-ar pune mai degrabă pe jăratic decât spargerea casei. Că o văzuse pe Alina plecând, nu avea importanţă, poliţiştii trebuiau neapărat alertaţi şi pe urmă... nu mai contează!
    - Vă spun, o persoană extrem de bine... E blondă... L-am văzut dând mereu târcoale, asistăm la o înmulţire a actului infracţional comis cu violenţă, fără precedent... Jaful şi crima au intrat în cotidian, vă rog nu mă ţineţi de vorbă.
    Dispecerul rămase cu receptorul în mână. „Uite-l şi pe ăsta! El bate câmpii despre sirene blonde, şi eu cică îl ţin de vorbă!”
    Colegul de birou se interesă, scoţându-şi nasul din hârtii:
    - S-a întâmplat ceva?
    - Alt babalâc fără treabă, şi căscă lung. Frate bun cu ăla care ne sesiza ieri „imperios” că s-a furat statuia lui C.A. Rosetti. Pe ăştia nu-i lasă prostata să doarmă şi ei nu ne lasă pe noi să trăim...
    Desăvârşi profilul idiot, adăugându-i o mustaţă verde.

                                                      26.

                         Scotocise tot dulapul, fata asta avea o slăbiciune pentru materialele diafane - voal, batist, pânză topită (borangic spuneau bunicii) organdi sau suple ca pan-catifeaua - verificase infrastructura somierei, spatele oglinzii şi fiecare petală a ghirlandei de cristal galben. Pe măsură ce se apropia de epuizarea obiectelor propuse spre investigare, Gogu devenea din ce în ce mai neliniştit. Însuşi faptul că nu găsise nimic care să ţină de persoana intimă a Alinei era suspect, confirmându-i temerile, dar amănuntul în sine nu-l făcea să avanseze, ba dimpotrivă, avea impresia că bezna devine tot mai deasă. Mai rămâneau lustrele - apă de ploaie, şi ultima nădejde, scrinul.
    Ciocăni, răsuci, bocăni şi după zece minute de cercetare atentă, ajunse la concluzia fermă că mobila nu camufla nici o tainiţă, ci doar un adevărat magazin de lenjerie fină, galanterie şi nimicuri costisitoare după care se prăpădesc femeile; fleacuri rafinate, cadouri având îndeobşte ca autori parşivi rafinaţi şi pricopsiţi săriţi din patruzeci de ani: o brichetă scumpă, parfum de poşetă în armătură de aur, set complet tot de poşetă - pieptene, pudrieră şi un minuscul triptic pentru fotografii dragi din metal preţios, porte clef elegant, etuiuri din lezard cu diverse destinaţii etc.
    „Bani cu ghiotura”, mormăi pe gânduri. „Dacă-i vorba de o partitură pusă la punct pentru îmbrobodirea lui Radulian, atunci e desăvârşită”. Căci exista o contradicţie flagrantă între recuzita de cocotă de lux din dormitorul Alinei şi imaginea feciorelnică în balerini şi năsuc pudrat doar cu pistrui, pe care o plimba agăţată de braţul lui Adrian. Punând la loc dezordinea din scrin - ţi-o puteai uşor închipui căutând nerăbdătoare un obiect, smulgând, trăgând, aruncând de-a valma - Gogu reflectă amuzat că nu văzuse lenjerie atât de delicată, sexy cu schepsis, decât în filme sau fotografii porno.
    Chiloţeii în special îţi dădeau furnicături şi Gogu se întrebă de ce dracu' celelalte muieri, bugetare sindicaliste şi gospodine straşnice, poartă chiloţi de stambă, greţoasa milaneză sau iarna odioşii hamleţi cu mânecuţe până la genunchi. În capul proastelor, chiloţii înseamnă un săculeţ cu două găuri şi o bucată de elastic, iar Gogu se simţea sincer nedreptăţit. Nici una din amantele lui nu purta chiloţi ca Alina, dacă purtau în general, „pentru că aia e, am avut de-a face doar cu migratoare...”
    Apoi, rămase trăsnit, cu o pereche de bikini în mână. Nu, cu adevărat nu, la una ca asta nu se aştepta! Un chiloţel neprihănit, spumă de ou, obiect gingaş numai rânduri de danteluţă, ducându-ţi gândul la lebedele cu poponeaţă de horbotă ale lui Ceaikovski... Pe segmentul Tampax dintre picioare, cineva îşi lăsase autograful cu majuscule de carioca neagră: Totdeauna împreună, iar dedesubt, nouă cifre scrise clar - 018604444.
    - Ce-i asta? şopti aiurit Gogu, un număr de telefon? Adică îi era teamă să nu-l uite? Să nu-l piardă?
    Mai zăbovi o vreme îndepărtându-şi propriile urme. Ca bătut în cuie, gândul se fixase la ceea ce, evocându-l, în folclorul Agenţiei Discret avea să rămână pentru totdeauna „telefonul din chiloţi”.

                       În carnețelul lui, Ionică Manole notă în stil telegrafic:
    Ora 11 şi 9 minute, 38 de secunde. Banditul părăsit locuinţa D- rei A. Jefuit probabil obiecte mici. Asupra lui doar lădiţa cu unelte de la venire. Poate instalat microfoane, bombe. Poliţia n- a răspuns sesizării. Deci, înţeleşi între ei, deci viaţa domnişoarei în primejdie de moarte. Se va avertiza imediat. Ea şi... (aici ezită) ocrotitorii ei.
    Se instală la fereastră cu hârtie şi unelte de scris. Se simţea inspirat ceva nespus şi aşternu dintr-un condei primul vers:
    „O, tu castă căprioară, hărţuită mioară...”
    Următoarele nu se dovediseră la fel de sprintene şi curând adormi.

                                                       27.

                         În adâncul ființei sale, Yvona știa că greșește. Un rest de judecată o trăgea de mânecă, îndemnând-o să abandoneze o partidă iremediabil pierdută, o demnitate în zdrenţe încerca s-o cruţe de umilinţe şi mai mari, bunul- simţ îi spunea răspicat că tot ce face e împotriva bunului- simţ. Pe un bărbat îndrăgostit nu-l întorci nici cu patru perechi de boi, dragoste cu sila - iubeşte-mă că te tai! - nu se mai poartă de pe vremea iobăgiei. Din nefericire, şi Yvona o ştia, patima pentru Adrian scăpată de sub control şi ura întunecată faţă de Alina o împingeau, dincolo de orice raţiune, la acte disperate.
    - Jur, se minţea singură şi repetând-o nu o dată Lucreţiei, că dacă aş fi convinsă că îl va face fericit sau că măcar îl iubeşte, nu m-aş amesteca. La o adică, ăsta mi-a fost destinul şi aş fi o ticăloasă dacă m-aş pune în calea lor. Cu vremea m-aş consola şi poate că, într-o zi, le-aş boteza copiii...
    Lucreţia se crispase, chestia cu năşitul i se părea de un prost gust de cea mai autentică mahala, dar nici celelalte nu sunau mai bine sau convingător. Făcuse o ultimă încercare de a o smulge dintr-o „determinare absurdă”.
    - Eşti prizoniera prejudecăţilor, draga mea. De ce pleci de la axioma că o fată tânără nu se poate îndrăgosti de un bărbat matur? Viaţa cunoaşte atâtea cazuri pozitive.
    - Câteva. M-am săturat să tot aud de Oona şi Chaplin! Cele mai multe se transformă în tragedii şi oricum, nu-i cazul Alinei. Voi n-o cunoaşteţi pe femeia asta! Nu ştiţi ce monstru se ascunde sub aerele de fecioară neprihănită!
    - Dar tu de unde ştii? Ai vreo dovadă? Ştii ceva ce noi nu ştim? Spune-ne-o şi discutăm altfel. Aversiunea nu-i un argument.
    - O simt cu toată fiinţa mea! răcni Yvona. O să vă muşcaţi mâinile, ai să vezi! Degeaba baţi în lemn, mai bine ai încerca să eviţi tragedia.
    - Dacă tu îţi închipui că mai există cineva sau ceva pe lumea aceasta care l-ar putea face pe Adrian să se răzgândească...
    În acelaşi timp, îşi zise că poate frate-său avusese noroc scăpând în ultima clipă de o nebună de dimensiunile Yvonei. O nebună periculoasă. Îşi completă ideea:
    - Mai degrabă moare, decât să renunţe la Alina.
    - Atunci, mă omor eu! strigă Yvona rătăcită.
    Lucreţia încercă să râdă:
    - Nu te copilări. Lucrurile astea se spun, dar în realitate, nu se întâmplă decât în melodrame.
    - Am să-ţi demonstrez contrarul.
    - Şi ce obţii? Adrian va fi afectat, şi eu, şi încă vreo zece cunoştinţe, dar de însurat tot se însoară.
    Yvona căpătă o privire stranie. Îngână ca pentru sine:
    - Nu ştiu... nu mai ştiu nimic... Dar cineva trebuie să moară.
    Închise fără să-şi ia rămas-bun, punând strâmb receptorul în furcă. Dacă Lucreţia i-ar fi văzut strălucirea fixă din privire, mişcările ţepene, de robot, concentrarea întregii făpturi într-o decizie concretă, fără întoarcere, s-ar fi îngrozit. Dar şi mai mult ar fi impresionat-o tragismul inexorabilului destin, imaginea vizualizată a acestuia dându-i brânci Yvonei spre hăuri.
    „Nu mai am ce pierde!” şi trânti uşa după ea.

                                                          28.

                          Văzând geamurile deschise, Adrian se sperie. Din principiu, când pleca de acasă, închidea şi încuia totul, vara şi mai abitir, ca să nu intre muşte sau căldura.
    - Aşteaptă-mă aici, îi spuse Alinei, ceva nu-i în regulă.
    Fata îl prinse de mână:
    - Un motiv suficient ca să nu te las singur.
    - Iubita mea, te implor...
    Alina se lipi de el:
    - Voi fi totdeauna lângă tine, indiferent ce s-ar întâmpla. De aia mă mărit.
    Simţi un nod în gât şi o strânse iute la piept. Afla pentru prima dată în viaţă că dragostea poate să doară.
    - De fapt, îl întrebă Alina în ascensor, ce s-a întâmplat?
    - Nu las nimic deschis când plec, fereastră, lumină sau aragaz. Cineva a fost în lipsa mea. Poate mai este...
    Uşa cedă de la prima cheie. Adrian avansă prudent în vestibul. Auzi o mişcare, reculă şi în clipa următoare, Lucreţia îi căzu în braţe.
    - Slavă Domnului! şi izbucni în plâns.

                    Plâns isteric, cu convulsii, descărcare nervoasă.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, ce se întâmplă aici?
    N-o văzuse niciodată plângând, şi slavă Domnului, trecuse şi ea prin destule. O zgâlţâi brutal de umeri:
    - Vorbeşte odată!
    Alina veni din bucătărie cu un pahar de lapte rece. Fără s-o fi văzut vreodată, ghicise imediat că-i sora lui Adrian. Semănau, aveau cam aceleaşi trăsături, doar că ansamblul, armonia erau altele. Ce dădea la Adrian farmec la Lucreţia devenea rigid, frumos doar cu bucăţica, prea mare şi prea viril.
    - Beţi-l cu înghiţituri mici. Ştiu de la mătuşile mele că-i cel mai bun calmant.
    Lucreţia îşi ridică ochii plânşi şi rămase cu gura căscată. Auzise destule despre Alina, şi numai superlative, dar tot ce închipuise era cu mult, imens sub realitate. Ca irezistibil, drăgălăşenia îi amintea de îngeraşii dolofani cu aripioare azurii şi obrăjorul rozalb rezemat contemplativ într-o singură palmă, îngeraşii din pomul de Crăciun al copilăriei ei. Doar că Alina era suplă şi graţioasă ca o floare - Lucreţiei nu-i era teamă de termenii demonetizaţi - seducător de spontană, de o puritate pe care o surprindeai din prima secundă; în totul, o apariţie neaşteptată şi fascinantă. După o secundă de perplexitate, cu faţa plină de lacrimi, strânse braţul lui Adrian:
    - Acum te înţeleg. Orice s-ar întâmpla, te înţeleg.
    De parcă ar fi aşteptat semnalul, Alina îi sări în braţe:
    - Mulţumesc, şopti sărutându-i obrazul plâns. Dacă ai şti ce frică mi-a fost de întâlnirea cu tine! Presimt că noi două vom fi prietene foarte bune... Adică nu, se răzgândi ridicând un deget, vei fi sora mea.

                   Adrian, el însuși cu ochii umezi, făcea pe supăratul:
    - Şi acum, voi de ce plângeţi?
    - Plânge Lucreţia, spuse Alina, adorabilă cu genele înrourate, şi mi-a venit şi mie.
    Emoţionată, încă nu îndeajuns de stăpână pe ea, Lucreţia râse nervos:
    - Plâng de bucurie, dragii mei, dar şi de teamă. Nu ştiţi cât mi-e de teamă. Dă-mi o ţigară, Adrian... Aţi ghicit, am discutat cu Yvona. Nu sunt nici două ore... M-a înfricoşat. E atât de pornită...
    - Poate ar trebui discutat cu un medic, spuse Alina, care s-o scoată din starea de şoc.
    Adrian se agăţă fericit de idee:
    - Ai dreptate, cum de nu ne-a venit în gând? Există tot felul de tranchilizante, antidepresive speciale pentru... sinucigaşi. Vreau să spun, care să-i împiedice să se sinucidă.
    - Ce sinucigaşi! hohoti Lucreţia. Pe unul din voi vrea să vă omoare.
    Stupefiat, Adrian exclamă:
    - Doamne sfinte, nu mi-o închipuiam atât de nesăbuită!
    - Te iubeşte foarte mult, constată Alina fără să-ţi dai seama ce gândea în realitate.
    Lucreţia, oarecum redresată, îşi zise să intre un minut în baie ca să-şi aranjeze obrazul. Dar n-avea răbdare, la o urmă erau în familie, pe fetiţa asta o simţea aproape şi ceva unic, ceva ce nu mai trăise în viaţa ei, îi trezise din prima clipă o afecţiune spontană.
    „Aş fi preferat-o nepoată” - un gând amărui, răutăcios repede alungat. „Adrian e fericit şi nimic altceva nu mai contează”.
    - Voi acum, ce intenţionaţi? Eu aş zice că până plecaţi în Italia, să vă ascundeţi undeva, la vreun hotel.
    Adrian se enervă:
    - Să ne ascundem?
    Râse strident, fals şi Alina îi aruncă o privire iute.
    - Ce se întâmplă, Tiţi? Ne pierdem cu toţii simţul comun? Poţi să te ascunzi o viaţă întreagă? Unde? Şi de ce? Pentru că o dementă furioasă a făcut o fixaţie?
    Soră-sa îl opri ridicând palma:
   - Te rog, Adrian, nu-mi place să te aud vorbind aşa. În fond, e o nefericită.
   - Ai dreptate, interveni Alina.
    - Şi ce vină am eu, oameni buni? ţipă Adrian. Dacă mi se pune mâine pata pe Eva Herţo... Herţigova, cum dracu' o cheamă, şi aia nu mă vrea, îmi cumpăr o flintă?... Să te ascunzi! N-am auzit bazaconie mai mare! Şi la nuntă ce faci? Ne însurăm clandestin, la miezul nopţii într-o biserică pustie a la Evul Mediu?!
    - Tu ce propui? întrebă Alina răsucindu-şi o şuviţă de păr pe deget.
    Adrian îşi frânse degetele, făcându-le să pocnească. Un gest frecvent pe vremea Dinei, ajuns tic. După moartea ei, îl uitase. Nu-l mai enerva nimeni.
     - Recunosc că situaţia mă depăşeşte. Înclin să cred că totul e apă de ploaie, genul ăsta de ameninţări s-au tot proferat şi tot aşa va fi până la sfârşitul lumii. Deocamdată...
    Două perechi de ochi îl aţintiră, sfredelindu-i obrazul:
    - ...avem aşa-zise trei soluţii. Una, ce a zis Alina, să găsim un medic...
    Lucreţia îl întrerupse:
    - Crezi că ar fi dispusă să-l asculte?
    - Aia e! izbucni furios frate-său, că nu cred deloc. A doua, să angajez nişte bodyguarzi... Ce tâmpenie, Dumnezeule! Să-mi spui şi mie cine poate opri un glonţ bine ţintit! Nici tata lu' Scaraoţchi!
    - Şi a treia? se interesă Alina.
    - Să i-o iau înainte. S-o omor eu, până nu ne face ea felul.
    - Ar fi o idee, aprecie Alina pe un ton alb.
    Lucreţia îşi duse mâna la gură, reprimându-şi un ţipăt de groază.

                                                         29.

                         În drum spre agenție, Gogu developase filmul în regim de urgenţă pentru ca efectul să fie dublu. Una e să auzi ce ţi se povesteşte, şi alta e să stai cu poza în mână şi să te minunezi. Iar Gogu abia aştepta să-l vizioneze pe patron în delir de perplexitate. Pus în faţa unor aspecte mai excentrice, Pavelescu practica un soi de consternare, uimirea omului cumsecade de pe stradă, candid şi cu judecăţi voit simpliste, dar nu lipsite de bun-simţ, care i se păreau de un comic irezistibil.
    - Etete, domnule! exclamă după câteva secunde cu „chiloţii” în mână, în timp ce Gogu savura suspensul, aşteptându-l cu deliciu. Ăsta zic şi eu progres, intrăm cu viteză în mileniul 3! Alde bunicu' pândea duminica în parcul public ca să-i strecoare lu' mama mare, pe muzică de fanfară, un bucheţel de flori de vanilie, adică „te iubesc mai mult decât pe mine însumi”. Nu cuteza să i-o spună de-a dreptul... Pe vremea lu' tata, junii amorezaţi aşterneau versuri din Eminescu şi Lamartine în caietele de amintiri ale demoazelelor... Eu unul...
    Gogu se tăvălea pe jos de râs:
    - Uite unde era marele crai! Ce făceai matale?
    - Îi făceam toate temele lui frate-său, un derbedeu, ca să le pot intra în casă. După un trimestru, am invitat juna la cinema, „Rocco şi fraţii săi”. M-am sculat de la 5 dimineaţa ca să pot face rost de bilete, era o coadă cam la vreo mie de inşi...
    - Şi? întrebă Gogu, ai pupat-o?

....................................................................