Telefonul din bikini, Rodica Ojog-Braşoveanu

........................................................................
                              6-7

               Alina se extazie până la lacrimi, sărută fiecare floare în parte şi, deşi cu menajera în casă, se obosi să le aranjeze singură în glastră.

    - E floarea mea preferată! Cum ai ghicit, Tiţi? Le-am pus şi sare, şi zahăr ca să dureze cât mai mult...

    Adrian îşi plecă privirea. Din nou, Alina dădea dovadă de un tact desăvârşit. Nici nu păşise încă toamna pe alei, când Alina îi mărturisise că singurele flori pe care nu le iubeşte, dar deloc! sunt muşcatele şi crizantemele. Primele miros a gaz, iar celelalte sunt triste, triste! ca nişte văduve. Cât despre culoarea galben, făcea alergie! "mămăligă, balegă, caca d'oie! De altfel, e şi culoarea geloziei pe care eu o urrrrrăsc! Nu mă împac nici azi cu soarta Desdemonei!"

    La rândul ei, Lucreţiei îi trecu pe neaşteptate prin minte, că ori de câte ori primise cel mai mic  fleac de la ea, Alina avusese aceleaşi exclamaţii măgulitoare: "De când mă ştiu, îmi doream aşa ceva. Nu ai idee ce plăcere îmi face! Unde l-ai găsit? E o bomboană! Dacă îmi ghiceşti până şi visele, înseamnă că mă iubeşti!..."

    Spre deosebire însă de Adrian, Lucreţia traduse reacţia exultantă a Alinei drept diplomaţie în sensul cel mai negativ al cuvântului, mai pe şleau - ipocrizie, nu educaţie aleasă - ci falsitate. Uite-o, de pildă, cum se mai bucură că o vede pe cumnată-sa, cum o mai înconjoară de atenţii de parcă ar fi infirmă, cum se mai gudură! 

    Iar prostul de Adrian asista încântat, fericit că ele două, singurele persoane care contau în viaţa lui, se înţeleg atât de bine!

    - Ce mult mă bucur c-ai venit să ne vezi! şi îşi frecă mânuţele de păpuşă pe care verigheta părea pusă într-o joacă "de-a cucoanele". Eu şi cu Adi suntem doi răi, dar să ştii că vorbim mereu despre tine şi te iubim. În fiecare zi avem câte ceva de făcut, parcă am avea serviciu... Stai să-ţi arăt ceva...

    Zbură uşoară spre dormitor, în vreme ce Adrian, ştiind la ce trebuia să se aştepte, simţi nevoia să explice cu un surâs, amestec de duioşie şi oarecare stânjeneală:

    - E un copil şi cred că aşa o să rămână toată viaţa... Nici nu mi-ar plăcea să se schimbe, se grăbi să adauge.

    Alina se întoarse, aducând landoul cu păpuşi. Părea fericită şi mândră ca o mămică de două zile, în timp ce Lucreţia simţi literalmente că vine de-a dura.

    - Ţi-i prezint pe bebeluşii noştri, Adi şi Ada. Adrian preferă Alin şi Alina. E prea devreme ca să începem să ne certăm, aşa că hotărăşte tu, în calitate de mătuşă.

    Lucreţia se căzni să râdă:

    - Cred că sunteţi amândoi într-o ureche.

    Alina o privi contrariată, dezamăgită ca un copil căruia i se dezvăluia că nu există Moş Crăciun. Adrian interveni, surâzând patern:

    - Alina e sigură că vom avea gemeni.

    - A! făcu alb Lucreţia, atunci e altceva.

    - Nu-i aşa? Ne bucurăm de pe acuma. Să vezi ce frumos le cântă Adi înainte de culcare... Uite, suntem de cinci luni şi opt zile împreună şi nu ştiam că are o voce atât de frumoasă... Parcă ar fi Placido Domingo. Chiar, Adişor, cântă-i şi lui Tiţi Somnoroase păsărele... Hai, te rog frumos!

    Adrian făcu instinctiv un pas înapoi. Simţea că se dizolvă de jenă. Asta era adorata lui, depăşea cu uşurinţa unei păsărele în zbor graniţa dintre basm şi real, iar în inocenţa ei, deschidea larg, cu aceeaşi dezinvoltură, uşile celei mai stricte intimităţi.

    - Lasă, spuse confuz, altă dată...

    Lucreţia contempla aiurită tabloul. Nu s-ar fi simţit mai consternată nici dacă i-ar fi cerut ei, Lucreţiei, să danseze în chiloţi, tango apaş. Toate ca toate, e treaba Alinei dacă-i place să se facă de râs, dar ca frate-său, om la cincizeci de ani, cu tâmpla căruntă şi un inventar de viaţă, să behăie din Eminescu la căpătâiul a doi plozi de cârpă, nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume! Făcu eforturi să-şi înăbuşe indignarea, afişând o expresie pe cât posibil, placidă.

    - Adişor, insistă Alina, te roagă fetiţa ta! Ştii că nu-mi face bine să mă necăjesc... Măcar prima strofă.

    - Ei hai, fă-i hatârul, spuse Lucreţia cu un glas scârţâind ca un ferăstrău.

    Adrian oftă, încercând să pară comic:

    - Tu l'as voulu George Dandin... şi începu să fredoneze cu voce nesigură. Somnoroase păsărele...

    - Nu! îl opri Alina. Aici, lângă copilaşi, ca de obicei...

    Adrian se execută, străduindu-se zadarnic să păstreze aerul de glumă. În realitate, îi venea să intre în pământ de ruşine, picături de transpiraţie îi lunecau ca nişte lacrimi în lungul obrajilor.

    Spectacolul era atât de jalnic, atât de trist ridicol, încât Lucreţiei îi veni să plângă."Dresură de circ, asta face cu el" şi, uitându-şi indignarea, se simţi năpădită de un copleşitor sentiment de milă.

    - Mă duc să-i spun Marcelei să pună încă un tacâm la masă şi să mai prăjească un cotlet...

    Lucreţia se sperie:

    - Nu pentru mine, te rog foarte mult. Sunt pe fugă, la unu - inventă - aştept instalatorul să-mi repare chiuveta din bucătărie. Am trecut doar să vă văd şi fiindcă am o surpriză pentru Alina. În fine, cel puţin aşa sper.

    - O surpriză! sări ca un ied Alina. Cel mai mult îmi plac surprizele! Ia să văd! Trebuie să închid ochii?

    Lucreţia îşi zise că perpetuat, sistemul ăsta al Alinei de a se identifica până la confuzie cu o fetiţă de zece ani devine iritant. "I-aş trage două scatoalce să termine cu fasoleala!" Se mulţumi să respire adânc, continuând pe un ton firesc:

    - Adrian, tu o mai ţii minte pe Cocuţa Alexiu?

    - Vag, dar ştiu despre cine-i vorba. Parcă aţi fost colege...

    - Exact. De liceu şi în primii doi ani de facultate, pentru că după aia s-a măritat şi s-a transferat la Iaşi.

    Insista deliberat asupra unor amănunte neesenţiale ştiind că, în general, risipa de detaliu dă natural şi verosimil unei minciuni.

    - Ne-am văzut ieri, după o despărţire de treizeci de ani. Când s-a recomandat la telefon, nu-mi venea să cred...

    - Extraordinar! exclamă Adrian. Cum mai arată? Mi-amintesc că era o fată drăguţă.

    Lucreţia ridică din umeri:

    - Toate am fost drăguţe acum un secol! Timpul nu cruţă pe nimeni.

    - Ce mai face?

    - E mulţumită, i-a mers bine. Are doi băieţi, medici, o fiică în Suedia şi cinci nepoţi.

    - Ăsta zic şi eu palmares!

    Alina îşi plimba ochii de la unul la celălalt, ţinând degetul gros în gură ca pe un biberon. Se interesă cu glas mititel:

    - Şi care-i surpriza mea?

    Lucreţia zâmbi doar cu dinţii:

    - Ai răbdare, scumpa mea, sunt şi eu destul de obosită, ne-au prins zorile stând la poveşti... Cocuţa are un frate, ceva mai tânăr ca noi, Ducu, tu n-ai de unde să-l ştii, Adi... Cu ăsta alt român, a fugit din ţară pe la sârbi, a trecut prin nişte peripeţii de ţi se face părul măciucă!... Bref, s-a stabilit în Noua Zeelandă, trăieşte acolo de peste douăzeci de ani.

    - Aha, începu Adrian să înţeleagă.

    - Cocuţa a primit viza şi pleacă săptămâna viitoare la el. În vizită, bineînţeles. Are marţi avion. M-am gândit imediat la tine, Alina. Am discutat în principiu cu Cocuţa şi dacă ai vreun comision pentru sora ta, te serveşte cu plăcere.

    Alina o privi, derutată cumva:

    - Îţi mulţumesc, eşti foarte drăguţă. Vorbesc destul de regulat cu Bella la telefon, niciuna nu ne omorâm cu scrisul.

    - Nu-i vorba de o scrisoare. Mă gândeam că poate vrei să-i trimiţi ceva, vreo atenţie, un suvenir, în fine, un cadou. Nu ai ocazia în fiecare zi să poţi trimite ceva în Noua Zeelandă... Completă contrariată: Credeam că o să te bucuri...

    Chipul Alinei se lumină brusc:

    - Ai dreptate, la asta nu m-am gândit. Mă întreb ce i-ar face mai multă plăcere. Ce zici, Adi?

    - Tu ştii cel mai bine, zâmbi Adrian.

    - Gata, ştiu! Am să-i cumpăr o păpuşă Barbie, cea mai mare şi... În fine, mai găsesc eu ceva. 

    Din doi paşi fu lângă Lucreţia şi se agăţă de gâtul ei: 

    - Eşti o scumpă şi o bomboană că te-ai gândit la mine şi la Bella! Chiar după masă mă duc în oraş să văd ce găsesc.

    - Să nu uiţi să-mi dai adresa exactă şi numărul de telefon, spuse Lucreţia ridicându-se.

    Adrian o privi iute. Ce sens avea precizarea? Era de la sine înţeles că n-aveau să trimită femeia s-o caute pe Bella în lumea largă, cu o păpuşă în braţe!

    Pe chipul Lucreţiei zvonea un surâs nedefinit. O va suna ea însăşi pe Bella, oricât ar costa distracţia. 

                                                   23.

                          ....Și de-o fi să mor, iubito, să nu plângi! / Din viaţă plec senin, las lumii al ei venin. /În nopţi cu aromă de pelin, la sânu- ţi cald, divin, mereu am să revin. /Să nu plângi! Sub al iubirii scut, prea fericirea am cunoscut. / Cu tine- am colindat meleag de neuitat. / Soare, îngeri, flori de migdal, acorduri de madrigal, / Ţie ţi le las în ultim bun- rămas. / Să nu plângi...

    Capul bătrânului alunecă moale pe caiet. Din stilou, picură o lacrimă de cerneală.

                    Ionică Manole avu parte de o înmormântare sobră, elegantă, solemnă. Majoritatea participanţilor - jurişti, foşti colegi de-ai bătrânului - aveau o expresie gânditoare, caracteristică momentului trăit în general de contemporanii celui condus pe ultimul drum: "Încă unul dintre noi care s-a dus..." 

    Plângea doar Margareta. Ea îl descoperise rece şi înţepenit când venise ca de obicei, dimineaţa la treabă, ea îl dichisise, chemase popa să-i citească Stâlpii, tot ea îi făcuse coliva cu belşug de scorţişoară, aşa cum îi plăcea răposatului. Toate după datină, după cum tot după datină a plâns de-a lungul întregii ceremonii. Sigur că era mişcată, îl slujise douăzeci de ani şi pe ăştia nu-i arunci la gunoi, ca pe un făraş cu coji de seminţe, dar nu se prăpădea de durere. 

    Manole, atâta că era larg la mână, dar încolo, nu cunoscuse naţie de om mai închis, mai secret, mai indiferent la persoană. Te asculta cu juma' de ureche, nu-i păsa dacă şi la ce te doare, fiinţă de-a lui Dumnezeu sau mobilă, tot aia iereai dinaintea lui. "Inimă uscată", şi poate nu se afla vinovat, aşa fusese zămislit şi vezi, de aia nici nu se lipise muiere de bătătura lui, n-a avut şi el o familie ca oamenii...

    Adrian, palid, supt, tremurând în pardesiul din păr de cămilă şi ţinând-o de braţ pe Alina, se simţea consternat. Coincidenţele legate de fenomenul moarte sunt îndeobşte tulburătoare, iar lui Adrian nu-i ieşea din minte că doar cu câteva zile înainte bătrânul îl chemase la el, spre a-i încredinţa testamentul. Ce factor propulsor funcţionase? Presimţirea? Întâmplarea? Aveau toate acestea vreo legătură încă neştiută şi tocmai de aceea o intuia tulbure, cu viaţa lor, a lui şi a Alinei?

    Se ţinea strâns lipită de el, de parcă i s-ar fi pus sub ocrotire, aruncând în jur priviri speriate, de fluturaş îndoliat. Adrian ar fi vrut s-o lase acasă, tinerii n-au nevoie de asemenea experienţe, au timp să facă cunoştinţă cu ele, căci nu există destin al cărui itinerar să nu fie punctat de morminte, dar mai ales în starea ei, emoţiile de gen nu erau indicate.

    Alina însă insistase să-l însoţească:

    - Nu vreau să te las singur. Dacă nu întâmpinăm împreună momentele grele, atunci la ce mai e bună căsătoria? Şi eu l-am iubit pe domnul Manole şi poate chiar mai mult, l-am cunoscut înaintea ta.

    Primii bulgări de pământ căzură pe capacul sicriului şi Adrian o trase pe Alina spre capătul aleii. E unul din momentele dificile la orice înmormântare - definitivul acut, zidirea în pământ, veşnica întemniţare. Ca şi imaginea cutremurătoare a primei nopţi petrecute în mormânt de cel călătorit din lume, vagul sentiment de vinovăţie al apropiaţilor care părăsesc cimitirul, de a-l fi abandonat...

    Adrian ceruse sfatul avocatului Toma, executorul testamentar al bătrânului, despre felul în care trebuia să organizeze îndătinatul praznic de după înmormântare. La aproape patruzeci de ani, Toma era un om al generaţiei sale, practic, expeditiv, fără sentimentalisme, întreprinzător. Totul - aerul, glasul, bărbia arogantă, hainele şi maşina - purta amprenta inconfundabilă a succesului.

    - În locul dumitale, declară jovial şi familiar, nu m-aş complica. Bietul nea Ionică era un tip şic. Practic, n-avea defecte, sau doar dintr-alea care nu supărau pe nimeni, dar în schimb se întorceau împotriva lui ca un bumerang. Prea corect, prea atent să nu greşească, să nu jignească, prea lord într-o lume de mârlani, prea vieux jeux, dacă înţelegi ce vreau să spun... Peste toate, şi foarte modest. În consecinţă, nu cred că l-ar fi interesat fanfară militară şi chef lat după înmormântare...

    - Ceva trebuie totuşi să facem.

    - Să fiu în locul dumitale, cum ţi-am mai spus, aş proceda americăneşte. Yankeii sunt băieţi deştepţi, merg totdeauna pe soluţie. Câţi s-au adunat aici? Zece-doişpe inşi. Invită-i pe toţi la Athenee Palace, mă rog, Hilton, într-un salon privat, fără ţambale, că pe urmă iese praznic dansant, oferă-le un aperitiv şi un vin bun, şi-ţi garantez că toată lumea va fi cât se poate de mulţumită...

    - Cred că ai dreptate...

    Nemulţumită şi chiar jignită se simţi Margareta. 

    "Nu-i creştineşte, şi chiar dacă don' preşedinte nu era el prea bisericos, nici păgân nu se afla. La o urmă, s-ar fi ocupat ea de masă, o friptură şi o oală de sarmale nu-s mare lucru şi dacă toată viaţa a trăit pe dos, adică don' preşedinte, măcar de plecat, să plece ca toţi oamenii..."

    Refuză să vină la restaurant, ca nedeprinsă, ea altfel a apucat, şi întoarse spatele bombănind. Cugetul i se însenină considerabil când deschise plicul strecurat de Adrian. În drum spre casă, cumpără ţuică, bere şi pastă de mici. Mai avea şi un rest de colivă, o să-i tragă un praznic cu alde soru-sa şi nepoata Cocuţa. 

    "Că nici aşa nu se poate, ca la câini..."

                                                             24.

                                 Două aşa-zise întâmplări, petrecute în aceeaşi dimineaţă îl alertară pe Gogu, determinându-l să ia legătura cu Pavelescu. Ieşise pe la nouă, să-i cumpere maică-sii lapte şi lui ţigări. Nu făcuse nici treizeci de paşi, când din senin i se ivi în cale o namilă, un gen de Godzilla furios, care se năpusti asupra lui. În aceeaşi clipă, primi o ghioagă vârtoasă în stomac, catapultându-l în zid, dar şi cea mai ceţoasă nedumerire. În acelaşi ritm, mai primi un upercut care-i săltă cu cel puţin douăzeci de centimetri capul căzut în piept. Ca prin pâclă, înregistră rânjetul găliganului:

    - Scuză-mă, neamule, te-am confundat cu altul.

    După care dispăruse, văzându-şi de ale lui.

    Peste două ore, era din nou "confundat". De astă dată, chiar la ieşirea din bloc, pregătindu-se să traverseze, un Fiat albastru trecu razant pe lângă marginea trotuarului. Îl ratase la milimetru şi, în urma impactului cu aripa maşinii, Gogu îşi simţi toată ziua genunchii. Întorcându-se în apartamentul maică-sii să-şi schimbe pantalonii, Gogu reflectă că două incidente nefericite în aceeaşi zi nu se mai cheamă coincidenţă, ci premeditare. Şi mai exact, avertisment. "Vezi-ţi de treabă, flăcău, altfel o încurci!"

    Stabilind că aceasta era situaţia de fapt şi nu alta, se impuneau două concluzii. Una mai puţin îmbucurătoare - refugiul lui nu mai constituia un secret, nu mai prezenta deci siguranţă - cealaltă, mai înviorătoare - un certificat atestând că se află pe drumul cel bun. 

    Nimeni nu încearcă să te înlăture din cale - doar dacă nu-i vreun psihopat care-şi alege victimele la întâmplare - atâta vreme cât nu-l deranjezi. Iar pe pitic (căci se afla în spatele "avertismentelor", ar fi pariat pe ultima sută de lei din buzunar), începuse să-l irite din momentul când el, Gogu, devenind curios, încercase să strecoare un ochi prin gaura cheii pe care Sică Iordache o dorea astupată.

    Trăgând linia, mai întâi de toate, trebuia să se mute. Era prima mişcare care se impunea şi n-avea timp de zăbavă. De vreme ce garsoniera Mariei Tăutu încetase a fi "domiciliu conspirativ", nici nu mai avea rost s-o deranjeze, abătând-o prin simpla prezenţă de la itinerarele fanfastice pe care evolua fericită. Îşi făcu sacul la iuţeală, inspectă atent baia să nu lase vreo urmă trădând un eventual séjour masculin şi, gata echipat, se duse să-şi ia rămas-bun de la maică-sa.

    Adâncită în filele cărţii, nu-l auzi şi Gogu trebui s-o zgâlţâie zdravăn de umăr pentru a o determina să-i îndrepte o privire dinaintea căreia încremenise un peisaj tropical, în culorile papagalului Ara.

    - ...şi am să te sun în fiecare zi să văd ce faci. Ai grijă de dumneata, mamă.

    - Şi tu, fiule. Marea e înşelătoare, nu-l iubeşte pe om, nu se lasă înfrântă. Mă voi ruga Sfintei Ana, la Biserica din port, pentru călătorie, fără primejdie.

    - Aşa să faci, mamă, spuse Gogu trăgând cu ochiul la cartea din poale: Joseph Conrad.

    În clipa următoare, Maria Tăutu se arunca fericită în braţele năbădăiosului Nostromo.

                      După ce se încredinţă că nu-i urmărit, Gogu trase la un hotel modest din apropierea cheiului Dâmboviţei. I se părea o soluţie inteligentă; din fericire, pentru că era şi unica. Nu avea prieteni, şi n-ar fi ştiut să spună de ce (pentru simplul motiv că, la fel cu Lucreţia, nu le simţea lipsa şi deci nu-i căuta) n-avea o amantă, legătură stabilă. 

    Viaţa lui intimă se rezuma la aventuri de o seară, două, amănunt pentru care setul de prezervative nu-i lipsea niciodată din echipament. Se socotea prea tânăr, de vreme ce nu împlinise nici treizeci de ani, ca să se cazeze, iar pe de altă parte, moştenind ceva din romantismul Mariei Tăutu, visa la iubirea unei femei inocente, concret şi obligatoriu virgină, de tip angelic, comoară de însuşiri sufleteşti. Până a o găsi, se mulţumea, vorba lui, cu chiloţi de stambă, deodorante stridente şi ciorapi cu fire duse, că-n cizme sau sub pantaloni tot nu se vede. La pedichiură ţinea în mod deosebit. Fixaţia îi rămăsese de pe vremea când copil fiind, citise într-un roman de-al maică-sii că "o adevărată doamnă se cunoaşte după felul cum îşi îngrijeşte picioarele". Bătături, călcâie de caşcaval, unghii mânjite inexpert cu pastă sau şi mai rău, băşici, îi întorceau stomacul aşa că, pentru a preîntâmpina eventuale accidente, şedinţele de sex ale lui Gogu se consumau pe noapte ermetică.

    Folosi celularul, dar cum şi acesta putea fi controlat dacă Poliţia şi-ar fi propus-o, făcu economie de cuvinte, încercând totodată să-şi altereze glasul. După graba cu care bossul acceptă întâlnirea, înţelesese că aşteptase cu nerăbdare să fie chemat. Stabiliră locul şi ora, Gogu spunându-şi că Pavelescu e îndeajuns de isteţ încât să sesizeze un eventual filaj şi să se şi debaraseze de el.

                         Cu totul întâmplător, Gogu fixase locul întâlnirii la Zet, micul local din coasta Tribunalului, frecventat de Alina şi Adrian în perioada lor idilică. I se părea discret şi, mai înainte de toate, puteai supraveghea mesele puţine şi intrarea, indiferent ce loc ocupai.

    - Te-ai răzgândit, şefule? îl abordă direct Gogu. Spuneai că nu mai vrei să ai de a face cu dosarul Yvona.

    Pavelescu ridică arătătorul de parcă ar fi vrut să străpungă tavanul. Gogu râse:

    - Te interesează direcţia vântului?

    - Ştii ce spunea Napoleon?

    - Nu-i nevoie, ştii matale.

    Pavelescu nu-l luă în seamă şi cită:

    - "Există două pârghii pentru a-i urni pe oameni! Teama şi interesul personal."

    Gogu deduse logic:

    - Cum interes personal nu văd, înseamnă că ţi-e teamă.

    Pavelescu îşi flutură degetele de parcă ar fi fost ude:

    - Nu contest, dar tot de la Napoleon citire, "cine are cele mai multe batalioane, câştigă bătălia". Batalioanele noastre sunt informaţiile. După caz, artilerie sau ariergardă.

    Aplecându-se destul de mult peste masă, încât Gogu să-i simtă damful de usturoi, intră direct în subiect:

    - Ştii ceva despre Sică, predicator, purtătorul de cuvânt al Marelui Semn?

    Gogu îl privi circumspect, cu un surâs nehotărât uitat în colţul gurii. Presimţea că urmează ceva interesant.

    - Ce naiba vrei să spui?

    - Piticul e şef religios, guru, un soi de preşedinte, Komeyni sau naiba să-l ia, peste o adunătură de nebuni, care-şi zic adepţii Marelui Semn...

    Şi îi relată pe larg mitingul din Parcul Herăstrău la care asistase. Gogu, perplex, nu-l întrerupse, având tot timpul senzaţia că Pavelescu vorbeşte despre altcineva.

    - Ce-i drept, observă, mai arunca el câte un text din ăsta cu parfum biblic, dar mi-am închipuit că sunt prafuri de condimentat conversaţia... Stai! Stai! Acum îmi amintesc că în State, un tip din Constanţa care-l cunoştea - contemporani în puşcărie - mi-a pomenit de nişte chestii religioase, secte sau cam aşa ceva, pentru care piticul fusese condamnat. Începe să se lege...

    Pavelescu îşi pocni o palmă peste frunte:

    - În viaţa mea n-am auzit asemenea aberaţii, domnule, iar tolomacii îl credeau! Erau picaţi în extaz! Dădeau năvală să-i umple vistieria! Ascultă-mă pe mine, piticul a montat o afacere colosală!

    Gogu trase gânditor din ţigară:

    - Cu toată sinceritatea, boss, eu pe ăştia de adună averi ca nebunii şi nu se mai satură, sacrifică sănătate, prieteni, linişte, ba îşi mai riscă şi libertatea, nu-i pricep în ruptul capului.

    - Fiindcă n-ai veleităţi, în felul tău eşti un tip modest. Pentru cei mai mulţi dintre oameni, şi eu mă număr printre ei, fericirea se rezumă la haleu, casă, căldură asigurate, sex, iar unii mai aleargă şi după prestigiu.

    - Hm, se îndoi Gogu, n-aş fi zis despre mine că nu sunt un om modest.

    - Ascultă la mine, bogăţia şi puterea sunt expansioniste. Nu cunosc graniţe.

    Gogu începu să râdă:

    - Asta-i tot de la tataia Napoleon?

    - E de la tataia Pavelescu, întâmplător şi valabilă.

    - Mi-o notez... Acum, vin eu la zar! Spune-mi, boss, în drumeţiile matale ai auzit vreodată de o cucoană de-i zice Bianca Vizantis?

    Întrebare retorică, menită doar să creeze suspans. Patronul era un omuleţ cumsecade, iscusit, chiar simpatic, dar făcea paşi într-o zonă bine delimitată, într-o anume jumătate de Bucureşti, fără acces la cealaltă, de care aparţinea Bianca Vizantis, o aristocrată pur-sânge.

    De aceea fu surprins când Pavelescu exclamă râzând:

     - Bianca Vizantis! Zi Bălaşa Vărzaru! Dar cum dracu' ai ajuns tu la ea? Ce mai face?

    - I-am găsit adresa în agenda codoaşei de la Supersex, stabilimentul Lianei.

    - Aha, nevasta lui Iordache. Normal, bordelul la tractir trage!

    Gogu nu-şi revenea din uimire:

    - Bălaşa Vărzaru! Vasăzică, tot borfet?

    - Da' ce, o credeai carmelită?!

    - Nu chiar corabie cu pânze în cap, nu ştiu cum le zice la pălăriile alea ale lor, dar oricum, damă fină.

    - Eşti naiv, fiule, mai ai de învăţat. Deşi... dacă sunt cinstit, s-au înşelat mulţi în privinţa ei. Face o impresie fantastică, juri că-i autentică, că la mă-sa acasă avea guvernantă, iar ta'su punea joben la Operă.

     - OK! Care-i de fapt, poanta?

    - Ţin'te să nu cazi! râse şeful. Bianca Vizantis patroana Fabrica de gheişe a stimabilei noastre Securităţi. Cap de linie - Ceauşescu.

                        - Le racolau de mici, zece, cel mult doisprezece ani, din rândul copiilor abandonaţi, orfelinatele constituind pepiniera de bază. Trierea o făcea... hai să-i zicem Bianca, ţinând seama de două criterii: fetiţele trebuia să fie frumuşele şi isteţe.

    Gogu îl privi cu "mirată admiraţie":

    - De unde le ştii, coane? Chestii din astea se făceau pe mare şest, cu parafă "strict secret!"

    - Şi chiar aşa era, confirmă Pavelescu, doar că tu uiţi două amănunte: am lucrat ani de zile ca administrator la diverse cămine, internate şi - accentuă - case de copii, iar pe deasupra, sunt un tip curios. Când dispare din senin câte o copiliţă, totdeauna dintre cele mai ţunţurlii, fără expoziţie cu potenţiali părinţi şi fără forme de adopţiune, începi să-ţi pui întrebări. Ai mai uitat că sunt şi simpatic. Chestia o ştiu de la un securist, "spovedită" ca la carte, într-un târziu de toamnă - îţi mai aduci aminte, doamnă?, fredonă - la al nu ştiu câtelea pahar de ţuică fiartă.

    - Luat pe scurtătură, coana Bianca pregătea curve de înaltă clasă, viitoare agente de informaţii. Asta vrei să spui?

    - Exact, puiule. A fasonat generaţii de păpuşi, vampe, femei fatale, ingenue, subrete, în funcţie de gen şi pentru toate gusturile, dar obligatoriu irezistibile. A băgat în ele cu făraşul: educaţie, maniere, limbi străine, sporturi capitaliste...

    - Care ar fi alea? întrebă Gogu râzând.

    - Tenis, golf, echitaţie, surfing, yachting, schi nautic - tot chestii exotice pentru noi ăştia care păşeam pe un drum luminos, mânaţi de marele timonier şi jucam volei în curtea liceului. Ca materie principală...

    - Socialismul ştiinţific, ghici Gogu.

    - Ţţ! făcu Pavelescu. Sex ştiinţific. D-aia îi zice Fabrica de gheişe. Psihologie şi figuri oaţe la aşternut. Fiţe, inventivitate, rafinament! În chiloţi, nu mai erau organe, ci "instalaţii" dotate cu tehnica cea mai avansată. La sfârşitul studiilor, fetele puteau face faţă, ba chiar să le şi întreacă, celor mai zurbagii cerinţe, ale celui mai pretenţios vizir!

    - De necrezut!

    - Doar la o privire superficială. Tot de la casele de copii proveneau şi nefericiţii modelaţi la Băneasa să devină bestiile cele mai credincioase ale lui Ceauşescu. Parcă Adolf nu s-a folosit la fel de Hitler Jurgend?

    Gogu făcu semn chelnerului să mai aducă un rând:

    - Ca să mă trezesc, îi explică lui Pavelescu, care nebăutor, abia sorbise din pahar. Parcă aş asculta un roman senzaţional.

    Bossul surâse cu îngăduinţă:

    - Tot Bonaparte spunea că nimic din ce se întâmplă în lume nu-i uluitor, pentru că nimic nu e nou. Există doar proşti care se miră.

    - Zău? Să nu-mi spui mie că nu s-a mirat când s-a trezit pe Insula Elba. De Elena, nu mai vorbesc, avea deja antecedent... Mă întorc la fetiţe! Practic, ce se întâmpla mai departe cu ele?

    - Păi, după ce-şi luau bacalaureatul la coana Bălaşa, urma specializarea propriu-zisă în atelierele Securităţii. Radiofonie, tir, "artă" fotografică, calculatoare, pirotehnie, diversiune, acte de terorism, karate, în fine, tot ce intră în dotarea unui agent serios.

    - Şi dacă nu erau de acord? Nu toată lumea are vocaţie de agent secret.

    Patronul ridică din umeri:

    - Fleacuri! Le luau de mici, ca pe artiştii de circ, aveau timp să le pregătească sufleteşte. Şi nu trebuie să omiţi avantajele financiare. Apartament, maşină, salariu confortabil încă de la douăzeci de ani, însemnau ceva pe timpul lui Ceauşescu. Mai exista o tentaţie. La treizeci şi cinci de ani, dacă voiau, puteau să se retragă cu pensie babană şi diploma de Erou al Muncii Socialiste.

    Gogu se lăsă pe spatele scaunului, râzând cu poftă:

    - Asta cu eroul e de la matale, nene.

    - Câtuşi de puţin. Habar n-ai tu ce înseamnă pentru cei mai mulţi dintre oameni o diplomă ori o decoraţie, chiar dacă nu-i Legiunea de onoare sau Victory Cross.

    - În regulă, m-ai convins. Dar tot nu mi-ai spus de unde o cunoşti pe Bianca?

    - Simplu. Periodic, dar nu prea des, apărea la orfelinat ca din partea Autorităţii Tutelare, efectuând chipurile o inspecţie, trecea în revistă copilele şi se cărăbănea. Dacă ochise ceva, fetiţa dispărea după câteva zile, "înfiată". Pe Bianca am văzut-o nu o dată şi trebuie să recunoşti că-i inconfundabilă. Restul îl ştiu de la omul meu...

    - Ce spunea direcţia?

    - Ei, ştii că-mi placi? Avea cineva ceva de spus în faţa Securităţii? Degeaba voi ăştia, tinerii, ori câte aţi auzi sau aţi citi, nu veţi putea realiza niciodată regimul de teroare sub care s-a trăit în ţara asta, atotputernicia - dimensiunile ei - Securităţii!

    - Înţeleg, spuse maşinal... Altceva nu înţeleg. Mai exact, nu-mi pot imagina. Cine-i, la urma urmelor, Bălaşa Vărzaru?
    - Fiica extrem de dotată a unei servitoare, copil din flori. Posibil ca tatăl să fi fost chiar stăpânul casei, un nume foarte simandicos în arhondologia noastră.
    - Jupâne, eu sunt peizan, explică-mi ce-i aia!
    - Cartea familiilor nobile de la noi, cum ar fi Almanahul Gotha pentru pricopsiţii cu sânge albastru din Europa membră în NATO, zi Who's Who la americani. Bălaşa, crescută pe lângă casa seniorului cu pricina, a văzut, a deprins, a învăţat, având şi parte de o educaţie aleasă. A făcut Notre Dame de Sion, ceea ce dovedeşte că tatăl n-a fost un ingrat. Acelaşi lucru rezultă şi din faptul că la începutul războiului s-a măritat cu un căpitan. Asta însemna mult în epocă fiindcă, fără ca fata să aibă dota corespunzătoare, superiorii nu aprobau căsătoria. E clar că nu servitoarea îi fabricase zestrea.
    - Cum a ajuns din madam căpitan, borfet?
    - Individul a murit pe frontul de răsărit. Nici o pagubă, Bălaşa pătrunsese deja într-o anume lume, a patricienilor valahi. A schimbat câţiva amanţi - se pare că era de o frumuseţe răpitoare, iar eu care am văzut-o deja bine coaptă, sunt gata s-o certific - pentru ca în cele din urmă să fie racolată de Securitate. Dincolo de aptitudini, rânji, avea şi un dosar beton armat. Fiică de slugă la ăi de au exploatat clasa muncitoare! Aşa a ajuns "profesoară". De fapt, ceva, ceva din destinul ei îl aminteşte pe cel al faimoasei Miţa Biciclista care făcea ravagii printre berbanţii începutului de secol. Şi aia cu descendenţă agricolă, şi aia "lalelistă", de la lalea, concepută pe tăpşan de lalele, cu un autore patern care a parolat...
    Gogu se minună gras:
    - Ştii ceva istorie, jupâne!
    - Dacă şi asta se cheamă istorie, mă rog!... Acum, mă gândesc la altceva! Eram convins că Bălaşa a tras pe dreapta, la umbră şi rente. S-o fi preluat SRI-ul?
    Gogu îşi dezmierdă mustaţa inexistentă:
    - Nene, eşti cel puţin cu un pol de ani mai puriu decât mine, ai trăit mai multe decât se cunoaşte pe mata, eu vorbesc din capul meu şi dacă greşesc, lepşeşte-mă! Nu cred că SRI-ul s-ar încurca azi cu foste dame, handicapaţi, sectanţi şi alte minunăţii de circ. Părerea mea este că ăştia - Sică, Liana şi Bălaşa - lucrează pe cont propriu. Ţinta sunt banii! Cât mai mulţi, cu lopate, cu găleata, cu căruţa! În paralel, poate că piticul vrea să ajungă cardinal sau patriarh, dar asta îl priveşte. Fără explicaţie mi se pare altceva...
    Se opri, muşcându-şi unghia degetului gros. Pavelescu, iscodindu-l din priviri, întrebă nerăbdător:
    - Ce?
    - Îl cunosc pe pitic de vreo zece ani. Damblaua cu Marele Semn exista încă de pe atunci, de vreme ce făcea puşcărie pe chestia asta. De ce n-a încercat să mă racoleze niciodată?
    Bossul zâmbi:
    - Pesemne că nu te consideră îndeajuns de interesant. Sărac eşti, gură mare ai, prost nu eşti. Nu te poate folosi.
    - Încearcă, în schimb, să mă lichideze.
    - Nu-i adevărat. Tu însuţi ai vorbit de avertismente. Dacă voia să te suprime, o făcea de mult.
    - Pe Yvona, de ce crezi că a lichidat-o?
    - Îl incomoda. Nu era femeia căreia să-i iei banii fără să-i dai ceva în schimb. Iar după câte ştim, nevasta lui Radulian, parcă Alina o chema, e şi în momentul de faţă cât se poate de vie.
    Gogu îşi îndreptă spinarea şi dădu cu pumnul în masă:
    - Ei bine, eu nu voi ţine seama de avertismente, nu mă voi lăsa manipulat.
    Pavelescu îi prinse pumnul peste masă:
    - Trezeşte-te! Nu eşti de calibrul lui Iordache. Fără supărare! Ăsta îţi astupă gura cu ţărână înainte să apuci să te închini.
    Gogu râse sardonic, zgândărit în amorul propriu:
    - Auzi, booss, dacă ai fi căutat cu tot dinadinsul o formulă care să mă determine să continui cursa, nu găseai alta mai valabilă!
    - Nu asta am intenţionat, se sperie celălalt. Am vrut să spun doar că nu-l poţi înfrunta pe pitic, fără a fi la fel de ticălos ca el. Tu mai ai o morală, scrupule - el, doar ţinte, oricât de sângeroase ar fi. În definitiv, ce intenţionezi să faci?
    Înainte de a răspunde, Gogu dădu pe gât ultima înghiţitură:
    - Azi sau mâine, bag un ochi în conacul de la Mogoşoaia. Orice ar fi!
    - Merg şi eu, spuse spontan Pavelescu, având impresia că altcineva vorbise în locul lui.
    Gogu surâse privindu-l dintr-o parte:
    - Sunt profund mişcat. Presupun că o faci doar ca să ai grijă de mine.
    - Dacă asta te face fericit, ia-o aşa.
    - Pe cinstite, patroane, în fond de ce ţi-e frică?
    - Ei bine, ca să nu cadă pe capul nostru o măgăreaţă mai barosană decât putem duce şi pe care nici n-o merităm. O şi văd balansându-se deasupra capului! Acum, fac tot ce-i posibil ca s-o evităm.
    - Cum?
    - Adunând probe care să-i încrimineze pe adevăraţii vinovaţi.
    - N-ai încredere în Poliţie?
    - Desăvârşită, pe bune, dar nu în haosul infracţional cu care se înfruntă. Totdeauna am avut copoi buni, şi asta nu-i o declaraţie de presă a Ministerului de Interne, există o tradiţie în acest sens, dar în momentul de faţă sunt pur şi simplu depăşiţi de anvergura şi numărul delictelor, de calitatea autorilor infracţionali. Nu ştiu cât timp mai au ca să se ocupe cu profesionalism de vinovăţia sau non-vinovăţia lui alde Titi Pavelescu, un rahat, pieton anonim printre contemporanii epocii de tranzit.
    - Gata, coane, am înţeles. Deci rămâne stabilit, mergem împreună.
   - Stabilit. Vino cu arma... Nu te holba, ţi-am văzut permisul.
    - Chiar aşa frică ţi-e de pitic?
    Pavelescu deveni retoric:
    - Napoleon declara că nu le poate acorda spaniolilor onoarea de a-i considera adversari, fiind doar simple canalii. În cazul Iordache, avem din păcate de-a face cu ambele ipostaze, cumulate de acelaşi individ.

                                                            25.

                             Liana îşi făcu apariţia (era genul de prezenţă care în orice împrejurare constituie o apariţie) într-o rochie neagră, mulată pe formele statuare. Panglica verde, uriaşă, dintr-o tafta strălucitoare, amintea de toaletele fastuoase ale Marianei Nicolesco. Împărţi câteva dispoziţii, înregistră cu plăcere animaţia din clubul aproape plin - doar şase mese libere la nici o oră de la deschidere - şi dădu să se aşeze la locul obişnuit, din colţul barului.
    O opri mâna hotărâtă a lui Viky care-şi modulă buzele cât mai distinct: "Trebuie să vorbim neapărat. Acum."
    Liana o privi atentă. Viky arăta crispată şi prost dispusă, zâmbetul devenit deformaţie profesională îngheţase între colţurile căzute ale gurii. Cum codoaşa nu era o mioară care să se sperie de orice pui de lup, Liana deveni ea însăşi neliniştită. Trecură dincolo de draperie, în micul birou garderobă. Viky privi în jur, asigurându-se instinctiv că n-o aude nimeni, şi începu să explice apelând la buze şi mâini:
    - Cineva a intrat în casă, în lipsa mea.
    - Când?
    - Azi-noapte.
    Pe chipul Lianei se ivi o expresie de spaimă. Scoase celularul din poşetă, formă un număr şi-l întinse lui Viky.
    - Sică?
    Liana încuviinţă, dând din cap. Glasul baritonal al piticului emise scurt:
    - Da!
    - Sunt Viky. Trebuie să-ţi spun că azi-noapte, repetă, cineva mi-a intrat în casă.
    - Îţi lipseşte ceva?
    - Nimic.
    - Asta-i grav.
    - Nici eu nu mi-am închipuit că-i vorba despre vreun simplu borfaş. Sunt sigură însă că a fost un bărbat.
    - De ce?
    - Mirosea puternic a after shave.
    Urmă o tăcere pe care o traduse drept îndoială şi preciză:
    - Sică, mie nu mi se năzare. Am un miros foarte fin, zici că mă trag din familie de ogari. Iar ăla, cine o fi fost, se parfumase ca o ţoapă. Ca să nu-ţi mai spun că am găsit motanul închis în debara.
    - Aha! Cred că ştiu cine te-a vizitat. De ce nu m-ai anunţat mai devreme?
    - Mi s-au spart două calorifere, toată ziua am avut instalatori pe cap. Ce facem?
   - Fiţi cu ochii în patru, garda ridicată. La cel mai mic incident, mă sunaţi. Intrăm în lichidare.
    - Tu vorbeşti serios? E chiar atât de grav?
    - S-au apropiat neîngăduit de mult.

                                                             26.

                                 Lucreţia se perpelise toată noaptea şi iarăşi, de dimineaţă, până acum, pe înserate, pradă celor mai cumplite bănuieli, sfâşiată de o întrebare nu mai puţin cumplită: să-i spună sau nu lui Adrian? Şi cum să i-o spună?
    "Vezi", îşi zise ea, "de aia e bine să aibă omul un prieten, un cineva de care să ţină aproape, să te poţi sfătui la un necaz, să te poţi ajuta la o nevoie. Mie mi-a fost de-ajuns Adrian şi uite că acum n-am unde să dau un telefon..."
    Era o realitate, nu simţise lipsa prietenilor şi, o dată ieşită din adolescenţă, încuiase într-un sertar al biroului "oracolul", caietul de amintiri (nelipsite din inventarul liceenelor din vremea ei), colecţia cu poze de artişti şi, împreună cu acestea, relaţiile mai apropiate întreţinute cu două sau trei colege de clasă.
    Nu avea vocaţia prieteniei şi era mândră de ea însăşi, căci n-o socotea un minus ci, dimpotrivă, dovada că-i o fiinţă puternică, cu suficientă personalitate pentru a nu mai trebui să împrumute de la alţii. Avusese la un moment dat impresia că ar fi putut deveni mai intimă cu Yvona, dar viaţa decisese altfel în locul ei. Şi tot legat de Yvona, realiză cu oarecare uimire că exceptând biletul acesteia, un ultim ţipăt înainte de a dispărea în lume sau în neant, nu primise nici o scrisoare în viaţa ei. De la nimeni.
    "La şaizeci de ani trecuţi, asta-i de-a dreptul extraordinar, nu cred să am pereche, poate doar prin triburile de canibali!" Căci nu putea considera corespondenţă notele de plată telefonice sau cine ştie ce înştiinţare din partea autorităţilor. Prin corelaţie firească şi sub semnul aceleiaşi uşoare perplexităţi, îşi aduse aminte că nici agenda telefonică nu-i mai garnisită.
    Era la îndemână, pe măsuţa de lângă canapea, şi o răsfoi instinctiv. O cumpărase după ce terminase facultatea (alt rând de relaţii definitiv îngropate) şi de atunci, n-o înnoise.
    Coperte ferfeniţă şi foi albe. Colegi de serviciu deveniţi neinteresanţi o dată cu ieşirea la pensie şi în consecinţă radiaţi, iar în rest, numere cu destinaţie precisă, strict utilitare: tâmplar, instalator, pedichiuristă...
    Nu se gândise niciodată la aceste amănunte, oricum nu le văzuse în lumina asta, şi se întreba dacă situaţia în sine e tristă sau veselă. "Presupun că eu sunt una din persoanele acelea care devin amintire cu mult înainte de a muri." Încă o concluzie cu care nu ştia ce să facă.

                       Până la urmă, se decise. Avea să stea de vorbă cu amândoi, ca să nu încapă suspiciuni. Discuţie frontală, simplă relatare de fapte concrete, excluzând din capul locului ideea de intrigă sau alte intenţii prezumţioase: asta s-a întâmplat, asta vă spun! Lămuriţi-mă voi, că pe mine nu mă taie capul.
    Telefonă la şapte seara. Răspunse Marcela, menajera, care da să plece. Domnul şi "domnişoara" (nimeni nu se putea obişnui să-i spună Alinei doamnă) sunt duşi la teatru... Nu, nu mănâncă în oraş, i-au zis să pregătească cina şi s-o pună în cuptor. A, da, şi o sticlă de şampanie în frigider... Nu crede că-i vreo omonastică, aşa se petrec dumnealor în fiecare zi...
    Deşi Lucreţia avea chei, că doar ea le pregătise casa cu flori, mâncare caldă şi papuci la uşă, când se întorseseră din voiajul de nuntă, iar Adrian insistase să le păstreze, nu se făcea totuşi să intre în lipsa lor şi să-i aştepte. Zece-unşpe noaptea era prea târziu pentru o vizită nejustificată de vreo urgenţă. Că pentru Lucreţia chestia însemna mai mult decât urgenţă, ci grav şi vital - altă poveste!, dar lor nu trebuie să le lase aceeaşi impresie, că adică asta ar gândi ea despre situaţie.
    Se hotărâse să-şi semnaleze descoperirea în treacăt, ciudăţenie, curiozitate şi nimic altceva. În fond, un fapt lipsit de importanţă. Or, pentru un fleac, nu deranjezi oamenii în plină noapte.
    Încă o "nocturnă" zbuciumată împreună cu Radio Contact, dar n-avea încotro. Va aştepta până mâine dimineaţă. Şi, dintr-o dată, îi veni o idee şi mai sucită! Mai multe posturi TV şi de radio iniţiaseră emisiuni gen "De vorbă cu ascultătorii" care aveau loc în direct, la ore târzii din noapte. Fiecare îşi spunea păsurile şi persoane avizate, medici, psihologi, sociologi, personalităţi diverse dădeau, după caz, răspunsuri sau consilii.
    Va încerca şi ea. Timpul va trece mai uşor şi e bine să cunoşti şi părerea altora. Tot n-avea ea cu cine să se sfătuiască. Îşi făcu o cafea şi, ceva mai bine dispusă, se pregăti să înfrunte noaptea.

                                                                27.

                       Viky se întoarse acasă înainte de miezul nopţii. Liana, profund neliniştită şi asediată de presimţiri, hotărâse să închidă localul cu mult mai devreme ca de obicei. Parcă cineva îi dădea ghes să ajungă degrabă acasă şi să fie mai aproape de Sică, sau cel puţin să-l aştepte la ei, în căminul lor.
    "Madam Papricaş" era o femeie pedantă, ordonată şi cu simţul valorii banului. Nu dobândise nimic uşor, aşa că fiecare obiect continua să fie prezent în mintea ei, ca preţ şi cantitate de sacrificiu, chiar dacă trecuseră ani de când se efectuase achiziţia. Astfel că puse totul la aerisit, încercă blana dacă nu-i umedă, şterse ghetele de lac şi abia după aceea intră în cada fierbinte, aromată, cu clăbuc până la cercei. Îi plăceau băile fierbinţi, prelungite, asezonate cu tot soiul de cosmetice; inconştient, continua să le considere un fel de privilegiu de oameni avuţi care "l-au speriat pe Dumnezeu cu luxul lor!"
    Cel puţin aşa erau considerate asemenea răsfăţuri la ei acasă, în gospodăria unui umil poştaş de provincie, însurat cu o ţărancă "industrializată". Adică de pe câmp intrase direct în fabrică. Ăştia fuseseră părinţii ei. Viky, doar Victoriţa pe atunci, elevă la o şcoală medie tehnică, moartă după cinematograf, împlinise treisprezece ani când vizionă Vacanţă la Roma, cu Mastroiani şi Anita Eckbert. Revăzu filmul de unsprezece ori şi se putea afirma că, fără nici o exagerare, acesta îi schimbă cursul întregii vieţi. Ţinuţi departe de imperialistele şi opulentele producţii hollywoodiene, pelicula reprezenta pentru cei mai mulţi o carte de basme cu poze, demonstraţie de prosperitate fabuloasă, desfrâu de bogăţie.
    Oricum, altceva decât belşugul peizan, şi ăla machiat, din Cazacii de pe Don, şi Victoriţa îşi propuse ca ţel suprem să lupte din răsputeri pentru a atinge cota de viaţă de la "Roma" şi nu din "Alma Ata". Se ţinuse de cuvânt, adică luptase să se caţere, dar fiecare destin are limitele lui. Chiar dacă nu atinsese piscul propus, oricum îşi depăşise condiţia de start, cu zece suflete pe un singur wc şi o cadă ruginită.
    La cincisprezece ani, o cunoscuse pe doamna Bianca şi fugise de acasă, devenind Viky. Tot ce avea ea azi îi datora bătrânei şi dacă nu se putuse mai mult, nimeni altul nu era vinovat decât regimul nenorocit, unde legiferat şi garantat toţi aveau dreptul egal la sărăcie.
    Ţinând seama de condiţii, se considera realizată, baia personală şi vizonul constituind în ochii ei simbolurile reuşitei, de care nu înceta să se bucure. Ori de câte ori se afunda în spuma parfumată, îi era imposibil să nu-şi amintească de ceea ce însemna "primenitul" în târla lui taică-său: apă ruginie şi niciodată suficient de fierbinte, săpun de rufe fabricat în casă din grăsimea adunată de maică-sa, ştergare aspre ţesute la ţară, iar ritualul avea loc doar o dată pe săptămână. De unde şi expresia, avea să conchidă Viky mai târziu, "mi-e drag ca izmenele de sâmbătă..."
    Zăbovitul în cadă urmat de dichisul aplicat asupra nopţii îi luau peste un ceas, aşa că abia pe la unu se strecură în aşternutul de atlas, aromat cu apă de violete. Se simţea îngrijorată de ultimele evenimente, fără a intra însă în panică. Afacerea era aşa fel gândită încât, fie câştig, fie pagubă, piticul îşi trăgea automat asociaţii după el. Aspect de natură s-o liniştească pe Victoriţa, căci Iordache era un bărbat abil, cu relaţii în cele mai neaşteptate sfere şi totdeauna cu un telefon util la îndemână.
    Nu putea însă să adoarmă din cauza schimbării de program. Trecuseră peste treizeci de ani de când nu se mai culcase înainte ca zorile să-i dea bineţe, "când noaptea mai sta agăţată într-un singur cui", după cum îi plăcea să spună privind luceafărul de dimineaţă.
    Ziare mai răsfoia la club, cărţile o plictiseau, somnifere nu ţinea în casă, dormind îndeobşte tun şi neîntoarsă. Deschise radio-casetofonul de pe noptieră şi căută un post la întâmplare.
    Ştiri, muzică neinteresantă, apoi glasul limpede, educat, al unei ascultătoare mature, căutându-şi cuvintele:
    - Vă rog să mă iertaţi, sunt foarte emoţionată... E pentru prima oară în viaţa mea când apelez la... mă rog, genul acesta de servicii... Nu, nu- s deloc obişnuită...
    O voce plăcută, cald profesionistă, o încurajă:
    - Nu trebuie să aveţi emoţii, suntem aici ca să vă ascultăm şi să vă ajutăm. Psihologul nostru de serviciu, doamna Magdalena Butaru, vă stă la dispoziţie. În primul rând, cum vă numiţi şi ce vârstă aveţi?
    Viky ciuli urechile. Habar n-avea de existenţa unor asemenea emisiuni şi noutatea i se părea interesantă. Poveşti adevărate, nu prostii de prin romane...
    - Nu cred că are importanţă, ştiţi, nu eu sunt în cauză. E vorba de cineva foarte apropiat a cărui soartă mă îngrijorează. Fratele meu...
    - Un moment, doamnă...
    - Lucreţia. Lucreţia mă cheamă, repetă.
    - Perfect. Ce vârstă are şi cu ce se ocupă fratele dumneavoastră?
    - Cincizeci de ani şi e... rentier.
     - În ce constă problema lui?
     - El n- are probleme, eu îmi fac... Să vedeţi, s- a căsătorit de curând cu o fată de o frumuseţe neobişnuită. Ceva foarte special cum eu, cel puţin, n- am mai întâlnit. E cu peste douăzeci şi cinci de ani mai tânără...
    - Aha! Înainte de a continua, vă rog să precizaţi: fratele dumneavoastră e ceea ce se numeşte un om bogat?
    - Da, în adevărata accepţiune a cuvântului. A beneficiat de nişte moşteniri importante... Trebuie să vă spun însă că şi fata e înstărită... chiar bine înstărită.
    - Foarte interesant. S-ar zice că ideea de interes se exclude din capul locului. Unde- i problema?
    - Să vedeţi... Totu- i atât de complicat! Fata asta a prezentat de la început numai ciudăţenii.
    - De exemplu!
    - Că pare venită din secolul nouăşpe, să zicem că aşa s- a născut ea. Clavir, gherghef şi acuarele pastelate, menuet şi plasă de prins fluturi. Asta sugerează.
    - Un tablou desăvârşit. Mai puţin comun, dar nimic reprobabil.
    - Chestiunea-i că pare aterizată din Lună, n- a lăsat urmă de paşi pe unde a trecut, nu ştii de unde s- o iei. Sunt de aproape un an împreună, dar frate-meu nu i-a cunoscut pe nimeni din familie, niciun prieten, niciun coleg. La casa de copii să fi crescut şi tot avea pe cineva să fi venit măcar la nuntă.
    - Cum explică ea situaţia?
    - Orfană de ambii părinţi încă din copilărie, crescută de mătuşi foarte bătrâne care, bineînţeles, azi nu mai există. Vă spun, n- ai de unde s- o apuci.
     - Cum priveşte fratele dumneavoastră lucrurile?
    - Nu vede pe unde calcă de îndrăgostit ce este, nu- i pasă de nimic.
    - Atunci, de ce vă pasă dumneavoastră?
    - Pentru că presimt o tragedie. De la bun început am mirosit ceva suspect. Prea păpuşă, prea nevinovată, prea miroase totul a flori. Acum, am dovada că-i o mincinoasă. Şi stiţi cum se întâmplă! Dacă te prind că minţi o dată, pe urmă tot ce doar scârţâia înainte, ia proporţii, nu mai cred nimic, până şi primăvara are coşuri pe faţă.
    - Aveţi un talent descriptiv remarcabil. În ce a constat minciuna?
    - S-a tot lăudat că are o soră geamănă stabilită în Noua Zeelandă, măritată bine, cu un bancher. N-a venit la nuntă, pentru că sta să nască. Zilele trecute i-am spus că o prietenă de a mea pleacă la Wellington. Dacă ar vrea să-i trimită o atenţie soru-sii, ar fi un prilej minunat. I-am cerut adresa şi numărul de telefon unde s-o contacteze.
    - Şi?
   - Nici adresa, nici numărul nu există. Fictive. Puteţi să mă credeţi, am verificat personal, m-a costat o grămadă de bani telefonul.
    - Mda... Într- adevăr, ceea ce ne relataţi constituie un caz aparte. Ce bănuiţi?
    - Că frate-meu s-a însurat cu o impostoare. Mai grav e că fata-i gravidă, iar deşteptul, ca să-i asigure pe ea şi viitorul copil, s- a hotărât să treacă pe numele ei întreaga avere. Nu ştiu dacă n-a şi făcut- o.
    - Am înţeles. Sunt nevoită să mă repet: care-i de fapt, problema dumneavoastră? În ce scop ne-aţi sunat?
    - Nu ştiu ce să fac. Să vorbesc cu el, să- i spun? Să vorbesc cu amândoi? Să mă prefac că nu ştiu nimic? El ar suferi groaznic, sunt sigură, şi la fel de sigură sunt că îmi fac rost de doi duşmani pe viaţă. Dar nici gură cusută nu-mi vine să rămân. E pe marginea prăpastiei, poate l-aş mai putea salva, mi-e teamă să n-am remuşcări că aş fi putut evita o tragedie şi n-am făcut-o.
    - Vă confruntaţi cu o situaţie foarte delicată. Ca prim impuls, înclin să vă sfătuiesc spre o clarificare a lucrurilor. Să fiţi mai puţin " egoistă " - înţelegeţi ce vreau să spun - şi să lăsaţi pe plan secund consecinţele pe care le- ar avea o discuţie frontală asupra relaţiilor ulterioare dintre dumneavoastră şi cei doi.
    - În consecinţă să le spun pe şleau ce am aflat. Cu amândoi de faţă?
    - E un caz complex, doamnă Lucreţia. Aş prefera să mai reflectăm. Lăsaţi-ne numărul dumneavoastră la redacţie şi vă vom suna mâine. Noapte bună... Iată că mai e cineva pe fir! Un telefon din... de unde? Repetaţi, vă rog, da, din Deva, am înţeles. Bună seara, cum vă numiţi?...
    Viky, perplexă, închise radioul. Aici era vorba de Alina şi de Radulian. Ce chestie!... Ce coincidenţă!
    Se repezi la telefon:
    - Sică?... Nu, n-am înnebunit! Fii atent...

                                                               28.

                               Pe Liana o treziră braţele bărbatului care se desprinseseră de trupul ei. Erau atât de legaţi, iar imposibilitatea de comunicare acustică le ascuţise simţurile în asemenea măsură, încât fiecare gest, mişcare sau privire căpătaseră nuanţe speciale, dobândind semnificaţie.
    Aprinse lumina - două şi un sfert, înregistră în treacăt - şi căută ochii lui Sică.
    - Îmi pare rău că te-am trezit.
    - Cine a fost?
    - Viky.
    - Grav?
    - Neplăcut.
    Liana îşi muşcă buzele. Neplăcut, pe limba lui Sică, permanent atent să n-o indispună, s-o menajeze, s-o scutească de necazuri, însemna grav de tot, dacă nu catastrofă.
    - Te conjur să nu-mi ascunzi nimic, şi-i cuprinse capul masiv între palme.
    Piticul i le sărută pe rând:
    - Ce-ai spune, scumpa mea, de o farfurie cu supă fierbinte? Mi s-a făcut foame...
    Liana sări din pat, din ce în ce mai îngrijorată. Foamea la ore neobişnuite constituia un simptom alarmant, prevestitor de cele mai rele lucruri. Îşi cunoştea bine bărbatul, totdeauna se manifesta la fel când avea necazuri, înghiţind ca un căpcăun chiar dacă abia se ridicase de la masă.
    Sică o urmă în bucătărie. În vreme ce femeia punea oala pe aragaz şi farfurii pe masă, îi relată ce aflase de la Viky. Până să se încălzească supa, între semne şi cuvinte emise sonor, înghiţi la repezeală două banane, apoi scoase din frigider friptura de iepure cu măsline. Îi era din ce în ce mai foame...
    Liana se lipi de el, punându-i mâinile pe piept. Avea ochii plini de lacrimi; Sică simţi că de durere nu-l mai ţin picioarele. Se rezemă de bufet şi rosti cu nespusă tandreţe, percepută de Liana în privirea catifelată:
    - O să fie bine. Îţi promit, îţi jur!
    - Poate ar fi bine să renunţăm. Să ne retragem, Sică, ne ajunge...
    - Nu-i îndeajuns pentru ţelul nostru suprem, supremaţia Marelui Semn. E poruncă de la Dumnezeu şi nu mă pot sustrage, sunt Mandatarul lui pe bucata aceasta de pământ! Nechemaţii pot fi iertaţi, dar eu, cel uns, cel însemnat, Marele Chemat, nu am dreptul să-mi ocolesc harul! Toată omenirea s-a făcut vinovată înaintea lui Dumnezeu, căci "dinăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, fapte de adulter, furturi, lăcomii..." spune Marcu 7. Când vom primi Vestea Bună, când fiece ticălos va mărturisi "sunt pierdut şi vinovat înaintea lui Dumnezeu", misiunea mea se va fi împlinit.
    - Dar noi... Tot ce facem noi... Crezi că e drept? Că e bine?
    Sică îi puse mâna pe umăr:
    - Trudim pentru izbânda atotcuprinzătoare a Marelui Semn pe cărările pe care mi le-a desluşit însuşi Domnul. Îi ascult cuvântul, iar cuvântul Lui e ca stânca. De nezdruncinat. "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece nicidecum", Matei 24.35. Îi ascult cuvântul stârpind ticăloşii pe care tot El mi-i arată, scoţându-i în calea mea.
    Liana scânci, gesticulând disperat:
    - Oamenii sunt răi şi proşti, nu te înţeleg. Ce facem noi acum?
    Glasul piticului bubui:
    - Îi vom stârpi ca pe buruiana cea rea. Zice Domnul: "Nu este cuvântul meu ca un foc? Nu este cuvântul meu ca un ciocan care sfărâmă în bucăţi stânca?" - Ieremia 23.29.
    - Ce ai de gând să faci?
    - Mercenarii lui Belzebut se apropie de noi cu ghioage de foc, dar Domnul mi-a încredinţat paloşul Lui. Spre folosinţă mi l-a încredinţat. Şi îl voi folosi.
    - Amin, bâigui Liana şi începu să toarne supa în farfurii.

                                                              29.

                                  La opt dimineaţa, Sică Iordache năvăli în garsonieră. Năvală în sensul strict al cuvântului, pentru că Maria Tăutu, doar întredeschizând uşa, se trezi izbită de canat şi cu piticul în casă. Era singură, Caterina, femeia de serviciu sosind îndeobşte după zece, când termina curăţenia pe scări; singură şi cam năucă, în cămaşă de noapte şi cu ochelarii pe nas.
    Lângă pat, peste papuci, se afla tocmai lăsat din mână, la sosirea lui Iordache, romanul lui Bromfield, Vin ploile.
    În încăpere, plutea miros de bătrâneţe, deşi nenorocita nu părea prea vârstnică, aprecie piticul, şi alcool. Sticla de rom goală, alte două de bere şi o halbă autentică, cum nu întâlneşti decât în cârciumi, spuneau fără vorbe cam ce fel de cocktailuri prefera măicuţa lui Gogu. Sică le făcu vânt cu piciorul sub masă şi deschise larg fereastra.
    Maria Tăutu asista impasibilă, deloc speriată, cu un surâs imbecil uitat pe buze.
    Nedesprinsă de atmosfera "exotică" a cărţii, emise senin:
    - Constat că stihiile au încetat. Îmi aduceţi o veste bună, sahib!
    Sică o măsură atent. Nu, tâmpita nu făcea pe tâmpita, era prea tâmpită ca să se mai poată preface. În acelaşi timp, înţelese complexele pe care le încerca Gogu faţă de maică-sa.
    Hotărât, nu avea cu ce se mândri. Idioată, cu minţile duse, şi beţivă pe deasupra! Poate însă că mai înregistra coridoare de luciditate şi, ca s-o trezească, îi trăsni din senin o palmă zdravănă.
    - Unde-i Gogu?
    Femeia rămase la fel de liniştită, mulţumindu-se să-şi îndrepte ochelarii:
    - Calul nostru, sahib, e dus în mlaştini, împreună cu vraciul tibetan. Ne-a spus un curier trimis de Maitreyi, o persoană recomandată de domnul Mircea Eliade, că epidemia a izbucnit cu violenţă în partea de sud a provinciei, făcând ravagii. Bieţii copilaşi!
    Piticul se repezi la gâtul doamnei Tăutu şi începu s-o zgâlţâie:
    - Nu fă pe nebuna cu mine, că te distrug! Unde-i fiu-tău? Unde se ascunde?
    - Vă înşelaţi, sahib, spuse Maria Tăutu abia răsuflând, eu nu am copii, sunt o călugăriţă dominicană, de la Misiunea Franciscană din josul fluviului. Suntem miresele lui Cristos, domnule, căruia i-am jurat credinţă.
    - Eşti o cretină, o slobozi piticul făcându-i vânt în pat.
    Ca să se simtă cu conştiinţa împăcată, trecu prin baie şi bucătărie, deschise debaraua, se uită pe balcon. Nu urme ale trecerii lui Gogu căuta, ci indicii cât de vagi despre unde s-ar putea afla.
    - Dacă totuşi aveţi nevoie de un cal, veţi găsi aproape sigur în staţia de taxiuri, îl informă bătrâna amabilă. Aşa mi-a spus Gogu.
    Sică se răsuci, ca fulgerat:
    - Aha, deci ţi-ai amintit de fiu-tău!
    - Nu, domnule, de cal. Eu sunt călugăriţă dominicană...
    Sică părăsi garsoniera, trântind furios uşa. De la nenorocita asta nu se putea scoate nimic, dar fapt categoric, Gogu se ştia urmărit şi se ascundea "Spre nenorocul lui" - Sică rânji - se ascunde, dar în acelaşi timp, mă caută. Nu trebuie decât să-l aştept."
    Maria Tăutu îşi reluă lectura. N-aveau decât să se ducă după Gogu - calul, în josul fluviului.

                                                            30.

                               Adrian asista prost dispus la maimuţărelile convenţionale ale celor două cumnate ("niciun deranj... ce bine arăţi... ce aţi mai făcut... cum te simţi?...") zicându-şi că de la o vreme, Lucreţia, cât de bine intenţionată şi suflet de aur ar avea, începuse să devină obositoare. Chiar şi vizita asta la ora zece dimineaţa dovedea lipsă de tact. Nu toată lumea lucrează în fabrică sau în hale, ca să ia viaţa în piept din zori, nu toţi erau moşnegi fără somn, nu toţi subiecţii mapamondului îşi petrec seara la televizor şi pe urmă fac lampa mică. Există şi o viaţă de noapte, distracţii, tinereţe. Mai putea să se gândească şi la Alina, care în starea ei nu avea program de stahanovistă, după cum nici el nu-şi scotea pâinea împingând vagoane, şi că nimeni nu-i obliga să se ridice din pat înainte de amiază, dacă aşa pofteau.
    Mai iritant era că discutaseră pe tema asta, soră-sa militând pentru "o anumită disciplină de viaţă, imperios necesară de la o anumită vârstă". Iar el îi explicase desluşit că se săturase, avea la activ aproape treizeci de ani de disciplină - disciplina muncii despre care tot lătra Ceauşescu - şi că însăşi noţiunea îi repugna, ca de altfel orice formă de constrângere.
    Ceva în vocea Lucreţiei, anumite acute şi un exces de veselie îl determinară să devină atent. Era glasul ei de mincinoasă, când încerca să disimuleze, când se prefăcea abordând un ton uşuratic, că trece cu uşurinţă peste o problemă care, în fond, o preocupa acut. Nici faţa dintr-o dată pălită a Alinei nu prevestea nimic bun.
    - Tu, de fapt, de ce ai telefonat?
    - Unde a telefonat? se interesă Adrian.
    Alina îl mustră dulce:
    - Încă nu te-ai trezit? A sunat-o pe Bella.
    - În Noua Zeelandă?
    - Da' unde, râse Lucreţia, la Miercurea Ciuc?
    - Ce-ţi veni?!
    - Asta mă întreb şi eu, spuse Alina. Ce rost avea? Nu te înţeleg deloc.
    Lucreţia continua să pară amuzată. De situaţie, în general, de uimirea lor.
    - Dumnezeule, de ce vă uitaţi aşa la mine? Parcă aş fi omorât pe cineva.
    Adrian o privi lung:
    - N-ai omorât, dar e bizar. Tu, atât de discretă de obicei, cu... pot să spun, mizantropia ta, te apuci din senin să telefonezi unor necunoscuţi. Nu văd raţiunea.
    - Adică, se ofuscă soră-sa, tu socoţi că am fost indiscretă?
    "Da", îi răspunse în gând. "Tu, cu veşnicele tale reticenţe faţă de Alina, cu suspiciunile tale meschine, ai vrut s-o controlezi..."
    Alina interveni blândă:
    - Bineînţeles că nu asta a gândit şi nu are rost să vă certaţi.
    - Eu nu mă cert, mormăi Adrian. Iartă-mă, Tiţi, dacă te-am supărat... Pur şi simplu, mi-am exprimat o nedumerire.
    - Acum, că m-aţi pus la stâlpul infamiei - un plâns nervos îi strangula cuvintele - nu mai am cuvinte. Nici eu nu ştiu ce mi-a venit. A fost aşa, ca un impuls, ca... un joc. Eram singură, mă plictiseam... Am crezut, mi-am închipuit că ar fi o surpriză drăguţă. Şi pentru ea, vreau să zic Bella, şi pentru voi. Nu m-am gândit la nimic rău...
    Înduioşată, Alina o mângâie pe păr:
    - Eşti o scumpă şi Adi un răutăcios, sunt sigură că-i pare rău.
    După plâns nervos, Lucreţia se simţi asediată de un râs isteric. Situaţia i se părea de un comic, de un ridicol monumental. Venise aici să dea în vileag o impostoare sau măcar să se lămurească cum stau lucrurile şi dintr-o dată, totul se răstoarnă, poziţiile se inversează şi ea devine o intrigantă păcătoasă, în cel mai bun caz o idioată nebună care n-are ce face şi îşi bagă nasul în rosturile oamenilor.
   - Mie-mi pare cel mai rău, suspină, poate era mai bine să nu vă fi spus nimic, dar am fost prea surprinsă să aflu că nu există nici o Bella, nici adresa, nici numărul de telefon! Nu m-am putut abţine să nu vă informez şi pe voi.
    Alina începu să se joace cu o şuviţă de păr, spiralând-o pe deget:
    - Azi-noapte am visat - o luă razna, sărind la altceva - am visat că eram pe malul mării şi culegeam scoici. Una era cu adevărat minunată, de un roz sidefiu şi la mijloc avea o perlă. Nu pot să vă spun cât de fericită m-am simţit...
    Lucreţia, neobişnuită cu piruetele din capul Alinei, holbă ochii. "E smintită şi Adrian pare că nici nu observă! Ce legătură au scoicile cu faptul că Bella nu există pe harta lumii?!"
    Alina continuă netulburată:
    - Rozul a fost culoarea preferată a Bellei de când era mică. La balul de absolvire a liceului, şi-a făcut o rochie de tafta trandafirie... E într-adevăr ciudat. Parcă nu-mi vine a crede că s-a mutat fără să mă anunţe şi pe mine. Poate n-ai înţeles tu bine...
    - Vorbesc engleza curent, se mulţumi Lucreţia să precizeze. N-aveţi decât să încercaţi şi voi.
    - O voi suna chiar azi. Tu ce părere ai, Adi?
    - Trebuie să fie o încurcătură la mijloc. Bineînţeles că o vom suna.
    Se simţea cumplit de plictisit, investigaţiile soră-sii, neavenite şi de prost-gust, îl enervau şi îi păsa de adresa Bellei ca de babuinul Costică de la Grădina Zoologică!
    Alina îşi însoţi cumnata până la uşă, ţinând-o de braţ ca pe o invalidă şi consolând-o duios. Nu trebuia să se supere pe Adrian, nici prin minte nu-i trecea cât de mult o iubeşte, aşa e el dimineaţa când se trezeşte, mai prost dispus, să vină să-i vadă mai des, amândoi sunt fericiţi când o văd...
    Lucreţia îi părăsi descumpănită, apăsată de un neplăcut sentiment de autonemulţumire.

                 - Eu m-aş mai culca puţin, spuse Adrian întinzându-se cu chef şi pârâit de oase. Deşteapta asta de soră-mea ne-a sculat de pomană. E o femeie admirabilă, ţi-o spun eu, o inimă de aur, dar pisăloagă. Ăsta a fost păcatul ei de când o ştiu.
    - Poţi fi mai îngăduitor cu ea, îl dojeni Alina îndreptându-i şuviţa de pe frunte. Nu merită să fii scârbos, aşa cum ai fost azi, te iubeşte atât de mult!
    - Aş fi preferat să ne iubească pe amândoi, o scăpă Adrian, regretând pe loc că nu se cenzurase.
    Alina îşi ridică privirea senină, dilatată de uimire:
    - Dar Lucreţia mă iubeşte şi pe mine!
    Copleşit de atâta naivitate, Adrian o strânse în braţe. "Doamne, păstrează-mi-o aşa, nealterată, cu suflet de copil! Dă Doamne să nu îmbătrânească niciodată..."
    Peste un sfert de ceas, dormea cu gazeta căzută peste obraz. Alina urcă la volanul Toyotei şi plecă în oraş.

                                                                     31.

                           După ce maică-sa îi relată la telefon că se interesase de el un pitic, un soi de monstru a la Cocoşatul de la Notre Dame, fără a pomeni nimic însă despre "acutele" vizitei - lovituri şi zgâlţâială - Gogu conchise că trebuie să-şi schimbe strategia.
    Era luat în colimator de doi adversari redutabili, Poliţia şi Iordache - un fanatic sângeros şi de care se temea cel mai mult. Nu-l mira amănuntul că descoperise adresa maică-sii. Piticul era abil, perseverent şi avea mercenari la dispoziţie, pentru orice fel de servicii. Îi mai şi plăcea să se simtă atotputernic, iar unul din mijloacele cele mai eficiente de a-i stăpâni pe oameni e să le stăpâneşti secretele. Ştia probabil de mult, înainte ca relaţiile lor să se deterioreze, unde se ascundea Maria Tăutu.
    "De aş avea faţa Omului lui Wells şi paşi de pisică, m-aş descurca binişor", zâmbi deplasându-se spre locuinţa lui Pavelescu.
    În mod normal, ar fi putut ajunge la boss în mai puţin de un sfert de oră, dar buclele, ocolişurile, "răzgândirile" de itinerar menite să-l descotorosească de eventuali filatori, îi luară aproape un ceas.
    Pavelescu nu era acasă, dar nici nu se aştepta să-l găsească. Deschise cu cheia de rezervă "original" ascunsă pe canatul superior al uşii; patronul nu se temea de hoţi, fiind lipsit de patrimoniu, după cum se exprima el însuşi. După ce se împiedică, gata să cadă, de o pereche de pantofi lăsaţi chiar în mijlocul vestibulului întunecat, Gogu dădu drumul la radio şi începu să se distreze, inventariind "mizeria" bossului.
    Şi era mizerie, nu jucărie, râse, strivind sub talpă câţiva gândaci roşii care se căţărau pe o coajă de măr abandonată lângă pat, alături de o scrumieră plină ochi de mucuri. În bucătărie renunţă să mai intre pentru că realmente nu avea pe unde păşi. Oale, ibrice, crătiţi, farfurii, cutii de conserve, ambalaje, coji de ouă, tot ce avea omul în dotare se înşirau peste tot, acoperind şi cimentul.
    Tabloul era foarte asemănător cu ceea ce găsise la ei acasă, când se întorsese din străinătate, şi se gândi mulţumit că cel puţin din punctul de vedere al unei locuinţe decente făcuse tot ce se putea pentru Maria Tăutu.
    Se uită la ceas. Douăsprezece. Era ora la care Pavelescu, atunci când programul i-o îngăduie, se întorcea acasă să ia o gustare şi să tragă un pui de somn. Era un tip matinal care se scula de la patru dimineaţa, aşa că spre prânz simţea nevoia unei sieste. Nu mai mult de două ceasuri, după care o lua iar creanga prin târg. În aşteptare, Gogu se aşeză pe singurul fotoliu valid, adică rămas pe picioarele lui, fără înlocuitori de cărămidă sau cărţi groase, dar şi acesta jerpelit şi cu arcurile desfundate. În faţă, pe o ladă care venise cândva cu portocale din Cypru, se afla televizorul, iar pe o alta, acoperită cu o cârpă roşie, câteva cărţi. Ia să vedem ce citeşte jupân Titi Pavelescu! şi răsfiră teancul: Pleşu - Limba Păsărilor, Napoleon - bineînţeles! şi bineînţeles, ferfeniţă şi plin de sublinieri şi adnotări, de Tarle, Sandra Brown, Poveşti pentru copii, la ore târzii...
    - 'Geaba, nene, exclamă, nu eşti matale în toate minţile!...
    - Cu mine vorbeai?
    Gogu tresări, apoi începu să râdă. Din spatele unei pungi cu merinde, răsăreau doar ochii şi chelia guguiată a lui Pavelescu.
    - Te-am speriat?
    - N-oi fi eu mare mahăr la FBI, râse bossul, dar cât un şef de post la Tupilaţii Veseli, tot fac! Nu te aşteaptă gangsterii cu radioul deschis. Başca uşa neforţată, mi-am închipuit eu că tu trebuie să fii!
    Se debarasă de pungă, abandonând-o drept în mijlocul patului. Gogu se interesă, hlizindu-se:
    - Nu ţi-e teamă că se murdăreşte?
    - Cine? se miră Pavelescu, aşternutul?
    - Nu, pachetul. Auzi, dacă se prind ăştia din bloc de unde le vin gândacii, te linşează! Dacă-ţi mai văd şi aşternutul, zice că dormi încălţat.
    - Presupun că m-ai deranjat pentru chestiuni mai interesante.
    Gogu îşi schimbă poziţia nonşalantă, adaptând-o instinctiv tonului devenit dintr-o dată serios.
    - Sică ţine morţiş să-mi smulgă potcoavele. Aş zice că moare de nerăbdare s-o facă.
    Pavelescu îşi ridică interogativ sprâncenele:
    - A intervenit ceva ce eu nu ştiu?
    - Mă caută peste tot. A fost până şi la o veche gazdă, minţi, nevrând să vorbească despre maică-sa.
    - Cu ce schimbă asta situaţia?
    - Schimbă strategia sau cel puţin aşa zic eu c-ar fi bine. Sică mă caută, dar în acelaşi timp, probabil că mă şi aşteaptă.
    - Crezi?
    - Sunt convins. Ne cunoaştem de mulţi ani şi ştim unul despre celălalt cum gândeşte. Eu sunt un curios de felul meu, el este un viclean. Sunt convins că şi-a luat toate măsurile pentru a-mi asigura o primire dintre cele mai... solemne!
    - Te Deum?
    - Bineînţeles că nu nuntă, baloane colorate şi o naşă transpirată.
    - Vrei să renunţăm?
    Gogu clătină hotărât din cap:
    - În niciun caz. Schimbăm doar ora vizitei. Pariez pe ce vrei că piticul mă aşteaptă noaptea, aşa cum se petrec de obicei lucrurile în filme. În vederea unui meci în nocturnă, a luat măsuri extraordinare, a mobilizat toate forţele de care dispune, umane şi tehnice, oameni, câini, sisteme de alarmă ca să mă împiedice să pătrund în zona interzisă şi să pună mâna pe mine.
    Ochii frumoşi ai bossului se îngustară.
    - E ceva în ce spui tu. Şi atunci, când vrei să descindem? La lunch!
    - Eşti pe aproape. Cred că între trei şi patru după-amiază ar fi momentul cel mai propice. La ora asta, Sică e încă la Bucureşti, iar nevastă-sa la coafor, unde se piaptănă zilnic înainte de a se duce la club. În casă rămâne doar menajera, iar pe afară Gheorghe, un soi de vătaf, cam slab de minte.
    - Logic, cu excepţia unui amănunt. Cui i-e frică de glonţ, n-o face cu orar, ăla se păzeşte zi şi noapte. Nu-mi spune mie că piticul ridică ziduri de cetate când răsare Luna, pentru ca în zori, să deschidă uşile vraişte!
    - Nu vraişte, dar mai puţin zăvorâte. Şi vigilenţa e mai mioapă la lumina soarelui, şi represaliile mai discrete, temând eventuali martori.
    Pavelescu se frecă gânditor la rădăcina nasului:
    - E banal ce spun, dar nu trebuie să ne lăsăm influenţaţi de filme. O facem inconştient.
    - Lasă-mă, nene, cu filmele!...
    Se ridică în picioare, dând să se plimbe agitat prin odaie, dar parchetul fiind prea "mobilat", renunţă.
    - ...N-am televizor, şi n-am mai fost la cinema dintr-a zecea, când am chiulit de la şcoală s-o văd pe Ursula Andreass în nu ştiu ce rahat de film. Eu vorbesc pe bune, şi pe logică.
    - Extraordinar! exclamă bossul ridicându-se brusc şi încercând să prindă sub talpă o gânganie. Acum am şi ploşniţe!
    Gogu îşi săltă picioarele speriat peste braţul fotoliului:
    - Eşti nebun?! Astea se iau!
    - Mie-mi spui? şi privi satisfăcut pata întunecată lăsată de insecta strivită. N-am pomenit încă un bloc atât de murdar, oameni atât de jegoşi!
    - Unde pe matale te cheamă Titi Detergent... Las-o baltă, jupâne! Aici în casă nici formolul n-ajută, ca să faci curat, trebuie să dai foc înainte... Ei, te-ai hotărât? Ce facem? Eu, repet, mă duc oricum. Cu sau fără matale.
    - În definitiv, ce căutăm? Ce crezi că am putea găsi?
    - Nu ştiu exact, dar ceva găsim. Vreau să intru în biroul lui...
    Pavelescu se cutremură, apoi oftă adânc:
    - Încredinţat sunt, Doamne, că ratez una din marile ocazii ale vieţii mele de a nu comite o uriaşă dobitocie, dar nu mă pot abţine. Mergem împreună, flăcăule!
    "Tu l'as voulu, George Dandin!", ar fi conchis Maria Tăutu. Cum fecioru-său nu-şi bătuse capul niciodată cu marele Moliere, considerând că Marele Tăutu ajunge pentru o singură familie, se mulţumi să ridice degetul gros:
    - OK, jupâne! Până să demarăm, ar mai fi circa trei ceasuri. Dacă nu te deranjez, aş face pe loc repaus aici, ca să nu-mi mai bat capul cu filatorii.
    - Ai dreptate, e mai prudent, dacă vrei poţi să te întinzi.
    - Unde?! se holbă Gogu. Ai hamac?
    - Hm, te crezi acasă la Robinson Crusoe?
    - Nu, acasă la Titi Dosia! Singurul loc unde nu mi-ar fi teamă că mă ajung lighioanele e sub tavan. Lilieci încă n-am văzut.
    - Roagă-te lui Dumnezeu să nu vedem stele verzi!

                                                          32.

                             Gogu știa ce vorbește afirmând că Sică dispune de relaţii importante, în cele mai neaşteptate sectoare.
    În mare, oamenii cu relaţii sunt de trei categorii: simpaticii (prin simpla prezenţă dobândesc câştig de cauză chiar înainte de a deschide gura), franzelarii (cei cu bani) şi colecţionarii de dosare, indivizi care adună informaţii bune pentru zile rele, pe şleau spus, şantajiştii.
    Sică nu era un simpatic, situându-se chiar la polul opus al noţiunii, în schimb, se încadra degajat în a doua categorie şi preponderent în cea din urmă. Astfel, una din victimele sale, ofiţer de poliţie, îl informase că în dosarul Yvonei figura şi era căutat un misterios Domn S. către care aceasta se îndrepta înainte de a dispărea fără urmă. Luat la întrebări, Pavelescu reuşise să se eschiveze, declarând, în conformitate cu realitatea de altfel, că nu-l cunoaşte pe S. şi nu ţine evidenţa prietenilor asistentului său. Scăpase uşor pentru că în jurnal Yvona precizase că întâlnirea cu domnul S. fusese intermediată de Gogu.
    Astfel, atenţia poliţiei se concentrase asupra numitului Gheorghe Tăutu, dat în urmărire generală pe ţară.
    "Îl caută şi-l vor găsi", pronostica piticul. "Important e să-l găsesc eu înaintea lor."
    N-avea încredere în Gogu, în capacitatea lui de a rezista unui interogatoriu dur şi nici în devotamentul lui. Nu l-ar fi trădat în mod gratuit, nu l-ar fi denunţat în mod benevol, dar strâns cu uşa, ar fi clacat de la prima încercare de intimidare. Iar Gogu, chiar dacă nu ştia totul despre Sică, ştia suficient totuşi pentru a-i crea probleme mari.
    Odinioară, încercase să şi-l apropie, să şi-l facă ucenic. Când îl cunoscuse, la piersicăria din Mangalia, îl impresionase pozitiv. Apreciase curajul băiatului de a-şi lua lumea în cap, fugind de acasă, determinarea mai puţin comună la vârsta lui în urmărirea unui ţel precis, faptul că nu cedase tentaţiilor vulgare ale primelor ceasuri de libertate - baruri, cocote, furtişaguri. În consecinţă, îi înlesnise fuga, iar la întoarcerea în ţară îl ajutase substanţial până îşi găsise un rost.
    Din păcate - era punctul de vedere al piticului - Gogu evoluase sub aşteptări. Nu mai tindea către extraordinar, ambiţia lui se topea la flacăra molcuţă a unor molcuţe aspiraţii de molcuţ trai mic burghez, avea o morală măruntă de dactilografă cumsecade de la care nu înţelegea să se abată, indiferent de măreţia unui ţel aparent ticălos, dar profund moral în esenţa lui, nu era suficient de serios, prin asta înţelegându-se grav.
    Imaginea lui despre existenţă nu era patetică, lipsindu-i cu desăvârşire vocaţia pentru fanatism. Or, Iordache avea nevoie de fanatici pentru turma lui şi de superfanatici din care să-şi aleagă oamenii de încredere.
    Trăgând linia, Sică îl înscria pe Gogu la rubrica rateuri personale, "uite unul asupra căruia m-am înşelat, care m-a dezamăgit", şi parcă pe undeva îi purta pică, socotindu-l un afront la adresa lui. Păstrase totuşi legătura, apelând la el pentru unele servicii, Gogu dovedindu-se util în unele "lucrări" care presupuneau abilitate şi mobilitate.
    La rândul lui, Gogu simţise că Sică "nu mai punea suflet", că raporturile dintre ei deveneau tot mai seci, intuind chiar şi faptul că-l dezamăgise. Cum însă, şi de ce, asta n-o mai ştia, iar piticul nu era genul de persoană pe care s-o abordezi frontal şi la sentiment - "de ce nu mă mai iubeşti, nene?"
    Toate acestea i le explică pe îndelete Lianei. Întâi, că obişnuia să se sfătuiască cu nevastă-sa în absolut toate problemele, apoi ca s-o convingă de necesitatea suprimării lui Gogu. Deşi dură şi rece, aspră cu "pensionarele" ei pe care le teroriza, când era vorba despre crimă, făcea paşi îndărăt. Nu din scrupule creştin umanitare, ci dintr-un calcul devenit axiomă: "Poţi scăpa din orice şi de orice, în afară de crimă. Mai devreme sau mai târziu, leşurile sau ceea ce au fost odinioară sufletele lor (plastic le imagina sub forma unor nouraşi umplând văzduhul) vorbesc."
    Se afirmă în mod curent că suferinţa înnobilează cugetele, mulţi, dimpotrivă, susţin că pietrifică. E vorba probabil tot despre materialul originar, soiul de om care se înfruntă cu caznele. În ce o privea pe Liana, până a nu-l întâlni pe pitic, fusese ferm încredinţată că nu există dragoste pe lume. Ce vedeai la teatru, în filme sau citeai prin cărţi erau basme pentru adulţi, născociri frumoase ori întâmplări rare şi fericite, hărăzite unor privilegiaţi ai sorţii.
    Se născuse într-un sat din Vlaşca. Tatăl, Pantelimon, era ceferist, acar, mama lucra la CAP. Pantelimon venea doar de două ori pe săptămână acasă, de-ajuns însă să umple ograda de copii: nouă suflete, Liana fiind prima născută şi, aşa cum se întâmplă în familiile sărace, servitoare alături de mamă, slugărindu-i pe toţi ceilalţi. Când, destul de curând, descoperi infirmitatea fetei, ceferistul îşi frânse nevasta în bătaie, schilodind-o pe toată viaţa. Un animal, o bestie de care Liana îşi amintea plină de ură. Se aşeza singur la masă şi după ce alegea şi se sătura cu ce era mai bun, găsind aici un corespondent în Marele Tăutu, aveau şi ceilalţi dreptul să se bată pe resturi. Nu-i iubea pe niciunul din copii, dar împotriva Lianei avea un resentiment aparte.
    N-o scotea din oaie surdă, ruşinea familiei şi fetiţa învăţă de mică să i se ferească din cale. Se simţea incapabil ca, doar zărind-o, să n-o pocnească sau să n-arunce cu ceva după ea. Mama, abrutizată, copleşită de o gospodărie trudnică, şi în cele din urmă indiferentă, n-o ajuta cu nimic. Liana ştia că ar fi fost fericită dacă într-o bună zi ar fi constatat că a murit. La o urmă, rămâneau opt, şi tot erau prea mulţi. Cel puţin, scăpau de belea, de ruşinea care devenise a întregului sat.
    Fraţii gândeau la fel, se jenau cu sora lor şi dacă o întâlneau dincolo de gardul ogrăzii se prefăceau că n-o văd. Dar parcă făcându-le în ciudă, deşi asuprită, bătută şi cel mai adesea nemâncată, fata se înălţa mai voinică şi mai frumoasă decât toţi ceilalţi fraţi. Când împlini doisprezece ani, la insistenţele medicului din sat, consimţiră s-o lase să meargă la şcoala de hipoacuzi din Ploieşti.
    Pantelimon se închinase cu amândouă mâinile de vestea prea bucuroasă, iar nevastă-sa care se codise - pierdea o slugă vrednică - nu i se putuse împotrivi. Liana părăsise casa părintească fără să întoarcă măcar capul. Pleca desculţă, într-o flanea ruptă de-a lui taică-său care-i venea până la genunchi, ca o rochie, şi o legăturică de cârpă în care mama îi pusese o pară.
    Pierdu orice legătură cu familia. Nimeni nu se mai interesă de Liana, şi ani în şir se delectă înainte de a adormi pe patul de la cămin imaginând dulci răzbunări. A fost singurul mod şi prilej de a-şi evoca părinţii şi fraţii. Peste ani, strălucitoare şi elegantă, descinse în sat într-un Ferrari decapotabil (ar fi impresionat şi cu o Dacie) la volanul căruia se afla un şofer impecabil, cu uniformă şi şapcă.
    Feţele stupefiate, ochii căscaţi de admiraţie şi pizmă, lăcomia, tulburarea în faţa "unei cocoane aşa de mari, nici n-ai zice că-i Lenuţa noastră", picioarele goale, dinţii neîngrijiţi, zdrenţele de pe ei, mâinile devastate de muncă, zidurile casei prăbuşite într-un genunchi - nu-i scăpă niciun amănunt de mizerie - umplură de satisfacţie grasă cea mai fericită zi din viaţa ei!
    Pantelimon, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, tot cu vechea ură viscerală o întâmpină:
    - Dacă ştiam că te cocoţi aşa de sus, doar moartă îţi dădeam drumul.
    Maică-sa, la fel de pizmaşă, completase ipocrită:
    - Poate că era mai bine, nu te-ai fi înstrăinat de noi.
    Liana izbucnise într-un hohot de râs gâjâit. Le întoarse spatele, azvârlindu-le în batjocură, peste umăr, o monedă de 100 de lei. Urcase apoi în maşină, care demară în trombă. Inima îi plesnea de mulţumire, petrecuse o zi de neuitat.

                    - De ce crezi tu că o să vină aici?
    Piticul rânji, descoperindu-şi dantura extraordinară:
    - Îl trage aţa. E curios ca o mahalagioaică, dar peste asta vrea să ştie ce s-a întâmplat cu prăpădita aia de Yvona. Cât ar fi el de nătâng îşi dă seama că dacă e ceva de aflat, atunci aici e locul.
    Liana oftă, netezindu-şi piepţii bluzei proaspete.
    - Yvona! De la ea ni se trag toate necazurile! Parcă am avut o presimţire, de astă-vară tot într-o frică trăiesc. Şi măcar de am şti...
    Sică îi strânse braţul de parcă ar fi vrut să-i transmită o parte din încrederea şi forţa lui:
    - Nu trebuie să-ţi fie frică. Trăim sub semnul Marelui Semn şi toate câte s-au întâmplat la porunca lui s-au fost săvârşit. Să ne lăsăm pe seama Ocrotitorului care va şti să abată piaza cea rea din calea supuşilor săi.
    - Amen, gâjâi Liana şi îi sărută mâna cu smerenie.
    - Aşa, fată scumpă. Să-i porunceşti lui Nuţi mâncare de post, cu dezlegare la ulei şi vin. Ne aşteaptă o zi grea... Du-te de te îmbracă.
    Liana îşi ridică privirea:
    - Chiar trebuie să mă duc la club? Credeam că azi...
    - Trebuie. E nevoie de un ochi şi acolo. Pe la zece însă, să fii acasă, rămâne Viky în program normal.
    - Nu înţeleg. Ţi-era teamă că vine Gogu.
    Glasul piticului se înăspri:
    - Nu mi-e teamă de nimeni în afară de Marele Semn.
    - Iartă-mă, făcu umilă Liana. Voiam să spun...
    - Te-am înţeles. Plecăm împreună, mai am şi eu o problemă de rezolvat, voi lipsi câteva ore.
    Femeia îşi frânse degetele. Doar îngrijorarea pe care o simţea înfiptă în inimă şi stomac o ajută să îndrăznească:
    - Ce ne facem dacă totuşi Gogu vine în lipsa noastră?
    Sică râse rău, cu buzele lipite:
    - Fii liniştită. Gogu-i un şmecher, dar nimic mai mult. O cârtiţă laşă şi neghioabă. Astea dobândesc curaj noaptea, sub coviltir de întuneric, când, vezi Doamne, toată lumea doarme.
    Liana îi căzu la genunchi, agăţându-i-se de pantaloni:
    - N-am linişte, Sică. Te rog să rămânem astăzi acasă. Amândoi.
    Piticul îşi îngropă degetele în părul bogat al femeii:
    - Imposibil, iubita mea, tu ştii că nu-ţi refuz nimic, niciodată. Problema de azi însă e vitală şi nu suferă amânare. De un lucru te pot asigura. Indiferent de ora la care are de gând să ne viziteze, va fi primit cum merită.
    - A! răsuflă Liana uşurată. Ai mobilizat băieţii. De ce nu spui aşa?
    - N-am mobilizat pe nimeni. Orice ar face, prietenul Gogu nu scapă de cuşca leilor!
    Aici, se înşela.

                                                       33.

                            Când miros de cafea proaspătă, slănină şi cârnaţi prăjiţi asmuţi nările lui Gogu, acesta îşi închipui că doar aţipise. De fapt, dormise ţeapăn aproape trei ore. Pavelescu, convins că-l trezeşte, îi plimbă pe sub nas tin-girea cu "cochonnaille":
    - Deşteptarea! Luăm o gustare şi pe cai!
    Gogu ar fi mâncat ceva, dar amintindu-şi peisajul bucătăriei, refuză hotărât:
    - Nu mi-e foame...
    În aceeaşi clipă, începu să râdă. Nu-l văzuse încă pe boss, în adidaşi, trening şi şepcuţă de jocheu.
    - Te pregăteşti pentru o partidă de jogging?
    - Dar nici de dans. Ne avântăm într-o acţiune periculoasă şi nu ştim în ce condiţii se va desfăşura...
    Simţind că-şi pregăteşte terenul, Gogu i-o luă înainte:
   - Aşa, tăticu', ia trage-i matale acum un citat din Cezarul Francez.
    - "Domnilor, aş prefera să vă văd în cizme, în pinteni şi cu săbii, aşa cum erau înaintaşii dumneavoastră, când aşteptau pe tătari sau cazaci!" Astfel s-a adresat Împăratul împopoţonaţilor leşi conduşi de episcopul de Poznan, Gorzevski, când aceştia îl întâmpinau în leat 1812, luna mai, a douăzeci şi opta zi!
    - Foarte frumos, totuşi nu înţeleg de ce te-ai îmbrăcat ca la picnic! Te aştepţi să escaladăm munţii? Să pescuim?
    Pavelescu dădu din umeri. De fapt, trăia cu sentimentul că pleacă într-o expediţie, intuind nedesluşit accidente pe parcursul itinerarului, obstacole fizice de genul garduri de escaladat, o reţea subterană de canale, fragmente de teren străbătute târâş, şanţuri cu apă la care Gogu, dacă ar fi ştiut ce-i trece prin minte, ar fi adăugat aşa, pentru desăvârşirea ansamblului, şi un pont- lèvis. Or, un asemenea scenariu presupunea din capul locului un echipament special, excluzând cravata şi pantalonii cu dungă.
    Înainte de plecare, Pavelescu se închină lung şi lat spre răsărit adăugând:
    - Gogule, dacă mi se întâmplă ceva, testamentul meu...
    Lunganul i-o reteză scurt:
    - Nene, dacă mă iei aşa, în bernă, prefer să mă duc singur.
    În interiorul lui însă, îl admira. Omuleţul cădea în izmene de frică şi totuşi se avânta într-o aventură de al cărei peisaj era străin ca un urs polar de deşertul Gobi şi la care nu-l obliga nimeni.
    - Testamentul meu, se încăpăţână Pavelescu, se află depus la Notariatul sectorului 3.
    - Ce-ai testat? Crivăţul desfundat, gândacii şi ploşniţele? Ba parcă am mai zărit şi un ibric fără coadă. Şi mă faci pe mine neserios, bodogăni, atârnându-şi de umăr sacul.
    - Ghiozdanul ăla de ce-l mai cari după tine? Ce naiba ţii acolo?
    - Recuzita mea şcolară, rosti sec luând-o pe scări la vale.

                                                             34.

                            Gogu deschise portiera unui Volvo cafeniu, parcat în spatele imobilului şi, în poziţia ţeapănă a şoferilor de casă mare, văzuţi în filme, îl aşteptă să urce. Bossul făcu ochii mari:
    - Hm, ricană, nu-i prima oară c-o spun, cred că te plătesc prea bine. Eu nu-mi permit asemenea sculă.
    - Îţi închipui că am cumpărat-o din bacşişul pe care-l primesc de la dumneata?
    - Nu ştiu, se hlizi patronul, dar sunt sigur că din muncă cinstită. Ce faci tu în timpul liber, Gogule?
    - Sunt jefuitor de văduve, orfani şi morminte... Fii pe pace, am închiriat-o. Doar nu era să ne ducem cu taxiul la violat domicilii!... Un lucru trebuie să ne fie clar, patroane. Acum ori niciodată!
    - Ce vrei să spui?
    - Că dacă avem bafta să ne băgăm nasul în afacerile lui Sică, apăi să fim conştienţi şi responsabili că e pentru prima şi ultima oară. Nu-i omul pe care să-l păcăleşti de două ori la rând.
    - Mai concret.
    - Trebuie să obţinem tot ce se poate stoarce şi obţine în circa două ceasuri, nu putem miza pe mai mult.
    Pavelescu se interesă, poate pentru a zecea oară:
    - Eşti sigur că în "complex" se află doar menajera şi grădinarul?
    - În măsura în care n-au intervenit schimbări pe parcurs. De personal, aşa cum ţi-am mai spus, mă ocup eu. Cel ştiut şi cel inopinat. Matale nu faci decât să cauţi.
    - Ce simplu!... Gogule, îţi spun dinainte ce am de gând. Dat fiind că timpul nu ne permite o percheziţie serioasă, mă voi concentra în primul rând asupra dormitorului, biroului şi pivniţei. Sunt cele trei spaţii determinate unde oamenii îşi îngroapă de obicei secretele. Ar mai fi şi grădina, dar asta nici nu intră în discuţie. Doar Poliţia să înceapă s-o are cu plugul! Să sperăm că Iordache nu se abate de la regulă.
    Gogu râse încetişor, ca pentru el:
    - Ştii, jupâne, se spune mereu că nu-i bine să-i consideri pe alţii mai proşti decât pe tine. Cred că o greşeală la fel de mare este să-i supradimensionezi, să faci din ei un fel de Sperie-Lume, cărora nimeni nu le poate ţine piept. Cam asta a reuşit piticul cu noi.
    - Şi nu-i aşa?
    - Nu. Ca dovadă că eşti aici. Am ajuns.
    Oprise la marginea şoselei. La circa douăzeci de metri, în pantă, începea liziera pădurii. În stânga, printre copaci, cu cer greu de noiembrie apăsând asupra acoperişului din olane, se ridica albă, cuminte şi prosperă, ferma lui Sică Iordache. Părea pustie, ca mai toate gospodăriile ţărăneşti în timpul zilei - nu se vedea ţipenie de om - munca efectuându-se la câmp sau în spatele casei. Lui Pavelescu, orăşean sadea, amănuntul i se păru bizar şi bănui o capcană. Gogu, nici el mai rural, dar oarecum deprins cu locurile, îl linişti:
    - N-o să vezi niciodată animaţie pe aici. Chiar când sunt amândoi acasă, tot pustiu pare.
    Intrară degajat pe poartă, ca oameni de ai casei. Nu comisesem încă nimic fraudulos, mai evoluau acoperiţi de pretextul unei vizite între prieteni. Deşi aproape mort de frică, bossul avu puterea să observe că piticul îşi rostuise o locuinţă impozantă, cu adevărat frumoasă. Un ochi avizat s-ar fi simţit desigur jignit de bâzdâgania ţâşnită în mijlocul câmpului, o harababură de stiluri pompoasă şi costisitoare, având ca dominantă ostentaţia şi o fioroasă lipsă de gust.
    Pe Pavelescu însă îl încântară treptele de marmură străjuite de urne cu flori, stâlpii "coloniali" importaţi parcă din Georgia sau Louisiana - foişorul, felinarele arăbeşti înfipte în stânga şi în dreapta intrării.
    Un bărbat mai degrabă vârstnic, bine clădit, cu o expresie de posăcenie amară, şi o săpăligă în mână, se ivi de după colţul casei. Era Gheorghe, vătaful, şi recunoscându-l pe Gogu, mârâi un salut morocănos:
    - Dumnealor - şi arătă vag cu capul spre ferestre - sunt plecaţi. Încercaţi pe după-amiază, dar mai bine daţi un telefon.
    - Îmi pare rău, spuse Gogu, ridicând mâna pe neaşteptate.
    Bărbatul avu o mişcare de recul şi, înainte de a-şi da seama ce se petrece cu el, primi în plin obraz jetul unui spray. Se holbă, scăpând unealta din mână, apoi se mototoli din genunchi şi căzu moale la pământ.
    Bossul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, îngăimă înspăimântat:
    - Ce-a fost asta?
    - Spray paralizant, n-ai mai auzit? Cum voiai să trecem de namila asta? Cel puţin două ore suntem liniştiţi.
    - Dar te-a recunoscut,..
    - Ei şi? Sică oricum a dezgropat securea de război. Chestia-i acum care pe care, iar eu nici măcar nu vreau să-l omor... Hai să-l tragem pe Godzilla mai la umbră, să nu-l vadă careva.
    Atârna greu, dar reuşiră să-l camufleze cumva, în spatele unui tufiş. Bossul care nu participase în viaţa lui la acte de violenţă - în fond, era un omuleţ paşnic şi cumsecade, zămislit pentru o existenţă înscrisă în aceiaşi parametri modeşti, cu singurul cusur că nu suporta o slujbă de funcţionar ţintuit opt ore pe zi - se întreba ce căuta el acolo, în mijlocul câmpului, trăind impresia pertinentă că altcineva se mişca în locul lui.
    Aşa cum se întâmplă în mod obişnuit când cineva intră într-o locuinţă în absenţa stăpânilor, Pavelescu avu senzaţia că le percepe concret prezenţa.
    "Când pleci de acasă, rămâne, laşi ceva din tine. Aroma, o intenţie, un gest întrerupt... Eu parcă le simt răsuflarea în ceafă", şi îşi promise că în viaţa lui nu se va mai lăsa antrenat într-un asemenea demers.
    Gogu, în schimb, stăpân pe el, părea la fel de stăpân şi în casa piticului. Se îndreptă cu paşi siguri spre bucătărie, strigând-o pe menajeră:
    - Nuţi! Eşti pe aici?
    Femeia le ieşi speriată în cale, ştergându-şi mâinile ude în şorţ. Era tipic caraghioasă, semănând până la leit cu babele din PIF: slabă ca o mătură, cocârjată, nas mare, paşi în echer, basma şi o pisică pe urme, gura fără dinţi completând poza. Ansamblul dădea caricatură.
    - Domnii nu-s acasă.
    - Nici nu-i nevoie, râse Gogu, aplicându-i acelaşi tratament ca namilei, care în clipa aceea admira natura de sub un tufiş... Şi-acum, jupâne, dă-i bici! De unde vrei să începi?

.........................................................................