Telefonul din bikini, Rodica Ojog-Braşoveanu

.......................................................................
                                4-7

               Trilul telefonului îl trezi din visare. Glasul Lucreţiei - parcă niciodată nu sunase atât de aspru - îi sfredeli auzul.

   - Îmi pare rău că te deranjez, Adi, dar trebuie să vorbim neapărat. Vino cât poţi de repede. 

             Lucreția nici nu-i deschise bine ușa, că Adrian izbucni într-o avalanşă de cuvinte, cascadă de fraze care se rostogoleau gonindu-se din urmă, nelăsând timp emitentului nici să respire.
    Soră-sa îşi aminti cu un zâmbet îngheţat că  acesta era primul simptom că se simte vinovat, procedeul adoptat încă din copilărie, prefaţând relatarea unei boacăne: o notă proastă la şcoală, un geam spart cu mingea prin vecini, mănuşile rătăcite cine ştie unde...
    Exact ca acum, dădea buzna în casă, gură mare, lamentându-se, găsind mii de scuze, cerând spăşit iertare.
    - ...ştiu, scumpa mea, am greşit, îmi dau seama singur, e inadmisibil să te neglijez în halul ăsta, nici nu mi-am dat seama cum a trecut timpul, o săptămână de când ne-am întors şi n-am venit să te văd, mai ales după tot ce ai făcut pentru noi, e absolut magnific, ne simţim ca în rai...
    - Nu-i vorba despre asta...
    - Ştiu, Tiţi, tu nu aştepţi niciodată mulţumiri, aşa eşti tu o sfântă şi Alina te iubeşte enorm, am vorbit tot timpul despre tine, dar nu-i vina noastră, sau poate da, avem o singură vină! Suntem prea fericiţi împreună, totul dispare din jurul nostru, parcă am fi singuri pe planetă... Poţi să-ţi ierţi fratele că-i bolnav de fericire?
    Lucreţia surâse amintirii. Parcă-l vedea în pantalonaşi scurţi, cu şiretul desfăcut la o gheată şi genunchii veşnic negri - rezistau şi la pierre ponce - smiorcăindu-se: "Poţi să-l ierţi pe Adişor că a scos limba la domnişoara Adela?" Alt obicei, păstrat până târziu, de a vorbi despre el însuşi la persoana a treia.
    I se mai întâmpla şi azi să se exprime la fel, ca despre un terţ, dar Lucreţia n-ar fi ştiut să spună care anume stare de spirit genera fenomenul. Domnişoara Adela... Avea şaptezeci de ani şi era profesoara de pian a lui Adrian. Cine ştie de când o fi murit, trecuseră decenii fără să se mai fi gândit la ea...
    - ...tot timpul te-am pomenit, urmă Adrian, uite ce ţi-a cumpărat Alina de la Toledo... Gustul ei, dar recunoaşte că are o intuiţie extraordinară, te cunoaşte chiar mai bine decât mine. Habar n-avea că tu ai o slăbiciune pentru Spania şi uite ce i-a dat în gând mititicii!
    Umblă în pachet şi desfăşură un şal splendid de mătase, apoi un pieptene încrustat cu pietre pentru cocul Lucreţiei şi în sfârşit, un evantai minunat.
    - Ole! exclamă reflex Lucreţia.
    - Nu-ţi plac?
    - Sunt superbe! spuse mângâind florile care aprindeau foc bengal pe mătasea neagră a şalului, întrebându-se totodată ce şi câte baluri mascate avea ea în perspectivă? Gestul rămânea însă emoţionant, aprecie că toate erau lucruri scumpe (şi nu kitschuri de bazar), baga, fildeş, lucru delicat de mână.
    - Sunt foarte mişcată, Adi, nici nu ştiu dacă merit asemenea splendori.
    Adrian se grăbi să-i sărute mâna, apoi o îmbrăţişă:
    - Tu meriţi tot ce-i mai frumos pe lume... Completă, privind-o poznaş: M-ai iertat?
    - Din păcate, oftă Lucreţia, nu-i vorba despre mine şi... mă doare inima că trebuie să-ţi stric dispoziţia...
    - S-a întâmplat ceva rău? se sperie Adrian pălind.
    Pălind peste cât era de palid, şi abia atunci observă Lucreţia că frate-său nu arăta deloc bine. Părea prea filat, parcă sublimat, privirea ardea, gesticula agitat. Era fericit, se vedea cu ochiul liber, dar într-un chip nesănătos, ca sub influenţa unui drog.
    - Tu te simţi bine? N-ar strica să-ţi faci nişte analize. Nu trebuie să ştie şi Alina.
    Adrian îşi muşcă buza. Era un fapt cert, n-avea să scape niciodată de aluziile la diferenţa de vârstă dintre el şi adorata lui. Analizele nu ţin de inventarul juvenil, tinerii habar n-au ce-i ăla colesterol sau VSH, în capul lor, bătrâneţe egal eprubete cu pipi colectat dimineaţa şi reţete compensate.
    - Nu ascund nimic de Alina, declară rece. Mai bine spune-mi despre ce e vorba.
    Lucreţia îi întinse biletul Yvonei, pregătit la îndemână:
    - Uite ce am găsit în corespondenţa mea. Dacă ţi-aminteşti, am plecat în aceeaşi zi cu voi la băi. Scrisoarea a sosit după şi doamna Ciobanu a uitat să-mi vorbească despre ea. Am găsit-o aseară...
    Adrian despături foaia de hârtie, parcurse într-o clipă conţinutul şi emise scurt:
    - Aha!
    - Ce înseamnă aha? se interesă blând Lucreţia.
    Adrian îşi duse pumnul la gură, asta-i lipsea acum, grija Yvonei. Reuşise să nu se mai gândească la ea, îi făcea bine să şi-o închipuie în apartamentul ei confortabil, resemnată, adusă de cotidian la realitate, în cel mai rău caz traversând o convalescenţă cu pilule. Şi iată că, brusc, reintra în actualitate. În aceeaşi clipă, simţi cu un concret înfricoşător că la fel cum cineva ar fi suflat într-o lumânare stingând-o instantaneu, că în clipa aceea chiar, ceva se topea. "S-au dus frumoasele zile din Aranjuez..."
    - Sunt trei luni de atunci, spuse încet, şi constat că n-a murit.
    - De unde ştii?
    - S-ar fi auzit, ce Dumnezeu, doar nu trăia în vârf de munte!
    Lucreţia îşi împleti degetele. Încheieturile pocniră şi Adrian îşi ridică privirea. Rămase surprins de expresia de disperare de pe chipul soră-sii.
    - Prea te pierzi cu firea, zău aşa.
    - Adi, te implor, fii lucid. Cu femeia asta s-a întâmplat ceva. Ceva rău, rău de tot. De trei luni de zile a dispărut! Nu-i acasă, nu-i la serviciu, nu dă un semn de viaţă. Ţi se pare normal?
    - Nu, dar nici ea nu mai era normală.
    - Adi, simt cu toată fiinţa mea că Yvona nu mai există.
    - Şi ce zici tu, că am omorât-o eu? Sau Alina?
    - N-am spus asta, dar...
    - Dar ce? Ai zis să fim lucizi, foarte bine. Explică-mi tu în ce măsură mă priveşte pe mine toată povestea? Faptul că am trăit cu ea un an de zile mi-o dă mie în custodie pe viaţă? Am adoptat-o? Cu ce sunt responsabil?
    - Acum eşti cinic, nu lucid.
    - Realist, Lucreţia. Oameni care au fost căsătoriţi, care au avut o viaţă împreună, au trăit ani de zile sub aceeaşi plapumă, o dată despărţiţi, nu se mai cunosc. Doi străini, cu două itinerare de viaţă absolut distincte.
    - Crezi că Alina te-ar aproba?
    - Nu vreau s-o amestec pe Alina în toate mizeriile. Nu-i vina ei că am cincizeci de ani, în consecinţă un trecut, un dosar al meu, unde n-am presat doar zambile.
    - Dacă tu poţi trata situaţia cu atâta seninătate, nu mai avem ce discuta. Îmi pare rău că te-am supărat.
    Adrian o privi circumspect:
    - Tu ce ai de gând să faci?
    - Să anunţ Poliţia, aşa cum m-a rugat. Înţelege-mă, nu pot sta cu mâinile în sân, să mă mint că eventual şi-a găsit un bărbat la celălalt capăt de ţară, că-i bine mersi, ocupată cu conservele de toamnă. N-aş avea o clipă de linişte.
    - Te înţeleg, oftă Adrian. Procedează cum crezi tu de cuviinţă. Jur că nu m-am făcut vinovat cu nimic şi totuşi... Am un sentiment ciudat, presimt că noi toţi vom avea necazuri mari. Am intrat la ananghie.

                                                       5.

                           Pentru moment, dar un singur moment, Lucreţia îşi regretă iniţiativa. Ofiţerul de serviciu era antipatic, plictisit, îi înregistră funcţionăreşte, fără nici un fel de participare, declaraţia, ba îi mai şi reproşă:
    - De ce aţi aşteptat trei luni de zile ca să-i anunţaţi dispariţia?
    - Pentru evidentul motiv că nu mă aflam în cunoştinţă de cauză. Domnule... şi rămase cu ochii pe tresele de la umerii individului, necunoscându-le semnificaţia tradusă în grade. Eu nu sunt rudă cu dispăruta, nici colegă de serviciu, nici prietenă prea apropiată. Bune cunoştinţe ar fi mai aproape de adevăr. Nu ne-am aflat în genul de raporturi care presupun o relaţie constantă, când absenţa unui telefon te pune pe gânduri. Probabil că dacă nu aş fi găsit biletul ei în circumstanţele pe care vi le-am relatat, aş fi continuat să-mi văd liniştită de treburi.
    - Neamuri, prieteni n-avea?
    - Din câte ştiu, era cât se poate de singură. A! da, îmi amintesc că vorbea despre un frate din Piteşti, dar am impresia că nu însemnau mare lucru unul pentru celălalt. Trăim o epocă foarte tristă. Nimănui nu-i pasă de nimeni.
    Maiorul înşurubă capacul stiloului, semn că s-a lămurit. Lucreţia, simţindu-se concediată, se ridică:
    - O secundă! o opri celălalt. N-aţi semnat declaraţia... Aşa, mulţumesc. Mâine dimineaţă la ora zece, vă rugăm să vă prezentaţi la noi. Veţi fi martoră la deschiderea apartamentului.
    După plecarea Lucreţiei, maiorul ceru de la Evidenţă lista persoanelor dispărute în ultimele trei luni; sex feminin, desigur, şi prezentând datele puse la dispoziţie de Lucreţia.
    Yvona figura ca dispărută, dar nu şi pe listele cadavrelor neidentificate din respectiva perioadă. Maiorul conchise plictisit către un coleg:
    - Ăştia cu democraţia lor ne-au complicat existenţa. Ce simplu era pe timpul lui Ceauşescu! Dispărut egal cărat din ţară. Dosar rezolvat. Dacă Yvona asta era mai tânără, o găseai prin vreun bordel de-al şalvaragiilor. Aşa, a cosit-o la sigur vreunul. Şi dacă un cadavru nu apare în trei luni, nu mai apare niciodată. E pitit al naibii de bine!
    Îşi reluă sandvişul "întrerupt" din sertar şi lectura Gazetei Sporturilor.
    - Ce pronostic dai Steaua-Universitatea Craiova?

                                                    6.

                          Ziua ploioasă îl indispunea. Pavelescu era în general sensibil la schimbările atmosferice, starea lui de spirit depinzând în mare parte de graficul meteo. În special, zilele mohorâte de toamnă îi stârneau "gânduri saşii". Atunci avea şi puseuri de autonemulţumire, îşi amintea de ceea ce voia să uite, şi, ca un făcut, tot ce era dezagreabil şi îndelung amânat devenea urgenţă.
    Chiar şi acum, o ţeavă spartă de la chiuveta din baie care picura, detectivul rezolvând problema cu o cutie de conserve colectoare, cedase în timpul nopţii inundând apartamentul de la etajul inferior. Aici nu mai încăpeau tergiversări, trebuia găsit un instalator, iar chestia îl plictisea nespus. În realitate, tot ce era legat de casă - curăţenie, reparaţii şi mai ales plata întreţinerii - îl plictisea şi, în consecinţă, îşi simplificase viaţa domestică la maximum. În aşa măsură încât se putea afirma că trăieşte ca un pustnic.
    Când divorţase de Jeni, o maniacă obsedată de acumulări şi curăţenie, cunoscu şi el ce înseamnă să fii fericit. "Ai să-ţi duci viaţa într-un grajd!" profeţise Jeni. Numai după ce pusese o uşă între ei, Pavelescu replicase cu voce tare: "De acord, dar fără să mai fiu obligat să suport şi nechezat de iapă."
    Se mutase într-o garsonieră, unde se fălea că are doar cinci obiecte: somieră, o masă, un scaun, un raft de cărţi şi un televizor sport. Dacă socoteai şi periuţa de dinţi, şase.
    Hainele, puţine, căci nu se omora după straie, "frumos nu mă mai fac nici dacă mă înţolesc la alde Paco Rabana" le ţinea în vestibul, agăţate în cuie şi ascunse după o perdea.
    - Ţî-ţî-ţî! se mirase Gogu la prima vizită.
    - Ce te ţâţâi, domnule? Îmi lipseşte ceva? Trăiesc deştept şi atâta tot!
    - Nu, jupâne, de alta mă minunez! Cum reuşeşti la o mână de boscârţe - ce ai acilea intră într-o roabă - să faci atâta mizerie!
    - Ei, am uitat ieri să dau gunoiul afară.
    - Eu ziceam că de anul trecut...
    O sună pe Mioara care se prezentă prompt ca totdeauna şi îi ceru o cafea.
    - Tu nu vrei?
    Gogu clătină din cap şi rămase cu nasul în hârtii.
    - Extraordinar! exclamă patronul.
    Celălalt îşi ridică în sfârşit privirea:
    - Ce-i extraordinar?
    - Ce făptură tristă poate să aibă fata asta! E ca o salcie plângătoare! Totu-i trist, totul plânge. Umerii căzuţi, gura caută sudul, ochii, dar parcă cel mai indispus e nasul. E cu adevărat trist. Mâhnit.
     Gogu surâse edificat şi începu să fredoneze:
    - E toamnă iar, şi-n sufletul meu...
    - Lasă-mă, dom'le, că nici pe vipie nu-i mai zglobiu.
    - Cine? Nasul Mioarei?!
    - Ăla... Îşi roti brusc scaunul cu faţa spre Gogu: Ce-ai aflat despre Yvona? Repede, fără improvizaţii!
    Gogu tresări, scăpând pixul din mână:
    - Ce-ţi veni? Parcă spuneai că nu mai vrei să ai de-a face cu dosarul ăsta! Ai încasat onorariul, ce mai pofteşti?
    - Napoleon afirma că deosebirea dintre un mercenar şi un soldat stă în motivaţie.
    - M-ai înnebunit, nene, cu Napoleon! Le scoţi de la dumneata, tot ce-ţi trece prin minte, şi le pui pe seama corsicanului. Şi Gogu Întâi cel Prost, zici dumneata, cade în izmene.
    - Eu nu sunt un simplu mercenar, mă simt responsabil de soarta clienţilor mei.
    Gogu râse gros:
    - Trăiască! Răposatul, Marele Bulă, trăgea băşini tricolore! Guvernanţii şi Opoziţia au dat-o pe electorale, iar matale pe băşini morale. Vrei să-mi povesteşti că palpiţi pentru încornoratul Ionescu şi că de dragul unei justiţii socio-morale o filezi pe nevastă-sa care le sare gardul prin vecini?
    - Nu fi insolent.
    Gogu îşi aprinse o ţigară, zâmbind sarcastic. Îl simţeai că savurează de pe acum cele ce avea să-i spună.
    - Ascultă-mă, patroane, dacă te interesează atât de mult fericirea clienţilor, de ce ai dat-o pe mâna lui Sică Iordache? Aud?!
    - M-ai asigurat nu o dată că piticul nu recurge niciodată la soluţii extreme. Ca dovadă, Radulian şi fata aia, Alina, trăiesc.
    - Dar banii i-a umflat, nu?
    - Între crimă şi escrocherie, diferenţa e mare şi, oricum, n-aveam de unde să ştiu ce contractează piticul cu Yvona.
    - Răsaduri de panseluţe, rânji Gogu. Femeia a spus răspicat ce vrea şi noi am trimis-o la Sică. Nu te ascunde după degete, patroane.
    Panaitescu respiră adânc:
    - Aşa e, Gogule, iar eu am remuşcări. Nu trebuia s-o pun în legătură cu gangsterul ăla. Uneori mă pripesc, sunt superficial, mă surprind şi pe mine judecăţile mele.
    Gogu îl privi lung, cu bănuială încolţită:
    - Trage pe dreapta, patroane, şi discursează-le! Ce s-a întâmplat?
    - M-a sunat Poliţia. Unul, maiorul Mihăescu. S-a anunţat pe mâine la ora douăsprezece. Ţii minte ce ţi-am spus, băiete, că-i o afacere mafiotă?
    - Şi eu ţi-am zis că te-a speriat telefonul din chiloţii paraşutei, şi aşa ai rămas, speriat, nu ţi-a mai trecut! De unde ştii motivul pentru care vine ăla la noi?
    Pavelescu dădu trist din cap:
    - Niciodată în patruzeci şi cinci de ani, dar NICIODATĂ, nasul meu n-a greşit. Las însă la o parte paranormalul şi trec pe realul concret. Cazul Yvonei e singurul dubios din toată arhiva noastră. Şi dubios e puţin spus, dar mi-e teamă de termeni.
    - Cine să le fi vorbit despre noi? Yvona e dispărută, piticul nu intră în discuţie. Cine?
    Patronul surâse amar:
    - Nimic nu trece pe lumea asta fără să lase urme. Nici măcar alizeul.
    - Tot... Napoleon?
    - Nu, Titi Panaitescu, dar rămâne valabil, chiar dacă semnătura-i modestă. Domnul cu noi, băiete.
    Gogu Tăutu era un tip curios din fire, fără ca această caracteristică să aibă ceva de-a face cu ocupaţia lui actuală. Structură deci, şi nu deformaţie profesională.
    Pe când era copil, demonta toate jucăriile - o dată şi ceasul din bucătărie - ca să vadă "cine" e înăuntru, forţa sertarele încuiate, îşi lipea urechea de uşile închise. Îl fascina tot ce se dorea tăinuit, mai ales când dorinţa de secret era vădită şi îl preocupau până la obsesie persoanele despre care îşi închipuia că ascund un mister.
    Misterul îl determinase odinioară să se apropie de Sică, iar acum, din momentul în care o cunoscuse pe nevastă-sa, Liana, nu înceta să se  gândească la ea. Categoric, însă, nu ca la o femeie. Fără să-i conteste frumuseţea maiestuoasă, personal, nu agrea genul baroc, de Brunhildă, fiind atras de fiinţe suave, ghiocei gingaşi pe tiparul Alinei. În Liana însă, presimţea un mister adânc, ţinând de întreaga ei fiinţă, şi mai cu seamă de trecutul ei. Dar însuşi prezentul, infirmitatea, ciudata însoţire cu Sică, şi modalitatea de a face bani pe seama unor amărâte care-şi scot chiloţii în public îi stârnea la maximum imaginaţia, fantazând de unul singur pe marginea celor mai năstruşnice ipoteze.
    După ce se despărţi de Pavelescu, luă la puricat Pagini aurii din care extrase circa douăzeci de numere de telefon, aparţinând unor sexy cluburi declarate. Rămânea acum să-l detecteze pe cel al Lianei, iar mecanismul era extrem de simplu. La cel de al unsprezecelea număr încercat, i se răspunse că doamna Iordache poate fi găsită după prânz. Stabilimentul se numea Supersex şi se afla pe lângă Gara de Nord.
    Gogu hotărî o descindere la ceas de noapte, dar prospectă terenul înainte. Clubul fusese deschis într-un imobil vechi, bine făţuit, şi se prezenta cât se poate de clasic. Firmă cu neon, două vitrine în stânga şi dreapta intrării cu poze incitante. "Salariatele", băgă de seamă Gogu, păreau extrem de tinere şi nici una nu semăna cu locotenent Ecaterina Teodoriu.
    Localul, după cum avertiza o plăcuţă elegantă, ţinea deschis între orele douăzeci şi două şi cinci. Gogu înconjură clădirea, sperând să descopere vreun amănunt interesant, dar adulmecă zadarnic: containere de gunoi prea pline, vomându-şi conţinutul pe cimentul curţii interioare, un cuplu de pisici surprins într-un moment intim, un cap cu bigudiuri care-i urmărea mişcările de la o fereastră.
    Cedând unui impuls poznaş, Gogu salută zâmbind cu toţi dinţii. Capul se retrase vertiginos, ca muşcat de şarpe.
    "Toanta! Doar am salutat-o, n-am dat buzna în fericirea ei!"
    "Se tiră" discret din meleag, abia aşteptând să se facă noapte.

                                                            7.

                                Sufrageria de la "ranchul" lui Sică Iordache, confortabilă şi mobilată în stilul cel mai burghez - bufete cu geamuri de sticlă, masă de mijloc şi vitrină supraîncărcată pe colţ - mirosea a ouă prăjite cu slănină. Acestea constituiau doar uvertura, căci alături aşteptau să fie atacate un platou cu mezeluri, câteva casolete cu diverse aperitive şi cafetiera. Lui Sică îi plăcea să mănânce vârtos şi musai servit de nevastă-sa. Lianei îi plăcea la rândul ei să-l servească şi o făcea cu profesionalism dichisit.
    Când o cunoscuse piticul, cu vreo cinci ani în urmă, era maestru bucătar la un restaurant bucureştean de mare tradiţie. La modul cel mai propriu, rămăsese dinaintea ei cu gura căscată şi fără grai. Nu se simţise în viaţa lui mai impresionat, nu-i venea să creadă că există asemenea minuni dumnezeieşti. Trupul sculptural de zeiţă care mănâncă pe săturate şi n-a auzit de colesterol sau orbit fără zahăr, chipul senin de medalie veche exercitară asupra lui, din primul moment, o vrajă pe care timpul n-avea s-o erodeze vreodată. Iar când această capodoperă a naturii se dezvăluia în toată splendoarea nudităţii sale - sub duş sau pregătindu-se să intre în aşternut - piticul cădea într-un soi de extaz care-i aburea privirea.
    La început, îi cunoscuse doar zâmbetul. Pe atunci, el mai lucra în comerţ, livrând en gros peşte şi lactate în diverse localuri, printre care şi cel unde era Liana angajată. Femeia părea să domine întreaga bucătărie, iar gesturile ample, sigure şi liniştite oficiind peste oale, îţi îndreptau gândul spre marile preotese ale antichităţii angajate într-un ceremonial sacru.
    Încercase să-i vorbească, dar femeia nici nu se uita la el trecând liniştită de la o cratiţă la alta. Şi-o închipuise timidă, sau poate aspectul lui mai puţin obişnuit o speria. Îl dumirise şeful de sală care-i observase demersurile:
    - Dacă nu te urci pe un scaun, degeaba! Că-i vorbeşti ei sau cu Statuia Aviatorilor, tot un drac!
    Piticul se simţi vexat, convins că celălalt face aluzii la infirmitatea lui.
    - La o adică de ce ar trebui să mă caţăr pe un scaun?
    - Nu te cocoşi la mine frăţioare, că n-am dat cu parul! Ţi-am zis să te cocoţi, ca să te vadă în oglindă. Nu vezi că-i plin de oglinzi p-acilea, ca la Higiena?!
    - Habar n-am ce vrei să spui!
    Fu rândul celuilalt să se holbeze:
    - Păi nu te-ai prins că-i surdomută? Îţi citeşte vorbele pe buze. Oglinzile-s puse ca să n-o baţi pe umeri şi să lase lingura din mână pentru fiece praf de sare... Altfel, vrednică şi meşteră mare, artistă.
    Inima piticului se stârci de milă şi o adoră. În mai puţin de o săptămână, o ceru de nevastă, iar Liana îl acceptă fără a sta o secundă pe gânduri.
    Trecuseră cinci ani de atunci şi se puteau lăuda cu o căsnicie care nu înceta să înflorească. Se înţelegeau de minune, se iubeau cu devotament în timpul zilei şi pătimaş nopţile.

                     - Ce program ai azi?
    - Destul de încărcat, răspunse Sică. Tu?
    - Obişnuit.
    Sică deprinsese graiul mâinilor, la vocabularul de bază adăugându-se gesturi noi, cu semnificaţii doar de ei ştiute, aşa cum orice cuplu, mai ales de îndrăgostiţi, îşi are o limbă a lui, cel puţin în materie de dezmierdări.
    - Cine rămâne în casă?
    - Nuţi. Facem un magiun de prune şi pe-afară, Gheorghe, ca de obicei.
    Îi îndreptă o privire neliniştită:
    - S-a întâmplat ceva, stăpâne?
    Era vorba ei de alint, replica lui Sică fiind "prinţesă".
    - Nimic propriu-zis, dar simt ceva în aer. Am impresia că am fost luaţi în colimator.
    - Are legătură cu femeia aceea, Yvona?
     - Poate... Spune-i lui Nuţi să nu deschidă nimănui, cu Gheorghe vorbesc eu. Nu vreau oaspeţi în lipsa noastră.
    - Atunci, poate n-ar trebui să merg azi la club.
    Sică respinse ideea, dând violent din cap:
    - Trebuie să te duci. Dacă eu sunt supravegheat, fii convinsă că şi clubul e filat. Fii foarte atentă.
    Se despărţiră ca de obicei, prinzându-se de mâini, strângându-se fierbinte, ochi în ochi. Ca să se sărute, ar fi trebuit să aducă un scăunel de fiecare dată, dar prea ar fi fost caraghios. Pe cât era posibil, amândoi ştiau să ocolească împrejurările care, chiar în situaţia lor, frizau ridicolul.

                                                         8.

                                 Gogu se îmbrăcase în aşa fel încât la un contact superficial, când ochii şterg cu privirea şi nu aţintesc, să nu fie recunoscut. Descoperit totuşi, nu putea fi suspectat de travesti. Renunţând deci la inevitabilul ansamblu de blugi, asortă o cămaşă fistichie la un sacou bleumarine, îşi lăsă părul prins de obicei într-un şiret pe ceafă să-i acopere urechile şi puse ochelari; rotunzi, negri, firma Ray Ban, păreau arboraţi de şmecherie.
    De altfel, ajuns la Club, avu posibilitatea să constate - după cum se şi aşteptase - că cel puţin jumătate din consumatori plus orchestra erau mascaţi la fel. Localul nefiind prea plin, adică "mobilat" atât cât să fie agreabil şi lumea să nu se calce în picioare, Gogu avu norocul să prindă o masă dintre cele mai strategice, oferind o panoramă perfectă, fără ca el însuşi să se afle în centrul atenţiei.
    Aruncând o privire fugară în jur, constată că era un local civilizat în care se investise ceva bănet, dar totul se înfăţişa cât se poate de banal. Acelaşi interior îl puteai întâlni în sute de mii de copii, oriunde ai fi pus degetul pe harta lumii, şi făcând abstracţie de limbă şi fizionomiile specifice Balcanilor, te-ai fi putut crede cu uşurinţă la Burgos, Singapore sau Manila. Nici măcar fauna care mobila mesele şi ringul nu era specială: tineret postrevoluţionar cu cercel şi tatuaje (altul decât cel cu servietă diplomat şi celular), câte un "patruzeci-cincizeci de ani", care se dă inevitabil în stambă afişând cu sârg o juvenilitate căruntă faţă de partenera care tocmai a căzut la bacalaureat, ici-colo quatragenare practicând jogging dimineaţa, hormoni tineri noaptea şi măşti hrănitoare antirid în recreaţii.
    Ce atrăgea luare-aminte şi chiar şoca în clubul Lianei, de fapt un bordel deghizat, ar fi mirosit-o şi un elev de seminar, era personalul. Recte chelneriţele şi animatoarele de la bar.
    Niciuna nu părea să fi împlinit mai mult de cincisprezece ani, micşunele proaspete nescuturate de rouă. "Păi printre astea", îşi zise Gogu consternat, "una de două's'cinci se simte de parc'ar fi fost colegă cu Ana Pauker", şi se întrebă la fel de stupefiat cum de înghite Poliţia o schemă ca asta.
    Decis să lămurească situaţia, răspunse unei ochiade insistente, lansând cu mâna o invitaţie la masă. Era o şatenă micuţă despre care presimţeai că se află în plină dezvoltare, că nu ajunsese încă la înălţimea ei de adult. Pe chipul de şoricel drăgălaş, zâmbetul versat şi machiajul gros stârneau impulsuri perverse.
    - Cum te cheamă, scumpeteo?
    - Dolly.
    - Asta înseamnă Puşa, la mama acasă?
    - Cum îţi convine ţie.
    - În regulă, ce bei, Dolly?
    - Cocktailul casei cu o felie de mandarină şi o măslină verde.
    Gogu râse amuzat:
    - Măi să fie! Eşti o rafinată. Câţi ani ai?
    Dolly se strâmbă:
    - Dacă ai de gând să-mi faci morală, renunţ la trataţie.
    - Gata. M-ai pus la punct.
    O chelneriţă la fel de tânără se apropie să ia comanda. Tot micuţă, tot aproape dezbrăcată, dar brunetă. Gogu izbucni în râs:
    - Încep să mă cred Guliver în ţara Piticilor.
    Fetele zâmbiră incert, ca şi cum n-ar fi înţeles, iar Dolly se grăbi să comande.
    - Mie ca de obicei... şi se răsuci spre Gogu. Tu?
    - Şampanie.
    Dolly deveni brusc radioasă. Asta urmărise şi el. Ca să intre în graţiile patronului, fetele trebuiau să stimuleze consumaţia. Iar de la o Dolly bine dispusă, şi mai puţin prudentă, scoţi multe.
    - E plăcut aici, constată ducând cupa la buze.
    - Cred şi eu, chicoti Dolly. În orice caz, mai plăcut decât la strung sau la săpăligă.
    - Vii de la ţară?
    Fata îl privi ofensată:
    - Asta-i impresia pe care o fac?
    - Ai pomenit de săpăligă, râse Gogu. Cum e chestia aia? şi arătă spre sonda din care fata sorbea cu paiul.
    - Mie-mi place.
    - Pot să gust şi eu?
    Cu un gest cam brusc, fata îşi oferi sonda.
    - De ce nu-ţi comanzi?
    Gogu zâmbi. Era exact ceea ce bănuise. În sondă se afla ceai, suc sau alte rahaturi inofensive pentru ca fata să nu se ameţească. Din astea putea să consume cu duzina, iar nota se încărca. Procedeu clasic, dar nici el nu se născuse la ultima ploaie, va avea grijă s-o îmbuibe cu şampanie.
    - Mai târziu... Lucrezi de mult aici?
    - Cam de un an.
    - Înseamnă că eşti mulţumită.
    - Foarte! răspunse Dolly, din nou prea abrupt... Vreau să-ţi spun ceva, amigo, dacă nu mă placi, poţi să chemi altă fată, eu nu mă supăr.
    - De ce-ţi închipui că nu te plac?
    - Văd că tragi de timp, nu eşti curios la anatomia mea.
    Adică, traduse Gogu, n-am început s-o pipăi pe sub masă, nu i-am vârât mâna în sân.
    - Mie-mi place cu uvertură, vreau să zic introducere.
    - Ştiu şi eu ce înseamnă uvertură. Am doişpe clase!
    - Bravo! se entuziasmă Gogu ca în faţa unui trombon electoral. Se vede pe tine că ai Biblie. La ce liceu ai terminat?
    - La... şovăi o clipă, ăsta, Matei Cantemir.
    - Foarte bun liceu, aprecie Gogu, serios, turnând şampanie în sonda deja golită. Îmi face plăcere să stau de vorbă cu o fată inteligentă.
    Dolly zâmbi încântată:
    - La cei mai mulţi nu le pasă. Hoitul şi pluta1, atât! Dacă nu te superi, mai comandă-mi un cocktail.
    - Câte vrei, scumpeteo, dar fă-mi plăcerea să bei cu mine un pahar de şampanie. E excelentă...
    - Cum crezi... N-ai vrea să continuăm sus?
    Cu vârful limbii urmărea conturul buzelor şi concomitent, Gogu îi simţi mâna micuţă explorându-i pantalonii pe sub masă.
    - De ce te grăbeşti?
    - Te vreau, şopti, simulând gâfâitul dorinţei irezistibile, eşti un atlet, se vede pe tine, eşti primul client din seara asta... Hai!
    Forţa nota, precipita, devenise agresivă. Gogu întoarse instinctiv capul. Rezemată de colţul barului, Liana Iordache, într-un costum negru de mătase, bine mulat pe formele puternice, filtra cu privirea ce se petrecea în sală. Nemişcată şi aparent absentă, semăna mai mult ca oricând cu o statuie.
    - Patroana? întrebă din gât, abia mişcându-şi buzele.
    - Îhî.
    - Ti-e frică de ea?
    Dolly îşi coborî genele rimelate.

                       Ținând seama de arhitectura imobilului, poziţionarea uşilor şi faptul că mai exista un etaj, Gogu socoti că bordelul dispune de circa opt dormitoare. Cel în care-l conduse Dolly, situat la mijlocul unui coridor mochetat şi cu aplice luminând anemic portocaliu, semăna perfect cu o cameră de hotel nemarcată încă de barbaria mai multor serii de turişti. Totul părea nou, aseptic şi anonim. Pe masă se afla un set de pahare, iar din frigiderul micuţ, ca un cub şi burduşit ca un fagure plin de miere, Dolly scoase o sticlă de şampanie.
    În timp ce se prefăcea că destupă cu stângăcie, ca unul nedeprins, sticla de şampanie, logica şi ochiul expert al lui Gogu descoperiră imediat camera video şi microfonul. Prima era fixată sub galerie, confundându-se cu draperia bogată din pluş albastru închis - unghiul ideal pentru a viziona năzdrăvăniile din pat; un pat cu tăblie de pe spatele căruia microfonul spiona "şoaptele de sub plapumă". Dolly, complet goală - un trup de fetiţă abia ieşită din pubertate - se lipi de Gogu şi începu să-i deschidă cămaşa.
    - Puţină atmosferă n-ar strica, spuse acesta desprinzându-se uşor. N-aveţi muzică?
    - Cum să nu?
    Pe comoda cu oglindă se afla un radio-casetofon ca de excursie. Gogu îl deschise, căutând un post la întâmplare. Găsi muzică şi amplifică sonorul.
    - Nu-i prea tare? se alintă Dolly. Parcă voiai atmosferă.
    Gogu surâse:
    - Răcnetele mă inspiră. Sunt un canibal, am de gând să te sfâşii!
    - Abia aştept, chicoti Dolly, aruncându-se pe pat, într-o poziţie ispititoare.
    Gogu întoarse ochii, încercând o greaţă de tip special. Nu era un puritan, avea destule în arhivă de care să se ruşineze, sau de care să nu-i facă plăcere să-şi aducă aminte, dar păstra nişte norme. Nu suporta obscenităţile la copii - pe pedofili i-ar fi împuşcat în regim de urgenţă - n-ar fi furat din pălăria unui orb sau alt handicapat, n-ar fi lovit un om bătrân, n-ar fi tras niciodată în cineva aflat cu spatele întors.
    "Arsene Lupin, gentleman apaş", râdea de el Sică piticul, care-l cunoştea bine.
    - Mai stai mult? se miorlăi Dolly.
    - O clipă şi am terminat. Dacă nu-i întuneric perfect, degeaba!
    Se duse la fereastră şi prefăcându-se că aranjează draperia, trase de ultimul fald, acoperind complet camera video.
    Fata se ghemui dintr-o dată cu genunchii la gură şi întinse cuvertura peste ea. Şopti înspăimântată:
    - Eşti de la Poliţie!
    Gogu se aşeză pe marginea patului şi îşi aprinse relaxat o ţigară:
    - Nici poveste! E o chestie de gust. Ţin la intimitate, nu să mă vizioneze toţi golanii perverşi sau amatori de şantaj.
    Dolly, înspăimântată, tremura:
    - Ce o să-i spun patroanei? E vai de pielea mea.
    - De ce? Îi explici ca-i dat de unul care nu poate decât în beznă şi cu gălăgie. Îi întinse un pahar cu şampanie: Hai să stăm la o parolă.
    - Crezi că-mi arde de pălăvrăgeală? După ce mi-ai mâncat timpul în bar...
    - Ce înseamnă că ţi-am mâncat timpul?
    Fata plângea de-a binelea. Îşi ridică chipul mânjit de fard şi se răsti:
    - Crezi că ne ţine degeaba aici? Să ne înconversăm cu clienţii? Avem o normă...
    - Cât?
    - Opt pe tură, dar mai bine ar fi să-mi ţin gura. Nici ieri n-am reuşit! Abia cinci...
    - Şi dacă eu am chef să stau toată noaptea cu tine?
    -  Plăteşti pentru cinci vizite, dar n-ai tu banii ăştia! Şi ai mai şi aranjat aparatele... Mai bine du-te.
    Gogu, sincer impresionat, încercă s-o liniştească. O luă pe după umeri şi-i întinse o batistă:
    - Eşti o fetiţă mică şi speriată, spuse blând şi Dolly începu să plângă şi mai tare. Dacă vrei să fugi de aici, pot să te ajut.
    Dolly i se smulse din braţe şi începu să ţipe:
    - Şi unde să mă duc? Mă iei tu la tine?
    Gogu îi astupă gura, strângând-o la piept:
    - Încet că ridici în picioare toată spelunca asta!
    Mâna alunecă pe spatele lui Dolly. Înţepeni la un moment dat, insistă nedumerit cu degetele, apoi coborî mai jos, spre şale. Asperităţile, lungi şi subţiri ca nişte aţe se repetau.
    - Ce-i cu spatele tău? întrebă înfiorat de o bănuială cumplită.
    O trase brusc, în bătaia veiozei. Toată spinarea lui Dolly era însemnată de cicatrice.
    - Dumnezeule mare! Ai fost bătută.
    - Mă aşteaptă încă un rând, hohoti Dolly, dacă nu pleci imediat.

                       O papagaliță - machiaj şi rochie în culorile curcubeului - care probabil în timpul sezonului rece îndeplinea şi oficii de garderobieră, îl aştepta în nişa de la intrare. Îi întinse nota cu un zâmbet gras, conţinând cam la zece grame de ruj. Gogu se interesă sarcastic:
    - Mata eşti contabila?
    - Aş, stareţa de la Agapia, şi-i suflă un jet de fum în obraz.
    - Aha! ghici Gogu. Colectă pentru orfani şi handicapaţi.
    - Aşa, ca tine. Eşti şmecher?
    - Ţţ, fraier! spuse Gogu aruncând o privire pe notă: două sticle de şampanie, două cocktailuri, un ceas petrecut cu Dolly.
    Suma i se păru exorbitantă.
    - Atunci, mai vino pe la noi, micuţule.
    - Nu ştiu când îmi mai dă voie tata, şi salută ducând un deget la tâmplă.
    Liana îşi desprinse ochiul de vizorul practicat în draperie şi urcă în odaia lui Dolly.

                       Gogu plecă îngândurat. De la Dolly s-ar fi putut scoate multe, dar pentru asta trebuia ea scoasă în primul rând dintre pereţii bordelului. Era moartă de frică. Cine naiba o biciuise? Cine le biciuia? Nu trebuia să fii prea intuitiv ca să-ţi dai seama că biciuitul ţinea de regulamentul casei. Ca pe iobagi, domnule! nu înceta să se mire. Ca în "Coliba lui Moş Toma"! Incredibil.
    Şi-o imagina foarte bine pe Liana cu gârbaciul în mână. Ăştia infirmii sunt răi ai dracului, cel puţin aşa auzise. Un pitic şi o surdomută! Ce cocktail fioros!... Ce fac cu banii? Amândoi îi scot din haznale. Aici e un mister care n-are nimic de a face cu vreun depozit bancar...
    După cum se cunoştea, nu va avea o clipă de linişte până nu va pătrunde în fortăreaţa soţilor Iordache de la Mogoşoaia.

                                                            9.

                          De câteva zile, Alina se simțea rău. Îi pierise pofta de mâncare, avea ameţeli însoţite de dezechilibrări, pălise şi lâncezea mai tot timpul în pat sau la televizor. Parcă suflate de vânt, dispăruseră vioiciunea de veveriţă, accesele de veselie, râsul din te miri ce în triluri de argint, bucuria de a trăi - însuşire rară - ca dominantă a personalităţii ei. Se bucura din şi de orice: o viespe de aur, un gândăcel cu buline negre, obrazul curat şi bucăliu al Lunii - "spune şi tu, Adi, dacă nu-ţi vine s-o ciupeşti!" - efectul trandafirului unic în vaza de pe pian, de moţul de frişcă de pe profiterol...
    Adrian îi urmărea evoluţia cu sufletul la gură, temând în sinea lui invidia zeilor pe o fericire desăvârşită, totală şi în consecinţă, îl bântuia spaima unor diagnostice crunte: tuberculoza, anemie pernicioasă sau ducă-se pe pustii, se ferea să pronunţe însuşi cuvântul.
    - N-am nimic, îl asigura Alina încercând să zâmbească. Nici mătuşile mele nu erau mai prăpăstioase ca tine. Dacă citeau în gazetă că e epidemie de gripă în Polonia, ne şi atârnau de gât, mie şi Bellei, un boţ de camfor.
    Adrian, nici el însuşi în cea mai bună stare - de unde, Dumnezeule şi de ce atâta oboseală?! - îi cuprinse mâinile ducându-le la buze:
    - Iubita mea, te implor, consultă un medic. Dacă ţi se întâmplă ceva, eu mă omor. De dragul meu, dacă însemn ceva pentru tine...
    Alina îi încolăci gâtul. Şoapta fierbinte arse urechea lui Adrian:
    - Ne iubim prea mult ca să murim.
    - Mie tocmai de aia mi-e frică. E prea minunat şi prea adevărat ca să dureze...
    Pusă în temă, Lucreţia nu-şi ascunse stupoarea:
    - Parcă aţi fi doi ciobani răstigniţi în vârf de munte! Ia-o de mână şi mergeţi la doctor. Există tratamente, leacuri, clinici superspecializate în străinătate, dar barem să ştiţi întâi despre ce-i vorba. Ce naiba, trăiţi ca pe vremea lui Vlad Ţepeş?... Şi că veni vorba, nu ţi-ar strica nici ţie un consult. Arăţi epuizat, stors ca o lămâie.
    Adrian dădu din mână:
    - Nu eu sunt cel mai important.
    Lucreţia, statornic calmă şi echilibrată, de astă dată se învineţi de furie:
    - Ce înseamnă că nu eşti cel mai important? Cine a decis-o? Cine poate decide, are dreptul să decidă, că e mai important să trăiască X decât Z? Nu sunt atât de nebună încât să-mi închipui că decesul meu ţi-ar întoarce viaţa pe dos, dar decesul tău ar putea avea repercusiuni asupra Alinei. I-ai zdrobi viaţa, nu-ţi dai seama?
    În sinea ei nu credea o iotă. Văduvă la douăzeci de ani şi la chipul de înger al Alinei - pană la pălăria de duminică! Ba, devenea şi mai interesantă. Nu cunoştea însă argument mai convingător pentru a-l determina pe Adrian să se îngrijească. Într-adevăr, Adrian amuţi.
    Fusese într-atât de egoist, preocupat de dragostea lui, încât nu se gândise o clipă la acest aspect.
    Îngână pierdut, de parcă s-ar fi aflat în faţa realităţii concrete:
    - Ai dreptate, Lucreţio! Ce s-ar face biata fetiţă fără mine?...
    "Ce s-a făcut şi până acum", îi răspunse în gând soră-sa, iritată. "Mai iubeşte omul, dar nici chiar aşa, să te imbecilizezi, să nu mai vezi pe unde păşeşti, ca drogat."
    Adrian exagera, îşi pierduse minţile, constatare plină de ameninţări, mai ales că până mai deunăzi,
se putea vorbi despre calmul lui olimpian.
    - ...e atât de copilăroasă, urmă cu privirea rătăcită, atât de neajutorată, ca o fetiţă pe care ţi-e teamă s-o laşi să umble singură pe stradă...
    - Vorbeşti despre ea de parc'ar fi handicapată.
    - Chiar este. Un biet iepuraş rătăcit în junglă. O eroare a naturii care a azvârlit-o într-o epocă dură, străină de ea, sălbatică. Încă o fiinţă care şi-a ratat secolul...
    - O iei razna, Adi! E o fată frumoasă, tu te-ai îndrăgostit de ea şi atât. Restul sunt floricele! Horbotă şi macrameu!
    Adrian clătină din cap:
    - Tu te iei doar după fotografie, eu o cunosc. Alina s-a născut sub semnul frumosului. Frumosul în toate. Menită să fie înconjurată de frumuseţe, de dragoste, hărăzită să trăiască pe timpul valsului când femeia mai era adulată şi ocrotită. A nimerit într-o lume cinică, edificată într-un aisberg, o lume de cactuşi. E ca şi cum ar fi greşit tramvaiul, luându-l în direcţie opusă...
    - Astea-s romanţe, Adi.
    - Puţin îmi pasă cum le spui.
    - Sunt convinsă. Cum ai tu de gând să îndrepţi situaţia?
    Adrian îşi întoarse privirea spre soră-sa. Declară apăsat:
    - Ocrotind-o. Din toate puterile mele.
    - Nu ştiu să fi făcut altceva până acum.
    - Până acum n-am făcut decât să mă bucur de ea. Că există. Mi-e şi ruşine...
    Sări din fotoliu cu o mişcare bruscă. Lucreţia tresări speriată.
    - Iartă-mă, mă grăbesc, şi o sărută în fugă.
    - Crezi că poţi rezolva totul acum, pe moment?
    Adrian dădu din mâini exasperat şi goni pe trepte, ca un bezmetic.
    - Degeaba, nu poţi să înţelegi.

                       Ajunse acasă abia respirând, hăituit de nelinişte, presimţind o catastrofă. Îl apucase din senin, acolo, pe fotoliul Lucreţiei, un sentiment de iminent tragic care-i asediase întreaga făptură. Înfricoşat şi imaginând tot felul de clişee sinistre, şi-ar fi dat viaţa, numai s-o găsească vie şi întreagă.
    Închină Cerului o rugăciune disperată, sălbatică, înşiruire de cuvinte neîndemânatice, rugăciunea sfâşietoare a celui nedeprins cu rugăciunea.
    Trecu taifun pe lângă menajera care abia avu timp să i se ferească din cale şi năvăli în salon. Alina, aşezată turceşte în mijlocul încăperii, înconjurată de păpuşi şi întreaga ei menajerie de pluş, lălăia un cântecel. Îşi ridică privirea spre Adrian, zâmbindu-i sfioasă ca o icoană:
    - O să avem un bebeluş, Adi.
    Incapabil să scoată un sunet, Adrian îi căzu la picioare.

                                                             10.

                            Individul era dintre cei care nu zâmbesc şi nu râd niciodată, constituind personaj de referinţă în relatarea unui banc sau a unei situaţii amuzante: "A râs până şi M." Uscăţiv şi uscat, cu ochii adânciţi în orbite, Pavelescu îl califică din primul moment drept infect şi antipatic. De două categorii de persoane se ferea îndeobşte: de cei pe care-i intuia fără slăbiciuni, considerându-i dezumanizaţi, şi de impenetrabili: cei ce nu se lăsau în principiu citiţi de la prima vedere.
    Tipul se încadra în ambele. Când îi mai şi prezentă legitimaţia de maior, îşi zise că e groasă rău. Sperase în sinea lui la vizita de rutină a vreunui locotenent, îndeplinind un oficiu de procedură convenţională, hârtie obligatorie pentru clasarea unui dosar. Importanţa gradului însă dădea de gândit şi îi venea să se zgârie pe ochi că, ignorându- şi instinctul, nu abandonase de la primele mişcări afacerea Yvonei. Căci nu avea nici cea mai mică îndoială, din pricina nenorocitei ăleia, nevropate, se afla individul în biroul lui. Îl pofti să ia loc şi abordând un aer aferat, profesional, îşi împleti degetele sub bărbie.
    Concomitent, îi îndreptă o privire strălucitoare, plină de solicitudine:
    - Vă stau la dispoziţie, domnule maior... Doriţi o cafea? O Cola?
    Maiorul Mihăescu refuză clătinând indexul care părea să vibreze de încordat ce era şi intră direct în subiect:
    - Numele Yvona Axente îţi spune ceva?
    Peste noapte, Pavelescu reflectase la toate schemele posibile, imaginase întrebări şi răspunsuri, aşa că era pregătit. Replică fără şovăială:
    - Bineînţeles, mi-a fost clientă. În general, explică, n-am memoria numelor, dar Yvona se reţine. Asta s-a întâmplat însă mai demult...
    - Cât de mult?
    - Dacă doriţi date exacte, pot consulta registrul de evidenţă. Cam prin primăvară, în orice caz. Afacerea a fost rezolvată, doamna s-a declarat mulţumită de prestaţia noastră, nu văd...
    Zâmbi, lăsând fraza în suspensie. Maiorul îl cântări lung, încercând să desluşească dincolo de figura de bişniţar păşunist a detectivului.
    - Mda... Problema stă în felul următor. Femeia a dispărut de trei luni de zile. În agenda ei am găsit numărul de telefon al agenţiei şi o ultimă notă consemnând o întâlnire cu dumneata, pe data de 22 iunie ora zece dimineaţa.
    - Şi?
    - Niciun şi! Aia e că nu mai urmează nimic. Se poate conchide că eşti ultimul om care a văzut-o înainte de a dispărea în ceaţă.
    "Aici te înşeli, amice", gândi Pavelescu continuând să-i zâmbească, "există cel puţin un tip care a vizionat-o după mine şi ăla-i piticul, dar nu sunt nebun să-mi bag singur capul sub ghilotină. N-ai decât s-o descoperi singur." Rosti convenţional:
    - Îmi pare foarte rău, dar nu văd în ce măsură vă pot fi de folos. Vă asigur că părăsind acest birou, nu mi-a spus unde se duce.
    Mihăescu nu-l slăbi din priviri, părând să mestece un imaginar chewing gum.
    - În ce problemă te-a angajat?
    Detectivul se foi în scaun, simulând încurcătura:
    - Vedeţi, domnule maior, există nişte norme deontologice...
    - Nu mă lua cu secretul profesional! În procent de nouăzeci şi nouă la sută, femeia este moartă. Cel mai probabil asasinată. Ascultă o povaţă înţeleaptă. Nu te juca cu focul!
    - Poate s-a sinucis, de ce neapărat asasinată?
    - Dacă s-a sinucis, unde-i leşul? Şi-a dat foc într-o gaură de şarpe? Dar n-am venit să stau cu dumneata la şuetă. Îţi mai atrag atenţia că ai obligaţia să cooperezi cu Poliţia. În consecinţă, ce-a vrut de la dumneata?
    - Era încurcată cu un tip şi avea impresia că ăla o înşeală. Un dosar dintre cele mai clasice. Filaj.
    - Şi?
    - Păi, chiar aşa stăteau lucrurile. Intervenise terţa persoană.
    Maiorul scoase din servietă un carneţel.
    - Nume şi adrese! Mă interesează şi rivala.
    Pavelescu oftă - se apropie funia de par - şi deschise registrul. Maiorul notă datele lui Adrian şi ale Alinei cu imperceptibilă satisfacţie. Înşurubă tacticos capacul stiloului, îl aranjă în etui, îi căută locul în servietă. Era un bărbat meticulos. Pentru detectiv, toate acestea însemnau pregătiri de plecare şi îşi ţinea respiraţia în capul pieptului, înainte de a o slobozi uşurat. Maiorul îşi ridică în sfârşit privirea de gheaţă:
    - Şi acum, domnule Pavelescu, urmează partea cea mai interesantă. Amănuntele pe care le-ai omis.
    - Nu înţeleg.
    - Ceea ce ascunzi.
    Detectivul se arătă contrariat:
    - De ce plecaţi aprioric de la ideea că vă ascund ceva?
    - Prietene... Nota Bene, desluşi răspicat, încă "prietene"! Apriorică ar fi ideea că dumneata eşti un omuleţ isteţ, o dovedeşte printre altele cifra de afaceri. M-am interesat... Iar un omuleţ isteţ, când ia o persoană în colimator, descoperă cu mult mai multe decât mărturiseşte chiar clientului plătitor. Asta se numeşte a păstra un as în manşetă vizând orice eventualitate.
    - E o teorie şi nimic mai mult, domnule maior.
    - Teorie? Atunci, lasă-mă s-o duc până la capăt. Dovadă că ai procedat conform demonstraţiei mele, şi nu altfel, este faptul că ştii unde s-a dus Yvona Axente, după ce a plecat din acest birou.
    - Foarte probabil că dumneavoastră ştiţi mai multe decât ştiu eu.
    - În realitate, dumneata te întrebi acum ce şi câte ştiu eu. Şi pentru că n-am venit să stau aici la parole, ba mai îmi eşti şi simpatic şi mi-ar părea rău să ţi se retragă autorizaţia, ca să nu mai zic de alte zorzoane, alde obstrucţionarea Justiţiei, voi vorbi deschis. Dumneata ai un asistent...
    - Exact, Gheorghe Tăutu.
    - Perfect. Când a plecat de aici, Yvona a dat un telefon.
    Patronul agenţiei Discret simţi că inima încetează să-i bată. Dar asta, vorba zicalei, nu mai era inimă, era cord. Încercă să se liniştească singur: "Stai blând, Pavelescule, că tipul mănâncă rahat. Când a plecat de aici, Yvona a luat un taxi, ai văzut-o pe geam. Pe lângă studioul piticului, nu există telefoane publice. Doar să fi oprit maşina pe traseu, ceea ce-i greu de crezut. Plecase ca o vijelie. Şi dacă totuşi..."
    Maiorul Mihăescu, continuând să nu-l slăbească din priviri, urmă pe acelaşi ton aparent degajat, dar mustind de ameninţări:
    - Unde crezi dumneata că a sunat?
    Detectivul ridică din umeri:
    - V-am mai spus-o, nu eram în confidenţe.
    Maiorul rânji:
    - La ea acasă, domnule! Acolo a sunat. Are robot, carele a înregistrat următoarele. "Vorbesc chiar eu, Yvona. Mă îndrept spre domnul S., unde m-a îndrumat asistentul lui Pavelescu. Dacă mi se întâmplă ceva..." Aici, banda consumată, probabil, s-a întrerupt... Cine-i domnul S., domnule Pavelescu?
    Detectivul găsi un răspuns ambiguu, doar în parte nesincer:
    - Cine e? Asta mă întreb şi eu.

                                                               11.

                                  Gogu sosi la agenţie chiar după plecarea maiorului. Găsi un patron necunoscut până atunci, nervos şi nu doar înfuriat, speriat; îl despărţeau de panică un centimetru sau doi. Îi relată aproape la replică discuţia avută cu Mihăescu şi conchise cât se poate de nefericit:
    - Am intrat în rahat, Gogule! Niciodată nu m-am simţit atât de aproape de dezastru ca acum.
    Gogu, îngrijorat el însuşi, încercă să braveze:
    - Să nu ne pierdem cu firea, boss...
    - Ai vreo reţetă? Yvona e categoric moartă, nu am nici un dubiu, iar noi i-am semnat actul de deces trimiţând-o la Iordache. Că-mi ridică autorizaţia e floare la ureche! M-am descurcat eu şi în situaţii mai grele, de o pâine scot oricând. Chestia e că se lasă cu puşcărie. Complicitate la omucidere.
    - Eşti convins că piticul a lichidat-o?
    - Ca de sfânta cruce!
    - Ei bine, amănuntul ăsta o să-l ţii pentru dumneata. Şi în definitiv, eu sunt ăla care a trimis-o la Sică, nu trebuie să-ţi faci probleme.
    Pavelescu îl privi sceptic:
    - Asta o zici acum, în biroul nostru, dar ce o să spui când te-or lua ăia la pumni şi Dumnezei, cu farul băgat în ochi?... P'ormă, de ce i-ai făcut trampa cu Iordache?
    Gogu ridică din umeri:
    - Să spunem că, printre altele, pe Yvona o interesa să cunoască un om de afaceri, în vederea nu ştiu căror investiţii. Când omul vrea să se informeze, întreabă în stânga şi-n dreapta. O agenţie de detectivi particulari deţine, în principiu, informaţii de mâna întâi.
    - Îi crezi sugaci pe ăia, Gogule?
    În sinea lui îşi zise însă că ar putea constitui o găselniţă. În fond, asta era cartea de vizită a piticului: businessman.
    - Nu, dar nici supermeni. Uite ce-i, patroane! Eu o să mă dau la fund. Am nevoie de liber, până îmi lămuresc nişte probleme legate de Sică.
    - Ce-i spun sticletelui? Ăla vrea să stea musai de vorbă cu tine.
    - Că m-am învoit câteva zile, pe chestiuni personale. O să-i povestesc după aia, că m-am dat în stambă cu o damicelă măritată. Nu-ţi fă probleme, damicela există, o să ciripească ce-o învăţ eu.
    Îşi băgă ţigările şi bricheta în borsetă şi se ridică. Şeful îi bară trecerea spre uşă:
    - Gogule, fii atent. Merg pe mâna ta.
    - Ca pe autostradă, patroane. Te ţin la curent.

                                                           12.

                             - Ptiu, ptiu! îl scuipă a nedeochi Margareta, că tare eşti chipeş, don' preşedinte! Dar
floare la botoneră nu pui?
    Ionică Manole, încântat de cum îl arăta oglinda, o mustră cu jumătate de gură:
    - Îţi arde de glume, Margarete Nu mă duc la nuntă.
    Femeia chicoti:
    - Păi aia e, că arăţi ca un ginerică.
    - Numai la prostii ţi-e gândul, mormăi privindu-se din toate părţile.
    "Un domn în vârstă, distins şi elegant", se califică declarându-se mulţumit. Lipsea tuşa de final, o boare de Aramis - îl avea de treizeci de ani! - pe batista de la piept şi obrajii proaspăt raşi. Fără îndoială, i-ar fi plăcut şi o floare la butonieră, dar se gândi că aceasta ar putea fi considerată drept o atenţie cu substrat la adresa gazdei, iar el nu vroia să genereze probleme, interpretări. Dacă Radulian e vreun Othello, gelos până şi pe stafia lui Cassanova?
    Ori câte temeri ar fi încercat vizavi de Radulian, acestea încetară ca prin farmec din clipa în care-l văzu în pragul uşii. Era un gentilom, se vedea dintr-o ochire, ca şi dragostea neţărmurită pe care i-o purta Alinei. Adevărat că n-ar fi stricat să fie mai tânăr - câte drame generate de diferenţa de vârstă dintre parteneri nu întâlnise în cariera lui de magistrat! - dar Alina, "fecioara lui de vis" ar fi putut nimeri şi mai rău. Fiică să-i fi fost şi tot l-ar fi preferat pe mai coptul Radulian unui june derbedeu cu plete şi tatuaje de pirat sau condamnat la galere.
    Alina şi Adrian, gazde desăvârşite, se întrecură în atenţii, făcându-l să plutească printre nouri şi luceferi. Pentru prima oară în viaţa lui - tristă constatare şi totuşi ce stare de bien etre! - se simţea răsfăţat, ascultat cu atenţie, bine venit. Când Alina, făcând pe mica gospodină, intră în bucătărie, Adrian declară spontan, cu toată sinceritatea:
    - Sunt fericit că soţia mea are prieteni ca dumneavoastră. Aş vrea, la rândul meu, să mă socotiţi prieten.
    Bătrânului îi dădură lacrimile de emoţie:
    - Se achiesează... Vreau să zic... Bineînţeles. Vom conlucra împreună pentru fericirea ei.
    Adrian îşi zise că astea sunt declaraţii duios vanitoase, de om bătrân, dar nu mai puţin, făcute din toată inima. Cu ce naiba să contribuie pensionarul Manole la fericirea Alinei? Asta nu-l împiedica însă să se arate recunoscător.
    - Fetiţa aceasta, urmă Ionică Manole, îmbujorat de coniac, merită toată atenţia noastră. Dumneata eşti prea tânăr, şi nici eu îndeajuns de în etate, ca să fi apucat adevărata vreme a Alinei...
    Adrian îl urmărea zâmbind. Ce bătrân încântător, un adevărat bunic din epoca victoriană, aşa cum întâlneşti în romanele englezeşti ale celuilalt secol. Sobru, elegant, cu inima plină de discretă afecţiune... Cu decenţă şi repulsia specific britanică faţă de manifestarea oricărei emoţii, le camufla oferind în lume un obraz rece, reţinut, de nepătruns. Cel puţin aşa îi plăcea lui Adrian să şi-l închipuie, care de două zile plutea din nou într-o lume - codru de trandafiri populat de arhangheli.
    - Ce înţelegi prin adevărata vreme a Alinei?
    Manole puse păhăruţul pe masă. Mâna şi surâsul îi tremurau uşor, privirea i se pierduse într-un univers unde Adrian nu-l putea ajunge.
    - Lumea străbunicilor noastre, când femeia se bucura de adoraţia hărăzită Madonei... Femeia, un tezaur de graţie, blândeţe, fidelitate, castă ca un crin. Soţie devotată, mamă duioasă, braţe odihnitoare unde oricine îşi găsea alinarea.
    "Alinarea", tresări Adrian. "Te pomeneşti că numele de aici se trage. Alinare-Alina. Curios, nu m-am gândit niciodată la aspectul ăsta... Dar, stai puţin! Şi francezii o au pe Aline, care nu seamănă deloc cu apaisement. În fond, n-are nicio importanţă, poate că de data asta, au importat francezii..."
    Amănuntul însă i se părea încântător, adăugând parcă încă o stea la diadema Alinei. În ce-l privea pe fostul preşedinte de tribunal, acesta desigur "pastela" trecute vremi, generaliza imaginile romantice ale poeziei din epocă izbutind o acuarelă vetustă, dar nu mai puţin emoţionantă. Minciună, trădare, femei necredincioase existaseră dintotdeauna, indiferent de calendar - iunian, gregorian sau... paştele cailor. Nu aveau bineînţeles nicio legătură cu Alina, care rămânea unică şi Adrian îi era recunoscător bătrânului pentru portretul schiţat. Că bietul de el era îndrăgostit până peste urechi, se vedea şi legat la ochi, dar cu totul necompetitiv din cauza vârstei şi Adrian simţea pentru el o simpatie duioasă, pe undeva colegială. I s-ar fi părut chiar nefiresc să fie altfel. Cum ai fi putut trece pe lângă Alina, fără s-o adori din prima clipă?
    - ...după cum unele cuvinte, continuă o idee Manole, al cărei început Adrian îl scăpase, divagând el însuşi în sinea lui, din lipsă de destinatari, îşi pierd aplicaţia şi pur şi simplu dispar din vocabular.
    - Ca de exemplu? surâse Adrian.
    - Castitate. Ai mai întâlnit în ultima vreme cuvântul acesta? În presă, la televizor, pe uliţă?
    - N... nu. Poate în poezie.
    Ionică Manole râse din gât:
    - Mersi! Castitatea omătului, a florii de cais şi altele de felul acesta. Nu mă gândeam la romanţe, ci la limbajul vorbit. Sau virtute! Când ai auzit ultima oară vorbindu-se despre o femeie virtuoasă? Un bărbat virtuos? Poate la biserică, cu referire la sfinţi. Sfântul Grigorie Decapolitul...
    - Trăim în altă epocă, domnule Manole. A celularului, a transmisiilor prin satelit, a...
    - Acestea sunt simple comodităţi, îl întrerupse bătrânul.
    - Ceva mai mult. Omul a dezvirginat Luna, un vis de milenii!
    - De aia nu mai are niciun haz. Nici în poezie. Din moment ce ai izbutit să pui degetul pe ea, s-a dus dracului fascinaţia!
    Adrian începu să râdă:
    - Simplificaţii, dar o faceţi cu humor. În fond, vă declaraţi făţiş împotriva progresului.
    - Dacă ticăloşeşte omul, hotărât, da! Spuneai mai adineaori că trăim în altă epocă. Tocmai asta încercam să-ţi explic, Raduliene, apropo de scumpa noastră Alina. Adevărata ei vreme s-a fost călătorit de mult. Desprinde-o azi pe Eugenia de Montijo din rama ei rococo şi dă-i drumul pe autostradă. Asta se petrece cu Alina. Dumneata vei face tot ce-ţi stă în puteri şi peste chiar, sunt încredinţat, dar cu adevărat n-o poate ocroti decât un Dumnezeu mi-zericordios.
    Alina izbucni în salon, ca o primăvară. Era impresia amândurora, accentuată de rochia înflorată şi obrajii rumeniţi la aragazul din bucătărie.
    - Despre mine vorbeaţi, domnilor? Constat că v-aţi împrietenit. Ce bine-mi pare! şi bătu din palme.
    Ionică Manole zâmbi înduioşat:
    - Les amis de mes amis...
    - Vă iubesc pe amândoi, asta e! Dacă nu v-aţi fi împăcat, aş fi fost foarte, dar foarte, foarte tristă... Trandafirii noştri s-au uscat şi nici hortensiilor nu le merge prea bine.
    Bătrânul, neobişnuit cu piruetele şi corelaţiile acrobatice ale Alinei, rămase cu gura deschisă a concentrată atenţie. Nu era prea sigur că înţelege ce se petrece. Sesizându-i deruta, Adrian explică zâmbind:
    - Soţia mea se referă la florile din grădină.
   - Am spus-o de la început că nu trebuiau puse alături. Am citit în nu ştiu câte cărţi, că florile trebuie să se înţeleagă între ele.
    - Ce frumos! se minună Ionică Manole.
    - Pe cuvântul meu, îl asigură Alina. De exemplu, crinii şi trandafirii sunt incompatibili. Acum văd că ţepoşii ăştia frumoşi şi răi nu se au bine nici cu hortensiile. Degeaba îi iubesc eu şi-i îngrijesc, ei tot supăraţi sunt. Şi de supărare, mor.
    - Ceea ce, înţelese Manole râzând, nu se petrece cu mine şi Radulian, din fericire, compatibili.
    Alina făcu îhî din cap ca o fetiţă.
    - Şi acum, haideţi la masă. Cred că s-au ars pateurile în cuptor.
    Adrian o reţinu, apucând-o de braţ:
    - Mi-e teamă că te-ai obosit prea mult. Înţelege că trebuie să te menajezi.
    Ionică Manole se sperie:
    - Eşti bolnavă? Vă rog să nu-mi ascundeţi nimic.
    - Dar chiar n-am nimic, Adi exagerează ca totdeauna.
    Adrian îi cuprinse umerii, trăgând-o lângă el. Rosti emoţionat, mândru, fericit:
    - Nu chiar nimic... Vom avea un bebeluş...
    Alina, ruşinată, îşi ascunse obrazul în subsuoara lui Adrian. Bătrânul, tulburat peste măsură, îngăimă:
    - Vă... vă felicit, dragii mei.
    Şi se felicita pe el însuşi. Alina era acum mai vulnerabilă ca oricând, în întregime numai la mila Domnului. În ce-l priveşte, făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru Alina.
    Deşi n-avea niciun chef, viaţa lui abia acum cunoscuse un sens, putea închide liniştit ochii.
    În sufragerie scânteiau argintul, cristalul, porţelanurile. Bătrânul, impresionat de fast - "toate astea în cinstea mea!" - inhală cu plăcere parfumul specific al încăperii. Mirosea a flori, vanilie şi roade aurii date în pârg.
    "Aşa miroase fericirea", îi trecut prin minte şi desfăcând şervetul de olandă îl puse pe genunchi. Mâinile de zână ale Alinei "papionau" deasupra mesei. Îi plăcu imaginea, grozav de graţioasă, şi îşi propuse să n-o uite. O va folosi în poem.

                                                            13.

                            Sică nu se culca niciodată înainte de întoarcerea nevesti-sii de la club. O aştepta cu masa pusă, întorcând fără răbdare posturile TV. Astfel, se poate spune că de fapt, supau, ceremonialul petrecându-se la ore târzii din noapte, cel mai devreme pe la unu.
    Erau ceasurile lor cele mai plăcute, când piticul, în haină de casă, iar Liana, proaspăt ieşită de sub duş şi înfăşurată într-un chimonou japonez autentic, îşi comunicau reciproc, între o ciorbă bine dreasă şi o mâncare cu sos, buletinul de ştiri al zilei.
    Rareori, când pe Iordache îl încercau puseuri de exteriorizare - nu avea nicio chemare pentru stilul confidenţial - îi mărturisea Lianei că-i singura femeie din viaţa lui pe care a respectat-o, şi nu minţea. Până a o cunoaşte, era ferm încredinţat că toate muierile sunt curve, ticăloase şi interesate, în cel mai bun caz - doar proaste. Antecedentele copilăriei duc la generalizări, judecăţi imature, fatalmente însoţite de generalităţi triste.
    Dacă pe acelaşi traseu, întâmplarea mai adaugă una sau două experienţe nefericite, concluziile devin idei fixe, bătute în cuie.
    În familia Iordache, Sică - de fapt, Marius - constituise un accident "penibil". Ambii părinţi erau normali şi tot astfel predecesorii, oricât ai fi cercetat în trecutul neamului. Maică-sa fusese balerină la Operă, taică-său - profesor de matematică. Nici că se putea combinaţie mai bizară, iar cocktailul făcuse explozie. Sică avea să se întrebe de multe ori ce sau cine naiba, în afara unui destin sarcastic, decisese ca aceşti oameni, atât de străini unul faţă de celălalt, să se nimerească la un moment dat pe un itinerar comun. Fără a mai pune profesiunile la socoteală, cu greu ai fi putut întâlni două personalităţi mai incompatibile.
    Maică-sa era frivolă, risipită, avidă de viaţă şi de tot ce se poate obţine cu bani. Profesorul - un introvertit ursuz, cu capul zornăind de cifre fără nicio legătură cu banii, şi ziua împărţită în felii stricte: atâtea ore de şcoală, atâtea de meditaţii, somn, diverse.
    La un moment dat, Sică îşi amintea bine, cei doi trăind sub acelaşi acoperiş ajunseseră să nu se mai întâlnească, nici măcar între două uşi. Ca să-şi rotunjească venitul, după spectacol maică-sa dansa la bar, întorcându-se acasă spre patru dimineaţa, când profesorul dormea tun. Tun dormea şi nevastă-sa când el pleca la şcoală, aşa că în casa Iordache, dormindu-se în ture, se umbla veşnic în vârful picioarelor. Sică îşi închipuia că cei doi nu avuseseră niciodată o căsnicie adevărată. Mă rog, ceea ce se înţelege prin aceasta în mod curent. De armonie, tandreţe, stat la sfat împreună nici nu putea fi vorba, dar le lipsea cu desăvârşire instinctul cooperativei, trasul la jug în vederea unui scop comun, aşa cum se întâmplă cel mai adesea: "Nu ne înţelegem, nu ne iubim, dormim separat, dar avem un copil, hai să ne suportăm cu decenţă."
    Sică nu şi-i amintea stând de vorbă - comunicau prin bileţele - şi nici măcar certându-se. Se ignorau, se ocoleau, luau decizii care nu-l includeau şi pe celălalt, nu exista un mâine, o duminică sau un concediu gândite împreună.
    Nici sărbătorile mari nu-i apropiau. De când se ştia, Sică îşi făcea singur pomul de Crăciun, pitic ca şi el, deschidea singur cadourile. Cadourile! Şi azi se crispa când se gândea la ele.
    "Copilul ăstuia", se lamenta maică-sa, "nu poţi să-i cumperi nimic în afară de Moş Crăciuni de ciocolată. Pijama, costumaş, cal de lemn sau bi-cicletă, toate trebuie ajustate sau făcute la comandă... Nicio plăcere, zău aşa."
    Profesorul, pe de altă parte, părinte neîndemânatic şi prea frământat de ideea că în el moare un geniu al matematicii, îi făcea cadou, la nouă ani, un tabel de logaritmi.
    Sică aflase la grădiniţă că e pitic. Părinţii lui probabil cu mult înainte. Se părea că nu suferă nimeni. El însuşi simţea doar că-i altfel decât ceilalţi copii, umilinţele, complexele şi suferinţa abia având să urmeze. Soţii Iordache, după câteva momente de stupoare şi vizite la diverşi medici, acceptaseră situaţia cu fatalism: "Aşa a fost să fie, nimeni nu-i vinovat. Cuiva tot trebuia să i se întâmple, uite că ne-a nimerit pe noi... Noroc că-i bun la carte, o să scoată de o pâine, fără să ajungă la circ..."
    Trecuse cu puţin de zece ani, când maică-sa, profitând de un turneu, rămăsese în Italia, iar de atunci, nu mai dăduse niciun semn de viaţă. Dacă nu cumva murise, se părea că dorise cu înverşunare să arunce în aer toate punţile care ar mai fi legat-o de ceea ce lăsa în urmă. Să ia viaţa de la capăt, un prezent prefaţat de nimic.
    Profesorul nu se pierdu cu firea, ai fi zis că se aştepta sau abia aştepta să scape de baletistă şi se arătă la fel de grăbit să scape de Sică. Îl încredinţă unei verişoare, fată bătrână căreia îi era teamă să doarmă singură în casă, şi nici câine nu vroia, iar el se recăsători cu o colegă de cancelarie. Avea doi gemeni şi doar grija lor. Sică nu se înghesuia cu vizitele, taică-său se jena cu el. Nu se mai văzuseră de cinci ani.
    Nici la verişoara Tecla nu-i fusese prea moale. Era bisericoasă, leneşă şi tâmpită. În totul, ultimul om căruia să-i încredinţezi un copil şi mai ales unul cu probleme. Deşi profesorul îi plătea o sumă lunară pentru hainele şi întreţinerea băiatului, Tecla îl socoti de la bun început un soi de servitor. Sică se ocupa de aprovizionare - calvar în anii lui Ceauşescu! - rânea în casă şi în curte, schimba zilnic nisipul celor opt pisici ale Teclei. Tot în acei ani, învăţă să gătească, dar să şi fure. Bătrâna practica organic stilul ascetic şi respecta cu stricteţe de monah postul în toate cele peste o sută de zile prevăzute de calendarul ortodox. Sică umbla pe jumătate mort de foame.
    Cum din cămara verişoarei nu avea ce să fure decât zahăr, începu să fure bani, iar la şcoală, pacheţelul cu mâncare adus de acasă al colegilor. Aici, se manifestară pentru prima oară "calităţile" antisociale ale lui Sică.
    Îl bănuiră - inclusiv dirigintele - dar nu-l prinseră niciodată. Era îndemânatic, iute şi nu-şi pierdea niciodată sângele rece.
    Cam pe la doisprezece ani, începuse s-o urască pe Tecla. Dacă cineva ar fi putut privi în sufletul lui de atunci, s-ar fi înspăimântat. Nu iubea pe nimeni, părinţi, prieteni, o jucărie sau un căţel, ura faţă de bătrână fiind primul şi unicul lui sentiment real, concret. Peste ani, îşi spuse că poate nu atât ticăloşia cât imbecilitatea cronică determinau la Tecla un comportament nesimţitor şi crud. De pildă, obiceiul de a vorbi despre el, în prezenţa lui, de parcă n-ar fi fost de faţă. Din nicio frază nu lipsea ipocrit compătimitorul "nenorocitul ăsta", sau "infirmul", "orfanul pe care-l ţin din milă creştinească".
    Devenea şi mai odioasă când o apuca grija de viitorul lui, aici având prilejul să se lanseze în pronosticurile cele mai sinistre:
    - Nu mai eşti chiar aşa mic, anii trec ca vântul, trebuie să te gândeşti serios cum să rostuieşti de o pâine. Am vorbit şi cu părintele Coman... De alde tine, n-am văzut decât la circ sau lustragii în colţul străzii. Poţi să vinzi şi loz în plic, dar nu-i ceva de bază.
    Pe băiat îl podideau lacrimile:
    - De ce să vând loz în plic, verişoară? Sunt bun la carte.
    Tecla se îndoia, înfigând cuţitul în rană până în plăsele:
    - O fi, dar spui drept, n-am întâlnit de-alde tine nici doctor, nici advocat, nici popă... Pe urmă, cine te ţine pân' să te înalţi? La taică-tău, nici o nădejde, şi-a luat mâna de pe tine. Nici nu poţi să-l ţii de rău. Are belelele lui şi muierea care nu-l scapă din ochi. Îi pasă de ce paţă copiii ei, nu de tine.
    Sică - avea paisprezece ani pe atunci - se învineţi de furie:
    - Bine, verişoară, atunci mă omor, şi scapă toată lumea de probleme!
    - Ferească Dumnezeu! se sperie bătrâna temând să nu-şi încarce cugetul cu păcat cumplit, n-am zis asta, doar că e bine ca omul să ştie dinainte încotro păşeşte.
   Sică nu se omorâse, o omorâse pe ea. Dar asta mai târziu. Începu prin a deveni sadic, prin a-i amărî viaţa lent şi subteran. Dacă cineva vrea să te distrugă, nimeni nu-i mai inventiv şi eficient decât cel ce-ţi stă aproape. Viaţa de fiecare zi nu-i alcătuită din evenimente, ci din habitudini, comportări mecanice şi mici plăceri.
    Sică proceda în aşa fel, încât toate să-i stea dimpotrivă, să nu-i mai priască nimic. Nu mai găsi pâine proaspătă pentru dinţii nesiguri ai Teclei, laptele afumat şi mâncarea uitată în cuptor deveniseră sistem, soba înadins înfundată afuma, lumina se întrerupea în mijlocul filmului de la televizor sau când juca remy cu prietenele, adio pasienţe din pricina a trei cărţi rătăcite, iar Bijulică, motanul adorat, dispăru într-o bună zi pentru vecie...
    Tecla se tot plângea că de la o vreme, cam de mult, toate-i merg de-a-ndoaselea, de parcă i s-ar fi făcut farmece şi se rugă de popă s-o miluiască cu o sfeştanie. Părintele veni însoţit de o nepoată, o fătuţă cam de vârsta lui Sică. Avea un ciuf de păr gălbui, ca secara, ochi iscoditori şi un neastâmpăr specific, de vieţuitoare a pădurii. Cât dură slujba, Sică nu-şi putu lua ochii de la ea, în vreme ce fata îl cerceta pe sub genele negre, abia disimulându-şi curiozitatea.
    - Nu te las, părinte, spuse Tecla în timp ce preotul îşi împăturea odăjdiile în servietă, până nu bei o cafea cu mine. Sică, vezi tu... Să pui mai mult zahăr, că lui părintele îi place mai dulce, şi adă şi vişinata.
    Fetiţa se ridică după Sică:
    - Vrei să te ajut?
    Bătrâna o trase de mână, aşezând-o cu de-a sila:
    - Mai stai cu noi, scumpa mea, să mă bucur şi eu. Eşti frumoasă ca o floare, fiţi-ar norocul pe potrivă! Îi creşte omului inima când se uită la tine!...
    Scăzu glasul, trăgând cu ochiul spre bucătărie:
    - Îţi spui drept, părinte, m-am săturat de atâta sluţenie în jurul meu! Slut pe dinafară, dar parcă şi mai slut pe dinăuntru. Nici nu-mi vine să mă mai scol dimineaţa...
   Părintele o mustră:
    - Nu vorbi cu păcat, coană Tecla. Toate sunt de la Dumnezeu, le primim aşa cum ne sunt date şi datori suntem cu îngăduinţă faţă de semenii noştri mai vitregiţi. Iar unde nu-i stă omului în putere să îndrepte, îndreaptă Dumnezeu.
    - Pe ăsta, nu-l mai îndreaptă nici tata lu' Dumnezeu, iertată să fiu, că prea l-a iscat nevolnic.
    Preotul se ridică supărat:
    - Nu-mi place deloc cum vorbeşti... Hai, domnişoară, că ne aşteaptă naşă-ta... Pe-aici eşti, flăcăule? Vino la taica părintele să te binecuvânteze, că noi plecăm.
    Sică împietrise în bucătărie. De ce? De ce în faţa fetei? Niciodată n-o urâse mai sălbatic pe bătrână. Niciodată n-avea să uite umilinţa aceea şi niciodată nu avea să se mai simtă atât de umilit.
    Peste două zile, Tecla muri în timpul nopţii, ca urmare a unui stop cardiac. În timp ce citea Stâlpii, părintele Coman se uită în câteva rânduri la Sică. Pe chipul împietrit al băiatului nu se citea nimic şi bătrânul se simţi înspăimântat.
    Sică scrijelea pe răboj prima lui crimă.

                    Vasele, doar că duse vraf la bucătărie, aveau să fie spălate a doua zi de Nuţi. Acum, la ceasurile unu dinspre ziuă, aşezaţi de o parte şi alta a căminului fals, Sică şi Liana petreceau cele mai desăvârşite momente de intimitate. Piticul cuprinse într-o privire întreg tabloul zicându-şi că, cel puţin în clipele acelea, era poate cel mai fericit om din ţară. Totul se înfăţişa estetic şi perfect. Coniacul franţuzesc de culoarea răşinei din bolurile de cristal, ţigările bune descolăcind şuviţe de fum gri ca levănţica, moleşeala plină de ispite ale unui trup statuar - oricum s-ar fi aşezat, femeia aceasta lua instinctiv poziţii parcă aranjate, de model - aroma de curat şi bunăstare, muzica şoşotind nedesluşit dulce.
    Liana, la rându-i, se simţea ameţită de o concretă senzaţie de bine. Nu-şi amintea să fi fost vreodată mai mulţumită, Sică era un bărbat superb - privirea nu zăbovea mai jos de centură, iar în fotoliu stând, infirmitatea dispărea. Ca şi în dormitor, unde se simţea cum nu se poate mai fericită. Liana se ştia adorată şi nu cerea mai mult.
    - Cum a fost azi, la club? începu piticul ca de obicei.
    Liana îşi flutură degetele - "aşa şi aşa".
    Sică se alarmă:
    - Ce te-a supărat?
    - Nu m-a supărat, semnaliză femeia articulând concomitent cu sunete chinuite, guturale, ci m-a intrigat. De ce n-a venit să-mi spună bună seara?
    - Despre cine vorbeşti, iubito?
    - Prietenul tău, Gogu. A fost azi la club. Părea să se ferească, dar eu l-am recunoscut.
    Pe chipul lui Sică se ivi un zâmbet crud:
    - Nu mă surprinde. Flăcăul a devenit curios. L-am simţit mai de mult.
    - Credeam că sunteţi prieteni. N-ai încredere în el?
    - N-am încredere în nimeni decât în prinţesa mea.
    Liana îi surâse recunoscătoare. Un fald al chimonoului alunecă, lăsând să se vadă coapsa puternică. Pielea satinată strălucea ca o marmură bine şlefuită. Semăna enorm cu o  pisică uriaşă, superb voluptuoasă.
    - Eşti înţelept, stăpâne.
    - A luat vreo fată?
    - Da, pe Dolly.
    - Olteanca aia mărunţică? Mă întreb ce a putut să scoată de la ea. E proastă, ca o nucă găunoasă. Nimic în capul ei. I-ai vizionat?
    Liana dădu din cap.
    - Doar câteva momente. Când Dolly a început să se dezbrace, Gogu a tras draperia peste cameră şi a dat drumul la radio. Tare de tot. Fata a încercat să-l oprească, dar Gogu a pretins că aşa-i place lui să facă dragoste. Pe întuneric şi cu zgomot.
    - Aşa, vasăzică, rânji Sică, pe întuneric şi cu zgomot. Prietenul Gogu îşi ascute briciul, se pregăteşte să iasă în arenă.
    Femeia abandonă poziţia lenevoasă a Doamnei de Recamier şi se ridică în şezut:
    - Mi-am închipuit şi eu că a venit să iscodească, dar poate că o face doar din simplă curiozitate. Ar fi un prost, dacă-şi închipuie că ţi se poate împotrivi. Nimeni nu poate, stăpâne.
    Piticul râse gâdilat:
    - Numai că el nu ştie că-i prost, aici e problema, şi nu m-ar mira să încerce. Ai vorbit după aia cu Dolly?
    - Bineînţeles. Act sexual normal, respinge orice truc.
    - Adică ciobăneşte, se amuză piticul. Nici nu mă aşteptam la altceva. De unde atâta rafinament la Gogu? Asta-i tot?
    - Aşa spune Dolly şi deocamdată o cred. Îi e prea frică de mine ca să mă mintă.
    - Foarte bine. Ca să stârpeşti diavolul, trebuie întâi să-l stăpâneşti. Cu gârbaciul şi para focului, ţintuit în chingă de sârmă ghimpată. Aşa se vrea înfăptuită lucrarea lui Dumnezeu, căci spune textul din Evrei 9, "fără vărsare de sânge, nu este iertare..."
    Ochii piticului căpătaseră o strălucire fixă, ca flacăra prizonieră într-un opaiţ, glasul inspirat - rezonanţe de clopot:
    - Nu trebuie să aprinzi o lumină, bubui apoteotic, ca să vezi soarele!
    - Amen, şopti înfiorată Liana, căci tu eşti Marele Semn.
    Piticul se aplecă şi îndreptă colţul întors al covorului. Apoi, rămas în genunchi, avansă apropiindu-se de canapea. Cuprinse în palme, ca pe un potir scump, călcâiul femeii şi îi sărută pedichiura însângerată.
   - S-a făcut târziu, prinţesă, spuse revenit la tonul cotidian. Hai să ne culcăm... Pe Dolly să n-o scapi din ochi.

                                                             14.

                                De când vizitase clubul Lianei, Gogu nu mai avea linişte. Îl obseda misterul piticului, îl simţea aproape, la un întins de braţ, dar bâjbâia învârtindu-se în jurul lui cu ochii legaţi, ca la jocul de-a baba oarba. Răsucind cele mai năstruşnice ipoteze, încerca senzaţia enervată pe care ţi-o dă un lapsus încăpăţânat, când cuvântul îţi stă pe limbă, dar nu-l poţi formula. Pătimaş de fel şi implicându-se total în orice ar fi întreprins, pătrunderea în misterul lui Sică căpătase importanţă vitală, singura lui raţiune de a mai trăi, după cum i se părea în zilele acelea. Câţiva paşi îl despărţeau de obiectiv, o intuia, o ştia, după cum aceeaşi intuiţie îi şoptea că primul pas trebuie musai avansat la Clubul Lianei.
    Aici, avea două piste dintre care una - Dolly - ca şi epuizată. Poate că i-ar fi putut înfrânge teama, determinând-o să vorbească, dar nu vedea nici o posibilitate de a o aborda în afara bordelului. Liana practica un regim de închisoare pentru pensionarele ei şi Gogu se îndoia că fetele ar putea ieşi liber în afara programului la cumpărături sau la cinema.
    Mai exista "papagaliţa", femeia cu chitanţierul, pe care Gogu o bănuia un soi de ajutor de madamă, ochiul treaz şi de încredere al stăpânei, în lipsa acesteia. Câteva amănunte, de impresie, îl făceau să creadă că nu se înşeală. Dintâi, era singura vârstnică din stabiliment, odinioară bună bucăţică, dar ieşită de mult din competiţie. Poate doar la un azil de bătrâni să mai poată isca romanţe.
    Liana o angajase pentru că avea nevoie de priceperea şi experienţa ei, considerând-o totodată de absolută încredere. Cel puţin el, Gogu, nu vedea ce alte raţiuni să fi funcţionat în capul Lianei.
    Pe urmă, nu trebuia să fii expert în bordeluri ca să-ţi dai seama că femeia dispunea de un statut special, că se simţea şi se mişca liber, că se afla acolo fiindcă-i plăcea, nimeni n-o ţinea cu sila; că în ciuda celor ce se petreceau în jurul ei şi rămânând între parametri personali, avea o imagine luminoasă despre viaţă.
    "Are degajarea caracteristică subordonatului care se află în relaţii de prietenie cu patronul - cam aşa cum sunt eu cu Pavelescu - şi inerent, îl cunoaşte bine..."
    Gogu începu s-o urmărească, mânat de instinctul care-i dădea brânci şi fără să-şi fi schiţat vreo strategie. Era decis s-o stoarcă ca pe o lămâie, dar cum avea să procedeze habar n-avea. Presimţea doar că papagaliţa se impunea ca un adversar redutabil, care-şi alege singur muzica dacă are chef să danseze; nu era o gâsculiţă, iar dacă fusese vreodată, aceasta se petrecuse pe vremea când el, Gogu, mai plângea că pe Scufiţa Roşie a mâncat-o lupul.
    În primul rând şi spre marea lui uşurare, descoperi că femeia nu locuieşte la Club. Ocupa un apartament de trei camere, în apropierea Casei Oştirii şi se numea Victoria (la serviciu, Viky) Sabău. Când mai constată că una din vecinele de bloc are un caniche, inima îi tresăltă de bucurie. Era un băftos. Trucurile cele mai simple şi mai frecvente rămân etern valabile, tocmai pentru că oamenii, suspicioşi sau nu, se aşteaptă să fie traşi pe sfoară folosindu-se împotriva lor combinaţii machiavelice, întortocheate, unde nici gândul nu te duce.
    În consecinţă, închirie un caniche de la un tip care ţinea tarabă cu exponate canine în Piaţa Vitan Bârzeşti, îl boteză Baby şi începu să-l plimbe la ore fixe, ţinând seama de programul vecinei, în micul squar din apropiere. Este imposibil ca doi proprietari de animal, mai cu seamă de acelaşi soi, baladându-se în acelaşi perimetru, să nu intre în vorbă, să nu schimbe impresii: un adevăr scris pe toate gardurile. Iar doamna Tanţa - permanent merinos la Paşte şi Crăciun, glezne umflate şi toate discurile lui Gică Petrescu - atâta aştepta. La prima întâlnire, dimineaţa - îşi zâmbiră complice, la a doua (spre prânz), doamna Tanţa îi împărtăşi câteva secrete culinare menite să-l fericească pe Baby şi portofelul lui Gogu, seara, deveniseră prieteni.
    De la câini, trecură la probleme personale. Gogu nu mai întâlnise o persoană atât de cumsecade de la moartea maică-sii, simţea că i se poate confensa. Nu avea prieteni, nu avea cui să se încredinţeze, nu avea casă. Plătea o chirie exorbitantă unei familii care, cunoscându-i situaţia disperată, îl exploatau fără ruşine. Poate că doamna Tanţa ştie pe cineva... Nu are pretenţii, o bucăţică de odaie şi un duş îi sunt suficiente, e un tânăr modest... Poate că în blocul dumneaei...
    - Stai să mă gândesc, îl întrerupse doamna Tanţa impresionată şi începu să enumere cu ochii în vârful copacilor şi dându-şi peste cap fiecare deget:
    - Păi, hai să-i luăm la rând!... Parterul l-a închiriat o firmă, nu intră în discuţie. La etajul 1 - Mărculeştii şi Gheorghienii, ăştia au parale, nu se încurcă cu chiriaşi. La 2, stau eu cu sor'mea cea mare într-o garsonieră şi familia Iliaş, abia încap unii de alţii, şase inşi în patru camere... La 3, ar fi ceva, dar...
    - Dar ce? întrebă Gogu urmărind-o atent; la etajul 3 stătea papagaliţa.
    Doamna Tanţa îşi ţuguie buzele. Pe faţa bucălie se împleteau două expresii - dispreţ şi indignare evanghelică.
    - E o cucoană... mă rog, dacă vrei să-i spui cucoană, Sabău o cheamă. Are un apartament cu trei odăi şi stă singură. Ştiu c-a mai închiriat...
    - Are pe cineva acum?
    - Nu.
    - Atunci, pot să încerc.
    Femeia respiră adânc, hotărându-se să vorbească:
    - Vezi dumneata, domnule Gogu, te văd tânăr şi cumsecade, eu cunosc la oameni, n-aş vrea să intri pe mâna oricui. Madama este e... cam nu ştiu cum...
    - Cum adică? Ce face?
    Un chicotit sparse expresia de demnitate jignită a doamnei Tanţa:
    - Asta am vrea să ştim şi noi. Că umblă vopsită ca o coadă de păun, o priveşte ce face cu obrazul ei...
    - E tânără?
    - Aş! Are pe puţin anii mei...
    Gogu râse în sinea lui.
    "Generoasă a dracului, coana Tanţa! N-o fi Viky mugurel fraged, dar până la şaizeci, cam cât bătea grăsana, mai avea de alergat câteva poşte..."
    - ...şi se poartă ca o mucoasă de optişpe! Minijupuri, coamă creaţă, chestii d-astea.
    Gogu încercă să pară stângaci:
    - Cum să vă spun... Eu nu umblu să mă însor. Am nevoie doar de o odăiţă a mea şi puţin mi-ar păsa dacă gazda-i o caraghioasă.
    - Se vede că eşti necopt, râse cu îngăduitoare suficienţă doamna Tanţa. Caraghioşi sunt şi ăia de la Divertis!... Acum, spun şi eu ce zice lumea...
    - Ce zice?
    - Că ar fi "una din alea", ştii dumneata.
    - Nu ştiu.
    Grăsuna se holbă uimită:
    - Cum nu ştii? Adică, e... corvă.
    Îl transformase pe curvă în corvă, părându-i-se mai distins şi mai puţin abrupt, aşa cum din aceleaşi reticenţe, mulţi amputează cuvântul pulover, pronunţându-l plover.
    - Extraordinar! Aduce bărbaţi în casă?
    - Ce-i proastă? Da' unde-mi pleacă dumneaei, pe noapte înfiripată, şi se'ntoarce în zori, o dată cu lăptarii? Zi de zi şi doar cu taxi! De unde atâtea parale?
    - Multă lume are azi parale, rosti Gogu parcă îndoit. Asta nu înseamnă neapărat că-i... corvă.
    - Da' ce, deputată? Alde soru-mea, Cocuţa, îţi jură cu mâna pe Biblie că Sabău asta e de fapt Szabo şi că-i şpioancă! Udemeristă!
    - Tî-ţî-ţî! se minună Gogu, de unde ştie?
    Doamna Tanţa râse încântată din guşă:
    - Acum, să ţi-o spun pe sor'mea! Le are pe ale ei, dar e iute la minte, brici, nu alta. De când cu accidentul, de Sfântul Dumitru se împlinesc trei ani, stă toată ziua în casă şi nu se mai desprinde de fereastră. Pe toate le vede, nimic nu-i scapă. Vezi... şi îşi repezi degetul înainte: Uită-te unde-ţi arăt eu, peste drum. Sunt cinci magazine alimentare. Pe ăl din mijloc îl ţine un ungur, Bobo îi zice...
    - Şi?!
    Grăsuna râse triumfătoare:
    - Fleoarţa numai la el îşi face cumpărăturile, n-a păşit nici de o curiozitate în celelalte. P'ormă, are o servitoare, Ilonka, cam slabă de minte, tot unguroaică! N-a mai găsit nicio Leancă de-a noastră să-i şteargă praful? Dar vezi că ungurii sunt solidari, se ajută între ei, de ce să nu dea o pâine tot la unul de-al lor?
    - Logic, admise Gogu reflectând în sinea lui la ce aberaţii poate duce prostia omenească exploatată, întreţinută, intoxicată! Pentru că papagaliţa preferă cârnaţii pipăraţi ai lui Bobo şi serviciile Ilonkăi, gata! e spioană udemeristă şi, probabil, nepoata lui Horty, trăgându-se în linie dreaptă din Atilla, biciul lui Dumnezeu...
    - Sigur că-i logic, şi am să-ţi mai spun una care le pune vârf la toate! Ţi-am spus, sau nu ţi-am spus, că madam Papricaş, cum îi zice sor'mea, e secretă cu toată lumea, nu se ţine intim cu nimenea, nu deschide uşa la nimenea. Dar o excepţie tot face. E un ăla, o pocitanie de pitic, când îl vezi te ia cu fiori, se citeşte pe el că-i spion, care o tot vizitează, ce-i drept, nu prea des.
    "Ăsta-i Sică", zâmbi Gogu, curios să audă ce urmează.
    - Un pitic adevărat?
    - Da, domnule, pitic, pitic! Dacă-ţi spun că şi ăsta e boaghen, mai ai ceva de zis?
    Gogu începu să râdă:
    - Scrie pe el?
    - Nu râde până nu cunoşti. Sor'mea a lucrat trei'j dă ani la ARIA2, d-acolo mănâncă ea o pensie azi. L-a recunoscut, ţi-am zis că-i dată dracului!
    - Cum l-a recunoscut?!
    - Păi îl ştie de acum vreo doişpe ani, când a venit circul maghiar la Bucureşti. Piticul e artist de circ. Făcea pe clovnul sau pe maimuţa, nu mai ţine nici ea bine minte... Ce caută ăsta la madam Papricaş, domnule Gogu? Uneori, vine şi noaptea în lipsă, stă ce stă şi pleacă.
    - Aveţi dreptate, admise Gogu, e ciudat, foarte ciudat...
    - Eu ştiu ce vorbesc. D-aia ziceam că nu-i de dumneata. Acolo, şi indică cu bărbia spre presupusele ferestre ale Victoriei Sabău, se petrec multe lucruri necurate. Să nu te mire un mâine, poimâine dacă auzi la Proteve că cine ştie ce grozăvie s-a petrecut în blocul nostru...
    Gogu dădu din cap evaziv. Nimeni nu-l împiedica să se convingă cu ochii lui. Poate chiar la noapte.

                                                                      15.

                                      Dacă n-ar fi cunoscut-o, ar fi zis că a dat în mintea copiilor.
    Luându-şi în serios şi stil propriu ipostaza de viitoare mămică, Alina nu se mai despărţea de păpuşi. Le schimba hainele, le pieptăna cu bucle sau codiţe cu funde înfoiate ca gogoşarii, le adormea ori alina, după caz, cu cântecele inventate de ea. Când se plictisea, golea magazinele, transformând casa într-un bazar: cărucior landou şi sport, teancuri de Pampers, cămăşuţe, scufiţe, rochiţe, jucării cu clinchet de clopoţei de agăţat peste leagăn, kilograme de talc mentolat, suzete şi încă o mie de "lucruşoare delicioase sau adorabile", cărora nu le putuse rezista.
    Adrian o urmărea înduioşat ca un bunic care se uită la nepoţica, prâslea familiei, cum se joacă de-a mămica, reflectând la ce va să zică instinctul matern. Dar vorba înţeleptului, cât de vechi şi de când lumea ar fi un fenomen, experienţa personală constituie o aventură.
    O aventură, faţă de care începuse să fie mai ponderat. Se odihnea profitând de orice ocazie, o urma din ce în ce mai puţin pe Alina în cursele ei zilnice, dormea pe rupte, la orice oră din zi.
    În cele din urmă, îşi luă inima în dinţi şi se hotărî să vadă un medic. Oricât s-ar fi ascuns pe după deget, trebuia să recunoască în sinea lui că acuză o oboseală nefirească, orice comparaţie ar fi încercat. Cu el însuşi, cel care fusese până mai acum câteva luni, cu alţii de vârsta lui, sau considerabil mai vârstnici.
    "Lucreţia are dreptate, cel puţin de dragul Alinei şi al copilului pe care-l aşteptăm, trebuie să ştiu cum stau."
    Până la cincizeci de ani, fusese un bărbat complet sănătos - chiar şi dentistul constituia o prezenţă episodică în viaţa lui - şi nu avea cunoştinţe în lumea medicală. Îşi aminti de un fost coleg de liceu, mare pramatie pe atunci, dar căruia se părea că i-au venit minţile la cap şi azi profesa medicina cu succes. Niţulescu, un găligan la vreun metru nouăzeci, îl primi afabil, gata să-l sufoce în îmbrăţişarea de urs, completată cu un pumn în burtă. Printre altele, tipul fusese şi rugbist.
     - Moale, camarade, cam moale!
    - Ce?
    - Burta. Ce mai faci, băi moacă? Te-ai dat la fund ca bolovanul... Apropo, îl ţii minte pe Bolovan, cretinul de istorie?
    - Ăla care te-a lăsat repetent într-a unşpea?
    - Da, domnule, nenorocitul ăla! N-aş fi putut să repar maţe, dacă nu cunoşteam până unde se întindea imperiul ăluia, homosexualul, Alexandru Machidon! A venit acum vreo zece ani la mine, să-l operez de prostată. Al naibii să fiu, băi Raduliene, dacă nu-mi venea să-i înfig câş bisturiul în fudulii!
    Îl bătu afectuos pe obraz şi, ca din întâmplare, îi trase cu degetul gros, pleoapa inferioară. Îşi reluă tirul jovial, cu "golănia" din liceu, dar neslăbindu-l o clipă din ochi:
    - Tu altfel, ce mai faci? Arăţi ca un proxenet înfloritor. Siluetat, dandy, tot băiat frumos ai rămas!
    - Mi-a mai trecut, surâse palid Adrian. Ce mai faci tu?
    Niţulescu ridică din umeri:
    - Ca toată lumea. Iobăgie în sens unic, fără cale de întoarcere şi mă tot mir ce repede trece timpul! Am doi băieţi care se şcolarizează la Harvard, nişte chestii din astea exotice de management, pe vremea noastră n-auzise nimeni, plângeam la Zboară cocorii şi învăţăm cum se căleşte oţelul... Mai ţii minte bancul ăla cu avionul american care se prăbuşeşte din senin deasupra Moscovei?
    - Ţin minte, râse Adrian, se lovise de înalta ştiinţă sovietică.
    - Bravo, ai rămas prompt La fel de prompt, la ce oră ai înghiţit azi primul whisky?
    Adrian roşi, blocat pe moment. Îngână abia îndrăznind să-l privească:
    - Să ştii că nu-i un obicei, realizând speriat în aceeaşi clipă că de fapt, asta se întâmpla, "întăritorul" de dimineaţă devenise sistem.
    - N-am spus că eşti alcoolic... Iar vorba bancului! Alcoolic e ăla care bea mai mult decât medicul lui...
    - Îţi spun sincer, îl întrerupse Adrian, am luat o înghiţitură ca să-mi fac curaj. Nu sunt obişnuit cu doctorii, n-am prea fost bolnav... În general, sunt un tip sănătos.
    - Bravo, te felicit! exclamă Niţulescu şi ai fi zis că moare de fericire la vederea unui exponat întreg şi nevătămat. Cu vârsta însă, adăugă urmărindu-i gesticulaţia nervoasă, agitaţia degetelor, strălucirea particulară a privirii, febrilitatea generală, mai apar fleacuri, puţină oboseală...
    Adrian dădu de câteva ori din cap recunoscător:
    - Exact! De asta am şi venit la tine. Eşti extraordinar, ai ghicit la fix, nu degeaba te laudă toată lumea. Sunt mereu obosit, parcă nu m-aş mai scula din pat.
    Niţulescu surâse ambiguu:
    - Poate că-l foloseşti prea mult...
    - Probabil, admise Adrian fără să sesizeze aluzia. E adevărat că de când am renunţat la serviciu, m-am cam lenevit...
    - Chiar! Am auzit că te-ai ajuns mare patrician, îmi spunea Suciu, ăla blondul de la C, violonistul, că te-ai trezit din senin cu o moştenire colosală! Cum ai făcut, dom'le, să-ţi iasă pontul ăsta, care-i şmecheria?
    Adrian zâmbi modest:
    - Ştii şi tu cum exagerează oamenii, găina vecinului e totdeauna curcă. Am moştenit ceva destul de consistent pentru noi, dar nu sunt Vanderbildt.
    - Mie mi se pare fabulos! Chestiile astea cu moşteniri picate din cer ziceam că-s metafore sau folclor, dar uite că se mai întâmplă. Ce-ai simţit tu când ai aflat, ăsta-i caz de infarct? Ce-a zis Dina?
    Adrian îşi coborî privirea, zâmbind - nu ştia nici el de ce - jenat:
    - Dina a murit acum şapte ani...
    - Iartă-mă, se sperie Niţulescu, n-am ştiut. Biata fată, cum s-a întâmplat?
    - Un accident de maşină. Eu... eu m-am recăsătorit şi... aşteptăm un copil.
    - Aha, făcu Niţulescu lăsându-se pe spatele scaunului, dar se redresă imediat. Te felicit...
    Se gândi amuzat că încă nu i se mai întâmplase să fie obligat să prezinte concomitent aceluiaşi personaj condoleanţe şi felicitări.
    - De vreme ce aşteptaţi un copil, presupun că doamna-i tânără.
    Obrazul lui Adrian se lumină brusc, căzând în extaz:
    - Foarte tânără, aproape un copil şi ea. Probabil mă judeci, cândva i-am considerat şi eu nebuni pe alţii, dar toate câte se petrec în lume pentru oameni sunt făcute... Iar când ţi se întâmplă ţie, au alt aer...
    Medicul începu să râdă:
    - Nimeni nu te condamnă, bătrâne... Doar să nu faci prostii. Înţelegi ce vreau să spun. Fără stimulente, energizante, Viagra şi alte porcării, făcătoare de minuni! Whisky moderat, bine ar fi să renunţi la ţigară, mâncare sănătoasă şi opt ore de somn. Asta în principiu... Acum vreau să te consult şi ai să-mi faci nişte analize.
    Cu inima cât un purice, Adrian întrebă:
    - Crezi că-i grav? Ştii, în funcţie de diagnosticul tău, am... am multe de decis. Dacă mi se întîmplă ceva, doi copii rămân pe drumuri...
    - Testamentul poate să mai aştepte, râse Niţulescu, dar tu trebuie să-ţi bagi minţile în cap. Eşti sleit de puteri, se vede cu ochiul liber, stors ca un burete, neîndoios anemic.
    - Ce trebuie să fac?
    - Fără cocoşisme, fără demonstraţii vitejeşti. Restul, discutăm cu rezultatele în mână. Ieşi din scutece şi culcă-te pe canapea. Când ţi-ai făcut ultima electrocardiogramă? întrebă pregătind tensiometrul.
    - N-am făcut în viaţa mea.
    - Eşti deştept nevoie mare.
    Adrian râse:
    - Am avut un coleg de serviciu. Îi ieşise o electrocardiogramă de cosmonaut, se ducea omul fericit acasă...
    - Ştiu figura, i-o tăie Niţulescu, a făcut stop cardiac ieşind pe poarta policlinicii.
    - Şi atunci?!
    - Asta-i situaţia. Deocamdată, altceva mai concludent nu s-a inventat!

                       Când plecă acasă, după vreo oră, Adrian se simţea sfâşiat, victimă a două dispoziţii contradictorii.
    La o primă apreciere a situaţiei şi în lipsa analizelor, nu stătea tocmai prost. Inima cam obosită şi capricioasă, surmenaj fizic tinzând spre epuizare, dar totul recuperabil.
    Partea rea - recomandările exprese: nu era admis niciun exces, nu nopţi pierdute, nu mai mult de un singur "număr" şi nu în fiecare zi, maximum de trei ori pe săptămână, în plus, medicamente.
    La despărţire, Niţulescu îl apucase de rever:
    - Reţine! Cu menajamente, atingi suta, dar trebuie să înţelegi că eşti, în primul rând, un om de cincizeci de ani şi numai după aceea tânăr însurăţel. Dacă nu uiţi amănuntul ăsta, eu mă declar mulţumit. Să vii la control.
    Până acasă, Adrian făcu eforturi să uite orice accent alarmist. În fond, nu era bolnav, oboseala şi anemia pot fi recuperate. Chiar Niţulescu i-a spus că nu are nimic grav. Iar peste ştiinţa medicului, inima îi spunea că poate fi liniştit. Dumnezeu nu-i un ticălos, nu e un pervers. Nu i-a dăruit fericire şi nu i-a dăruit-o pe Alina doar ca să-i prefaţeze sfârşitul.
    "Sunt încredinţat de asta ca de răsăritul soarelui! Pot muri oricând numai ca ea să fie fericită, dar nu pentru că sunt gata de orice sacrificiu trebuie să şi mor. Dacă voi muri, nu va fi din cauza ei..."

                                                                  16.

                                       Când Gogu își anunțase patronul că are de gând să se dea pentru câteva zile la fund, ştia exact ce are de făcut Umplu un sac cu schimburi, luă bani la el şi încuie casa, părăsind-o pe furiş, ca un hoţ. Trebuia să se topească rapid, înainte de o eventuală descindere a Poliţiei, şi totodată să reflecteze în linişte cum urma să acţioneze pentru a forţa zidul de inexpugnabilitate îndărătul căruia se ascundea adevărata viaţă a piticului. Apăsând pe accelerator, cu mintea vuind de combinaţii, se îndreptă spre cea de a doua adresă a sa, mai corect spus, refugiul său. Nu i-l cunoştea nimeni. Era singurul său secret şi-l apăra cu străşnicie: o iubea pe maică-sa, dar îi era ruşine cu ea.
    După ce se întorsese în ţară, cu patru ani în urmă, Gogu îşi vizitase părinţii. Deşi pregătit sufleteşte pentru tot ce-i mai rău, dezastrul de acasă îl zgudui. Mizeria fizică şi morală a maică-sii depăşea cele mai sinistre aşteptări; în ce-l priveşte pe taică-său, acesta evoluase previzibil, în conformitate strictă cu "formalitatea" sa, adaptată la împrejurări.
    "Marele Tăutu" devenise o trâmbiţă concomitent sforăitoare şi plângăcioasă, lamentându-se oricui voia sau nu voia să-l asculte că este victima unui destin ticălos. Prin destin ticălos, contabilul înţelegea şi desluşea pe larg o nevastă nedemnă de el, putredă până în măduva oaselor, trândavă, beţivă, şi un fiu denaturat, descreierat ca şi maică-sa, pe deasupra şi tâlhar.
    Casa arăta pe potriva dispoziţiei celor doi şi faţă de pestilenţialul prezent, neglijenţa - căci nu fusese niciodată o gospodină - de odinioară a maică-sii putea trece drept pedanterie. Gogu găsi gândaci până şi în frigider, gunoiul neevacuat de cel puţin o săptămână ocupa un sfert din bucătărie, dormitorul, vomitiv ca şi baia, avea aspect şi miasme de azil de noapte gorkian. Cel mai mult însă, îl impresionă înfăţişarea Mariei Tăutu, aidoma bătrânelor străzii, cerşetoare şi vagaboande fără culcuş, întâlnite în subteranele neturistice ale New York-ului. Cu privire goală - albastrul ochilor se decolorase până la inexistent - cu laţe năclăite rău mirositoare, în zdrenţe şi arzând cu toată fiinţa ei de dorul unei picături de alcool, îl recunoscu totuşi. Îl trase lângă fereastră şi, pipăindu-i timid obrajii, începu să plângă.
    Gogu scrâşnise, reprimându-şi sentimentul de silă:
    - Asta-i opera animalului? Ce-a făcut ăsta din tine, mamă?
    - Nu-i doar el vinovat... Ştii, după ce-ai plecat tu, a fost groaznic... L-a durut că i-ai furat banii, nu c-ai plecat.
    - Te-a chinuit?
    Bătrâna surâse ştirb:
    - Când nu m-a chinuit el? N-am mai văzut un leu şi a dus de acasă toate cărţile, până şi manualele tale de şcoală...
    "Exact cum mi-am închipuit", îşi zise Gogu stors de greaţă, de milă şi remuşcări în acelaşi timp.
    - Ce pot face acum pentru tine, mamă?
    În ochii femeii se aprinse un licăr palid de interes:
    - Vrei de-adevăratelea, Gogu, sau... doar aşa?
    - Nu doar aşa, vreau cu adevărat să te ajut.
    - Atunci, scoate-mă de aici, spuse dintr-o suflare. Eu n-o mai duc mult, n-am să-ţi fiu multă vreme povară...
    - Spune-mi ce-ţi doreşti.
    - Un culcuş al meu, o odăiţă cât de mică undeva, la o mansardă sau într-o pivniţă, unde o fi, dar numai a mea, unde să nu mă ajungă taică-tău, o carte...
    - Şi mai ce?
    Maică-sa îşi coborî privirea:
    - Ştii şi tu... o sticluţă. Să nu te superi, Gogule, atâta bucurie mi-a mai rămas de la viaţă.
    Încercase s-o convingă să intre într-o clinică de dezalcoolizare, dar femeia refuzase categoric şi nici Gogu nu insistase. În mod cât se poate de evident, maică-sa era o fiinţă terminată, de ce să-i otrăvească ultimii metri ce-i mai avea de parcurs pe uliţele ăstei lumi?
    Se întorsese cu ceva bani, aşa că achiziţionă o garsonieră modestă în Drumul Taberei, o mobilă cu strictul necesar, îi cumpără cărţi, plăti femeia de serviciu din bloc să-i facă menajul şi-i asigură porţia de vodcă zilnică. Azi, se felicita pentru felul în care procedase, că nu o băgase cu de-a sila la dezalcoolizare. Când venea la ea, cel puţin o dată pe săptămână, găsea o femeie curăţică într-un interior decent, totdeauna euforizată de băutură, dar lucidă, transpusă în universul cărţilor pe care le citea cu aviditate. Era pentru prima oară fericită în viaţa ei şi acesta constituia un neîncetat motiv de mulţumire pentru Gogu.
    "Marele Tăutu" nu făcu niciun demers ca s-o găsească, nu anunţă Poliţiei dispariţia nevesti-sii (Gogu o "răpise" doar cu zdrenţele de pe ea în timp ce taică-său era la serviciu) şi, din ce se putuse afla ulterior, se simţea foarte bine. Trăia cu o vecină, se zicea că aveau şi un copil, dar cui, ce-i păsa! Pentru el şi pentru Maria Tăutu nu mai prezenta nicio semnificaţie.
    Un alt străin, anonim urmându-şi destinul de vierme, prin marele oraş.

                   O găsi pe maică-sa călare pe un armăsar persan, cu pletele în vânt, însoţindu-l pe Vicontele de Bragelona în nesfârşitele-i hălăduieli pe drumurile Franţei. Trăia cu atâta intensitate filmul, era atât de introdusă în plin miez de secol al XVIII-lea, încât abia îi observă sosirea. Se interesă mecanic, întrebare intrată în sânge, dacă a mâncat şi întoarse pagina. Gogu îi făcu semn că totul e în regulă, să-şi vadă mai departe de lectură, şi băgă un ochi în frigider. Ouă şi brânză existau, mai adusese el nişte mezeluri şi, desigur, o sticlă de băutură. Caterina, cea care o ajuta pe maică-sa, îşi isprăvise treburile şi nu mai avea să apară până mâine dimineaţă...
    Bilanţul îl mulţumi pe Gogu, nimeni şi nimic nu-l va deranja, liniştea era asigurată, putea să reflecteze şi să plănuiască în tihnă.
    În bucătărie se afla o mică somieră, prevăzută special de Gogu pentru cazurile când înnopta la maică-sa. Făcu un duş, bău o cafea ţeapănă ca să doarmă mai bine (aşa era el, avea reacţii inverse), apoi adormi cu Gazeta Sporturilor căzută pe piept. Nu înainte de a fi hotărât ce urma să facă:
    "La noapte, violez domiciliul madamei Papricaş."

                                                           17.

                            Deși îşi repetase în nenumărate rânduri că pentru el afacerea Yvonei este definitiv închisă, Pavelescu n-avea astâmpăr. Convingătoare dar inutile toate argumentele:
    "Măi creştine, nu te pune cu Mafia! N-ai nici calibru, nici respiraţie ca să le ţii piept! Ai numărat cearşafurile şi polonicele de ciorbă pe la internate şi cantine muncitoreşti şi zici că acum te taie mintea să faci pe FBI-stul. Fii cuminte, frăţioare, rămâi la adulterele tale unde nici capul nu te doare, că nasul scurt nu l-a retezat nimenea!"
    Neliniştea însă nu-i dădea pace şi reflectă că în viaţă se întâmplă ca pricini diferite să aibă acelaşi efect. Pe Gogu, în speţă, îl rodea o irezistibilă curiozitate congenitală, în vreme ce pe el îl îmboldea îngrijorarea pentru propria persoană. Ca să poţi să te aperi, trebuie să ştii cine ţine arma în mână şi dincotro pleacă glonţul.
    Hotărî să acţioneze, având două convingeri nestrămutate: Yvona era moartă, cât se poate de moartă, iar Sică - poate chiar subiect asasin - cunoştea împrejurările acestui deces. Oricum ai fi sucit lucrurile, singura pistă care-l putea apropia de misterul dispariţiei Yvonei o reprezenta Iordache.
    Din fericire, ei doi nu se cunoşteau personal. Pavelescu mirosea din zbor "oamenii belea" şi îi ocolea ca pe un teren minat. Ştia doar că-i pitic, patron de afaceri murdare, dar prea şmecher ca să se lase prins. Un tip de care te serveşti, deşi ai prefera să nu-l fi cunoscut. În ce-l priveşte pe Iordache, acesta auzise desigur de patronul agenţiei Discret, ştia că-i şeful lui Gogu, cu siguranţă însă habar n-avea cum arată. Puţin plauzibilă ipoteza ca Gogu să umble cu poza lui în buzunarul de la piept şi să i-o fi arătat piticului "uite ce boss sexy am, chipeş şi deştept, focul lui ardei!"
    O dată decizia luată, dădu câteva dispoziţii Mioarei, amână două întâlniri şi se îndreptă spre studioul piticului. Se va prezenta în calitate de client, doritor de servicii speciale. Cine l-a trimis la el? Domnul Gogu Tăutu. Era conştient că se joacă cu focul, cam prea aproape de văpaie, dar socoti că-i puţin probabil să-şi ardă degetele chiar de la prima întâlnire.

                     Sună întâi timid, ca omul nesigur pe el - solicitant şi nu solicitat - apoi din ce în ce mai insistent. Sică nu era acasă sau poate nu voia să răspundă. Cum decomandase toate urgenţele şi altceva mai bun de făcut n-avea, îşi propuse să-l aştepte vreo jumătate de oră.
    Nu chiar în faţa casei, ci pe trotuarul de peste drum. Încercă o vreme să se plimbe, paşi în sus şi în jos, dar îl încurcau nişte puşti care străbăteau acelaşi itinerar, zbârnâind pe patine cu rotile. Îşi aminti că din fericire, neavând timp să-l deschidă la birou, Cotidianul rămăsese la el în buzunar. Căută un copac de care să se rezeme, şi începu să citească.
    Un individ mărunt şi sfrijit, cam la vreo cincizeci de ani, îmbrăcat în negru şi cu o cămaşă kaki, foarte asemănătoare cu a lui Pavelescu, se opri în faţa lui, surâzându-i luminos:
    - Dumnezeu e cu tine, frate.
    Detectivul se uită reflex în jur, de parcă s-ar fi aşteptat să-l vadă pe Dumnezeu.
    Zâmbetul individului se lăţi:
    - Fii liniştit, frate, nu ne aude nimeni.
    În mintea detectivului se înscrucişară, cu viteza fulgerului, gânduri şi idei: "De când sunt eu cu ăsta, frate?... O fi făcând parte din vreo confrerie... «Nu ne aude nimeni»... Aici se lasă cu clandestinitate..."
    Rosti ambiguu:
    - Trebuie să fim prudenţi...
    - Şi neatinşi din foc vom ieşi, la fel cu Şadrac, Mesa şi Abed Nego!
    "Cine-s gagiii?" ar fi vrut să se intereseze Pavelescu, dar se hotărî instantaneu să accepte jocul. Emise un amen, pentru că aşa auzise şi el prin filme, când câte un apucat din ăsta îşi presăra discursul cu nume fistichii care după capul lui aveau rezonanţe biblice.
    Ca să spună ceva, încercă să facă pe ăla vigilentul:
    - Cum de-mi vorbeşti, fără să mă cunoşti?

.......................................................................