Codul lui Da Vinci, Dan Brown

........................................................................
                                       6-7

                       Nerăbdător, dădu un  clic pe hypertext, dar nu găsi nimic.
    Computerul piui din nou:
    Cavaleri, valeţi, popi şi pentagrame: Istoria sfântului Graal în tarot
    - Nu mă surprinde deloc, îi spuse profesorul lui Sophie. Unele dintre cuvintele noastre cheie sunt identice cu cele ale cărţilor de Tarot. Nu ştiu dacă bunicul tău ţi-a spus vreodată, dar jocul acesta e un fel de "catehism prescurtat" pentru povestea Miresei Pierdute şi a subjugării ei de către Biserică.
    Sophie îl privi neîncrezătoare:
    - Habar nu aveam.
    - Tocmai asta e. Folosind un joc metaforic, căutătorii Graalului îşi disimulau mesajul, ferindu-l de ochii scrutători ai Bisericii.
    Langdon se întreba adesea câţi dintre cei ce se distrau astăzi cu jocurile de cărţi ştiau că obişnuitele patru culori - pică, treflă, cupă şi caro - erau simboluri ce aminteau de Graal şi proveneau din cele patru culori ale cărţilor de Tarot: spadă, cupă, sceptru şi pentagramă.
    Pica era spada - Paloşul. Simbol masculin. Cupa era, fireşte, tot cupa - Potirul. Simbol feminin. Trefla era sceptrul - Moştenirea regală. Urmaşii. Caroul era Pentagrama - Zeiţa. Sacrul feminin.
    Patru minute mai tîrziu, când Langdon începuse deja să se teamă că nu vor găsi ceea ce căutau, computerul le oferi o nouă trimitere:
    Gravitaţia geniului: biografia unui cavaler modern.
    - Gravitaţia geniului! strigă Langdon către Gettum. Biografia unui cavaler modern!
    - Cât de modern? replică bibliotecara. Te rog să nu-mi spui că este vorba despre sir Rudy Giuliani al vostru! Mie, personal, mi se pare puţin cam prea trasă de păr.
    Langdon avea propriile lui dubii cu privire la proaspăt îrmobilatul sir Mick Jagger, dar nu era acum momentul să dezbată politica în domeniu a Curţii Britanice.
    - Să ne uităm, sugeră el şi accesă titlul hypertext:
    "...Onorabilul cavaler, sir Isaac Newton...
    ... În Londra în 1727 şi...
    ...Mormântul său de la Westminster Abbey...
    ... Alexander Pope, prieten şi coleg..."
    - Cred că "modern" este, totuşi, un termen destul de relativ, strigă Sophie către Gettum. E o carte veche. Despre sir Isaac Newton.
    Bibliotecara clătină din cap:
    - Inutil! Newton a fost îngropat la Westminster Abbey - inima protestantismului englez şi în niciun caz nu a participat vreun papă! Frişcă şi zahăr? întrebă ea arătând spre ceştile de cafea solubilă.
    Sophie încuviinţă.
    - Robert! îl strigă Gettum, văzând că Langdon nu are de gând să îi răspundă.
    Profesorul își ridică ochii pe de ecran,  simţind cum inima începe să-i bată mai tare:
    - Sir Isaac Newton e cavalerul pe care-l căutăm, declară el. Cercetările sale au dus la descoperiri ştiinţifice care au atras mânia Bisericii. Şi a fost Mare Maestru al Le Prieure din Sion. Nu e suficient?
    - Suficient? îi răspunse Sophie arătând spre poem. Cum rămâne cu cavalerul îngropat de papă? Ai auzit-o pe doamna Gettum: la înmormântarea lui Newton nu a luat parte niciun papă, niciun catolic.
    Langdon întinse mâna spre mouse:
    - Cine a zis ceva despre un papă - catolic?
    Dădu un clic pe "Pope" şi pe ecran apăru întreaga frază:
    "Înmormântarea lui sir Isaac Newton, la care au asistat regi şi membri ai nobilimii, a fost prezidată de Alexander Pope, prieten şi coleg, care i-a adus decedatului un emoţionant elogiu înainte de a-i arunca primul pumn de ţărână peste sicriu."
    Profesorul îşi ridică ochii spre Sophie:
    - De data asta l-am nimerit pe cel care trebuie. Alexander Pope. A. Pope.
    In London lies a knight a Pope interred!
    Sophie se ridică, înmărmurită.
    Jacques Sauniere, maestrul dublelor înţelesuri, îşi demonstrase încă o dată, dacă mai era nevoie, uimitoarea-i ingeniozitate.

                                                   114.

                         Silas se trezi, tresărind brusc.
    Nu știe ce-l deșteptase  şi nici cât timp dormise. "Oare visam?" Ridicându-se în capul oaselor pe salteaua de paie, ascultă răsuflarea tăcută a clădirii, liniştea deplină fiind întreruptă doar de murmurul slab al rugăciunii cuiva de la etajul de dedesubt. Erau sunete familiare, care ar fi trebuit să-l mai liniştească.
    Şi totuşi, simţea o bruscă şi ciudată îngrijorare.
    Doar în lenjerie de corp, se apropie de fereastră. "Am fost, oare, urmărit?"
    Curtea era pustie, exact aşa cum fusese şi atunci când venise el. Ascultă din nou. Linişte! "Şi atunci, de ce simt că undeva, ceva nu e în ordine?"
    Silas învăţase, cu mult timp în urmă, să aibă încredere în propria intuiţie; ea îl ţinuse în viaţă pe când era copil, pe străzile Marsiliei, cu mult înainte de a ajunge la închisoare... cu mult înainte de a se naşte din nou, graţie episcopului Aringarosa.
    Deodată, prin gardul viu de la marginea curţii zări silueta unei maşini care se apropia. Pe capotă, zări sirena de poliţie. Jos, la recepţie, duşumeaua scârţâi. O uşă se deschise.
    Instinctiv, Silas se repezi la uşă şi încremeni în spatele ei, exact în clipa în care clanţa coborî şi uşa se deschise uşor. Primul poliţist năvăli înăuntru, legănându-şi arma la stânga şi la dreapta în mâna întinsă. Camera părea goală.
    Înainte de a fi zărit, Silas îşi buşi umărul în tăblia uşii, izbind un al doilea poliţist. Primul se răsuci, gata să tragă, dar Albinosul i se repezi la picioare.
    Glonţul zbură peste capul său, iar poliţistul îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi, lovindu-se puternic la cap. Al doilea izbuti să se ridice de jos, în pragul uşii, dar Silas îi expedie un picior în burtă şi, sărind peste trupul lui încovrigat de durere, ieşi pe culoar.
    Aproape gol, coborî în fugă treptele. Fusese trădat, dar de cine? Când ajunse în hol, văzu alţi poliţişti năvălind înăuntru. Se răsuci dintr-o mişcare şi alergă în partea cealaltă. "Intrarea pentru femei. Fiecare centru Opus Dei are una."
    Străbătând coridoarele înguste, traversă bucătăria, strecurându-se printre bucătarii înspăimântaţi, care se trăgeau la o parte din calea Albinosului despuiat ce dărâma în goană oale şi veselă. În cele din urmă, ajunse pe un culoar întunecat, aproape de încăperea în care se afla centrala termică. La capătul lui, zări uşa pe care o căuta.
    Alergând cât îl ţineau picioarele, ieşi afară, în ploaie, şi nu-l zări decât prea târziu pe poliţistul care se apropia. Cele două trupuri se izbiră în forţă, umărul alb al lui Silas intrând ca un berbece în sternul celuilalt. Poliţistul căzu, iar Albinosul se prăvăli peste el. Arma ofiţerului zbură pe pavaj. În spate se auzeau tropot de picioare şi glasuri agitate. Se rostogoli şi înhăţă revolverul. Un foc de armă răsună în uşă, şi în coaste simţi o împunsătură puternică. Turbat de furie, începu să tragă spre cei trei poliţişti ce se apropiau. Sângele ţâşni din trupurile lor ca dintr-o fântână arteziană.
    O umbră întunecată se ivi în spatele lui, apărută parcă de nicăieri. Mâinile care-i prinseră umerii goi păreau a avea însăşi forţa diavolului. Omul răcni în urechea lui:
    - SILAS, NU!
    Albinosul se răsuci şi trase. Ochii li se întâlniră. Silas urlă deja de oroare, când episcopul Aringarosa se prăbuşi.

                                                       115.

                               Mai bine de trei mii de persoane  îşi dorm somnul de veci în Westminster Abbey, colosala clădire din piatră care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale unor regi, oameni politici, savanţi, poeţi şi muzicieni. Mormintele lor, dispuse în toate nişele şi alcovurile disponibile, variază ca grandoare de la mausoleele regale - cum este al reginei Elizabeth I, al cărei sarcofag tronează în propria capelă laterală - până la modestele plăci încastrate în pardoseală, ale căror inscripţii au fost tocite de vreme şi de paşii vizitatorilor, astfel că de multe ori nu mai poţi decât ghici numele celui care odihneşte dedesubt.
    Având structura marilor catedrale din Amiens, Chartres şi Canterbury, Westminster Abbey nu este considerată nici catedrală în adevăratul sens al cuvântului, dar nici biserică parohială obişnuită. Purtând titlul de royal peculiar se află în subordinea directă a reginei. De la încoronarea lui William Cuceritorul în ziua de Crăciun a anului 1066, impresionantul sanctuar a găzduit nenumărate ceremonii regale şi diverse evenimente de stat - începând cu canonizarea lui Edward Confesorul şi sfârşind cu nunta prinţului Andrew cu Sarah Ferguson sau funeraliile lui Henric al V-lea, ale reginei Elizabeth I sau ale prinţesei de Wales, Diana.
    Totuşi, pe Robert Langdon nu-l interesa în momentul de faţă nimic din străvechea istorie a lăcaşului - cu o singură excepţie: înmormântarea cavalerului britanic sir Isaac Newton.
    "In London lies a knight a Pope interred!"
    Traversă în mare grabă, împreună cu Sophie, marele portic al transeptului nordic, ajunseră în faţa unor supraveghetori care îi poftiră politicos spre cea mai recentă dotare a abaţiei - un detector de metale tip cadru, prezent acum în majoritatea clădirilor istorice din Londra. Trecură amândoi fără a declanşa alarma şi îşi continuară drumul spre intrarea propriu-zisă.
    Încă de la primii paşi în imensul interior de piatră, Langdon avu impresia că lumea de afară dispare brusc, se evaporă. Nu se mai auzea zgomotul traficului. Nu se mai auzea răpăitul ploii. Doar o linişte asurzitoare, ce părea o reverberaţie între zidurile masive, ca şi când biserica şi-ar fi vorbit sieşi în şoaptă.
    Ochii lor, la fel ca aceia ai majorităţii vizitatorilor, se ridicară imediat spre înălţimile ameţitoare ale plafonului. Coloane de piatră cenuşie ţâşneau spre cer aidoma unor maiestuoşi arbori seculari, arcuindu-se graţios şi părând a fi susţinute de aer, şi apoi coborau din nou până la pardoseală. În faţa lor, transeptul nordic se întindea asemenea unui canion adânc, mărginit de falezele înalte ale vitraliilor. În zilele însorite, podeaua devenea un mozaic prismatic de lumini şi de umbre. Astăzi însă, ploaia şi norii îi confereau vastului spaţiu interior o aură spectrală... ca de criptă, într-adevăr.
    - Eîntr-adevăr goală, şopti Sophie.
    Langdon se simţi şi el dezamăgit. Sperase să găsească aici mai multă lume; nu avea niciun chef să repete experienţa neplăcută de la Temple Church. Ar fi vrut ca acolo să simtă siguranţa pe care ţi-o oferă de obicei destinaţiile turistice arhiaglomerate, dar uitase că acest lucru se întâmpla, îndeosebi, doar în plin sezon turistic. Era o dimineaţă ploioasă de aprilie. În loc de grupuri numeroase de turişti şi raze de soare filtrate prin vitralii, în faţa lui nu se zărea decât imensitatea goală a pardoselei mărginite de nişe întunecoase.
    - Am trecut printr-un detector de metale, îi aminti Sophie, sesizându-i tulburarea. Dacă ne aşteaptă cineva aici, înăuntru, cel puţin nu poate fi înarmat.
    Langdon încuviinţă, însă rămase la fel de circumspect. Voise să cheme poliţia londoneză, dar ea fusese de părere că, neştiind cine poate fi implicat, ar fi preferabil să evite orice contact cu autorităţile. "Trebuie să recuperăm criptex-ul, insistase Sophie. E cheia care ne deschide toate uşile."
    Avea dreptate, fireşte.
    "Cheia către salvarea lui Leigh.
    Cheia către găsirea Sfântului Graal.
    Cheia către aflarea celui care pusese la cale toată această nebunie."
    Din nefericire, unica lor şansă de a recupera criptex-ul părea să fie acum şi aici... la mormântul lui sir Isaac Newton. Cel care avea cilindrul trebuia să treacă pe la el pentru a descifra indiciul final şi, dacă nu o făcuse deja, plecând între timp, vor izbuti să-l surprindă asupra faptului.
    Îndreptându-se spre extremitatea stângă a clădirii, trecură de un şir de coloane şi pătrunseră într-un întunecat naos lateral. Langdon nu-şi putea alunga din minte imaginea lui Leigh Teabing prizonier, legat şi înghesuit, probabil, undeva, în spatele propriei limuzine. Cel care ordonase uciderea celor patru membri de vârf ai Stăreţiei nu va ezita să-i elimine pe toţi cei care îi stăteau în cale. Faptul că Teabing - un cavaler britanic modern - era prizonierul celor ce căutau mormântul unui compatriot al său părea o ironie a sorţii.
    - Pe unde e? întrebă Sophie, privind în jur.
    "Mormântul." N-avea idee.
    - Ar trebui să găsim un ghid şi să-l întrebăm.
    Știa că nu are niciun rost să rătăcească aiurea prin catedrală; Westminster Abbey era o veritabilă reţea de mausolee, încăperi separate şi nişe funerare. Ca şi Marea Galerie de la Luvru, avea un unic punct de intrare - uşa peste pragul căreia tocmai trecuseră: uşor să pătrunzi în interior, dar dificil să-ţi găseşti drumul spre ieşire. "O veritabilă capcană pentru turişti", declarase o dată unul dintre colegii lui de la Harvard.
    Respectând tradiţiile arhitecturale, construcţia avea forma unei cruci uriaşe. Spre deosebire însă de majoritatea bisericilor, avea intrarea prin lateral, nu prin capătul naosului central. În plus, clădirea centrală era înconjurată de o serie de vaste peristiluri. Un pas printr-o arcadă greşită şi vizitatorul se pomenea rătăcind printr-un labirint de culoare exterioare, mărginite de ziduri înalte.
    - Ghizii poartă robe stacojii, îi spuse Langdon în timp ce se apropia de mijlocul bisericii.
    Privind în direcţia altarului aurit, spre capătul transeptului sudic, văzu câţiva oameni care se târau pe coate şi genunchi. Acest tip de pelerinaj era o privelişte obişnuită în Colţul Poeţilor, deşi nu avea un caracter atât de pios pe cât părea. "Turişti care se freacă de morminte."
    - Eu nu văd niciun ghid, constată Sophie. N-am putea găsi mormântul şi singuri?
    Fără un cuvânt, profesorul o conduse spre un rând de trepte în partea centrală a clădirii şi îi făcu semn spre dreapta.
    Sophie simţi că i se taie răsuflarea atunci când privi în lungul naosului, la întreaga lungime a catedralei:
    - Ah! făcu ea. Hai să găsim un ghid!
    În acelaşi moment, la câteva sute de metri distanţă, ascuns vederii după galeria corului, mormântul lui Isaac Newton avea un unic vizitator. Învăţătorul examina monumentul de zece minute încheiate.
    Mormântul era format dintr-un sarcofag masiv de marmură neagră, pe care odihnea silueta sculptată a savantului în veşminte clasice şi care se sprijinea mândru de un teanc de cărţi cu semnătura sa - Divinitatea, Cronologie, Optica şi Philosophiae Naturalis Principia Mathematica.
    La picioarele lui Newton se aflau doi îngeraşi care desfăşurau un sul de pergament. În spatele trupului întins al savantului se înălţa o piramidă austeră. Deşi piramida în sine părea o ciudăţenie aici, Învăţătorului îi atrase atenţia mai curând uriaşa formă aflată cam la jumătate din înălţimea ei.
    Un glob!
    În minte îi reveni versul lui Sauniere:
    "Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se-afla odat'."
    Sfera masivă ce părea că a crescut pe faţa piramidei era sculptată în basorelief şi înfăţişa cele mai diverse corpuri cereşti: constelaţii, semne zodiacale, stele, comete şi planete. Deasupra ei se înălţa zeiţa astronomiei sub un cer înstelat.
    "Nenumărate globuri."
    Învăţătorul fusese convins că, o dată ce va găsi mormântul, identificarea globului lipsă nu va reprezenta o dificultate. Acum nu mai era însă chiar atât de sigur. Avea în faţa ochilor o complexă hartă a bolţii cereşti. Să fie, oare, o planetă lipsă? Fusese omis vreun astru dintr-o constelaţie? Habar nu avea.
    Totuşi, nu se îndoia că soluţia enigmei era ingenios de simplă şi de logică. "Ce glob trebuie să caut?" În mod cert, pentru a găsi Graalul nu era musai să ai cunoştinţe extinse de astronomie!
    "Vorbind de carne Roză şi pântece însămânţat."
    Deodată, atenţia îi fu distrasă de un grup de turişti. Puse criptex-ul în buzunar şi privi încruntat cum fiecare vizitator se apropie de o măsuţă, lasă o mică donație în casetă şi îşi reface provizia de papetărie pusă la dispoziţie de abaţie. Înarmaţi cu creioane şi foi mari de hârtie, turiştii se îndreptară apoi spre o altă parte a bisericii, probabil spre popularul Colţ al Poeţilor, pentru a se pleca în faţa lui Chaucer, Tennyson şi Dickens mergând în genunchi conştiincioşi spre mormintele lor.
    Rămas singur din nou, Învăţătorul se apropie de mormânt, privindu-l cu atenţie de sus până jos. Începu cu ghearele ce susţineau sarcofagul, trecu la statuia lui Newton, la teancul lui de cărţi şi la cei doi îngeraşi cu pergamentul, apoi urcă pe faţa piramidei până la uriaşul glob cu constelaţii şi la plafonul înstelat al nişei.
    "Ce glob ar fi trebuit să fie aici... şi totuşi lipseşte?"
    Atinse criptex-ul din buzunar, ca şi cum acesta i-ar fi putut oferi răspunsul dorit. "Doar cinci litere mă despart de Graal."
    Când se apropie de colţul galeriei, trase adânc aer în piept şi privi în lungul naosului, spre altarul principal. De la decoraţiunile aurite ale acestuia, atenţia îi zbură spre roba roşie a unui ghid care fusese chemat de două persoane care îi erau cât se poate de cunoscute.
    Langdon şi Neveu!
    Calm, se retrase în spatele galeriei. Se aşteptase ca ei doi să descifreze, în cele din urmă, semnificaţia poemului şi să ajungă aici, dar nu-şi imaginase că vor reuşi chiar atât de repede. Răsuflă adânc şi îşi cântări opţiunile. Se obişnuise deja să facă faţă surprizelor.
    "Criptex-ul e la mine."
    Ducându-şi mâna la buzunar, pipăi cel de-al doilea obiect care îl făcea atât de încrezător: revolverul Medusa. Aşa cum ar fi fost de aşteptat, detectorul de metale ţiuise atunci când trecuse prin el cu arma ascunsă. La fel de puţin surprinzător însă, paznicii se trăseseră înapoi imediat când se încruntase la ei şi le arătase un act de identitate. Poziţia oficială impunea totdeauna respect.
    Deşi iniţial sperase să găsească de unul singur parola şi să evite alte complicaţii, acum ajunse la concluzia că sosirea lui Langdon şi Neveu era, totuşi, un fapt binevenit.
    Ţinând seama că nu reuşise să identifice globul absent, ajutorul lor i-ar putea prinde bine. La urma urmei, dacă americanul descifrase semnificaţia primului vers şi ajunsese aici, probabil că ştia ceva şi despre globul respectiv. Iar dacă Langdon cunoştea parola, totul devenea doar o problemă de aplicare a presiunii corespunzătoare.
    "Nu aici, fireşte. Undeva unde să nu fim deranjaţi."
    Îşi aminti un mic anunţ pe care-l zărise la intrare; ştia locul perfect în care să-i ademenească.
    Nu mai rămânea decât o singură problemă... ce să folosească pe post de momeală.

                                                  116.

                        Langdon și Sophie înaintau încet pe partea de nord a bisericii, având grijă să nu iasă din umbra masivelor coloane ce îi despărţeau de naos. Deşi parcurseseră deja jumătate din lungimea clădirii, mormântul lui Newton nu se zărea încă.
    Sarcofagul era retras într-o nişă pe care nu aveau cum s-o vadă din locul în care se aflau ei.
    - Bine măcar că nu e nimeni acolo, şopti Sophie.
    Langdon încuviință, răsuflând și el ușurat.
    - Mă duc eu, şopti el. Tu ar trebui să stai ascunsă, pentru eventualitatea în care...
    Dar ea ieşise deja din penumbra coloanelor şi pornise înainte.
    - ... cineva ne urmăreşte, sfârşi profesorul oftând şi pornind repede în urma ei.
    În vreme ce traversau în diagonală vastul, complexul monument deveni vizibil treptat, frustrant de lent... un sarcofag de marmură neagră... statuia lui Newton... doi băieţei înaripaţi... o piramidă uriaşă... şi... un glob imens.
    - Ştiai despre asta? întrebă Sophie, uimită.
    Langdon clătină din cap, la fel de surprins:
    - Iar acelea par a fi constelaţii.
    Când au ajuns lângă nişă, profesorul a simţit un gol în stomac. Mormântul lui Newton era plin de globuri - stele, comete, planete.
    "Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'."
    Era ca şi cum ai fi încercat să găseşti un fir de iarbă lipsă de pe gazonul unui stadion.
    - Corpuri cereşti. Multe!
    Langdon se încruntă. Unica legătură pe care şi-o putea imagina între planete şi Graal era pentagrama zeiţei Venus şi, în drum spre Temple Church, încercase deja parola "Venus".
    Sophie se îndreptă direct spre sarcofag, dar el rămase la doi-trei metri mai în spate, privind atent în jur:
   - Divinitatea, spuse Sophie înclinându-şi capul pe umăr şi citind titlurile cărţilor pe care se sprijinea Newton. Cronologia. Optica. Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Îţi spun ceva?
    Langdon se apropie, gândindu-se la cele auzite:
    - Din câte îmi amintesc, Principia Mathematica are de-a face cu atracţia gravitaţională a planetelor... pe care le putem considera globuri, dar mi se pare puţin cam tras de păr.
    - Dar ce zici despre semnele zodiacului? Ceva mai devreme vorbeai, parcă, despre Peşti şi Vărsător.
    "Ziua de Apoi!"
    - Sfârşitul Erei Peştilor şi începutul celei a Vărsătorului era, se presupune, etapa istorică în care Stăreţia plănuia să dea publicităţii documentele Sangreal.
    "Dar noul mileniu a venit şi a trecut fără evenimente deosebite, iar istoricii nu mai ştiu când anume va ieşi adevărul la iveală."
    - Mi se pare posibil, replică Sophie, că planul confreriei de a dezvălui acest secret să aibă o legătură cu ultimul vers al poemului.
    "Vorbind de carne Roză şi pântece însămânţat." Da, poate că aşa era; el nu privise până acum versul respectiv în aceasta lumină.
    - Mi-ai spus mai devreme, continuă ea, că momentul ales de confrerie pentru revelarea adevărului despre "Roză" şi pântecele ei fertil ar putea fi dictat de poziţia planetelor - globuri cereşti.
    Langdon încuviinţă, simţind că totul începe să capete sens. Totuşi, intuiţia îi spunea că nu astronomia era cheia enigmei. Soluţiile anterioare alese de Marele Maestru avuseseră, toate, o semnificaţie simbolică evidentă - Mona Lisa, Fecioara între stânci, SOFIA. Această semnificaţie nu era însă prezentă în conceptul zodiacului şi al corpurilor cereşti.
    Până acum, Jacques Sauniere se dovedise a fi un meticulos inventator de coduri şi era de aşteptat ca ultima parolă - cele cinci litere care deschideau calea către secretul fundamental al Stăreţiei - să fie nu doar încărcată cu aceleaşi simboluri, ci şi extrem de clară.
    Dacă și această soluție semăna cu celelalte, o dată ce va fi identificată, va părea surprinzător de evidentă.
    - Uite! exclamă Sophie prinzându-l brusc de braţ.
    După teama ce răzbătuse din glasul ei, Langdon bănui că se apropia cineva, dar, când se întoarse, o văzu privind ţintă una dintre extremităţile sarcofagului de marmură.
    - Cineva a fost aici! şopti ea, arătând spre piciorul drept al lui Newton.
    Profesorul nu înţelese ce anume o îngrijora atât de tare. Un turist neglijent lăsase un creion din acelea de cărbune pe capacul sarcofagului.
    "E o nimica toată!"
    Întinse mâna pentru a lua creionul, dar când se aplecă, o rază de lumină jucă pe marmura lustruită şi Langdon încremeni. Acum pricepea ce anume o speriase pe Sophie.
    La piciorul lui Newton, pe capacul sarcofagului, se întrezărea vag un mesaj scrijelit cu cărbunele:
    "Teabing e la mine. Luaţi-o prin Chapter House, pe ieşirea sudică, spre grădinile publice."
    Profesorul citi cuvintele de două ori, cu inima bătându-i cu frenezie.
    Sophie se întoarse şi cercetă întreaga lungime a naosului. În ciuda tremurului care îl cuprinsese în momentul când văzuse mesajul, Langdon îşi spuse că e, la urma urmei, o veste bună. "Leigh e în viaţă!" Dar faptul mai avea o semnificaţie:
    - Nici ei nu ştiu încă parola, şopti.
    Sophie încuviinţă:
    - Altfel de ce s-ar fi dat de gol?
    - Poate că vor să facă un schimb: Leigh contra parolei.
    - Sau e doar o capcană.
    Langdon clătină din cap:
    - Nu cred. Grădina se află în afara zidurilor abaţiei; e un loc public, frecventat.
    El vizitase odată celebra College Garden - o micuţă grădină cu plante medicinale şi pomi fructiferi - rămasă de pe vremea în care călugării cultivau aici ierburi de leac. Lăudându-se cu cei mai bătrâni pomi fructiferi din Regatul Unit, grădina era o destinaţie turistică ce putea fi vizitată fără a intra în clădirea abaţiei.
    - Faptul că ne cere să ieşim mi se pare o dovadă de încredere. Pentru a ne face să ne simţim în siguranţă.
    Sophie nu era convinsă:
    - Afară, adică acolo unde nu sunt detectoare de metale?
    Profesorul ridică o sprânceană; la asta nu se gândise.
    Privind din nou mormântul acoperit cu globuri, îşi dori să-i vină măcar o idee despre parolă... ceva cu care să poată negocia. "Eu l-am implicat pe Leigh şi voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să-l ajut."
    - Mesajul zice să mergem prin Chapter House spre ieşirea sudică, observă Sophie. Poate că din uşă vom avea o vedere bună spre grădină şi vom evalua situaţia înainte de a ne expune vreunui pericol.
    Era o idee bună.
    Langdon îşi amintea vag că Chapter House era o sală ortogonală în care se reunea forul legislativ britanic înainte de construirea actualei clădiri a Parlamentului. Trecuseră mulţi ani de când o vizitase, dar ţinea minte că se afla pe undeva, dincolo de peristil. Se depărtă puţin de mormânt şi privi pe după galeria corului spre dreapta, spre cealaltă extremitate a bisericii.
    Nu departe se vedea o arcadă largă, alături de care stătea scris:
    PE AICI SPRE:
    PERISTIL
    DECANAT
    COLLEGE HALL
    MUZEU
    SALA PYX
    CAPELA ST. FAITH
    CHAPTER HOUSE
    Langdon şi Sophie alergau deja când trecură pe lângă indicator, mişcându-se prea repede pentru a mai observa micul anunţ prin care autorităţile se scuzau că unele zone erau închise pentru lucrări de renovare.
    Ajunseră imediat într-o curticică mărginită de ziduri înalte, udată de ploaia ce nu contenea să cadă. Deasupra, vântul şuiera cu un sunet gutural, de parcă cineva se juca suflând într-o sticlă. Intrând pe sub arcadele înguste şi joase ce mărgineau curtea, Langdon simţi din nou familiara tensiune pe care i-o provocau, de fiecare dată, spaţiile strâmte.
    Astfel de arcade erau numite peristil sau claustru şi profesorul observă, deloc încântat, că acestea de aici se ridicau la înălţimea numelui lor latinesc, din care derivase termenul claustrofobie.
    Concentrându-se asupra punctului de la capătul arcadelor, căută din ochi indicatoarele ce îndrumau spre Chapter House. Ploaia era deasă şi rece, iar stropi fini aduşi de vânt pătrundeau printre coloanele ce mărgineau curtea. Un alt cuplu trecu pe lângă ei, îndreptându-se în direcţie opusă, grăbiţi să ajungă la adăpost de vremea urâtă. Peristilul părea pustiu acum, fiind probabil cea mai puţin atrăgătoare parte a abaţiei pe timp de ploaie şi vânt.
    După ce parcurseseră vreo patruzeci de metri, pe latura de est a peristilului, văzură în stânga capătul unei alei boltite. Aceasta era intrarea pe care o căutau, însă trecerea era barată de un cordon şi o tăbliţă de avertizare:
    "ÎNCHISE PENTRU RENOVARE:
    SALA PYX
    CAPELA ST. FAITH
    CHAPTER HOUSE"
    Culoarul lung ce se întindea dincolo de cordon era blocat de schele şi unelte de lucru. Chiar în faţă, pe stânga şi pe dreapta, se zăreau uşile ce dădeau în Sala Pyx şi Capela St. Faith. Intrarea în Chapter House era mult mai departe, la celălalt capăt al culoarului. Uşile masive de lemn se vedeau, larg-deschise, iar dincolo de ele spaţiosul interior octogonal era scăldat într-o lumină cenuşie, ce pătrundea pe uriaşele ferestre ce dădeau spre grădină. "Luaţi-o prin Chapter House, pe ieşirea sudică, spre grădinile publice."
    - Tocmai am trecut de latura estică a peristilului, îi spuse Langdon, deci ieşirea sudică spre grădină trebuie să fie pe acolo şi spre dreapta.
    În timp ce el vorbea, Sophie păşise deja peste cordon.
    Înaintând pe culoarul întunecat, zgomotele ploii şi ale vântului se stinseră treptat, în urma lor. Chapter House era un fel de structură adiacentă - o anexă de sine stătătoare la capătul culoarului, menită să asigure liniştea şi discreţia lucrărilor parlamentare.
    - Pare uriaşă, constată Sophie atunci când se apropiară.
    Langdon uitase cât de mare era încăperea. Chiar de afară se puteau zări imensele ferestre aflate pe partea opusă, care se avântau pe o înălţime de cinci etaje, până la plafonul boltit. În mod cert, ofereau o vedere excelentă spre grădină.
    Când păşi înăuntru, Langdon se văzu nevoit să îşi închidă ochii pentru o clipă. După peristilul cufundat în penumbră, Chapter House părea inundat de lumină. Se îndreptau deja spre peretele sudic, când îşi dădură seama că uşa despre care li se spusese nu exista.
    Se aflau într-o uriaşă fundătură.
    Scârţâitul unei uşi masive în spate îi luă prin surprindere şi amândoi se întoarseră în acelaşi timp, chiar în clipa în care uşa se închidea cu o bufnitură seacă.
    Bărbatul care se afla în prag îi privea calm, aţintind asupra lor un pistol.
    Era rotofei şi sub braţe avea o pereche de cârje de aluminiu.
    Pentru un moment, Langdon crezu că visează.
    Era Leigh Teabing.

                                                     117.

                          Sir Leigh Teabing simţea o uşoară tristeţe privind pe deasupra micului revolver Medusa, spre Robert Langdon şi Sophie Neveu.
    - Prieteni, spuse el, din primul moment în care aţi intrat în casa mea, noaptea trecută, am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a vă feri de orice primejdie. Dar insistenţa voastră m-a pus acum într-o situaţie dificilă.
    Era conştient de şocul şi de sentimentul de trădare pe care-l resimţeau acum Langdon şi Sophie, dar avea încredere că în scurt timp, amândoi vor înţelege înlănţuirea de evenimente care culminase cu acest moment.
    "Am atât de multe să vă povestesc amândurora... atât de multe lucruri pe care nu le puteţi înţelege acum."
    - Vă rog să mă credeţi, insistă el, că n-am intenţionat niciodată să vă implic. Voi aţi venit la mine acasă! Voi m-aţi căutat pe mine!
    - Leigh, bâigui Langdon în cele din urmă. Ce mama naibii faci? Noi credeam că eşti în pericol şi am venit aici să te ajutam!
    - Aşa cum mi-am închipuit că veţi face! Avem multe de discutat!
    Dar cei doi nu păreau să reuşească să-şi desprindă privirile de la revolverul îndreptat spre ei.
    - Îl folosesc doar pentru a mă asigura de toată atenţia voastră, le explică Teabing. Dacă aş fi vrut să vă fac vreun rău, aţi fi fost morţi deja. Când aţi venit la mine acasă, cu o noapte în urmă, am riscat totul pentru a vă cruţa vieţile. Eu sunt un om de onoare şi mi-am jurat mie însumi că nu-i voi sacrifica decât pe cei care au trădat Sangrealul.
    - Ce tot îndrugi acolo? izbucni Langdon. Ce-i cu trădarea Sangrealului?
    - Am descoperit un adevăr teribil, le răspunse Teabing, oftând. Am aflat de ce nu au fost dezvăluite documentele Sangreal. De fapt, am aflat că Stăreţia a decis să păstreze secretul pe mai departe. De aceea noul mileniu a sosit şi a trecut fără niciun eveniment, de aceea nu s-a întâmplat nimic.
    Langdon dădu să protesteze.
    - Le Prieure, continuă însă Teabing, avea misiunea sfântă de a dezvălui lumii adevărul, de a revela documentele Sangreal în Ziua de Apoi. În decursul secolelor, oameni precum Leonardo da Vinci, Botticelli sau Newton au riscat pentru a apăra documentele şi a duce la bun sfârşit această misiune. Iar acum, când momentul adevărului sosise, Jacques Sauniere s-a răzgândit. Omul onorat cu cea mai sacră responsabilitate din istoria creştinismului s-a eschivat de la îndatorirea sa. A hotărât că n-a venit încă momentul. A trădat Graalul, adăugă el întorcându-se spre Sophie. A trădat Stăreţia. A trădat memoria tuturor generaţiilor care au trudit pentru ca acest moment să fie cu putinţă.
    - Tu?! izbucni Sophie, ochii ei verzi îl sfredeleau cu ură şi frustrare. Tu eşti responsabil pentru asasinarea bunicului meu?
    - Bunicul tău şi cei trei seneşali au trădat Graalul.
    Un val de furie oarbă o copleşise. "Minte!"
    - Bunicul tău a luat partea Bisericii. Este evident că a fost presat pentru a nu divulga secretul.
    Sophie clătină din cap.
    - Biserica nu l-a influenţat în niciun fel pe bunicul meu.
    Teabing râse sec:
    - Draga mea, Biserica are o experienţă de două mii de ani în a-i presa pe cei care ameninţă să-i divulge minciunile. Încă de pe vremea lui Constantin cel Mare, clerul a reuşit să ascundă adevărul despre Iisus şi Maria Magdalena. N-ar trebui să ne mire că au găsit şi de această dată o modalitate de a menţine omenirea în întuneric. Chiar dacă nu mai trimite cruciaţi spre a-i măcelari pe necredincioşi, influenţa ei a rămas la fel de puternică. Şi la fel de insidioasă. Miss Neveu, adăugă el după o pauză menită, probabil, să dea greutate vorbelor sale, în ultima vreme Jacques Sauniere voia să-ţi spună adevărul despre familia ta.
    Sophie încremeni:
    - De unde ştii asta?
    - Metodele mele sunt irelevante. Important este să înţelegi următorul lucru: moartea mamei tale, a tatălui, a bunicii şi a fratelui tău nu au fost accidentale.
    Şocul o lăsase fără grai. Vru să-i spună ceva, dar nu reuşi să rostească niciun cuvânt.
    Langdon clătină din cap nedumerit.
    - Ce tot vorbeşti acolo?
    - Robert, asta explică totul. Toate piesele se potrivesc! Istoria se repetă. Biserica nu ar fi la primul caz de crimă pentru a ascunde adevărul despre Sangreal. O dată ce Ziua de Apoi se apropia, trebuia să transmită un mesaj clar şi a făcut-o asasinând familia Marelui Maestru: ”Ţine-ţi gura; altfel urmaţi tu şi nepoata ta!"
    - A fost un accident de maşină, bâigui Sophie retrăind durerea cumplită din copilărie. Un accident!
    - Poveşti de adormit copiii, pentru a-ţi proteja inocenţa, i-o reteză Teabing. Ţine seama că numai doi dintre membrii familiei au fost cruţaţi - Marele Maestru însuşi şi unica sa nepoată - cuplul perfect, care oferea Bisericii o posibilitate perfectă de control asupra Stăreţiei. Îmi pot imagina teroarea în care a trăit bunicul tău în toţi aceşti ani, când Biserica ameninţa să te ucidă pe tine dacă el ar îndrăzni să dezvăluie secretul Sangrealului, ameninţând să sfârşească treaba începută prin asasinarea celorlalte rude ale tale.
    - Leigh, interveni Langdon enervat, nu cred că ai vreo dovadă care să ateste că Biserica a avut de-a face cu moartea tuturor acelor persoane sau că a influenţat într-un fel decizia Stăreţiei de a păstra în continuare secretul.
    - Dovadă? replică Teabing. Vrei o dovadă că Stăreţia a fost influenţată? Noul mileniu a sosit, şi totuşi lumea nu a aflat încă adevărul. Nu e asta o dovadă suficientă?
    Pe fondul cuvintelor lui Teabing, Sophie auzea o altă voce.
    "Prinţesă, trebuie să-ţi spun adevărul despre familia ta."
    Brusc, îşi dădu seama că tremură. Era oare posibil ca acesta să fie adevărul pe care bunicul voise să i-l dezvăluie? Că întreaga ei familie fusese asasinată? Ce ştia ea, de fapt, despre accidentul acela care-i ucisese pe cei dragi? Doar câteva detalii disparate. Chiar şi articolele din presă fuseseră vagi. "Un accident? Poveşti de adormit copiii?" Îşi aminti brusc de grija şi atenţia excesive ale bunicului ei, îşi aminti cum nu-i plăcea niciodată s-o lase singura când era mică. Şi chiar după ce mai crescuse, când plecase la universitate, simţise că bunicul încă veghea asupra ei. Oare tot timpul în preajma ei se aflaseră membri ai confreriei, gata s-o protejeze?
    - Ai bănuit că Sauniere era manipulat, continuă Langdon privind încă neîncrezător spre Teabing. Aşa că l-ai ucis?
    - Nu eu am fost cel care a apăsat pe trăgaci. Sauniere murise deja cu mulţi ani în urmă, atunci când Biserica i-a răpus familia. Era compromis. Acum a scăpat de acea suferinţă şi de ruşinea provocată de neputinţa de a-şi duce la bun sfârşit misiunea lui sacră. Gândeşte-te care ar fi fost alternativa. Cumva trebuia acţionat. Vrei ca lumea să nu afle nicicând adevărul? Vrei ca Biserica să-şi graveze minciunile în cărţile noastre de istorie pentru veşnicie? Vrei să-i fie permis să manipuleze la nesfârşit prin şantaj şi crimă? Nu, ceva trebuia făcut! Iar acum noi avem datoria de a prelua misiunea lui Sauniere şi a îndrepta un păcat teribil! Toţi trei! Împreună!
    Lui Sophie nu-i venea să creadă:
    - Cum îţi poţi închipui că te vom ajuta?
    - Fiindcă, draga mea, chiar tu eşti motivul pentru care Stăreţia nu şi-a îndeplinit datoria. Dragostea cu care te-a iubit bunicul tău l-a împiedicat să ţină piept Bisericii. Teama de represalii la adresa unicei sale rude rămase în viaţă l-a făcut neputincios. Nu ţi-a putut explica adevărul fiindcă l-ai respins, l-ai legat de mâini şi de picioare, l-ai obligat să aştepte. Acum ai obligaţia să dezvălui lumii adevărul, îi datorezi asta memoriei lui Jacques!
    Robert Langdon renunţase să încerce să mai înţeleagă ceva. Cu atâtea întrebări câte i se învălmăşeau în minte, nu ştia decât că un singur lucru mai conta acum - s-o scoată pe Sophie de acolo, vie. Toată vina pe care o simţise mai devreme pentru că-l implicase pe Teabing se transferase acum asupra ei.
    "Eu am adus-o la Chateau Villette. Eu sunt vinovat pentru tot ce s-a întâmplat."
    În niciun caz nu-şi putea închipui că Leigh ar fi în stare să-i ucidă cu sânge rece aici, dar în mod cert avusese un rol important în asasinarea celorlalţi. Şi, pe de altă parte, avea impresia că un foc de armă în această sală izolată, cu ziduri groase, va trece neauzit, mai cu seamă că afară ploua. "Iar el tocmai şi-a recunoscut vinovăţia."
    Aruncă o privire spre Sophie; se vedea că e şocată. "Biserica i-a ucis familia pentru a reduce Stăreţia la tăcere?" Cumva, era sigur că, în vremurile noastre, Vaticanul nu mai asasina oameni. Trebuia să existe o altă explicaţie.
    - Las-o pe Sophie să plece, îi spuse el. Noi doi vom discuta pe urmă.
    Teabing scoase un sunet ce semăna cu un râs nefiresc:
    - Mi-e teamă că nu-mi pot permite să vă ofer o asemenea dovadă de încredere. Dar ceva tot vă pot oferi.
    Se sprijini bine în cârje, ţinând tot timpul arma îndreptată spre Sophie, duse mâna la buzunar şi scoase cheia de boltă. Clătinându-se uşor pe picioare, i-o întinse lui Langdon:
    - O mărturie a încrederii pe care o am în tine, Robert!
    El însă nu se clinti. "Ne dă criptex-ul înapoi?!"
    - Ia-l! insistă Leigh.
    Langdon nu-şi putea imagina decât un singur motiv pentru care i-ar fi înapoiat cheia de boltă.
    - Ai deschis-o deja. Ai scos harta dinăuntru.
    Teabing clătină din cap:
    - Robert, dacă aş fi descoperit parola, aş fi plecat imediat să caut Graalul singur, fără a vă mai implica şi pe voi. Nu, nu am aflat soluţia. Recunosc sincer. Un adevărat cavaler ştie să se arate umil în faţa Graalului; învaţă să asculte semnele care i se ivesc în cale. Când am văzut că intraţi în abaţie, am înţeles că vă aflaţi aici pentru un motiv clar: acela de a mă ajuta. Nu caut gloria doar pentru mine; slujesc un stăpân mult mai înalt decât propria mea vanitate: adevărul. Omenirea merită să cunoască adevărul. Graalul ne-a găsit pe noi şi acum ne imploră să-l dezvăluim şi celorlalţi. Iar pentru asta, trebuie să colaborăm.
    În ciuda apelurilor sale la încredere şi la cooperare, arma rămase aţintită spre Sophie, în vreme ce Langdon făcu un pas înainte şi luă cilindrul rece de piatră. Se auzi cum gâlgâie oţetul dinăuntru. Discurile nu era poziţionate într-o ordine precisă şi criptex-ul nu fusese deschis.
    - De unde ştii că n-am să-l distrug pe loc?
    Teabing râse zgomotos:
    - Mi-am dat seama că ameninţarea ta de a-l distruge în Temple Church a fost o cacealma. Robert Langdon n-ar periclita niciodată cheia de boltă. Eşti istoric, Robert! Ai acum în mână cheia a două mii de ani de istorie - cheia pierdută a Sangrealului. Nu poţi să ignori sufletele tuturor templierilor ucişi pe rug pentru a-i proteja secretul. Vrei ca moartea lor să fi fost în van? Nu, sunt sigur că-i vei răzbuna. Te vei alătura personalităţilor pe care le admiri atât de mult - da Vinci, Botticelli, Newton; fiecare dintre ei ar fi fericit să se afle acum în locul tău. Conţinutul cheii de boltă strigă la noi de acolo, dinăuntru, jinduind să fie eliberat. Vremea a sosit! Soarta ne-a adus aici!
    - Nu te pot ajuta, Leigh. Nu ştiu cum să-l deschid. Am văzut mormântul lui Newton doar pentru o clipă. Şi chiar dacă aş şti parola...
    Se opri însă, dându-şi seama că vorbise deja prea mult.
    - Nu mi-ai spune-o? Sunt surprins şi dezamăgit, Robert, de faptul că nu-ţi dai seama cât îmi eşti de îndatorat. Sarcina mea acum ar fi fost mult mai uşoară dacă eu sau Remy v-am fi eliminat când aţi venit la Chateau Villette. În loc de asta însă, am riscat totul ca să mă comport cât mai nobil cu putinţă.
    - Ăsta numeşti comportament nobil? îl întrebă Longdon, fixând arma cu privirea.
    - E vina lui Sauniere, îi răspunse sec Teabing. El şi cei trei seneşali l-au minţit pe Silas, altfel aş fi obţinut deja cheia de boltă şi aş fi fost scutit de toate aceste complicaţii. Cum să-mi imaginez că Marele Maestru va merge atât de departe pentru a mă induce în eroare şi va lăsa cheia de boltă unei nepoate de care se înstrăinase? Unei persoane - adaugă el privind-o pe Sophie cu dispreţ - atât de nepregătite să deţină o asemenea cunoaştere, încât are nevoie de o dădacă-profesor de simbolistică! Din fericire, Robert, implicarea ta a fost până la urmă un noroc pentru mine. În loc să rămână pentru totdeauna încuiată în seiful unei bănci, cheia de boltă a ajuns la mine prin intermediul tău.
    "Unde altundeva aş fi putut să mă duc? se întrebă Langdon. Istoricii Graalului nu sunt mulţi şi, în plus, noi ne cunoşteam."
    Teabing se umflă în pene:
    - Când am aflat că Sauniere ţi-a lăsat un mesaj înainte de a muri, mi-am dat seama că deţii nişte informaţii preţioase despre Stăreţie. Nu ştiam, desigur, dacă aveai chiar cheia de boltă sau doar informaţii despre ascunzătoarea ei. Dar, cu poliţia pe urmele tale, m-am gândit că te-ai putea refugia la mine.
    - Și dacă n-aș fi făcut-o?
    - Îmi pregătisem un plan prin care să-ţi ofer o mână de ajutor. Într-un fel sau altul, cheia de boltă tot avea să ajungă la Chateau Villette. Faptul că mi-ai aşezat-o chiar în braţe e dovada că urmez o cauză dreaptă.
    - Poftim?! bâlbâi Langdon, oripilat.
    - Silas trebuia să intre pe furiş în casa mea şi să fure cheia de boltă; astfel te scotea pe tine din ecuaţie fără alte probleme şi mă ferea pe mine de orice suspiciune de complicitate. Dar când am văzut cât de complexe sunt codurile create de Sauniere, am hotărât să vă includ pe amândoi în căutarea mea, pentru încă puţin timp. Puteam să-i cer lui Silas să fure criptex-ul mai târziu, în momentul în care ar fi avut suficiente informaţii ca să mă descurc şi singur.
    - În Temple Church, încheie Sophie.
    "Începe să priceapă", îşi spuse Teabing. Temple Church fusese locul ideal pentru a fura cheia de boltă şi aparenta ei relevanţă pentru poem o tranformase într-o momeală perfectă.
    Remy primise ordine clare - să rămână ascuns până ce Silas recupera cheia de boltă. Din păcate, ameninţarea lui Langdon că va distruge criptex-ul îl speriase. "Dacă mi-ar fi respectat ordinele!" se gândea Teabing în sinea sa, mâhnit, amintindu-şi propria sa "răpire".
    "Remy era singura verigă ce putea duce la mine şi tocmai el şi-a arătat faţa!"
    Din fericire, Silas nu bănuise adevărata identitate a britanicului şi fusese uşor de păcălit când majordomul se prefăcuse că-l leagă şi-l imobilizează pe bancheta din spate a limuzinei. O dată ce ecranul de protecţie fusese apoi ridicat, Teabing îi putuse telefona Albinosului chiar din limuzină, vorbind cu accentul franţuzesc al Învăţătorului, îndrumându-l către sediul Opus Dei. Un simplu denunţ anonim la poliţie fusese apoi suficient pentru a-l scoate pe Silas din ecuaţie.
    "O problemă rezolvată."
    Cealaltă problemă era mult mai complicată: Remy.
    Teabing se frământase mult înainte de a lua o decizie, dar, în fond, majordomul se dovedise a fi un risc în plus. "Orice căutare a Graalului necesită sacrificii." Cea mai curată soluţie i se revelase atunci când deschisese minibarul din limuzină - o sticluţă, puţin coniac şi nişte alune. Praful de pe fundul cutiei avea să fie suficient pentru a declanşa un puseu letal al alergiei de care suferea Remy.
    Când acesta oprise limuzina în apropiere de St. James Park, Teabing coborâse de pe bancheta din spate şi urcase în faţă, lângă Remy.
    Câteva minute mai târziu, se înapoiase în compartimentul din spate, ştersese toate urmele şi apoi plecase pentru a duce la îndeplinire etapa finală a misiunii pe care şi-o asumase.
    Westminster Abbey se afla nu departe şi, cu toate că protezele şi cârjele sale declanşaseră alarma detectorului de metale, ca de obicei paznicii aceia de doi bani nu ştiuseră cum să procedeze. "Să-i cerem să-şi scoată protezele şi să se târască înăuntru? Să-i percheziţionăm trupul diform?" Teabing le oferise însă o soluţie mult mai simplă: le arătase o carte de vizită imprimată în relief, cu titulatura de Cavaler al Domeniului. Bieţii băieţi practic se călcau unul pe altul pe picioare, care mai de care să-l poftească înăuntru.
    Acum, abia rezistă tentanţiei de a le povesti lui Langdon şi Sophiei, care-l priveau la fel de sideraţi, cât de strălucit reuşise să implice Ordinul Opus Dei în complotul care avea să atragă după sine în curând ruinarea întregii Biserici.
    Dar asta trebuia să mai aştepte. Deocamdată avea altele mai importante de făcut.
    - Mes amis, declară el într-o franceză fără cusur, vous ne trouverez pas le Saint-Graal, c'est le Saint-Graal qui vous trouve. Este evident că drumurile noastre se întrepătrund. Graalul ne-a găsit!
    Tăcere.
    Vocea i se transformă într-o şoaptă abia auzită:
    - Ascultaţi! Puteţi auzi? Graalul ne vorbeşte de dincolo de timp. Ne imploră să-l salvam de sminteala Stăreţiei. Eu vă implor să împliniţi aceasta unică şansă. Nu exista în acest moment alţi trei oameni mai capabili decât noi să dezlege codul final şi să deschidă criptex-ul. Trebuie să depunem împreună un jurământ. Un legământ de credinţă unii faţă de ceilalţi. Hotărârea nestrămutată a unui cavaler de a descoperi adevărul şi de a-l face cunoscut lumii.
    Sophie se holbă la Teabing şi îi răspunse cu o voce rece şi dură ca oţelul:
    - N-am să fac niciun legământ cu ucigaşul bunicului meu! Poate doar unul prin care să te pot trimite la închisoare.
    Inima lui Teabing se opri o clipă, apoi spuse:
   - Îmi pare rău dacă aşa gândeşti, mademoiselle.
    Apoi, răsucindu-se, îşi îndreptă arma spre Langdon:
    - Dar tu, Robert? Eşti cu mine sau împotriva mea?

                                                    118.

                            Trupul episcopului Manuel Aringarosa suportase multe dureri şi chinuri în viaţă, dar arsura usturătoare a glonţului din piept îi era complet străină. Adâncă şi destul de gravă. Nu atât o rană a cărnii... ci mai degrabă a sufletului.
    Îşi deschise ochii şi încercă să vadă ceva în jur, dar ploaia îi înceţoşa privirea. "Unde mă aflu?" Simţea nişte braţe puternice ce-l susţineau şi îi transportau corpul neputincios ca pe o păpuşă din cârpe, cu sutana atârnându-i în bătaia vântului.
    Ridicând cu greu un braţ, îşi şterse ochii şi văzu că omul care îl ducea era Silas. Albinosul alerga pe o stradă înceţoşată, întrebând de un spital; strigătul îi era sfâşiat de durere. Ochii lui roşii priveau drept înainte, iar pe obrajii palizi şi mânjiţi cu sânge i se prelingeau şiroaie de lacrimi.
    - Fiul meu, şopti episcopul, eşti rănit.
    Silas se uită la el, cu chipul schimonosit de durere:
    - Îmi pare atât de rău, părinte!
    Părea că suferinţa îl împiedică să vorbească.
    - Nu, Silas, replică Aringarosa, mie îmi pare rău. Greşeala-i a mea!
    "Învăţătorul mi-a promis că nu vor muri oameni, iar eu ţi-am cerut să-i asculţi ordinele necondiţionat."
    - Am fost prea credul. Prea temător. Am fost amândoi înşelaţi, adăugă el.
    "Învăţătorul n-a intenţionat nicio secundă să ne predea nouă Sfântul Graal."
    Chircit în braţele celui pe care îl luase sub aripa lui cu ani în urmă, episcopul se simţi tras înapoi în timp. În Spania. Către modestele sale începuturi, pe când clădea o bisericuţă catolică în Oviedo, împreună cu Silas. Şi apoi mai târziu, în New York, unde proclamase gloria lui Dumnezeu prin intermediul noului sediu al Opus Dei de pe Lexington Avenue.
    Cu cinci luni în urmă, părintele Aringarosa primise o veste cutremurătoare.
    Toată munca lui de o viaţă era în pericol. Îşi aminti în amănunt întrevederea de la Castel Gandolfo, care îi schimbase viaţa... vestea care declanşase această calamitate.
    Episcopul intrase în sala Bibliotecii de Astronomie cu capul sus, așteptându-se să fie întâmpinat cu strângeri de mâini călduroase şi felicitări pentru eforturile sale de reprezentare onorabilă a catolicismului în America.
    Dar numai trei persoane erau prezente în bibliotecă.
    Secretarul Vaticanului. Obez. Şi dur. Şi doi cardinali italieni din vârful ierarhiei. Făţarnici. Infatuaţi.
    Nedumerit, Aringarosa se apropiase.
    Umflatul însărcinat cu problemele legale îi strânsese mâna şi-i făcuse semn spre scaunul gol, aflat în faţa sa:
   - Vă rog să vă faceţi comod!
    Episcopul se aşezase, bănuind că îl aşteptau veşti neplăcute.
    - Nu mă pricep la vorbe de complezenţă, îi declarase secretarul, aşa că am să trec direct la motivul vizitei dumneavoastră.
    - Vă rog. Vorbiţi-mi deschis!
    Aringarosa aruncase o privire spre cei doi cardinali, care păreau că-l studiază plini de importanţă.
    - După cum bine ştiţi, începuse secretarul, Sfinţia Sa şi alte persoane de la Roma şi-au exprimat în ultima vreme îngrijorarea cu privire la efectele pe care le-au avut în plan politic cele mai controversate practici Opus Dei.
    Brusc, Aringarosa simţea cum sângele îi îngheaţă în vene. Discutase deja de nenumărate ori despre această problemă cu noul Suveran Pontif care, spre marea lui dezamăgire, se dovedise un partizan fervent al liberalismului în Biserică.
    - Vreau să vă asigur, mai adăugase obezul, că Sfinţia Sa nu doreşte să schimbe nimic din modul în care vă conduceţi Ordinul.
    "Sper şi eu că nu!"
    - Atunci, pentru ce am fost chemat aici?
    Secretarul oftă:
    - Nu ştiu cum să mă exprim în termeni cât mai delicaţi cu putinţă, aşa că o să vorbesc direct. Cu două zile în urmă, Consiliul Secretariatului a votat în unanimitate revocarea autorizării primite de Opus Dei din partea Vaticanului.
    Aringarosa fusese sigur că nu se auzise bine:
   - Mă scuzaţi?
    - Cu alte cuvinte, peste şase luni, Opus Dei nu va mai fi considerat un Ordin al Vaticanului. Veţi fi o Biserica de sine stătătoare. Sfântul Scaun intenţionează să se disocieze de dumneavoastră. Sfinţia Sa a fost de acord şi am început deja întocmirea documentelor oficiale.
    - Dar... e imposibil!
    - Dimpotrivă, este foarte posibil! Şi necesar. Sfinţia Sa nu este mulţumit de politicile dumneavoastră agresive de atragere a noilor membri şi de practicarea mortificării corporale. Şi nici cele privind femeile. Cu alte cuvinte, Opus Dei a devenit o povară şi un impediment.
    Aringaorsa era stupefiat:
    - O... povară?!
    - Doar nu vă surprinde faptul că s-a ajuns aici!
    - Opus Dei este singura organizaţie catolică al cărei număr de membri este în creştere. Avem în prezent peste o mie o sută de preoţi!
    - Într-adevăr. O problemă tulburătoare pentru noi toţi.
    Episcopul sărise drept în picioare:
    - Întrebaţi-l pe Sfinţia Sa dacă Opus Dei a fost o povară şi în 1982, când am ajutat Banca Vaticanului!
    - Vaticanul vă va rămâne veşnic recunoscător pentru acest lucru, dar sunt multe voci care consideră şi astăzi că generozitatea dumneavoastră de atunci a constituit unicul motiv pentru care vi s-a acordat statutul de Ordin al Vaticanului.
    - Nu este adevărat!
    Insinuarea era mai mult decât jignitoare.
    - Oricare ar fi situaţia, noi vom acţiona cu bună-credinţă. Vom stabili în aşa fel termenii de reziliere, încât să vi se înapoieze banii oferiţi atunci.
    - Adică mă cumpăraţi! Mă plătiţi ca să tac! Chiar acum, când Opus Dei a rămas unica voce a raţiunii!
    Unul dintre cardinali se aplecase spre el:
    - Mă scuzaţi, aţi spus cumva "vocea raţiunii"?
    Aringarosa se înclinase peste masă şi replicase pe un ton îngheţat:
    - Chiar nu ştiţi de ce catolicii părăsesc Biserica? Uitaţi-vă puţin în jurul vostru. Oamenii şi-au pierdut respectul. Rigorile credinţei au dispărut. Doctrina a devenit facultativă. Abstinenţă, confesiune, împărtăşanie, botez, liturghie - alegeţi ce vreţi, ce combinaţie vă place şi ignoraţi restul. Ce fel de îndrumare spirituală oferă azi Biserica?
     - Nişte legi adoptate în secolul al III-lea nu mai pot fi aplicate creştinilor de azi. Regulile acelea nu sunt adecvate societăţii actuale.
    - Ei bine, pentru Opus Dei ele par a funcţiona!
    - Aringarosa, intervenise obezul secretar încercând să încheie dicuţia, din respect pentru relaţia organizaţiei dumneavoastră cu anteriorul papă, Sfinţia Sa vă oferă un răgaz de şase luni pentru a vă disocia în mod voluntar de Vatican. Vă sugerez să aduceţi ca motivaţie diferenţele de opinie dintre Opus Dei şi Sfântul Scaun şi să funcţionaţi ca un ordin creştin de sine stătător.
    - Refuz! Şi-i voi spune personal acest lucru Sfântului Părinte!
    - Mă tem că Sfinţia Sa nu mai doreşte să vă întâlnească.
    Aringarosa se ridicase deja de pe scaun:
    - Nu va îndrăzni să desfiinţeze un Ordin înfiinţat de precedentul papă!
    - Regret. Domnul a dat, Domnul a luat!
    Episcopul plecase de la acea întrevedere stupefiat, împleticindu-se. După ce revenise la New York, zile în şir doar privise aiurea în zare, copleşit de ce întrezărea că va fi viitorul creştinismului.
    Câteva săptămâni mai târziu, primise un apel telefonic care schimbase complet situaţia. Cel care sunase avea un accent francez şi îşi spunea Învăţătorul - un titlu frecvent întâlnit în cadrul ordinului. Spusese că ştie despre planurile Vaticanului de retragere a sprijinului.
    "Cum poate şti aşa ceva?"
    Aringarosa sperase că doar o mână dintre mai-marii de la Roma ştiau despre soarta Opus Dei. Se părea însă că vestea se răspândise. Când era vorba despre bârfă, niciun zid nu avea urechi mai bune decât cele de la Vatican.
    - Eu am sursele mele pretutindeni, îi şoptise Învăţătorul, şi datorită lor deţin o serie de informaţii. Cu ajutorul tău pot descoperi locul în care este ascunsă o relicvă sacră, ce-ţi va aduce o putere uriaşă... suficientă pentru ca întregul Vatican să ţi se plece la picioare. Suficientă pentru a salva credinţa. Nu doar pentru Opus Dei, adăugase el după o pauză scurtă. Pentru noi toţi.
    "Domnul a luat... şi Domnul dă înapoi."
    Aringarosa întrezărise o miraculoasă rază de speranţă:
    - Spune-mi care e planul!
    Episcopul Aringarosa nu mai era conştient atunci când uşile spitalului St. Mary se deschiseră. Silas se năpusti pe culoar, epuizat. Căzând în genunchi pe podea, strigă după ajutor.
    Toţi cei prezenţi în camera de Urgenţe îşi căscaseră ochii, uluiţi la vederea Albinosului pe jumătate dezbrăcat ce purta pe braţe un preot însângerat.
    Medicul care îl ajută pe Silas să-şi aşeze povara pe o targă luă pulsul episcopului şi se întunecă la faţă:
    - A pierdut mult sânge. Nu sunt speranţe prea mari.
    Aringarosa clipi, revenindu-şi pentru o clipă, şi privi spre Albinos:
    - Copilul meu...
    Silas era sfâşiat de durere şi de remuşcare:
    - Părinte, chiar dacă-mi va lua întreaga viaţă, tot îl voi găsi pe cel care ne-a înşelat şi îl voi ucide!
    Episcopul clătină din cap, privindu-l cu o tristeţe nesfârşită:
    - Silas... dacă n-ai învăţat nimic altceva de la mine, te rog... ţine minte asta.
    Îl prinse de mână şi i-o strânse cu multă putere:
    - Iertarea este cel mai de preţ dar al lui Dumnezeu.
    - Dar, părinte...
    Aringarosa îşi închise ochii:
    - Silas, trebuie să te rogi!

                                                      119.

                       În Chapter House,  sub cupola boltită a sălii, Robert Langdon privea drept în ţeava revolverului Medusa.
    "Robert, eşti cu mine sau împotriva mea?" Cuvintele lui Teabing îi răsunau şi acum în urechi.
    Nu exista un răspuns, ştia acest lucru. Spune da, şi o trădezi pe Sophie. Spune nu, şi britanicul nu va avea de ales decât să-i ucidă de amândoi.
    Experienţa lui la catedră nu-l pregătise nicidecum pentru a face faţă situaţiilor de acest gen, dar munca de profesor îl învăţase totuşi ceva despre întrebările paradoxale. "Când nu ai răspuns la o întrebare, ai la dispoziţie o singură modalitate sinceră de a replica."
    Zona de mijloc între da şi nu.
    "Tăcerea."
    Privind criptex-ul pe care-l ţinea în mână, Langdon preferă să se îndepărteze.
    Fără a-şi ridica ochii, începu să se tragă înapoi, spre mijlocul sălii. Teren neutru. Spera că, dacă-l vede concentrat asupra cilindrului, Teabing o să creadă că studiază în minte posibilitatea unei colaborări, iar tăcerea lui o să-i indice lui Sophie că n-o abandonase.
    "Şi astfel mai câştig timp de gândire."
    Iar a gândi, bănuia el, era exact ceea ce şi-ar fi dorit britanicul să facă.
    "Pentru asta mi-a dat criptex-ul. Ca să simt greutatea deciziei pe care o voi lua." Britanicul sperase că, dacă avea în mână cheia de boltă a Marelui Maestru, Langdon îşi va da seama de importanţa ei colosală şi că reticenţele-i vor fi spulberate de curiozitatea ştiinţifică, recunoscând în cele din urmă că, dacă nu vor deschide criptex-ul, istoria însăşi va fi pierdută pentru totdeauna.
    Lăsând-o pe Sophie în bătaia armei, se retrase, conştient că parola criptex-ului putea fi unica sa speranţă de a o salva. "Dacă pot să scot harta din interior, Teabing va fi dispus să negocieze."
    Chinuindu-se să se concentreze, se retrase încet spre fereastră... rememorând numeroasele corpuri astronomice de pe mormântul lui Newton:
    ”Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'.
    Vorbind de carne Roză şi pântece însămânţat."
    Întorcându-se cu spatele la ceilalţi, se apropie de fereastra uriaşă, căutând o rază de inspiraţie în vitraliile ei. Nimic însă.
   "Încearcă să gândeşti ca Sauniere, se îndemnă el, privind spre grădină. Care ar fi, după părerea lui, globul ce ar trebui să se afle pe mormântul lui Newton?"
    Imagini ale unor stele, comete şi planete păreau a licări în ploaia monotonă, dar le alungă.
    Sauniere nu era om de ştiinţă. Fusese un umanist, un iubitor al artei şi al istoriei. "Sacrul feminin... potirul... roza... Maria Magdalena... declinul zeiţei... Sfântul Graal."
    Legendele întruchipaseră întotdeauna Graalul ca pe o iubită misterioasă care dănţuia în noapte nevăzută, îţi şoptea la ureche, ademenindu-te şi apoi dispărând în neant.
    În timp ce privea copacii bătuţi de vânt, Langdon simţea aievea prezenţa ei jucăuşă. Semnele erau pretutindeni. Ca o siluetă ispititoare care se contura în ceaţă, ramurile celui mai bătrân măr din Regatul Unit îşi scutura florile cu cinci petale, albe şi delicate precum însăşi Venus. Zeiţa era în grădină acum. Dansa în ploaie, murmurând cântecul veacurilor, privind pe furiş dintre ramurile înflorite, parcă pentru a-i aminti lui că fructul cunoaşterii creştea dincolo de puterea lui de a-l culege.
     În celălalt capăt al încăperii, sir Leigh Teabing era mulţumit şi încrezător văzând cum privirile lui Langdon rătăcesc pe fereastră de parcă ar fi fost în transă.
    "Exact aşa cum am sperat, îşi spuse el. Se va da pe brazdă."
    De ceva timp, britanicul bănuia că americanul ar putea deţine cheia către Sfântul Graal. Nu fusese o coincidenţă faptul că el îşi pusese planul în aplicare exact în seara în care Langdon avusese programată întrevederea cu Jacques Sauniere.
    Urmărindu-l de atâta vreme, Teabing era convins că dorinţa custodelui de a se întâlni în particular cu americanul avea o semnificaţie certă. Misteriosul manuscris al lui Langdon atinsese o coardă sensibilă a Stăreţiei. Langdon descoperise un anume adevăr şi Sauniere se teme că îl va dezvălui.
    Sir Leigh fusese sigur că Sauniere îi va cere profesorului să păstreze tăcerea.
    "Adevărul a fost ţinut ascuns prea mult timp!"
    Teabing ştia că trebuie să acţioneze repede. Atacul lui Silas avea să împlinească două obiective. Îl va împiedica pe Sauniere să-i ceară lui Langdon să păstreze tăcerea şi va asigura prezenţa acestuia în Paris după ce Teabing va obţine cheia de bolta, pentru eventualitatea în care va avea nevoie de ajutorul lui.
    Aranjarea întâlnirii fatale dintre Sauniere şi Silas fusese floare la ureche. "Aveam informaţii secrete cu privire la cele mai profunde temeri ale custodelui." Cu o seară înainte, Silas îi telefonase lui Sauniere, dându-se drept un preot tulburat.
    - Domnule Sauniere, vă rog să mă iertaţi, dar trebuie să vă vorbesc imediat. Nu ar trebui să încalc taina spovedaniei, dar în acest caz cred că trebuie s-o fac. De curând mi s-a confesat un bărbat care pretindea că a ucis câţiva membri ai familiei dumneavoastră.
    Custodele fusese mirat, însă răspunsul lui, precaut:
    - Familia mea a pierit într-un accident. Raportul poliţiei a fost explicit.
    - Da, un accident de maşină, replică Silas, văzând că bătrânul muşcase momeala. Bărbatul cu care am vorbit a spus că maşina a fost împinsă de pe şosea în râu.
    Custodele rămăsese tăcut.
    - Domnule Sauniere, nu v-aș fi telefonat niciodată, însă omul despre care vă vorbesc mi-a mai spus ceva ce mă face să-mi fac griji pentru siguranţa dumneavoastră. În plus, a menţionat-o şi pe nepoata dumneavoastră, Sophie.
    Numele lui Sophie fusese catalizatorul necesar. Curatorul luase poziţie fără întârziere. Îi ceruse lui Silas să vină imediat în cel mai sigur loc pe care îl cunoştea - biroul său de la Luvru. Apoi îi telefonase lui Sophie pentru a-i spune că ar putea fi în pericol. La întrevederea cu Robert Langdon renunţase pe loc.
    Acum, când cei doi erau despărţiţi de vasta întindere a sălii, Teabing îşi spuse că izbutise să-i îndepărteze unul de altul nu numai fizic.
    Sophie Neveu avea aceeaşi reţinere, dar era clar că americanul avea o imagine mai clară asupra evenimentelor. Încerca să-şi dea seama care ar putea fi parola. "Înţelege cât este de important să găsim şi să eliberăm Graalul."
    - Nu va deschide criptex-ul pentru tine, îi spuse Sophie pe un ton rece ca gheaţa. Chiar dacă poate!
    Ţinând arma îndreptată spre ea, Teabing aruncă o privire spre profesor. Era sigur că, în cele din urmă, va trebui să folosească revolverul. Deşi ideea nu-l încânta deloc, ştia că nu va ezita să tragă dacă va fi nevoie. "I-am oferit femeii ăsteia toate şansele de a proceda aşa cum trebuie. Graalul este mult mai important chiar decât voi toţi."
    În acel moment, Langdon se întoarse cu faţa spre ei:
    - Mormântul... spuse brusc, privindu-i cu o urmă de speranţă în ochi. Ştiu unde să mă uit, pe mormântul lui Newton. Da, cred că pot să aflu parola!
    Inima lui Teabing prinse aripi:
    - Unde, Robert? Spune-mi!
    Sophie strigă, cu oroare în glas:
    - Robert, nu! Doar n-ai de gând să-l ajuţi, nu-i aşa?
    Langdon se apropie cu paşi hotărâţi, ţinând criptex-ul în mână.
    - Nu, îi spuse privindu-l dur pe Leigh. Până când nu-ţi dă drumul, nu-l ajut.
    Optimismul britanicului păli:
    - Suntem atât de aproape, Robert! Să nu îndrăzneşti să te joci acum cu mine!
    - Nu mă joc. Las-o să plece! Apoi mergem împreună la mormântul lui Newton şi deschidem criptex-ul.
    - Nu mă duc nicăieri! se răsti Sophie, fierbând de furie. Bunicul mi-a dat mie criptex-ul. Nu voi sunteţi cei care aveţi dreptul să-l deschideţi!
    Langdon se întoarse spre ea, cu spaima în glas:
    - Sophie, te rog! Eşti în pericol. Eu încerc să te ajut!
    - Cum? Dezvăluind secretul pe care bunicul l-a apărat cu preţul vieţii? A avut încredere în tine, Robert! Eu am avut încredere în tine!
    În ochii albaştri ai profesorului se citea acum panica şi Teabing abia reuşi să-şi stăpânească un zâmbet văzându-i întorşi unul împotriva celuilalt.
    Încercările lui Langdon de a o face pe galantul erau de-a dreptul patetice. "E pe punctul de a dezvălui unul dintre cele mai importante secrete din istoria omenirii şi el îşi face griji pentru o femeie care s-a dovedit nedemnă de această căutare!"
    - Sophie, insistă americanul, te rog... trebuie să pleci!
    Ea clătină din cap energic:
    - Doar dacă-mi dai mie criptex-ul sau dacă-l distrugi, izbindu-l de podea.
    - Ce?!
    - Robert, bunicul ar fi preferat ca acest secret să fie pierdut pentru totdeauna, decât să ajungă în mâinile unui criminal!
    Părea gata să izbucnească în lacrimi, dar îşi păstră stăpânirea de sine. Se răsuci spre Teabing și îl privi în ochi:
    - Împușcă-mă, dacă vrei. Dar nu las moştenirea bunicului în mâinile tale!
    "Foarte bine." Britanicul întinse braţul, cu arma pregătită.
    - Nu! strigă Langdon ridicându-şi deasupra capului mâna în care ţinea criptex-ul. Leigh, dacă tragi, îl arunc!
    Teabing izbucni în râs:
    - Cacealmaua asta ţi-a mers cu Remy, dar nu şi cu mine. Te cunosc suficient de bine!
    "Da, te cunosc. Chipul tău e o oglindă clară, prietene. Mi-a luat câteva secunde, dar îmi dau seama că minţi. Habar n-ai unde anume pe mormântul lui Newton se află răspunsul."
    - Adevărat, Robert? Ştii unde să te uiţi, pe mormânt?
    - Ştiu.
    Ezitarea din privirea lui Langdon pieri într-o clipă, dar britanicul o zări.
    Minţea. Un truc disperat, patetic, menit să o salveze pe Sophie. Robert Langdon îl dezamăgise profund.
    "Sunt un cavaler singuratic, înconjurat de suflete netrebnice. Şi va trebui să descifrez cheia de boltă de unul singur."
    Langdon şi Neveu nu mai reprezentau acum decât o simplă ameninţare pentru el... şi pentru Graal. Oricât de dureroasă ar fi fost soluţia, ştia că o poate pune în aplicare fără mustrări de conştiinţă. Singura dificultate va fi aceea de a-l convinge pe Langdon să lase jos cheia de boltă, astfel încât el să poată încheia odată această şaradă.
    - O dovadă de încredere, rosti cu glas tare, coborându-şi braţul cu arma. Pune cheia de boltă pe podea şi hai să discutăm!
    Langdon ştia că nu-l crezuse.
    Pe chipul lui Teabing se oglindea o hotărâre cruntă şi ştia că ajunseseră la un moment de răscruce. "Când voi lăsa criptex-ul din mână, ne va ucide pe amândoi." Chiar şi fără s-o privească pe Sophie, îi auzea implorarea mută şi disperată. "Robert, omul ăsta nu e demn de Graal. Te rog, nu i-l da lui! Indiferent care ar fi preţul plătit!"
    Profesorul se hotărâse însă, cu câteva minute în urmă, în vreme ce stătea singur la fereastră, privind spre College Garden.
    "Protejeaz-o pe Sophie. Protejează Graalul."
    Şi aproape că strigase, copleşit de disperare. "Dar nu văd cum!"
    Clipele de cumplită dezamăgire aduseseră cu ele o limpezime aşa cum rar mai simţise. "Adevărul e chiar în faţa ochilor tăi, Robert!" Nici nu ştia de unde-i venise revelaţia. "Graalul nu-şi bate joc de tine, ci strigă către un suflet vrednic."
    Acum, în timp ce se pleca în faţa lui ca un supus înaintea suveranului, coborî criptex-ul până la câţiva centimetri de pardoseală.
    - Aşa, Robert, şopti britanicul, îndreptând arma spre el. Lasă-l jos!
    Privirea lui Langdon se ridică pentru o clipă spre înălţimile cupolei. Ghemuindu-se mai mult, îşi îndreptă ochii spre ţeava armei, aţintită asupra lui.
    - Îmi pare rău, Leigh!
    Într-o singură mişcare, corpul i se destinse ca un arc şi braţul îi zvâcni în sus, iar criptexul zbură spre plafon.

........................................................