Odd Thomas, Dean Koontz

                                            1-9

                                        UNU

                   Numele meu este Odd Thomas, dar nu-s convins că în vremurile acestea, în care faima reprezintă altarul la care se închină majoritatea oamenilor, vă interesează cine sunt sau dacă exist.

    Nu-s o celebritate. Nu-s odrasla unei celebrități. Mai mult, nu doresc să fiu o celebritate.

    De fapt, sunt într-o asemenea măsură un nimeni, după standardele culturii noastre, încât revista People nu numai că nu va publica un articol despre mine, dar îmi va refuza orice tentativă de a mă abona la publicația lor, din cauză că gravitația de tip gaură neagră a lipsei mele de celebritate este destul de puternică pentru a produce căderea în desuetudine a activității lor.

    Am 20 de ani. Pentru un adult înțelept, sunt doar cu puțin mai mult decât un copil. Dar pentru orice copil sunt suficient de bătrân ca să nu aibă încredere în mine și să mă excludă pentru totdeauna din comunitatea magică a celor scunzi și fără barbă.

    În existența mea nu mi-a păsat de majoritatea lucrurilor de care le pasă celorlalți americani de 20 de ani. Cu excepția supraviețuirii, bineînțeles.

    Duc o viață neobișnuită.

    Asta nu înseamnă că viața mea e mai bună decât a voastră. Sunt convins că viața voastră e plină de fericire, și de bucurie, și de neprevăzut sau de teamă. Ca și mine, sunteți oameni și, la urma urmei, știm cu toții cât de plăcut și de înspăimântător este asta.

    Nu vreau decât să spun că viața mea e atipică. Mi se întâmplă lucruri neobișnuite, care în mod normal nu li se întâmplă și altor oameni, dacă li se întâmplă vreodată.

    Bunăoară, n-aș fi scris aceste memorii, dacă n-aș fi primit ordin să fac acest lucru de la un om de 200 de kilograme, care are șase degete la mâna stângă.

    Numele său este P. Oswald Boone. Toți îi spun Micul Ozzie, pentru că tatăl lui, Marele Ozzie, e încă în viață.

    Micul Ozzie are o pisică numite Chester cel Teribil. Iubește pisica aceea. De fapt, dacă Chester cel Teribil și-ar pierde cea de-a noua viață sub roțile unui Peterbilt, cred că inima cea mare a Micului Ozzie n-ar supraviețui pierderii.

    Eu, personal, nu simt o afecțiune prea mare pentru Chester cel Teribil, pentru că, printre altele, s-a pișat de mai multe ori pe pantofii mei.

    Motivul pentru care a făcut acest lucru este credibil - conform explicațiilor lui Ozzie - dar eu nu-s convins pe de-a-ntregul. Adică sunt bănuitor în ceea ce privește sinceritatea lui Chester cel Teribil, nu a lui Ozzie.

    În afară de asta, nu pot să am încredere într-o mâță care pretinde că are 58 de ani. Deși există dovezi fotografice în sprijinul acestor pretenții, mă încăpățânez că cred că asta e doar o scorneală.

    Din motive ce vor fi evidente ulterior, acest manuscris nu poate fi publicat în timpul vieții mele, iar eforturile nu îmi vor fi răsplătite cât voi trăi. Micul Ozzie mi-a sugerat să las drepturile mele de autor pentru întreținerea lui Chester cel Teribil, care, după spusele lui, ne va supraviețui tuturor.

    O să găsesc alt moștenitor. Unul care nu s-a pișat pe mine.

    Oricum, nu scriu pentru bani. Scriu ca să-mi păstrez sănătatea mintală și ca să descopăr dacă mă pot convinge pe mine însumi că viața mea are un scop și un sens care să-mi justifice existența.

    Nu vă îngrijorați. Aceste rândur nu vor fi insuportabil de mohorâte. P. Oswald Boone mi-a dat ordine precise să păstrez un ton lejer.

    - Dacă n-o să fie lejer, a spus Ozzie, o să-mi așez curul de 200 de kile pe tine, și nu cred că vrei să mori așa.

    Ozzie se laudă. Curul lui - care-i destul de mare - nu cântărește mai mult de vro 75 de kilograme. Celelalte 125 sunt distribuite în restul trupului său chinuit.

    La început, când s-a dovedit că nu sunt în stare să păstrez un ton lejer, Ozzie a sugerat să fiu un narator în care nu poți să ai încredere.

    - Chestia asta a funcționat bine în Uciderea lui Roger Ackroyd, de Agatha Christie, a zis el.

    În acest roman polițist scris la persoana întâi, naratorul cel cumsecade se dovedește a fi asasinul lui Roger Ackroyd, fapt pe care-l ascunde cititorului până la sfârșitul cărții.

    Se înțelege că eu nu sunt ucigaș. N-am făcut niciun lucru rău pe care-l ascund de voi. Lipsa de încredere în mine ca povestitor are legătură cu timpul anumitor verbe.

    Nu fiți îngrijorați în această privință. O să cunoașteți curând adevărul.

    Dar să-mi continui povestea!

    Povestea începe într-o marți.

    Pentru voi, asta înseamnă ziua de după luni. Pentru mine, este o zi care, ca și celelalte șase, debordează de posibilitatea de a fi plină de mister, de aventură și de teroare.

    Să nu înțelegeți din asta că viața mea este romantică și magică. Prea mult mister devine plictisitor. Prea multă aventură e obositoare. Iar nu pic de teroare durează mult.

    Fără ajutorul ceasului deșteptător, în acea dimineață de marți m-am trezit la ora cinci dintr-un vins despre niște angajați morți ai unei popicării.

    Nu pun niciodată ceasul să sune, pentru că am un ceas intern de încredere. Dacă vreau să fiu complet treaz la cinci, atunci, înainte să mă culc, îmi repet de trei ori că trebuie să mă scol fix la 4,45 de minute.

    Deși e vrednic de încredere, deșteptătorul meu intern rămâne în urmă cu 15 minute, nu știu din ce cauză. Am descoperit asta cu ani în urmă și m-am adaptat situației.

    Visul despre angajații morți ai popicăriei îmi tulbura de trei ani somnul o dată sau de două ori pe lună. Amănuntele nu-s suficient de clare ca să iau atitudine. Trebuie să aștept și să sper că lucrurile nu se vor clarifica prea târziu.

    Așadar, m-am trezit la cinci, m-am ridicat și am zic:

    - Cruță-mă, ca să pot să fiu de folos.

    Aceasta este rugăciunea de dimineață pe care învățat-o de la bunica Sugars, pe când eram mititel.

    Pearl Sugars a fost mama mamei mele. Dacă ar fi fost mama tatălui meu, atunci numele meu ar fi fost OddSugars, ceea ce mi-ar fi complicat viața.

    Bunica Sugars credea că te poți târgui cu Dumnezeu. Îi spunea „bătrânul negustor de covoare”.

    Înainte de fiecare joc de pocher, îi făgăduia lui Dumnezeu să răspândească vorbele Sale sfinte sau să-și împartă câștigul cu orfanii, dacă El îi dădea câteva mâini sigura. În viața ei, câștigul la cărți fusese o sursă importantă de venituri.

    Fiind o femeie care le cam trăgea la măsea și cu tendința de a fi dependentă de pocher, bunica Sugars nu petrecea mult timp răspândind cuvintele Domnului, așa cum promisese că va face. Ea credea că Dumnezeu se aștepta să fie tras în piept destul de des și că nu se supăra din cauza asta.

    - Poți să-l înșeli pe Dumnezeu și să-ți vezi de treabă, spunea bunica, dacă faci asta cu farmec și cu inteligență. Dacă îți trăiești viața cu imaginație și cu vervă, Dumnezeu o să te accepte, doar ca să vadă ce lucru amuzant și nelegiuit o să faci în continuare.

    Sigur, în toată treaba asta nu trebuie să faci nimănui rău la modul serios, altfel o să încetezi să-l amuzi pe Dumnezeu. Iar atunci trebuie să plătești pentru promisiunile pe care nu ți le-ai ținut.

    În ciuda faptului că bra până cădea sub masă, câștiga în mod regulat la pocher atunci când juca împotriva unor psihopați cu inimă de piatră și cărora nu le plăcea să piardă și avea o dietă bogată în untură, bunica Sugars a murit liniștită în somn, la vârsta de 72 de ani.

    Judecând după toate dovezile disponibile, se pare că bunica și Dumnezeu se înțeleseseră bine.

    Încântat că eram în viață în dimineața aceea de marți, înainte de ivirea zorilor, am aprins veioza de pe noptieră și m-am uitat în încăperea ce-mi servea de dormitor, cameră de zi, bucătărie și sufragerie.

    Nu mă dau jos din pat până nu știu cine mă așteaptă (dacă mă așteaptă cineva).

    Dacă existaseră vizitatori - binevoitori sau răuvoitori - care-și petrecuseră o parte din noapte privindu-mă cum dorm, atunci nu rămăseseră pentru o discuție la micul dejun. Uneori drumul de la pat la baie poate să alunge farmecul unei noi zile.
    Doar Elvis era acolo, purtând la gât o ghirlandă de orhidee, zâmbind și îndreptând un deget către mine, ca un pistol.
    M-am spălat cu săpun cu miros de piersică și cu șampon de piersică, dăruite de Stormy Llewellyn. Prenumele ei este Browen, dar ea crede că numele ăsta sună ca al unui elf.
    Deși îmi face plăcere să locuiesc în garajul acela pentru două mașini și deși consider că am o casă drăguță, Arhitectural Digest nu va încerca s-o fotografieze.
    Silueta de carton, în mărime naturală, a lui Elvis, care făcuse cândva reclamă într-un cinematograf filmului Blue Hawaii, era la locul ei. Uneori se mișcă - sau este mișcată - în timpul nopții.
    Numele meu adevărat este într-adevăr Odd.
    Conform spuselor mamei mele, e vorba de o eroare necorectabilă în certificatul de naștere. Uneori zice că intenționaseră să mă boteze Todd. Alteori spune Dobb, după un unchi din Cehoslovacia.
    Tata pretinde că au vrut de la început să mă cheme Odd, dar nu mi-a explicat de ce. Și îmi atrage atenția că nu am niciun unchi cehoslovac.
    Mi se pare că-i mai ușor să trăiești cu numele Odd, decât să-l contești. Când am crescut suficient de mare ca să-mi dau seama că-i un nume neobișnuit, mă simțeam deja bine purtându-l.
    Între mine și Stormy Llewellyn e mai mult decât prietenie. Noi ne considerăm suflete pereche.
    Printre altele, avem un cartonaș de la un aparat de ghicit norocul, dintr-un bâlci, care spune că suntem sorți să fim veșnic împreună.
    Avem și semne de naștere asemănătoare.
    Lăsând la o parte cartonașele și semnele din naștere, o iubesc din tot sufletul. M-aș arunca de pe o stâncă înaltă dacă ea mi-ar cere să sar.
    Din fericire, Stormy nu e genul de persoană care să pretindă așa ceva. Nu așteaptă de la alții lucruri pe care ea însăși nu le-ar face.
    Mirosind a piersică, așa cum mă place Stormy, fără să-m fie frică de Moarte, după ce am mâncat o brioșă cu afine și mi-am luat rămas bun de la Elvis, m-am dus la muncă, la Pico Mundo Grille.
    Deși zorii abia se iviseră, cerul căpătase deja culoarea gălbenușului, în partea de est a orizontului.
    Orașul Pico Mundo se află în acea regiune din California de Sud în care nu poți să uiți niciodată că, în ciuda cantității de apă adusă prin sistemul de apeducte al statului, acest teritoriu este, de fapt, un deșert. În martie ne coacem. În august - adică luna în care suntem - fierbem.
    Oceanul se află atât de departe în vest, încât pentru noi nu-i mai real decât Marea Liniștii, acea câmpie întinsă, netedă și întunecată de pe fața Lunii.
    Uneori, când se fac săpături pentru un nou cartier de case-tip la periferia orașului, lucrătorii descoperă la adâncime straturi bogate de scoici de mare. Cândva, într-o eră îndepărtată, valurile scăldaseră pământurile acestea.
    Dacă duci o scoică din aceea la ureche, nu vei auzi talazurile spărgându-se, ci doar un vânt morocănos, ca și cum scoica și-ar fi uitat originea.
    La capătul scării exterioare care coboară din micul meu apartament aștepta Penny Kallisto, stând în soarele dimineții ca o scoică pe mal. Purta pantofi de sport roșii, pantaloni scurți albi și o bluză albă fără mâneci.
    De obicei, Penny nu are nimic din disperarea aceea preadolescentină către care sunt înclinați puștii din zilele noastre. Ea e o tânără de 20 de ani, plină de viață, înțelegătoare și gata oricând să izbucnească în râs.
    Dar în dimineața aceea părea solemnă. Ochii el albaștri se întunecaseră precum marea când cerul se înnorează.
    Am aruncat o privire spre casă, aflată la vreo cinci metri, unde proprietăreasa mea, Rozalia Sanchez, aștepta să-i confirm în fiecare clipă că nu dispăruse în timpul nopții. Propria imagine în oglindă nu fusese niciodată suficientă ca să-i potolească teama.
    Fără să scoată o vorbă, Penny se îndepărtă de scară. Merse către partea din față a clădirii.
    Temându-mă să n-o pierd din ochi, am alergat pe ultimele trepte și am urmat-o. Doamna Sanchez n-avea decât să aștepte... și să fie îngrijorată.
    Penny mă conduse dincolo de casă, pe alee, către micul bazin unde se scaldă păsărelele pe peluza din fața clădirii.
    În jurul piedestalului ce susținea bazinul, Rozalia Sanchez pusese zeci de scoici de mare, de toate formele și dimensiunile, provenind din colinele din Pico Mundo.
    Penny se opri, se aplecă și alese un exemplar cam de mărimea unei portocale, se ridică și întinse scoica spre mine.
    Forma acesteia semăna cu cea a unui ghioc. Exteriorul aspru era cafeniu cu alb, în vreme ce interiorul șlefuit lucea într-un roz sidefiu.
    Penny își strânse palma dreaptă, de parcă ar mai fi ținut în ea scoica, și o duse la ureche. Își lăsă capul într-o parte, ca să asculte, arătându-mi astfel ce voia să fac.
    Când am pus ghiocul la ureche, n-am auzit marea. Nici deșertul melancolic de care am pomenit mai înainte.
    Din interiorul scoicii se auzea respirația brutală a unei fiare. Ritmul grăbit al nevoii de cruzime, mârâitul unei dorințe nebunești.
    Iar în deșertul cuprins de vară, iarna îmi îngheță sângele în vine.
    Penny îmi văzu expresia și își dădu seama că auzisem ce voise ea să aud. Apoi traversă peluza, către trotuar. Se opri acolo, privind spre capătul din stânga la Marigold Lane.
    Am lăsat scoica să cadă, m-am dus lângă Penny și am așteptat împreună cu ea.
    Răul venea. M-am întrebat ce față purta.
    Nicio șoaptă de aer nu se mișca printre copaci. Dimineața se întindea nemișcată ca zorile Judecății de Apoi, cu o clipită înainte de despicarea aerului.
    Timp de o jumătate de minut, singura mișcare fu cea a unui șoim care plutea departe, sus și care se zărea prin ramurile dafinului.
    Eu și șoimul eram vânători în dimineața aceea.
    Probabil că Penny Kallisto îmi simți frica, pentru că îmi strânse mâna dreaptă în mâna ei stângă.
    I-am fost recunoscător pentru amabilitate. Strânsoarea ei se dovedi a fi viguroasă, iar mâna nu îi era rece. Spiritul ei puternic mi-a dat curaj.
    Pentru că mașina mergea cu viteză redusă, doar cu câțiva kilometri pe oră, n-am auzit nimic până când vehiculul a cotit. Când l-am recunoscut, am simțit o tristețe ce-mi egala teama.
    Era un Pontiac Firebird 400 din 1968, care fusese restaurat cu o grijă plină de dragoste. Mașina decapotabilă cu două ușă părea că plutește către noi.
    Harlo Landerson îmi fusese coleg de clasă la liceu. În timpul anilor de școală, Harlo refăcuse mașina de la osii, până când arătase la fel de nouă ca în toamna lui 1967, când apăruse prima oară pe podeaua unei săli de expoziție.
    Retras și oarecum timid, Harlo nu lucrase la mașină în speranța că aceasta va fi un magnet pentru gagici. Nu avea ambiții sociale. Nu-și făcea iluzii în legătură cu șansele sale de a se ridica deasupra nivelului inferior al sistemului de caste din liceu.
    Având un motor în V de 335 cai-putere, Firebirdul putea să accelereze de la 0 la 90 de kilometri pe oră în mai puțin de opt secunde. Dar Harlo nu era un vitezoman. Nu se dădea mare că avea o mașină furioasă.
    Investise multă muncă, timp și bani în Firebird pentru că îl atrăseseră design-ul și dotările deosebite ale acestuia. Fusese o muncă pornită din suflet, o pasiune aproape spirituală prin puritatea și intensitatea sa.
    Uneori îmi spuneam că Pontiacul juca un rol atât de important în viața lui Harlo pentru că acesta nu avusese pe altcineva căruia să-i dăruiască dragostea. Mama sa murise când el avea șase ani. Tatăl său era un bețiv.
    O mașină nu-ți răspunde dragostei pe care i-o dăruiești. Dar, dacă ești destul de singur, s-ar putea să confunzi sclipirea cromului, luciul vopselei și torsul motorului cu afecțiunea.
    Eu și Harlo nu fuseserăm amici, ci prieteni. Îmi plăcea tipul. Era liniștit, iar asta înseamna un lucru mai bun decât fudulia și fanfaronada cu care se străduiesc mulți puști să ocupe o poziție socială în liceu.
    Având-o încă pe Penny Kallisto lângă mine, am ridicat mâna stângă și i-am făcut semn lui Harlo.
    Acesta muncea din greu încă din liceu. De la nouă la cinci descărca zilnic camioane la Super Food și muta mărfuri din magazie pe rafturi.
    Înainte de asta, începând cu patru dimineața, împărțea sute de ziare în casele din partea de est a orașului. O dată pe săptămână, distribuia fluturași publicitară și carnete cu cupoane pentru reduceri.
    În dimineața aceea împărțea numai ziare, aruncându-le cu o răsucire a încheieturii mâinii, de parcă ar fi fost bumeranguri. Fiecare exemplar din ediția de marți a jurnalului Maravilla County Times zbura prin aer și ateriza cu o bufnitură ușoară pe alee sau pe scara din față, adică exact acolo unde abonatul prefera să-l găsească.
    Harlo distribuia ziarele la casele aflate pe cealaltă parte a străzii față de noi. Când ajunse la casa din dreptul meu, opri Pontiacul.
    Am traversat împreună cu Penny, apropiindu-ne de mașină, iar Harlo spuse:
    - Neața, Odd. Cum te simți în dimineața asta minunată?
    - Deprimat, i-am răspuns. Trist. Zăpăcit.
    El se încruntă, îngrijorat.
    - Ce nu merge? Pot să te ajut cu ceva?
    - M-ai ajutat deja, i-am spus.
    Amd at drumul mâinii lui Penny, m-am aplecat peste locul din dreapta șoferului, am oprit motorul și am scos cheia din contact.
    Uimit, Harlo întinse mâna să ia cheia, dar dădu greș.
    - Odd, nu te prosti! Am un program foarte strict.
    Nu i-am auzit glasul lui Penny, dar trebuie că-mi vorbise în limbajul bogat și tăcut al sufletului.
    Ceea ce i-am spus lui Harlo era esența a ceea ce-mi dezvăluise fata:
    - Ai sângele ei în buzunar.
    Un om nevinovat s-ar fi zăpăcit de afirmația mea. Harlo se uită la mine, cu ochii holbați brusc, ca de bufniță, dar nu cu înțelepciune, ci cu teamă.
    - În noaptea aceea, am spus eu, ai luat cu tine trei mici pătrățele de pâslă albă.
    Cu o mână pe volan, Harlo evita să se uite la mine și privea prin parbriz, ca și cum ar fi vrut să pună în mișcare Pontiacul.
     - După ce te-ai folosit de ea, ai strâns niște sânge din vaginul ei cu bucățile de pâslă.
    Harlo tresări. Se înroși la față, poate de rușine.
    Aveam vocea stridentă, din cauza furiei.
    - S-au uscat și s-au înnegrit, sunt scorțoase ca niște uscățele.
    Tresărirea de adineauri devenise între timp spasmodică.
    - Porți unul cu tine tot timpul, i-am spus cu o voce tremurătoare din cauza emoției. Îți place să-l miroși. Oh, Doamne! Uneori îl pui între dinți și-l muști.
    Harlo deschise ușa mașinii și o luă la fugă.
    Eu nu-s legea. Nu-s justiția cea vigilentă.
    Dar în momente ca acestea nu pot să nu acționez. Mă cuprinde un soi de nebunie și nu pot să nu fac ceea ce trebuie ca să readuc această lume decăzută la o stare de grație.
    Când Harlo țâșni din Pontiac, m-am uitat la Penny Kallisto și am observat semnele de pe gâtul ei, semne care nu fuseseră vizibile atunci când o văzusem prima dată. Urmele adânci de pe pielea ei dezvăluiau furia ieșită din comun cu care fusese sugrumată până când murise.
    M-a cuprins mila și m-am luat după Harlo Landerson, pentru care nu aveam pic de compasiune.

                                                     DOI

                            De pe asfalt pe ciment, de pe ciment pe iabă, apoi pe o alee îngust, peste un zid scund de piatră.... Harlo Landerson fugea, se cățăra, se năpustea.
    M-am întrebat unde se ducea. Nu putea să scape nici de mine, nici de justiție. Și cu siguranță nu putea să scape de ceea ce era.
    Dincolo de zidul de piatră se întindea o curte cu un bazin de înot.
    În cealaltă parte a bazinului, dincolo de o ușă glisantă de sticlă, o tânără stătea în pijama, ținând în mână o cană cu ceva care să-i dea curaj să înfrunte ziua.
    Când o zări pe femeie, Harlo își schimbă direcția și se îndreptă spre ea. Poate se gândise că avea nevoie de o păvază, de un ostatic. Oricum, nu se ducea după cafea.
    M-am apropiat de el, l-am tras de cămașă, l-am agățat de picioare. Am plonjat amândoi în adâncul bazinului.
    Deoarece acumulase o vară întreagă căldura deșertului, apa nu era rece.
    Zbătându-ne, am atins fundul apei, iar în drum spre suprafață, Harlo dădu întruna din picioare și din mâini. Mă izbi în gât cu cotul, cu genunchiul sau cu piciorul.
    Deși lovitura nu fu prea puternică, m-am sufocat, am deschis gura și am tușit când am simțit gustul de clor amestecat cu ulei de plajă al apei. I-am dat drumul lui Harlo și m-am răsucit încet prin perdelele unduitoare de lumină verde și umbră albastră și am țâșnit la suprafață.
    Eram în mijlocul bazinului, iar Harlo ajunsese la un capăt al acestuia. Se prinse de margine și se ridică pe platforma de ciment.
    Tușind și împroșcând apă pe nări, am pleoscăit zgomotos după el. Ca înotător, am șanse mai mari să mă înec decât să particip la olimpiadă.
    Am reușit să ies din apă.
    Harlo Landerson ajunsese la ușa glisantă și descoperise că era încuiată.
    Femeia în pijama dispăruse.
    În timp ce eu m-am ridicat și m-am pus în mișcare, Harlo s-a dat înapoi ca să-și ia avânt. Apoi s-a repezit în ușă, lovind-o cu umărul stâng și ținându-și capul plecat.
    Am tresărit, așteptându-mă să văd stropi de sânge, membre retezate și un cap ghilotinat de o lamă de sticlă.
    Bineînțeles, placa de geam securit s-a transformat într-o grămadă de cioburi mărunte. Harlo a căzut în casă cu toate membrele intacte și cu capul prins încă de gât.
    Sticla scârțâia și zăngănea sub picioarele mele, atunci când am intrat în locuință, imediat după el. Am simțit miros de ars.
    Femeia decisese să reziste în bucătărie. Strângea un telefon într-o mână și un cuțit de măcelar în cealaltă.
    Harlo rămase în pragul dintre încăperi, încercând să decidă dacă o gospodină de douăzeci și ceva de ani, îmbrăcată într-o pijama nostimă, marinărească, o să aibă curajul să-l spintece de viu.
    Femeia agita cuțitul, în timp ce răcnea în telefon:
    - E în casă, e chiar aici!
    Dincolo de ea, pe masa din bucătărie, ieșea fum dintr-un prăjitor de pâine. O felie de plăcintă rămăsese înțepenită acolo. Mirosea a căpșune și a cauciuc topit. Doamna avusese parte de o dimineață proastă.
    Harlo aruncă un scaun de bar în mine, apoi fugi din încăpere către partea din față a casei.
    M-am ferit de scaun și am zis:
    - Doamnă, îmi cer scuze pentru deranj!
    Apoi m-am dus să-l caut pe ucigașul lui Penny.
    În urma mea, femeia țipă:
    - Stevie, încuie ușa! Stevie, încuie ușa!
    Când am ajuns la capul scării din hol, Harlo urcase deja la etaj.
    Am văzut ce-l atrăsese în interior, în loc să fugă din casă: la al doilea etaj stătea un băiețel cu ochi mari, de vreo 5 ani, îmbrăcat doar în chiloți. Puștiul ținea în mână un ursuleț albastru de pluș de una dintre lăbuțe și părea la fel de vulnerabil ca un cățel abandonat în mijlocul unei șosele aglomerate.
    Numai bun să fie luat ostatic.
    - Stevie, încuie ușa!
    Puștiul lăsă ursulețul să cadă și țâșni către camera sa.
    Harlo goni pe scările care duceau către al doilea etaj.
    Ud leoarcă și strănutând din cauza mirosului de clor și de gem de căpșune ars, am urcat pe scări arătând mai puțin eroic.
    Eram mai speriat decât cel pe care-l hăituiam, pentru că eu aveam ce pierde, în primul rând pe Stormy și viitorul nostru împreună. Dacă aș fi întâlnit un soț cu o pușcă, acesta m-ar fi împușcată fără să ezite, așa cum l-ar fi împușcat și pe Harlo.
    Sus se auzi o ușă trântindu-se. Stevie făcuse ceea ce-i spusese mama sa.
    Harlo a prăvălit un bufet, care se afla în holul de la etajul doi, undeva în capul scărilor.
    Am fost surprins să descopăr că am agilitatea și echilibrul unei maimuțe - chiar dacă era vorba despre o maimuță udă - și am sărit de pe trepte pe balustrada scării.
    Mobila ucigătoare a trecut pe lângă mine, sărind din treaptă în treaptă, cu sertarele deschizându-se și închizându-se în mod repetat.
    Am coborât de pe balustradă pe trepte și am ajuns în holul de la etajul doi tocmai când Harlo încerca să spargă ușa de la dormitorul copilului.
    Conștient că mă apropiam, izbi mai puternic. Lemnul se despică, trosnind sec, iar ușa se deschise spre interior.
    Harlo zbură după ea, de parcă ar fi fost aspirat din hol de un vârtej de energie.
    M-am repezit peste prag, împingând ușa care între timp se închisese la loc. L-am văzut pe băiat încercând să se strecoare sub pat. Harlo îl apucase de piciorul stâng.
    Am înhățat de pe noptiera roșie o veioză care arăta ca un urs panda zâmbitor și am spart-o în capul lui Harlo. Un măcel ceramic de urechi negre ciulite, o față albă sfărâmată, labe negre și cioburi de pântec alb explodară în toată încăperea.
    Într-o lume normală, Harlo s-ar fi prăbușit ca o piatră, inconștient, la fel cum se sfărâmase veioza. Din nefericire, aceasta nu-i o lume de felul acela.
    Așa cum dragostea dă putere unei mame, iar aceasta poate să ridice o mașină răsturnată ca să-și elibereze copilul prins sub ea, tot așa disperarea îl făcu pe Harlo să suporte lovitura fără să simtă nimic. Îi dădu drumul lui Stevie și se întoarse către mine.
    Deși ochii săi nu aveau pupile eliptice, îmi aminteau de ochii unui șarpe, plini de intenții veninoase. Și, cu toate că rânjetul său nu dezvăluia canini lungi și ascuțiți, în dinții lui sclipea furia unui șacal turbat.
    Nu mai era persoana pe care o cunoscusem la școală cu câțiva ani în urmă, nici puștiul timid care reparase cu răbdare și pasiune Pontiacul Firebird.
    Aveam de-a face cu un suflet bolnav și încâlcit ca un rug de mure, plin de țepi și ulcerat.
    Eliberat, Stevie se târî sub pat, dar mie nu-mi oferea adăpost niciun pat și nu aveam nicio pătură pe care să mi-o trag peste cap.
    Apucam fiecare orice putea servi ca armă, izbeam și aruncam cu ce apucam. Un vârtej de lovituri ne aduse pe amândoi aproape unul de altul, și i-am simțit răsuflarea fierbinte pe fața mea, stropi de scuipat împroșcându-mă, am auzit dinții săi înhățând, înhățându-mi urechea dreaptă, pentru că panica îl făcea să adopte tactica unei fiare.
    M-am smuls din strânsoare, l-am îndepărtat cu un cot sub bărbie și cu un genunchi care a ratat direcția către care fusese îndreptat.
    În depărtare se auziră sirene, exact atunci când mama lui Stevie apăru în ușa deschisă, cu cuțitul de măcelărie sclipitor în mână: doi soldați de cavalerie, unul în pijama, celălalt în uniforma albastră cu negru a departamentului de Poliție din Pico Mundo.
    Harlo nu putea să treacă și de mine, și de femeia înarmată. Nu putea să ajungă la Stevie, care-și găsise adăpost sub pat. Dacă deschidea o fereastră și se cățăra pe acoperișul porticului din fața casei, nimerea direct în brațele polițiștilor care soseau.
    În timp ce sirena răsuna mai puternic, mai aproape, Harlo se trase într-un colț, unde rămase gâfâind și tremurând. Își frângea mâinile, cu fața pământie de suferință. Se uita la podea, la pereți, la tavan, nu în felul în care un om prins în capcană apreciază dimensiunile cuștii sale, ci cu uimire, de parcă nu-și amintea cum ajunsese în locul și în situația respectivă.
    Mâinile tremurătoare ale lui Harlo se desprinseră una de alta și-i acoperiră chipul. Îl vedeam prin crăpăturile acestei armuri din zece degete ochii sclipind de groază.
    Cu spatele rezemat de colț, se lăsă să alunece de-a lungul îmbinării dintre pereți și se așeză pe podea, cu picioarele întinse în fața sa, ascunzându-se în spatele mâinilor sale, de parcă acestea ar fi fost o mască a invizibilității, care-i permitea să evite interesul justiției.
    Sirenele atinseră o culme a intensității volumului la o jumătate de cvartal de noi, apoi își reduseră sunetul de la chelălăit la mârâit, apoi la un mormăit slab, când poliția ajunse în fața casei.
    Se crăpase de ziuă cu mai puțin de o oră în urmă, iar eu îmi petrecusem fiecare minut al dimineții trăind pe măsura numelui meu.

                                                  TREI

                      Morții nu vorbesc. Nu știu de ce.
    Harlo Landerson fusese luat de autorități. În portofelul său fuseseră găsite două fotografii ale lui Penny Kallistoo. În prima, era goală și vie. În a doua, era moartă.
    Stevie era la parter, în brațele mamei sale.
    Wyatt Porter, șeful Departamentului de Poliție din Pico Mundo, îmi ceruse să aștept în camera lui Stevie. M-am așezat pe marginea patului nefăcut al băiatului.
    Nu apucasem să stau prea mult singur, când Penny Kallisto veni printr-un perete și se așeză lângă mine. Semnele de strangulare dispăruseră de pe gâtul ei. Acum fata arăta ca și cum n-ar fi fost niciodată strangulată, ca și cum n-ar fi murit.
    La fel ca mai înainte, rămase mută.
    În timp ce așteptam pe marginea patului băiatului, eram într-o dispoziție atât de proastă, încât nici măcar gândurile legate de Stormy nu reușeau s-o alunge. Dacă nici imaginile cu Scooby-Doo rânjind, imprimate pe cearșafuri, nu mă înveseliseră, era foarte probabil să nu mă înveselească nimic.
    Am continuat să mă gândesc la cum își pierduse Harlo mama la șase ani, la faptul că viața lui ar fi putut fi un omagiu în cinstea ei, dar în loc de asta îi făcuse amintirea de rușine.
    Sigur, m-am gândit și la Penny. Viața ei avusese un sfârșit timpuriu, însemnase o pierdere teribilă pentru membrii familiei sale, un chin groaznic care le schimbase pentru totdeauna viețile.
    Penny își puse mâna stângă pe mâna mea dreaptă și o strânse, liniștitor.
    Mâna ei părea la fel de reală ca aceea a unui copil viu, la fel de puternică și de caldă. Nu înțeleg cum de putea să fie atât de reală pentru mine și totuși invizibilă pentru alții.
    Am plâns puțin. Uneori plâng. Nu mă rușinez din cauza lacrimilor. În asemenea momente, lacrimile exorcizează emoții care altfel m-ar bântui și, bântuindu-mă, m-ar umple de amărăciune.
    În timp ce vederea mi se încețoșa din cauza lacrimilor care nu curseseră încă, Penny îmi cuprinse mâna în palmele ei. Îmi zâmbi și îmi făcu cu ochiul, ca și cum mi-ar fi spus:
    - E totul bine, Odd Thomas. Gata, eliberează-te de asta!
    Când lacrimile mi se uscară, Penny se ridică în picioare, zâmbi din nou și-mi dădu cu mâna părul de pe frunte.
    - La revedere, părea să spună gestul ei. Mulțumesc și la revedere.
    Traversă încăperea, trecu prin perete și ieși în dimineața de august - sau în alt tărâm, și mai strălucitor decât vara din Pico Mundo.
    După o clipă, în ușa dormitorului apăru Wyatt Porter.
    Șeful poliției din orașul nostru este un bărbat solid, fără să aibă o înfățișare amenințătoare. Ochii lui de baset și fălcile de ogar, fac ca fața sa să pară mai afectată de gravitația pământului decât restul trupului său.. L-am văzut de multe ori acționând iute și decisiv, dar când e în misiune pare să poate o greutate mare pe umerii săi rotunzi, puternici.
    Probabil că șeful de poliție Porter văzuse prea multe dovezi de trădare omenească în decursul anilor, pe măsură ce colinele joase care înconjoară orașul nostru fuseseră sculpate în cartiere de care identice, mărindu-ne populația. Probabil că greutatea pe care o poartă este povara amintirilor pe care ar prefera să le împartă cu alții, dar nu poate.
    - Iar am ajuns la asta, spuse el, intrând în cameră.
    - Da, l-am aprobat eu.
    - Ușa de la curtea interioară este spartă, mobila sfărâmată.
    - N-am sfărâmat-o eu. Am spart doar veioza.
    - Dar ai creat situația care a dus la asta.
    - Da, domnule.
    - De ce n-ai venit la mine, să-mi dai posibilitatea să imaginez o cale prin care Harlo să cadă singur în capcană?
    Colaborasem în acest fel în trecut.
    - Am simțit că Harlo trebuia înfruntat chiar în acel moment, altfel ar fi ucis din nou foarte curând.
    - Asta-i impresia ta.
    - Da, domnule. Cred că asta voia să-mi transmită Penny. Exista o perseverență calmă în ea.
    - Penny Kallisto.
    - Da, domnule.
    Șeful poliției oftă. Se așezase pe singurul scaun din încăpere, unul pentru copii, cu tapițerie purpurie, la care torsul și capul dinozaurului Barney servesc drept spetează. Șeful poliției părea că stă în poala lui Barney.
    - Fiule, sunt sigur că mi-ai complicat existența.
    - Ei v-au complicat existența, iar pe a mea, mai mult decât pe a dumneavoastră, am răspuns eu, referindu-mă la morți.
    - Adevărat. Dacă aș fi fost în locul tău, aș fi înnebunit cu mulți ani în urmă.
    - M-am gândit și eu la asta, am recunoscut eu.
    - Odd, ascultă-mă. Vreau să găsesc o cale ca de data asta să nu fii chemat în fața tribunalului, dacă se va ajunge așa departe.
    - Și eu aș vrea să găsesc o cale.
    Puțini oameni cunosc vreunul dintre secretele mele bizare. Doar Stormy le știe pe toate.
    Eu îmi doresc să fiu un anonim, îmi doresc o viață simplă și liniștită, sau măcar atât de simplă cât îmi permit spiritele.
    - Cred că ne va face o mărturisire în fața procurorului, spuse șeful poliției. Atunci nu va avea loc niciun proces. Dar, dacă ajungem la asta, atunci o să spunem că și-a deschis portofelul ca să plătească un pariu pe care-l făcuse cu tine, iar pozele cu Penny au căzut din el.
    - Pot să spun așa ceva, l-am asigurat eu.
    - O să vorbesc cu Horton Barks. O să minimalizeze implicarea ta, atunci când o să scrie articolul.
    Horton Barks este proprietarul ziarului Maravilla County Times.
    - Te simți bine? mă întrebă Porter.
    - Foarte bine. Dar nu-mi place să întârzii la slujbă. Asta-i perioada cea mai aglomerată la Grille.
    - Ai dat telefon?
    - Mda, am spus eu și i-am arătat micul telefon celular care fusese prins la centura mea și atunci când căzusem în bazin. Încă funcționează.
    - Probabil că o să trec și eu pe acolo ceva mai târziu, să comand un morman de cartofi țărănești cu ouă.
    - Micul dejun toată ziua, am zis eu, aceasta fiind încă din 1946 lozinca firmei Pico Mundo Grille.
    Porter se mișcă de pe o bucă pe alta, făcându-l pe Barney să geamă.
    - Fiule, îți imaginezi că o să fii veșnic bucătar de mâncăruri la minut?
    - Nu, domnule. Mă gândesc să-mi schimb meseria și să trec la cauciucuri.
    - La cauciucuri?
    - Poate mai întâi să le vând, apoi să le montez. Există tot timpul oferte de slujbe la Tire World.
    - De ce anvelope?
    Am ridicat din umeri.
    - Oamenii au nevoie de ele. Și-i ceva ce nu știu, ceva nou, ce trebuie învățat. Îmi place să văd cum e viața acolo, viața în lumea anvelopelor.
    Am rămas învăluiți în liniște vreo jumătate de minut, fără ca vreunul din noi să scoată un cuvânt. Apoi șeful poliției mă întrebă:
    - Și ăsta-i singurul lucru pe care-l întrevezi la orizont? Anvelopele?
    - Întreținerea piscinelor pare interesantă. Cu atâtea comunități noi în jurul nostru, apare în fiecare zi și o nouă piscină.
    Porter dădu din cap, gânditor.
    - Și ar fi frumos să lucrez într-o popicărie, am spus. O grămadă de oameni noi care vin și pleacă, emoțiile competiției....
    - Ce-ai vrea să faci într-o popicărie?
    - Să am grijă de pantofii care se închiriază. Aceștia trebuie iradiați sau, oricum, trebuie să li se facă ceva între două folosiri. Și lustruiți. Trebuie să verific în mod regulat șireturile....
    Șeful poliției dădu din cap, iar scaunul purpuriu Barney scheună mai mult ca un șoarece decât ca un dinozaur.
    Hainele mele erau aproape uscate, dar erau mototolite rău. M-am uitat la ceas.
    - S-o iau din loc! Trebuie să mă schimb, înainte să mă duc la Grille.
    Ne ridicarăm amândoi în picioare.
    Scaunul Barney se prăbuși. Porter se uită la ce mai rămăsese din el și zise:
    - Asta putea să se întâmple în timp ce te-ai luptat cu Harlo.
    - Se poate, am spus.
    - Asigurările îl vor plăti, împreună cu celelalte lucruri.
    - De-aia există asigurări, l-am aprobat.
    Am coborât scara. Stevie stătea pe un taburet în bucătărie și mânca fericit o prăjitură cu lămâie.
    - Îmi pare rău că ți-am rupt scaunul din dormitor, îi spuse Porter, pentru că șeful poliției nu-i un mincinos.
    - Era un scaun cu bătrânul ăla tâmpit de Barney, zise băiatul. M-am săturat de bătrânul ăla tâmpit de Barney se săptămâni bune.
    Mămica lui Stevie strângea cioburile cu o mătură și cu o cârpă.
    Porter îi spuse despre scaun. Femeia era înclinată să considere lucrul ca lipsit de importanță, dar Porter o făcu să-i promită că o să verifice cât costase scaunul și o să-l anunțe.
    Șeful poliției se oferi să mă ducă acasă cu mașina, dar l-am refuzat, argumentând:
    - Ajung mai repede dacă mă întorc pe unde am venit.
    Am părăsit casa prin spărtura din ușa de sticlă, iar de data asta am ocolit piscina, în loc să pleoscăi prin ea.

                                                       PATRU

                            Văd oameni morți, dar, Dumnezule! atunci când se întâmplă acționez.
    Implicarea mea îmi dă satisfacții, dar e periculoasă, casă nu mai spun că, uneori, mă aleg cu hainele murdare.
    După ce m-am schimbat, m-am dus la ușa din spate a casei doamnei Sanchez, ca să-i confirm că era vizibilă, lucru pe care-l fac în fiecare dimineață.
    Am văzut-o prin ușa de plasă, stând la masa din bucătărie.
    Am ciocănit și ea spuse:
    - Mă auzi?
    - Da, doamnă. Vă aud foarte bine.
    - Pe cine auzi?
    - Pe dumneavoastră. Rozalia Sanchez.
    - Atunci intră, Odd Thomas, zise ea.
    În bucătăria ei mirosea a ardei și a mălai, a ouă prăjite și a brânză. Eu sunt un bucătar nemaipomenit de minuturi, dar Rozalia e o maestră înnăscută în arta gătitului.
    M-am așezat la masă în fața ei.
    Își ținea mâinile încleștate în jurul cănii de cafea, ca să nu-i tremure.
    - Odd Thomas, ai întârziat în dimineața asta.
    Îmi folosește, invariabil, numele complet. Uneori bănuiesc că bătrâna crede că Odd nu-i un prenume, ci un titlu regal, ca prinț sau duce, și că protocolul cere să fie folosit de oamenii obișnuiți care mi se adresează.
    - Da, am întârziat, i-am spus. Îmi cer scuze. A fost o dimineață ciudată.
    Bătrâna nu știe de relația mea specială cu decedații. Are destule probleme și fără să-și fac griji în legătură cu morții care vin în pelerinaj la garajul ei.
    - Vezi cu ce sunt îmbrăcată? mă întrebă ea, îngrijorată.
    - Pantaloni galben-deschis. O bluză galbenă cu cafeniu.
    Femeia deveni timidă.
    - Îți place agrafa cu fluture din părul meu, Odd Thomas?
    - Nu văd nicio agrafă. Aveți părul prins cu o panglică galbenă. Vă stă bine așa.
    - Când n-ai venit la ora obișnuită, m-am gândit că ai fost aici, dar n-ai putut să mă vezi. Și am crezut că nici eu n-am putut să te văd, adică eu am devenit invizibilă pentru tine, și tu ai devenit invizibil pentru mine.
    - A fost vorba doar despre o întârziere, am asigurat-o eu.
    - Ar fi groaznic să fii invizibil.
    - Da, dar n-ar trebui să mă bărbieresc atât de des.
    Când discută despre invizibilitate, doamna Sanchez refuză să se amuze. Chipul ei se încruntă dezaprobator.
    - Când mi-am făcut griji că voi deveni invizibilă, am crezut că o să pot să văd alți oameni, dar că ei n-o să mă poată vedea sau auzi.
    - În filmele vechi cu omul invizibil poți să-i vezi răsuflarea, când iese afară, pe vreme friguroasă.
    - Dar dacă alți oameni devin invizibili pentru mine atunci când eu sunt invizibilă pentru ei, continuă ea, atunci e ca și cum aș fi ultima persoană din lume, lumea fiind goală, cu excepția mea, care rătăcesc singură.
    Se înfioră. Cana de cafea, strânsă între mâinile ei, se lovi de masă.
    Când doamna Sanchez vorbește despre invizibilitate, vorbește despre moarte, dar nu-s convins că-și dă seama.
    Dacă primul an al noului mileniu, 2001, n-a fost bun pentru lume în general, pentru Rozalia Sanchez a fost groaznic, începând cu pierderea soțului ei, Herman, într-o noapte de aprilie.
    Femeia adormise lângă bărbatul pe care-l iubea de mai mult de 40 de ani și se trezise lângă un cadavru rece.
    Pentru Herman moartea venise cât de blândă putuse, în somn, dar pentru Rozalia șocul trezirii lângă un mort o traumatizase.
    Mai târziu, în același an, în timp ce-și jelea încă soțul, nu se dusese împreună cu cele trei surori ale sale și cu familiile acestora într-o vacanță mult plănuită în Noua Anglie.
    În dimineața de 11 septembrie, când se trezise, Rozalia aflase de la știri că zborul de întoarcere spre Boston fusese deturnat, iar avionul, folosit ca rachetă dirijată într-unul dintre cele mai infame acte din istorie.
    Deși Rozalia își dorise copii, Dumnezeu nu-i dăduse vreunul. Herman, surorile și nepoții ei fuseseră centrul vieții sale. Pierduse totul în timpul somnului.
    Cândva, între septembrie și Crăciun, Rozalia se țicnise un pic din cauza mâhnirii. Era o nebunie liniștită, pentru că ea își trăise întreaga viață în liniște și nu știa cum să fie altfel.
    În nebuneala ei blândă, nu voia să admită că rudele ei muriseră. Deveniseră invizibil pentru ea. Natura declanșase, într-un moment pe proastă dispoziție, un fenomen rar, care putea fi inversat în orice clipă, ca un câmp magnetic, făcând ca toate persoanele iubite dispărute să devină din nou vizibile pentru ea.
    Rozalia Sanchez cunoștea toate amănuntele disparițiilor de nave și de avioane în Triunghiul Bermudelor. Citise toate cărțile despre acest subiect pe care le putuse găsi.
    Dacă îi permiți Rozaliei să te țină de vorbă, te va face praf cu o discuție sinceră despre disparițiile istorice.
    - Da, i-am spus eu, în dimineața asta ești vizibilă. Te așteaptă încă o zi de vizibilitate, iar asta e o binecuvântare.
    Cea mai mare teamă a Rozaliei este că va dispărea chiar în ziua în care vor redeveni vizibili cei pe care-i iubește.
    Tânjește ca aceștia să se întoarcă, dar e îngrozită de consecințe.
    Se închină, se uită în jur, în bucătăria ei primitoare, și, în cele din urmă, zâmbi.
    - O să coc ceva.
    - Puteți coace orice, am spus eu.
    - Ce-ai vrea să-ți gătesc, Odd Thomas?
    - Faceți-mi o surpriză, am zis, uitându-mă la ceas. Trebuie să mă duc la slujbă.
    Mă însoți până la ușă și mă îmbrățișă de despărțire.
    - Ești un băiat bun, Odd Thomas.
    - Îmi amintiți de bunica Sugars, i-am spus eu, numai că dumneavoastră nu jucați pocher și nu beți whisky.
    - Drăguț din partea ta. Știi, cunosc totul despre Pearl Sugars. Era atât de feminină, dar și atât de...
    - Dispusă să tragă șuturi în fund, am sugerat eu.
    - Exact. Într-un an, la festivalul căpșunelor de la biserică, a venit un om grosolan, dedat drogurilor sau băuturii. Pearl l-a pus jos cu doar doi pumni.
    - Avea o directă de stânga teribilă.
    - Sigur, mai întâi i-a tras un șut în locul acela deosebit de sensibil. Dar cred că s-ar fi descurcat doar cu pumnii. Uneori mi-am dorit să fi semănat mai mult cu ea.
    De la casa doamnei Sanchez am mers pe jos șase cvartale, până la Pico Mundo Grille, care se află în inima cartierului comercial al orașului.
    Aerul nu avea energie să se miște. Copacii încremeniseră.
    În neclintirea aceea dintre casa doamnei Sanchez și Grille am văzut trei umbre care se mișcau. Toate erau independente de vreo sursă, pentru că nu erau umbre obișnuite.
    Când eram mai tânăr, numeam aceste entități umbre. Dar acesta-i doar un alt cuvânt pentru fantome, iar ele nu erau fantome precum Penny Kalisto.
    Forma lor e lichidă. Nu-s mai materiale decât umbrele. Mișcarea lor e lipsită de zgomot. Intențiile lor sunt misterioase, dar deloc binevoitoare.
    Nu le văd prea des. Când apar, prezența lor anunță întotdeauna necazuri mai mari și mai întunecate decât de obicei.
    Acum nu le mai spun umbre. Le spun bodachi.
    Bodach este un cuvânt pe care l-am auzit folosit de un băiat de șase ani, venit în vizită din Anglia, pentru a descrie aceste făpturi atunci când, împreună cu mine, zărise o haită de astfel de creaturi gonind prin crepusculul din Pico Mundo.
    Un bodach este o bestie mitică mică, rea, din insulele britanice, care coboară pe coș ca să ia copiii obraznici.
    Nu cred că spiritele pe care le văd sunt chiar bodachi. Nu cred nici măcar că băiatul din Anglia era convins de acest lucru. Cuvântul îi apăruse în minte pentru că nu găsise altul mai potrivit. Nici nu n-am găsit.
    Băiatul acela a fost singura persoană pe care am cunoscut-o vreodată care împărtășea viziunea mea. La câteva minute după ce a rostit cuvântul bodach în prezența mea, a fost strivit între un camion scăpat de sub control și un perete de beton.
    Când am ajuns la Grille, cei trei bodachi se strânseseră într-o haită. Alergau departe, în fața mea, sclipiră la un colț și dispărură după aceasta, de parcă ar fi fost doar un miraj provocat de căldură, un simplu truc al aerului din deșert și al soarelui ucigător.
    Avusesem noroc.

                                                              CINCI

                                - Ouăle... sparge-le și întinde-le, zise Helen Arches. Un șezut de port, tocătură prăjită și o șindrilă pentru cardiaci.
    Prinse biletul de șirul de comenzi, luă o carafă cu cafea proaspătă și se duse să le propună clienților săi să le umple din nou cănile.
    Helen are 42 de ani și este o chelneriță excelentă de când avea 18 ani. După atâta amar de ani de muncă, gleznele i-au înțepenit și labele picioarelor i s-au lăbărțat, astfel încât, atunci când merge, podeaua răsună la fiecare pas.
    Eram ocupați în dimineața aceea de marți. Toate separeurile erau pline, la fel și două treimi din scaunele de la tejghea.
    Îmi plăcea să fiu ocupat. Locul pentru pregătirea minuturilor este scena centrală a unui restaurant, se află la vedere, iar eu am fani, așa cum are orice actor de pe scenele din Broadway.
    Să fii bucătar de minuturi într-un schimb neaglomerat e ca și cum ai fi dirijorul unei orchestre simfonice fără muzicanți și fără spectatori.
    Nu m-am născut cu cine știe ce talente culinare. Am învățat studiind și exersând, sub îndrumarea lui Terri Stambaugh, care e proprietăreasa restaurantului.
    În timp ce alții nu vedeau în mine nimic promițător, Terri a crezut în potențialul meu și mi-a dat o șansă. Am încercat să-i răsplătesc încrederea cu hamburgeri de calitate exemplară și cu clătite atât de ușoare, încât să plutească în farfurie.
    Ea nu este doar patronul meu, ci și mentorul meu în materie de artă culinară.
    Fără să mă ating de biletul lui Helen, am întins o comandă pentru ouă, ceea ce înseamnă că am adăugat un al treilea ou la cantitatea obișnuită de două. Apoi le-am spart și le-am bătut.
    „Un șezut de porc” înseamnă șuncă prăjită. Porcul stă pe șunca sa. Și se întinde pe abdomen, de unde se scoate baconul, deci „un întins de porc” ar fi însemnat o feliuță de bacon cu ouă.
    „Șindrilă pentru cardiaci” e o comandă de pâine prăjită, cu supliment de unt. Tocătura prăjită înseamnă tocătură prăjită. Nu fiecare cuvânt pe care-l rostim în timpul zilei face parte din jargonul bucătarilor, așa cum nu fiecare bucătar de minuturi intră în legătură cu morții.
    În timpul turei de marți am văzut în Pico Mundo Grille doar oameni vii. Descopăr imediat morții din restaurant, pentru că morții nu mănâncă.
    Către sfârșitul aglomerației din timpul micului dejun, își făcu apariția șeful poliției, Wyatt Porter. Se așeză singur într-un separeu.
    Ca de obicei, înghiți o tabletă de Pepcid Ac cu un pahar de lapte semidegresat, înainte să comande grămada de ouă și de cartofi țărănești de care pomenise ceva mai înainte.
    Șeful poliției îmi zâmbi și dădu din cap. Ca răspuns, mi-am ridicat spatula.
    Jumătate dintre seprareuri și dintre locurile de la tejghea - cu excepția a două - se goliseră în momentul în care un bodach intră în sală.
    De felul lor, bodachii nu par în stare să treacă prin ziduri, așa cum fac morții, așa cum făcuse Penny. Ei se strecoară prin orice crăpătură, prin orice spărtură sau pe gaura cheii.
    Acesta se furișă prin spațiul cât un fir dintre ușa de sticlă și rama de metal. Intră în restaurant ca o panglică unduitoare de abur, lipsit de substanță ca fumul, fără a fi transparent, ci negru ca tușul.
    Deplasându-se mai degrabă în poziție verticală, nu în patru labe, cu formă fluidă și cu trăsături distincte, arătând jumătate a om și jumătate a câine, clientul acela nedorit se tupilă în tăcere din partea din față a restaurantului până în cea din spate, nezărit de nimeni, în afară de mine.
    Păru că-și întoarce capul către fiecare dintre clienții noștri în timp ce aluneca de-a lungul intervalului dintre scaunele de la tejghea și separeuri, ezitând de câteva ori, de parcă anumite persoane ar fi fost mai interesante decât altele.
    Cu toate că nu poseda trăsături ale feței ce se puteau discerne, o parte din silueta sa semăna a cap, sugerând un bot de câine.
    După aceea, făptura se întoarse din spatele sălii și rămase lângă tejghea, fără ochi, dar privindu-mă cu siguranță în timp ce lucram în bucătărie.
    Prefăcându-mă că nu-l bag în seamă, m-am concentrat mai mult decât era nevoie asupra grătarului. Din când în când, mai ridicam privirea, dar nu mă uitam la bodach, ci la clienți, la Helen care-i servea, la cealaltă chelneriță a noastră - drăguța de Bertie Orbic, rotundă și la nume și la trup - la ferestrele mari și la strada încinsă din spatele lor.
    Uneori, cum se întâmplă și de data asta, bodachii manifestă un interes aparte față de mine. Nu știu de ce.
    Nu cred că își dau seama că îi văd. Dacă ar ști că pot să-i zăresc, s-ar putea să fiu în pericol.
    Dar, ținând seama că bodachii nu par să fie mai materiali decât umbrele, nu știu cum ar putea să-mi facă rău. Și nici nu-s dornic să aflu.
    Specimenul acele, care părea fascinat de ritualul gătitului, își pierdu interesul față de mine doar atunci când în restaurant intră un client cu un aspect ciudat.
    În vara deșertică, în care toți locuitorii din Pico Mundo se prăjesc la soare, nou-venitul rămăsese alb ca miezul de pâine. Țeasta îi era acoperită de păr scurt, de-un galben acid, des ca mucegaiul de drojdie.
    Se așeză la tejghea, nu prea departe de bucătărie. Își întoarse scaunul la stânga și la dreapta, iar la stânga și la dreapta, ca un copil neastâmpărat, și se uită la tigaie, la dozatoarele pentru răcoritoare, părând ușor uimit și amuzat.
    Pierzându-și interesul pentru mine, bodachul se înghesui în nou-venit și-și îndreptă atenția asupra lui. Dacă țeasta neagră a entității era de fapt un cap, atunci făptura și-l lăsă în stânga, și-l lăsă în dreapta, ca și cum s-ar fi uitat mirată la individul cel zâmbitor.
    Din partea de servire a tejghelei, Bertie Orbic îl salută pe nou-sosit:
    - Drăguțule, ce pot face pentru tine?
    Reușind să zâmbească și să vorbească în același timp, individul răspunse prea încet ca să aud și eu. Bertie păru surprinsă, dar începu să mâzgâlească în carnetul pentru comenzi.
    Ochii clientului, măriți de ochelarii cu lentile rotunde și cu ramă de metal, mă tulburau. Privirea sa fumurie plutea deasupra mea ca o umbră peste un lac, fără să-și dea seama de prezența mea.
    Trăsăturile blânde ale figurii sale palide îmi amintiră de ciupercile albe pe care le zărisem într-un colț întunecat al pivniței.
    Ocupat să-și înfulece ouăle, șeful poliției nu părea să fie conștient de prezența Omului-Ciupercă, așa cum nu-și dădea seama nici de cea a bodachului. Era evident că intuiția nu-i spunea că acest client nou merita o atenție sau o grijă aparte.
    Însă pe mine mă îngrijora Omul-Ciupercă - în parte, dar nu în totalitate, din cauză că bodachul rămăsese fascinat de el.
    Deși sunt obșnuit cu morții, nu am premoniții - cu excepția unor momente când dorm și visez. Când sunt treaz, sunt vulnerabil la surprize ca oricare om.
    Ceea ce mă făcea să fiu prudent în legătură cu bărbatul acela era o bănuială care nu se baza pe rațiune, ci pe instinct. Un om care zâmbește întruna e fie îngust la minte, fie are ceva de ascuns.
    Ochii aceia de-un cenușiu fumuriu păreau amuzați și doar pe jumătate concentrați, dar în ei n-am citit prostie. De fapt, am detectat o șiretenie disimulată, ca aceea a unui șarpe care stă nemișcat ca o piatră înainte să atace un șoarece zemos.
    În timp ce prinse biletul de șină, Bertie Orbic îmi spuse comanda:
    - Două vaci, fă-le să plângă, cu pături, însoțite de porci.
    Doi hamburgeri cu ceapă, brânză și bacon.
    Cu vocea ei dulce și limpede, de fetiță de zece ani care urma să studieze la Juilliard, continuă:
    - De două ori barabule, de două ori în iad.
    Două porții de cartofi prăjiți, foarte crocanți.
    - Arde doi englezi și trimite-i la Philly după pește, continuă ea.
    Două chifle englezești, cu cremă de brânză și somon afumat.
    Nu terminase.
    - Curăță bucătăria, adaugă boabe de fluierat în miez de noapte cu zeppeline.
    O porție de tocătură și o porție de fasole neagră cu cârnați. Am întrebat:
    - Să-i gătesc toate astea sau să aștept până sosesc și prietenii lui?
    - Gătește-le, îmi răspunse Bertie. E pentru o singură persoană. Un slăbănog ca tine nu pricepe.
    - Ce vrea mai întâi?
    - Orice vrei tu.
    Omul-Ciupercă zâmbi visător către solniță, pe care o răsucea pe tejghea, în fața sa, ca și cum conținutul alb, cristalin al acesteia îl fascina și-l vrăjea.
    Am prăjit mai întâi chiflele, în timp ce Bertie preagătea un milk-shake cu ciocolată și o cola cu vanilie. Mâncăciosul nostru era și un băutor zdravăn.
    După chifle am pregătit tocătura și cârnații.
    Între timp, apăruse și un al doilea bodach. Acesta, împreună cu primul, se fâțâiau de colo-colo prin sală, foarte agitați, dar reveneau la mâncăciosul cel zâmbitor care nu-și dădea seama de prezența lor.
    Trei bodachi se strânseseră la fereastra din față, niște umbre persistente care nu se sinchiseau de soarele arzător din deșert și se uitau la noi ca la o expoziție.
    Trec deseori luni întregi fără să văd vreunul din soiul lor. Haita pe care o văzusem alergând mai devreme pe stradă și adunarea de acum sugerau că ne așteptau vremuri grele în Pico Mundo.
    Bodachii sunt asociați cu moartea cam la fel cum sunt albinele cu nectarul florilor. Par să o soarbă.
    Dar moartea obișnuită nu atrage nici măcar un singur bodach, cu atât mai puțin o ceată.
    Îi atrage violența. Și teroarea. Par să știe când se produc acestea. Se strâng ca niște turiști care așteaptă erupția anunțată a unui gheizer în parcul Yellowstone.
    Pe când aveam 9 ani, un adolescent distrus de droguri, pe nume Gary Tolliver, și-a adormit familia - un frate mai mic, o soră mai mică, mama, tatăl - turnând ceva într-o oală cu supă de pui gătită în casă. I-a încătușat cât timp au fost inconștienți, a așteptat să se trezească, apoi a petrecut un sfârșit de săptămână torturându-i, înainte să-i ucidă cu o bormașină electrică.
    În timpul săptămânii care precedase aceste atrocități, îl întâlnisem de două ori pe Tolliver. Prima dată fusese urmat îndeaproape de trei bodachi nesățioși. A doua oară nu mai erau trei, ci patru.
    Nu mă îndoiam că formele acelea de culoare tușului umpluseră casa lui Tolliver în timpul acelui sfârșit sângeros de săptămână, invizile atât pentru victime, cât și pentru ucigaș, strecurându-se din încăpere în încăpere pe măsură ce locul acțiunii se schimba. Observând. Hrănindu-se.
    Doi ani mai târziu, un camion condus de un bețiv dărâmase pompa dintr-o benzinărie aglomerată de pe Green Moon Road, declanșând o explozie și un incendiu în care fuseseră ucise șapte persoane. În dimineața aceea zărisem o duzină de bodachi zăbovind pe acolo ca niște umbre nepotrvite în soarele dimineții.
    Când eram copil, la început am crezut că umbrele acelea erau spirite răuvoitoare care întrețineau răul din oamenii în jurul cărora mișunau.
    Între timp, am descoperit că mulți oameni nu au nevoie de o instruire supranaturală ca să comită acte de sălbăticie. Unii oameni sunt diavoli prin ei înșiși, iar coarnele respective le cresc înăuntru, ca să le ușureze deghizarea.
    Am ajuns să cred că, la urma urmei, bodachii nu întrețin teroarea, dar că își iau cumva energie din aceasta. Mă gândesc la ei ca la un soi de vampiri ai psihicului.
    Înconjurat de cei patru bodachi aflați în interiorul restaurantului Pico Mundo Grille și urmărit pe fereastră de alți câțiva, Omul-Ciupercă își înghiți ultimele rămășițe de burger și cartofi prăjiți, apoi își termină milkshake-ul și cola cu vanilie. Îi lăsă un bacșiș generos lui Bertie, își plăti nota la casă și părăsi sala împreună cu anturajul șerpuitor de umbre.
    Prin lumina orbitoare a soarelui, l-am privit cum traversează strada. Așa cum se înghesuiau unii în alții, bodachii care-l însoțeau erau greu de numărat, dar aș fi fost gata să pariez salariul pe o săptămână că nu erau mai puțini de douăzeci.

                                                  ȘASE

                        Fără să aibă ochii aurii, nici albaștri precum cerul, Terry Stambaush are vederea unui înger, pentru că vede prin tine, și știe ce ai în suflet, și te iubește oricum, în ciuda faptului că tu ai decăzut din starea de grație.
    Are 41 de ani, adică suficient ca să-mi fie mamă. Totuși, nu-i suficient de excentrică pentru a-mi fi mamă.
    Terri a moștenit Grille de pa părinții ei și conduce localul conform standardelor înalte stabilite de aceștia. E un șef harnic și cumsecade.
    Singura ei calitate neobișnuită o reprezintă obsesia legată de Elvis și de tot ce ține de acesta.
    Pentru că-i place să-i fie testate cunoștințele enciclopedice, am zis:
    - 1963.
    - Bine.
    - Mai.
    - Ce zi?
    Am ales una la întâmplare.
    - 29.
    - A fost o miercuri, zise Terri.
    Aglomerația de prânz trecuse. Ziua mea de muncă se încheiase la ora două. Eram într-un separeu din fundul restaurantului, așteptând ca ospătărița din schimbul doi, Viola Peabody, să ne aducă mâncarea.
    Fusesem înlocuit la bucătărie de Poke Barnet. Cu peste 30 de ani mai în vârstă decât mine, zvelt și viguros, Poke are figură de indian mojave și ochi de pistolar.
    Într-o altă viață, Poke a fost mai degrabă un șerif iute ca fulgerul, nu un bucătar într-o căruță. Dar, indiferent dacă are sau nu experiența unei vieți anterioare, este un om priceput la grătar și la tigaie.
    - În ziua de miercuri, 29 mai 1963, zise Terry, Priscilla a absolvit liceul Imaculate Conception din Memphis.
    - Priscilla Presley?
    - Pe atunci era Priscilla Beaulieu. În timpul ceremoniei de absolvire, Elvis a așteptat în mașină, în apropierea școlii.
    - N-a fost invitat?
    - Bineînțeles că a fost. Dar prezența sa în public ar fi provocat o mare agitație.
    - Când s-au căsătorit?
    - Asta-i ceva prea ușor. Pe 1 mai 1967, într-un apartament din hotelul Aladdin din Las Vegas.
    Terri avea 15 ani când murise Elvis. În perioada aceea, Elvis nu mai era idolul femeilor. Devenise o caricatură ridicolă a propriei persoane în costum de parașutist cu broderii și cu strasuri.
    Fascinația sa pentru Presley începuse abia la 16 ani de la moartea acestuia.
    Originea acestei obsesii rămâne în parte misterioasă pentru ea.
    Spune că un motiv pentru care îi place Elvis este faptul că, la începutul carierei lui, mesajul muzicii sale era încă neinfluențat de politică, și cântece abordau subiecte care aveau în centru viața.
    În momentul în care Elvis murise, majoritatea melodiilor pop deveniseră - de regulă fără intenția conștientă a celor care le scriau și le cântau - imnuri care susțineau valorile fascismului, lucru care rămâne valabil și astăzi.
    Bănuiesc că Terri e obsedată de Elvis în parte pentru că, la nivel subconștient, realizase că acesta se aflase printre noi, aici, în Pico Mundo, cel puțin pe vremea copilăriei mele, poate chiar de la moartea sa.
    Acest adevăr i l-am destăinuit lui Terri abia cu un an în urmă.
    Bănuiesc că Terri este un medium latent, căci simțise prezența spirituală a lui Elvis, iar acest lucru avusese drept urmare faptul că Terri a fost atrasă să-i studieze viața și cariera lui Elvis.
   Conform spuselor lui Terri, care știe tot ce-i de știut despre cei 42 de ani de viață ai lui Elvis, el n-a vizitat niciodată orașul nostru cât a trăit. În întreaga literatură a paranormalului nu se menționează nicăieri o bântuire atât de mult deplasată geografic.
    Ne minunam de acest mister - nu pentru prima dată - când Viola ne aduse prânzul nostru întârziat. Viola e pe atât de neagră, pe cât este Bertie Orbic de rotundă și atât de subțire, pe cât are Helen Arches labele de la picioare late.
    În timp ce ne punea farfuriile pe masă, Viola spuse:
    - Odd, vrei să mă citești?
    O grămadă de lume din Pico Mundo crede că am puteri paranormale, că-s un soi de calrvăzător, un prezicător, ceva. Doar o mână de oameni știu că văd morți care n-au odihnă. Ceilalți au croit o imagine a mea cu cuțitele distorsionate ale zvonurilor, încât am devenit pentru fiecare dintre ei o piesă diferită a incrustației.
    - Viola, ți-am spus că nu-s cititor în palmă sau în protuberanțele de pe cap. Iar frunzele de ceai nu înseamnă pentru mine decât gunoi.
    - Atunci, citește-mi fața, zise ea. Spune-mi, vezi ce am văzut eu în visul de noaptea trecută?
    Viola era de obicei o persoană veselă, cu toate că soțul ei, Rafael, o schimbase cu o chelneriță de la un restaurant elegant specializat în fripturi, fără să-i ofere după aceea nici sfaturi, nici sprijin în creșterea celor doi copii ai lor.
    Dar în momentul acela Viola părea solemnă cum nu mai fusese niciodată și îngrijorată.
    I-am spus:
    - Ultimul lucru la care mă pricep e să citesc fețele oamenilor.
    Fiecare chip omenesc este mai enigmatic decât expresia roasă de timp a celebrului Sfinx din nisipurile Egiptului.
    - În visul meu, zise Viola, m-am văzut pe mine, iar fața mea era... sfărâmată, moartă. Aveam o gaură în frunte.
    - Poate a fost un vis care avea legătură cu motivul pentru care te-ai măritat cu Rafael.
    - Nu-i nimic amuzant în asta, mă admonestă Terri.
    - Cred că s-ar putea să fiu împușcată, spuse Viola.
    - Atunci eu nu mi-aș face griji din cauza visului.
    - Din câte îmi amintesc, nu mi-am mai văzut niciodată fața în vis, continuă Viola.
    Nici eu nu mi-am văzut vreodată fața, nici măcar în coșmarurile mele, care uneori se dovedesc a fi adevărate.
    - Aveam o gaură în frunte, repetă ea, iar fața mea era.... ca a unei fantome. Era distrusă.
    Un glonț de calibru mare, tras în frunte, eliberează o energie înfricoșătoare, care poate deforma structura întregului craniu, având ca rezultat o rearanjare a trăsăturilor subtilă, dar tulburătoare.
    - Ochiul meu drept, adăugă Viola, era rășu și părea... că atârnă pe jumătate afară din orbită.
    În visele noastre nu suntem observatori detașați, așa cum sunt personajele din filme. În coșmaruri nu putem să ne privim în ochi decât indirect, probabil de teamă că vom descoperi că în ei zac cei mai răi monștri care ne chinuie.
    Fața Violei, dulce precum ciocolata cu lapte, era acum deformată de o expresie imploratoare.
    - Odd, spune-mi adevărul! Vezi moartea în mine?
    Nu i-am spus că moartea doarme adânc în fiecare dintre noi și că va ieși la iveală la timpul potrivit.
    Deși nu-mi fusese dezvăluit niciun amănunt cât de mic din viitorul Violei, sumbru sau luminos, aroma delicioasă a cheeseburgerului meu neatins mă făcu să mint, ca să-mi pot continua prânzul.
    - O să ai o viață lungă, fericită și o să mori în somn, la o vârstă înaintată.

...........................................................