Telefonul din bikini, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                          1-7

                                 Partea întâi
                                     IDILA
                                        1.

                  La puţin timp după evenimentele din decembrie `89, inginerul Adrian Rădulian renunţă la serviciu. Deşi abia împlinise cincizeci de ani şi se simţea în plină formă fizică, nu mai avea chef să lucreze. Slujba cu inerentele obligaţii zilnice ajunsese o corvoadă, se eschiva în limita posibilului de la orice lucrare plasând-o colegilor, refuzase propunerile de colaborare ale unor firme străine. Era pur şi simplu plictisit.

    Colegii din Minister îşi închipuiau că traversează o perioadă de depresie firească după moartea nevesti-sii, prăpădită într-un banal accident de maşină, dar se înşelau.

    Fuseseră căsătoriţi aproape douăzeci de ani şi rămăseseră la fel de străini unul faţă de celălalt ca în prima seară în care se cunoscuseră la un ceai cretin, cu băuturi proaste, pick-up şi fete urâte. 

    Printre atâtea „nasoale”, Dina, blondă - blondul româncelor, adică nisip, subţirică, de o debilitate congenitală care-i dădea diafan, şi o timiditate lesne de confundat cu blândeţea, părea frumoasa serii. Avea şi un stil tulburător de a se cuibări în braţele partenerului, ca şi cum i s-ar fi încredinţat, iar mai târziu, Radulian avea să-şi spună că acesta reprezenta, de altfel, esenţialul ei capital de seducţie. Pe cât de esenţial, pe atât de înşelător. 

    Cu trecerea timpului, se dovedi autoritară, meschină, de o subterană şi tenace insolenţă, iar în ciuda nasului lung şi a figurii de ierbivor, penibil de îngâmfată, având convingerea că seamănă până la sosie cu Catherine Deneuve.

    Chiar din primul an de căsătorie, Radulian se resemnă, abandonând ideea unei căsnicii împlinite. Ar fi părăsit-o, dar sub Ceauşescu, divorţul, pe lângă alte neplăceri - adio un post mai important, adio paşaport - constituia un coşmar care putea dura doi-trei ani, iar el unul se simţea prea comod pentru o asemenea întreprindere. Se mulţumea cu o viaţă liniştită, fără convulsii, cu zile egale, standardul mediocru excluzând orice surprize.

    Doi oameni care aveau în comun doar adresa şi numărul de telefon. Legătura dintre ei devenise atât de neconsistentă, încât uneori, petrecând o după-amiază întreagă acasă, nu izbutea să-şi aducă aminte dacă Dina ieşise în oraş sau nu.

    Apoi, pe neaşteptate, la aproape patruzeci şi cinci de ani, Dina începuse să iubească, trăind cu toată intensitatea drama femeii mature îndrăgostită pătimaş de un bărbat mult mai tânăr, blestemul vârstei critice cu cohorta sa de umilitoare suferinţe. Radulian, impresionat, încercase s-o tempereze, dar Dina, înnebunită de patimă, nu izbutea decât să-i îndrepte priviri rătăcite:

    „E peste puterile mele, nu depinde de mine... Dacă mă părăseşte, mă sinucid. Iartă-mă, Adi, abia acum îmi dau seama că-i prima oară în viaţă când iubesc”.

    Radulian surâsese trist:

    - Se pare că noi doi nu am prea reuşit împreună...

    Situaţia ajunsese intolerabilă, când, spre norocul ei, socotea Radulian, înainte de a fi abandonată, scutită deci de chinurile unei sfâşietoare despărţiri, Dina murise la volan.

    Gonea bezmetică, nerăbdătoare să ajungă la întâlnire, şi intrase într-un TIR căci, deşi cumplit de mioapă, nu purta ochelari în prezenţa iubitului mult mai tânăr.

    Radulian, prea puţin ipocrit ca să simuleze o suferinţă inexistentă, primise decent şi cu datini împlinite o hotărâre care ţinea de alte „zone”. Cu reală tristeţe; era trist pentru Dina, pentru felul inutil în care femeia aceasta îşi epuizase energia, în fond toată viaţa.

    Viaţa absurdă a unei persoane absurde, o moarte absurdă...

    Dând de pomană ultimele lucruri şi păstrând dintr-un soi de jenă instinctivă fotografia ei a la Catherine Deneuve, Adrian conchisese generos: „Bine că măcar a apucat să iubească o dată în viaţa ei”. 

    Zgomotul sertarului tras peste portret îi răsună ca un ultim bulgăre de pământ aruncat pe mormântul Dinei. Un episod definitiv închis. Şi cu aceeaşi inefabilă tristeţe, Radulian realiză că Dina nu lăsase în urmă nici măcar amintiri.

    Urmase o perioadă pe care Adrian Radulian n-ar fi putut-o defini. Nu era deprimat, nici obosit, nici blazat. Se simţea doar ajuns la o răscruce, că într-un fel şi-a isprăvit show-ul, că traversează doar simpli timpi de provizorie acalmie, că fatalmente ceva trebuia să se întâmple.

    Ca pe mulţi alţii, cei mai mulţi, Revoluţia şi decesul Marelui Bulă îl luaseră prin surprindere. Desigur, toată lumea se aştepta la „ceva”, toată lumea era de acord că „nu se mai poate”, undeva, în subteran se simţeau trepidaţiile furtunii, în jur, mecanismele uriaşei Armade împotriva comunismului se declanşaseră, dar miracolului prea mult aşteptat şi în sfârşit împlinit, ochii nu-i dau crezare. Radulian îşi consumă entuziasmul în câteva săptămâni apoi, treptat, recăzu în vechea stare de spirit şi probabil că la vremea respectivă era unul dintre puţinii indivizi din ţară care nu avea opinii şi soluţii politice; care nu cumpăra toată presa, iar la televizor, cu excepţia buletinului meteo nu urmărea decât serialele şi filmele americane. 

    La serviciu, evita disputa despre vedetele politice ale orei, întrebând sincer şi stereotip „cine-i ăsta?!”, în vreme ce colegii îl credeau abil: „Radulian e oţ, nu vrea să se compromită; aşteaptă să se aleagă caimacul şi pe urmă dă buzna...”

    Trăia de azi pe mâine - fără bucurii, fără aşteptări, dar şi fără mâhniciuni - când, cu totul pe neaşteptate, se iviră două moşteniri. Dintâi, o casă splendidă la Sinaia, rămasă de pe urma unei mătuşi. N-o văzuse de peste treizeci de ani, iar acum îşi amintea, zâmbind, dar şi cu o urmă de remuşcare, că în copilărie suporta ca pe un calvar vizitele la tuşa Tiţa. Dintotdeauna bătrână, blajină şi plină de daruri, mirosea a camfor, iar când îl săruta, îi simţea ţepii tari ca sârma din barbă şi mustăţi. Senzaţia de greaţă îl copleşea, ochii i se umpleau de lacrimi şi nu-l mai puteau îmbia la masă nici măcar „cartofii prăjiţi”. Se liniştea greu, spre seară, sugând un bulgăraş de zahăr candel.

    Dar marea surpriză - să-ţi pierzi minţile, nu alta, chiar pe apatia în care lâncezea - sosi în primăvara aceluiaşi an. Desemnat ca unic moştenitor al lui Demetru, văr dinspre mamă, decedat la Londra, se trezi posesorul unui cont în bancă respectabil chiar şi pentru fericiţii din „ţările cu tradiţie democratică”. Adevărat, răposatul fusese medic ginecolog, dar părăsise România în 1990 şi la aproape şaptezeci de ani. Când naiba avusese timp să facă atâta bănet?! 

    Misterul se desluşi când ajunse la Londra. Obstetrician cu vogă mare, Demetru câştigase enorm în ţară şi chiar dacă dusese totdeauna o viaţă de nabab - Capşa, Mercedes, şofer personal, frumuseţi între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani - bilanţul rămânea excedentar. Prisosul îl transforma în valută forte şi, prin intermediul unor ambasade, îl expedia în Elveţia, unde i se deschisese un cont secret. Un ginecolog en vogue şi monden are relaţii pretutindeni, pentru un chiuretaj clandestin, de pildă, un simplu transfer de bani reprezenta cel mai ieftin contraserviciu şi Radulian avea să afle stupefiat că manevra începuse încă din anul 1958. 

    Deci unchiul ăsta al lui, sau ce-i venea, sfidase vreme de peste treizeci de ani unul din cele mai dure regimuri valutare din Europa răsăriteană, agonisind bani albi pentru zile trandafirii preconizate pe alt meridian.

    Radulian petrecu o lună în Anglia. Când se întoarse în ţară, îşi depuse demisia. Era un om bogat.

                                                     2.

                         Ca să ştii să fii sărac, nu-i mare scofală. Corsetul lipsurilor zilnice trasează o traiectorie precisă, nu încap abateri de la drum, nici rătăciri, o duci de-a-mboulea, şosea dreaptă până la cimitir. Dar dacă i-ar fi spus cineva că şi pentru a fi bogat îţi trebuie oarece ştiinţă şi deprindere, Adrian ar fi ridicat din umeri. Cu binele te obişnuieşti repede, spunea mereu maică-sa, şi cum bine cu adevărat nu-i fusese niciodată, o crezuse pe cuvânt.

    După epuizarea momentelor fierbinţi, când începuse să se obişnuiască cu statutul de om bogat, constată că nu ştie cum să se bucure de noua situaţie. Mesele sofisticate luate în mari restaurante - că doar n-oi mânca tot ciolan cu fasole la ospătăria de peste drum - îi dădură ulcerul peste cap, whisky-ul păstrat altădată sub cheie de Dina pentru „ocazii”, adică musafiri simandicoşi, acum nedrămuit, îi săgeta ficatul, umplându-i gura de cupru.

    Se gândi apoi la look! Avea o siluetă bine desenată, şi trimiţând la azil fosta garderobă, se îmbrăcă din cap până în picioare la Worth. Tăietura, combinaţiile de culori, accesoriile neobişnuite în peisajul valah ridicară a mirare sarcastică multe sprâncene: „Îl credeam serios pe Radulian. L-ai văzut în ultima vreme? A început să facă pe tinerelul, se-nţoleşte ca o starletă, zici că ţine un bordel de lux. Pe oameni nu poţi să-i cunoşti niciodată...”

    În sfârşit, încercă aventura, sector unde se simţea absolut deficitar. Cu Dina n-avusese puseuri - habar n-avea dacă doarme în pijama ori cămaşă de noapte - escapadele scurte, de gang, între două sughiţuri, uşi, trenuri etc., îi repugnau, pentru o legătură serioasă nu avusese nici timp, nici bani.

    Adrian făcea parte dintre gentlemenii, azi unicat, care mai consideră că o amantă trebuie scoasă,  răsfăţată, îngropată în flori, bijuterii, atenţii... Pentru că, să fim bine înţeleşi, nu s-ar fi încurcat cu  femei uşoare care, pentru un film şi o bere, îşi trag singure fermoarul de la fustă într-un boschet.

    După o experienţă nereuşită, conchise că şi aici, ca şi în materie de avuţie, e nevoie de practică. Era un bărbat distins, suplu, din familia lui Peter Strauss, iar femeile îl priveau cu plăcere. Spre deosebire de cei mai mulţi semeni, modest din fire, socotea însă că privirile, chiar înfocate, sunt întâmplătoare; Dina nu-l alintase considerându-l vreun Apollo, iar complimentele croitorului - subiect direct interesat - nu meritau luate în seamă.

    Mariana îl acroşase la biliard, dezinvoltă şi cu un natural care-l încremenise. O brună comună dar autentic frumoasă, cu slăbiciune accentuată pentru cerceii gitane. Părul dat cu gel sugera carcasa unui arici cu ţepi uriaşi, sau, în altă variantă, săgeţi nervoase avertizând asupra pericolului de electrocutare. Legătura dură câteva luni, după care Radulian abandonă.

    Era inconştientă, insolentă, o avidă trepidând în aşteptarea marii ocazii: „Un strop de baftă, atâta-mi trebuie, şi sigur aş şti cum să-mi înfig dinţii!” 

    Adrian o urmărea cu o curiozitate detaşată, dar ceea ce la început îl amuzase şi chiar îi plăcuse - o prospeţime nealterată - de la un timp, prin uzură şi gafe repetate, nu mai avea efect. Îl oboseau nopţile petrecute în discotecă, unde el se remarca prin vârstă şi duse gânduri, constituiau un coşmar - îl plictisea. Probabil eu sunt un om „între două vârste” nebun, îşi spunea, dar şi ea excelează prin maniere imposibile. 

    De exemplu, detesta până la greaţă obiceiul copiat din serialele americane (preluat şi de producţia autohtonă de reclame pentru produse alimentare) de a-şi suge degetele mânjite cu sos, îl crispa modul familiar în care aborda chelnerii, comentariile cu glas tare în public, râsul crăcănat cu coapse plesnite sonor şi, mai ales, năravul ca până şi în cele mai absolute momente de intimitate să i se adreseze ca la armată cu „Raduliene!”. 

    Când, într-o seară prost dispusă - ea, seara - cu ploaie şi lapoviţă, când însuşi văzduhul pare mânjit cu noroi - Mariana se mai lansă şi în politică...

    - ...Eu nu-s de acord să vină regele, eu nu ştiu ce a făcut, nu l-am apucat.

    - ...Nu l-ai apucat nici pe Ştefan cel Mare...

    - Lasă şmecheria, că nu te prinde la vârsta ta. De ce crezi că vrea să vină? Să-şi ia palatele, să înfiinţeze iar moşierii...

    „Să înfiinţeze moşierii, Dumnezeule, era deja prea mult!” La sfârşitul aceleiaşi „şedinţe”, îi făcu un cadou consistent, comandă un taxi, apoi deschise larg ferestrele şi aerisi îndelung. Aşa citise în cărţi şi văzuse prin filme.

    Tot în această perioadă, Adrian realiză, pentru prima oară în viaţă, cât de singur este.

    În afară de soră-sa, Lucreţia, nu avea apropiaţi. Doar cunoştinţe. Lui, de exemplu, i-ar fi plăcut să facă pe generosul, presimţea plăcerea de a dărui, bucuria de a face bucurie, stare de spirit încercată de puţini privilegiaţi, cei mai mulţi atingând fericirea doar când primesc.

    Desigur, rămâneau actele de caritate en gros, dar acestea i se păreau abstracte - başca lipsa de încredere vizavi de cei care mânuiau fondurile - nu se adresau cuiva anume, nu aveau adresă şi destinatar.

    - De ce nu înfiezi un copil? sugerase Lucreţia intuindu-i starea de derivă. Te scoate din indolenţa asta, plăteşti o menajeră pentru aspectele sordide ale cotidianului, ai un ţel, başca te alegi cu o faptă bună la răboj.

    Adrian se scuturase ca de o gânganie:

    - Dragostea, călătoriile şi copiii sunt uliţe de tinereţe...

    - Asta-i o lozincă, nu argument.

    Adrian ridicase din umeri. O întrebare, aceeaşi, îi revenea tot mai des în minte: „Şi totuşi, încotro?”

    În dimineaţa zilei de 9 martie, Adrian se trezi ciudat de bine dispus, iar semnalele de primăvară timpurie îi sporiră mulţumirea Ca de obicei, îşi luă micul dejun à la Hollywood - o sondă de suc de fructe şi o felie de pâine prăjită - iar la cafeaua neagră, dură, asortă trei ţigări. 

    Sub duş, se trezi cântând cu suflet canţonete italiene, ceea ce nu ţinea minte să i se mai fi întâmplat din studenţie, zăbovi îndelung în faţa şifonierului alegându-şi costumul, decise să dejuneze la Velvet şi plecă de acasă încredinţat că ceva, neîndoielnic plăcut, avea să i se întâmple. Trăi toată ziua cu acelaşi sentiment şi când se întoarse spre seară acasă, se mai afla în aşteptare. Îşi prepară un whisky şi, trântit comod pe canapea, începu să viseze.

    Ziua nu se terminase încă.

                                                       3.

                          Ceea ce avea să numească pentru multă vreme „telefonul de la ora 10” veni ca o eliberare. Tresări violent şi, în graba de a ridica receptorul, răsturnă micul vas cu violete de pe birou. „Numai de n-ar fi greşeală... Sau Yvona...” Prea ar fi fost mare dezamăgirea. Prea aşteptase toată ziua. Frenetic! Isteric, ar fi zis altădată, într-o viaţă care azi i se părea străină ca un film. De emoţie, vocea vibră alterată, stins răguşită.

    - Alo...

    - Bună seara, Adrian.

    Simplu, ferm, fără interogaţie. Ca la un apel prestabilit. Glasul era suav, de o dulceaţă catifelată. Feciorelnic, găsi cuvântul. Un glas neprihănit, de Julietă, şi îşi zise că nu auzise în toată viaţa lui ceva mai melodios.

    - Bună seara... Cum te cheamă?

    - EU.

    - Nu-i de-ajuns...

    Altă dată, s-ar fi răţoit: „uite, domnişoară, n-am chef de bancuri proaste, ori îmi spui cine eşti, ori închid!”

    - Ba da. Deocamdată...

    - Ce înseamnă deocamdată?

    - Nu ştiu. Când am să ştiu, am să-ţi spun.

    - De ce m-ai sunat?

    - Pentru că mă aşteptai. Am vrut să-ţi spun noapte bună.

    - Doar... doar atât?

    - Atât.

    - Te rog, nu închide. Ai să mai suni?

    - Da.

    - Când?

    - La ora zece. Noapte bună, Adrian.

    Rămase cu receptorul în mână, încercând un bizar sentiment de fericire. Instinctul, premoniţia, întâmplarea, n-avea importanţă cine, nu-l înşelase. Telefonase, până la urmă telefonase. „Cine o fi, cine poate să fie?” Îşi luă un pahar cu alcool şi se mototoli în fotoliu, lăsându-se pradă visului...

    O femeie foarte tânără, tinereţe extremă, diafană, păr mătăsos blond, poate şaten-auriu, fină, cu ochi umezi, plini de candoare... Siluetă elansată, pas şi gesturi de o distincţie regală. Hotărât, glasul EI nu putea aparţine unei femei vulgare, unei ţoape cu pedichiură neglijată... Nici unei impetuoase cu păr negru sârmos şi subsuori mirosind sălbatic - genul Carmen pe care-l ocolise totdeauna. La femei, Adrian aprecia gingăşia, pudoarea, pasivitatea dulce camuflând o senzualitate ardentă, nevoia de ocrotire; acceptul fericit şi nu iniţiativa. Aşa şi-o imaginase cândva pe Dina...

    Alungă chipul Dinei şi aprinse o ţigară. La flacăra brichetei, simţi cum se fac scrum „suspiciunile de bun-simţ” care-l asaltau în subteran... „Ai împlinit cincizeci de ani, eşti om în toată firea şi-ţi pierzi capul din cauza unui telefon! Cum te poţi lăsa păcălit de trucuri ieftine, dulcegării de liceeni... Cine ştie ce puştoaică îşi bate joc de tine... O generaţie pentru care nu eşti pregătit... Ce ar spune Yvona?!”

    Ridică iritat din umeri şi turnă din nou în pahar. „Puţin îmi pasă ce ar spune Yvona!”

    În clipa aceea, însăşi imaginea femeii coapte de patruzeci şi cinci de ani, cu mustaţă pensată atent şi răsuflare hepatică în ciuda Orbitului fără zahăr rumegat conştiincios, îl revolta până în adâncul sufletului. Era o doamnă, nu încăpea nici o îndoială, echilibrul şi bunul-simţ o caracterizau, civilizată până în vârful unghiilor lustruite cu pila îmbrăcată în piele de căprioară, dar, pentru Dumnezeu, dacă era atât de deşteaptă şi nobilă, va trebui să ştie să se retragă. Dar asta e, că femeile nu ştiu să renunţe. Nici măcar cele mai înţelepte. Vine o vârstă când înghesui în ladă costumul de baie şi stingi lumina înainte de a te băga cu un bărbat în pat...

    Dar era nedrept, Adrian îşi dădea seama, şi amănuntul îl făcea să fie şi mai furios.

    Yvona îl iubea discret şi cu tact, îi lăsa totdeauna liberă alegere şi iniţiativă, nu încerca să se impună în nici un fel, cedând şi depăşind cu graţie orice conflict. Chiar de Paşte...

    Deciseseră să petreacă împreună Învierea, planificaseră Biserica, meniul, iar pentru a doua zi o plimbare la Snagov. O întâlnire întâmplătoare însă cu foşti colegi de birou, câteva beri la Restaurantul Odobeşti şi o invitaţie la pescuit anulaseră programul. Adrian se hotărâse  fără ezitare, avea să petreacă Paştele cu băieţii.

    - Şi mă anunţi acum, în ultimul moment? Azi e vineri, dacă ştiam, poate aranjam şi eu ceva.

    - Spuneai că vrei să te repezi la frate-tău. Ai cea mai bună ocazie acum, de sărbători.

    - La Piteşti, pot să mă duc oricând vreau. E vorba că am decis ceva, de comun acord.

    - Îmi pare rău, le-am promis băieţilor...

    Yvona îşi muşcase buzele. De furie sau ca să nu plângă.

    - Ştii ce mi se pare cel mai grav, dragul meu? Că nici măcar nu încerci să mă minţi. Altul ar fi inventat ceva rezonant, o boală în familie...

    - De ce? Te respect prea mult ca să te mint. Am stabilit de la început! Fără minciuni, fără obligaţii.

    Când se revăzură, peste o săptămână, Yvona îl aştepta veselă, într-o rochiţă proaspătă de primăvară pe care Adrian o calificase în sinea lui drept prea tinerească, gata să-i asculte cu plăcere peripeţiile, participând cu entuziasm la întâmplări amuzante pentru eroii aflaţi într-o anumită stare de spirit, dar complet lipsite de haz relatate post factum şi mai cu seamă pentru terţi.

    În fond, conchise, Adrian, ea e cea care insistă într-o relaţie fără perspectivă, chiar dacă are aerul că nu o face. Şi dacă mă acceptă aşa măgar cum sunt, înseamnă că nu are pe altcineva la îndemână...

    Deschisese televizorul, dar constată că nu se poate concentra, gândul întorcându-se mereu la necunoscuta cu glas de fee. Avea să-i aştepte telefonul în fiecare seară. La ora zece... Oare cum o cheamă? S-ar fi potrivit un nume dulce, cu multe vocale... Alina, de exemplu. Da, Alina.

    Începu să râdă singur: „Sunt nebun, am impresia că m-am îndrăgostit”. 

    Stinse lumina şi se culcă.

                                                             4.

                                „În definitiv, nu-i pot reproşa nimic”, reflecta Yvona cam pe la aceeaşi oră.

    Cu părul ud, strâns într-un turban faraonic ca frumoasele din filmele americane, îşi îngrijea obrazul la oglinda din baie. „Cea mai sinceră”. Într-adevăr, patru becuri a 100 de waţi fixate ca un chenar pe rama de lemn alb ar fi pus în încurcătură chiar şi o faţă mai tânără. Îşi aminti de o mătuşă bătrână, frumuseţe vestită pe vremea domnilor Carp şi Marghiloman, care după ce împlinise patruzeci de ani, mutase toaleta în colţul cel mai întunecos al iatacului: „Aşa că dragele mele, ori de câte ori mă privesc în oglindă, tot ca o bomboană arăt”.

    Patruzeci de ani! Ce repede îmbătrâneau femeile pe atunci! Funcţiona, desigur, şi mentalitatea, media de viaţă era foarte scăzută, nu se făcea sport, naşterile nu puteau fi controlate, se mânca fără cumpăt, sălbatic. Chiar şi în epoca modernă! Uite-te în Sanda Marin! Nu există mâncare fără două-trei linguri de untură, smântână nu lipseşte de pe masă, frişca din meniu...

    „Asta nu înseamnă că m-am bucurat când am împlinit patruzeci de ani”, recunoscu sincer Yvona. Se considera o neîmplinită din toate punctele de vedere. Era economistă, când ea s-ar fi dorit arhitectă, dar aşa stăteau lucrurile, te duceai şi la Zootehnie, numai să ai o diplomă universitară, iar pe plan personal, ca femeie, mai ales, nu se putea socoti decât o mare ratată. Nu avea veleităţi, visase modest la o viaţă modestă, banală, cu un soţ cumsecade, soacră rea şi un copil. Unul singur, trebuie să ştii din start ce poţi oferi, măcar portocale iarna şi un cadou care să-l bucure de Crăciun.

    Nimic din toate acestea. Se măritase la treizeci şi doi de ani, simplu aranjament în vederea obţinerii unui buletin de Bucureşti. O afacere negustorească (fără iluzii, naşi şi poze la Studio) zece salarii contra unui certificat de căsătorie. Contractul mai prevedea obligaţia Yvonei de a intenta după un an acţiune de divorţ şi de a suporta, desigur, cheltuielile de judecată... După aceea nu mai urmase nimic. Absolut nimic, nici măcar vreuna din infamele legături clandestine cu un bărbat însurat. Concret, cu mult înainte de a fi împlinit patruzeci de ani, Yvona devenise o femeie singură şi se jena de faptul în sine ca de o boală ruşinoasă. De manevrele cu dibăcie combinate pentru a disimula situaţia îşi amintea şi azi crispată, dar în general prefera să nu-şi amintească. Cel mai greu de ocolit însă era bunăvoinţa colegelor de birou. Aproape în fiecare lună aveau ceva de sărbătorit, aniversări, onomastice, cununii, nemaipunând la socoteală evenimentele mari ale anului, Crăciunul şi Paştele. 

    Umilinţa de a se prezenta fără partener o determina să refuze toate invitaţiile sub pretextul unor evadări la munte sau la mare. Bineînţeles „însoţită”, şi pentru că o legătură, oricât de discretă, în cele din urmă tot se manifestă cumva, lăsase să se înţeleagă că partenerul este căsătorit, în imposibilitatea de a divorţa din pricina postului important. Pentru credibilitate, arbora din când în când câte un „cadou” scump, rezultat al unor economii sângeroase, iar în week-end-uri şi de sărbători, nu răspundea la telefon.

    Revelionul mai cu seamă o scotea din minţi, i se părea că durează o lună. Încă din primele zile ale lui decembrie se discutau la serviciu doar toalete, meniuri, aranjamente, listă de invitaţi, iar după consumarea evenimentului mai urma o săptămână de comentarii. Un supliciu pentru Yvona care de ani de zile se distra bând singură la miezul nopţii o sticlă de şampanie. Îmbrăcată în cel mai elegant capot din garderobă şi între lumânări aprinse, ciocnea cu un al doilea pahar plin, simbolizând partenerul care avea să vină precis în anul ce urma. Era o superstiţie a ei, încredinţată că acesta există undeva, în neştiut cotlon, un fel de mesaj transmis prin eter, o modalitate de a trage soarta de poale. Ultimului pahar îi asezona un somnifer puternic, asigurându-i somn ţeapăn până a doua zi la prânz.

    Sigur, s-ar fi putut duce la Piteşti, la frate-său, dar nici aici nu se simţea mai bine.

    George, nu prea deştept, găsea prilej de fiece dată să enumere fetele bătrâne din familie, luând-o de la cruciaţi. Se fericea că are băieţi, convins fiind că un soi de fatalitate pluteşte asupra neamului. La alţii e mai rău, o naţie întreagă-i blestemată, uită-te la englezi, toată literatura lor musteşte de fecioare bătrâne, de obicei fiice de pastori onorabili. Adună la ciorap ca guvernante, pregătindu-se pentru o senectute uscată şi profund evanghelică, tupilată în vreun sat liniştit din Sussex... Şi nu suporta nici blândeţea mieroasă a neveste-sii care, sub un aer de protectoare înţelegere, nu-şi putea ascunde complexul de superioritate caracteristic femeii căsătorite vizavi de cumnata nemăritată.

    De peste două decenii, Yvona se întreba fără să ostenească şi mereu în van care-i cauza neîmplinirii ei? Cu toată obiectivitatea şi chiar pusă sub lupă, era o femeie plăcută, suplă, cu ţinută pedantă şi trăsături regulate. Practic, fără defecte. Sigur, n-avea strălucire, dar câte femei se puteau lăuda cu un obraz floare de lotus sau cireş japonez? Iar lipsa luminii, gândea ea având-o ca antonim dinaintea ochilor în special pe Claudia Shiffer, era compensată de o indiscutabilă distincţie.

    „Fata asta n-a avut noroc”, se spunea unanim în spatele ei. Diagnosticul i se părea mult prea simplist. Dacă ar fi înregistrat rateuri - divorţuri, despărţiri dureroase, văduvie - s-ar mai fi putut vorbi despre neşansă. Dar ea nu totaliza nici măcar aventuri eşuate, şi cel mai trist, nu avea nici amintiri.

    Adrian se ivise pe neaşteptate, când în intimitatea ei renunţase la nădejdea de a fi vreodată subiect într-un cuplu. Sincer vorbind - şi obrajii i se învăpăiau - ea îl acroşase, cu îndrăzneala unor cocktailuri consumate din plictiseală. Găzduia pentru câteva zile o nepoată de verişoară din Suceava, puştoaică de cincisprezece ani, venită pentru prima oară la Bucureşti şi decisă să se „destrăbăleze”. O rugase insistent s-o conducă la o discotecă, iar Yvona, făcând-o pe mătuşa cea bună, cedase. Intra pentru prima oară într-un asemenea stabiliment, aşteptându-se la tot ce-i mai rău. 

    După un sfert de ceas, înţelese că totdeauna există loc pentru şi mai rău. Nimerise în plin aberant, sălbatic, dezmăţat, un nesfârşit act sexual conjugat pe verticală; în colectiv şi pe vacarm. Adrian se afla chiar la masa de alături, singur. Singur, dar cu două pahare cu băuturi distincte în faţă. Privea ringul zâmbind convenţional, vag patern, şi Yvona încerca să-şi dea seama pe cine urmăreşte. Când Mariana se întoarse în sfârşit congestionată şi cu ochi strălucitori, Yvona o califică dintr-o privire: „Curvuliţă fără clasă. La tinereţea ei însă, promovează şi aşa...” Modul în care-l apostrofă înlătură orice dubiu:

    - Ce faci, Raduliene, le pileşti solo? Hai să dansăm!

    Adrian mormăise ceva aducând a refuz, n-avea chef, era obosit.

    - Eu nu-s obosită, râsese Mariana părăsind din nou masa. Ar trebui să te mobilizezi...

    Yvona îl abordase atunci cu un curaj de care avea să se mire singură. Era uşor grizată şi, ameţită de atmosferă, se răsucise spre el, arătându-şi dinţii frumoşi:

    - Am impresia că noi doi nu ne prea încadrăm în peisaj...

    Adrian tresărise, întorcând spre ea o faţă buimacă:

    - Poftim? A, da, cred că nu vă înşelaţi.

    - În ce mă priveşte, îi destăinui neîntrebată, e prima dată şi sigur ultima, când intru într-o discotecă. M-a rugat o nepoată din provincie şi n-am putut s-o refuz.

    - Hm, făcuse Adrian, cu mine lucrurile stau puţin altfel, dar asta nu înseamnă că apreciez mai mult ambianţa... Poftim? Nu aud ce spuneţi, cred că nici iadul nu are asemenea amplificatoare.

    - Presupun, declarase Yvona în cea mai curajoasă zi din viaţa ei, că la un telefon ne-am înţelege mult mai bine.

    Adrian o privise lung şi mormăise ca pentru el un „la urma urmei, de ce nu?”

    - Şi de data asta cred că nu vă înşelaţi, şi scosese din buzunar o carte de vizită.

    În seara următoare îl căutase la telefon. „Poate că am să-i par prea nerăbdătoare, dar dacă sun peste o săptămână mă uită, trebuie să încep să-i explic de unde să mă ia”.

    Adrian marşase fără entuziasm, dar şi fără mofturi. Stilul Marianei începuse să-l plictisească, iar despre Yvona păstra o imagine agreabilă, deşi vagă. De la prima întâlnire - aşa i se părea corect pe când ei, dimpotrivă, lipsit de tact, chiar grosolan - ţinu să precizeze coordonatele exacte ale relaţiei lor: o legătură agreabilă, ca între două persoane mature, fără pretenţii, fără obligaţii. Politeţe şi libertate deplină...

    - Vă avertizez, de la bun început, că nu am de gând să mă însor.

    Yvona, deşi atinsă, încercase să râdă:

    - Nimeni n-a vorbit despre căsătorie. Nici măcar despre o legătură. De ce anticipaţi? Vă grăbiţi.

    - Iertaţi-mă, dar tocmai pentru că persoana dumneavoastră nu inspiră ideea de aventură...

    - Nici nu practic genul. Am cedat doar unui impuls. Aseară. Azi, am continuat să-i dau curs. Nu las nimic neterminat şi, ca să fiu pe deplin sinceră, persoana dumneavoastră inspiră... fără să oblige.

    - A, făcuse Adrian descumpănit, dacă lucrurile stau aşa, e perfect... Absolut perfect.

    Păstrând nealterat motoul „fără angajamente, fără obligaţii”, legătura dura de un an.

    Spre plăcuta surpriză a Yvonei, Adrian se dezvălui altfel decât personajul prea direct, chiar cinic, al primei impresii, recte un individ între două vârste care încearcă să stoarcă de la viaţă ultime, aproape defuncte senzaţii. Se dovedi tandru, culant, manierat. Din fire, nu din sentiment. Adăugau plusuri o bună dispoziţie egală şi talentul rar de a face mici bucurii, amănunte care nu o lăsau nepăsătoare şi, înainte de a se fi scurs o săptămână, se trezi îndrăgostită de-a binelea. O îndrăgostită lucidă, perfect conştientă că Adrian cheltuieşte doar bani şi nu capital afectiv, nefiind mai implicat, după un an, decât în prima zi.

    „Contul lui din bancă constituie tragedia şi ghinionul meu”, oftă şi fixând oglinda-lupă începu să manevreze penseta. Îşi plimba limba deasupra dinţilor, încercând să dea relief buzei superioare. Ochelarii aburiţi de efortul concentrării alunecară spre vârful nasului. Decise o pauză de o ţigară şi trecu în mica sufragerie, unde o aştepta un rest de cafea.

    „Pare paradoxal, dar aşa e. Când se lăfăie în bani, bărbaţii maturi îşi pierd bunul-simţ, devin o pradă facilă la îndemâna primei june îndeajuns de şmechere ca să inventeze o atmosferă Loreley. Nevinovata fetiţă îndrăgostită de bărbatul olimpic şi grizonat”.

    Yvona avea certitudinea că dacă Adrian ar fi fost un bugetar obişnuit, cu salariu indexat, anticipând pensia cu calcule complicate la fiece nouă dispoziţie guvernamentală, ea şi-ar fi găsit sigur un loc în viaţa lui. Făceau parte din aceeaşi generaţie, proveneau din acelaşi mediu, aveau multe gusturi comune, se simţeau bine împreună, erau la fel de singuri. În plus, cariera sentimentală săracă, aproape virgină, făcea din Yvona un partener docil, dispus să treacă peste multe accidente, să lupte şi chiar să se jertfească pentru a nu pierde un tren nesperat.

    „Dar cum naiba să lupţi cu tinereţea? Poţi fi înţelegătoare, poţi să te prefaci că nu înţelegi, poţi fi chioară şi să zâmbeşti în continuare, asta nu face însă decât să amâne inevitabilul moment al adevărului : «draga mea, am petrecut clipe minunate împreună, a intervenit aşa şi pe dincolo, gardez moi un bon souvenir, să rămânem prieteni...»”

   Iar de câteva zile, Yvona simţea că s-a întâmplat inevitabilul aşa şi pe dincolo.

    Refuza s-o vadă - năvală de amici şi foşti colegi din provincie şi de prin străinătate - părea preocupat, cu minţile în altă parte, la telefon răspundea laconic, cu dorinţa vădită de a încheia cât mai repede convorbirea. Ceea ce fusese doar bănuială şi presentiment, seara trecută devenise certitudine. Îl sunase cu câteva minute înainte de ora zece. Adrian răspunsese prompt. Glasul era precipitat, transmitea nerăbdare şi emoţie.

    Apoi, la fel de transparent, sfâşietoare deziluzie. O expediase fără menajamente, întrerupând-o după primele cuvinte: „Iartă-mă, draga mea, aştept un telefon urgent din străinătate... Te sun eu mai târziu, pa, pa, pa”.

   Yvona revenise din curiozitate după un sfert de oră, apoi din cinci în cinci minute, cu scuzele pregătite - „am văzut că nu mă suni, mi-am închipuit că nu reuşeşti să dai de mine, ştii cum e cu telefoanele...”. Nu fusese cazul. Timp de patruzeci de minute semnalul de ocupat îi sfredelise urechea monoton, neobosit, tot mai neliniştitor. 

    Furioasă, sfâşiată de îndoială - telefoanele urgente nu durează ceasuri întregi, comunică, nu fac şuetă - înghiţi o tabletă de oxazepam şi stinse lumina. Ştia că Adrian nu va mai suna, dar încerca să se amăgească cu ideea că lucrurile nu pot fi prea grave. „De vreme ce a încercat să mă mintă, înseamnă că nu intenţionează să mă concedieze. Că sunt îndeajuns de importantă pentru el... Ce situaţie umilitoare! Să te bucuri că cineva binevoieşte să te mintă!”

    Adormi târziu, după miezul nopţii. Adrian nu telefonă.

    Ideea o străfulgeră în timp ce spăla la bucătărie ceaşca de cafea. „Ca să poţi lupta, trebuie să-ţi cunoşti în primul rând adversarul”. 

    Se simţi dintr-o dată cuprinsă de nerăbdare şi amânând pensatul sprâncenelor şi al mustăţii, intră în dormitor. Se machie sumar, cu gesturi febrile, îşi trecu un pieptene prin păr, apoi, fără a mai zăbovi în faţa şifonierului deschis, repetă toaleta din ajun, ceea ce se întâmpla pentru prima oară în ultimii douăzeci de ani. Luă toată rezerva de bani din casă şi verifică, în virtutea obişnuinţei, dacă a stins bine ultima ţigară. 

    Chiar în drumul ei spre serviciu, se afla o agenţie de detectivi particulari.

                                                           5.

                                  Adrian trăia ca în vis, aşteptând telefonul de la ora zece. În fiecare zi. De două săptămâni care se împlineau azi. 

    EU nu suna cu regularitate, şi uneori se consumau seri lungi, de dureroasă aşteptare, fără nici un apel. Riguros respectată era doar ora. Dacă l-ar fi întrebat cineva cu ce-şi petrece timpul, Adrian ar fi ridicat din umeri. Nici el nu ştia.

    Aproape că nu mai ieşea din casă, cu excepţia celor două ore de dimineaţă, când doamna Claudia, menajera, deretica apartamentul. Deranjul curăţeniei îl enervase totdeauna şi, odinioară, binecuvântase faptul că Dina nu era o gospodină pedantă. Se întorcea exact la unsprezece, când doamna Claudia trecea în bucătărie sau pleca după cumpărături. Era o văduvă peste şaizeci de ani, încă în putere, rezervată şi pricepută. 

    Fostă profesoară de Geografie la un liceu din Bucureşti, nevoită să lucreze pentru a-şi completa pensia modică, se adaptase cu demnitate noului statut. Trăgând linia, o femeie curajoasă, ale cărei nemulţumire şi sentiment de umilinţă adânc îngropate în sufletul ei se puteau desluşi în privirea absentă şi boţeala buzelor. Altfel, se simţeau pe deplin mulţumiţi unul de celălalt.

    Adrian era un „stăpân” fără pretenţii, generos, şi o trata cu reverenţa datorată fostului cadru didactic. Totodată, Adrian îi aprecia serviciul fără cusur, expeditivitatea şi, în primul rând, discreţia. Practic, nu-i simţea prezenţa, iar conversaţia lor se reducea la emiterea unor vagi şi rare dispoziţii ţinând de rarele capricii culinare ale lui Adrian. Bătrâna venea tiptil şi pleca în vârful picioarelor.

    Adrian nu-şi închipuise că timpul poate trece atât de uşor, pe nesimţite, fără să faci nimic. Citea, rezolva integrame, deschidea televizorul, bea mult, aţipea, dar indiferent de îndeletnicire, gândul se întorcea la Alina. Chipul imaginat în prima seară prinsese contururi tot mai ferme, ar fi putut-o recunoaşte pe stradă şi chiar începuse instinctiv s-o caute.

    Portretul devenea tot mai concret, completat zilnic cu amănunte de gestică, vestimentaţie, mici ticuri. Familiarizat cu subiectul, trecu la scenarii. Ei doi pe podurile Parisului într-o seară de radioasă primăvară sau descoperindu-i comorile Italiei, un Crăciun îmblănit cu zăpadă într-un conac a la Walter Scott, cu foc harnic în şemineu - obligatoriu şemineu - şi un dog imens întru completare de pitoresc. Afară, viscolul se zvârcoleşte sălbatic, opinteşte să străpungă obloanele de lemn, lupii urlă amplificând sentimentul de dulce siguranţă a căminului...

    „Sunt nebun”, îşi repeta de cel puţin zece ori pe zi, „m-am îndrăgostit de o nălucă, de o poză pe care eu am fabricat-o, de o voce. Vocea poate să mintă, şi încă cum! La optzeci şi şapte de ani, tanti Sica păstrase un glas vanilat, dulce tril de rossignol, deşi toată viaţa ei nu fusese altceva decât o pisică turbată, otrava întregii familii...”

    Expedia cu un bobârnac toate temerile. „Poate că sunt bolnav, dar îmi place să fiu aşa. Nu m-am simţit niciodată atât de bine, euforic bine şi fericit. Cred că încep să-i înţeleg pe drogaţi. Dar nu se poate să mă înşel. Simt cu toată puterea sufletului meu că nu mă înşel...”

    Avea o singură teamă. Visul să nu se spulbere ca un vis, apelurile să înceteze. N-avea niciun reper, nu dispunea de cel mai mic amănunt care să-i permită vreo investigaţie, iar serile când telefonul rămânea mut, ca autopsiat, fără măruntaie, îl umpleau de deprimare. Atunci se îmbăta deliberat şi recapitula completând şi rotunjind trandafiriu convorbirile anterioare.

    Discutau îndelung, chiar şi câte o oră, adevărată orgie la actualele taxe de telefon, Adrian deducând cu satisfacţie că Alina se bucură de oarecare confort financiar; o tânără lady deci, şi nu o căpuşă din regnul Marianei. Dialogau despre orice, inepuizabil, şi Adrian, considerat îndeobşte laconic şi taciturn, se descoperi, spre surpriza lui, un interlocutor activ.

     Află astfel că fata - nu şi-o putea închipui altfel decât fecioară - adoră culoarea alb, că floarea preferată este lăcrămioara (ce gusturi gingaşe are fetiţa asta!), că detestă oraşul zgomotos, visând să se retragă într-o căsuţă cochetă undeva, la poale de munţi (ce suflet curat, înfrăţit cu natura!), îl adoră pe Mozart (cât e de suavă, Doamne!), mănâncă foarte puţin, cu predilecţie fructe (un organism delicat, aristocratic, nu ţoapă ghiftuită cu sarmale).

    Îl dădu însă gata declarând că romanul pe care îl adoră e La răscruce de vânturi şi mai mărturisi cu toată candoarea că îi plac basmele, poveştile cu spiriduşi şi zâne bune... Le citeşte de la zece ani fără ca acestea să-şi fi pierdut din fascinaţie.

    Amănuntul îl emoţionă până la lacrimi. Andersen, Fraţii Grimm, Gilles Perrault (de alţii nu-şi mai amintea, ba da, Ispirescu), când astăzi până şi copiii de primară se joacă de-a James Bond şi fac amor prin lifturi de bloc încă înainte de a fi terminat liceul! Câtă puritate, câtă curăţenie sufletească, un unicat - cireş japonez înflorit ca prin minune într-o groapă de gunoaie. Părinţii meritau felicitaţi!... Sări la repezeală peste părinţi. Puteau fi de vârsta lui, sau chiar mai tineri...

    Ochii i se opriră la fotografia portret (Foto Carol Pop de Salthmari 1882) de deasupra scrinului. Aparţinea unei străbune, fără să ştie exact despre cine era vorba. O păstra pentru că-i plăcea rama ovală, rococo, şi atmosfera pe care o degaja subiectul. O tânără până în douăzeci de ani, blondă, bine făcută în gustul epocii, azi prea trupeşă. Dar ce ţinută princiară, ce spate drept, cât de mlădioasă părea talia încinsă în corset, cât de armonioasă linia umerilor! Câtă siguranţă şi tihnită viaţă de familie în liniştea întregii făpturi! Ce promiţătoare maternitate inspira bustul generos sub plastronul de dantelă albă! Părul era împletit cuminte în jurul capului iar pe chipul cu trăsături regulate (nimic vamp, nimic provocator) se desluşea doar blândeţe, încredere şi principii robuste, virtute mai presus de orice. Poză clasică, ţinea în mâna culcată - graţios abandon! - pe poalele ample un trandafir pe care-l ghiceai roz.

    Azi, se strâmbă Adrian, juna ar fi ţinut, tot roz probabil, un prezervativ în poşetă şi reflectă înfiorat la câte decenii s-or fi scurs de la petrecerea ei din astă lume... Alina se înrudea cu ea, făceau parte din aceeaşi familie, ar fi putut fi contemporane. Colege la acelaşi pension, povestind secrete nevinovate în chioşcul năpădit de roze şi glicină sau migălind minunăţii la gherghef, în iatacul plin de scorţuri. În soba încinsă gem butucii, afară trudeşte viscolul... 

    Mereu viscolul.

                                                          6.

                             Trilul telefonului îl făcu să tresară electrocutat. Nici nu-şi dăduse seama când aţipise.

    Se uită la orologiul franţuzesc, tot moştenire de familie. El, micul orologiu cloisonat, nu mai înalt decât un ceainic şi îngust ca un penar, o cunoştea desigur pe fecioara din ramă. 

    Adrian presimţea că odinioară făcuseră parte din acelaşi peisaj, împărţiseră aceeaşi odaie. Îl vedea aievea, forfecând timpul la căpătâiul fetei, sub icoana grea de argint a Madonei. Icoana mai exista, rămăsese la soră-sa Lucreţia, avea să i-o ceară. I se părea romantic şi totodată legitim ca cei doi - pendulul şi blonda fecioară - să se regăsească, să fie din nou împreună după mai bine de o sută de ani... Vedea aievea, ca într-un tablou, cum arătase cândva un anume ungher de odaie, din anume casă, de pe anume uliţă de târg...

    Ideea neaşteptată îl fascina, ar fi depănat-o în continuare, dar telefonul persevera încăpăţânat. Ora opt şi jumătate. Nu poate fi decât Yvona. Oftă până în adâncul sufletului şi ridică receptorul.

    - Era cât pe aci să renunţ.

    Da, glasul Yvonei. Nesigur sub veselia forţată.

    - Şi eu cât pe aci să nu răspund.

    - Am omis că tu nu mai conversezi decât după ora zece. Vrei să revin?

    Adrian se sperie, linia trebuia să fie liberă, nu cumva să rateze telefonul Alinei.

    - Nu, nu e cazul. Aţipisem puţin, n-are importanţă, pot vorbi. Ce s-a întâmplat?

    Yvona îşi înfipse unghiile ascuţite în carne. Mai presus de orice, trebuia să-şi păstreze cumpătul:

    - Ce se întâmplă cu tine?

    Rată din nou tonul firesc sau cel puţin aşa i se părea lui Adrian. Îl zgâriau zgrunţurii de sub miere.

    - Nimic, sunt bine mersi... Apoi, convenţional: Tu?

    - Ca de obicei. 

    Urmă, în ciuda hotărârii de a fi înţeleaptă: 

    - Eşti sigur că nu s-a întâmplat nimic?

    - Bineînţeles. Ce naiba, nu se întâmplă în fiecare zi câte ceva.

    Yvona încercă să râdă. O replică înţepată, un ton ascuţit, orice tentativă de a limpezi situaţia ar fi precipitat lucrurile: „Îmi pare rău, a intervenit cineva, ne-am promis să fim sinceri”. ...Nu! se scutură Yvona, preferabil un la revedere cât de rece, dar nu adio!

    - Ai dreptate... Nu te reţin, am vrut să ştiu dacă ai aranjat ceva pentru sâmbătă şi duminică. Continuă repede fără să-l lase să răspundă: Ţii minte, ţi-am mai povestit de Nicoleşti, colega mea de serviciu şi bărba'su, ăia care au o casă la Snagov. Ne-au invitat să petrecem week-end-ul la ei. Sunt oameni foarte drăguţi, ospitalieri. Facem plajă, dacă vrei poţi să pescuieşti, au şi o barcă cu motor... Ce zici? Nu ţi-ar surâde?

     Adrian întinse mâna după sticlă. Auzi, să-i surâdă! Snagov! N-ar fi ratat o convorbire cu Alina nici pentru insulele Baleare!

    - Îmi pare rău, nu cred că sunt disponibil, am nişte probleme de rezolvat... Dar du-te tu, ar fi păcat să nu mergi din cauza mea...

     Yvona respiră adânc. „N-am voie să insist. Trebuie să par veselă şi naturală, fără umbră de supărare...”

    - Bine, scumpule, am să văd eu ce fac. Acum, te las să dormi, noapte bună.

    Adrian abandonă telefonul, furios pe el însuşi. „De ce dracu', nu i-am spus că s-a terminat? Era un moment potrivit, ce mai aştept? Independent de Alina, relaţia asta s-a epuizat. E sleită. De la început n-a fost mare lucru, acum nu mai e nici atât. Sunt un imbecil”.

    Peste câteva minute şi după o înghiţitură zdravănă de alcool, era dispus să se privească cu mai multă îngăduinţă. Comod sufleteşte, nu suporta autonemulţumirea, instinctul de conservare reacţiona prompt, găsind totdeauna scuze şi pretexte: „Pe undeva, e mai bine aşa. Am fost împreună un an întreg. Nu lichidezi o legătură la un simplu telefon. E totuşi o doamnă, nu-i pot reproşa nimic... Şi slavă Domnului, nici ea mie... Săptămâna viitoare am s-o invit la masă în oraş şi atunci am să-i explic. Ca între oameni civilizaţi şi maturi, direct, fără reţineri. În fond, nu mi-am asumat nici o obligaţie”.

    Imaginea Yvonei se stinse singură, ca o lumânare ajunsă la capăt. Fără să stăruie miros de ceară. Parcă nici n-ar fi ars. Pentru că nici n-a existat. Care lumânare?!

    Telefonul sună fix la zece.

    - Adrian?

    - Da, articulă gâtuit de emoţie, tu eşti?

    - Eu. Alina.

    Ameţit, fără să-şi creadă urechilor, repetă:

    - Alina?! Chiar aşa?... Alina?

    - Da. Mă cheamă Alina. Toată lumea are un nume... Eşti acolo?

    Adrian îşi şterse lacrimile cu podul palmei, căutând din ochi o batistă. Nu mai plânsese din liceu.

                                                    7.

                         Era decisă să lupte. Stai puţin, ea nu-i femeie absurdă, ştie bine că uşa de la dormitor nu se deschide cu de-a sila, la fel de bine ştie că pe Adrian nu-l tulburase nici în cele mai bune zile şi că nu reuşise, ca performanţă, decât cel mult să-l facă să se simtă la îndemână. Uneori! Foarte ades însă, îl simţea că se plictiseşte. Simptomele erau limpezi ca un clar de lună. Se plimba prin casă de parcă ar fi căutat ceva, schimba posturile TV mai des decât clipea „au început şi ăştia să dea numai porcării”, întreba în doi peri „ce propui să facem?” şi - faza finală - jucau table sau 66. Maximum o oră. 

    Călcându-şi pe inimă - tânjea să doarmă în braţele lui - şi salvând un rest de demnitate, Yvona acuza oboseală, pretindea un mâine greu, încărcat de probleme. Adrian, recunoscător, nu ştia cum să-şi camufleze nerăbdarea de a se vedea mai repede dincolo de uşa apartamentului.

    Lucidă, conştientă de stocul de minusuri şi minusul de atuuri - în primul rând, lipsa de sex-appeal, nimeni încă nu-i rupsese nasturii de la bluză, nici măcar din priviri - îşi făcuse totuşi iluzii. Bizuindu-se pe comoditatea lui Adrian, sperase în inerţia obişnuinţei, în oboseala inerentă vârstei, în sila de a căuta, de a aştepta. Cu timpul însă, îşi spunea, vor interveni tabieturile, dorinţa de confort domestic, inevitabilele mizerii ale senectuţii cu alaiul lor de paliative - regim, linişte, menajamente. Vârsta pune frâne şi Yvona constatase că până şi cei mai buiaci dintre craii buiaci nu făceau excepţie. Marii năbădăioşi deveneau pe nesimţite prudenţi, excesele erau periate, înserarea îi găsea acasă cu lanţul pus la uşă.

    Preocupările majore erau şi ele reduse la numitor comun, puncte cardinale de existenţă - buletinul meteo, colesterolul şi scaunul zilnic - iar drumurile urmăreau o hartă precisă: brutăria (dis-de-dimineaţă după pâine caldă şi blondă), farmacia şi, de câteva ori pe an, excursia până la Casa de Ajutor Reciproc a pensionarilor, subvenţionându-şi viitoarea înmormântare. Între mese, o oră-două de politică subţire cu colegii de generaţie în scuarul din apropierea locuinţei, printre căţei fasonaţi şi preşcolari scoşi la plimbare de bunici.

    Bineînţeles că Adrian, la cincizeci de ani, avea alt statut, dar timpul zboară iar viaţa de rentier moleşeşte. Cel puţin aşa îi convenea Yvonei să creadă, recapitulând mereu aceleaşi cazuri de arhivă cu start îndoielnic, dar final fericit: „Cocuţa X (sau Lilica, sau Cecilia...). Ani de zile a trăit cu Vasiliu, i-a ţinut menajul, l-a îngrijit în vreme ce se zbenguia cu toate secretarele, ba le aducea şi-n casă şi îi făcea ei vânt la cinema. Acum, c-a îmbătrânit, are nevoie de ea, s-au căsătorit, îi ciuguleşte din palmă, n-o scoate din scumpa mea... În situaţii din astea, trebuie să ai răbdare, boală lungă - moarte sigură...”

    Yvona era dispusă să aibă răbdare. Nu avea ce pierde perseverând şi, totodată, Adrian, pe care ajunsese să-l iubească aşa cum doar o femeie flămândă ştie să iubească, constituia ultima ei şansă de a se caza. Acum însă, trebuia să ţină seama de realitate: fapt cert, Adrian se îndrăgostise. De cine? La fel de cert, de o femeie foarte tânără. Dacă a întâlnit o a doua Mariană, se va dezmetici de la sine. Era un bărbat cu gusturi fine, nu suporta organic mitocănia, promiscuitatea, amorul plătit. Admiţând că tânăra-i de calitate, aceasta nu va consimţi să se vâre în patul unui bătrân pentru câteva găteli şi o menajeră care să vadă de bucătărie. În concluzie, nici una din variante nu putea dura.

    Raţionamentul o stimula. Trebuia să fie pregătită pentru o expectativă inteligentă şi înarmată pentru a face faţă oricărei situaţii. Până una-alta, decise pentru a doua zi reparaţii generale - cosmetică, coafură, saună, unghii (toate douăzeci), epilat, masaj - şi o vizită la doamna Clara, ghicitoarea. Când era inspirată, spunea lucruri remarcabile. Dar înainte de toate, un somn bun. Îşi unse conştiincios obrazul cu cremă de noapte şi înghiţi un somnifer, hotărâtă să doarmă tun. Se uită la ceas. Zece şi jumătate. Încercă tentaţia de a-l suna pe Adrian. Să vadă doar dacă e mereu ocupat. Trilul telefonului i-o luă înainte.

    - Doamna Yvona?... Sper că nu v-am trezit. Pavelescu la telefon.

    A, detectivul! Inima începu să-i bată. Se ridică într-un cot şi cămaşa de noapte pârâi la subsuoară.

    - Nu m-aţi trezit. Spuneţi.

    - Am veşti pentru dumneavoastră. Treceţi pe la mine mâine dimineaţă. Până în douăsprezece...

                                                     8.

                         - Îţi vine să crezi că la mijloc e o vrăjitorie! Ceva extraordinar, de poveşti cu zâne. Dacă mi-ar fi povestit altcineva, n-aş fi crezut! Totul se prezintă exact cum mi-am închipuit eu! Nu se poate...

    Lucreţia îl asculta cu un surâs uitat pe chip. Vag sarcastic - ea nu putea fi răutăcioasă cu adevărat - şi mult îngăduitor. De când se ţinea minte, încercase sentimente materne pentru Adrian. Singuri la părinţi, el cu zece ani mai mic, în copilărie, fusese păpuşa ei preferată; mai apoi, şi până azi, la tâmple cărunte, frăţiorul mereu băieţel care trebuie ocrotit. Mama lor murise prosteşte (care e moartea aia inteligentă?!). Se înecase într-un concediu, la Mamaia, când Adrian nu împlinise încă trei ani. Tatăl se recăsătorise apoi cu o actriţă, dar asta era deja altă poveste. Până târziu, în liceu, Adrian îi spusese ei, Lucreţiei, mămică. Uneori şi azi, când era peste măsură de tulburat.

    - Dacă vrei să înţeleg ceva, zâmbi, povesteşte-mi de la capăt.

    - Când am văzut-o prima oară, mi s-au tăiat picioarele! O prinţesă!... Dar stai să-ţi spun. Prima întâlnire am fixat-o la Grădina Botanică. A doua, în Parcul Carol, a treia - Cişmigiu. Aşa a vrut ea! Nu bar, nu discotecă, nu cinema! În parcuri, ca pe vremea umbreluţelor de dantelă! Tu nu cunoşti fetele de azi, Lucreţia... În fine! E romantică, pură, naturală până în vârful unghiilor. Trebuie să-ţi spun că şi unghiile ei mă emoţionează! Tăiate în carne, ca la pianiste. Şi le mai şi roade ca o fetiţă de şcoală primară.

    - În concluzie, te emoţionează totul. Eşti îndrăgostit, Adi. Cum arată? Dă-mi un reper comun.

    Răspunsul ţâşni ca o săgeată:

    - Ileana Cosânzeana. Asta e! Chip angelic, păr catifelat blond, trup diafan, glas Stradivarius pe teme de Schumann. Când am văzut-o... Am recunoscut-o din prima clipă, dar mi-era teamă să nu fie cumva o greşeală: „Scuzaţi-mă, domnule, dar nu vă cunosc, nu cu mine aveaţi întâlnire...”

    O aştepta, aşa cum conveniseră, chiar la intrarea în grădină. Prima reacţie a lui Adrian fusese un sentiment de spaimă. „Dumnezeule, e doar un copil!...” Nu părea să fi împlinit mai mult de paisprezece ani, o siluetă sublimată, de buzunar, cu graţii de balerină. Rochia albă, foarte largă, încinsă cu o centură lată de lac azuriu, ca şi sandalele plate, întăreau impresia. Te aşteptai în orice clipă să-şi ridice braţele deasupra capului ca să se avânte într-un vârtej de piruete. Părul blond lunar, vârstat de şuviţe mai întunecate, ca răşina, era împletit într-o coadă care-i atârna pe spate.

    Impresionat, descumpănit, dar în primul rând stânjenit, păşea împiedicat şi pentru prima dată în viaţă simţi că nu ştie ce să facă cu mâinile. Limba îi era legată şi, în culmea confuziei, avea impresia că toată lumea se uită la ei: un cuplu strident, ridicol, o diferenţă de vârstă indecentă.

    - Dacă se va întâmpla să ne întâlnim cu vreo cunoştinţă, voi fi obligat să declar că eşti fiica mea.

    - Cred că te alinţi, râse Alina.

    - Trebuie să recunosc că mă aşteptam la o surpriză, dar nu să rămân fără grai. Nu te speria, îmi revin.

    - Eu nu sunt speriată. Tu eşti speriat. Şi nu sunt chiar atât de tânără pe cât par.

    În ochii de culoarea cafelei sclipeau lumini jucăuşe. Erau rotunzi, ochi de păpuşă, cu gene tot de păpuşă, dese, scurte şi negre.

    - Nimeni nu ţi-ar da mai mult de cincisprezece ani, nici o zi în plus.

    Alina culese din mers o frunză de castan căzută pe o bancă şi i-o înfipse în buzunarul de la piept.

    - Îmi plac castanii... Şi piureul de castane cu frişcă. Cred că eşti într-adevăr foarte speriat. În general, mi se dă şaptesprezece-optsprezece. În realitate, am sărit de douăzeci.

    - N-aş fi spus niciodată...

    - Pentru că sunt minionă. O trăsătură de familie. Aşa au fost şi mama, şi bunica, şi tot aşa... râse, până la Doamna Chiajna... Nu, nu suntem rude... Uite ce frumoasă e salcia de acolo! Aşa cum stă aplecată, parcă şi-ar spăla părul în lac. Toate au murit tinere. E frumos, dar trist.

    - Poftim?!

    Avea un fel derutant de a sări de la o idee la alta, conversaţie mozaicată, dar, în ciuda primei impresii, nu lipsită de coerenţă. Indiferent de divagaţie, se întorcea singură la subiect, epuizându-l, în măsura în care considera că-i necesar. Era un gen inedit pentru Adrian, sugerându-i pasul ţopăit al unei vrăbiuţe. Noutatea i se părea încântătoare, trădând - gândea el - un spirit şi o minte zglobii.

    - E frumos să mori tânăr. Oamenii te plâng mai mult, te ţin mai bine minte.

    - Crezi că merită să mori numai pentru atâta lucru? o întrebă zâmbind.

    - Ştiu ce spun. Dar e şi foarte trist. Eu sunt singură de la cinci ani. Nu-i nostim? Sunt miliarde de oameni în lume şi un copil de cinci ani rămâne absolut singur. Nici frunzele copacilor nu sunt singure. Se opri brusc punându-i mâna pe braţ: Ce-ai zice să dăm o raită la Şosea? Am o poftă straşnică să-ţi arăt trandafirii... Ştiţi, domnule, că arătaţi foarte bine? Chiar de aproape.

    Îl luă uşoară de braţ. Adrian avea impresia că păşeşte alături de un fluture. Pe alee de nori. De curcubeu irizat.

    În stradă, privi reflex în jur.

    - După ce te uiţi?

    - Încerc să mă orientez, parcă am văzut o staţie de taxiuri pe aici...

    - N-avem nevoie, spuse Alina trăgându-l de mână. Sunt cu maşina. Am parcat vizavi. Uite-o acolo, cea roşie.

    O Toyota ultimul tip, decapotabilă, şi Adrian nu-şi ascunse surpriza:

    - Toyota? Superbă maşină.

    - Nu-i aşa? Seamănă cu o savarină.

    Urcă sprintenă şi deschise capota. Era atât de luminoasă, mişcările atât de dezinvolt graţioase, atât de „altă lume”, încât părea imposibil s-o ignori. Câţiva trecători încetiniră paşii, alţii rămaseră pe loc ca s-o admire. Cu mâinile pe volan, întoarse spre Adrian un chip strălucitor:

    - Deci, domnul meu, mergem la Şosea.

    - Oriunde, împreună cu tine. Chiar şi în iad.

    - Şi al naibii să fiu dacă nu m-aş fi dus.

    - Fii sigur că a ghicit şi ea atâta lucru.

    Lucreţia sorbi ultima înghiţitură de cafea. Constituia marele ei viciu şi cafetiera nu se golea niciodată. Hipotensiunea o ferea de neplăcerile excesului şi nu ţi-o puteai închipui fără o ceaşcă la îndemână: pe noptieră, pe tipsia lămpii de colţ în ceasurile de la televizor, pe pian.

    - Nu trebuia să ghicească de vreme ce i-am spus-o răspicat. M-am îndrăgostit de Alina înainte de a o vedea...

    - Tocmai asta mă îngrijorează, Adi.

    -  De ce? Realitatea a depăşit orice închipuire. E pur şi simplu mirifică, nu credeam că există aşa ceva aievea!

    Lucreţia îi surâse cu blândeţe:
    - Mi se pare mai degrabă o nălucă plăsmuită de tine. De copil mic, ai fost foarte imaginativ.
    - Fleacuri, aşteaptă s-o cunoşti.
    -  Nu mă îndoiesc că fotografia-i fidelă. Mi-e teamă însă pentru tine, prea te-ai avântat. N-aş suporta ideea că cineva te-ar putea face să suferi... Nu mi-au rămas mulţi oameni pe care să-i iubesc.
    Nu, nu-i rămăseseră. Fusese o frumuseţe rigidă, „prea dorobanţă”, apreciau bătrânele din familie, „şi fără lipici”. Se măritase după terminarea facultăţii cu cel mai autentic specimen de aventurier nimerit prin bizar şi inexplicabil accident în viaţa ei. Nu se puteau închipui doi oameni mai străini unul faţă de celălalt.
    Adrian şi-l amintea bine, un zălud simpatic, o fiinţă seducătoare născută sub semnul veseliei. Se părea că nu ştie să facă altceva decât să râdă şi să tricoteze planuri întraripate. Dispăruse într-o zi, fără explicaţii, cu pijamaua şi aparatul de ras. Peste ani, cineva pretindea că-l zărise în Bermude, altcuiva i se păruse că l-a recunoscut în Caracas însurat cu o prinţesă neagră, persoane mai puţin romantice jurau că l-au văzut la Paris, lift- boy într-un bloc somptuos din Place Alma.
    În realitate, era un om despre care-ţi puteai închipui orice, rimă perfectă celor mai năstruşnice piruete de destin; trebuie doar să fii atent să alegi ipostaza cea mai fistichie. Lucreţia divorţase nu în intenţia de a-şi reface viaţa, ei una îi ajunseseră trei ani de trai în comun, ci dintr-o înclinaţie naturală pentru ordine şi situaţii clare. Ulterior, tot potenţialul ei afectiv, instinctul matern neconcretizat se concentra asupra lui Adrian. Când acesta se căsătorise cu Dina, ştiuse să se estompeze, trecând deliberat în plan secund. Nu se ducea la ei neinvitată, nu abuza de telefon.
    Dina era prea proastă ca să-şi dea seama cât de legat se simte Adrian de soră-sa şi, în consecinţă, nu-i aprecie discreţia şi tactul. Lucreţiei însă puţin îi păsa atâta vreme cât nu existau neînţelegeri. În sinea ei nu dădea doi bani pe Dina, judecăţile ei o lăsau rece; o „mioritică, încă una din milioanele electoratului de be-he-he!”
    - Cu Yvona te mai vezi?
    Adrian se crispă imperceptibil.
    - Nu prea... În ultima vreme, chiar deloc.
    Lucreţia se uită distrată la zaţul din ceaşcă:
   - Mi-ar părea rău să se simtă jignită. E o persoană la locul ei şi, în primul rând, o femeie de calitate. Poţi spune o doamnă, fără teamă că greşeşti.
    Adrian trase mai aproape scrumiera, un imineu de porţelan, cu trandafiraşi aurii.
    Întrebă vag iritat:
    - De ce s-ar simţi jignită?
    - Nimănui nu-i place să fie aruncat ca o haină veche.
   - Dar nu am aruncat-o. Cred că tu nu ai înţeles ce fel de relaţie a fost între noi.
    - Eu cred că am înţeles ce-i mai important, că femeia asta te iubeşte.
    - Dacă lucrurile stau aşa, îmi pare foarte rău. Eu nu o iubesc.
    Lucreţia zâmbi blând:
    - Ţi-a luat minţile Alina.
    - Alina nu are nicio legătură, iar pe Yvona n-am minţit-o niciodată, nu i-am dat niciun motiv să-şi facă iluzii.
    - Păcat, oftă Lucreţia, eram sigură că voi doi veţi face o pereche fericită. Potriviţi din toate punctele de vedere.
    Adrian se ridică şi se aşeză lângă ea:
    - De fapt vrei să spui că Alina nu mi se potriveşte. Ţi se pare prea mare diferenţa de vârstă.
    - Ţie nu, Adi?
    - De vreme ce pentru Alina nu constituie un impediment, nu văd de ce aş face eu caz. La urma urmei, nu-mi pasă ce va fi mai târziu. Acum sunt dumnezeieşte de fericit şi altceva nu contează. Aş fi un imbecil să mă frustrez, când nici nu visam să am parte de asemenea clipe, nici nu bănuiam măcar că există.
    - Ea... simte la fel?
    Adrian o privi descumpănit:
    - Nu ştiu. Sincer, nu ştiu. Dar ştiu precis că nu banii o interesează.
    - Cum poţi fi atât de sigur?
    - E absolut independentă financiar. La noi, se cheamă o fată bogată.
    - Serios?! Cu ce se ocupă?
    Propriu-zis, nu se ocupa cu nimic, dar avea tot felul de planuri. În sinea lui, duios şi patern, Adrian se amuza. Dintre toate, proiectul înfiinţării unei case de modă rămânea cel mai terestru, deşi el personal, la sărăcia valahă, avea şi aici mari rezerve. În rest, aiureli, infantilisme exotice via Jules Verne, a la Asociaţia Căutătorilor de comori sau ai Atlantidei...

                                                           9.

                         - Râzi pentru că ești în necunoștință de cauză....
    Masa se afla chiar pe malul lacului. În lumina soarelui filtrat de umbrela portocalie, Alina avea un obraz de caisă coaptă. Adrian o urmărea cu ochi strălucitori, conştient că nu trăise niciodată ceva asemănător. El însuşi se simţea tânăr şi chipeş în costumul deschis, cu o cămaşă italiană de mătase roşie, îi plăceau locurile, era nebun după fată. Alina o aşteptă pe debarasoare să schimbe scrumiera, apoi o urmări în timp ce se îndepărta:
    - Are picioare frumoase, îi stă bine minijupul... Mi-ar fi plăcut să lucrez într-un restaurant. Sigur, nu toată viaţa, dar pentru un timp cred că ar fi amuzant... E foarte frumos aici, ai avut o idee bună.
    Adrian îi zâmbi recunoscător:
    - Mă bucur că-ţi place. Eram într-a VIII-a - am făcut liceul la Lazăr - când m-am îndrăgostit de Monte Carlo. E cea mai frumoasă terasă din Bucureşti. Iar Cişmigiul nu mi s-a părut niciodată atât de radios! Uită-te la malul din faţă, ce orgie de culori, ca într-un Constable. Când am fost la Londra... Iartă-mă, scumpa mea, ai vrut să spui ceva?
    - Nimic special, dar mi-e imposibil să aud cuvântul Cişmigiu fără să mă gândesc automat la Grigore Băjenaru, Cişmigiu & Comp. Mi-a plăcut grozav! De câte ori recitesc cartea mă simt colegă cu toţi băieţii aceia, parcă îi cunosc pe fiecare.
    Adrian îi strânse uşor degetele:
    - Ce copil adorabil ai rămas tu, Alina!
    Fata se alintă, jucându-se cu pămătuful de la coada blondă.
    - Aşa şi aşa.
    - Andersen şi Băjenaru! În 1997, azi, aici, la Monte Carlo, la nici treizeci de metri de standul cu reviste porno... Cred că eşti ultimul copil rătăcit în lumea asta!
    Alina lovi cu pumnul mic în masă. Purta un singur inel, o aţă de aur, cu un briliant cât un bobuleţ de mazăre.
    - O amintire?
    - Da, de la mama. E perechea unui cercel. Celălalt e la Bella.
    - Cine-i Bella?
    - Ei, asta e! râse Alina, Bella, sora mea, suntem gemene...
    Adrian o privi uluit, fata asta era plină de surprize.
    - Gemene?! Nu mi-aş fi închipuit că o fiinţă ca tine ar putea avea duplicat. Credeam... credeam că eşti unică.
    Alina culese ultima linguriţă de îngheţată şi începu să răsucească între degete cupa goală:
    - Mai pot să capăt una?... Tu nu eşti informat, vorbeşti după ureche.
    Avizat, dar încă neobişnuit cu conversaţia acrobatică a Alinei - salturi neaşteptate, dublu şurub, triplu axel cu aterizări perfecte - Adrian făcu ochii mari:
    - La ce te referi, scumpa mea?
    - Trebuie să te fereşti de sentinţe. Ştiai, de exemplu, că mai mult de optzeci la sută din comorile dispărute în mare nu au fost descoperite nici până azi? Nu ştiai. Cineva trebuie să le găsească, de ce nu aş fi eu norocoasa? Îţi trebuie doar puţină imaginaţie. Cumnatul meu are... Nu vă supăraţi, cu ananas am mai mâncat. Aş prefera cu căpşuni.
    Chelnerul - i se păru lui Adrian - o privea în extaz:
    - Nicio problemă, şi dispăru ca o umbră.
    - Scumpa mea, şi îi prinse amândouă mâinile peste masă, iartă-mă, dar nu te pot urmări. Mi-ai spus că de la cinci ani eşti singură... Acum, apare şi un cumnat...
    Alina îl privi o clipă nedumerită şi începu să râdă. Ca şi genele de păpuşă, dinţii tot de păpuşă, erau orientaţi înăuntru.
    - Păi de vreme ce am o soră, e normal să am şi un cumnat. Olaf, bancher în Noua Zeelandă. Mai precis, la Wellington... Zău că eşti nostim, de unde credeai că am o Toyota?... Bella are grijă de mine.
    Adrian îi cuprinse obrazul între palme:
    - Dumnezeule mare, cum a ajuns sora ta tocmai în Noua Zeelandă?

                                                         10.

                         Lucreția se întoarse din bucătărie cu cafea proaspătă şi o sticlă de vin alb. Frate-său prefera alcoolul, dar ea se prefăcea că uită de fiece dată, menajându-i ulcerul.
    - Chiar aşa! Cum a ajuns soră-sa la capătul lumii? Nu ştiu, Adi, cum vezi tu lucrurile, dar mie mi se pare totul mult prea fantastic, roman a la Pierre Lotti, lipsesc pescuitorii de perle. Prea exotic...
    Adrian sări de pe canapea. Încercă să se plimbe prin odaie, aşa cum proceda la el acasă când era iritat, dar după doi paşi trebui să se oprească, din pricina spaţiului înghesuit.
    Lucreţiei îi plăcea decorul aglomerat, din principiu nu arunca nimic („cine ştie când o să-mi trebuiască!”), un dereticat la ea scotea peri albi, mutatul boarfelor de colo-colo dura mai mult decât curăţenia în sine.
    - Exotic! pufni enervat. Doamne, cum ne-a mai îndobitocit comunismul, chiar pe cei mai deştepţi dintre noi! Ne-a asasinat imaginaţia, ne-a blocat orizontul. Vedem proletar, cu şapcă, ne-a speriat papionul lui Raţiu!
    Lucreţia îl prinse de mână, silindu-l să se aşeze.
    - Nu te monta, Adi. Am spus doar că totul e prea neobişnuit ca să fie credibil. Pentru urechile noastre proletarizate, aşa cum spui tu.
    - Păi asta-ţi explic şi eu! Timp de patruzeci de ani, am avut toţi acelaşi itinerar nenorocit, chenzină-pensie-cimitir, fără abatere. Adică, ba da! Şi mai întuneric, şi mai frig, şi mai flămânzi! Am uitat că viaţa se poate desfăşura şi altfel, şi dinaintea unui destin, vorbesc în general, mai puţin comun, dăm speriaţi înapoi, zicem că-s desene animate.
    Lucreţia oftă, lucrurile stăteau chiar mai prost decât se aştepta. Trase mai aproape coşuleţul de lucru care se afla pe măsuţa de telefon şi începu să croşeteze.
    - Poate ai dreptate, la aspectul ăsta nu m-am gândit. Chiar şi pentru condiţiile de la noi, am avut o viaţă foarte săracă. Când spun Noua Zeelandă...
   - Te gândeşti la Teleenciclopedie, nu vezi avionul care pleacă de la Otopeni... Lucrurile sunt simple! Bancherul, Olaf ăsta, a venit pentru nu'ş ce drac de afaceri la Braşov, chestia s-a întâmplat acum vreo cinci sau şase ani. Fireşte, a aruncat un ochi şi la Poiană, unde Bella făcea schi. Aşa s-au cunoscut. Dacă-ţi povestea că Bill din Arizona a cunoscut-o pe Helga Nibelunga la Innsbruck şi a luat-o de soaţă, ţi se părea la fel de exotic? De Paul de Koch?
    Se opri în faţa ferestrei privind, fără să înregistreze un singur amănunt, lumea din micul scuar. Ţinea mâinile la spate şi Lucreţia sesiză, cu inima strânsă, frământarea nervoasă a degetelor. Era nemulţumit de el. Deşi vrăjit, abandonat cu totul sentimentului pentru Alina, suprimându-şi orice gând meschin, de nemărturisit, era conştient că de fapt vorbise pentru el, nu pentru Lucreţia, încercând să perie cu disperare suspiciuni care palpitau în subteran.

                                                       11.

                           - Ce s-a întâmplat cu părinții tăi, cum de au murit atât de tineri?
    Se aflau la a doua întâlnire, în Parcul Carol. Alina, în pantaloni colanţi, T-shirt imens şi sandale uşoare, părea mai puştoaică decât elevele care trăgeau la fit pe aleile parcului. Ciugulea dintr-un cornet cu floricele, azvârlind şi păsărelelor care se iveau în cale.
    - Sper să nu mă vadă paznicii... Nu-mi place să supăr pe nimeni.
    Adrian respiră adânc. Încă una din replicile care îl topeau. Nu o auzise din gura nimănui. Dimpotrivă, se purta grosierul „i-am spus-o de la obraz”, sau „i-am făcut-o, să mă ţină minte!”
    - Pe copii nu se supără nimeni. Te-am întrebat...
    - Ştiu. Sunt foarte atentă la tot ce spui. Ţi-am zis sau nu, nu ţi-am zis... Mama a murit de anemie pernicioasă. Nu împlinise treizeci de ani. Tata s-a sinucis după o săptămână. Avea permis de vânătoare, adică armă. S-a dus în garaj şi şi-a tras un glonţ în gură.
     - Dumnezeule! exclamă Adrian înfiorat, ce tragedie. Dar... dar îl înţeleg.

                   Lucreția își stăpâni în ultima clipă zvâcnetul replicii: „Chiar îl înţelegi? Tu ai încercat să te sinucizi după moartea Dinei?” Constată pe un ton absolut neutru:
    - O dragoste unică. Pe altul, măcar copiii l-ar fi ţinut în viaţă. Ce s-a întâmplat cu fetiţele?
    - Le-au luat două mătuşi, dar nu împreună.
    Lucreţia îşi ridică ochii din lucru şi-l privi pe deasupra ochelarilor, alunecaţi pe nas. Declară consternată:
    - Gemenii nu se despart niciodată. Cel puţin, aşa am auzit.
    Adrian ridică din umeri:
    - Nu poţi obliga pe nimeni să ia doi copii deodată. Ce, era simplu prin 1980 să te împovărezi cu două suflete, să-i hrăneşti, să-i încalţi, să-i ţii la şcoală? Toţi făceau câte un singur copil. Ce mai, aşa a hotărât fami-lia, ce ne băgăm noi acum! Fiecare cu soarta ei şi căreia i-o merge mai bine, o s-o tragă şi pe cealaltă.
    - Aha, pricepu Lucreţia, adică pe Alina o subvenţionează acum soră-sa din Noua Zeelandă.
    - Exact, i-a deschis un cont în bancă şi i-a lăsat ei, cu acte, casa părintească. Ţi-am spus că-i bogată. Mie mi-e absolut indiferent, dar pe tine s-ar putea să te intereseze.
    Lucreţia îşi ridică din nou privirea deasupra ochelarilor:
    - Doar în ceea ce te priveşte, cred că-ţi dai seama.
    Adrian îi luă mâna care se lăsa greu - „nu fi escroc sentimental” - şi i-o sărută.
    - Ştiu, mămică, eşti cel mai dezinteresat om pe care l-am cunoscut vreodată.
    Şi chiar aşa era. În ciuda insistenţelor lui Adrian, se retrăsese din cursa succesorală, cedându-i acestuia toate drepturile incluse în cele două testamente. Îi moştenise exclusiv şi pe mătuşa Tiţa din Sinaia şi pe vărul din Londra.
    - Toate bune, spuse Lucreţia eliberându-şi mâna şi reluând croşetatul, dar care e practic statutul Alinei? Rentieră? Se mulţumeşte doar cu atât la douăzeci de ani?
    Adrian îşi băgă mâinile în buzunare, împingându-şi pântecele supt înainte:
    - Nu-i chiar aşa, ţi-am spus că are tot felul de planuri. Mă întrebi de statut... Are liceul şi doi ani la Academia de Teatru şi Film.
    - De ce doar doi ani?

    Lui Adrian i se lumină obrazul, o undă de duioşie îi încălzi privirea. Soarele suliţa de amiază şi chiar în Cişmigiu începuse să se simtă arşiţa. Treceau pe lângă bustul Maicii Smara şi Adrian înregistră cu surprindere buchetul de flori depus pe piedestal. Cui naiba-i mai păsa de o învăţătoare, chiar emerită, care le făcea apostolat acum o sută de ani? Să fie românii chiar atât de sentimentali? Când fusese la Paris, vizitase cimitirul Pere La-Chaise unde, te asigură orice cetăţean al celei de a V-a Republici, se află îngropată cel puţin jumătate din istoria Franţei. Cum orice mormânt de acolo înseamnă eveniment istoric sau locatar de Larousse, se plimbase la întâmplare şi tot astfel dăduse peste sarcofagele lui Molière şi La Fontaine, aşezate într-un apropiat şi peren vis- à- vis. Erau clar abandonate uitării, năpădite de jungla trecutelor anotimpuri, fără urmă de floare proaspătă. Doar piatra monumentelor le ferise de ruină.
    - ...Nu m-aş fi putut adapta. Nu accept nici măcar ideea. E o viaţă execrabilă.
    - Pentru cele mai multe adolescente reprezintă un vis.
    - Ştiu, Adrian, crede-mă, nu condamn pe nimeni şi nu fac pe puritana, atâta doar că eu nu pot. E ceva fizic. Nu suport nici croitoreasa să mă atingă, mă îmbrac de gata. Ca să obţii un rol, treci prin nu ştiu câte...
    Îşi muşcă buzele evitând un termen vulgar. Adrian o luă pe după umeri şi-i atinse părul cu buzele:
    - O, scumpa mea, îmi pare rău...
    - ...nişte şobolani scârboşi, n-au ruşine. Burţi scârboase sau piele bătrână. Li se pare că-i în dreptul lor. Şi aşa e peste tot... Mia, o fostă colegă de liceu, a terminat Dreptul. E avocată stagiară. Trăieşte cu maestrul, care pe deasupra mai e şi însurat, ca să-i cedeze câteva dosare prăpădite de pensie alimentară. Se mai alege cu câte o masă la restaurant, care, vorba ei, prefaţează şedinţele de dragoste. Şi dacă l-ai vedea pe maestru!... Seamănă cu unul, am uitat cum îl cheamă, senator de Constanţa. Ai impresia că nu s-a spălat de când l-a prins ultima ploaie fără umbrelă!... Mai bine merg în fabrică.

    Lucreţia îşi strânse buzele, de parcă i-ar fi fost frică să nu-i scape cuvintele. Tot ce povestise cu atâta implicare Adrian îi suna a show de proastă calitate, clişee auzite, prefabricate. Pe orice îndrăgostit îl impresionează demonstraţiile de virtute şi scoate scântei doar la prezumţia „de hărţuire sexuală a iubitei”. N-ar fi obţinut însă decât resentimente încercând să-i deschidă ochii pe care el voia să-i ţină strâns închişi. Şi la o urmă, apatiei de până mai deunăzi îi e de preferat starea euforică de azi.
    Poate că el are dreptate, iar ea, atât de ruptă de realitate şi lipsită de experienţă, cu o carieră sentimentală care încăpea într-un degetar, era posibil să greşească.
    „Ce trebuie să se întâmple”, conchise, „se va întâmpla oricum”.
    La plecare, făcu în spatele lui o cruce. Îi veni să râdă singură. „Doamne, cum ne mai izbim de la o vreme bătrânilor! Aşa ne închinau la plecare bunica şi tuşa Tiţa...”

                                                        12.

                              Se remarca în primul rând prin absență, în ciuda prezenţei fizice concrete; te uitai la el şi nu-l vedeai, l-ai fi putut întâlni de câteva ori în aceeaşi zi şi n-ai fi băgat de seamă.
    Impersonal din toate punctele de vedere, semănând până la impresia de „acelaşi” cu alte mii de inşi, devenea invizibil. Scund, îndesat, cu o uşoară calviţie, parcă niciodată proaspăt ras şi cu un mototolit specific în făptură şi vestimentaţie, izbutea aspectul de neconfundat al individului care a călătorit toată noaptea într-un vagon de clasa a doua. Nu înfăţişarea însă îl determinase, chiar din primele luni ale lui 90, să deschidă agenţia, ci repulsia organică faţă de o activitate disciplinată, o obstrucţie încăpăţânată care respingea cu fiori ideea de program strict, condică, obligativitate.
    Absolvise vechiul ASE, fără ca să profeseze vreodată, şi se lăuda, încântat ca de o performanţă, că el unul, ca şi Ceauşescu, nu avusese niciodată un serviciu serios. Fusese de pildă administrator la un orfelinat, director la o casă de cultură, făcuse impresariat artistic pentru un teatru din provincie, cântase în Corul Sindicatelor. Nu era un leneş, nu era comod; îi plăcea să fie de capul lui. Şi atât.
    Ideea unei afaceri pe cont propriu ţâşnise de la sine. Faptul că n-avea capital - cuvinte care justificau la vremea respectivă imobilismul şi lipsa de imaginaţie a milioane de indivizi - nu-l demobiliză. Trebuia găsită o întreprindere cu investiţie zero, furnizând maximum de beneficiu. Astfel apăru în Registrul Camerei de Comerţ şi Industrie a României Societatea Discret, prima agenţie de detectivi particulari din Bucureşti. O făcuse fără vreo vocaţie specială în această direcţie, dar cu aplomb şi neîndoielnic entuziasm. Se credea isteţ şi-i plăcea să bată uliţele - singurul lui capital - şi i se părea de-ajuns. Nu-i rămânea decât să-şi suflece mânecile şi să se apuce de treabă.
    Chiar de a doua zi, închirie în preajma Gării de Nord un apartament de două camere, cu telefon, îşi agăţă firma, dădu anunţuri publicitare în câteva ziare şi împărţi generos cărţi de vizită negustorilor şi tarabagiilor din zonă. Spre propria-i surpriză, încă din primele săptămâni avu muşterii şi îşi descoperi aptitudini. După şase luni, avea nevoie de o secretară care să răspundă la telefon, iar după alte şase luni, îşi luă un colaborator. Afacerea împlinise şapte ani şi, deşi mergea excelent, nu-şi schimbase deloc înfăţişarea. Părea acelaşi ins mediocru, inofensiv şi cumsecade, unul din miile de consumatori de bere şi table din galeria giuleşteană. Genul care într-un anumit mediu inspira încredere, dezlegând cu uşurinţă limbile.

             Yvone măsură circumspectă secretara care la rândul ei o cerceta cu o privire adormită şi degetele rămase în suspensie deasupra tastelor calculatorului. Era o fătuţă ştearsă, urâţică, îmbrăcată corect în fustă şi bluză.
    - Domnul Pavelescu...
    - Sunteţi programată?
    - Mă aşteaptă.
    - Intraţi, e în biroul dumnealui.
    Yvona dădu uşor din cap. „Discreţi”, nimic de zis, ca şi rândul trecut, fata nu-i ceruse nici măcar numele, care oricum putea fi fictiv. Pavelescu se ridică în picioare şi-i strânse călduros mâna umezită de emoţie.
    - Luaţi loc... Apăsă pe un buton - „Mioara, ai grijă să nu mă deranjeze nimeni” - apoi deschise unul din dosarele care se aflau pe birou.
    Yvona îl urmărea cu sufletul la gură. Un ventilator de tavan primenea aerul, un bărzăune intră şi ieşi cu zigzaguri zgomotoase pe fereastra deschisă, Pavelescu, în cămaşă, cravată şi bretele care-i săltau pantalonii până la subsuori, transpira din gros.
    - Mda, îşi drese glasul, stimată doamnă, sunt fericit să vă pun la dispoziţie datele pe care le-aţi solicitat agenţiei noastre. Sper, zâmbi, că veţi aprecia promptitudinea şi seriozitatea serviciilor noastre.
    Yvona îşi duse reflex mâna la poşetă:
    - Dacă trebuie să mai achit ceva...
    - Nici gând. Nu modificăm onorariile decât dacă intervin situaţii neprevăzute în contract... Deci, declară important ridicând o foaie de hârtie şi citind cu privirea subţiată, subiectul intrat în urmărirea noastră la data de..., nu-i aşa, domnul Adrian Radulian se întâlneşte cu tânăra Alina Vlădescu, domiciliată pe Strada Plantelor, numărul... şi aşa mai departe, aveţi aici adresa completă, fără ocupaţie. Locuieşte singură. Un interior luxos, precizează agentul meu.
    - De unde ştie? se miră Yvona. A intrat înăuntru?
    Detectivul zâmbi încântat că-i poate oferi o mostră de profesionalism:
    - Suntem plătiţi ca să obţinem informaţii cât mai complete.
    Păstră pentru el amănuntul că Alina locuia la parter, iar vara geamu-rile sunt îndeobşte deschise. Dar clientul trebuie impresionat, lăsat să creadă că ai folosit trucuri extraordinare.
    - ...Mda, s-au întâlnit în intervalul acestor douăzeci şi două de zile de paisprezece ori - aveţi aici zilele şi orele consumate împreună, de asemenea, locurile frecventate. Foarte multe parcuri şi terase de vară. Agentul meu este în măsură să garanteze că relaţia celor doi s-a limitat strict la aceste plimbări şi mese de restaurant. Nu au înnoptat împreună şi nici nu şi-au făcut vizite...
    Yvona îşi muşcă buzele: „E mai grav decât îmi închipuiam...”
    - Asta-i tot? se interesă cu gura uscată.
    - Scuzaţi-mă, zâmbi ca amabilitatea personificată Pavelescu, aceasta a fost prestaţia la care ne-am angajat. Dacă şi cu cine se întâlneşte domnul Radulian. Ar mai fi de adăugat că Alina Vlădescu e o tânără doamnă extrem de atrăgătoare. O apariţie foarte specială.
    „Dată în toţi paştii”, rânjise Gogu, asistentul lui, „n-am întâlnit mândruţă mai periculoasă, iar moşu-i căzut în limbă după ea...”
    Yvona îşi simţea gura amară şi - senzaţie absolut nouă - că alunecă vertiginos printr-un tunel ca păcura. Îngăimă ca o idioată, după cum avea să se sancţioneze mai târziu:
    - Şi acum, ce facem?
    Pavelescu îi îndreptă o privire gânditoare. „E KO, săraca! Nici veştile n-au fost prea vesele...” Surâse aparent încurcat:
    - Stimată doamnă, asta o decideţi dumneavoastră. Noi ne-am îndeplinit mandatul.
    Yvona îl privi rătăcită. Înregistră abstract că omuleţul ăsta caraghios, cu faţă păşunistă, avea ochi neaşteptat de frumoşi. Cafeniu-aurii, expresivi, foarte blânzi.
    - Cred... da, cred că ar trebui să continuaţi. Mă interesează totul. Orice amănunt.
    - În cazul acesta, îmi permit o sugestie! Să deplasăm obiectul.
   - Ce vreţi să spuneţi?
    Pentru a-şi da importanţă, bossul deschise din nou dosarul şi mâzgăli ceva mărunt pe o adresă primită de la Telefoane care n-avea nici o legătură cu Yvona.
    - Că mai interesant din punctul dumneavoastră de vedere, dacă am intuit bine situaţia, ar fi să cunoaştem viaţa Alinei Vlădescu. Mişcările domnului Radulian le ştim, au devenit mecanice. De acasă la întâlnirile cu domnişoara în cauză, iar după programul comun - din nou, acasă.
    Ochii Yvonei străluciră:
    - Da, da, aveţi dreptate, v-aţi gândit bine. Urmăriţi-o pe ea.
    Detectivul îşi plecă privirea zâmbind. Dinainte de a discuta cu Yvona, decisese împreună cu Gogu s-o fileze pe fată. Prin însăşi natura ei, Alina trezea suspiciuni; era prea aparte, prea fantastică, nu se încadra cu nimic în peisajul de toate zilele. Iar Gogu constatase că, în mod ciudat, vecinii cleveteau nu locatara, ci locuinţa. „O casă unde se trăieşte doar noaptea. Şi atunci, pe furiş”.

                                                        13.

                            Lucrurile nu stăteau chiar așa. În timpul zilei, ferestrele rămâneau larg deschise, uneori şi cu perdelele date la o parte, ca şi cum locatarul simţea în permanenţă nevoie de aer şi nu avea nimic de ascuns. S-ar fi putut interpreta chiar că nu ţine în mod deosebit la intimitate. Astfel, de pildă, vedea lucrurile vecinul din coastă, domnul Ionică Manole, vecinul de alături...
    Îi despărţea doar curtea îngustă a Alinei, cam cheală, unde doar pe primăvară foarte jună înfloreau câteva straturi lungi de lăcrămioare şi stânjenei. Distanţa vizaviului dintre ferestre era de aproximativ treizeci de metri şi bătrânul, magistrat la pensie, putea urmări toate mişcările Alinei prin camera unde se afla instalat un pian şi pe care o bănuia un soi de salon.
    ...Nimic neobişnuit. O viaţă probabil agreabilă, fără griji, cu multă muzică, telefoane interminabile şi turbane faraonice. Fata asta avea o manie, se spăla în fiecare zi pe cap.
    Bizareria, şi la aceasta se refereau vecinii, intervenea după ce noaptea, încheiată la toţi nasturii - nasturii fiind stelele, imagine aparţinând domnului Manole care făcea şi poezii - se înstăpânea de-a binelea. Mai precis, după ceasurile 11 când bătrânul, altfel exemplu de sedentarism, dădea o raită pe teren. Până la apariţia Alinei, cu câteva luni în urmă, Manole nu făcea decât să vegeteze în aşteptarea „ultimei citaţii”, fericit că nu-l deranjează nimeni, că nu poate interveni nimic care să-i perturbe monotonia calendarului.
    „Monotonia e cea mai sigură formulă de viaţă, exclude surprizele”, şi se simţea mulţumit.
    Nici măcar televizorul, drogul senectuţii, nu-l anima, deschizându-l doar la remanieri guvernamentale. Pe scurt, dormea, ciugulea de trei ori pe zi, căsca mult şi alcătuia stihuri pentru uz personal. Fără nici un fel de veleitarism, aşa cum alţii joacă şah singuri sau rezolvă integrame.
    Alina îi trezise de la bun început interesul. I se părea că seamănă cu fecioarele de odinioară care dormeau cu Lamartine la căpătâi, avea prospeţime de floare şi graţia păstoriţelor eternizate pe porţelanuri vechi. Personajul, ca atare, intriga din toate punctele de vedere. De unde se ivise? Până în ’90, în imobil nu locuia nimeni, bătrânul Manole fiind convins că fusese o casă conspirativă a Securităţii, preluată de SRI. Oricum, suspectă. Pe urmă, fata nu avea slujbă, nu exista un amant en titre - cât de discretă, o relaţie tot lasă dâre - trăia mai mult decât confortabil, vorbea neîntrerupt la telefon, şi nu o vizita nimeni.
    Fata asta n-avea prieteni? Ţinea toată ziua ferestrele vraişte, iar noaptea se baricada ca într-o cetate, unde Dumnezeu ştie ce fabrica, dar sigur nu dormea în incursiunile sale nocturne, constatase că prin storurile trase se strecura o aţă de lumină, iar spre miezul nopţii, o vizita o pereche de tineri. În mare taină, lăsând totdeauna maşina în micul scuar de unde izvorau străzile Plantelor şi Burghelea. Când dispăreau cei doi, nu ştia. Încercase de mai multe ori să stea de veghe, dar până la urmă somnul îl biruise înţepenit pe pervazul ferestrei. Se trezise târziu, când soarele cocoţat în vârf de plop îi săgeta dureros capul, îşi simţea gâtul de lemn şi gura plină de venin.
    Nu renunţase totuşi la investigaţii. La Alina venea de câteva ori pe săptămână o femeie de serviciu; de vârstă incertă, slabă, ştirbă şi robace. Încercase să intre în vorbă, dar nefericita, fie aşa zămislită, fie bine dresată, avea gura cusută. Apoi, amănunt extrem de interesant, acum două zile se prezentase un tip, chipurile om de afaceri. Domnu Manole, versat şi cu flerul celor patruzeci de ani de magistratură, îl taxase imediat: derbedeu de după Revoluţie, potenţial infractor.
    Tipul îi croşetase o poveste de adormit copiii: îi place cartierul, ar vrea să se stabilească în zonă, dar vorba aia, când îţi cumperi casă, o cumperi cu vecini cu tot, e bine să cunoşti hibele ascunse ale uliţei. Un pretext pentru a cere informaţii - chipurile în treacăt - despre Alina.
    Bătrânul oferise generalităţi, iar individul se dusese să bată la alte uşi. Faptul însă nu putea trece neconsemnat. Alina era filată. Poate că se afla în pericol. Poate că trebuia pusă în gardă. Domnul Manole se frământă o zi întreagă înainte de a lua o hotărâre.

                                                                14.

                           Se împlinise o lună de când se întâlneau și Adrian ţinea să dea proporţii evenimentului. Îşi aminti cu o nepăsare care l-ar fi întristat în alte împrejurări - nu constaţi niciodată cu plăcere cât de săracă ţi-a fost viaţa - că „pe vremea Dinei” nu sărbătoriseră nici măcar anii de căsătorie. Tot astfel îşi aminti cu cât scepticism înregistra unele afirmaţii - judecăţi de viaţă despre capriciile destinului: „Fiecare vârstă îşi are bucuriile ei”, de exemplu, sau „unii sunt fericiţi la tinereţe, alţii în cea de a doua parte a vieţii”.
    ...Adrian îşi spunea că oamenii nu ştiu ce vorbesc. Pentru el, fericirea era o noţiune strict legată de tinereţe - sănătatea, frumuseţea, energia, capacitatea de entuziasm constituind apanajul şi condiţiile sine- qua- non ale acesteia. „La ce-mi mai foloseşte o avuţie de maharajah, când am ajuns la proteză şi ceai de muşeţel? Cum naiba să mă mai caţăr pe somptuoasa scară interioară a unei simandicoase reşedinţe, când umblu în baston, înţepenit de spondiloză?
    Visele, regretele, mizeria de odinioară tot din arhiva mea fac parte. Ce mulţumire mai poţi încerca lângă o femeie proaspătă şi încântătoare când te dopezi cu energizante, Aquafresh şi Orbit fără zahăr, mai ales în zori, când nu-ţi miroase gura a flori? Vorba străbună, 'geaba dă Dumnezeu pită bună după ce ţi-a luat dinţii...”
    Adrian zâmbea nesigur, parcă prins în greşeală. Se pare că lucrurile nu stăteau chiar aşa, nimic nu-i foarte alb sau foarte negru, încap nuanţe. Şi în orice caz, să ne ferim de idei fixe decretate axiome. Se considera în a-cest sens un exemplu absolut. Abia la cincizeci de ani, când se aştepta cel mai puţin, începuse să-i strălucească steaua, scăpase de orice griji materiale, iubea şi era iubit de cea mai desăvârşită făptură, un unicat despre care nu-şi închipuise că poate exista aievea. Şi apoi, se autoliniştea, cincizeci de ani nu înseamnă senectute. Chiar dacă nu mai emană prospeţimea brânduşelor înrourate, e prezentabil, scutit de burtă şi chelie şi îşi amintea cu o satisfacţie de recentă dată că fuseseră destule femei care afirmau despre el că-i un bărbat plin de farmec...
    - ...În realitate, nu mă pot obişnui cu norocul! Cu atâta noroc! Nu-mi vine să cred că-i vorba despre mine, declară cu ochii plini de lumină ai unui băieţandru. N-am să înţeleg în ruptul capului cum, de unde iscă fiinţe ca tine.
    Alina îi strânse mâna cu duioşie. Atingerile ei erau fugare ca o aromă întâmplătoare, ca degetul unui fluture.
    - Mi-e teamă, Adi, că ţi-ai pus pe ochi o broboadă roz. Şi că într-o bună dimineaţă, te vei trezi fără ea. Smulsă în timpul somnului, ca pe un lucru incomod.
    - Niciodată.
    - Eşti grozav de îndrăgostit...
    Adrian îşi luă inima în dinţi. Se zbuciuma cu o frenezie care o transforma în cord.
    - Tu... nu? Ştiu că cer prea mult...
    - Tu nu ceri niciodată nimic, şi asta îmi place cel mai mult la tine. Te iubesc, adăugă pe tonul unei şcolăriţe care le relatează părinţilor că „a făcut bine” la teză.
    Adrian simţi că se îneacă, era prima declaraţie categorică a Alinei. Făcu semn chelnerului să deschidă şampania şi să aprindă lumânarea din sfeşnicul care la început i se păruse prea banal. Banalizat prin exces de frecvenţă. Localul, Continental, îl alesese Alina...
    - Poate preferi ceva mai animat, cu program. La Continental nu prea vin tineri. Nu trebuie să te gândeşti la mine...
    - Mă gândesc la amândoi. Dacă am chef de hărmălaie, mă duc la Gara de Nord. Vreau să aud ce-mi spui... Ştii să spui atât de frumos! Şi tu eşti unic, Adi.
    - Nu pot să înţeleg ce ai găsit la mine.
    - Vrei complimente? Te iubesc şi asta trebuie să-ţi ajungă.
    - Te ador. Sunt din ce în ce mai convins că noi suntem predestinaţi. Înainte de a şti cum te cheamă, în visele mele îţi spuneam Alina.
    Fata surâse cu îngăduinţă:
    - Mi-ai mai zis-o, dar parcă nu te cred. Ar fi prea de tot...
    - Îţi jur, scumpa mea. M-am îndrăgostit de tine de cum ţi-am auzit glasul. E absurd, însă mi se părea imposibil să te numeşti Georgeta sau Florica. Obligatoriu trebuia ceva care să mângâie... Un singur lucru vreau să-mi mai spui... De unde mă ştii? Unde m-ai văzut prima oară? Cum de ţi s-au oprit ochii asupra mea?
    - Bella e mai frumoasă decât mine, spuse Alina muindu-şi buzele în cupă. Şi pentru că nu am crescut împreună, suntem destul de deosebite. Adică semănăm, dar nu până la confuzie...
    Adrian înghiţi în sec. Pentru prima oară îl sâcâia stilul acrobatic practicat de Alina în conversaţie şi dacă nu ar fi cunoscut-o, aşa cum îşi închipuia că o cunoaşte, şi-ar fi zis că fata evită un răspuns direct.
    - ...Uită-te la perechea de lângă prima coloană. Femeia în verde şi el cu mustaţă... Sunt tineri, dar nu mai au ce să-şi spună. Probabil s-au căsătorit mai de mult.
    Adrian îşi întoarse privirea din politeţe. Oricum, chestiunea nu-l interesa şi nici nu vedea pe nimeni în afară de Alina.
    - De ce crezi asta?
    Alina râse cristalin:
    - Se plictisesc de moarte împreună. Cred că în viaţa de toate zilele se ignoră cu amabilitate... Se înghesui dintr-o dată între umeri de parcă i-ar fi fost frig. De asta mi-e mie teamă, Adi! De căsnicia convenţie, obişnuinţă şi bunuri comune...
    Adrian îi mângâie tâmpla cu degete suave. Ca pe un porţelan nespus de preţios, fragil, vulnerabil.
    - Te înţeleg, scumpa mea...
    Alina conchise cu satisfacţie:
    - Noi avem tot timpul ceva să ne spunem... Te iubesc, Adi, ce mai, sunt din ce în ce mai sigură.
    - Chiar sigură, sigură?
    - Absolut. Am testul meu.
    Adrian râse cu ochii umezi. Cât e de copilăroasă, cât e de năzdrăvană! Intră în joc:
    - Mi-l spui şi mie?
    - Bineînţeles, e simplu de tot! În clipa asta, şi nu doar în clipa asta, nu aş dori să se afle altcineva în locul tău. Nici Tom Cruise după care se dădeau în vânt toate fetele la şcoală!... A... ă... ă... nici măcar Clark Gable în Pe aripile vântului!
    - Fetiţa mea, surâse înduioşat Adrian, dar Clark Gable ţi-ar fi putut fi străbunic.
    Alina ridică din umeri:
    - Şi ce dacă! N-am întâlnit la niciun bărbat atâta farmec! De exemplu, mie nu-mi place Olaf... Ce te uiţi la mine? Soţul Bellei. E cumsecade, culant, dar fără şic. Pare un băcan îmbrăcat la Paco Rabanne.
    - Are probabil alte calităţi, presupuse generos Adrian, pe care hainele cădeau ireproşabil.
    - După ce tata s-a sinucis, reluă firesc Alina, eu am rămas la Bucureşti, iar pe Bella a luat-o tanti Cleo la Iaşi. Ne vedeam de cel mult două ori pe an. Eu mergeam de Crăciun la Iaşi, şi Bella petrecea cam o săptămână la Bucureşti, când mergea la mare cu tanti Cleo. Bella a crescut în atmosferă Ionel Teodoreanu... Adăugă chicotind: Şi multă brânză. Tanti Cleo era de părere că dacă ai în casă ceai, pâine şi brânză înseamnă că situaţia nu-i chiar atât de rea...
    Muzica încetase. Alina îşi flutură pleoapele.
    - Amândoi s-au îndrăgostit unul de altul din prima clipă. Acolo, pe pista de la Poiana Braşov. Bella-i o sportivă înnăscută, e ca o săgeată în tot ce face. Olaf, ridică din umeri, nu ştiu ce are, dar are ceva care-i place ei foarte mult... Ştiu că-l iubeşte... Pe tine te-am văzut prima dată la Vox Maris.
    Inima lui Adrian tresări. Dacă s-ar fi apropiat cineva de masa lor, întrerupând clipa, l-ar fi zdrobit.
    - ...Mie nu-mi place la discotecă, continuă Alina, dar suntem un grup de foşti colegi de liceu care ne întâlnim periodic. Ei au ales localul. Erai la masă cu o fată brunetă. Dansează bine...
    - O, Mariana, n-a fost nimic serios între noi.
    - Ştiu, spuse Alina coborându-şi pleoapele, altfel... Nici voi nu aveaţi ce să vă spuneţi, ea nu dansa cu tine... Păreai indiferent, dar transmiteai o tristeţe specială. Te-am imaginat imediat în Andrei, prinţul Bolconski, alt iubit de al meu.
    Emoţionat, Adrian se mulţumi să-i sărute mâinile.
    - Numărul de telefon ţi l-am descoperit într-o clipită. Masa fusese rezervată pe numele de Adrian Radulian. Era cartonul pe masă...
    Cedând unui impuls irezistibil, Adrian izbucni:
    - Te ador, Alina, vrei să fii soţia mea?
    Nu observă perechea care se oprise lângă masa lor.
    Alina îl strânse de braţ, atrăgându-i atenţia. Mariana, într-un extra minijup de piele şi un corsaj paietat, îi înlănţui gâtul cu aer de proprietară:
    - Ce faci, tataie, nu te-am văzut de la alegeri!... Constat că ai trecut la puştoaice... În ce clasă eşti, surioară?
    Alina îşi ridică faţa, aţintind-o cu o privire limpede. Păstra o linişte, un calm impenetrabil care uluia. „N-aveam replică”, mărturisi ulterior, dar pe Adrian avea să-l urmărească multă vreme acel obraz stăpânit, încremenit ca un porţelan.
    Partenerul Marianei, un extrem oriental - poate chinez, poate coreean, de ce nu japonez, dracu-i deosebeşte pe ăştia cu ochii bridaţi! - o apucă de braţ încercând s-o smulgă de lângă masă. Îl ajută şeful de sală apucând-o ferm de celălalt braţ şi explicând că tot localul e rezervat.
    Mariana se smulse cu violenţă şi rămase înfiptă pe picioarele desfăcute în unghi ascuţit. Ochii învăpăiaţi, întreaga făptură scotea flăcări.
    - Nu sunt paralitică, pot să ies şi singură.
    Obrazul lui Adrian se umplu de transpiraţie. Se aşteptase la şi mai rău.
    Alina, ca şi cum ar fi vrut să dea de înţeles că nu s-a întâmplat nimic, sau oricum, incidentul era minor, lipsit de importanţă, îşi plimbă ochii în jurul sălii.
    - Îmi place localul ăsta. Are atmosferă. Am citit într-o carte că aici cânta odată celebrul Grigoraş Dinicu. Mi-ar fi plăcut să trăiesc pe atunci...
    Adrian, făcând eforturi să se desprindă de incidentul abia consumat, izbuti un surâs crispat:
    - Acum, ai fi fost o babă, sau n-ai mai fi fost deloc.
    Alina ridică din umeri, cu nonşalanţa primei tinereţi pentru care moartea reprezintă un fenomen teoretic inevitabil, dar practic de neconceput.
    - Indiferent de epocă, tot murim, contează cum am trăit.
    - Mica mea înţeleaptă!
    - Totdeauna... nu, să zicem cam de pe la treisprezece-paisprezece ani, am simţit că m-am născut prea târziu... Nu atunci când trebuia. Bella-i altfel. Ea e... cetăţean al epocii ei... Doamne, Adi, cât de vulnerabil poţi să fii! Pentru asta te iubesc şi mai mult. Nu-mi plac statuile.
    Confuz încă, nedesprins din penibilul incidentului, nemulţumit de propria reacţie, lipsită de virilitate, întrebă prosteşte:
    - De ce?
    Alina râse cu ochi plini de licurici:
    - Nu suport picioarele reci.
    - Am să-mi pun şosete.
    Apoi, sugrumat de emoţie, febril:
    - Nu mi-ai răspuns: Vrei să fii soţia mea?
    Alina îşi rotunji ochii de cafea.
    - Dar bineînţeles, nu ştiai?
    Îşi îndreptă trupul lipindu-l de spătarul scaunului şi rosti cu glas important:
    - Doamna Alina Radulian. Sună bine. Îmi place...
    Adrian închise ochii. Încerca o senzaţie de beatitudine, fizic ameţitoare pe care o mai trăise doar pe pârtiile de schi cu mulţi, mulţi ani în urmă. Îşi dădea seama că alunecă pe un drum fără întoarcere. Că zboară purtat pe aripile destinului. Şi totuşi, inima îi era strânsă. De prea multă fericire.
    - De ce-ţi astupi urechile? surâse Alina. Ce nu vrei să auzi?
    Un gest absolut instinctiv. Undeva, ca un avertisment, în surdină, un acord străin...
    Adrian luă o gură de aer şi continuă să zboare pe pista însorită.

                                                              15.

                                Evenimentele se succedau în ritm vertiginos.
    Adrian ar fi vrut să se căsătorească imediat şi să plece la mare pentru câteva săptămâni, urmând ca adevărata lună, luni de miere să le petreacă undeva în străinătate, după epuizarea sezonului de turism popular.
    Una e Parisul - exemplul cel mai la îndemână - plin de rucsacuri, paturi în spinare şi autocarele cu aer condiţionat ale excursiilor colective, şi altul după la rentrée, zi măcar întâi octombrie. Pe urmă, ar fi dorit o nuntă cu fast, aşa cum îşi închipuia că-şi visează orice fată tânără. Şi cu biserică, bineînţeles. Nu fusese la fel de bineînţeles şi cu Dina. Dar - amortizând zvâcnetul remuşcării - pe atunci nu se purtau nunţi importante, Dina nu manifestase dorinţa de a se îmbrăca în rochie de mireasă, nici fotografiile color nu erau ceva de toată ziua. Ale lor, alb-negru şi 6 pe 9, strânse la un loc într-un plic ferfeniţit din sertarul cel mai de jos al biroului, privite azi, erau de-a dreptul jalnice. Ea, Dina, căutând
asemănarea cu Catherine Deneuve într-un profil ierbivor şi o rochiţă bej (deschisă, totuşi practică, bună de purtat şi după nuntă) gândită şi executată de doamna Tanţi, cea mai şic stilistă din Tulcea; el, zâmbind bovin şi fără scăpare, într-un costum care părea de închiriat.
    Cea mai impozantă se detaşa Lucreţia. Era deja o resemnată şi asta se citea pe chipul cu trăsături prea mari, dar frumoase. Rochia strictă, neagră, cu crucea mare de diamante a bunicii lor, adăugau la distincţie şi măreţie. Semăna cu o stareţă.
    - Nu te grăbi, Adi...
    - Mă însor, de ar fi să ştiu că este ultimul act din viaţa mea.
    - Nu la asta mă gândesc...
    - Atunci, la ce?
    Lucreţia ridică o privire chinuită, buzele îi tremurau:
    - Nu pune nimic pe numele ei... Aşteaptă, Adi, ai răbdare... Vă cunoaşteţi... abia v-aţi cunoscut. Nu te grăbi... Ştii că nu mă gândesc decât la tine... eu nu am nimic de pierdut... Te implor, Adi.
    Adrian se ridică şi venind în spatele canapelei, îi puse mâinile pe umeri:
    - Te înţeleg, surioară, ştiu că te gândeşti numai şi doar la mine. Cred că una din poverile noastre este ideea preconcepută. Când între doi parteneri există o diferenţă de vârstă, care se impune menţionată, suspiciunea de interes se iscă automat, de la sine. Vrei să-ţi spun ceva? Alina nici măcar nu m-a întrebat din ce trăiesc.
    Lucreţia îşi ţuguie buzele, apoi le înghiţi:
    - Asta m-ar fi pus cel mai mult pe gânduri.
    Adrian dădu din cap cu tristeţe:
    - Iată ce au izbutit cincizeci de ani de comunism să facă până şi dintr-o sfântă ca tine! Frumosul... binele... Nu-l mai credem nici când îl avem în faţa ochilor. În chestiuni de ordin practic, Alina e inconştientă, eu spun copilăroasă. Banii nu au pentru ea niciun fel de importanţă. Probabil fiindcă nu i-au lipsit niciodată.
    Lucreţia îşi ridică sprâncenele cu surpriză nedisimulată:
    - E cel puţin singular... A crescut dintr-o pensie de urmaş împărţită cu soră-sa şi ce-i mai putea oferi o mătuşă în vârstă care nu era nici dentistă, nici membră în CC! ! Dacă ar fi fost atât de înlesnită, n-ar fi despărţit fetele.
    Adrian dădu din mâini sictirit, apoi şi le înfipse în buzunarele pantalonilor:
    - Dumnezeule! Asta a fost defectul tău de când te ştiu! Despici firul nu în patru, în paişpe! N-am afirmat că Alina avea poneiul ei, nici propriul ei Disneyland, nici party- uri de ziua ei cu o sută de copii, baloane colorate şi focuri de artificii! Dar nici n-a tânjit după portocale, iar de Sfântul Nicolae îşi punea ghetuţele la geam fără teama de a fi dezamăgită.
    (- ...îmi plăcea frişca, îmi place şi acum. Cum altceva nu prea mâncam, tanti făcea rost de punguliţe cu praf de frişcă de la Shop. Dădea lecţii de pian. Destul de des, vindea de prin casă. Într-un fel, sigur că a făcut sacrificii pentru mine, dar...
    - Dar?
    - Ea n-a avut familie, n-a avut copii. Îi plăcea să împartă totul cu mine. Cred că a fost singura creştină adevărată pe care am cunoscut-o...)
    Lucreţia abandonă lucrul în poală, fără să-şi elibereze degetele de lână, şi andrelele. Îşi frământa buzele într-un mod caracteristic, pe care Adrian îl cunoştea; îşi căuta cuvintele.
    Adică, nu putea renunţa la ceea ce avea de zis, dar nici nu vroia să supere.
    - Spune, o încurajă, nimic din ce vine de la tine nu mă poate necăji.
    - Adi!... Tu nu-ţi dai seama că toate sunt simple clişee? Buna şi milostiva mătuşă în vârstă! Lecţii de pian... Vânzări la Consignaţia. Un lot de detalii deja auzite, locuri comune şi fapte imposibil de controlat. Totul însă perfect avuabil, ideal ca moralitate. Iartă-mă, Adi, dar idealul întruchipat concret e totdeauna suspect...
    Adrian îşi reluă plimbarea agasat:
    - Ce-ai vrea? S-o spionez? Să fac investigaţii? M-aş umili pe mine, dar cel mai mult m-ar durea că o umilesc pe ea. Aş uzurpa frumuseţea a tot ce se întâmplă între noi, a dragostei noastre... Ea nu-mi cere nimic, nu are nici o pretenţie... Am vrut să-i comand printr-un prieten o verighetă încrustată în briliante. La Londra... Aveam nevoie de măsura inelarului. Nu m-am putut abţine şi i-am spus în ce scop. Nu pot avea secrete faţă de ea. A refuzat categoric, e modestă, un simplu cerculeţ de aur îi ajunge. Rugând-o în genunchi, nu mi-e ruşine s-o recunosc, a acceptat ca inel de logodnă smaraldul de la bunica Cleopatra.
    - Pe care Dinei niciodată nu ţi-a trecut prin minte să i-l oferi.
    Sprâncenele lui Adrian se adunară pe frunte.
    - Nu-i corect din partea ta să mi-o reproşezi. Aminteşte-ţi că ai fost prima care m-ai sfătuit să nu-i dau inelul. Că nu se ştie ce se mai poate întâmpla, să-mi las o rezervă...
    - Adi, te-ai gândit ce valoare are smaraldul de la bunica? Piatra, montura, ghirlanda de briliante? Că are peste o sută cincizeci de ani vechime, că-i o veritabilă piesă de muzeu? Asta dincolo de valoarea intrinsecă!
     Adrian râse şi se ridică, pregătindu-se de plecare:
    - Să nu-mi spui acum că Alina ar fi vreo specialistă în giuvaieruri şi că a apreciat dintr-un ochi pe ce valoare pune mâna. A acceptat inelul fiind convinsă că-mi face o plăcere... Că-i surâde ideea de continuitate...
    Lucreţia se interesă ironic:
    - A familiei Radulian?
    - Normal... Pentru că tot suntem la confesiuni, primul copil se va numi Lucreţia. Sau... Lucreţiu.
    Soră-sa se prăbuşi în fotoliu, împingându-şi cu limba proteza dizlocată, gata s-o piardă în poale.

.............................................................