Codul lui Da Vinci, Dan Brown

..........................................................................
                                    5-7

                  Ea însă știa că, dacă acest criptex semăna cu cele pe care le deschisese de atâtea ori în copilăria ei, nu va fi nevoie decât să apuce cilindrul de cele două capete şi să tragă uşor, dar ferm, în direcţii opuse. Dacă discurile erau corect aliniate, aşadar parola corect formată, unul dintre capete avea să se desprindă de cilindru, precum capacul unui flacon, lăsând să se vadă papirusul rulat în jurul fiolei cu oţet. 

    Pe de altă parte, dacă parola formată era incorectă, presiunea exercitată de ea la capetele criptex-ului avea să fie transferată unei pârghii din interior care, pivotând, apăsa fiola, o va sparge, în cele din urmă.
    "Trage uşor", îşi spuse ea.
    Teabing şi Langdon se aplecară în faţă când ea prinse în mâini capetele cilindrului. În emoţia stârnită de descifrarea codului, Sophie aproape că uitase ce era de aşteptat să găsească înăuntru.
    "Am în faţă cheia de boltă a Stăreţiei!"
    După părerea britanicului, în interiorul ei se afla o hartă care indica drumul către Sfântul Graal, mormântul Mariei Magdalena şi documentele Sangreal... nepreţuita comoară a adevărului ascuns.
    Mai verifică o dată alinierea celor cinci litere faţă de semnul indicator şi apoi, încet, trase de cele două capete. Nimic. Trase puţin mai tare. Brusc, cilindrul de piatră se desfăcu, aidoma unui ax telescopic. Capătul greu îi rămase în mâna stângă. Teabing şi Langdon săriră drept în picioare. Inima ei bătea frenetic când puse piesa detaşată pe masă şi apoi înclină tubul pentru a privi înăuntru.
    "Un papirus!"
    În mijlocul ruloului de hârtie se vedea un obiect cilindric - probabil fiola cu oţet. În mod ciudat însă, materialul înfăşurat în jurul recipientului cu oţet nu era obişnuita foiţă subţire de papirus, ci un pergament. "Straniu, îşi spuse; oţetul nu poate dizolva pergamentul din piele de miel." Se uită iarăşi în mijlocul ruloului şi îşi dădu seama că obiectul pe care-l zărea nu era totuşi o fiolă cu oţet. Era cu totul altceva.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă Teabing. Scoate papirusul!
    Încruntându-se, Sophie prinse cu două degete ruloul şi obiectul din mijlocul lui, extrăgându-le din cilindru.
    - Dar nu e un papirus! exclamă Teabing. E prea greu!
    - Ştiu. E o căptuşeală.
    - Pentru ce? Pentru fiola cu oţet?
    - Nu.
    Sophie derulă materialul şi scoase la vedere obiectul din interior.
    - Pentru asta.
    Când Langdon văzu ce se afla în interiorul ruloului de pergament, simţi cum i se frânge inima.
    - Dumnezeu să ne ajute! bâigui Teabing, prăbuşindu-se înapoi în scaun. Bunicul tău a fost un arhitect crud.
    Profesorul continua să privească uluit. "Văd că Sauniere n-a avut de gând să ne uşureze câtuşi de puţin sarcina."
    Pe masă, în fața lor,  stătea un al doilea criptex. Mai mic. Confecţionat din onix negru. Fusese închis în interiorul celui dintâi. Pasiunea lui Sauniere pentru dualism era din nou evidentă. Două criptex-uri. Totul în dublu exemplar.
    "Duble înţelesuri. Masculin-feminin. Negru închis în alb. Pânza de simbolism se întindea parcă la nesfârşit. Albul dă naştere negrului. Fiece om se naşte din femeie. Alb - feminin. Negru - masculin."
    Întinse mâna şi luă al doilea criptex. Părea identic cu primul, numai că era mai mic şi avea culoarea neagră. Îl clătină şi auzi în interior gâlgâitul familiar.
    Probabil că fiola cu oţet pe care o auziseră mai devreme era cea din criptex-ul mic.
    - Ei bine, Robert, spuse Teabing întinzându-i bucata de pergament. Vei fi mulţumit să afli cel puţin că ne îndreptăm în direcţia cea bună!
    Langdon examină foaia groasă de pergament. Pe ea, scris de mână, era alt poem de patru versuri. Tot în pentametru iambic. Versurile erau criptice, dar nu avu nevoie să citească decât primul vers pentru a realiza că Teabing avusese dreptate să-i aducă în Marea Britanie.
    "ÎN LONDRA ZACE-UN CAVALER DE PAPĂ ÎNGROPAT"
    Restul poemului sugera clar că parola pentru deschiderea celui de-al doilea criptex putea fi găsită dacă vizita mormântul respectivului cavaler, aflat undeva, în oraş.
    Profesorul se întoarse incitat spre britanic.
    - Ai idee la ce cavaler se referă poemul?
    - Nici cea mai vagă. Dar ştiu exact în ce criptă trebuie să căutăm.
    În acelaşi moment, la douăzeci de kilometri în faţa lor, şase maşini ale poliţiei din Kent străbăteau străzile ude de ploaie, spre Aeroportul Biggin Hill.

                                                        97.

                              Locotenentul Collet se autoservi cu o sticlă de Perrier din frigiderul lui Teabing şi se înapoie în salon. În loc să-l însoţească pe Fache la Londra, unde acţiunea era în plină desfăşurare, rămăsese aici, să dădăcească echipa PTS care se răspândise în toate încăperile reşedinţei.
    Până acum, nu descoperiseră nimic util: un unic glonţ îngropat în duşumea, o foaie de hârtie cu câteva simboluri desenate pe ea împreună cu cuvintele "paloş" şi "potir", plus o curea cu ţepi metalici îmbibaţi cu sânge, despre care unul dintre oamenii PTS îi spusese că aminteşte de gruparea catolică Opus Dei, ce stârnise recent un scandal media pe tema practicilor agresive de recrutare a membrilor săi în Paris.
    Collet oftă. "Poftim! Să înţelegi ceva din amestecul ăsta ciudat!"
    Parcurse un culoar elegant, apoi locotenentul intră în vasta bibliotecă, unde unul dintre ofiţerii PTS preleva amprentele. Omul era un individ corpolent, cu bretele pe pieptul lui lat.
    - Aţi găsit ceva? întrebă Collet.
    - Nimc nou. Seturi multiple, dar aceleaşi cu cele identificate în restul casei.
    - Dar pe cilice?
    - Interpolul încă mai lucrează la ele. Le-am trimis tot ce-am găsit.
    - Şi asta? se interesă Collet arătând spre două pungi sigilate de pe birou.
    Omul ridică din umeri.
    - Le-am luat din obişnuinţă; prelevez tot ce mi se pare ciudat.
    Locotenentul se apropie de birou. "Ciudat?"
    - Englezul ăsta-i un individ ciudat, adăugă ofiţerul. Ia uitaţi-vă aici!
    Căută printre punguţele sigilate şi alese una, pe care i-o întinse lui Collet.
    Era o fotografie a intrării principale într-o catedrală gotică - tradiţionala arcadă ce se îngusta treptat, până la uşa de mici dimensiuni.
    Locotenentul studie fotografia şi îşi ridică privirea spre ofiţer:
     - Chestia asta e ciudată?
    - Întoarceţi-o şi pe partea cealaltă.
    Pe dosul pozei se aflau câteva cuvinte în engleză, care descriau naosul lung şi îngust a catedralei ca pe un tribut păgân şi secret adus pântecelui unei femei.
    Într-adevăr, era ciudat. Mai uimitoare erau însă cuvintele referitoare la intrarea în catedrală.
    - Stai puţin! exclamă. Tipul ăsta crede că uşa catedralei reprezintă...
    Ofiţerul clătină capul în sens afirmativ.
    - Cu tot cu marginile labiale şi un simpatic clitoris cinquefoil deasupra intrării. Te cam face să-ţi doreşti să mergi mai des la biserică! observă omul.
    Collet luă de pe masă o a doua pungă cu probe. Prin plasticul transparent se vedea o altă fotografie, aparent a unui document vechi. În capătul ei scria: "Les Dossiers Secrets - Number 4" Im 1249."
    - Ce-i asta? întrebă.
    - N-am idee. Are o grămadă de copii ale fotografiei ăsteia, aşa că am luat şi noi una.
    Collet cercetă documentul:
    PRIEURE DE SION - LES NAUTONEERS/MARII MAEŞTRI
    JEAN DEGISORS 1188-1220
    MARIE DE SAINT-CLAIR 1220-1266
    GUILLAUME DE GISORS 1266-1307
    EDOUARD DE BAR 1307-1336
    JEANNE DE BAR 1336-1351
    JEAN DE SAINT-CLAIR 1351-1366
    BLANCHE D'EVREUX 1366-1398
    NICOLAS FLAMEL 1398-1418
    RENE D'ANJOU 1418-1480
    IOLANDE DE BAR 1480-1483
    SANDRO BOTTICELLI 1483-1510
    LEONARDO DA VINCI 1510-1519
    CONNETABLE DE BOURBON 1519-1527
    FERDINAND DE GONZAGUE 1527-1575
    LOUIS DE NEVERS 1575-1595
    ROBERT FLUDD 1595-1637
    J. VALENTIN ANDREA 1637-1654
    ROBERT BOYLE 1654-1691
    ISAAC NEWTON 1691-1727
    CHARLES RADCLYFFE 1727-1746
    CHARLES DE LORRAINE 1746-1780
    MAXIMILIAN DE LORRAINE 1780-1801
    CHARLES NODIER 1801 -1844
    VICTOR HUGO 1844-1885
    CLAUDE DEBUSSY 1885-1918
    JEAN COCTEAU 1918-1963"
    "Prieure de Sion?" se miră Collet.
    - Locotenente! strigă un alt agent din pragul uşii. Centrala are un apel urgent pentru căpitanul Fache, dar operatorul nu-l poate contacta. Îl preluaţi dumneavoastră?
    Collet reveni în bucătărie şi ridică receptorul.
    Era Andre Vernet.
    Accentul rafinat al bancherului nu reuşea să mascheze nervozitatea din vocea lui.
    - Căpitanul Fache mi-a spus că mă va suna, însă n-am primit nicio veste din partea domniei sale până acum.
    - Căpitanul este foarte ocupat. Vă pot ajuta eu?
    - Am fost asigurat că voi fi ţinut la curent cu progresele înregistrate de ancheta dumneavoastră.
    Pentru un moment, Collet avu impresia că recunoaşte timbrul vocii, dar nu reuşea să-şi amintească de unde.
    - Monsieur Vernet, eu mă ocup în prezent de investigaţiile care au loc aici, în Paris. Sunt locotenentul Collet!
    La celalalt capăt al firului se lăsă o lungă tăcere:
    - Domnule locotenent, am un apel pe o altă linie. Vă rog să mă scuzaţi. Vă voi contacta mai târziu.
    Şi-nchise.
    Collet rămase cu receptorul în mână preţ de câteva secunde. Apoi, brusc, îşi dădu seama. "Ştiam eu că recunosc vocea aceea de undeva!" De surprindere, aproape că i se tăie răsuflarea.
    "Şoferul maşinii blindate! Cu Rolexul fals."
    Acum înţelegea de ce închisese bancherul atât de repede; îşi reamintise numele Collet - ofiţerul de poliţie pe care îl minţise cu câteva ore în urmă.
    Locotenentul cântări implicaţiile acestei revelaţii ciudate. "Vernet e implicat!"
    Instinctiv, ştia că ar trebui să-l sune pe Fache. Emoţional, era conştient că această pleaşcă putea să-i aducă momentul său de glorie.
    Contactă imediat Interpolul şi solicită să i se trimită toate informaţiile deţinute despre Depository Bank of Zurich şi despre preşedintele său, Andre Vernet.

                                                           98.

                           - Legați-vă centurile, vă rog! îi anunţă pilotul lui Teabing, în vreme ce avionul începu să coboare spre pistă, prin burniţa monotonă a dimineţii. Vom ateriza în cinci minute!
    Sir Leigh se simţi însufleţit de un sentiment plăcut de nostalgie văzând dealurile molcome din Kent cum se pierd în zare. Anglia se afla la numai o oră de zbor de Paris, şi totuşi între ele se întindea o lume întreagă. În această dimineaţă, peisajul umed şi înverzit al tărîmului natal părea neobişnuit de îmbietor.
    "Exilul meu în Franţa s-a sfârşit. Mă întorc victorios în Anglia. Cheia de boltă a fost găsită." Desigur, nu ştia încă unde anume îi va duce. Undeva în Regatul Unit. Exact unde, sir Leigh nu avea încă idee, dar gloria-i aparţinea şi putea deja s-o savureze.
    În vreme ce Langdon și Sophie se pregăteau de aterizare, Teabing se ridică şi, retrăgându-se într-un colţ al cabinei, glisă un panel al peretelui, care-i oferi acces la un seif discret ascuns. Formă cifrul, deschise seiful şi scoase două paşapoarte.
    - Acte pentru mine şi Remy, spuse el, apoi luă dinăuntru un teanc gros de bancnote de câte cincizeci de lire sterline. Şi "acte" pentru voi doi.
    Sophie făcu ochii mari:
    - Mită?!
    - Diplomaţie în spirit creator. Autorităţile aeroportuare fac din când în când anumite concesii. La hangarul meu ne va întâmpina un ofiţer vamal britanic, care va dori să urce la bord. În loc să-i permitem să facă acest lucru, îi voi spune că am venit împreună cu o celebritate franceză care preferă să călătorească incognito - din raţiuni de presă, ştiţi dumneavoastră - şi-i voi oferi omului o compensaţie financiară generoasă, drept mulţumire pentru discreţia sa.
    Lui Langdon nu-i venea să creadă:
    - Şi ofiţerul o va accepta?
    - N-ar accepta de la oricine, desigur, dar oamenii ăştia mă cunosc. Nu sunt un traficant de arme, pentru numele lui Dumnezeu! Am fost înnobilat de regină! Aristocraţia are şi ea privilegiile ei, fireşte! adăugă britanicul, surâzând.
    Remy se apropie de ei, ţinând în mână revolverul Heckler and Koch:
    - Sir, eu ce am de făcut?
    Teabing îi aruncă o privire:
    - Va trebui să rămâi la bord împreună cu oaspetele nostru, până ce ne vom întoarce. Nu-l putem căra după noi prin toată Londra!
    - Leigh, interveni Sophie, eu am vorbit serios când am spus că poliţia va fi aici înainte de a ne întoarce noi.
    Britanicul izbucni în râs:
    - Da, şi imaginează-ţi surprinderea lor când vor urca la bord şi-l vor găsi pe Remy!
    Sophie părea uimită de uşurinţa cu care vorbea despre asemenea lucruri.
    - Leigh, ai transportat peste graniţă un ostatic imobilizat. E un lucru serios!
    - La fel de serioşi sunt şi avocaţii mei! exclamă el, privind încruntat către călugărul aflat în partea din spate a avionului. Animalul ăsta a intrat în casa mea şi aproape că m-a ucis. Acesta e adevărul şi Remy îl va confirma.
    - Dar l-ai legat şi l-ai luat forţat la Londra!
    Teabing ridică mâna dreaptă, mimând prestaţia sa din sala de tribunal:
    - Onorată Instanţă, iertaţi-i unui bătrân cavaler excentric preferinţa sa copilărească pentru sistemul judiciar britanic. Îmi dau seama că ar fi trebuit să chem autorităţile franceze, dar sunt un snob şi nu am încredere în acei franţuji - lasă-mă să te las! Omul acesta aproape că m-a ucis. Da, am luat o decizie pripită, obligându-mi majordomul să mă ajute să-l aduc pe ticălos în Anglia, dar am acţionat sub un stres considerabil. Mea culpa! Mea culpa!
    Langdon îl privi cu neîncredere:
    - Venind de la tine, Leigh, cred că ar putea chiar să funcţioneze!
    - Sir? se auzi vocea pilotului. Am primit un apel de la turnul de control. Au nu ştiu ce problemă administrativă în apropierea hangarului dumneavoastră şi mi-au cerut să aduc avionul direct la terminal.
    Teabing venea regulat la Biggin Hill de peste zece ani şi până acum nu i se mai întâmplase aşa ceva:
    - Au specificat despre ce problemă e vorba?
    - Controlorul de zbor a fost destul de evaziv - ceva despre o scurgere de combustibil la staţia de alimentare. Mi-a cerut să opresc în faţa terminalului şi toată lumea să rămână la bord până sosesc noi ordine. Din motive de siguranţă. Nu avem voie să coborâm înainte de a primi permisiunea autorităţilor aeroportuare.
    Teabing era sceptic. "Trebuie să fie o scurgere a naibii de mare!" Staţia de alimentare se afla la mai bine de un kilometru distanţă de hangarul lui.
    Şi Remy părea îngrijorat.
    - Sir, mie mi se pare cam suspect.
    Teabing se întoarse spre Sophie şi Langdon:
    - Prieteni, am neplăcuta bănuială că vom fi întâmpinaţi de un veritabil comitet de primire!
    - Fache este, probabil, la fel de convins că eu sunt omul lui, oftă profesorul.
    - Ori asta, interveni Sophie, ori s-a implicat prea mult pentru a recunoaşte acum că s-a înşelat.
    Teabing nu-i mai asculta. Indiferent de ceea ce era în mintea lui Fache, el trebuia să acţioneze imediat. "Să nu pierdem din vedere scopul final. Graalul. Am ajuns atât de aproape!" Sub ei, trenul de aterizare se auzi coborând.
    - Leigh, spuse Langdon pe un ton plin de remuşcări, ar trebui să mă predau şi s-o luăm pe calea legală. Să nu vă mai implic şi pe voi!
    - La naiba, Robert! Chiar îţi închipui că pe noi ne vor lăsa să scăpam chiar cu una, cu două? Eu tocmai v-am trecut graniţa fraudulos. Miss Neveu te-a ajutat să fugi de la Luvru, iar în avion avem un prizonier legat fedeleş. Să fim serioşi! Suntem cu toţii implicaţi!
    - Dacă ne-am îndrepta spre un alt aeroport? sugeră Sophie.
    Teabing clătină din cap:
    - Dacă decolăm acum din nou, până când vom primi permisiunea de aterizare oriunde în altă parte, sunt sigur că acel comitet de primire va include şi câteva tancuri ale armatei!
    Sophie oftă, descurajată.
    Sir Leigh ştia însă că, dacă voiau să amâne confruntarea cu autorităţile britanice suficient de mult pentru a avea timp să găsească mai întâi Graalul, era nevoie de o acţiune hotărâtă, imediat.
    - Lăsaţi-mă un minut, le spuse el, şchiopătând spre cabina pilotului.
    - Unde te duci?
    - La o întâlnire de afaceri, replică el, întrebându-se cât îl va costa pentru a-şi convinge pilotul să efectueze o manevră cu totul neobişnuită.

                                                             99.

                                 Aparatul Hawker opri manevrele de aterizare.
    Simon Edwards - şef de departament la Aeroportul Biggin Hill - se plimba nervos prin turnul de control, cu ochii la pista de aterizare. Niciodată nu-i plăcuse să fie trezit sâmbăta cu noaptea-n cap, dar acum îi era cu atât mai dezagreabil să ştie că motivul era o solicitare din partea francezilor de a asista la arestarea unuia dintre cei mai "graşi" clienţi ai săi.
    Sir Leigh Teabing plătea nu doar pentru a dispune de un hangar personal, ci achita şi o "taxă per aterizare", pentru frecventele sale sosiri şi plecări. De obicei, aeroportul era înştiinţat din vreme cu privire la programul său de zbor şi putea urma un protocol strict la aterizare; aşa îi plăcea lui Teabing. Limuzina Jaguar pe care o ținea în hangarul său trebuia să-l aștepte spălată, lustruită, cu plinul făcut şi cu un exemplar din London Times pe bancheta din spate.
    Un ofiţer vamal urma să întâmpine avionul la hangar pentru completarea documentelor necesare şi verificarea bagajului. Uneori, ofiţerii acceptau o "contribuţie financiară" substanţială din partea lui Teabing, pentru a închide ochii la câte un transport de mărfuri inofensive, de obicei delicatese alimentare - escargots, un tip special de brânză Roquefort, anumite fructe.
    Multe prevederi legale vamale erau absurde, în orice caz, şi dacă Biggin Hill nu se dovedea flexibil cu clienţii săi, risca să afle pe propria piele că vreun aeroport concurent o făcea. Lui Teabing i se oferea aici tot ce dorea, iar angajaţii culegeau beneficiile acestei flexibilităţi.
    Acum, în timp ce privea aeronava cum se apropia, Edwards îşi simţi nervii întinşi la maximum. Oare firea generoasă a lui Teabing îi crease neplăceri? Autorităţile franceze păreau foarte hotărâte să îl reţină. Lui nu-i fusese comunicat încă motivul, dar acuzaţiile ce i se aduceau păreau grave. La solicitarea francezilor, poliţia din Kent îi ceruse controlorului de trafic să ia legătura prin radio cu pilotul şi să-l îndrepte nu spre hangarul lui Teabing, ci direct spre terminal.
    Pilotul acceptase, înghiţind, probabil, povestea cu scurgerea de combustibil.
    Deşi poliţiştii britanici nu erau, de obicei, înarmaţi, gravitatea situaţiei impusese totuşi acest lucru. Acum, opt oameni dotaţi cu revolvere aşteptau în aerogară clipa în care avionul îşi va opri motoarele. În acel moment, un lucrător de la întreţinere avea să blocheze roţile aeronavei, pentru ca aceasta să nu se mai poată deplasa. Apoi poliţia îşi va face apariţia şi va ţine pasagerii pe loc, până la sosirea autorităţilor franceze.
    Bimotorul Hawker ajunsese aproape de sol acum şi se apropia dinspre dreapta. Simon Edwards coborî la parter, pentru a urmări aterizarea de la nivelul pistei. Poliţia din Kent era pe poziţie, ascunsă vederii, iar lucratorul de la întreţinere aştepta pregătit.
    Deasupra pistei, nasul avionului se înclină, iar trenul de aterizare atinse betonul, stârnind un norişor de fum. Viteza scăzu treptat, iar fuzelajul argintiu continuă să se deplaseze de la dreapta spre stânga, strălucitor în burniţa dimineţii.
    Însă în loc să frâneze şi să vireze spre terminal, trecu liniştit dincolo de pista de acces şi îşi continuă drumul spre hangarul lui Teabing.
    Poliţiştii zvâcniră, holbându-se la Edwards:
    - Ai spus că pilotul a acceptat să oprească în faţa terminalului!
    - Păi, a acceptat! replică omul, uluit.
    După câteva secunde, Edwards se trezi el însuşi înghesuit într-o maşină ce rula în viteză spre hangar. Convoiul maşinilor de poliţie se afla încă la mai bine de cinci sute de metri distanţă, când avionul rulă liniştit în hangarul lui Teabing şi dispăru înăuntru.
    Când, în sfârşit, frânară în faţa uşii enorme deschise, cei opt poliţişti năvăliră în interior, cu armele pregătite.
    Edwards coborî după ei. Zgomotul era asurzitor.
    Motoarele încă huruiau, avionul încheindu-şi rotaţia obişnuită în hangar, poziţionându-se cu botul spre uşă, pentru a fi gata de plecare. În vreme ce aeronava făcea ultimele manevre, Edwards zări figura pilotului, care afişa o expresie surprinsă şi speriată la vederea barajului format de poliţie. În sfârşit, avionul se opri şi huruitul motoarelor încetă. Poliţiştii luară poziţie în jurul fuzelajului.
    Edwards se apropie de inspectorul-şef, care înaintă precaut spre cabină. După câteva secunde, uşa compartimentului de pasageri se deschise.
    Leigh Teabing apăru în cadrul uşii, în vreme ce scara comandată electronic coborî. Privind marea de arme aţintite asupra lui, se propti bine în cârje şi se scărpină în cap, cu un aer perplex:
    - Simon, am câştigat cumva la tombola poliţiei cât timp am fost plecat? întrebă el pe un ton mai degrabă uimit decât îngrijorat.
     Simon Edwards făcu un pas înainte, încercând să înghită nodul care îi stătea în gât:
    - Bună dimineaţa, domnule! Vă rog să ne scuzaţi pentru această situaţie. Am avut o scurgere de combustibil şi pilotul dumneavoastră a confirmat că va aduce aeronava în faţa terminalului.
    - Da, da, însă eu i-am cerut s-o aducă aici. Sunt deja în întârziere la o întrevedere. Plătesc pentru acest hangar şi aiureala asta cu evitarea scurgerii mi s-a părut o exagerare.
    - Mi-e teamă că sosirea dumneavoastră ne-a luat puţin prin surprindere, sir.
    - Ştiu. Nu mi-am respectat programul de zbor, într-adevăr. Între noi doi fie vorba, noua medicaţie îmi dă furnicături. M-am gândit să vin pentru o revizuire a tratamentului.
    Poliţiştii schimbară între ei priviri nedumerite.
    Edwards surâse:
    - Foarte bine, sir.
    Inspectorul-şef făcu un pas în faţă:
    - Sir, trebuie să vă rog să rămâneţi la bord încă aproximativ o jumătate de oră.
    Teabing începu să coboare treptele şi nu părea deloc încântat:
    - Mi-e teamă că îmi este imposibil. Am o programare medicală, pe care nu-mi pot permite s-o ratez, adăugă el, păşind pe pistă.
    Inspectorul se aşeză în faţa lui, pentru a-l împiedica să se îndepărteze de avion.
    - Mă aflu aici la solicitarea Poliţiei Judiciare Franceze, care susţine că în acest avion se află persoane ce au încălcat legea pe teritoriul acestei ţări.
    Teabing se holbă lung la poliţist şi apoi izbucni în râs:
    - Suntem cumva la vreuna dintre emisiunile acelea cu camera ascunsă? Grozavă farsă!
    Inspectorul nici măcar nu clipi:
    - Vorbesc serios, sir! Poliţia Franceza pretinde, în plus, că aveţi şi un ostatic la bord.
    Majordomul Remy apăru şi el în cadrul uşii:
    - Mă simt ca un ostatic lucrând pentru sir Teabing, dar domnia sa mă asigură că sunt liber să plec. Sir, adăugă el uitându-se la ceas şi îndreptându-şi privirile către Teabing, suntem deja în întârziere!
    Apoi arătă cu bărbia spre limuzina Jaguar parcată în colţul din spatele hangarului - un automobil luxos, negru ca ebonita, cu geamuri fumurii şi pneuri bicolore - şi începu să coboare scările.
    - Aduc maşina!
    - Mă tem că nu vă pot lăsa să coborâţi, interveni inspectorul. Vă rog să vă întoarceţi în aeronavă. Amândoi. În scurt timp vor sosi reprezentanţii Poliţiei Franceze.
    Teabing se răsuci spre Simon Edwards:
    - Simon, pentru numele lui Dumnezeu, e ridicol! Nu avem pe nimeni altcineva la bord. Doar persoanele obişnuite - Remy, pilotul şi cu mine. Nu poţi acţiona tu ca un intermediar? Urcă la bord, ca să vezi că avionul e gol.
    Edwards ştia că era prins în cursă.
    - Da, sir! Cred că pot să fac acest lucru.
    - La dracu' dacă ai să urci! protestă inspectorul, ştiind probabil suficient de multe despre autorităţile aeroportuare pentru a bănui că Edwards ar putea minţi în încercarea de a-şi "ajuta" clientul.
    - O să urc eu însumi!
    Teabing clătină din cap:
    - Ba nu vrei urca, domnule inspector! Aceasta este o proprietate particulară şi, dacă nu ai mandat de percheziţie, nu te atingi de avionul meu. Ţi-am oferit o alternativă rezonabilă. Domnul Edwards poate verifica aeronava.
    - Nu-mi convine!
    Expresia lui Teabing deveni una de gheaţă:
    - Domnule inspector, mi-e teamă că nu am timp să particip la jocurile dumitale. Am întârziat, aşa că plec. Dacă vrei să mă opreşti, mă tem că va trebui să mă împuşti!
    Cu aceste cuvinte, sir Leigh, urmat de Remy, îl ocoli pe inspector şi se îndreptă spre capătul hangarului, unde îi aştepta limuzina.
    Inspectorul-şef al poliţiei din Kent nu simţea decât dezgust pentru Teabing şi pentru atitudinea lui sfidătoare. Oamenii ăştia din clasele privilegiate aveau impresia întotdeauna că sunt mai presus de lege.
    "Ei bine, nu sunt!" Inspectorul se răsuci pe călcîie şi îşi îndreptă arma spre spinarea aristocratului.
    - Stai! Altfel trag!
    - Dă-i drumul, replică Teabing fără a se întoarce sau a încetini pasul. Avocaţii mei îţi vor prăji testiculele la micul dejun. Iar dacă îndrăzneşti să urci la bordul avionului meu fără mandat, în tigaie-ţi vor ajunge şi ficaţii!
    Inspectorul-şef cunoştea blufurile de genul acesta şi nu se lăsă deloc impresionat. Din punct de vedere tehnic, omul avea dreptate - poliţia avea nevoie de un mandat ca să urce la bordul avionului, dar fiindcă punctul de decolare a zborului fusese în Franţa şi fiindcă marele Bezu Fache fusese cel care dăduse ordinul, omul legii era sigur că, pentru binele carierei sale, era preferabil să afle ce anume se străduia Teabing să ascundă.
    - Opriţi-l, le ceru oamenilor săi. Eu percheziţionez avionul.
    Poliţiştii făcură un zid viu în faţa lui Teabing, cu armele la vedere, blocându-i înaintarea spre limuzină.
    De această dată, britanicul se întoarse:
    - Inspectore, te avertizez pentru ultima dată! Nici să nu te gândeşti să urci la bordul avionului! Altfel ai să regreţi!
    Ignorând ameninţarea, poliţistul puse piciorul pe prima treaptă şi începu să urce scara. Ajungând la uşă, privi înăuntru. După o clipă, trecu pragul în interior. "Ce mama dracului?"
    Cu excepţia pilotului înspăimântat din cabină, aeronava era goală. Nimeni înăuntru. Inspectorul verifică toaleta, scaunele, compartimentul pentru bagaje, fără a găsi absolut nimic, niciun suflet.
    "Ce dracu' o fi fost în mintea lui Bezu Fache?!"
    Se părea că Leigh Teabing spusese adevărul.
    Inspectorul-şef al poliţiei din Kent rămase încremenit în mijlocul avionului, înghiţindu-şi cu greu nodul din gât. "Rahat!" Cu faţa roşie de furie, ieşi din nou în capătul scării şi privi spre Teabing şi spre servitorul acestuia; lângă limuzină, cei doi erau înconjuraţi de oamenii săi, în bătaia armelor.
    - Lăsaţi-i să plece, le ordonă el. Am fost greşit informaţi!
    Ameninţarea din privirile lui Teabing era sesizabilă, chiar de la distanţă.
    - Vezi c-o să te sune avocaţii mei! Iar pentru cultura ta generală, ţine minte că Poliţia Franceză nu e de încredere!
    Majordomul deschise portiera limuzinei şi îşi ajută stăpânul să se aşeze pe bancheta din spate. Apoi înconjură mașina, se urcă şi el la volan şi porni motorul. Poliţiştii se traseră în lături, lăsând Jaguarul să treacă.
    - Bine jucat, amice! hohoti Teabing când limuzina acceleră, părăsind aeroportul.
    Apoi se aplecă spre marginea întunecoasă a interiorului spaţios:
    - Toată lumea stă confortabil?
    Langdon înclină din cap tăcut. Alături de Sophie, şedea ghemuit pe podea, lângă Albinosul legat şi cu căluş în gură.
    Cu câteva minute mai devreme, când bimotorul pătrunsese în hangar, Remy deschisese trapa de bagaje în cele câteva secunde în care avionul se oprise la jumătatea rotaţiei. Poliţia se apropia în viteză, aşa că Langdon şi  Sophie îl trăseseră după ei pe călugăr şi fugiseră pentru a se ascunde după limuzină. Apoi motoarele porniseră din nou şi bimotorul îşi încheiase rotaţia, chiar în clipa în care poliţia dăduse buzna în hangar.
    Acum, aflaţi deja în drum spre Kent, ieşiră din ascunzătoare lăsându-l pe Albinos în continuare pe podea şi se aşezară pe bancheta din faţa lui Teabing, chiar în spatele lui Remy.
    Sir Leigh îi întâmpină cu un zâmbet larg şi deschise micul bar din spatele limuzinei.
    - Pot să vă ofer o băutură răcoritoare? Ori poate ceva de ronţăit? Biscuiţi? Alune? O apă minerală?
    Langdon şi Sophie îi făcură semn că nu.
    Teabing închise barul şi surâse iar, bine dispus:
    - Aşa deci, să revenim atunci la mormântul cavalerului aceluia...

                                                        100.

                           - Fleet Street? întrebă  Langdon mirat.
    "Exista o criptă pe Fleet Street?" Până acum, sir Leigh păruse evaziv, glumind în legătură cu locul în care credea că se află "mormântul cavalerului" - cel care, conform poemului, avea să le dezvăluie parola pentru al doilea criptex.
    Teabing se întoarse spre Sophie, afişând aceeaşi expresie jucăuşă:
    - Miss Neveu, arată-i băiatului de Harvard poemul încă o dată, dacă eşti drăguţă.
    Sophie căută în buzunarul jachetei şi scoase criptex-ul negru, înfăşurat în fila de pergament. Hotărâseră de comun acord să lase caseta din lemn şi criptex-ul mare în seiful avionului, luând cu ei doar strictul necesar - criptex-ul cel mic, mult mai discret şi mai uşor de transportat. Fără un cuvânt, îi întinse profesorului pergamentul.
    Langdon citise versurile de câteva ori înainte de a coborî din avion, dar nu i se păruse că ar indica o locaţie exactă. Acum le parcurse încă o dată, încet şi cu răbdare, sperând că ritmul pentametric îşi va desluşi în fine înţelesul:
    In London lies a knight a Pope interred.
    His Jabor's fruit a Holy wrath incurred.
    You seek the orb that ought be on his tomb.
    It speaks of Rosy flesh and seeded womb.

    ”În Londra zace un cavaler de Papă îngropat.
    A lui strădanie o sfântă urgie îşi atrase.
    Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'.
    Vorbind de carne Roza şi pântece însămânţat."
    Exprimarea din engleză părea simplă. Era vorba despre un cavaler înmormântat undeva, în Londra. Un cavaler care făcuse ceva ce atrăsese mânia Bisericii. Un cavaler de pe al cărui mormânt lipsea un glob ce ar fi trebuit să se afle acolo. Iar ultimul vers, cel care amintea de "carne Roza" şi de "pântece însămânţat" era o aluzie clară la Maria Magdalena, Roza care purtase sămânţa lui Iisus.
    În ciuda aparentei lipse de duble înţelesuri a poemului, Langdon nu avea idee la ce cavaler se referea şi nici unde ar putea fi el îngropat. Mai mult de-atât, o dată ce vor reuşi să identifice mormântul, se părea că aveau de căutat ceva ce nu mai exista acum. "Globul ce pe al lui mormânt se afla odat"?"
    - Nu-ţi spune nimic? întrebă Teabing cu o aparentă dezamăgire, deşi Langdon era sigur că britanicul savura faptul că se afla cu un pas înaintea lui. Dar dumitale, miss Neveu?
    Sophie clătină din cap:
    - Ce v-aţi face voi doi fără mine?! Eh, bine, să vă luminez, atunci. E foarte simplu, totuşi! Primul vers e cheia! Vrei să-l citeşti cu glas tare, te rog?
    Langdon se conformă:
    - "În Londra zace un cavaler de papă îngropat."
    - Exact! Un cavaler îngropat de un papă. Ce-ţi spune asta?
    Profesorul ridică din umeri, nedumerit:
    - Un cavaler înmormântat de un papă? Un cavaler la ale cărui funeralii a participat un papă?
    Teabing râse cu gura până la urechi:
    - Oh, asta-i bună! Tot timpul optimist, Robert! Ia priveşte al doilea vers. Cavalerul nostru a făcut o faptă ce i-a atras sfânta urgie a Bisericii. Mai gândeşte-te puţin! Aminteşte-ţi care erau relaţiile dintre Biserica şi templieri. Un cavaler îngropat de un papă...
    - Să fie vorba despre un cavaler ucis de un papă? sugeră Sophie.
    Teabing surâse şi o bătu amical pe genunchi:
    - Foarte bine, draga mea! Un cavaler înmormântat de un papă. Adică ucis.
    Gândul profesorului zbură la celebrul complot din anul 1307 împotriva templierilor - ghinionul zilei de vineri, treisprezece - când papa Clement ucisese şi îngropase sute de templieri.
    - Dar trebuie să fie nenumărate morminte ale unor cavaleri ucişi de papi!
    - Ei, nici chiar aşa! Mulţi dintre ei au fost arşi pe rug şi cenuşa lor a fost azvârlită în apele Tibrului. Dar poemul nostru se referă în mod explicit la un mormânt. Unul aflat în Londra. Şi puţini au fost cavalerii îngropaţi în capitala Albionului.
    Făcu o pauză, privindu-l pe Langdon, de parcă s-ar fi aşteptat să-i cadă fisa. În cele din urmă, pufni:
    - Robert, pentru numele lui Dumnezeu! Biserica pe care a construit-o în Londra, aripa militară a Stăreţiei - templierii înşişi!
    - Temple Church? realiză Langdon dintr-o dată. Există acolo o criptă?
    - Cu zece dintre cele mai înspăimântătoare morminte din câte ai văzut vreodată.
    Langdon nu vizitase niciodată Temple Church, deşi găsise numeroase referiri la ea în cercetările sale despre Le Prieure de Sion. Odinioară un veritabil epicentru al activităților înfăptuite de Stăreție, și de Templieri în Regatul Unit, locaşul de cult fusese numit astfel în amintirea Templului lui Solomon, de unde deriva însuşi numele templierilor şi în ruinele căruia fuseseră descoperite documentele Sangreal. Mult timp circulaseră zvonuri cu privire la ritualurile secrete şi bizare practicate în neobişnuitul altar al bisericii.
    - Temple Church este pe Fleet Street? întrebă Langdon.
    - Puţin în afara ei, pe aleea Inner Temple. Voiam să îţi mai baţi capul puţin înainte de a-ţi dezvălui adevărul, adăugă Teabing cu o privire ştrengărească.
    - Mulţumesc!
    - Niciunul dintre voi nu a fost acolo?
    Profesorul şi Sophie clătinară din cap în acelaşi timp.
    - Nici nu mă surprinde, de fapt. Biserica este ascunsă acum vederii, în spatele unor clădiri mai mari. Puţini oameni mai ştiu că se află acolo. E un loc straniu. Iar arhitectura este cât se poate de păgână.
    Sophie îl privi mirată:
    - Păgână?
    - La fel ca Panteonul de la Roma! Este o construcţie rotundă. Templierii au ignorat planul tradiţional creştin, în formă de cruce, şi au construit o biserică perfect circulară, în onoarea Soarelui. O "bezea" nu foarte subtilă la adresa amicilor de la Roma, mai adăugă britanicul, ridicându-şi ironic o sprânceană. La fel de bine - şi cu acelaşi efect - ar fi putut muta monoliţii de la Stonehenge în mijlocul Londrei.
    - Dar restul poemului? îl întrerupse Sophie.
    Aerul vesel al istoricului dispăru într-o clipă:
    - Nu sunt sigur. E... derutant. Trebuie să cercetăm cu atenţie toate cele zece morminte. Cu puţin noroc, vom remarca la unul dintre ele globul lipsă.
    Pe neaşteptate, Langdon îşi dădu seama cât de aproape se aflau. Dacă globul lipsă le-ar dezvălui parola, vor putea deschide cel de-al doilea criptex.
    Nici nu reuşea să-şi imagineze ce vor putea găsi înăuntru. Se uită din nou la textul poemului. Era ca un fel de ghicitoare primitivă.
    "Un cuvânt de cinci litere care să amintească de Graal?" În avion încercaseră deja toate variantele care le veniseră în minte - GRAAL, GREAL, VENUS, MARIA, IISUS, SARAH - dar cilindrul nu se clintise. "Mult prea evidente!" Probabil că existau alţi termeni formaţi din cinci litere ce se refereau la pântecele însămânţat al Rozei. Iar faptul că un specialist de talia lui Leigh Teabing nu-i identificase deja sugera că trebuie să fie totuşi un cuvînt mai puţin obişnuit.
    - Sir Leigh! îl strigă Remy peste umăr, privindu-i în retrovizor. Spuneaţi că Fleet Street este undeva în apropiere de Blackfriars Bridge?
    - Da. Ia-o pe Victoria Embankment!
    - Îmi pare rău, dar nu ştiu pe unde vine asta. De obicei mergem numai la spital.
    Teabing îşi dădu ochii peste cap şi bombăni:
    - Pe cuvântul meu, uneori parca aş dădăci un copil! Scuzaţi-mă o clipă, vă rog! Serviţi-vă cu câte o gustare şi o băutură răcoritoare!
    Şi se aplecă peste paravanul despărţitor, deschis, pentru a vorbi cu Remy.
    Sophie se întoarse spre Langdon şi-i şopti:
    - Robert, nimeni nu ştie că noi doi suntem aici, în Anglia.
    Avea dreptate. Poliţia din Kent îi va spune lui Fache că avionul era gol şi căpitanul va presupune că atât el, cât şi Sophie se aflau încă în Franţa. "Am devenit invizibili!" Cascadoria lui Teabing îi ajutase să câştige timp preţios.
    - Fache nu va renunţa uşor, adăugă ea. Deja s-a implicat până peste cap în această afacere.
    Langdon încercase să nu se gândească la Fache.
    Sophie promisese să facă tot ce-i va sta în puteri pentru a-l disculpa, o dată ce vor sfârşi căutările, dar acum începuse să se teamă că acest lucru deja nu mai conta. "Este foarte posibil ca Fache să fie şi el implicat în complot." Deşi nu-şi putea imagina Poliţia Judiciară amestecată în "vânarea" Sfântului Graal, apăruseră prea multe coincidenţe în noaptea asta pentru a trece cu vederea ideea unei posibile complicităţi a căpitanului.
    "Fache este un individ religios şi pare hotărât să-mi arunce mie în cârcă toate aceste crime."
    Totuşi, Sophie îi spusese că ar putea fi totuşi vorba doar despre un exces de zel. La urma urmei, probele împotriva lui erau substanţiale. Pe lângă faptul că numele său era scris pe podeaua Luvrului şi în agenda lui Sauniere, Langdon părea că a minţit cu privire la manuscrisul său şi apoi a fugit.
    "La sugestia lui Sophie."
    - Robert, îmi pare rău că eşti implicat atât de mult, spuse ea, punându-şi o mână caldă pe genunchiul lui. Mă bucur tare mult că eşti aici.
    Afirmaţia părea mai degrabă pragmatică decât romantică, şi totuşi profesorul simţi o neaşteptată undă de atracţie între ei. Îi surâse obosit:
    - Sunt un tip mult mai plăcut după o noapte în care dorm.
    Sophie rămase tăcută câteva clipe.
    - Bunicul mi-a spus să am încredere în tine. Îmi pare bine că, măcar de data asta, l-am ascultat.
    - Bunicul tău nici măcar nu mă cunoştea.
    - Cu toate astea, nu pot să nu mă gîndesc că ai făcut tot ce-ar fi vrut el să faci. M-ai ajutat să găsesc cheia de boltă, mi-ai povestit ce-i cu Sangrealul şi mi-ai explicat ritualul pe care l-am surprins în subsol. Într-un fel, în seara asta mă simt mai aproape de bunicul meu decât în orice secundă în ultimii zece ani. Şi ştiu că el ar fi fericit să ştie asta!
    Prin burniţa ce nu mai contenea, în zare se vedeau deja siluetele clădirilor din Londra. Odinioară dominat de Big Ben şi de Tower Bridge, orizontul se pleca astăzi în faţa Roţii Mileniului - un carusel colosal, ultramodern, care, cu înălţimea sa de o sută cincizeci de metri, oferea o perspectivă extraordinară asupra oraşului.
    Langdon încercase să urce şi el o dată, dar "capsulele" îi aminteau de nişte sarcofage închise ermetic şi preferase să rămână cu picioarele pe pământ şi să admire priveliştea de pe malul Tamisei.
    Mâna lui Sophie aşezată pe genunchiul lui îl aduse înapoi dintre amintiri. Nici nu-şi dăduse seama că-i vorbeşte.
     - Ce crezi tu că ar trebui să facem cu documentele Sangreal, dacă le vom găsi în cele din urmă?
    - Ce cred eu nu mai are importanţă! Jacques Sauniere ţi-a lăsat criptex-ul ţie şi ar trebui să procedezi aşa cum îţi spune inima că ar fi dorit el.
    - Dar vreau să ştiu şi eu părerea ta. Este evident că un anumit lucru din manuscrisul tău l-a determinat să îţi acorde încredere. Ba chiar şi-a programat o întrevedere cu tine - ceea ce i se întâmpla foarte rar.
    - Poate voia doar să-mi spună că mă înşel în totalitate.
    - De ce mi-ar fi cerut să te găsesc, dacă nu ar fi fost de acord cu ideile tale? În manuscrisul acela, ce anume susţineai: dezvăluirea documentelor Sangreal sau tăinuirea lor pe mai departe?
    - Nici una, nici alta! Nu am spus nimic în acest sens. Manuscrisul meu se referă doar la simbologia femininului sacru şi la iconografia aferentă acesteia în decursul secolelor. În niciun caz nu am sugerat că aş şti ceva despre locul în care este ascuns Graalul.
    - Totuşi, scrii o carte în care tratezi acest subiect, deci, în mod cert, consideri că informaţia ar trebui făcută publică.
    - Este o deosebire ca de la cer la pământ între a discuta la nivel ipotetic asupra unei istorii alternative a lui Iisus şi...
    - Şi ce?
    - Şi a prezenta lumii întregi mii de documente antice ca o dovadă ştiinţifică a falsităţii Noului Testament.
    - Dar mie mi-ai spus că Noul Testament are la bază "adevăruri" fabricate.
    Langdon surâse:
    - Sophie, orice religie din lume are la bază "adevăruri" fabricate. Aceasta e însăşi definiţia credinţei - acceptarea unor lucruri pe care nu le putem dovedi, dar despre care ne imaginăm că sunt adevărate. Fiecare religie îl descrie pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor şi al hiperbolelor, de la anticii egipteni până la dascălii şcolilor teologice de astăzi. Metafora este o modalitate de a ajuta mintea umană să înţeleagă neînţelesul. Problemele apar atunci când începem să credem efectiv în propriile noastre metafore.
    - Deci eşti de părere că documentele Sangreal ar trebui să rămână îngropate pentru veşnicie?
    - Eu sunt istoric. Nu pot fi de acord cu distrugerea unor documente şi mi-ar plăcea ca minţile luminate din Biserică să dispună de mai multe informaţii cu privire la extraordinara viaţă a lui Iisus Hristos.
    - Îmi pare că ai argumente pentru ambele variante de răspuns la întrebarea mea.
    - Aşa să fie? Biblia constituie "Cartea de Căpătâi" pentru milioane de oameni din lumea întreagă, aşa cum este pentru alţii Coranul, Tora sau Canonul Pali. Dacă eu sau tu am descoperi informaţii care contrazic preceptele sfinte ale credinţei islamice, budiste, iudaice ori păgâne, ar trebui oare să le facem publice? Ar trebui să batem toba şi să le spunem budiştilor că avem dovezi care atestă că Buddha nu s-a născut dintr-o floare de lotus? Sau că Iisus n-a venit pe lume printr-o naştere literal miraculoasă? Cei care-şi înţeleg cu adevărat credinţa ştiu că toate aceste istorii sunt metaforice.
    Sophie îl privi cu scepticism.
    - Prietenii mei, creştini evlavioşi, cred că Iisus a mers literal pe apă, că a transformat literal apa în vin şi că a venit pe lume printr-o naştere literal miraculoasă.
    - Exact ce-ţi spuneam eu! Alegoria a devenit parte integrantă a realităţii. Şi, prin faptul că trăiesc în această realitate, milioane de oameni reuşesc să facă faţă mai bine vieţii de zi cu zi şi să fie puţin mai buni.
    - Dar se pare că realitatea lor e falsă.
    Langdon râse uşor:
    - Deloc mai falsă decât aceea a unui criprograf care crede în numărul imaginar "i" fiindcă îl ajută să spargă unele coduri.
    Sophie se încruntă:
    - Nu-i cinstit din partea ta!
    După un moment de tăcere, profesorul o întrebă:
    - Şi, care era întrebarea ta?
    - Nu-mi mai amintesc.
    - Hm, îmi reuşeşte de fiecare dată, surâse el.

                                                        101.

                             Ceasul cu Mickey Mouse al lui Langdon arăta aproape 7,30 de minute când coborî din limuzină pe aleea Inner Temple, alături de Sophie și Teabing.
    Împreună, se strecurară printr-un labirint de clădiri, până la piaţeta din jurul Bisericii Temple. Zidurile de piatră luceau spălate de ploaie, iar în nişele de sub cupolă uguiau turturele.
    Biserica era construită în întregime din piatră de Caen. Clădirea circulară, cu o faţadă care te intimida de-a dreptul, cu un foişor central şi un naos excentric amplasat, semăna mai degrabă cu o fortăreaţa militară decât cu un lăcaş de rugăciune.
    Sfinţită pe data de 10 februarie 1185 de patriarhul Ierusalimului, Heraclius, Temple Church a supravieţuit secolelor de tulburări politice, marelui incendiu din Londra, Primului Război Mondial, fiind grav afectată de bombele germane în 1940. După război, a fost restaurată, redându-i-se măreţia şi gloria de odinioară.
    "Simplitatea structurii circulare", îşi spuse Langdon, privind clădirea pentru prima dată. Arhitectura era robustă şi simplă, amintind mai degrabă de asprul Castel Sant Angelo, decât de rafinatul Panteon roman. Anexa pătrăţoasă din dreapta era o excrescenţă hidoasă, care nu reuşea să modifice însă forma iniţială, păgână, a structurii centrale.
    - E sâmbătă dimineaţa, spuse Teabing şchiopătând spre intrare, şi îmi închipui că nu va fi slujbă înăuntru.
    Intrarea în biserică se făcea printr-o nişă de piatră ce încadra o uşă masivă din lemn. În stânga uşii, părând ajunsă acolo printr-o întâmplare nefericită, se afla o mică plăcuţă pe care erau trecute programul de funcţionare şi orarul slujbelor religioase.
    Citind-o, sprâncenele lui Teabing se încruntară:
    - Biserica e închisă pentru vizitatori timp de încă două ore.
    Puse mâna pe clanţă şi împinse. Uşa nu se clinti. Lipindu-şi urechea de tăblia groasă din lemn, ascultă. După o clipă, chipul îi căpătă o expresie jucăuşă, şi Teabing arătă cu degetul spre plăcuţă.
    - Robert, citeşte programul slujbelor, dacă vrei. Cine este de serviciu săptămâna aceasta?
    În biserică, băiatul de altar tocmai isprăvea de aspirat pernuţele de rugăciune când auzi un ciocănit în uşă. Nu-i dădu nicio atenţie. Părintele Harvey Knowles avea propriile lui chei şi, oricum, trebuia să apară abia peste două ore. Probabil că era doar un turist sau vreun localnic nerăbdător.
    Băiatul nu opri aspiratorul, însă nici ciocănitul nu încetă. "Dar nu ştii să citeşti?"
    Pe plăcuţa de pe uşă scria clar că sâmbăta biserica se deschidea abia la nouă şi jumătate, aşa că tânărul îşi continuă netulburat curăţenia.
    Brusc, ciocănitul se transformă într-un bubuit violent, de parcă omul de afară izbea uşa cu o rangă de metal. Băiatul opri aspiratorul şi se apropie mânios de uşă, o descuie şi o deschise. Trei oameni se aflau în faţa intrării.
    "Turişti", mârâi el.
    - Deschidem la nouă şi jumătate.
    Tipul mai solid făcu un pas înainte, sprijinindu-se în cârjele sale metalice.
    - Eu sunt sir Leigh Teabing, declară solemn, cu un accent saxon afectat. Aşa cum nu mă îndoiesc că ştii, îi însoţesc pe doamna şi domnul Cristopher Wren al Patrulea.
    Şi se trase în lături, făcând un semn elegant cu braţul către cuplul din spatele său. Femeia avea trăsături plăcute şi păr bogat, roşcat, ce-i cădea pe umeri. Bărbatul era înalt, brunet şi avea o figură care îi părea cunoscută.
    Băiatul de altar rămase o clipă tăcut, neştiind ce să răspundă.
    Sir Christopher Wren era cel mai de seamă donator al Bisericii Temple. Datorită lui fusese posibilă refacerea lăcaşului după marele incendiu. Numai că omul trecuse în lumea drepţilor la începutul secolului al optsprezecelea.
    - Ăăă... sunt... onorat să vă întâlnesc...
    Insul cu cârjele se încruntă:
    - Bine că nu lucrezi în vânzări, tinere, fiindcă nu ai deloc un aer convingător. Unde este părintele Knowles?
    - Azi e sâmbătă. Programul său începe mai târziu.
    Sprâncenele infirmului coborâră şi mai mult:
    - Poftim recunoştinţă! Ne-a dat asigurări că va fi aici, dar se pare că va trebui să ne descurcăm fără el. Nu va dura mult.
    Băiatul nu se clinti din pragul uşii.
    - Îmi cer scuze, dar ce anume nu va dura mult?
    Ochii celui cu cârjele se îngustară ca două fante, iar şi se aplecă spre şoptind, ca şi cum voia să-i scutească pe ceilalţi de aceasta neplăcere:
   - Tinere, se pare că eşti nou aici! În fiecare an, urmaşii lui sir Cristopher Wren aduc un dram din cenuşa răposatului, pentru a o împrăştia în Biserica Temple. Aşa e prevăzut în testamentul lui. Nimeni nu e tocmai încântat de această tradiţie, dar ce putem face noi?
    Băiatul lucra aici de vreo doi ani, dar până acum nu auzise de un asemenea obicei.
    - Ar fi mai bine dacă aţi aştepta până la nouă şi jumătate. Biserica e închisă pentru moment şi încă n-am terminat curăţenia.
    Infirmul se încruntă iarăşi, furios:
    - Tinere, unicul motiv pentru care mai ai astăzi unde face curăţenie este domnul din buzunarul acelei doamne!
    - Poftiţi?!
    - Doamnă Wren, reluă omul cu cârjele, sunteţi atât de amabilă încât să-i arătaţi acestui tânăr impertinent relicvariul cu cenuşă?
    Femeia ezită o clipă, apoi, de parcă şi-ar fi revenit dintr-o transă profundă, duse mâna la buzunarul jachetei şi scoase un mic cilindru înfăşurat într-un material protector:
    - Iată, vezi? lătră infirmul. Acum, ori respecţi ultima dorinţă a defunctului şi ne laşi să presărăm cenuşa, ori am să-i spun părintelui Knowels cât de bine am fost trataţi.
    Băiatul mai ezită o clipă, amintindu-şi că părintele era foarte riguros în respectarea tradiţiilor bisericii şi, mai cu seamă, că se înfuria cumplit atunci când ceva, indiferent ce, arunca o lumină mai puţin plăcută asupra acestui lăcaş de cult. Poate că părintele uitase pur şi simplu de sosirea acestor oaspeţi.
    Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci risca mult mai mult refuzându-i, decât dacă le-ar fi permis să intre. "La urma urmei, au zis că nu durează decât un minut. Ce rău aş face?"
    Când făcu un pas într-o parte pentru a-i lăsa pe cei trei să intre, băiatul ar fi putut să jure că doamna şi domnul Wren erau la fel de năuci ca şi el. Destul de tulburat, se întoarse la treburile lui, privindu-i pe furiş cu coada ochiului.
    Langdon nu-şi putu stăpâni un zâmbet atunci când intrară în biserică:
    - Leigh, şopti el, eşti un mincinos desăvârşit!
    Ochii lui Teabing străluceau de încântare:
    - Clubul de Teatru de la Oxford. Şi acum se mai vorbeşte încă despre magistrala mea interpretare în rolul lui Iulius Caesar. Sunt sigur că nimeni n-a jucat Scena întâi din Actul al treilea cu mai multă dăruire decât mine.
    - Parcă personajul tău era deja mort în scena aceea?!
    Teabing îşi suflă nasul:
    - Da, dar toga mi s-a desfăcut când m-am prăbuşit şi a trebuit să zac jumătate de oră pe scenă cu "băieţaşul" pe afară. Şi totuşi, niciun muşchi nu mi s-a clintit. Am fost magistral, îţi spun eu!
    Langdon făcu o grimasă: "Uite ce-am pierdut!"
    Străbătând anexa rectangulară spre arcada de la intrare în corpul central al bisericii, profesorul privi cu uimire interiorul auster. Deşi structura altarului era similară cu cea a unei biserici creştine obişnuite, mobilierul era rece şi simplu, fără ornamentaţiile tradiţionale.
    - Sumbru, şopti el.
    Teabing chicoti încet:
    - Biserica Angliei. Anglicanilor le place religia nediluată - fără nimic care să-i distragă de la nenorocirea lor.
    Sophie pătrunse prin arcada ce dădea în vasta sală circulară a lăcaşului.
    - Parcă ar fi o fortăreaţă, şopti ea.
    Langdon încuviinţă tăcut. Chiar de aici, de la intrare, zidurile păreau neobişnuit de robuste.
    - Cavalerii templieri erau un ordin războinic, le reaminti Teabing. O organizaţie militară şi religioasă în acelaşi timp. Bisericile pe care le construiau erau totodată fortăreţe şi bănci.
    - Bănci? se miră Sophie.
    - Ei, da. Templierii au fost cei care au inventat conceptul modern de activitate bancară. Era periculos pentru nobilimea europeană a acelor vremuri să călătorească având cu sine aur, aşa că templierii le permiteau celor avuţi să-şi depună averile în cea mai apropiată Biserică a Templului şi apoi să le retragă din orice altă biserică a lor din Europa. Iar pentru aceasta nu aveau nevoie decât de o documentaţie bine pusă la punct. Şi de un mic comision, adăugă britanicul făcând cu ochiul. Aşa s-au născut primele automate bancare.
    Teabing arătă cu cârja spre un vitraliu în care primele raze ale soarelui aureolau un cavaler înveşmântat în alb, pe un cal rozaliu.
    - Alanus Marcel, adăugă el, a fost Maestru al Templului la începutul secolului al XIII-lea. El şi succesorii săi au deţinut titlul parlamentar de Primus Baro Angiae.
    Langdon părea surprins:
    - Primul Baron al Tărâmului?
    - Maestrul Templului - susţin unii - avea o putere mai mare decât însuşi regele.
    Oprindu-se pentru o clipă, Teabing aruncă o privire furişă spre băiatul de altar, care continua să cureţe pardoseala.
    - Ştii, îi şopti el lui Sophie, se zice că Sfântul Graal a fost adus o dată în aceasta biserică peste noapte, când Templierii îl mutau dintr-o ascunzătoare în alta. Îţi poţi imagina cele patru cufere cu documentele Sangreal odihnindu-se aici, alături de sarcofagul Mariei Magdalena? Mi se face pielea ca de găină când mă gândesc.
    Langdon încercă aceeaşi senzaţie atunci când pătrunseră în sala circulară.
    Străbătuse cu privirea zidurile de piatră şi garguiele, demonii, monştrii şi chipurile schimonosite, care parcă priveau toate spre centrul încăperii. Sub ele, un singur rând de strane din piatră înconjurau întreaga sală, ca un brâu.
    - O arenă, şopti el.
    Teabing ridică o cârjă şi arătă spre stânga şi spre dreapta.
    Langdon îi văzuse deja.
    Zece cavaleri de piatră.
    Cinci la stânga, cinci la dreapta.
    Întinse pe pardoseală,  siluetele sculptate în mărime naturală se odihneau senine. Cavalerii erau înveşmântaţi în armuri, cu săbii şi scuturi, mormintele oferindu-i profesorului strania impresie că se strecurase cineva în biserică şi turnase ipsos peste oştenii adormiţi. Trupurile de piatră erau roase de vreme, dar totuşi fiecare avea o înfăţişare distinctă - armuri diferite, poziţii deosebite ale braţelor sau picioarelor, trăsături caracteristice şi însemne specifice pe fiecare scut.
    "În Londra zace un cavaler de papă îngropat."
    Cu fiecare pas, Langdon se simţea mai emoţionat.
    Aici era locul!

                                                    102.

                             Pe o alee dosnică, foarte aproape de Temple Church, Remy Legaludec opri limuzina Jaguar în spatele unui şir de tomberoane industriale. Verifică repede zona. Pustie. Coborî din maşină, deschise portiera din spate şi urcă.
    Simţind prezenţa majordomului, călugărul se scutură din aparenta lui amorţeală şi-l privi cu ochii roşii, mai degrabă curioşi decât temători. Pe Remy îl impresionase puternic puterea lui de a-şi păstra calmul atâta vreme. Se zbătuse puţin la început. În Range Rover, călugărul păruse că-şi acceptă soarta şi că-şi încredinţează viitorul în mâinile unei puteri suprapământene.
    Lărgindu-şi puţin papionul, Remy îşi deschise gulerul înalt, apretat, al uniformei, îşi descheie smochingul şi simţi că respiră cu adevărat pentru primă dată, după ani de zile. Se apropie de minibar şi îşi turnă un pahar de votcă Smirnoff, pe care-l dădu peste cap dintr-o singură înghiţitură, umplându-l imediat la loc.
    "Curând voi fi un om avut."
    Scotocind prin minibar, găsi un tirbuşon şi-i deschise lama ascuţită.
    Cuţitul era folosit în mod obişnuit pentru retezarea foliei de plumb de pe dopurile sticlelor de vin, însă în dimineaţa asta avea să servească unui scop mult mai dramatic.
    Remy se întoarse spre Silas, ţinând în mână lama argintie.
    În ochii roşii ai călugărului licări acum spaima.
    Majordomul zâmbi şi se apropie. Albinosul se trase înapoi, luptându-se cu banda adezivă care-l imobiliza.
    - Stai liniştit, şopti Remy, ridicând cuţitul.
    Silas nu putea crede că Dumnezeu îl uitase. Reuşise chiar să transforme durerea fizică pricinuită de legăturile care-i sfâşiau carnea într-un exerciţiu spiritual, cârceii care-i cuprinseseră muşchii lipsiţi de sânge amintindu-i de suferinţele îndurate de Iisus.
    "M-am rugat toată noaptea pentru izbăvire."
    Acum, văzând cum lama se apropie, îşi închise ochii.
    Un junghi ascuţit îi străpunse umerii. Ţipă, neputând să creadă că avea să moară acolo, pe podeaua acestei limuzine, incapabil să se apere.
    "Am înfăptuit lucrarea Domnului! Învăţătorul a zis că mă va apăra."
    Simţi o căldură furnicătoare care-i învăluia spatele şi umerii şi îşi imagina valurile de sânge care i se scurgeau din trup. Un alt junghi îi înţepă coapsele şi în creier îşi făcu apariţia vălul familiar de ceaţă - mecanismul de apărare a corpului împotriva durerii.
    Fierbințeala îi cuprinse toţi muşchii şi Silas strânse ochii mai tare, hotărât ca ultima imagine din viaţa sa să nu fie aceea a propriului asasin. În locul ei, şi-l închipui pe tânărul episcop Aringarosa în faţa micii bisericuţe din Spania... biserica pe care ei doi o clădiseră doar cu mâinile goale.
    "Începutul vieţii mele."
    Parcă tot trupul îi luase foc.
    - Ia o înghiţitură, şopti majordomul, vorbind cu un puternic accent francez. Îţi face bine la circulaţie.
    Silas deschise ochii, uluit. Un chip înceţoşat şedea aplecat asupra lui, oferindu-i un pahar. Pe podeaua maşinii, alături de cuţitul imaculat, se afla un morman de bandă adezivă.
    - Bea asta, repeta omul. Durerea pe care o simţi e sângele care începe să-ţi circule prin muşchi.
    Zvâcnetul fierbinte se transformă treptat într-un val de furnicături. Votca avea un gust oribil, dar o bău, recunoscător. Soarta îi rezervase o porţie zdravănă de ghinion în noaptea asta, dar Dumnezeu remediase totul, cu o singură întorsătură miraculoasă.
    "Domnul nu m-a uitat!"
    Ştia cum ar numi episcopul Aringarosa această schimbare de situaţie.
    "Intervenţie divină."
    - Am vrut să te eliberez mai devreme, se scuză servitorul, dar mi-a fost imposibil. Cu toată poliţia care a năvălit la Chateau Villette şi mai apoi la aeroport n-am avut când, până acum. Înţelegi, Silas, nu-i aşa?
    Albinosul tresări, stupefiat.
    - De unde îmi cunoşti numele?
    Servitorul îi surâse.
    Silas se ridică, frecţionându-şi muşchii înţepeniţi, pradă unui amestec de necredinţă, recunoştinţă şi nedumerire:
    - Tu eşti... Învăţătorul?
    Remy clătină din cap, izbucnind în râs:
    - Aş fi vrut eu să am atâta putere. Nu, nu sunt eu Învăţătorul. Dar, ca şi tine, îl slujesc pe el. Dar Învăţătorul are o părere bună despre tine. Mă numesc Remy.
    - Dar... nu înţeleg. Dacă lucrezi pentru Învăţător, de ce a adus Langdon cheia de boltă la tine acasă?
    - Nu era casa mea, ci a unuia dintre cei mai cunoscuţi istorici ai Graalului, sir Leigh Teabing.
    - Dar tu locuiai acolo. Şansele ca...
    Remy zâmbi din nou, aparent câtuşi de puţin mirat de coincidenţa care-l adusese pe Langdon acolo.
    - Totul a fost extrem de previzibil. Robert Langdon intrase în posesia cheii de boltă şi avea nevoie de ajutor. Unde ar fi fost mai logic să-l caute, decât în casa lui Leigh Teabing? Faptul că locuiam şi eu tot acolo a fost motivul pentru care Învăţătorul m-a abordat. De unde crezi că ştie el atâtea lucruri despre Graal?
    Acum îşi dădu Silas seama, uluit. Învăţătorul recrutase un servitor care avea acces la cercetările lui Leigh Teabing. Un plan strălucit!
    - Am multe să-ţi povestesc, continuă Remy şi-i întinse revolverul Heckler and Koch încărcat.
    Apoi se întinse spre bordul maşinii şi scoase din torpedo un pistol mic:
    - Dar mai întâi avem o treabă de făcut.
    Căpitanul Fache coborî din  din elicopter pe Aeroportul Biggin Hill şi ascultă, siderat, relatarea inspectorului-şef.
    - Am percheziţionat eu însumi avionul, insistă el, şi n-am găsit pe nimeni înăuntru.
    Apoi adăugă pe un ton ofensat:
    - Şi trebuie să adaug că, dacă sir Leigh Teabing mă dă în judecată, voi...
    - L-aţi interogat pe pilot?
    - Fireşte că nu! Este cetăţean francez şi procedurile noastre impun...
    - Du-mă la avion!
    Ajuns la hangar, Fache nu avu nevoie nici de un minut întreg pentru a identifica o ciudată pată de sânge pe jos, aproape de locul în care fusese parcată limuzina. Când se apropie de avion, începu să bată energic în fuzelaj.
    - Sunt căpitanul Fache de la Poliţia Judiciară Franceză. Deschide imediat!
    Speriat, pilotul deschise uşa şi coborî scara.
    Fache urcă. Trei minute mai târziu, cu ajutorul revolverului, obţinuse o mărturisire completă, inclusiv o descriere fidelă a călugărului albinos. În plus, află că Langdon şi Sophie lăsaseră ceva în seiful avionului, un fel de cutie din lemn. Deşi declară că nu ştia ce se afla în acea cutie, pilotul îi spuse că asupra ei se concentrase întreaga atenţie a lui Langdon, pe tot parcursul zborului până la Londra.
    - Deschide seiful!
    Omul îi aruncă o privire îngrozită:
    - Nu ştiu combinaţia!
    - Foarte rău! Tocmai aveam de gând să nu-ţi retrag licenţa de zbor!
    Pilotul îşi frânse mâinile:
    - Cunosc nişte oameni de la întreţinere de aici. Poate vor reuşi să dea o gaură.
    - Ai o jumătate de oră la dispoziţie!
    Omul se repezi la staţia radio.
    Fache intră în compartimentul din spate al avionului şi îşi turnă un pahar mare de tărie. Era devreme, dar nu dormise toată noaptea, aşa că nu mai conta dacă bea ceva înainte de prânz. Aşezându-se într-un fotoliu confortabil, închise ochii, încercând să-şi pună ordine în gânduri.
    "Gafa poliţiei din Kent mă poate costa mult."
    Toate forţele porniseră deja în urmărirea limuzinei Jaguar.
    Telefonul începu să-i sune.
    - Alo?
    - Sunt în drum spre Londra! Ajung într-o oră.
    Era episcopul Aringarosa:
    - Credeam că te duci la Paris!
    - Sunt foarte îngrijorat. Mi-am schimbat planurile.
     - N-ar fi trebuit s-o faci.
    - L-ai recuperat pe Silas?
    - Nu. Răpitorii lui au păcălit poliţia locală înainte de a ajunge eu aici.
    Aproape că simţea în receptor furia din glasul episcopului:
    - M-ai asigurat că vei opri avionul acela!
    Fache coborî vocea:
    - Ţinând seama de situaţia în care te afli, îţi recomand să nu-mi pui răbdarea la încercare azi. Îi voi găsi pe Silas şi pe ceilalţi cât de curând. Unde aterizezi?
    - O clipă.
    Aringarosa acoperi receptorul cu mâna şi după un moment reveni:
    - Pilotul încearcă să obţină permisiunea de aterizare la Heathrow. Sunt unicul lui pasager, dar cursa nu era programată.
    - Spune-i să vină la Aeroportul Biggin Hill din Kent. Îi obţin eu permisiunea de aterizare. Dacă nu voi fi aici când veţi sosi, voi lăsa o maşină să vă aştepte.
    - Mulţumesc.
    - Aşa cum ţi-am spus de la bun început, ai face bine să-ţi aminteşti că nu eşti singurul pe punctul de a pierde totul în afacerea asta.

                                                          103.

                            Toți cavalerii din Temple Church stăteau întinși pe spate, cu capul sprijinit pe câte o pernă din piatră.
    Sophie îşi stăpâni un tremur uşor. Globul din poem îi stârnea amintiri ale ritualului surprins în casa bunicului.
    "Hieros Gamos. Globurile."
    Oare acelaşi ritual fusese practicat şi în această biserică? Încăperea circulară părea construită special pentru astfel de ritualuri păgâne. Un şir de strane din piatră urma întreaga circumferinţă a zidului. "O arenă", aşa cum o numise Robert. Îşi imagină incinta noaptea, plină de persoane mascate murmurând incantaţii la lumina torţelor şi urmărind o "sacră comuniune" ce se desfăşura în mijlocul lor.
    Alungându-şi imaginea din minte, se apropie, împreuna cu Langdon şi Teabing, de primul grup de cavaleri. În ciuda insistenţelor britanicului, care susţinea că trebuie să dea dovadă de meticulozitate, Sophie era nerăbdătoare şi o luă înaintea lor, trecând în revistă rapid cei cinci cavaleri din partea stângă.
    Cercetând aceste prime morminte, observă asemănările şi deosebirile dintre ele. Toţi cavalerii erau întinşi pe spate, dar trei dintre ei aveau picioarele aşezate drept, iar ceilalţi doi le aveau încrucişate. Diferenţa nu părea a avea vreo relevanţă. Examinându-le veşmintele, observă că doi purtau câte o tunică peste armură, iar trei aveau robe lungi până la glezne. La fel de irelevant!
    Sophie îşi îndreptă apoi atenţia spre singura deosebire pe care o mai remarca: poziţia mâinilor. Doi cavaleri ţineau în mâini câte o spadă, doi se rugau, iar cel de-al patrulea avea braţele întinse pe lângă corp. După ce-i mai studie atentă câteva secunde, ridică din umeri: nicăieri nu se vedea vreun semn al unui glob lipsă.
    Simţind greutatea criptex-ului în buzunar, privi înapoi, spre Langdon şi Teabing.
    Cei doi se mişcau încet şi ajunseseră abia la al treilea cavaler - aparent fără mai mult succes decât ea. Neavând răbdare să mai aştepte, se îndreptă spre cel de-al doilea grup de cavaleri. În vreme ce traversa sala spre partea dreaptă, recită în gând poemul pe care îl citise de atâtea ori, încât îl ştia pe dinafară:
    "În Londra zace un cavaler de papă îngropat.
    A lui strădanie o sfântă urgie îşi atrase.
    Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'.
    Vorbind de carne Roza şi pântece însămânţat."
    Când ajunse în dreptul mormintelor, îşi dădu seama că erau asemănătoare cu primele. Toţi cavalerii zăceau întinşi pe spate, purtau armuri şi aveau spade.
    Toţi, cu excepţia celui de-al zecelea.
    Grăbindu-se într-acolo, rămase cu privirile lipite de mormânt.
    "Fără pernă. Fără armură. Fără tunică. Fără spadă."
    - Robert! Leigh! strigă şi vocea ei răsună între zidurile de piatră. De aici lipseşte ceva.
    Cei doi bărbaţi porniră imediat spre ea:
    - Un glob? întrebă Teabing, agitat.
    Cârjele şi protezele lui clincăneau în ritm rapid pe pardoseală.
    - Lipseşte un glob?
    - Nu chiar, le răspunsese. Pare că lipseşte cavalerul cu totul.
    Ajungând lângă ea, cei doi încremeniră, năuciţi. În locul cavalerului întins cu faţa în sus, se afla un sarcofag de piatră, închis. Sicriul avea o formă trapezoidală, mai îngust la picioare şi lăţindu-se spre cap, cu capacul bombat.
    - De ce nu e şi acest cavaler la vedere? întrebă Langdon.
    - Fascinant, murmură Teabing, frecându-şi bărbia. Uitasem complet de această ciudăţenie. Sunt ani de zile de când n-am mai fost aici.
    - Sicriul acesta, interveni Sophie, pare a fi fost lucrat în aceeaşi perioadă şi de acelaşi sculptor ca şi celelalte nouă. Atunci, de ce cavalerul de aici este în sarcofag, şi nu deasupra lui, la fel ca ceilalţi?
    Britanicul clătină din cap agale.
    - Iată unul dintre misterele acestei biserici. Din câte ştiu eu, nimeni nu a găsit încă o explicaţie.
    - Hei! strigă băiatul de altar, apropiindu-se cu o expresie iritată. Iertaţi-mă dacă par nepoliticos, dar mi-aţi spus că vreţi să împrăştiaţi cenuşa defunctului, ori eu văd că, de fapt, admiraţi interiorul.
    Teabing se încruntă şi se întoarse spre Langdon:
    - Domnule Wren, se pare că generozitatea de care a dat dovadă familia dumneavoastră nu vă permite să vă petreceţi câteva momente în aceasta biserică. Poate că ar fi mai bine să risipim cenuşa şi să terminam odată!
    Apoi se răsuci către Sophie:
    - Doamnă Wren?
    Ea preluă mingea şi scoase criptex-ul din buzunar:
    - Şi acum, se răsti sir Leigh la băiat, eşti amabil să ne oferi puţină intimitate?
    Tânărul nu se clinti, studiindu-l pe Langdon cu o privire fixă:
    - Îmi păreţi cunoscut de undeva.
    - Poate fiindcă domnul Wren vine aici în fiecare an! exclamă Teabing.
    "Sau poate", îşi spuse Sophie cu teamă, "fiindcă l-a văzut la televizor anul trecut, la Vatican."
    - Nu l-am întâlnit niciodată pe domnul Wren, răspunse băiatul.
    - Greşeşti, interveni profesorul pe un ton calm şi politicos. Cred că noi doi ne-am mai văzut anul acesta. Părintele Knowles nu a făcut prezentările de rigoare, dar eu ţi-am recunoscut figura de la bun început. Îmi dau seama că am venit într-un moment nepotrivit, dar dacă-mi vei mai permite doar câteva minute... Am parcurs o distanţă considerabilă pentru a împrăştia cenuşa printre aceste morminte.
    Deşi Langdon îşi rostise minciunile cu acelaşi aer inocent ca şi Teabing, băiatul părea din ce în ce mai neîncrezător:
    - Acestea nu sunt morminte!
    - Poftim?
    - Ba sigur că sunt morminte, protestă sir Leigh. Ce tot vorbeşti acolo?
    - Mormintele conţin cadavre. Acestea sunt efigii. Monumente în onoarea celor decedaţi. Nu e niciun trup îngropat sub aceste statui.
    - Dar asta e o criptă! strigă Teabing.
    - Aşa scrie numai în cărţile vechi de istorie. Se credea că aceasta e o criptă, dar în timpul restaurărilor din anul 1950 s-a constatat că nu e. Și îmi închipui, adăugă băiatul întorcându-se spre Langdon, că domnul Wren ar fi ştiut acest lucru. Ţinând seama că familia lui a descoperit acest adevăr.
    Peste cei patru se aşternu o linişte stânjenitoare.
    Brusc, în anexa de la intrare răsună zgomotul unei uşi trântite.
    - Trebuie să fi sosit părintele Knowles, spuse Teabing. Vrei să te duci să verifici?
    Băiatul nu părea hotărât, dar porni înapoi, spre intrare.
    - Leigh, şopti Langdon. Nu sunt trupuri înăuntru? Ce tot spune tânărul acela?
    - Nu ştiu. Eu totdeauna am crezut... Dar sigur acesta trebuie să fie locul. Nu cred că băiatul ştie ce spune! N-are niciun sens!
    - Pot să văd poemul din nou? ceru profesorul.
    Sophie scoase criptex-ul din buzunar şi i-l înmână.
    Langdon derulă pergamentul, ţinând cilindrul în mână în vreme ce recitea versurile.
    - Da, poemul se referă clar la un mormânt. Nu la o efigie.
    - Să fie versul greşit? Să fi făcut Jacques Sauniere aceeaşi greşeală pe care am făcut-o şi eu? presupuse Teabing.
    Profesorul se gândi o clipă şi apoi clătină din cap.
    - Leigh, tu însuşi ai spus-o: biserica aceasta a fost construită de templieri - braţul armat al confreriei din Sion. Ceva îmi spune că Marele Maestru al Ordinului ştia exact dacă aici e îngropat sau nu vreun cavaler.
    Teabing îl privi perplex:
    - Dar locul ăsta e perfect! Sunt sigur că ne-a scăpat ceva!
    Intrând în anexă, băiatul de altar văzu cu surprindere că nu e nimeni înăuntru.
    - Părinte Knowles!
    "Sunt sigur că am auzit uşa", îşi spuse el şi se apropie de intrare.
    Un individ uscăţiv îmbrăcat în smoching şedea în prag, scărpinându-se în cap cu un aer pierdut. Băiatul pufni enervat, dându-şi seama că uitase să încuie uşa după ce-i lăsase pe cei trei să intre. Iar acum, tipul ăsta amărât a venit aici, rătăcit, încercând, după toate aparenţele, să găsească nunta la care trebuia să participe.
    - Îmi pare rău, spuse el ocolind o coloană masivă. N-am deschis încă.
    În clipa următoare auzi foşnet de haine lângă el şi, înainte de a-şi da seama ce se petrece, capul îi zvâcni spre spate, tras de o mînă ca de fier care i se încleştă pe gură, înăbuşindu-i strigătul. Mâna era albă ca laptele şi mirosea a alcool.
    Individul în smoching scoase un revolver micuţ din buzunar şi i-l lipi de frunte.
    Băiatul simţi o căldură ciudată în pantaloni şi îşi dădu seama că făcuse pe el.
    - Ascultă-mă cu atenţie, spuse individul cu pistolul. Ai să ieşi imediat din biserică, în linişte, şi ai să fugi cât poţi. Fără să te mai opreşti. E clar?
    Băiatul clătină din cap:
    - Dacă ai de gând să chemi poliţia...
    Individul apăsă mai tare revolverul pe fruntea lui.
    - Am să te găsesc eu!
    În secunda următoare, băiatul alerga cât îl ţineau picioarele, hotărât să nu se oprească decât atunci când nu va mai putea.

                                                             104.

                                Ca o fantomă, Silas se strecură neauzit în spatele victimei sale.
    Sophie Neveu îl simţi mult prea târziu. Înainte de a se putea întoarce, Albinosul îi înfipse deja pistolul între omoplaţi şi, înfăşurându-şi braţul în jurul ei, o lipi cu spinarea de trupul lui. Speriată, scoase un ţipăt. Teabing şi Langdon se întoarseră, aţintindu-l cu priviri speriate:
    - Ce...? bâigui britanicul. Ce-ai făcut cu Remy?
    - Singurul lucru care vă priveşte în momentul ăsta e să-mi daţi cheia de boltă.
    Misiunea de recuperare  - îi spusese Remy - avea să fie simplă şi precisă: "Intri în biserică, iei cheia de boltă şi ieşi; fără victime, fără violenţă."
    Ţinând-o strâns şi cu putere pe Sophie, Silas îşi coborî braţul spre talia ei, în buzunarele adânci ale jachetei şi scotoci prin el. Parfumul părului ei îi intră în nări, anihilându-l pe cel de alcool al propriei răsuflări.
    - Unde e? şopti.
    "Cheia de boltă era în buzunarul ei! Acum unde a dispărut?"
    - Aici e! se auzi vocea joasă a lui Langdon din cealaltă parte a sălii.
    Silas se întoarse şi-l văzu pe american ţinând criptex-ul negru în mână şi legănându-l dintr-o parte în alta, aşa cum îşi agită un matador capa în faţa unui taur bleg.
    - Lasă-l jos! îi ceru Silas.
    - Lasă-i pe Sophie şi Leigh să iasă din biserică! Putem rezolva afacerea asta între noi doi!
    Albinosul o împinse pe Sophie într-o parte şi, cu arma îndreptată spre Langdon, începu să se apropie de el.
    - Rămâi acolo unde eşti! Aşteaptă ca ei să iasă din biserică!
    - Nu tu faci regulile!
    - Aşa crezi? ripostă Langdon ridicând criptex-ul deasupra capului. N-am să ezit să-l trântesc de podea... şi aşa sparg şi fiola dinăuntru.
    Deşi se strâmbă dispreţuitor, Silas nu-şi putu opri un fior de spaimă. La aşa ceva nu se aşteptase. Ţinându-şi arma îndreptată spre pieptul americanului, încercă să-şi păstreze vocea la fel de fermă ca şi braţul:
    - N-ai îndrăzni să distrugi cheia de boltă! Vrei şi tu să găseşti Graalul la fel de mult ca mine.
    - Aici greşeşti! Tu-l vrei mai mult decât mine. Ai demonstrat acest lucru fiindcă eşti gata să ucizi pentru el.
    La zece metri depărtare, privind pe furiş din anexă, ascuns în dosul stranelor, Remy Legaludec era din ce în ce mai îngrijorat. Operaţiunea nu decurgea conform planului şi, chiar de la distanţă, se vedea că Silas nu ştie cum să se descurce în situaţia ivită. La ordinele Învăţătorului, Remy îi interzisese Albinosului să facă uz de armă.
    - Lasă-i să plece, spuse Langdon din nou, ţinând criptex-ul deasupra capului şi privind drept în ţeava revolverului.
    Ochii roşii ai călugărului scânteiau de furie şi de frustrare şi Remy începu să se teamă că Silas l-ar putea împuşca pe Langdon. Criptex-ul nu trebuia să cadă!
    Cilindrul cela negru era biletul lui spre libertate şi bogăţie.
    Cu aproximativ un an în urmă, era doar un amărât de servitor de cincizeci şi cinci de ani, care trebuia să satisfacă toate capriciile infirmului nesuferit pe nume sir Leigh Teabing. Apoi i se făcuse o propunere extraordinară. Apropierea sa de sir Leigh - cel mai cunoscut cercetător al Graalului - avea să-i ofere servitorului tot ce-şi dorise de la viaţă. De atunci, fiecare clipă petrecută la Chateau Villette avusese darul de a-l aduce mai aproape de momentul acesta.
    "Am ajuns atât de aproape!" îşi spuse el, privind cheia de boltă din mâna americanului. "Dacă Langdon îi va da drumul, totul va fi pierdut! Sunt gata să-mi arăt chipul?"
    Învăţătorul îi interzisese cu desăvârşire să facă aşa ceva; Remy era singurul care cunoştea adevărata identitate a Învăţătorului.
    - Eşti sigur că vrei ca Silas să se ocupe de acest lucru? îl întrebase cu numai o jumătate de oră în urmă, când primise ordinele de a recupera cheia de boltă. Pot s-o fac eu însumi!
    Dar Învăţătorul fusese ferm: "Silas s-a descurcat foarte bine cu cei patru membri ai Stăreţiei. Acum va reuşi să obţină şi cheia de boltă. Tu trebuie să-ţi păstrezi anonimatul. Dacă ceilalţi îţi vor vedea chipul, va fi nevoie să-i eliminăm, şi au fost deja prea multe crime. Nu-ţi dezvălui identitatea!"
    "Chipul meu se va schimba, îşi spuse el acum. Cu banii pe care urmează să-i primesc, voi deveni un cu totul alt om." Chirurgia plastică îi putea modifica până şi amprentele - aşa îi spusese Învăţătorul. Curând va fi liber - va avea un chip nou, de nerecunoscut şi va gusta din plin viaţa pe plajele însorite.
    - Am înţeles, îi răspunse. Îl voi asista pe Silas din umbră.
    - Pentru cultura ta, Remy, adăugase Învăţătorul, mormântul în chestiune nu se află în Temple Church. Aşa că nu-ţi face griji. Nu caută unde trebuie!
    Majordomul îl privise stupefiat:
    - Ştii unde e mormântul?
    - Desigur. Mai târziu îţi voi spune! Deocamdată, însă, trebuie să acţionăm repede. Dacă îşi dau seama unde este ascunzătoarea adevărată a Graalului şi părăsesc biserica înainte ca Silas să ia criptex-ul, riscăm să pierdem Graalul pentru totdeauna.
    Lui Remy nu-i păsa câtuşi de puţin de Graal, dar îi păsa grozav de faptul că Învăţătorul refuzase să-i dea vreun ban înainte de găsirea lui. Iar acum se-nfiora de fiecare dată când se gândea la averea ce va fi în curând a lui.
    "O treime din douăzeci de milioane de euro! Suficient ca să dispar pentru totdeauna."
    Vedea deja în faţa ochilor oraşele însorite de pe Coasta de Azur, unde avea de gând să-şi petreacă restul zilelor, întins la soare şi aşteptând ca alţii să-l servească pe el.
    Acum însă, cu acest american care ameninţa să distrugă cheia de boltă, viitorul său părea compromis. Neputând suporta gândul că ajunsese atât de aproape doar pentru a risca să piardă totul, hotărî să treacă la acţiune. Arma pe care o ţinea în mână era un revolver Medusa de mici dimensiuni şi de calibru pe măsură însă de aproape putea fi extrem de eficientă.
    Ieşi din umbra stranei, înaintă spre sala circulară şi aţinti pistolul spre ţeasta lui Teabing:
    - Bătrâne, de când aştept să fac asta!
    Inima lui sir Leigh se opri pentru o clipă când văzu că Remy îl ameninţă cu arma. "Ce naiba face?!" Recunoscu micul revolver Medusa, cel pe care-l ţinea încuiat în torpedoul limuzinei, pentru siguranţă.
    - Remy? bâlbâi el şocat. Ce se întâmplă?
    Langdon și Sophie păreau deopotrivă şocaţi.
    Majordomul se apropie prin spatele lui Teabing şi-i înfipse pistolul sub omoplaţi, în stânga, chiar în dreptul inimii. Britanicul simţi cum carnea i se strânge de spaimă.
    - Remy, eu nu...
    - O să fiu explicit, şuieră servitorul, cu ochii aţintiţi spre Langdon. Lasă cilindrul jos sau îl împuşc!
    Pentru o clipă, profesorul rămase ca paralizat:
    - Cheia de boltă nu ţi-e de niciun folos, bâigui el. N-o vei putea deschide.
    - Proşti aroganţi! Nu v-aţi dat seama că v-am ascultat toată noaptea, când aţi vorbit despre poemul acela? Tot ce am auzit, am împărtăşit şi altora. Altora care ştiu mai multe decât voi. Nici măcar nu căutaţi acolo unde trebuie! Mormântul care vă trebuie se află în cu totul alt loc!
    Teabing simţi un nou val de panică. "Ce tot spune el acolo?"
    - De ce vrei Graalul? îl întrebă Langdon. Pentru a-l distruge? Înainte de Ziua de Apoi?
    - Silas, ia cheia de boltă de la domnul Langdon!
    Călugărul se apropie, dar profesorul se trase înapoi, ţinând criptex-ul sus, deasupra capului, gata să-l azvârle pe podea.
    - Mai degrabă îl distrug, decât să-l las să ajungă în mâinile cui nu trebuie!
    Teabing avea impresia că un nou val de oroare îl sugrumă. Munca lui de-o viaţă risca să piară acum, chiar în faţa ochilor săi, spulberându-i visul drag dintotdeauna.
    - Robert, nu! strigă alarmat. Nu-l distruge! Ai în mână însuşi Graalul! Remy nu m-ar împuşca niciodată! Ne cunoaştem de zece...
    Majordomul ridică revolverul spre plafon şi trase. Bubuitura răsună asurzitor pentru o armă atât de mică, în incinta circulară auzindu-se un zgomot ca un tunet.
    Toată lumea îngheţă:
    - Eu nu mă joc, replică Remy. Următorul glonţ va intra în spinarea lui. Dă-i cheia de boltă lui Silas.
    Reticent, Langdon întinse criptex-ul. Silas se apropie şi îl luă, ochii lui roşii sclipind de bucuria răzbunării. Puse cilindrul în buzunar şi se trase înapoi, cu arma încă îndreptată spre Langdon şi Sophie.
    Teabing simţi braţul lui Remy încleştându-se pe pieptul lui şi începând să-l tragă spre ieşire.
    - Dă-i drumul! ceru Langdon.
    - Îl luăm pe domnul Teabing la o mică plimbare, răspunse majordomul, retrăgându-se în continuare. Dacă chemaţi poliţia, îl omor! Dacă încercaţi ceva, îl omor. E clar?
    - Ia-mă pe mine, insistă Langdon, cuprins de emoţie. Dă-i lui drumul!
    Remy începu să râdă:
    - Nu prea cred. Noi doi împărtăşim un trecut atât de plăcut! Şi, în plus, s-ar putea să-mi mai fie încă de folos.
    Silas se retrăgea şi el cu spatele, alături de servitor şi de Teabing, ale cărui cârje atârnau în urma lui, inutile.
    - Pentru cine lucraţi? răsună vocea lui Sophie, limpede şi fermă.
    Întrebarea aduse o grimasă ironică pe chipul lui Remy:
    - Ai fi tare surprinsă să afli, mademoiselle Neveu!

                                                         105.

                              La Chateau  Villette, şemineul din salon era deja rece, dar Collet se plimba încă agitat prin faţa lui, citind faxurile primite de la Interpol.
    Informaţiile nu se potriveau deloc cu ceea ce crezuse el. În conformitate cu datele oficiale, Andre Vernet era un cetăţean model. Nu avea cazier - nici măcar o amendă pentru parcare ilegală. Educat la Sorbona, obţinuse o diplomă magna cum laudae în Finanţe Internaţionale.
    Interpolul susţinea că numele bancherului apărea uneori în ziare, dar totdeauna într-o lumina favorabilă. Se părea că omul contribuise la proiectarea sistemului de securitate graţie căruia The Depository Bank of Zurich era un lider pe piaţa ultramodernă a securităţii electronice. Istoricul cărţilor lui de credit arăta o aplecare spre cărţi de artă, vinuri scumpe şi muzică clasică - îndeosebi Brahms - pe care o asculta la o combină stereo de vârf, pe care o cumpărase cu câţiva ani în urmă.
    "Zero!" oftă Collet.
    Unicul indiciu primit de la Interpol era un set de amprente digitale care, aparent, aparţineau majordomului lui Teabing. Şeful echipei PTS citea acum raportul aşezat confortabil într-un fotoliu, în celălalt capăt al încăperii.
    - Ceva interesant?
    Ofiţerul ridică din umeri:
    - Amprentele îi aparţin lui Remy Legaludec. Căutat pentru infracţiuni minore. Nimic serios. Se pare că a fost dat afară de la universitate fiindcă s-a conectat ilegal la cablurile telefonice, pentru a vorbi pe gratis. Iar mai târziu s-a făcut vinovat de câteva furturi mărunte. Prin efracţie. Şi n-a achitat o factură de spitalizare pentru o traheotomie de urgenţă.
    Collet dădu din cap, amintindu-şi o anchetă a poliţiei la un restaurant care omisese să menţioneze în meniu că reteţa de chili includea şi ulei de arahide.
    Un inocent om de afaceri murise la masă, în urma şocului anafilactic, după numai o înghiţitură.
    - Probabil că Legaludec este intern aici, evitând astfel să fie găsit de poliţie. Iar asta a fost noaptea lui norocoasă! glumi anchetatorul.
    Collet oftă din nou:
    - Bine, trimite-i datele căpitanului Fache.
    Ofiţerul părăsi încăperea, în acelaşi moment în care un alt agent PTS năvăli înăuntru.
    - Domnule locotenent! Am găsit ceva în şopron!
    După figura crispată a omului, Collet bănui ce era.
    - Un cadavru?
    - Nu. Ceva mai... Mai neaşteptat!
    Frecându-se la ochi, locotenentul îşi urmă omul spre şopron. Când intrară în magazia umedă, agentul îi făcu semn spre mijloc, unde o scară din lemn era proptită vertical de marginea fânarului aflat deasupra lor.
    - Scara asta nu era aici mai devreme!
    - Nu, domnule. Eu am pus-o aşa. Căutam amprente lângă locul de parcare a Rolls-ului, când am văzut scara culcată pe podea. Nu i-aş fi dat nicio atenţie, dar am remarcat că treptele sunt uzate şi pline de noroi. Scara asta e folosită frecvent. Înălţimea fânarului se potrivea cu lungimea ei, aşa că am ridicat-o şi am urcat să arunc o privire.
    Collet privi spre fânar. "Cineva urcă acolo cu regularitate?" De jos, locul părea doar o platformă goală aflată la mare înălţime, însă cea mai mare parte a sa era ascunsă vederii.
    Un alt agent PTS  îşi făcu apariţia în capătul scării, privind în jos.
    - Domnule locotenent, sunt sigur că v-ar plăcea să vedeţi asta, spuse omul, făcându-i semn cu mâna.
    Suspinând obosit, Collet se prinse cu mâinile de scară şi începu să urce. Treptele se îngustau spre vârf şi, la un moment dat, aproape că-şi pierdu echilibrul.
    Şopronul părea că se învârteşte cu el cu tot. Punând piciorul cu atenţie, ajunse, în sfârşit, în capăt. Agentul de pe platforma îi întinse mâna şi locotenentul o apucă, păşind în fânar.
    - Acolo e, spuse ofiţerul. Am găsit un singur set de amprente. Vom avea şi identificarea în curând.
    Collet se strădui să străpungă penumbra cu privirea. "Ce mama dracului?!"
    Lipită de peretele din spate al şopronului, se afla o complexă staţie de lucru computerizată - două computere, un monitor video cu ecran plat şi boxe, o serie de discuri şi o consolă audio cu multiple canale, care părea a avea propria sursă de alimentare electrică.
    "De ce ar urca cineva în fiecare zi până aici pentru a lucra?"
    - Ai examinat sistemul?
    - E un post de ascultare.
    Collet se întoarse, uimit:
    - Supraveghere electronică?
    - Un sistem de ultimă generaţie, încuviinţă agentul şi arată spre o masă lungă pe care se îngrămădeau componente electronice, manuale, fire, ciocane de lipit şi alte dispozitive. Cineva ştia bine ce are de făcut. Multe dintre echipamentele astea sunt la fel de sofisticate ca acelea pe care le folosim noi. Microfoane miniaturale, acumulatoare fotoelectrice, cipuri RAM de mare capacitate... Are chiar şi câteva nano-discuri.
    Collet era impresionat.
    - Acesta-i un sistem complet, adăugă agentul, întinzându-i un dispozitiv nu mai mare decât un calculator de buzunar.
    Din aparat pornea un fir de vreo treizeci de centimetri lungime, care avea la capăt o folie foarte subţire, de mărimea unui timbru.
    - Baza e un sistem de înregistrare audio cu un hard disk de mare capacitate şi acumulator reîncărcabil. Folia aceea de la capătul firului e o combinaţie de microfon cu celulă fotoelectrică.
    Locotenentul cunoştea acest tip de dispozitiv. Microfoanele acestea ca o foiţă fuseseră o invenţie extraordinară. Acum, un înregistrator putea fi ataşat în spatele unui bec, de pildă, microfonul său tip foiţă copiind conturul bazei şi fiind vopsit într-o nuanţă similară. Câtă vreme microfonul era poziţionat astfel încât să poată primi lumina soarelui timp de câteva ore pe zi, celulele fotoelectrice menţineau sistemul continuu în funcţiune. Asemenea dispozitive puteau înregistra la infinit.
    - Metoda de recepţie? întrebă Collet.
    Agentul îi arată un fir izolat care ieşea din computer, urca paralel cu peretele şi dispărea printr-o gaură în acoperiş.
   - Unde radio. Cu o mică antenă pe acoperiş.
    Collet ştia că aceste sisteme erau, de obicei, plasate în birouri, fiind activate sonor pentru a economisi spaţiul ocupat pe hard disk, şi înregistrau frânturi de conversaţie, transmiţând noaptea fişierele audio arhivate, pentru a nu fi detectate. După transmitere, hard disk-ul se ştergea automat, luând-o de la capăt a doua zi.
    Locotenentul îşi îndreptă atenţia spre un raft pe care erau depozitate câteva sute de casete audio, etichetate cu date şi numere de ordine.
    - Cineva a dus o activitate intensă aici. Ai idee cine era ascultat? îl întrebă pe agent.
    - Ei bine, domnule locotenent - răspunse acesta apropiindu-se de computer și lansând un program - ăsta e cel mai straniu aspect....

                                                      106.

                              Langdon era istovit când, alături de Sophie, sări barele de acces în staţia de metrou şi o luă la fugă prin labirintul de tunele şi persoane. Remuşcările erau copleşitoare.
    "L-am implicat pe Leigh şi acum e într-un pericol cumplit."
    Rolul jucat de Remy venise ca un şoc, şi totuşi părea logic. Cei care căutau Graalul racolaseră pe cineva din interior. "L-au abordat pe Teabing din acelaşi motiv pentru care am făcut-o şi eu." În decursul istoriei, toţi cei care deţinuseră cunoştinţe despre Graal fuseseră ţinta hoţilor şi specialiştilor, deopotrivă.
    Faptul că sir Leigh fusese vizat tot timpul ar fi trebuit să-i mai atenueze sentimentul de vinovăţie, însă nu reuşea. "Trebuie să-l găsim şi să-l ajutăm. Neîntârziat!"
    Langdon o urmă pe Sophie spre linia District and Circle, unde ea alergă spre o cabină telefonică pentru a anunţa poliţia, în ciuda avertismentelor lui Remy.
    Între timp, profesorul se aşeză pe o bancă alăturată, pradă aceloraşi remuşcări.
    - Cea mai bună modalitate de a-l ajuta pe Leigh, insistă ea în timp ce forma numărul, este să implicăm imediat autorităţile londoneze. Crede-mă!
    La început, el nu fusese de acord, dar, în timp ce-i explica planul, logica lui Sophie părea că are din ce în ce mai mult sens. Pentru moment, Teabing era în siguranţă.
    Chiar dacă Remy şi superiorii lui ştiau unde se află mormântul cavalerului, probabil că tot aveau nevoie de ajutorul lui pentru a descifra versul care se referea la glob. Pe Langdon îl îngrijora mai mult ceea ce se va întâmpla după ce vor găsi harta către Graal. "Leigh va deveni un accesoriu inutil."
    Dacă voia să-l ajute pe britanic şi să pună din nou mâna pe cheia de boltă, era absolut necesar să ajungă la mormâtul acela înaintea celorlalţi. "Din păcate, Remy are un avans considerabil."
    Sarcina lui Sophie era aceea de a-i încetini înaintarea.
    Iar sarcina lui era să găsească mormântul.
    Anunţând autorităţile, îi vor obliga pe Silas şi pe Remy să piardă timp încercând să se ascundă de poliţie sau - şi mai bine - poate că vor fi prinşi.
    Planul la care Langdon se gândise era mai puţin sigur decât al lui Sophie: să ia metroul până la staţia King's College, care se afla în apropiere şi era renumită pentru baza sa de date teologice computerizate. "Cel mai performant instrument de căutare", se spunea. "Răspunsuri pe loc la orice întrebare pe teme de istorie a religiilor." Oare ce ar fi găsit în baza aceea de date despere "un cavaler de papă îngropat"?
    Se ridică şi începu să se plimbe de colo, colo, aşteptând metroul.
    În sfârşit, Sophie obţinuse legătura cu poliţia londoneză.
    - Divizia Snow Hill, spuse dispecera. Cu cine să vă fac legătura?
    - Vreau să raportez o răpire.
    - Numele, va rog!
    - Agent Sophie Neveu, Poliţia Judiciară Franceză.
    Funcția avu imediat efectul scontat:
    - Două secunde, doamnă. Va fac legătura cu un detectiv.
    Oare poliția îi va da crezare  când îi va descrie pe răpitorii lui Teabing? "Un individ în smoching." Nici nu se putea o modalitate de identificare mai uşoară.
    Chiar dacă Remy şi-ar fi schimbat hainele, partenerul său sărea imediat în ochi: un călugăr albinos. "Imposibil de ratat." Şi apoi, câte limuzine Jaguar existau în Londra?
    Legătura cu detectivul părea să se prelungească la infinit. "Haide o dată!"
    Auzea pe fir tot soiul de clicăituri şi păcănituri, de parcă apelul ar fi fost transferat.
    Trecuseră deja cincisprezece secunde.
    În cele din urma, vocea unui bărbat se auzi la capătul firului:
    - Agent Neveu?
    Înmărmurită, Sophie recunoscu instantaneu tonul aspru şi repezit:
    - Agent Neveu, repeta Bezu Fache. Unde mama dracului sunteţi?
    Câteva clipe rămase fără grai. Căpitanul ceruse, probabil, dispeceratului să-l anunţe în cazul în care suna Sophie.
    - Ascultă, continuă el vorbindu-i în franceză. Am făcut o greşeală teribilă. Robert Langdon e nevinovat. Au fost retrase toate acuzaţiile împotriva lui. Totuşi, amândoi sunteţi în pericol! Trebuie să veniţi aici!
    Parcă o izbi un pumn în faţă. Încă nu ştia ce să-i răspundă; Fache nu era omul care să se scuze pentru o nimica toată.
    - Nu mi-ai spus că Jacques Sauniere era bunicul tău. Am de gând să trec cu vederea insubordonarea de care ai dat dovadă, punând-o pe seama stresului emoţional. În acest moment însă şi tu, şi Langdon trebuie să veniţi la cea mai apropiată secţie de poliţie londoneză.
    "Ştie că sunt în Londra?! Oare ce altceva mai ştie?" În fundal se auzea ceva ca o maşină de găurit, iar pe fir răsună din nou un clic ciudat.
    - Încerci să localizezi apelul, căpitane?
    Vocea lui Fache deveni mai fermă:
    - Trebuie să colaborezi cu mine, agent Neveu. Amândoi avem multe de pierdut şi trebuie să ne reducem cât mai mult pierderile! Am făcut nişte greşeli noaptea trecută, iar dacă aceste greşeli o să ducă la moartea unui profesor american şi a unui criptograf de la DCPJ, cariera mea s-a dus pe apa sâmbetei. De câteva ore tot încerc să vă readuc undeva în siguranţă.
    Un curent de aer cald se făcu simţit în staţie, semn că trenul se apropia, şi Sophie nu avea de gând să-l piardă, iar Langdon gândea probabil la fel, fiindcă se ridicase de pe bancă şi se apropia de ea.
    - Omul pe care-l cauţi este Remy Legaludec, spuse Sophie în receptor. E servitorul lui Teabing. Tocmai şi-a răpit stăpânul în Temple Church şi...
   - Agent Neveu! izbucni Fache în clipa în care trenul intra în staţie. Nu discutăm aşa ceva pe o linie nesecurizată. Vino imediat aici împreună cu Langdon! Pentru binele vostru! E un ordin direct!
    Sophie îi închise telefonul în nas şi sări în tren, în urma profesorului.

                                                 107.

                           Cabina imaculată a bimotorului Hawker era plină acum de şpan şi mirosea a propan şi a aer stătut. Bezu Fache îi expediase pe toţi şi, rămas singur, se aşeză într-un fotoliu cu un pahar de băutură şi cutia din lemn masiv găsită în seiful lui Teabing.
    Trecându-și un deget peste trandafirul incrustat, deschise capacul.
    Înăuntru se afla un cilindru de piatra cu cinci discuri marcate cu litere.
    Discurile erau astfel aranjate, încât formau cuvântul "SOFIA". Fache îl studie îndelung şi apoi îl scoase din cutie, examinându-l pe îndelete, în cele din urmă, trase uşor de capete şi îl deschise. Era gol.
    Îl închise şi-l aşeză înapoi în casetă. Cu privirea rătăcindu-i pe fereastră, rememoră scurta conversaţie cu Sophie Neveu şi informaţia pe care o primise de la echipa PTS de la Chateau Villette.
    Sunetul telefonului îl smulse din visare.
    Era centralista de la DCPJ care, pe un ton de scuză, îi spuse că preşedintele Depository Bank of Zurich sunase în repetate rânduri şi insistase să vorbească direct cu căpitanul, deşi i se spusese că acesta era ocupat cu probleme de serviciu în Londra. Bombănind, căpitanul îi spuse centralistei să-i facă legătura.
    - Monsieur Vernet, spuse el înainte ca omul să apuce să deschidă gura, îmi pare rău că nu v-am sunat mai devreme, dar am fost ocupat. Aşa cum am promis, numele băncii dumneavoastră nu a apărut în presă. În acest caz, ce anume vă îngrijorează?
    Bancherul îi povesti neliniştit cum Langdon şi Sophie scoseseră din bancă o casetă din lemn şi apoi îl convinseseră pe el să-i ajute să scape de poliţie.
    - După aceea am auzit la radio că sunt criminali, am oprit maşina şi le-am cerut caseta înapoi, dar ei m-au atacat şi mi-au furat furgoneta.
    - Aşadar sunteţi îngrijorat pentru o casetă din lemn, replică Fache privind trandafirul incrustat şi ridicând din nou capacul pentru a zări cilindrul din interior. Îmi puteţi spune ce anume se află în caseta aceea?
    - Conţinutul nu are nicio importanţă. Pe mine mă preocupa doar reputaţia băncii mele. Niciodată nu s-a înregistrat vreun furt la noi. Niciodată. Dacă nu pot recupera acest bun în numele clientului meu, banca riscă să fie ruinată.
    - Spuneaţi că Sophie Neveu şi Robert Langdon aveau o cheie şi o parolă. Ce vă face să credeţi că au furat caseta?
    - Au ucis oameni în seara asta. Inclusiv pe bunicul lui Sophie Neveu. Cheia şi parola au fost obţinute, evident, prin mijloace ilegale.
   - Domnule Vernet, oamenii mei au investigat puţin trecutul şi interesele domniei voastre. Evident, sunteţi un om de o mare cultură şi de un rafinament deosebit. Îmi imaginez că sunteţi, deopotrivă, şi un om de onoare. Ca şi mine, de altfel! Acestea fiind zise, vă dau cuvântul meu de comandant al Poliţiei Judiciare că reputaţia băncii dumneavoastră, împreună cu acea casetă, se află pe mâini cât se poate de sigure.

                                                      108.

                          În fânarul de la Chateau Villette,  Collet privea stupefiat monitorul computerului:
    - Sistemul spiona toate persoanele astea?
    - Da, îi confirmă agentul. Se pare că datele sunt stocate de peste un an.
    Locotenentul citi din nou lista, mut de uimire:
    "COLBERT SOSTAQUE - Preşedintele Consiliului Constituţional;
    JEAN CHAFFEE - Custode, Muzeul Jeu de Paume;
    EDOUARD DESROCHERS - Arhivist-şef, Biblioteca Mitterand;
    JACQUES SAUNIERE - Custode, Muzeul Luvru;
    MICHELE BRETON - Director General, DAS (Securitatea Franceză)."
    Agentul arăta spre ecran:
    - Numărul patru este, evident, principala noastră preocupare.
    Collet încuviinţă; observase şi el imediat. "Jacques Sauniere era spionat."
    Parcurse din nou şi celelalte nume. "Cum a reuşit cineva să se infiltreze în intimitatea acestor personalităţi?"
    - Ai ascultat vreunul dintre fişierele audio?
    - Da, câteva. Iată unul dintre cele mai recente.
    Ofiţerul tastă câteva comenzi şi boxele prinseră viaţă:
    "Capitaine, un agent du Departement de Cryptographie est arrive."
    Collet crezu că nu aude bine.
    - Eu sunt! Asta-i vocea mea!
    Îşi aminti cum, în timp ce stătea la biroul lui Sauniere, îl contactase prin radio pe Fache, aflat în Marea Galerie, pentru a-i anunţa sosirea lui Sophie Neveu.
    - O mare parte din ancheta noastră de noaptea trecută a putut fi ascultată, dacă cineva şi-a dat puţin interesul, adăugă agentul.
    - Ai trimis pe cineva să caute microfonul?
    - Nu-i nevoie. Ştiu exact unde e plasat.
    Ofiţerul se apropie de un teanc de notiţe şi planuri îngrămădite pe masă. Alese o filă şi i-o întinse locotenentului.
    - Vi se pare cunoscut?
    Collet rămase din nou fără grai. În faţa sa se afla o fotocopie a unei scheme vechi ce înfăţişa o maşinărie rudimentară. Nu putea citi legenda scrisă de mână, în italiană, dar ştia bine ce era obiectul respectiv. O machetă articulată a unui cavaler medieval francez.
    "Cavalerul de pe biroul lui Sauniere!"
    Pe marginile filei cineva scrisese câteva cuvinte cu o carioca roşie. Notiţele erau în franceză şi păreau a fi sugestii de introducere în machetă a unui dispozitiv de ascultare.

                                                     109.

                             Silas stătea pe bancheta din dreapta a limuzinei Jaguar, parcate în apropierea Temple Church. Îşi simţea palmele umede, strânse în jurul criptex-ului, în vreme ce aştepta ca Remy să-l lege pe Teabing cu frânghia pe care o găsise în portbagaj.
    În cele din urmă, majordomul coborî pe portiera din spate, ocoli maşina şi urcă la volan.
    - Legat bine? se interesă Silas.
    Remy râse uşor, îşi scutură haina de ploaie şi privi peste umăr la Leigh Teabing - un balot abia vizibil în penumbra din spate.
    - N-o să plece nicăieri! răspunse el.
    Istoricul se chinuia să scoată nişte strigăte înfundate şi Silas îşi dădu seama că gura-i fusese acoperită cu fragmente din banda adezivă ce-l imobilizase pe el.
    - Ferme ta gueule! strigă Remy.
    Manevrând un buton de pe bord, ridică paravanul de protecţie dintre banchetele din faţă şi restul limuzinei. Instantaneu, Teabing deveni invizibil şi de neauzit.
    - I-am ascultat destul până acum lamentările jalnice! explică Remy.
    După câteva minute, când limuzina străbătea străzile Londrei, telefonul lui Silas începu să sune. "Învăţătorul." Îi răspunse repede, bucuros:
    - Alo?
    - Silas, se auzi accentul cunoscut al Învăţătorului, îmi pare bine să te aud. Înseamnă că eşti în siguranţă.
    Şi el era încântat să audă glasul celuilalt. Trecuseră ore bune de când nu mai vorbise cu el şi lucrurile luaseră o întorsătură neaşteptată. Acum însă, păreau să fi reintrat pe făgaşul normal.
    - Am cheia de boltă.
    - Iată o veste excelentă! Remy este cu tine?
    Silas ramase surprins auzind că Învăţătorul îi spune majordomului pe nume.
    - Da. El m-a eliberat.
   - Aşa cum i-am cerut eu. Îmi pare rău că a trebuit să suporţi captivitatea atâta vreme.
    - Disconfortul fizic nu are nicio însemnătate. Important e că avem cheia de boltă.
    - Da. Trebuie să-mi parvină imediat. Timpul este esenţial acum.
    Silas era nerăbdător să-l întâlnească, în sfârşit, pe Învăţător:
    - Da, domnule, aş fi onorat.
    - Aş prefera ca Remy să mi-o aducă.
    "Remy?"
    Silas era siderat. După tot ce făcuse el pentru Învăţător, acum onoarea de a-i înmâna comoara îi revenea altuia?! "Învăţătorul îl preferă pe Remy?"
    - Îmi dau seama că eşti dezamăgit, şi acest lucru îmi spune că nu m-ai înţeles. Fii convins, adăugă Învăţătorul vorbindu-i în şoaptă, că mi-ar plăcea mult să primesc cheia de bolta de la tine - un om al Domnului, nu un criminal - însă trebuie să discut puţin cu Remy. Mi-a nesocotit ordinele şi a comis o greşeală gravă, care a periclitat întreaga misiune.
    Silas simţi un fior pe şira spinării şi trase cu ochiul către Remy.
    Răpirea lui Teabing nu făcuse parte din planul iniţial şi ridica o problemă în plus: ce vor face cu el.
    - Tu şi cu mine suntem oameni ai Domnului, îi şopti în continuare Învăţătorul, şi nimic nu ne abate de la scopul nostru. Acesta este motivul pentru care vreau ca Remy să-mi aducă cheia de boltă, înţelegi?
    Silas sesiză mânia din glasul Învăţătorului şi se întrebă de ce era atât de dur.
    "Remy a fost nevoit să-şi arate faţa; a făcut ceea ce trebuia să facă. A salvat cheia de boltă."
    - Înţeleg, răspunse el.
    - Bun! Pentru siguranţa ta, trebuie să te ascunzi fără întârziere. Poliţia va porni curând pe urmele limuzinei şi nu vreau să fii prins. Opus Dei are un sediu în Londra, nu-i aşa?
    - Desigur.
    - Şi te poţi retrage acolo?
    - Ca orice alt membru.
    - Atunci du-te imediat şi să rămâi ascuns! Te voi suna în clipa în care voi avea cheia de boltă şi-mi voi fi rezolvat problemele curente.
    - Eşti în Londra?
    - Fă aşa cum ţi-am spus şi totul va fi bine.
    - Da, domnule.
    Învăţătorul oftă, parcă pentru a-i arăta ce rău îi pare pentru ceea ce avea să urmeze.
    - Acum trebuie să vorbesc din nou cu Remy.
    Silas îi întinse majordomului celularul, conştient că, probabil, aceasta era ultima convorbire telefonica din viaţa lui Remy Legaludec.
    Remy luă telefonul îşi spuse în sinea sa că acest biet călugăr n-avea idee ce soartă îl aştepta, acum, că se achitase de misiunea ce-i revenise.
    "Învăţătorul te-a folosit, Silas, iar episcopul tău e doar un pion."
    Încă se mai minuna de puterea de convingere a Învăţătorului. Aringarosa crezuse totul, orbit de propria lui disperare. "Era mult prea dornic să creadă totul." Deşi lui, unuia, Învăţătorul nu-i plăcea în mod deosebit, era mândru că izbutise să-i câştige încrederea şi să-l ajute atât de mult. "Mi-am câştigat banii!"
    - Ascultă-mă cu atenţie, îi spuse Învăţătorul. Du-l pe Silas la sediul Opus Dei şi lasă-l la câteva străzi distanţă. Apoi vino la St. James's Park. E lângă Parlament şi Big Ben. Poţi parca limuzina pe Horse Guards Parade. Vorbim acolo.
    Şi închise.

                                                        110.

                                 Departamentul de Teologie și Studii Religioase de la King's College - înfiinţat de regele George al IV-lea în 1829, se află în apropiere de Parlament.
    Departamentul se mândreşte nu doar cu cei 150 de ani de experienţă în domeniul învăţământului şi cercetării, ci şi cu fondarea, în 1982, a Institutului de Cercetări în Teologie Sistematică, deţinător al uneia dintre cele mai avansate şi complexe biblioteci de studii religioase din lume.
    Langdon se simţea istovit când, împreună cu Sophie, intră în bibliotecă.
    Principala sală de studiu era exact aşa cum o descrisese Teabing - o uriaşă încăpere octogonală dominată de o masă rotundă enormă, în jurul căreia regele Arthur şi cavalerii săi s-ar fi putut lăfăi - dacă ar fi ştiut să utilizeze cele douăsprezece staţii de lucru computerizate. La unul dintre capetele sălii, o bibliotecară îşi turna o ceaşcă de ceai, pregătindu-se să-şi înceapă ziua de muncă.
    - Minunată dimineaţă, spuse ea cu accentul britanic caracteristic, lăsându-şi ceaiul şi apropiindu-se de ei. Vă pot ajuta cu ceva?
     - Da, vă mulţumim. Numele meu este...
    - Robert Langdon, surâse femeia. Ştiu cine sunteţi.
    Pentru o clipă, profesorul se temu că Fache îi difuzase portretul şi la televiziunea britanică, dar zâmbetul bibliotecarei sugera altceva. Langdon încă nu se obişnuise cu aceste momente de neaşteptată celebritate. Şi totuşi, nimeni n-ar fi fost mai în măsură să-l recunoască decât o bibliotecară de la un centru de studii religioase.
    - Pamela Gettum, se prezentă ea, întinzându-i mâna.
    Avea o figură jovială, inteligentă, şi o voce plăcută. La gât îi atârna o pereche de ochelari cu ramă de baga şi lentile groase.
    - Îmi pare bine. Dumneaei este prietena mea, Sophie Neveu.
    Cele două femei se salutară şi Gettum se întoarse imediat spre Langdon:
    - Nu ştiam că ne veţi vizita.
    - Nici noi. Dacă deranjul nu este prea mare, v-am solicita ajutorul pentru a afla unele informaţii.
    Femeia începu să-şi mute greutatea de pe un picior pe altul, cu o expresie stânjenită:
    - În mod normal, serviciile noastre sunt disponibile numai la cerere şi cu programare - cu excepţia cazului în care aţi fost invitat de cineva de la Colegiu.
    Langdon clătină din cap:
    - Mă tem că am venit neanunţaţi. Un prieten mi-a vorbit despre dumneavoastră în termeni deosebit de apreciativi. Sir Leigh Teabing. Istoric al Royal Academy.
    Gettum se lumină deodată la faţă şi începu să râdă:
    - Oh, Doamne, da! Ce personaj! Fanatic! Ori de câte ori vine, caută acelaşi lucru. Graalul şi numai Graalul. Sunt sigură că nu-şi va abandona căutările decât mort. Timpul şi banii permit o pasiune atât de plăcută, nu credeţi? Un adevărat Don Quijote, omul acesta!
    - Şi credeţi că ne puteţi ajuta? întrebă Sophie. Este foarte important pentru noi.
    Femeia privi în jur, în sala pustie şi apoi le făcu un semn amical cu ochiul:
    - Păi, nu prea pot susţine că sunt ocupată, nu-i aşa? Atâta vreme cât vă treceţi numele în registru, nu văd cine ar avea ceva împotrivă. Ce anume doriţi?
    - Încercăm să găsim un mormânt în Londra.
    - Avem cam douăzeci de mii de morminte în oraş. Îmi puteţi da mai multe amănunte?
    - Este vorba despre mormântul unui cavaler. Nu îi cunoaştem numele.
    - Un cavaler! Asta reduce raza de acţiune considerabil. E mult mai puţin obişnuit.
    - Nu ştim prea multe despre acest cavaler, îi explică Sophie. Iată ce avem despre el.
    Şi scoase din buzunar o bucăţică de hârtie pe care scrisese primele două versuri din poem. Nedorind să arate întregul poem unui necunoscut, Langdon şi Sophie hotărâseră să arate numai primele două versuri, cele care se refereau la cavaler.
    "Criptografie compartimentată." Când o agenţie de spionaj intercepta un cod ce conţinea date delicate, fiecare criptograf lucra la o anumită secvenţă a codului.
    În acest fel, când textul era decriptat, nu exista niciun lucrător care să cunoască întregul mesaj.
    În cazul lor, precauţiile erau, probabil, exagerate; chiar dacă bibliotecara ar fi văzut întregul poem, ar fi identificat mormântul cavalerului şi ar fi ştiut ce glob lipsea, informaţiile i-ar fi fost inutile în absenţa criptex-ului.
    Gettum sesiză o intensitate aparte în ochii renumitului profesor american, de parcă găsirea urgentă a acelui mormânt ar fi fost o problemă de o importanţă capitală. Femeia cu ochi verzi care-l însoţea părea la fel de neliniştită. Nedumerită, bibliotecara îşi puse ochelarii şi citi cele câteva cuvinte de pe hârtiuţa ce-i fusese înmânată:
    In London lies a knight a Pope interred.
    His labor's fruit a Holy wrath incurred.
    "În Londra zace un cavaler de papă îngropat.
    A lui strădanie o sfântă urgie îşi atrase."
    - Ce-i asta? Un joc de-a "căutaţi indiciile" în stil Harvard?
    Râsul lui Langdon sună oarecum forţat:
    - Mda, ceva de genul acesta!
    Gettum rămase tăcută o clipă, bănuind că nu i se spusese întreaga poveste. Totuşi, era intrigată şi citi cu atenţie versurile:
    - Se pare că un cavaler  a comis o faptă care n-a fost pe placul lui Dumnezeu, şi cu toate acestea un papă a fost suficient de milos pentru a-l înmormânta în Londra.
    Langdon încuviinţă:
    - Vă sugerează ceva?
    Femeia se apropie de una dintre staţiile de lucru.
    - Acum nu, dar să vedem ce avem în baza de date.
    În ultimele două decenii, Institutul de Cercetare în Teologie Sistematică de la King's College utilizase programe de recunoaştere optică a caracterelor, împreună cu dispozitive de transpunere lingvistică pentru a sistematiza şi cataloga o gamă uriaşă de texte - enciclopedii de religie, biografii, scripturi în zeci de limbi, culegeri istorice, corespondenţă a Vaticanului, jurnale ale clericilor - tot ce putea fi considerat ca aparţinând spiritualităţii umane. Dat fiind că această uriaşă culegere de informaţii se prezenta în formă computerizată, datele erau mult mai accesibile decât cele dintr-o bibliotecă obişnuită, cu cărţi obişnuite.
    Aşezându-se în faţa unui computer, Gettum reciti versurile şi începu să tasteze:
    - Pentru început, vom încerca o căutare directă, cu câteva cuvinte-cheie evidente, şi vom vedea ce obţinem.
    - Mulţumim.
    Bibliotecara tastă câteva cuvinte:
    "LONDON, KNIGHT, POPE ― «LONDRA, CAVALER, PAPA»"
    Dădu comanda de căutare şi masiva unitate centrală aflată la subsol începu să scaneze datele cu viteza de 500 MB/secundă.
    - Am cerut sistemului să ne arate toate documentele al căror text complet cuprinde toate aceste trei cuvinte. Vom obţine foarte multe trimiteri, dar mi se pare un bun punct de plecare.
    Pe ecran apăruseră deja primele trimiteri:
    "Picturi ale papei. Portretele lui sir Joshua Reynolds, London University Press."
    Gettum clătină din cap:
    - Asta nu seamănă cu ceea ce căutam noi.
    Şi trecu la următoarea trimitere:
    "Scrierile londoneze ale lui Alexander Pope, de G. Wilson Knight."
    Tot nimic!
    Lista de pe ecran se lungea mai repede decât în mod obişnuit. Zeci de texte apărură, multe dintre ele referindu-se la scriitorul britanic din secolul al XVIII-lea Alexander Pope, a cărui operă antireligioasă părea a conţine o sumedenie de referiri la Londra şi la cavaleri.
    Gettum aruncă o privire rapidă către câmpul numeric aflat la baza ecranului. Calculând numărul curent de trimiteri şi înmulţindu-l cu procentul care mai trebuie analizat din întreaga bază de date, computerul afişa o estimare a numărului total de trimiteri potenţiale. De data aceasta, cifra era incredibil de mare!
    Numărul estimat al trimiterilor totale: 2 692.
    - Trebuie să mai rafinăm parametrii de căutare, spuse ea, oprind computerul. Acestea sunt unicele informaţii pe care le aveţi despre acel mormânt? Nu mai ştiţi nimic altceva?
    Langdon îi aruncă lui Sophie o privire nesigură.
    "Ăsta nu-i un joc", îşi spuse femeia. Auzise ea ceva despre aventurile lui Robert Langdon în Roma, anul trecut. Americanului îi fusese oferit acces liber la cea mai strictă bibliotecă din lume - Arhivele Secrete ale Vaticanului. Acum se întreba ce lucruri ascunse aflase el acolo şi dacă nu cumva această căutare avea vreo legătură cu unele informaţii descoperite la Vatican. Iar experienţa ei profesională era suficient de bogată pentru a şti că majoritatea celor ce căutau cavaleri în Londra aveau un unic scop: Graalul.
    Gettum surâse şi-şi potrivi ochelarii:
    - Sunteţi prieten cu sir Leigh Teabing, vă aflaţi în Londra şi căutaţi un cavaler. Nu pot decât să presupun că ţinta dumneavoastră este Graalul.
    Langdon şi Sophie schimbară o privire îngrijorată.
    - Prieteni, această bibliotecă este, dacă vreţi, tabăra de bază a celor care caută Graalul. Şi Leigh Teabing se numără printre ei. Aş vrea să am eu câte un şiling pentru fiecare ocazie în care am tastat nume ca Rose, Maria Magdalena, Sangreal, Merovingian, Le Prieure din Sion etc. etc. Tuturor le plac conspiraţiile.
    Apoi, scoţându-şi ochelarii, îi privi în faţă:
    - Am nevoie de mai multe informaţii.
    În tăcerea care urmă, îşi dădu seama că dorinţa de discreţie a oaspeţilor săi începea să fie depăşită de nerăbdarea de a obţine repede un rezultat.
    - Iată, izbucni Sophie Neveu. Asta e tot ce ştim.
    Împrumutând un pix de la Langdon, scrise încă două versuri pe bucata de hârtie iniţială:
    You seek the orb tfiat ought be on his tomb.
    It speaks of Rosy flesh and seeded womb.
    "Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'.
    Vorbind de carne Roză şi pântece însămânţat."
    Gettum surâse în sinea ei. "Într-adevăr, Graalul", îşi spuse, remarcând aluzia la roză şi la pântecele ei însămânţat.
    - Am să vă ajut, spuse ridicându-şi privirea spre ei. Pot întreba de unde provin aceste versuri? Şi de ce căutaţi un glob?
    - Puteţi întreba, replică Langdon cu un zâmbet cald, însă e o poveste lungă şi noi avem foarte puţin timp la dispoziţie.
    - Îmi pare un fel politicos de a-mi spune să-mi văd de treaba mea.
    - Ţi-am rămâne profund recunoscători, Pamela, insistă profesorul, dacă ai putea afla cine este acest cavaler şi unde a fost îngropat.
    - Foarte bine, răspunse ea şi începu să tasteze din nou. Dacă această căutare are legătură cu Graalul, ar trebui să folosim şi cuvinte-cheie referitoare la el. Voi adăuga un parametru de proximitate şi voi elimina obligativitatea titlului. Astfel vom limita trimiterile la acele cuvinte-cheie ce apar în apropierea unui termen referitor la Graal.
    "Caută: LONDON, KNIGHT, POPE, TOMB
    Caută rezultate şi cu oricare dintre cuvintele: GRAIL, ROSE, SANGREAL.CHALICE."
    - Cât timp va dura? o întrebă Sophie.
    "Câteva sute de terabiţi cu câmpuri multiple de referinţe încrucişate?" Ochii bibliotecarei luciră când dădu comanda de căutare:
    - Doar vreo cincisprezece minute!
    Oaspeţii ei rămaseră amândoi tăcuţi, dar Gettum era sigură că sfertul de oră era pentru ei o veșnicie.
    - Puțin ceai? întrebă ea, ridicându-se de la masa rotundă. Leigh întotdeauna gustă ceaiul meu.

                                                                   111.

                                   Centrul Opus Dei din Londra este o clădire modestă din cărămidă la numărul 5 pe Orme Court, cu vedere spre Kensington Gardens. Silas nu mai fusese niciodată aici, dar, în vreme ce se apropia de clădire, îl cuprinse o liniştitoare senzaţie de adăpost şi de ocrotire. În ciuda ploii, Remy îl lăsase puţin mai departe, pentru a nu intra cu limuzina pe străzile principale. Lui însă nu-i displăcea să meargă pe jos, iar ploaia simţea că îl purifică.
    La sugestia lui Remy, îşi ştersese revolverul şi îl aruncase într-o gură de canal.
    Era bucuros să scape de el. Se simţea mai uşor acum. Picioarele încă îl dureau de la atâtea ore de imobilizare, dar îndurase el suferinţe şi mai cumplite. Îşi aminti de Teabing, pe care majordomul îl lăsase legat în spatele limuzinei; fără îndoială că şi el simţea deja durerea.
    - Ce vei face cu bătrânul? îl întrebase pe Remy în maşină.
    - Decizia asta îi aparţine Învăţătorului, îi spuse servitorul, cu o hotărâre stranie în voce.
    Acum, în timp ce se apropia de sediul Opus Dei, ploaia se înteţi, îmbibându-i roba şi răscolindu-i rănile de ieri. Era gata să lase în urmă păcatele ultimelor douăzeci şi patru de ore şi să-şi cureţe sufletul, îşi îndeplinise misiunea.
    Traversând curticica spre intrarea principală, găsi uşa descuiată. O împinse şi păşi în holul modest. Un semnal electronic se activă sus, în clipa în care el păşi pe covor. Soneria era ceva obişnuit în aceste centre în care locatarii îşi petreceau cea mai mare parte a timpului în camerele lor, rugându-se. La etaj, podeaua de lemn scârţâi sub paşii cuiva.
    Un bărbat cu o manta în spate coborî scările:
    - Vă pot ajuta cu ceva?
    Avea o privire blândă, care părea să nu observe aspectul neobişnuit al vizitatorului.
    - Vă mulţumesc. Numele meu este Silas. Sunt membru Opus Dei.
    - American?
    El încuviinţă.
    - Mă aflu în oraş doar pentru o zi. Pot rămâne aici?
    - Nici nu trebuie să întrebaţi. Sunt două camere libere la etajul al treilea. Să vă aduc puţin ceai şi pâine?
    - Mulţumesc.
    Era flămând.
    Silas urcă în modesta cămăruţă cu fereastră, în care îşi scoase sutana şi, rămânând în lenjeria de corp, îngenunche ca să se roage. Îl auzi pe călugărul de adineauri cum urcă scara şi îi lasă o tavă în faţa uşii. Îşi încheie rugăciunea, mâncă şi se întinse în pat.
    Trei etaje mai jos, un telefon începu să sune. Călugărul Opus Dei care îl întâmpinase pe Silas răspunse:
    - Poliţia londoneză, spuse vocea de la celălalt capăt al firului. Încercăm să dăm de urma unui călugăr albinos. Am fost informaţi că ar putea fi la dumneavoastră. L-aţi văzut cumva?
    - Da, replică omul surprins, e aici. S-a întâmplat ceva?
    - Este la dumneavoastră acum?
    - Da, sus în cameră și se roagă. Ce se întâmplă?
    - Lăsați-l acolo unde e, îi ceru ofițerul. Nu spuneți nimănui niciun cuvânt. Îmi trimit oamenii imediat.

                                                              112.

                             St. James Park este o insulă de verdeață  în mijlocul Londrei, o grădină publică între palatele Westminster, Buckingham şi St. James's. Odinioară închis de regele Henric al VIII-lea şi populat cu vânat, parcul este azi deschis publicului. În zilele însorite, londonezii ies la picnic la umbra sălciilor şi hrănesc pelicanii de pe lac, ai căror strămoşi i-au fost dăruiţi regelui Carol al II-lea de ambasadorul Rusiei.
    Acum nu se zărea însă niciun pelican. Vremea ploioasă atrăsese, în schimb, pescăruşii de pe malul oceanului. Spaţiile verzi erau pline - sute de trupuri aerodinamice, argintii care se îndreptau toate în aceeaşi direcţie. În ciuda ceţii de dimineaţă, parcul oferea o privelişte splendidă spre Parlament şi Big Ben.
    Rătăcind cu privirea peste peluze, dincolo de lac şi de siluetele elegante ale sălciilor, Învăţătorul zări clădirea în care se afla mormântul cavalerului - adevăratul motiv pentru care îi ceruse lui Remy să vină aici.
    În momentul în care îl văzu că se apropie de limuzină, majordomul se întinse şi îi deschise portiera. Învăţătorul se opri o clipă şi luă o înghiţitură din sticla cu coniac pe care o avea în buzunar. Apoi, ştergându-şi gura, urcă în maşină şi închise portiera.
    Remy ridică în mână cheia de boltă, ca pe un trofeu:
    - Aproape că o pierdusem.
    - Te-ai descurcat foarte bine.
    - Ne-am descurcat foarte bine, îl corectă Remy, înmânându-i criptex-ul.
    Învăţătorul îl admiră pe îndelete, surâzând:
    - Dar pistolul? L-ai şters?
    - Da, şi l-am pus în torpedo, acolo unde l-am găsit.
    - Excelent!
    Apoi, mai luând o gură de coniac, îi întinse sticla:
    - Să toastam pentru succesul nostru. Capătul drumului e aproape.
    Remy acceptă sticla cu plăcere. Coniacul avea un gust cam sărat, dar nu-i păsa. El şi Învăţătorul erau parteneri cu adevărat acum. Se şi vedea ajuns pe o altă treaptă în viaţă. "Nu voi mai fi niciodată servitor." Privind lacul cu raţe, Chateau Villette îi părea undeva, la sute de kilometri depărtare.
    Luă o altă înghiţitură şi simţi cum alcoolul îi pune sângele în mişcare.
    Căldura plăcută din gât se transformă însă foarte repede într-o fierbinţeală inconfortabilă. Îşi lărgi puţin papionul, în încercarea de a respira mai bine. Îi înapoie sticla cu un gest încet:
    - Probabil că am băut destul.
    - Remy, după cum bine ştii, tu eşti singurul care-mi cunoaşte identitatea. Ţi-am acordat o încredere uriaşă.
    - Da, replica el lărgindu-şi şi mai mult papionul. Şi identitatea ta va merge cu mine în mormânt.
    Învăţătorul rămase tăcut câteva clipe lungi:
    - Te cred.
    După ce puse în buzunar sticluța de coniac şi cheia de boltă, se întinse spre torpedo şi scoase dinăuntru micul revolver Medusa. Pentru un moment, Remy simţi un val de spaimă, dar Învăţătorul se mulţumi să ascundă arma în buzunarul pantalonului.
    "Ce naiba face?" se întrebă servitorul, cuprins de transpiraţie rece.
    - Ştiu că ţi-am promis libertatea, reluă Învăţătorul pe un ton plin de regret. Dar ţinând seama de circumstanţe, asta e tot ce pot face.
    Brusc, gâtul i se umflă tăindu-i răsuflarea şi Remy se prăbuşi peste volan, simţind un val de vomă care-i urca în traheea din ce în ce mai puţin încăpătoare. Încercă să strige, dar nu scoase decât un scâncet. Acum înţelese de ce era cognacul sărat.
    "Am fost otrăvit!"
    Nevenindu-i să creadă, se întoarse şi-l văzu pe Învăţător care stătea calm lângă el şi privea drept înainte, prin parbriz. Ochii i se înceţoşară şi se chinui să tragă aer în piept. "Am făcut tot ce mi-a cerut! Cum îmi poate face una ca asta?!"
    Dacă avusese de gând de la bun început să-l omoare sau dacă luase hotărârea asta după evenimentele din Temple Church - Remy n-avea s-o mai afle niciodată.
    Mânat de furie şi de teroare, încercă să se repeadă la Învăţător, dar trupul său aproape ţeapăn abia reuşi să se clintească. "Am avut încredere în tine!"
    Se chinui să îşi ridice pumnii încleştaţi pentru a apăsa pe claxon, dar alunecă într-o parte şi căzu pe banchetă, cu capul aproape de coapsele Învăţătorului, strângându-şi spasmodic gâtlejul. Ploaia cădea ca o perdea. Nu mai vedea deja nimic, dar creierul lui lipsit de oxigen se chinuia să mai păstreze o urmă de luciditate. Lumea se întunecă din ce în ce mai mult în jurul lui şi Remy Legaludec ar fi putut să jure că în apropiere aude foşnetul valurilor de pe Riviera franceză.
    Învăţătorul coborî din limuzină, mulţumit să vadă că nimeni nu se uita spre el. "N-am avut de ales", îşi spuse, observând cu surprindere că nu simţea nicio remuşcare.
    "Remy şi-a hotărât singur soarta!"
    Se temuse de la bun început că majordomul va trebui eliminat la încheierea misiunii, dar prin faptul că-şi arătase faţa în biserică, Remy îşi grăbise sfârşitul. Vizita neaşteptată a lui Robert Langdon la Chateau Villette fusese un noroc la care n-ar fi îndrăznit să spere, dar ridicase şi o dilemă complexă. Langdon adusese cheia de boltă chiar în "inima" operaţiunilor - lucru care constituise o surpriză plăcută - dar atrăsese şi poliţia pe urmele lui. Amprentele lui Remy se aflau în toată reşedinţa, ca şi la postul de ascultare din hambar. Acum era încântat de faptul că avusese atâta grijă să elimine orice potenţială legătură între propriile activităţi şi cele ale lui Remy.
    Nimeni nu avea cum să-l bănuiască de implicare dacă majordomul nu vorbea, iar acum acest risc fusese eliminat.
    "Încă un amănunt de rezolvat", îşi spuse, apropiindu-se de portiera din spate. "Poliţia nu va avea idee ce s-a întâmplat... şi nu va mai exista niciun martor viu care să le povestească."
    Privind cu atenţie în jur pentru a se asigura că nu-l vede nimeni, deschise portiera şi urcă în limuzină.
    Câteva minute mai târziu, Învăţătorul traversa St. James Park. Doar două persoane mai rămăseseră. Langdon şi Neveu.
    Cu ele situaţia era puţin mai complicată. Deocamdată însă trebuia să se ocupe de criptex.
    Privind triumfător peste aleile parcului, îşi zări destinaţia. "În Londra zace un cavaler de papă îngropat." Imediat ce auzise poemul, ştiuse răspunsul.
    Faptul că toți ceilalți nu-şi dăduseră seama nu era însă surprinzător. "Eu am un avantaj deloc cinstit!"
    Ascultând timp de luni de zile conversaţiile lui Saunièee, îl auzise pe Marele Maestru menţionând adesea numele acestui cavaler, pentru care nutrea o apreciere aproape egală cu aceea pe care o resimţea faţă de Leonardo da Vinci. Aluzia din primele două versuri ale poemului era uimitor de simplă, o dată ce-ţi dădeai seama de ea - un punct în plus pentru ingeniozitatea lui Sauniere! - dar încă nu-şi imagina cum anume avea să-i dezvăluie acel mormânt parola pentru criptex.
    "Să cauţi globul ce pe al lui mormânt se afla odat'."
    Îşi amintea vag că văzuse fotografii ale mormântului, cu evidenta sa particularitate: un glob magnific. Sfera uriaşă plasată deasupra sarcofagului era aproape la fel de mare ca şi mormântul în sine. Dar prezenţa globului era deopotrivă încurajatoare şi tulburătoare. Pe de o parte, părea un fel de semn de avertizare; şi totuşi, poemul pomenea despre un glob ce se afla odinioară pe acel mormânt... nu unul care exista şi azi. Dar probabil că, la o examinare mai atentă, sarcofagul îşi va dezvălui misterul.
    Ploaia era mai deasă acum şi Învăţătorul afundă bine criptex-ul în buzunarul drept, pentru a-l feri de umezeală. Micul revolver Medusa era ascuns bine în cel din stânga. După câteva minute, păşea deja în tăcutul sanctuar al clădirii vechi de nouă sute de ani.
    Exact în clipa în care Învăţătorul intra la adăpost de ploaie, episcopul Aringarosa păşea pe pista udă a Aeroportului Biggin Hill, strângându-şi sutana în jurul corpului. Sperase să fie întâmpinat de căpitanul Fache, dar în locul lui văzu un tânăr poliţist britanic care se apropiase cu o umbrelă.
    - Episcopul Aringarosa? Căpitanul Fache a fost nevoit să plece şi m-a rugat pe mine să mă ocup de dumneavoastră. Mi-a sugerat să vă conduc la Scotland Yard, fiind de părere că aşa este cel mai sigur.
    "Mai sigur?" Aringarosa privi spre servieta cu obligaţiuni pe care o strângea în mână. Aproape că uitase de ea.
    - Da, vă mulţumesc.
    Urcă în maşina poliţiei, întrebându-se pe unde o fi Silas. După câteva minute, staţia radio de la bord îi oferi răspunsul:
    "Orme Court, numărul 5."
    Episcopul recunoscu imediat adresa.
    "Centrul Opus Dei din Londra!"
    Se întoarse brusc spre şofer:
    - Du-mă imediat acolo!

                                                       113.

                                 Langdon nu-şi luase privirea de la monitor de când începuse căutarea.
    "Cinci minute şi doar două trimiteri! Ambele irelevante."
    Începea să se îngrijoreze.
    Pamela Gettum se afla într-o încăpere alăturată, pregătindu-le ceva de băut.
    Neinspiraţi, el şi Sophie întrebaseră dacă n-ar putea avea şi puţină cafea lângă ceaiul pe care îl oferise bibliotecara şi, după piuitul cuptorului cu microunde ce răzbătea de dincolo, profesorul bănui că vor fi trataţi cu cafea instant.
    În cele din urmă, computerul dădu un nou semn de viaţă.
    - Se pare că a mai găsit o trimitere, strigă Gettum din cealaltă cameră. Care-i titlul?
    Langdon privi monitorul:
    Alegoria Graalului în literatura medievală: un tratat despre sir Gawain şi Cavalerul Verde.
    - Alegoria Cavalerului Verde, răspunse el.
    - Inutilă. N-avem prea mulţi uriaşi verzi îngropaţi în Londra!
    Răbdători, Langdon şi Sophie rămaseră neclintiţi lângă monitor, aşteptând încă două trimiteri. Când însă computerul emise un nou "bing" informativ, titlul apărut pe ecran îi luă complet pe nepregătite:
    Die opern von Richard Wagner
    - Opera lui Wagner? se miră Sophie.
    Gettum apăru în cadrul uşii, cu un pliculeţ de cafea instant în mână.
    - Mi se pare o trimitere ciudată. Wagner a fost cavaler?
    - Nu, răspunse Langdon intrigat. Dar a fost un bine cunoscut francmason.
    "La fel ca Mozart, Beethoven, Shakespeare, Gerswin, Houdini şi Disney."
    Nenumărate cărţi fuseseră scrise pe tema legăturilor dintre masoni, cavalerii templieri, Le Prieure din Sion şi Sfântul Graal.
    - Vreau să văd asta, adăugă profesorul. Cum fac să citesc întregul text?
    - Nu aveţi nevoie de tot textul. Daţi un clic pe titlul hypertext. Computerul va afişa cuvintele-cheie împreună cu mono prelog-uri şi triple postlog-uri ale contextului.
    Langdon nu înţelesese nimic din ce-i spusese femeia, dar accesă titlul respectiv.
    O nouă fereastră apăru pe ecran:
    "... cavaler mitologic pe nume Parsifal care...
   ... căutare metaforică a Graalului despre care...
    ... Filarmonica din Londra în 1855...
    ... antologia Diva a Rebeccăi Pope în care...
    ... la mormântul lui Wagner din Bayreuth, Germania..."
    - Aici apare cuvântul "Pope" aici, dar nu cel pe care îl căutăm, observă Langdon, dezamăgit.
    Totuşi, eficacitatea şi uşurinţa de utilizare a sistemului computerizat i se păreau extraordinare. Cuvintele-cheie cu contextul lor erau suficiente pentru a-i aminti că opera Parsifal a lui Wagner constituia un tribut adus Mariei Magdalena şi urmaşilor lui Iisus Hristos, redat în povestea unui tânăr cavaler pornit în căutarea adevărului.
    - Aveţi răbdare, insistă Gettum. Lăsaţi computerul să-şi facă treaba!
    În următoarele minute pe ecran apărură alte câteva referiri la Graal, inclusiv un text despre trubaduri - celebrii menestreli ai Franţei medievale.
    Langdon ştia că nu e doar o simplă coincidenţă faptul că termenii "menestrel" şi "minister" din limba engleză, cu înţelesul de pastor, au aceeaşi rădăcină etimologică. Trubadurii erau slujitori sau "pastori" itineranţi ai Bisericii Mariei Magdalena, folosind muzica pentru a răspândi în rândul populaţiei povestea sacrului feminin. Şi astăzi, ei preamăreau în cântec virtuţile "Doamnei noastre" - o splendidă femeie misterioasă, căreia îi jurau credinţă veşnică.

........................................................................