3-9
Întinse mâna și mă bătu pe braț, exprimând foarte clar simpatie, poate chiar milă. Acest lucru m-a mirat și m-a tulburat într-un fel, pentru că nu pățisem nimic care să-i justifice atitudinea compătimitoare.
Acum, când cunosc consecințele zilei de 15 august, nu-mi dau seama cât de multe știa Elvis despre evenimentele teribile care erau pe cale să se desfășoare. Bănuiesc că prevăzuse ce avea să se întâmple.
Ca și alte fantome, Elvis nu vorbește. Nici nu cântă.
Am pornit mașina și am ales niște muzică la întâmplare, din cutia cu CD-uri. Terri are întotdeauna la îndemână cele mai bune melodii ale idolului ei.
Când în boxe se auzi Suspicious Minds, Elvis păru încântat. Bătea ritmul cu degetele în bordul mașinii, în timp ce ieșeam din Camp`s End.
Când am ajuns la casa șefului poliției, Wyatt Porter, Karla Porter, soția lui, îmi deschise ușa. Mlădioasă și drăguță, cu ochii verzi ca petalele de lotus, răspândește întotdeauna o aură de seninătate și de optimism care contrastează cu chipul lugubru și cu ochii morocănoși ai soțului ei.
Bănuiesc că ea este motivul pentru care slujba nu l-a distrus complet pe Wyatt. Fiecare dintre noi are nevoie în viață de o sursă de inspirație, de un motiv de speranță, adică exact ce reprezintă Karla pentru Wyatt.
- Oddie, zise ea, ce plăcere să te văd! Intră, intră! Wyatt e în spate, se pregătește să distrugă pe grătar niște fripturi foarte bune. Avem câțiva musafiri la masă, mâncare este din belșug, așa că sper că o să rămâi cu noi.
În timp ce mă conducea prin casă, fără să-și dea seama că Elvis ne însoțea, i-am spus:
- Mulțumesc, doamnă, foarte amabil din partea dumneavoastră, dar am alte obligații. M-am oprit aici doar ca să discut ceva cu domnul Porter.
- O să fie încântat să te vadă. Întotdeauna este.
Când am ajuns în curtea din spate, mă predă lui Wyatt, care purta un șorț pe care erau scrise cuvintele: „ARS ȘI GRAS MERGE MAI BINE CU BERE”.
- Odd, zise șeful poliției, sper că n-ai venit ca să-mi strici seara.
- Domnule, nu asta intenționez.
Șeful poliției supraveghea două grătare - primul pe gaz, pentru legume și știuleți de porumb, iar al doilea cu cărbune, pentru fripturi.
Soarele mai avea de stat deasupra orizontului mai mult de 2 ore, căldura zilei se acumulase în cimentul curții interioare, iar cele două grătare scoteau valuri vizibile de clădură; prin urmare din Porter ar fi trebuit să curgă valuri de apă sărată. Cu toate acestea, Porter era la fel de uscat ca o vedetă care face reclamă antiperspirantelor.
În decursul anilor îl văzusem doar de două ori transpirând. În prima situație, un individ dat naibii îndreptase o baionetă către boașele lui. A doua ocazie fusese mult mai îngrozitoare decât prima.
Elvis se uită la castroanele cu salată de cartofi, fulgi de porumb și salată de fructe proaspete, de pe masa pentru picnic. Păru să-și piardă interesul văzând că nu erau și sendvișuri cu unt de arahide și banane bine prăjite. Se îndreptă către piscină.
După ce am refuzat o sticlă de bere Corona, m-am așezat pe un șezlong, alături de șeful poliției, iar acesta spuse:
- Ai comunicat iarăși cu morții?
- Da, domnule, din când în când în cursul zilei. Dar nu-i vorba despre cei morți, ci despre ce se va întâmpla în curând.
I-am povestit despre Omul-Ciupercă, despre ce s-a întâmplat în restaurant și mai apoi la mallul Green Moon.
- L-am văzut la Grille, spuse șeful poliției, dar nu mi s-a părut suspect, ci doar.... un nenorocit.
- Da, domnule, dar dumneavoastră n-ați avut posibilitatea să-i vedeți susținătorii.
I-am descris dimensiunea îngrijorătoare a anturajului de bodachi a Omului-Ciupercă.
Când i-am povestit despre vizita mea, am pretins că ușa laterală rămăsese deschisă și că intrasem pentru că avusesem impresia că cineva avea necazuri. Asta îl scutea pe șeful poliției de a se face vinovat de complicitate postfactum la delictul de pătrundere prin efracție.
- Nu mă pricep să merg pe sârmă, îmi reaminti el.
- Nu, domnule.
- Te aștepți să depășesc uneori o linie periculos de subțire.
- Am mult respect pentru echilibrul dumneavoastră, domnule.
- Fiule, e multă aiureală în vorbele astea.
- Există și un pic de aiureală, domnule, dar și multă sinceritate.
Când i-am povestit ce am găsit în casă, am omis orice mențiune despre camera întunecată și despre ceata de bodachi. Chiar și un om atât de înțelegător și deschis la minte precum Wyatt Porter ar fi devenit sceptic dacă îl îndopai cu prea multe amănunte ciudate.
Când mi-am terminat povestea, șeful poliției zise:
- La ce privești așa atent, fiule?
- Poftim?
- Te tot uiți către piscină.
- E Elvis, i-am explicat eu. Se poartă ciudat.
- Elvis Presley e aici? Acum? În casa mea?
- Se plimbă pe apă, de colo-colo, și gesticulează.
- Gesticulează?
- Nu violent, domnule, și nu către noi. Pare că discută cu sine însuși. Uneori mă îngrijorează.
Karla Porter reapăru, de data asta însoțită de primii doi oaspeți la cină.
Bern Eckles, de aproape 30 de ani, reprezenta o achiziție recentă a Departamentului de Poliție din Pico Mundo. Făcea parte din poliție de doar două luni.
Lysette Rains, care se specializase în unghii false, era director adjunct la salonul de cosmetică deținut de Karla pe Olive Street, dincolo de colț și la două cvarlate distanță de Grille, locul în care lucram eu.
Cei doi nu sosiseră ca un cuplu, dar îmi dădeam seama că șeful poliției și Karla făceau pe pețitorii.
Pentru că nu aflase - și nici nu avea să afle vreodată - de cel de-al șaselea simț al meu, polițistul Eckles nu știa ce să creadă despre mine și nu se decisese dacă mă plăcea sau nu. Nu înțelegea de ce șeful poliției își făcea timp pentru mine chiar și în zilele cele mai aglomerate.
După ce nou-sosiții se serviră cu băuturi, șeful poliției îi ceru lui Eckles să vină pentru câteva minute în biroul său.
- O să caut pe calculator în fișierele de înregistrare a mașinilor, în timp ce tu o să dai câteva telefoane. Trebuie să alcătuim urgent un profil al ciudatului din Camp`s End.
În timp ce se ducea în casă împreună cu șeful său, Bern Eckles se uită de două ori peste umăr, la mine, încruntându-se. Poate își închipuia că în lipsa lui o să încerc s-o agăț pe Lysette Rains.
Când Karla se întoarse în bucătărie, unde pregătea desertul, Lysette se așeză pe scaunul în care stătuse șeful poliției. Ținea cu amândouă mâinile un pahar de cola botezat cu votcă și cu suc de portocale, din care lua înghițituri mici, lingându-și buzele după fiecare sorbitură.
- Ce gust are chestia asta? m-am minunat eu.
- Ca un detergent lichid cu zahăr. Uneori sunt cam fără vlagă, iar cofeina mi-e de folos.
Purta pantaloni scurți, galbeni și o bluză galbenă, cu volănașe. Arăta ca o prăjitură de lămâie cu glazură fantezistă.
- Ce mai face mama ta, Odd?
- Foarte bine.
- După cum mă așteptam. Și tatăl tău?
- O să se îmbogățească iute.
- Ce-a găsit de data asta?
- Vinde proprietăți pe Lună.
- Și cum face asta?
- Dacă plătești 15 dolari, primești un document că deții un metru pătrat pe Lună.
- Tatăl tău nu-i proprietarul Lunii, constată Lysette, cu o ușoară notă de dezaprobare.
Ea e o persoană blândă și nu vrea să jignească nici atunci când există dovezi de înșelăciune evidentă.
- Nu, nu este, am fost eu de acord. Dar și-a dat seama că nici altcineva nu este, așa că a trimis o scrisoare la Națiunile Unite, solicitând dreptul de proprietate. A doua zi a început să vândă proprietăți pe Lună. Am auzit că ai devenit director adjunct al salonului.
- E o responsabilitate. Îndeosebi pentru că am renunțat la specialiatea mea.
- Nu mai faci unghii?
- Ba da. Însă eram o simplă manichiuristă, iar acum sunt artist specializat în îngrijirea unghiilor.
- Felicitări. Asta e ceva!
Zâmbetul ei timid, plin de mândrie, mă făcu s-o iubesc.
- Pentru unii oameni nu înseamnă mult, dar pentru mine e ceva emoționant.
Elvis se întoarse de la piscină și se așeză pe șezlongul din fața mea. Plângea din nou. Printre lacrimi, îi zâmbi lui Lysette - sau decolteului ei. Chiar și mort fiind, îi plăceau femeile.
- Mai ești împreună cu Bronwen? mă întrebă Lysette.
- Pentru veșnicie. Avem semne de naștere care se potrivesc.
- Uitasem de asta.
- Ea preferă să i se spună Stormy.
- Cine n-ar prefera? zise Lysette.
- Ce-i cu tine și polițistul Eckles?
- Oh, doar ieșim și noi împreună. Pare drăguț.
- Drăguț! am tresărit eu. Sărmanul băiat n-are nicio șansă, nu-i așa?
- Acum doi ani n-ar fi avut. Dar în ultimul timp am început să cred că este suficient să fie drăguț. Știi asta?
- Există destui care nu-s nici măcar drăguți.
- Așa e, mă aprobă ea. Durează ceva timp până-ți dai seama că trăiești într-o lume singuratică, iar când îți dai seama... atunci viitorul te sperie.
Fiind deja într-o stare emoțională delicată, pe Elvis îl dădu peste cap remarca lui Lysette. Lacrimi începură să-i curgă șiroaie pe obraji. Apoi își ascunse fața în mâini.
Am mai pălăvrăgit un timp cu Lysette - Elvis zguduindu-se de plâns fără să scoată un sunet - iar ceva mai târziu apărură încă patru oaspeți.
Karla circula cu o tavă cu plăcințele cu brânză, când șeful poliției se întoarse împreună cu polițistul Eckles. Mă luă deoparte și merse cu mine către capătul îndepărtat al piscinei, ca să putem vorbi în particular.
- Robertson s-a mutat în oraș cu cinci luni în urmă. A plătit integral casa, n-a făcut ipotecă.
- De unde are banii?
- I-a moștenit. Bonnie Chan spune că s-a mutat aici din San Diego, după moartea mamei sale. Locuia cu mama sa, deși împlinise 34 de ani.
Bonnie Chan, agent imobiliar, faimoasă în Pico Mundo pentru pălăriile ei fanteziste, îi vânduse locuința lui Robertson.
- Din câte pot să-mi dau seama în acest moment, are un dosar curat, spuse șeful poliției. N-a primit nici măcar o amendă pentru depășire de viteză.
- Ați putea să vedeți cum a murit mama lui.
- Am făcut deja niște cercetări în privința asta. Dar în momentul ăsta nu există nimic de care să-l acuz.
- Dosarele alea despre criminali.
- Chiar dacă le-aș găsi pe o cale legală, e doar o preocupare bolnăvicioasă sau ar putea pretinde că strânge material pentru o carte. Nu-i nimic ilegal în asta.
- Dar dă de bănuit.
Porter ridică din umeri.
- Dacă ar fi fost suficient să dai de bănuit, am fi cu toții în pușcărie. În primul rând tu.
- Dar o să-l supravegheați? am întrebat eu.
- Da, dar numai pentru că nu te-ai înșelat niciodată. O să pun în seara asta pe cineva să-l urmărească pe acest domn Robertson.
- Aș dori să puteți face mai multe, am spus eu.
- Fiule, suntem în Statele Unite ale Americii. Unii vor spune că nu-i constituțional să încerci să-i împiedici pe psihopați să făptuiască ceea ce sunt în stare.
Uneori, șeful poliției mp amuză cu genul ăsta de cugetări cinice. Acum nu fusese una dintre ocaziile acelea.
- Domnule, tipul ăsta e cu adevărat rău, am spus eu. Când mă gândesc la el... mă înfiorez.
- O să-l urmărim, fiule. Nu putem face mai mult de atât. Nu putem să ne ducem să-l împușcăm.
Șeful poliției se uită ciudat la mine, apoi adăugă:
- Nici tu nu poți face așa ceva.
- Armele mă sperie, l-am asigurat eu.
Porter se uită către piscină și întrebă:
- Mai merge pe apă?
- Nu, domnule. Stă lângă Lysette, se uită în decolteul bluzei ei și plânge.
- N-are de ce să plângă, zise șeful poliției și-mi făcu cu ochiul.
- Plânsul n-are nicio legătură cu Lysette. E prost dispus astăzi.
- De ce? Elvis nu mi s-a părut niciodată plângăcios.
- Oamenii se schimbă când mor. E o experiență traumatizantă. Elvis e așa din când în când, dar nu știu care-i necazul. N-a încercat să-mi explice despre ce e vorba.
Era evident că Porter era dezamăgit de imaginea unui Elvis care plângea.
- Pot să fac ceva pentru el?
- Frumos din partea dumneavoastră, dar nu văd ce s-ar putea face. Din câte am observat în alte ocazii, am impresia că... îi e dor de mama lui, Gladys, că ar vrea să fie cu ea.
- Din câte îmi aduc aminte, ținea foarte mult la mama lui, nu-i așa?
- O adora.
- Nu-i și ea moartă?
- Da, a murit cu mult înaintea lui.
- Atunci sunt împreună, nu-i așa?
- Nu câtă vreme el nu se îndură să plece din lumea asta. Ea e dincolo, în lumină, iar el e prins aici.
- De ce nu se duce acolo?
- Uneori morții au aici treburi importante, neterminate.
- Precum micuța Penny Kallisto, care te-a condus în dimineața asta la Harlo Landerson.
- Da, domnule. Iar alteori iubesc lumea asta atât de mult, încât nu vor s-o părăsească.
Șeful poliției dădu din cap și zise:
- Sunt convins că lumea asta a fost bună pentru el.
- Dacă a fost vorba de o treabă neteminată, a avut la dispoziție mai multe de 26 de ani ca s-o rezolve, am remarcat eu.
Porter se zgâi în direcția lui Lysette Rains, încercând să distingă o cât de mică dovadă care să-i confirme prezența fantomei - o deformare ușoară a aerului, o sclipire de luminozitate mistică.
- Muzica lui era minunată.
- Da, așa e.
- Să-i spui că-i întotdeauna bine-venit aici.
- O să-i spun, domnule. Drăguț din partea dumneavoastră.
- Ești sigur că nu poți să rămâi la cină?
- Mulțumesc, domnule, dar am o întâlnire.
- Cu Stormy, sunt convins.
- Da, domnule. Ea e soarta mea.
- Ești un adevărat domn, Odd. Probabil că lui Stormy îi place să te audă spunând: „E soarta mea”.
- Mie-mi place să mă aud spunând asta.
Șeful poliției își puse brațul pe umerii mei și mă conduse până la poarta din partea de nord a casei sale.
- Lucrul cel mai bun care i se poate întâmpla unui bărbat este să întâlnească o femeie bună.
- Stormy nu-i numai bună.
- Sunt fericit pentru tine, fiule, spuse el, ridicând zăvorul și deschizându-mi poarta. Nu fi îngrijorat cu privire la acest Bob Robertson. O să-l hăituim, dar în așa fel încât să nu-i dăm de bănuit că suntem cu ochii pe el. Dacă o să încerce să facă totuși ceva rău, o să tăbărâm pe el.
- Domnule, tot o să fiu îngrijorat. E un om foarte rău.
Când am urcat în Mustang, Elvis stătea deja pe scaunul din dreapta.
Morții n-au nevoie să meargă dacă vor să se ducă undeva - nici să umble cu mașina. Dacă preferă să meargă pe jos sau să se plimbe cu mașina pe străzi, fac acest lucru motivați de nostalgie.
În timp ce ne îndepărtam de casa familiei Porter, am ascultat împreună Stuck on You, una dintre melodiile cele mai captivante înregistrate de rege.
Elvis bătea ritmul pe genunchi și dădea din cap, dar lacrimile continuau să-i curgă.
CINCISPREZECE
Când am ajuns în centrul orașului Pico Mundo și am trecut pe lângă biserică, Elvis mi-a dat de înțeles că vrea să trag pe dreapta.
Când am oprit mașina, mi-a întins mâna dreaptă. Strângerea sa de mână era la fel de reală și de caldă ca a lui Penny Kallisto.
În loc să-mi scuture mâna, mi-a prins-o între palmele sale. Poate că doar îmi mulțumea, dar părea a fi mai mult de atât.
Elvis părea că-și face griji în privința mea. Îmi strânse ușor mâna, privindu-mă cu grijă evidentă, apoi mi-o strânse din nou.
- E totul bine, am zis eu, deși nu aveam idee dacă acesta era răspunsul potrivit.
Elvis ieși din mașină fără să deschidă ușa - trecu pur și simplu prin ea - apoi urcă treptele bisericii. L-am privit până când a trecut prin ușa grea de stejar și a dispărut din raza mea vizuală.
Convenisem să mă întâlnesc cu Stormy la ora opt, așa că aveam suficient timp de pierdut.
Am plecat de lângă biserică și i-am telefonat lui P. Oswald Boone, individul de 200 de kilograme și cu șase degete la mâna stângă.
Micul Ozzie mi-a răspuns la al doilea țârâit.
- Odd, vaca mea cea minunată a explodat.
- A explodat?
- A făcut bum, zise Micul Ozzie. În clipa asta totul era în regulă, în clipa următoare, vaca cea fabuloasă a fost făcută bucăți.
- Când s-a întâmplat? N-am auzit nimic despre asta.
- Exact cu 2,20 ore în urmă. Polițiștii au fost aici și au plecat. Cred că au fost șocați, în ciuda experienței pe care o au în legătură cu barbaria delicvenților.
- Abia l-am văzut pe șeful poliției, iar el nu mi-a spus nimic.
- Probabil că după ce a plecat de aici, polițistul care răspunde de caz a avut nevoie de o băutură tare, poate chiar două, înainte să-și scrie raportul.
- Și cum ești? l-am întrebat.
- Nu simt că ma pierdut ceva, pentru că asta ar însemna să exagerez din punct de vedere moral, dar sunt trist.
- Știu cât de mult ai iubit vaca aceea.
- Am iubit vaca aia, îmi confirmă el.
- Mă gândeam să-ți fac o vizită, dar poate că nu-i momentul cel mai potrivit.
- E momentul cel mai potrivit, dragă Odd. Nu-i nimic mai rău decât să fii singur în seara unei zile în care ți-a explodat o vacă.
- O să ajung acolo în câteva minute, i-am făgăduit.
Micul Ozzie locuiește în Jack Flats, care cu 50 de ani în urmă se numea Jack Rabbit Flats, o zonă la vest și mai la vale de zona centrului istoric. N-am idee unde s-a dus iepurele.
Treptat, în ultimii 15 ani, zona a devenit un cartier de oameni cu stare.
Micul Ozzie s-a stabilit primul în cartier, pe vremea când puțini îi întrevedeau viitorul, a cumpărat o parcelă de un pogon, pe care se afla un restaurant ieșit de mult din afaceri, și și-a construit acolo casa visurilor sale.
Locuința aceea cu două etaje, avea un ascenson, uși largi și podele cu întărituri de oțel. Ozzie o construise atât ca să se potrivească dimensiunilor sale, cât și ca să înlăture stricăciunile ce i-ar fi putut fi aduse în eventualitatea în care ar fi devenit, așa cum se temea Stormy, unul dintre oamenii aceia pe care cioclii îi iau cu o macara și cu un camion.
Când am parcat în fața casei lipsită de vacă, am fost mai șocat de carnagiu decât mă așteptasem să fiu.
Am rămas sub unul dintre dafinii indieni care aruncau umbre lungi și am privit consternat carcasa gigantică.
Cele patru picioare, bucăți din capul sfărâmat și din trup erau răspândite pe peluza din fața casei, în tufișuri și pe alee. Ugerul aterizase macabru în unul dintre parii gardului de scânduri, iar țâțele erau îndreptate spre cer.
Vaca Holstein, negru cu alb, aproape la fel de mare ca o mașină de teren, stătuse pe o platformă susțină de doi stâlpi de oțel, înalți de vreo șapte metri, niciunul din ei nefiind distrus de explozie.
Singurul lucru rămas cocoțat acolo sus era posteriorul vacii, care se răsucise într-atât, încât era îndreptat spre stradă, ca și cum animalul ar fi arătat fundul trecătorilor.
Sub Holsteinul de plastic atârnase cândva o firmă a restaurantului cu fripturi de vită, care ocupase mai înainte locul acela. Când construise casa, Micul Ozzie nu păstrase și firma, ci numai bovina gigantică din plastic.
Pentru Ozzie, vaca nu fusese numai cel mai mare ornament de peluză din lume. Fusese o operă de artă.
Din numeroasele cărți pe care le scrisese, patru fuseseră despre artă, deci știa despre ce vorbea. De fapt, pentru că este cel mai celebru locuitor din Pico Mundo (în viață) și, probabil, cel mai respectat și pentru că își construise o casă în Flats pe când toată lumea se aștepta să rămână veșnic o zonă în ruine, Micul Ozzie era singurul care putuse să susțină cu succes în fața Departamentului Municipal pentru Construcții că poate să păstreze vaca, ca pe o sculptură.
Pe măsură ce Flats devenea un cartier tot mai acătării, unii dintre vecinii săi - nu mulți, dar o minoritate foarte gălăgioasă - avuseseră obiecții împotriva vacii gigantice, din motive estetice. Poate că unul dintre ei recursese la violență.
În timp ce pășeam prin cioburile ascuțite, înainte să urc treptele de la ușa din față și să apuc să sun, Ozzie deschise larg ușa, se întinse peste prag și mă salută.
- Odd, nu-i înfiorător că un incult țicnit a putut să facă așa ceva? Mă consolez amintindu-mi că „arta durează mult, iar criticii sunt insecte de o zi”.
- Shakespeare? am întrebat eu.
- Nu. Randall Jarell. Un poet minunat, acum uitat de toți, pentru că universitățile moderne nu le mai predau nimic, în afară de cum să aibă o părere bună despre sine și cum să-și sugă degetele de la picioare.
- O să fac curat aici, domnule.
- Nici vorbă! hotărî Ozzie. Lasă-i pe „șerpii ăștia veninoși, care-s încântați să șuiere”, să vadă ruinele o săptămână, o lună.
- Shakespeare?
- Nu, nu. W.B. Daniel, referindu-se la critici. Mai târziu o să strâng resturile, dar curul vacii acesteia frumoase o să rămână acolo, ca răspuns la meu pentru filistinii ăștia care dau cu bombe.
- Deci a fost o bombă?
- Una foarte mică, prinsă de sculptură în timpul nopții, cu un ceas care a permis acestor „șerpi care se hrănesc cu gunoaie și cu venin” să fie departe de locul crimei când a avut loc explozia. Nici asta nu-i Shakespeare. Voltaire scriind despre critici.
- Domnule, sunt un pic îngrijorat în ceea ce vă privește, am zis.
- Amice, n-ai de ce. Lașii ăștia au avut doar atât curaj cât să facă bucăți o vacă de plastic în puterea nopții, dar n-au tăria de a înfrunta un grăsan cu antebrațe groase ca ale mele.
- Nu vorbeam despre asta. Mă refeream al hipertensiunea dumneavoastră.
Micul Ozzie dădu disprețuitor din unul din brațele sale formidabile.
- Dacă ai avea pântecul meu și sângele plin cu molecule de colesterol, mari cât o nalbă, atunci ai înțelege că o insultă potrivită din când în când e singurul lucru care-ți împiedică arterese să se închidă. Insulte potrivite și vin roșu de calitate. Intră, intră! O să deschid o sticlă și o să toastăm pentru distrugerea tuturor criticilor, „această rasă jalnică de aligatori flămânzi”.
- Shakespeare? am întrebat.
- Pentru Dumnezeu, Odd, bardul din Avon n-a fost singurul scriitor care a pus pana pe hârtie!
- Am rămas fixat pe el, am spus eu, urmându-l pe Ozzie în casă. O să nimeresc, mai sau mai târziu.
- Cu trucul ăsta ieftin ai reușit să termini liceul?
- Da, domnule.
Ozzie mă invită să mă simt în largul meu în camera de zi și se duse să aducă o sticlă de Cabernet Sauvignon, iar eu m-am pomenit singur cu Chester cel Teribil.
Pisica aia nu-i grasă, ci mare și fără frică. Am văzut-o odată înfruntând un ciobănesc german agresiv doar prin atitudinea sa.
Chester cel Teribil are blana de culoarea unui dovleac copt, cu pete negre.
Cățărat pe un pervaz lat de fereastră și privind afară, către curtea din fața casei, vreme de un minut nu mă băgă în seamă.
Îmi place când sunt ignorat. În pantofii pe care-i purtam nu făcuse nimeni pipi, și speram să rămână așa.
În cele din urmă, cotoiul întoarse capul. Mă privi, evaluându-mă, cu un dispreț profund. Apoi își îndreptă din nou atenție către fereastră.
Vaca părea să-l fascineze și să-l aducă într-o dispoziție sumbră, contemplativă. Poate că-și folosise opt dintre vieți și simțea fiorul morții.
În ciuda pericolului care amenința pantofii mei, m-am relaxat iute și am simțit mai puțin intens sentimentul acela de pericol iminent de care avusesem parte de când o găsisem pe Penny Kallisto așteptându-mă la capătul scării apartamentului meu, la începutul zilei.
După o jumătate de minut, Chester cel Teribil mă alarmă din nou, cu sâsâitul său furios, amenințător. Bineînțeles, toate pisicile au acest talent, dar Chester rivalizează atât cu șerpii cu clopoței, cât și cu cobrele în ceea ce privește intensitatea și amenințarea din șuieratul său.
Ceva de afară îl deranjase și-l făcuse să se ridice în picioare pe pervazul ferestrei, să-și arcuiască spinarea și să-și zburlească părul de pe gât.
Deși era evident că nu eram eu cauza agitației sale, am alunecat către marginea fotoliului, gata să fug.
Chester sâsâi din nou, apoi zgârie cu ghearele geamul. Sunetul scos de ghearele sale pe geam făcu să mă ia cu răcori.
M-am întrebat brusc dacă nu cumva trupa care aruncase în aer vaca se întorsese la lumina zilei, ca să doboare fundul încăpățânat al bovinei.
Când Chester zgârie din nou geamul, m-am ridicat în picioare. M-am dus cu grijă la fereastră, pentru că nu voiam ca pisica furioasă să-mi interpreteze greșit motivele.
Afară, lângă gardul de scânduri, cu fața spre casă, stătea Omul-Ciupercă, Bobo Robertson.
ȘAISPREZECE
Primul meu impuls a fost să mă ghemuiesc și să mă retrag de lângă fereastră. Dacă Omul-Ciupercă mă urmărise, atunci însemna că bănuise cumva că fusesem mai devreme în locuința sa din Camp`s End. O astfel de comportare din partea mea i-ar fi confirmat că-s vinovat.
Am rămas lângă fereastră, bucuros că Chester cel Teribil stătea între mine și Robertson. Și am considerat mulțumitor faptul că pisica a manifestat o antipatie profundă față de individ, chiar dacă el se afla la o asemenea distanță, pentru că acest lucru îmi confirma că neîncrederea mea în omul acela era îndreptățită.
Până în clipa aceea nu crezusem niciodată că eu și Chester cel Teribil am putea fi de acord în vreo privință sau că am avea ceva în comun, în afară de afecțiunea pentru Micul Ozzie.
Pentru prima oară de când îl știam, Robertson nu zâmbea. Stând în razele soarelui, având în fundal siluetele și umbrele dafinilor, individul arăta la fel de crunt ca fotografia gigantică a lui Timothy McVeigh de pe peretele din biroul său.
Din spatele meu, Ozzie spuse:
- Oh, Doamne, cum poate omul să-și bage în el un dușman pe gură, ca să-i fure mințile.
M-am întors și am văzut că avea o tavă pe care erau două pahare de vin și o farfurioară cu brânză tăiată cuburi, înconjurată de sărățele subțiri, albe.
I-am mulțumit, am luat unul dintre pahare și m-am uitat afară.
Bob Robertson dispăruse.
Am riscat o confruntare periculoasă cu Chester cel Teribil și m-am apropiat de fereastră, uitându-mă în stânga și-n dreapta, de-a lungul străzii.
- Ei bine? întrebă Ozzie, nerăbdător.
Robertson plecase, și încă iute, de parcă ar fi avut ceva urgent de rezolvat.
Mă tulburase să-l văd pe individul acela bizar lângă gard, dar acum, că-l pierdusem din vedere, mă neliniștea de-a binelea. Dacă tipul voia să mă urmărească, l-aș fi lăsat să se țină după mine, pentru că astfel aș fi știut pe unde umblă, și asta m-ar fi liniștit.
- Oh, Doamne, cum poate omul să-și bage în el un dușman pe gură, ca să-i fure mințile, repetă Ozzie.
M-am întors de la fereastră și am văzut că pusese tava jos și își ridicase paharul, ca și cum ar fi toastat.
M-am străduit să par calm și am spus:
- Unele zile sunt atât de grele, încât nu știu cum am putea dormi dacă n-am lăsa vinul să ne fure inteligența.
- Amice, nu ți-am cerut să discuți pe marginea afirmației mele, ci doar să identifici sursa ei.
Preocupat încă de Robertson, am zis:
- Domnule?
Cuprins de exasperare, Ozzie spuse:
- Shakespeare! Ți-am pus această întrebare ca să mă asigur că o să treci examenul, și ai dat greș. Era Cassio, care vorbea în actul 2, scena 3 din Othello.
- Am fost.... neatent.
Arătând spre fereastră, acolo unde Chester nu mai părea agitat și se făcuse din nou colac pe pervazul lat, Ozzie zise:
- Distrugerea pe care au lăsat-o în urma lor barbarii provoacă o fascinație macabră, nu-i așa? Ni se reamintește cât de subțire este luciul de fațadă al civilizației.
- Regret să vă dezamăgesc, domnule, dar gândurile mele nu erau chiar atât de profunde. Pur și simplu... mi s-a părut că văd trecând pe cineva pe care-l cunosc.
Ozzie ridică paharul în mâna sa cea cu cinci degete și zise:
- Pentru afurisirea tuturor canaliilor!
- Asta-i cam tare, domnule! Afurisire....
- Nu-mi strica plăcerea, băiete! Bea și gata.
Am băut și m-am uitat din nou pe fereastră. Apoi m-am întors în fotoliul în care stătusem înainte ca pisica să fi sâsâit atât de alarmant.
Ozzie se așeză și el, dar scaunul său protestă mai zgomotos decât al meu.
- Ai venit aici cu o povară, zise Ozzie, și, din moment ce nu văd un dar pentru gazdă, presupun că greutatea pe care o cari este un necaz.
I-am povestit totul despre Bob Robertson. Cu toate că șefului poliției nu-i spusesem nimic despre încăperea întunecată, i-am împărtășit povestea lui Ozzie, pentru că el are o imaginație suficient de bogată ca să acumuleze orice.
Pe lângă cărțile de nonficțiune, mai scrisese două serii de mare succes de romane polițiste.
Când am terminat să povestesc despre Robertson, a zis:
- Odd, mi-aș fi dorit să ai un pistol.
- Pistoalele mă sperie, i-am reamintit eu.
- Viața ta mă sperie pe mine. Sunt convins că Wyatt Porter o să-ți dea un permis ca să porți o armă ascunsă vederii.
- Asta ar însemna să port o jachetă sport.
- Poți să strecori un pistol sub cămașa hawaiiană și să-l porți într-un toc prins la spate de centură.
M-am încruntat și i-am zis:
- Nu-mi plac cămășile hawaiiene.
- Oh, da, spuse el cu un sarcasm nedisimulat, tricourile și blugii tăi îți conferă un stil unic.
- Uneori port pantaloni de bumbac.
- Rafinamentul garderobei tale zăpăcește mintea. Ralph Lauren plânge.
Am ridicat din umeri și am zis:
- Sunt ceea ce sunt.
- Dacă o să cumpăr o armă potrivită pentru tine și o să te intruiesc personal s-o folosești....
- Mulțumesc, domnule, pentru grija dumneavoastră, dar sunt convins că o să-mi împușc ambele picioare, iar dumneavoastră o să scrieți de îndată o serie de romane despre un detectiv particular fără picioare.
- S-a scris deja, zise el și-și sorbi vinul. Totul a fost făcut deja. Doar o dată în cursul unei generații apare ceva atât de proaspăt precum un detectiv care vomită.
- Rămâne diaree cronică.
Se strâmbă și-mi replică:
- Mi-e teamă că n-ai talentul necesar pentru a fi un autor de romane polițiste de succes. Ce ai scris în ultimul timp?
- Una, alta....
- Presupun că „una” se referă la lista de cumpărături de la băcănie și „alta” se referă la bilețele de amor către Stormy Llewellyn. Ce altceva ai mai scris?
- Nimic, am recunoscut eu.
Pe când aveam 16 ani, P. Oswald Boone, care cântărea atunci doar 175 de kilograme, fusese de acord să jurizeze un concurs literar din liceul nostru, pe care-l absolvise și el cu niște ani în urmă. Profesorul nostru de engleză ceruse fiecăruia dintre elevii săi să trimită o lucrare la concurs.
Cum bunica Sugars murise de curând și îmi era dor de ea, am scris un text despre ea. Din nefericire, am câștigat premiul I, ceea ce m-a transformat într-o mică celebritate în liceu, deși eu preferam să nu ies în evidență.
Pentru amintirile mele despre bunica mea am primit 300 de dolari și o plachetă. Am cheltuit banii pe un sistem audio ieftin, dar la care puteam să ascult muzică.
Placheta și combina muzicală au fost ulterior făcute zob de un poltergeist furios.
Singura consecință de lungă durată a acelui concurs literar a fost prietenia mea cu Micul Ozzie, lucru pentru care sunt recunoscător, deși de cinciani Ozzie mă sâcâie să scriu, să scriu, să scriu. Zice că un asemenea talent este un dar ceresc și că am obligația morală să-l folosesc.
- Două daruri înseamnă unul în plus, i-am zis eu acum. Dacă trebuie să am de-a face cu morții și să scriu și ceva de valoare, atunci mai mult ca sigur că o să înnebunesc sau o să mă împușc în cap cu pistolul pe care vreți să mi-l dați.
Nemulțumit de scuzele mele, Ozzie spuse:
- Scrisul nu-i un izvor de durere. Este o chimioterapie psihică. Îți reduce tumorile psihologice și-ți scoate în evidență durerile.
Nu mă îndoiesc că acest lucru era adevărat în ce-l privea sau că avea destulă durere ca să fie nevoie de o întreagă viață de chimioterapie psihică.
Cu toate că Marele Ozzie era încă în viață, Micul Ozzie în vedea pe tatăl său o dată sau de două ori pe an. De fiecare dată avea nevoie de două săptămâni ca să-și recapete echilibrul emoțional și buna dispoziție care-l caracterizau.
Și mama sa era în viață, Micul Ozzie nu vorbise cu ea de 20 de ani.
Mare Ozzie cântărea cu doar 12 kilograme mai puțin decât fiul său. Ca urmare, mulți oameni presupuneau că de la el moștenise Micul Ozzie obezitatea.
Dar Micul Ozzie refuza să se considere o victimă a moștenirii genetice. Spunea că proporțiile sale se datorează faptului că în sufletul lui exista o slăbiciune a voinței.
De câteva ori sugerase că părinții săi îi sfărâmaseră o parte din suflet, iar acest lucru avusese ca efect o ucigătoare slăbiciune a voinței. Însă nu vorbea niciodată despre copilăria sa dificilă și refuza să descrie ce îndurase. Scria doar romane polițiste, unul după altul...
- Scrisul nu-mi ușurează durerea la fel de mult ca prezența lui Stormy, i-am spus eu, sau precum gustul de înghețată cu bucăți de nucă de cocos, cireșe și ciocolată.
- Eu n-am o Stormy în viața mea, îmi replică el, dar înțeleg cum stă treaba cu înghețata. Ce-o să faci în privința lui Bob Robertson? mă întrebă el, după ce-și termină vinul.
Am ridicat din umeri.
- Trebuie să faci ceva, insistă Ozzie, din moment ce individul știe că în după-amiaza asta ai fost acasă la el și din moment ce te urmărește pretutindeni.
- Pot doar să fiu atent. Și să aștept ca șeful poliției să afle ceva despre el. S-ar putea să nu mă fi urmărit. Poate auzise de vaca aceea care a explodat și se oprise să se zgâiască la resturile ei.
- Odd, aș fi incredibil de dezamăgit dacă ai muri mâine, fără să fi apucat să-ți fi folosit talentul scriitoricesc.
- Imaginați-vă cum o să mă simt eu.
- Aș putea să-mi doresc să devii înțelept mai iute, să iei un pistol și să scrii o carte, dar nu pot să doresc moartea cuiva. „Cât de iuți sunt picioarele zilelor în anii tinereții.”
Am identificat citatul și am zis:
- Mark Twain.
- Excelent! Poate că, la urma urmei, nu ești un prostănac tânăr și ignorant.
- Ați mai folosit citatul ăsta o dată, am recunoscut eu. De aceea îl știu.
- Dar măcar l-ai ținut minte! Cred că asta dovedește o dorință, chiar dacă inconștientă, de a renunța la tigaie și de a te transforma în literat.
- Sper ca mai întâi să mă ocup de anvelope.
- Uneori ești o adevărată belea, zise Ozzie oftând, apoi ciocăni cu unghia în paharul gol și adăugă: Ar fi fost bine să aduc sticla.
- Stați liniștit, o aduc eu, m-am oferit, pentru că aș fi adus sticla de cabernet din bucătărie într-un timp mai scurt decât i-ar fi trebuit lui să se ridice din fotoliu.
Holul lat de trei metri arăta ca o galerie de artă, iar în ambele părți ale sale se aflau încăperi pline cu alte opere de artă și cu cărți.
La capătul holului se întindea bucătăria. Pe o tăblie de granit negru se afla sticla, cu dopul scos, ca să respire vinul.
Deși încăperile din față erau plăcute, răcorite de aerul condiționat, bucătăria se dovedi surprinzător de încinsă. Când am intrat, am crezut o clipă că toate cele patru cuptoare erau pline cu gustări puse la copt.
Apoi am văzut că ușa din spate era deschisă. Seara de deșert, încă clocotind din cauza soarelui încăpățânat de vară, absorbise răcoarea din bucătărie.
Când m-am dus la ușă, s-o închid, l-am văzut pe Bob Robertson în curtea din spate, palid și fungiform ca întotdeauna.
ȘAPTESPREZECE
Robertson stătea cu fața spre casă, ca și cum ar fi vrut să-l văd. Apoi se întoarse și se îndreptă spre partea din spate a proprietății.
Am rămas prea mult timp în prag, ezitând, nefiind sigur ce ar trebui să fac.
Am presupus că unul dintre vecinii săi mă recunoscuse și-i spusese că-mi vârâsem nasul pe aoclo, în lipsa lui. Dar ușurința cu care dăduse de mine și cu care începuse să mă urmărească era tulburătoare.
M-am trezit din stupoare când mi-am dat seama că-l pusesem pe Ozzie în pericol, că-l atrăsesem pe psihopatul acela în casa lui. Am părăsit bucătăria, am traversat porticul, am coborât treptele spre curtea interioară, am pășit pe peluză și m-am dus după Robertson.
Casa lui Ozzie se afla în partea din față a unui teren de-o jumătate de hectar, iar cea mai mare parte a proprietății este acoperită de peluză și de copaci. În partea din spate, copacii se îndesesc, formând o mică pădure.
Robertson merse prin crângul de dafini, conifere și piper de California, apoi dispăru din raza mea vizuală.
Trunchiurile multor copaci ofereau ascunzișuri, ca și umbra îmbelșugată. M-am folosit de ele ca să-l urmăresc fără să fiu văzut.
Am mers iute, dar prudent prin pădure, de la nord la sud, apoi de la sud la nord, mai întâi în tăcere, apoi strigându-i numele:
- Domnule Robertson!
Dar el nu-mi răspunse.
Fiindu-mi frică să las pădurea necercetată și să-i ofer lui Robertson șansa să se strecoare în urma mea, am avut nevoie de mult timp ca să ajung la poarta din gardul din spate. Am găsit-o încuiată, dar o închidea un zăvor cu contragreutate, care se declanșa automat când cineva trăgea poarta după el.
M-am întors în pădurice, parcă așteptându-mă ca individul să se năpustească asupra mea, gândindu-mă că nu plecase, ci așteptase să mă prindă cu garda jos.
Dacă Robertson se ascundea în dumbrava aceea, probabil că și-a dat seama că rămăsesem pe poziție, pentru că n-a riscat să mă atace.
Când am ajuns la porticul din spatele casei, m-am oprit, m-am întors și am privit păduricea. Păsări zburau printre ramuri, nu ca și cum ar fi fost gonite de cineva, ci doar ca și cum ar fi făcut un ultim zbor înainte de apusul soarelui.
Din nou în bucătărie, am închis ușa, am tras zăvorul și am pus lanțul de siguranță.
Am privit prin geamul aflat în jumătatea superioară a ușii. Pădurea era pașnică. Și nemișcată.
Când m-am întors în camera de zi cu sticla ce cabernet, jumătate din brânză dispăruse de pe platoul cu gustări, iar Micul Ozzie era instalat în fotoliul său comod. Spusese cândva că se simțea în largul său acolo, ca Regele Broască pe tronul său.
- Dragă Odd, începusem că cred că ai plecat în Narnia, prin șifonier.
I-am povestit despre Robertson.
- Vrei să spui că a fost aici, în casa mea?
- Da, cred că da, am răspuns eu, în timp ce îi umpleam paharul.
- Și ce-a făcut?
- Probabil a stat pe hol, chiar în spatele arcadei, ascultând ce vorbeam.
- E al naibii de îndrăzneț!
Am pus sticla pe o tăviță de lângă paharul său, străduindu-mă din greu să-mi stăpânesc teama care ar fi făcut să-mi tremure mâinile, și am zis:
- N-a fost mai îndrăzneț decât am fost eu când m-am strecurat în casa lui ca să-i scotocesc prin sertare.
- Cred că n-a fost. Dar tu ai fost de partea zeilor, iar ticălosul ăsta pare a fi un gândac uriaș, albinos, care are permisie de-o zi din iad.
Chester cel Teribil se mutase de pe pervaz pe scaunul meu. Își ridică ușor capul, ca să mă provoace la luptă pentru încălcarea teritoriului. Are ochii la fel de verzi ca un demon ingrat.
- În locul tău, m-aș așeza în altă parte, mă sfătui Ozzie. Vrei încă un pahar? mă întrebă el, arătând spre sticlă.
- Încă nu l-am terminat pe primul. Și trebuie să plec. Stormy, cină, chestii din astea. Nu vă ridicați!
- Nu-mi spune să nu mă ridic, mormăi el în timp ce începu procesul de desprindere a trupului său mătăhălos de pe pernele fotoliului, care se închiseseră ca niște ventuze în jurul coapselor sale.
- Domnule, chiar nu e cazul....
- Nu-mi spune mie când e sau nu cazul, novice încrezut ce ești! E cazul să fac ceea ce vreau eu să fac, chiar dacă pare că nu e cazul.
Uneori, când se ridică după ce a stat așezat un timp, se înroșește la față din cauza efortului, iar alteori se face alb ca hârtia. Mi-e groază să mă gândesc că un lucru atât de simplu precum ridicatul de pe scaun poate să-l coste atât de mult.
Din fericire, de data asta nici nu se înroși la față, nici nu păli. Poate că vinul îl fortificase și doar jumătatea de tavă cu brânză îl făcea să se opintească, așa că reuși să fie în picioare mult mai iute decât o țestoasă de deșert care se extrage dintr-un smârc uscat de nisip înșelător.
- Acum, că v-ați ridicat, puteți să încuiați ușa în urma mea, i-am spus. Și să țineți toate ușile încuiate, până se rezolvă chestia asta. Nu deschideți ușa decât dacă puteți să vedeți cine vă caută.
- Nu mi-e teamă de el, zise Ozzie. Organele mele vitale bine căptușite sunt greu de atins, fie de gloanțe, fie de cuțit. Și știu câte ceva despre autoapărare.
- Domnule, e un individ periculos. Până acum s-a stăpânit, dar, când n-o s-o mai facă, o să fie atât de ticălos, încât numai despre el o să se vorbească la știrile de seară. Mie mi-e frică de el.
Ozzie dădu disprețuitor din mâna sa cu șase degete, de parcă ar fi vrut să respingă spusele mele.
- Spre deosebire de tine, eu am un pistol. Mai multe chiar.
- Atunci țineți-le la îndemână. Îmi pare rău că l-am adus după mine aici.
- Aiurea! Individul era lipit scai de tine, numai că nu ți-ai dat tu seama.
De fiecare dată când părăsesc casa lui după o vizită, Ozzie mă îmbrățișează așa cum un tată își îmbrățișează fiul iubit, așa cum niciunul din noi doi n-a fost îmbrățișat de tatăl său.
Stând în ușa deschisă, Ozzie spuse:
- Sărut-o pe Stormy din partea mea.
- Așa o să fac.
- Și adu-o aici să fie martoră la distrugerea frumoasei mele vaci și la ticăloșia pe care o reprezintă acest lucru.
- O să fie îngrozită. O să aibă nevoie de vin. O să aducem o sticlă.
- Nu-i nevoie. Am o pivniță plină.
Am așteptat în portic până a închis ușa și până am auzit că o încuie.
În timp ce treceam pe aleea din față, presărată cu cioburi de plastic, și în timp ce ocoleam Mustangul ca să mă duc spre portiera din partea șoferului, priveam strada liniștită. Nu se vedea nici Robertson, nici Fordul Explorer pe care-l avea.
După ce m-am suit în mașină și am pornit motorul, m-am așteptat deodată să fiu aruncat în aer, precum vaca Holstein. Eram prea nervos.
Am urmat un traseu ocolitor din Jack Flats până la biserica catolică St. Bartholomew, din zona centrului istoric, oferind eventualului urmăritor o mulțime de ocazii să se facă remarcat. Mașinile din urma mea păreau lipsite de intenția de a mă urmări.
Totuși, mă simțeam supravegheat.
OPTSPREZECE
Pico Mundo nu e un oraș cu zgârie-nori. Construirea recentă a unui bloc cu cinci etaje i-a făcut pe locuitorii mai vechi să fie copleșiți de-un simțământ nedorit de aglomerație urbană.
Dacă ținem seama de turn și de clopotnița din vârful acestuia, biserica St. Bartholomew este de departe cea mai înaltă clădire din Pico Mundo. Unepri, înspre amurg, sub acoperișul din olane roșii, zidurile de stucatură albă strălucesc asemenea geamurilor unui felinar.
Stormy mă aștepta în fața clădirii. Stătea așezată pe treapta cea mai de sus, alături de un coș cu capac, pentru picnic.
Nu mai purta uniforma roz cu alb de la Burke&Bailey, ci sandale, pantaloni albi și o bluză turcoaz. Îi stătea bine în uniformă, dar acum era de-a dreptul încântătoare.
Cu părul ei ca pana corbului și ochii negri ca smoala, ar fi putut fi mireasa unui faraon, venită peste timp din străvechiul Egipt.
În privirea ei există mistere ce rivalizează cu cele ale Sfinxului și cu cele ale tuturor piramidelor care au fost sau vor fi vreodată excavate din nisipurile Saharei.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, Stormy îmi zise:
- Ai uitat robinetul la hormoni deschis. Închide-l, gratargiule! Asta-i o biserică.
Am înhățat coșul de picnic, iar ea s-a ridicat în picioare. Am sărutat-o pe obraz.
- Pe de altă parte, sărutul ăsta a fost cam prea cast, spuse ea.
- Pentru că ți l-a trimis Micul Ozzie.
- E un dulce. Am auzit că i-au aruncat vaca în aer.
- Acolo-i un adevărat abator - unde te uiți vezi numai bucăți din Holsteinul ăla de plastic.
- Ce urmează? O bandă de asasini care împușcă piticii de pe peluze?
- Lumea a luat-o razna, am spus eu.
Am intrat în biserică pe ușa principală.
În loc să mergem în naos, am cotit la dreapta și ne-am îndreptat spre o ușă încuiată. Stormy scoase o cheie, și am pătruns în încăperea de la baza clopotniței.
Părintele Sean Llewellyn este unchiul lui Stormy. Știe că ei îi place turnul și i-a dăruit o cheie.
Când ușa se închise înliniște în urma noastră, mirosul dulce de tămâie scăzu și fu înlocuit de un miros slab de mucegai.
Scara turnului era întunecoasă. Înainte ca Stormy să aprindă lumina, i-am găsit cu precizie buzele și i-am furat un sărut scurt, dar mai dulce decât primul.
- Băiat rău!
- Buze bune!
- E ciudat.... să-ți vâri limba în gura cuiva în biserică....
- Din punct de vedere tehnic, nu suntem în biserică, i-am explicat eu.
- Și presupun că din punct de vedere tehnic n-a fost vorba de vârâtul limbii în gură.
- Sunt convins că există un termen medical mai corect pentru chestia asta.
- Există un termen medical pentru tine, zise ea.
- Și care-i acela? am întrebat eu, în timp ce o urmam pe scara în spirală, cărând coșul.
- Priapic.
- Ce înseamnă?
- Veșnic excitat.
- Sper că nu vrei să mă vindece de asta vreun doctor.
- Nu-i nevoie de un doctor. Medicina populară oferă un tratament demn de încredere.
- Da? Care?
- O lovitură iute și puternică la sursa problemei.
M-am încruntat și am zis:
- Tu nu ești Florence Nightingale. O să încep să port un suspensor.
La capătul scării în spirală, o ușă dădea în clopotniță.
Trei clopote mari de bronz, de diferite dimensiuni, atârnau de tavan în mijlocul spațiului acela înalt. Erau înconjurate de o pasarelă de doi metri.
Se trăseseră clopotele pentru vecernie la ora șapte și nu avea să se mai întâmpla acest lucru până la slujba de dimineață.
Stormy scoase din coș o cutie de plastic plină cu mieji de nucă, pe care îi prăjise bine și-i presărase atât cu sare, cât și cu zahăr, câte un pic din fiecare. Îmi vârî unul în gură. Era nemaipomenit - atât miezul de nucă, dar și să fiu hrănit de Stormy.
Am deschis o sticlă de merlot bun și am turnat în paharele pe care le ținea ea.
De aceea nu terminasem mai devreme paharul de cabernet: cu toate că-mi place Ozzie, prefer să beau cu Stormy.
Nu mâncam cocoțați acolo în fiecare seară, diar de două, trei ori pe lună, când Stormy are nevoie să se simtă deasupra lumii. Și aproape de ceruri.
- Pentru Ozzie! zise Stormy, ridicând paharul. În speranța că, într-o zi, pierderile sale se vor termina.
N-am întrebat ce voia să spună pentru că știam. Din cauza greutății sale, există multe lucruri din viață care i-au fost refuzate lui Ozzie și pe care acesta n-o să le trăiască niciodată.
- Cerul e limpede, remarcă Stormy. O să putem vedea Casiopeea în seara asta.
Se referea la constelația nordică numită după un personaj mitologic, dar tot ăsta era și numele mamei lui Stormy, care murise pe când fiica ei avea doar 7 ani. Tatăl ei murise în același accident aviatic.
Rămasă fără familie, cu excepția unchiului ei, preotul, Stormy fusese dată spre adoptare. După trei luni, adoptarea dăduse greș din motive justificate, pentru că fata explicase că nu voia părinți noi, ci întoarcerea celor pe care-i iubise și pe care-i pierduse.
Până la vârsta de 17 ani, când absolvise liceul, crescuse într-un orfelinat. Apoi, până împlinise 18 ani, trăise sub tutela unchiului său.
Pentru o nepoată de preot, Stormy avea o relație ciudată cu Dumnezeu. În relația aceasta era furie - uneori doar un pic, alteori chiar multă.
- Ce-i cu Omul-Ciupercă? întrebă ea.
- Chester cel Teribil nu-l place.
- Chester cel Teribil nu place pe nimeni.
- Cred că lui Chester îi e frică de el.
- Asta da, noutate!
- E o grenadă de mână cu cuiul scos.
- Chester cel Teribil?
- Nu, Omul-Ciupercă. Numele lui adevărat este Bob Robertson. Părul de pe spinare i se zburlise cum n-am mai văzut niciodată.
- Bob Robertson are mult păr pe spinare?
- Nu. Chester cel Teribil. Nici atunci când l-a speriat pe ciobănescul ăla german uriaș nu s-a zburlit așa cum a făcut-o astăzi.
- Ia-o încet, Odd! Cum de s-a întâmplat ca Bob Robertson și Chester cel Teribil să fie în același loc?
- Cred că mă urmărește peste tot, de când am pătruns în casă.
În timp ce rosteam cuvântul „urmărește”, atenția mi-a fost atrasă de o mișcare din cimitir.
Lângă St. Bartholomew se află un cimitir, în stil vechi: nu cu plăci de bronz fixate în branit și culcate în iarbă, ca în multe cimitire moderne, ci cu pietre de mormânt verticale și cu monumente funerare. Un gard de fier cu stâlpi ascuțiți înconjoară cele trei pogoane ale cimitirului. Cu toate că o parte din teren e umbrit de câțiva stejari de California, majoritatea aleilor acoperite cu verdeață sunt în bătaia soarelui.
Robertson stătea nemișcat ca o piatră de mormânt în cimitir, nu pitit după vreun copac, ci la vedere.
Stormy își puse paharul cu vin pe balustradă și se ghemui lângă coș.
- Am adus niște brânză, care o să meargă perfect cu vinul.
Dacă Robertson ar fi stat cu capul plecat, privind inscripția de pe vreo placă de mormânt, aș fi fost tulburat văzându-l. Dar așa era mai rău. Individul nu venise acolo ca să-mi manifeste respectul față de morți, nu venise dintr-un motiv nevinovat.
Își dăduse capul pe spate, cu ochii ațintiți spre mine, care stăteam lângă balustrada clopotniței, cu un interes aproape palpabil.
- Vrei sărățele cu brânză? mă întrebă Stormy.
Mi-am pus paharul cu vin lângă al lui Stormy.
- Avem o problemă.
- Sărățelele nu reprezintă o problemă, spuse Stormy, ci doar o opțiune.
Am tresărit, auzind deodată un puternic fâlfâit de aripi.
M-am întors și am văzut trei porumbei rotindu-se prin clopotniță și apoi îndreptându-se către adăposturile lor de pe grinzile de deasupra clopotelor. Întorcându-mă, m-am lovit de Stormy, iar aceasta a scăpat cele două cutiuțe pe care le ținea în mâini. Sărățelele și feliile de brânză s-au împrăștiat pe jos.
- Oddie, ce faci?!
Stormy se opri, puse cutiile deoparte și începu să strângă sărățelele și brânza.
Jos, pe iarba tot mai întunecată, Robertson stătuse până atunci cu mâinile pe lângă trup, o siluetă masivă cu umerii pleoștiți. Conștient că mă uitam la el, așa cum se uita și el la mine, își ridică brațul drept, ca într-un salut nazist.
- Vrei să mă ajuți, zise Stormy, sau vrei să te porți ca un bărbat tipic?
La început am crezut că Robertson mă amenința cu pumnul, dar, în ciuda luminii care scădea rapid în intensitate, am văzut că gestul era mai puțin politicos decât păruse la prima vedere. Degetul său mijlociu era întins, iar individul îl îndreptase spre mine cu un gest scurt, furios.
- Robertson e aici, i-am spus lui Stormy.
- Cine?
- Omul-Ciupercă.
Brusc, individul o luă printre morminte, îndreptându-se spre biserică.
- Ar fi mai bine să renunțăm la cină, am zis eu, făcând-o pe Stormy să se ridice în picioare, cu intenția de a o grăbi să părăsim clopotnița. Să plecăm de aici!
Ea se împotrivi și se întoarse spre balustradă.
- Nu permit nimănui să mă intimideze.
- Eu permit. Dacă-i suficient de nebun.
- Unde-i individul? Nu-l văd.
M-am aplecat și am privit în jos. Nu-l mai vedeam nici eu. Probabil ajunsese în fața sau în spatele bisericii și cotise după colțul acesteia.
- Ușa de la capătul scării s-a încuiat automat în urma noastră atunci când am urcat în turn? am întrebat.
- Nu știu. Nu cred că s-a încuiat.
Nu-mi plăcea ideea să fiu prins în capcană în vârful unui turn, chiar dacă de acolo puteam striga după ajutor și aveam mari șanse să fim auziți. Ușa clopotniței nu avea zăvor, și mă îndoiam că noi doi puteam s-o ținem închisă dacă individul, furios, ar fi fost hotărât s-o deschidă.
Am prins-o de mână, încercând să-i transmit că trebuie să ne grăbim, și am cololit clopotele, mergând iute pe pasarelă și călcând pe brânză și pe sărățele.
- Hai să plecăm de aici!
- Coșul, cina noastră....
- Lasă-l aici! O să-l luăm mai târziu, mâine....
Lăsaserăm lumina aprinsă în turn. Dar scara în spirală era îngustă, nu puteam să văd până în josul ei, ci doar cât permiteau zidurile curbe.
Jos era liniște.
- Repede! am zorit-o eu pe Stormy și am luat-o înaintea ei pe treptele abrupte, fără să mă țin de balustradă, prea precipitat pentru a fi în siguranță.
NOUĂSPREZECE
În jos, tot în jos, urmând scara în spirală, eu înainte și ea după mine, făcând prea mult zgomot pe trepte, fără să pot să aud dacă Robertson urca să ne iasă în întâmpinare.
La jumătatea drumului m-am întrebat dacă graba aceea nu era cumva o reacție exagerată. Apoi mi-am amintit de pumnul ridicat al individului, de degetul întins, de fotografiile cu chipuri ursuze din biroul lui.
Am luat-o și mai repede pe scări la vale, fără să-mi pot scoate din minte imaginea tipului așteptându-ne jos cu un cuțit de măcelar, în care m-aș fi înfipt singur, înainte să mă pot opri.
Când am ajuns jos, fără să-l fi întâlnit, am găsit ușa descuiată. Am deschis-o cu grijă.
Contrar așteptărilor mele, Robertson nu ne aștepta în pronaosul slab luminat.
Când coborâsem scara turnulu, trebuise să-i dau drumul mâinii lui Stormy. Acum am prins-o din nou, ca s-o simt lângă mine.
M-am dus la cele trei uși din față și am deschis-o pe cea din mijloc. L-am văzut pe Robertson urcând treptele bisericii, venind dinspre alee. Deși nu gonea spre mine, se apropia la fel de amenințător ca un tanc care traversează un câmp de bătălie.
Am văzut, în lumina aceea de-un stacojiu apocaliptic, că nu mai zâmbea. Ochii săi cenușiu-deschis căpătaseră de la apusul soarelui o nuanță sângerie, iar chipul i se schimonosise de furie ucigătoare.
Mustangul lui Terri aștepta lângă trotuar. Nu puteam să ajung la el fără să trec pe lângă Robertson.
Lupt când trebuie s-o fac, iar, dacă n-am încotro, lupt chiar împotriva unor adversari față de care sunt pitic. Dar nu consider confruntarea fizică prima soluție în rezolvarea unui conflict.
Robertson era mai înalt ca mine, dar nu foarte solid. Dacă furia sa ar fi fost cea a unui om obișnuit, poate exagerată de o bere în plus, atunci l-aș fi putut înfrunta având convingerea că o să-l dobor.
Dar era nebun, un obiect de fascinație pentru bodachi, un admirator al ucigașilor în serie și al criminalilor în masă. Puteam să presupun că avea un pistol sau un cuțit și că în toiul luptei ar fi început să muște ca un câine.
Poate că Stormy ar fi încercat să-i tragă un șut în fund - o asemenea atitudine nu-i este străină - dar nu i-am dat ocazia. Am făcut stânga împrejur, am ținut-o bine de mână și am condus-o prin una dintre ușile dintre pronaos și naos.
O lumină slabă ne ghidă către culoarul central al bisericii pustii. Flăcările pâlpâiau în geamurile de culoarea rubinului are rastelelor pentru lumânări.
Punctele acelea de lumină și apusul roșiatic din spatele ferestrelor cu vitralii nu reușeau să respingă adunarea de umbre care umpluseră băncile și coridoarele laterale.
Am mers în grabă pe intervalul central, așteptându-ne ca Robertson să năvălească pe una dintre ușile pronaosului, ca un taur furios. Deoarece n-am auzit nimic până în momentul în care am ajuns la locul pentru împărtășanie, ne-am oprit și am privit în urma noastră.
Din câte-mi puteam da seama, Robertson nu sosise încă. Dacă ar fi intrat în naos, ar fi venit direct spre noi, pe coridorul central.
Deși logica îmi contrazicea intuiția, care nu era sprijinită de nicio dovadă, bănuiam că individul se afla în apropiere. Mi se făcuse pielea de găină.
Intuiția lui Stormy era sincronă cu a mea. Prietena mea se uită la umbrele geometrice ale băncilor, ale coridoarelor și ale colonadelor și-mi șopti:
- E mai aproape decât crezi. E foarte aproape.
....................................................................
Elvis părea că-și face griji în privința mea. Îmi strânse ușor mâna, privindu-mă cu grijă evidentă, apoi mi-o strânse din nou.
- E totul bine, am zis eu, deși nu aveam idee dacă acesta era răspunsul potrivit.
Elvis ieși din mașină fără să deschidă ușa - trecu pur și simplu prin ea - apoi urcă treptele bisericii. L-am privit până când a trecut prin ușa grea de stejar și a dispărut din raza mea vizuală.
Convenisem să mă întâlnesc cu Stormy la ora opt, așa că aveam suficient timp de pierdut.
Am plecat de lângă biserică și i-am telefonat lui P. Oswald Boone, individul de 200 de kilograme și cu șase degete la mâna stângă.
Micul Ozzie mi-a răspuns la al doilea țârâit.
- Odd, vaca mea cea minunată a explodat.
- A explodat?
- A făcut bum, zise Micul Ozzie. În clipa asta totul era în regulă, în clipa următoare, vaca cea fabuloasă a fost făcută bucăți.
- Când s-a întâmplat? N-am auzit nimic despre asta.
- Exact cu 2,20 ore în urmă. Polițiștii au fost aici și au plecat. Cred că au fost șocați, în ciuda experienței pe care o au în legătură cu barbaria delicvenților.
- Abia l-am văzut pe șeful poliției, iar el nu mi-a spus nimic.
- Probabil că după ce a plecat de aici, polițistul care răspunde de caz a avut nevoie de o băutură tare, poate chiar două, înainte să-și scrie raportul.
- Și cum ești? l-am întrebat.
- Nu simt că ma pierdut ceva, pentru că asta ar însemna să exagerez din punct de vedere moral, dar sunt trist.
- Știu cât de mult ai iubit vaca aceea.
- Am iubit vaca aia, îmi confirmă el.
- Mă gândeam să-ți fac o vizită, dar poate că nu-i momentul cel mai potrivit.
- E momentul cel mai potrivit, dragă Odd. Nu-i nimic mai rău decât să fii singur în seara unei zile în care ți-a explodat o vacă.
- O să ajung acolo în câteva minute, i-am făgăduit.
Micul Ozzie locuiește în Jack Flats, care cu 50 de ani în urmă se numea Jack Rabbit Flats, o zonă la vest și mai la vale de zona centrului istoric. N-am idee unde s-a dus iepurele.
Treptat, în ultimii 15 ani, zona a devenit un cartier de oameni cu stare.
Micul Ozzie s-a stabilit primul în cartier, pe vremea când puțini îi întrevedeau viitorul, a cumpărat o parcelă de un pogon, pe care se afla un restaurant ieșit de mult din afaceri, și și-a construit acolo casa visurilor sale.
Locuința aceea cu două etaje, avea un ascenson, uși largi și podele cu întărituri de oțel. Ozzie o construise atât ca să se potrivească dimensiunilor sale, cât și ca să înlăture stricăciunile ce i-ar fi putut fi aduse în eventualitatea în care ar fi devenit, așa cum se temea Stormy, unul dintre oamenii aceia pe care cioclii îi iau cu o macara și cu un camion.
Când am parcat în fața casei lipsită de vacă, am fost mai șocat de carnagiu decât mă așteptasem să fiu.
Am rămas sub unul dintre dafinii indieni care aruncau umbre lungi și am privit consternat carcasa gigantică.
Cele patru picioare, bucăți din capul sfărâmat și din trup erau răspândite pe peluza din fața casei, în tufișuri și pe alee. Ugerul aterizase macabru în unul dintre parii gardului de scânduri, iar țâțele erau îndreptate spre cer.
Vaca Holstein, negru cu alb, aproape la fel de mare ca o mașină de teren, stătuse pe o platformă susțină de doi stâlpi de oțel, înalți de vreo șapte metri, niciunul din ei nefiind distrus de explozie.
Singurul lucru rămas cocoțat acolo sus era posteriorul vacii, care se răsucise într-atât, încât era îndreptat spre stradă, ca și cum animalul ar fi arătat fundul trecătorilor.
Sub Holsteinul de plastic atârnase cândva o firmă a restaurantului cu fripturi de vită, care ocupase mai înainte locul acela. Când construise casa, Micul Ozzie nu păstrase și firma, ci numai bovina gigantică din plastic.
Pentru Ozzie, vaca nu fusese numai cel mai mare ornament de peluză din lume. Fusese o operă de artă.
Din numeroasele cărți pe care le scrisese, patru fuseseră despre artă, deci știa despre ce vorbea. De fapt, pentru că este cel mai celebru locuitor din Pico Mundo (în viață) și, probabil, cel mai respectat și pentru că își construise o casă în Flats pe când toată lumea se aștepta să rămână veșnic o zonă în ruine, Micul Ozzie era singurul care putuse să susțină cu succes în fața Departamentului Municipal pentru Construcții că poate să păstreze vaca, ca pe o sculptură.
Pe măsură ce Flats devenea un cartier tot mai acătării, unii dintre vecinii săi - nu mulți, dar o minoritate foarte gălăgioasă - avuseseră obiecții împotriva vacii gigantice, din motive estetice. Poate că unul dintre ei recursese la violență.
În timp ce pășeam prin cioburile ascuțite, înainte să urc treptele de la ușa din față și să apuc să sun, Ozzie deschise larg ușa, se întinse peste prag și mă salută.
- Odd, nu-i înfiorător că un incult țicnit a putut să facă așa ceva? Mă consolez amintindu-mi că „arta durează mult, iar criticii sunt insecte de o zi”.
- Shakespeare? am întrebat eu.
- Nu. Randall Jarell. Un poet minunat, acum uitat de toți, pentru că universitățile moderne nu le mai predau nimic, în afară de cum să aibă o părere bună despre sine și cum să-și sugă degetele de la picioare.
- O să fac curat aici, domnule.
- Nici vorbă! hotărî Ozzie. Lasă-i pe „șerpii ăștia veninoși, care-s încântați să șuiere”, să vadă ruinele o săptămână, o lună.
- Shakespeare?
- Nu, nu. W.B. Daniel, referindu-se la critici. Mai târziu o să strâng resturile, dar curul vacii acesteia frumoase o să rămână acolo, ca răspuns la meu pentru filistinii ăștia care dau cu bombe.
- Deci a fost o bombă?
- Una foarte mică, prinsă de sculptură în timpul nopții, cu un ceas care a permis acestor „șerpi care se hrănesc cu gunoaie și cu venin” să fie departe de locul crimei când a avut loc explozia. Nici asta nu-i Shakespeare. Voltaire scriind despre critici.
- Domnule, sunt un pic îngrijorat în ceea ce vă privește, am zis.
- Amice, n-ai de ce. Lașii ăștia au avut doar atât curaj cât să facă bucăți o vacă de plastic în puterea nopții, dar n-au tăria de a înfrunta un grăsan cu antebrațe groase ca ale mele.
- Nu vorbeam despre asta. Mă refeream al hipertensiunea dumneavoastră.
Micul Ozzie dădu disprețuitor din unul din brațele sale formidabile.
- Dacă ai avea pântecul meu și sângele plin cu molecule de colesterol, mari cât o nalbă, atunci ai înțelege că o insultă potrivită din când în când e singurul lucru care-ți împiedică arterese să se închidă. Insulte potrivite și vin roșu de calitate. Intră, intră! O să deschid o sticlă și o să toastăm pentru distrugerea tuturor criticilor, „această rasă jalnică de aligatori flămânzi”.
- Shakespeare? am întrebat.
- Pentru Dumnezeu, Odd, bardul din Avon n-a fost singurul scriitor care a pus pana pe hârtie!
- Am rămas fixat pe el, am spus eu, urmându-l pe Ozzie în casă. O să nimeresc, mai sau mai târziu.
- Cu trucul ăsta ieftin ai reușit să termini liceul?
- Da, domnule.
Ozzie mă invită să mă simt în largul meu în camera de zi și se duse să aducă o sticlă de Cabernet Sauvignon, iar eu m-am pomenit singur cu Chester cel Teribil.
Pisica aia nu-i grasă, ci mare și fără frică. Am văzut-o odată înfruntând un ciobănesc german agresiv doar prin atitudinea sa.
Chester cel Teribil are blana de culoarea unui dovleac copt, cu pete negre.
Cățărat pe un pervaz lat de fereastră și privind afară, către curtea din fața casei, vreme de un minut nu mă băgă în seamă.
Îmi place când sunt ignorat. În pantofii pe care-i purtam nu făcuse nimeni pipi, și speram să rămână așa.
În cele din urmă, cotoiul întoarse capul. Mă privi, evaluându-mă, cu un dispreț profund. Apoi își îndreptă din nou atenție către fereastră.
Vaca părea să-l fascineze și să-l aducă într-o dispoziție sumbră, contemplativă. Poate că-și folosise opt dintre vieți și simțea fiorul morții.
În ciuda pericolului care amenința pantofii mei, m-am relaxat iute și am simțit mai puțin intens sentimentul acela de pericol iminent de care avusesem parte de când o găsisem pe Penny Kallisto așteptându-mă la capătul scării apartamentului meu, la începutul zilei.
După o jumătate de minut, Chester cel Teribil mă alarmă din nou, cu sâsâitul său furios, amenințător. Bineînțeles, toate pisicile au acest talent, dar Chester rivalizează atât cu șerpii cu clopoței, cât și cu cobrele în ceea ce privește intensitatea și amenințarea din șuieratul său.
Ceva de afară îl deranjase și-l făcuse să se ridice în picioare pe pervazul ferestrei, să-și arcuiască spinarea și să-și zburlească părul de pe gât.
Deși era evident că nu eram eu cauza agitației sale, am alunecat către marginea fotoliului, gata să fug.
Chester sâsâi din nou, apoi zgârie cu ghearele geamul. Sunetul scos de ghearele sale pe geam făcu să mă ia cu răcori.
M-am întrebat brusc dacă nu cumva trupa care aruncase în aer vaca se întorsese la lumina zilei, ca să doboare fundul încăpățânat al bovinei.
Când Chester zgârie din nou geamul, m-am ridicat în picioare. M-am dus cu grijă la fereastră, pentru că nu voiam ca pisica furioasă să-mi interpreteze greșit motivele.
Afară, lângă gardul de scânduri, cu fața spre casă, stătea Omul-Ciupercă, Bobo Robertson.
ȘAISPREZECE
Primul meu impuls a fost să mă ghemuiesc și să mă retrag de lângă fereastră. Dacă Omul-Ciupercă mă urmărise, atunci însemna că bănuise cumva că fusesem mai devreme în locuința sa din Camp`s End. O astfel de comportare din partea mea i-ar fi confirmat că-s vinovat.
Am rămas lângă fereastră, bucuros că Chester cel Teribil stătea între mine și Robertson. Și am considerat mulțumitor faptul că pisica a manifestat o antipatie profundă față de individ, chiar dacă el se afla la o asemenea distanță, pentru că acest lucru îmi confirma că neîncrederea mea în omul acela era îndreptățită.
Până în clipa aceea nu crezusem niciodată că eu și Chester cel Teribil am putea fi de acord în vreo privință sau că am avea ceva în comun, în afară de afecțiunea pentru Micul Ozzie.
Pentru prima oară de când îl știam, Robertson nu zâmbea. Stând în razele soarelui, având în fundal siluetele și umbrele dafinilor, individul arăta la fel de crunt ca fotografia gigantică a lui Timothy McVeigh de pe peretele din biroul său.
Din spatele meu, Ozzie spuse:
- Oh, Doamne, cum poate omul să-și bage în el un dușman pe gură, ca să-i fure mințile.
M-am întors și am văzut că avea o tavă pe care erau două pahare de vin și o farfurioară cu brânză tăiată cuburi, înconjurată de sărățele subțiri, albe.
I-am mulțumit, am luat unul dintre pahare și m-am uitat afară.
Bob Robertson dispăruse.
Am riscat o confruntare periculoasă cu Chester cel Teribil și m-am apropiat de fereastră, uitându-mă în stânga și-n dreapta, de-a lungul străzii.
- Ei bine? întrebă Ozzie, nerăbdător.
Robertson plecase, și încă iute, de parcă ar fi avut ceva urgent de rezolvat.
Mă tulburase să-l văd pe individul acela bizar lângă gard, dar acum, că-l pierdusem din vedere, mă neliniștea de-a binelea. Dacă tipul voia să mă urmărească, l-aș fi lăsat să se țină după mine, pentru că astfel aș fi știut pe unde umblă, și asta m-ar fi liniștit.
- Oh, Doamne, cum poate omul să-și bage în el un dușman pe gură, ca să-i fure mințile, repetă Ozzie.
M-am întors de la fereastră și am văzut că pusese tava jos și își ridicase paharul, ca și cum ar fi toastat.
M-am străduit să par calm și am spus:
- Unele zile sunt atât de grele, încât nu știu cum am putea dormi dacă n-am lăsa vinul să ne fure inteligența.
- Amice, nu ți-am cerut să discuți pe marginea afirmației mele, ci doar să identifici sursa ei.
Preocupat încă de Robertson, am zis:
- Domnule?
Cuprins de exasperare, Ozzie spuse:
- Shakespeare! Ți-am pus această întrebare ca să mă asigur că o să treci examenul, și ai dat greș. Era Cassio, care vorbea în actul 2, scena 3 din Othello.
- Am fost.... neatent.
Arătând spre fereastră, acolo unde Chester nu mai părea agitat și se făcuse din nou colac pe pervazul lat, Ozzie zise:
- Distrugerea pe care au lăsat-o în urma lor barbarii provoacă o fascinație macabră, nu-i așa? Ni se reamintește cât de subțire este luciul de fațadă al civilizației.
- Regret să vă dezamăgesc, domnule, dar gândurile mele nu erau chiar atât de profunde. Pur și simplu... mi s-a părut că văd trecând pe cineva pe care-l cunosc.
Ozzie ridică paharul în mâna sa cea cu cinci degete și zise:
- Pentru afurisirea tuturor canaliilor!
- Asta-i cam tare, domnule! Afurisire....
- Nu-mi strica plăcerea, băiete! Bea și gata.
Am băut și m-am uitat din nou pe fereastră. Apoi m-am întors în fotoliul în care stătusem înainte ca pisica să fi sâsâit atât de alarmant.
Ozzie se așeză și el, dar scaunul său protestă mai zgomotos decât al meu.
- Ai venit aici cu o povară, zise Ozzie, și, din moment ce nu văd un dar pentru gazdă, presupun că greutatea pe care o cari este un necaz.
I-am povestit totul despre Bob Robertson. Cu toate că șefului poliției nu-i spusesem nimic despre încăperea întunecată, i-am împărtășit povestea lui Ozzie, pentru că el are o imaginație suficient de bogată ca să acumuleze orice.
Pe lângă cărțile de nonficțiune, mai scrisese două serii de mare succes de romane polițiste.
Când am terminat să povestesc despre Robertson, a zis:
- Odd, mi-aș fi dorit să ai un pistol.
- Pistoalele mă sperie, i-am reamintit eu.
- Viața ta mă sperie pe mine. Sunt convins că Wyatt Porter o să-ți dea un permis ca să porți o armă ascunsă vederii.
- Asta ar însemna să port o jachetă sport.
- Poți să strecori un pistol sub cămașa hawaiiană și să-l porți într-un toc prins la spate de centură.
M-am încruntat și i-am zis:
- Nu-mi plac cămășile hawaiiene.
- Oh, da, spuse el cu un sarcasm nedisimulat, tricourile și blugii tăi îți conferă un stil unic.
- Uneori port pantaloni de bumbac.
- Rafinamentul garderobei tale zăpăcește mintea. Ralph Lauren plânge.
Am ridicat din umeri și am zis:
- Sunt ceea ce sunt.
- Dacă o să cumpăr o armă potrivită pentru tine și o să te intruiesc personal s-o folosești....
- Mulțumesc, domnule, pentru grija dumneavoastră, dar sunt convins că o să-mi împușc ambele picioare, iar dumneavoastră o să scrieți de îndată o serie de romane despre un detectiv particular fără picioare.
- S-a scris deja, zise el și-și sorbi vinul. Totul a fost făcut deja. Doar o dată în cursul unei generații apare ceva atât de proaspăt precum un detectiv care vomită.
- Rămâne diaree cronică.
Se strâmbă și-mi replică:
- Mi-e teamă că n-ai talentul necesar pentru a fi un autor de romane polițiste de succes. Ce ai scris în ultimul timp?
- Una, alta....
- Presupun că „una” se referă la lista de cumpărături de la băcănie și „alta” se referă la bilețele de amor către Stormy Llewellyn. Ce altceva ai mai scris?
- Nimic, am recunoscut eu.
Pe când aveam 16 ani, P. Oswald Boone, care cântărea atunci doar 175 de kilograme, fusese de acord să jurizeze un concurs literar din liceul nostru, pe care-l absolvise și el cu niște ani în urmă. Profesorul nostru de engleză ceruse fiecăruia dintre elevii săi să trimită o lucrare la concurs.
Cum bunica Sugars murise de curând și îmi era dor de ea, am scris un text despre ea. Din nefericire, am câștigat premiul I, ceea ce m-a transformat într-o mică celebritate în liceu, deși eu preferam să nu ies în evidență.
Pentru amintirile mele despre bunica mea am primit 300 de dolari și o plachetă. Am cheltuit banii pe un sistem audio ieftin, dar la care puteam să ascult muzică.
Placheta și combina muzicală au fost ulterior făcute zob de un poltergeist furios.
Singura consecință de lungă durată a acelui concurs literar a fost prietenia mea cu Micul Ozzie, lucru pentru care sunt recunoscător, deși de cinciani Ozzie mă sâcâie să scriu, să scriu, să scriu. Zice că un asemenea talent este un dar ceresc și că am obligația morală să-l folosesc.
- Două daruri înseamnă unul în plus, i-am zis eu acum. Dacă trebuie să am de-a face cu morții și să scriu și ceva de valoare, atunci mai mult ca sigur că o să înnebunesc sau o să mă împușc în cap cu pistolul pe care vreți să mi-l dați.
Nemulțumit de scuzele mele, Ozzie spuse:
- Scrisul nu-i un izvor de durere. Este o chimioterapie psihică. Îți reduce tumorile psihologice și-ți scoate în evidență durerile.
Nu mă îndoiesc că acest lucru era adevărat în ce-l privea sau că avea destulă durere ca să fie nevoie de o întreagă viață de chimioterapie psihică.
Cu toate că Marele Ozzie era încă în viață, Micul Ozzie în vedea pe tatăl său o dată sau de două ori pe an. De fiecare dată avea nevoie de două săptămâni ca să-și recapete echilibrul emoțional și buna dispoziție care-l caracterizau.
Și mama sa era în viață, Micul Ozzie nu vorbise cu ea de 20 de ani.
Mare Ozzie cântărea cu doar 12 kilograme mai puțin decât fiul său. Ca urmare, mulți oameni presupuneau că de la el moștenise Micul Ozzie obezitatea.
Dar Micul Ozzie refuza să se considere o victimă a moștenirii genetice. Spunea că proporțiile sale se datorează faptului că în sufletul lui exista o slăbiciune a voinței.
De câteva ori sugerase că părinții săi îi sfărâmaseră o parte din suflet, iar acest lucru avusese ca efect o ucigătoare slăbiciune a voinței. Însă nu vorbea niciodată despre copilăria sa dificilă și refuza să descrie ce îndurase. Scria doar romane polițiste, unul după altul...
- Scrisul nu-mi ușurează durerea la fel de mult ca prezența lui Stormy, i-am spus eu, sau precum gustul de înghețată cu bucăți de nucă de cocos, cireșe și ciocolată.
- Eu n-am o Stormy în viața mea, îmi replică el, dar înțeleg cum stă treaba cu înghețata. Ce-o să faci în privința lui Bob Robertson? mă întrebă el, după ce-și termină vinul.
Am ridicat din umeri.
- Trebuie să faci ceva, insistă Ozzie, din moment ce individul știe că în după-amiaza asta ai fost acasă la el și din moment ce te urmărește pretutindeni.
- Pot doar să fiu atent. Și să aștept ca șeful poliției să afle ceva despre el. S-ar putea să nu mă fi urmărit. Poate auzise de vaca aceea care a explodat și se oprise să se zgâiască la resturile ei.
- Odd, aș fi incredibil de dezamăgit dacă ai muri mâine, fără să fi apucat să-ți fi folosit talentul scriitoricesc.
- Imaginați-vă cum o să mă simt eu.
- Aș putea să-mi doresc să devii înțelept mai iute, să iei un pistol și să scrii o carte, dar nu pot să doresc moartea cuiva. „Cât de iuți sunt picioarele zilelor în anii tinereții.”
Am identificat citatul și am zis:
- Mark Twain.
- Excelent! Poate că, la urma urmei, nu ești un prostănac tânăr și ignorant.
- Ați mai folosit citatul ăsta o dată, am recunoscut eu. De aceea îl știu.
- Dar măcar l-ai ținut minte! Cred că asta dovedește o dorință, chiar dacă inconștientă, de a renunța la tigaie și de a te transforma în literat.
- Sper ca mai întâi să mă ocup de anvelope.
- Uneori ești o adevărată belea, zise Ozzie oftând, apoi ciocăni cu unghia în paharul gol și adăugă: Ar fi fost bine să aduc sticla.
- Stați liniștit, o aduc eu, m-am oferit, pentru că aș fi adus sticla de cabernet din bucătărie într-un timp mai scurt decât i-ar fi trebuit lui să se ridice din fotoliu.
Holul lat de trei metri arăta ca o galerie de artă, iar în ambele părți ale sale se aflau încăperi pline cu alte opere de artă și cu cărți.
La capătul holului se întindea bucătăria. Pe o tăblie de granit negru se afla sticla, cu dopul scos, ca să respire vinul.
Deși încăperile din față erau plăcute, răcorite de aerul condiționat, bucătăria se dovedi surprinzător de încinsă. Când am intrat, am crezut o clipă că toate cele patru cuptoare erau pline cu gustări puse la copt.
Apoi am văzut că ușa din spate era deschisă. Seara de deșert, încă clocotind din cauza soarelui încăpățânat de vară, absorbise răcoarea din bucătărie.
Când m-am dus la ușă, s-o închid, l-am văzut pe Bob Robertson în curtea din spate, palid și fungiform ca întotdeauna.
ȘAPTESPREZECE
Robertson stătea cu fața spre casă, ca și cum ar fi vrut să-l văd. Apoi se întoarse și se îndreptă spre partea din spate a proprietății.
Am rămas prea mult timp în prag, ezitând, nefiind sigur ce ar trebui să fac.
Am presupus că unul dintre vecinii săi mă recunoscuse și-i spusese că-mi vârâsem nasul pe aoclo, în lipsa lui. Dar ușurința cu care dăduse de mine și cu care începuse să mă urmărească era tulburătoare.
M-am trezit din stupoare când mi-am dat seama că-l pusesem pe Ozzie în pericol, că-l atrăsesem pe psihopatul acela în casa lui. Am părăsit bucătăria, am traversat porticul, am coborât treptele spre curtea interioară, am pășit pe peluză și m-am dus după Robertson.
Casa lui Ozzie se afla în partea din față a unui teren de-o jumătate de hectar, iar cea mai mare parte a proprietății este acoperită de peluză și de copaci. În partea din spate, copacii se îndesesc, formând o mică pădure.
Robertson merse prin crângul de dafini, conifere și piper de California, apoi dispăru din raza mea vizuală.
Trunchiurile multor copaci ofereau ascunzișuri, ca și umbra îmbelșugată. M-am folosit de ele ca să-l urmăresc fără să fiu văzut.
Am mers iute, dar prudent prin pădure, de la nord la sud, apoi de la sud la nord, mai întâi în tăcere, apoi strigându-i numele:
- Domnule Robertson!
Dar el nu-mi răspunse.
Fiindu-mi frică să las pădurea necercetată și să-i ofer lui Robertson șansa să se strecoare în urma mea, am avut nevoie de mult timp ca să ajung la poarta din gardul din spate. Am găsit-o încuiată, dar o închidea un zăvor cu contragreutate, care se declanșa automat când cineva trăgea poarta după el.
M-am întors în pădurice, parcă așteptându-mă ca individul să se năpustească asupra mea, gândindu-mă că nu plecase, ci așteptase să mă prindă cu garda jos.
Dacă Robertson se ascundea în dumbrava aceea, probabil că și-a dat seama că rămăsesem pe poziție, pentru că n-a riscat să mă atace.
Când am ajuns la porticul din spatele casei, m-am oprit, m-am întors și am privit păduricea. Păsări zburau printre ramuri, nu ca și cum ar fi fost gonite de cineva, ci doar ca și cum ar fi făcut un ultim zbor înainte de apusul soarelui.
Din nou în bucătărie, am închis ușa, am tras zăvorul și am pus lanțul de siguranță.
Am privit prin geamul aflat în jumătatea superioară a ușii. Pădurea era pașnică. Și nemișcată.
Când m-am întors în camera de zi cu sticla ce cabernet, jumătate din brânză dispăruse de pe platoul cu gustări, iar Micul Ozzie era instalat în fotoliul său comod. Spusese cândva că se simțea în largul său acolo, ca Regele Broască pe tronul său.
- Dragă Odd, începusem că cred că ai plecat în Narnia, prin șifonier.
I-am povestit despre Robertson.
- Vrei să spui că a fost aici, în casa mea?
- Da, cred că da, am răspuns eu, în timp ce îi umpleam paharul.
- Și ce-a făcut?
- Probabil a stat pe hol, chiar în spatele arcadei, ascultând ce vorbeam.
- E al naibii de îndrăzneț!
Am pus sticla pe o tăviță de lângă paharul său, străduindu-mă din greu să-mi stăpânesc teama care ar fi făcut să-mi tremure mâinile, și am zis:
- N-a fost mai îndrăzneț decât am fost eu când m-am strecurat în casa lui ca să-i scotocesc prin sertare.
- Cred că n-a fost. Dar tu ai fost de partea zeilor, iar ticălosul ăsta pare a fi un gândac uriaș, albinos, care are permisie de-o zi din iad.
Chester cel Teribil se mutase de pe pervaz pe scaunul meu. Își ridică ușor capul, ca să mă provoace la luptă pentru încălcarea teritoriului. Are ochii la fel de verzi ca un demon ingrat.
- În locul tău, m-aș așeza în altă parte, mă sfătui Ozzie. Vrei încă un pahar? mă întrebă el, arătând spre sticlă.
- Încă nu l-am terminat pe primul. Și trebuie să plec. Stormy, cină, chestii din astea. Nu vă ridicați!
- Nu-mi spune să nu mă ridic, mormăi el în timp ce începu procesul de desprindere a trupului său mătăhălos de pe pernele fotoliului, care se închiseseră ca niște ventuze în jurul coapselor sale.
- Domnule, chiar nu e cazul....
- Nu-mi spune mie când e sau nu cazul, novice încrezut ce ești! E cazul să fac ceea ce vreau eu să fac, chiar dacă pare că nu e cazul.
Uneori, când se ridică după ce a stat așezat un timp, se înroșește la față din cauza efortului, iar alteori se face alb ca hârtia. Mi-e groază să mă gândesc că un lucru atât de simplu precum ridicatul de pe scaun poate să-l coste atât de mult.
Din fericire, de data asta nici nu se înroși la față, nici nu păli. Poate că vinul îl fortificase și doar jumătatea de tavă cu brânză îl făcea să se opintească, așa că reuși să fie în picioare mult mai iute decât o țestoasă de deșert care se extrage dintr-un smârc uscat de nisip înșelător.
- Acum, că v-ați ridicat, puteți să încuiați ușa în urma mea, i-am spus. Și să țineți toate ușile încuiate, până se rezolvă chestia asta. Nu deschideți ușa decât dacă puteți să vedeți cine vă caută.
- Nu mi-e teamă de el, zise Ozzie. Organele mele vitale bine căptușite sunt greu de atins, fie de gloanțe, fie de cuțit. Și știu câte ceva despre autoapărare.
- Domnule, e un individ periculos. Până acum s-a stăpânit, dar, când n-o s-o mai facă, o să fie atât de ticălos, încât numai despre el o să se vorbească la știrile de seară. Mie mi-e frică de el.
Ozzie dădu disprețuitor din mâna sa cu șase degete, de parcă ar fi vrut să respingă spusele mele.
- Spre deosebire de tine, eu am un pistol. Mai multe chiar.
- Atunci țineți-le la îndemână. Îmi pare rău că l-am adus după mine aici.
- Aiurea! Individul era lipit scai de tine, numai că nu ți-ai dat tu seama.
De fiecare dată când părăsesc casa lui după o vizită, Ozzie mă îmbrățișează așa cum un tată își îmbrățișează fiul iubit, așa cum niciunul din noi doi n-a fost îmbrățișat de tatăl său.
Stând în ușa deschisă, Ozzie spuse:
- Sărut-o pe Stormy din partea mea.
- Așa o să fac.
- Și adu-o aici să fie martoră la distrugerea frumoasei mele vaci și la ticăloșia pe care o reprezintă acest lucru.
- O să fie îngrozită. O să aibă nevoie de vin. O să aducem o sticlă.
- Nu-i nevoie. Am o pivniță plină.
Am așteptat în portic până a închis ușa și până am auzit că o încuie.
În timp ce treceam pe aleea din față, presărată cu cioburi de plastic, și în timp ce ocoleam Mustangul ca să mă duc spre portiera din partea șoferului, priveam strada liniștită. Nu se vedea nici Robertson, nici Fordul Explorer pe care-l avea.
După ce m-am suit în mașină și am pornit motorul, m-am așteptat deodată să fiu aruncat în aer, precum vaca Holstein. Eram prea nervos.
Am urmat un traseu ocolitor din Jack Flats până la biserica catolică St. Bartholomew, din zona centrului istoric, oferind eventualului urmăritor o mulțime de ocazii să se facă remarcat. Mașinile din urma mea păreau lipsite de intenția de a mă urmări.
Totuși, mă simțeam supravegheat.
OPTSPREZECE
Pico Mundo nu e un oraș cu zgârie-nori. Construirea recentă a unui bloc cu cinci etaje i-a făcut pe locuitorii mai vechi să fie copleșiți de-un simțământ nedorit de aglomerație urbană.
Dacă ținem seama de turn și de clopotnița din vârful acestuia, biserica St. Bartholomew este de departe cea mai înaltă clădire din Pico Mundo. Unepri, înspre amurg, sub acoperișul din olane roșii, zidurile de stucatură albă strălucesc asemenea geamurilor unui felinar.
Stormy mă aștepta în fața clădirii. Stătea așezată pe treapta cea mai de sus, alături de un coș cu capac, pentru picnic.
Nu mai purta uniforma roz cu alb de la Burke&Bailey, ci sandale, pantaloni albi și o bluză turcoaz. Îi stătea bine în uniformă, dar acum era de-a dreptul încântătoare.
Cu părul ei ca pana corbului și ochii negri ca smoala, ar fi putut fi mireasa unui faraon, venită peste timp din străvechiul Egipt.
În privirea ei există mistere ce rivalizează cu cele ale Sfinxului și cu cele ale tuturor piramidelor care au fost sau vor fi vreodată excavate din nisipurile Saharei.
De parcă mi-ar fi citit gândurile, Stormy îmi zise:
- Ai uitat robinetul la hormoni deschis. Închide-l, gratargiule! Asta-i o biserică.
Am înhățat coșul de picnic, iar ea s-a ridicat în picioare. Am sărutat-o pe obraz.
- Pe de altă parte, sărutul ăsta a fost cam prea cast, spuse ea.
- Pentru că ți l-a trimis Micul Ozzie.
- E un dulce. Am auzit că i-au aruncat vaca în aer.
- Acolo-i un adevărat abator - unde te uiți vezi numai bucăți din Holsteinul ăla de plastic.
- Ce urmează? O bandă de asasini care împușcă piticii de pe peluze?
- Lumea a luat-o razna, am spus eu.
Am intrat în biserică pe ușa principală.
În loc să mergem în naos, am cotit la dreapta și ne-am îndreptat spre o ușă încuiată. Stormy scoase o cheie, și am pătruns în încăperea de la baza clopotniței.
Părintele Sean Llewellyn este unchiul lui Stormy. Știe că ei îi place turnul și i-a dăruit o cheie.
Când ușa se închise înliniște în urma noastră, mirosul dulce de tămâie scăzu și fu înlocuit de un miros slab de mucegai.
Scara turnului era întunecoasă. Înainte ca Stormy să aprindă lumina, i-am găsit cu precizie buzele și i-am furat un sărut scurt, dar mai dulce decât primul.
- Băiat rău!
- Buze bune!
- E ciudat.... să-ți vâri limba în gura cuiva în biserică....
- Din punct de vedere tehnic, nu suntem în biserică, i-am explicat eu.
- Și presupun că din punct de vedere tehnic n-a fost vorba de vârâtul limbii în gură.
- Sunt convins că există un termen medical mai corect pentru chestia asta.
- Există un termen medical pentru tine, zise ea.
- Și care-i acela? am întrebat eu, în timp ce o urmam pe scara în spirală, cărând coșul.
- Priapic.
- Ce înseamnă?
- Veșnic excitat.
- Sper că nu vrei să mă vindece de asta vreun doctor.
- Nu-i nevoie de un doctor. Medicina populară oferă un tratament demn de încredere.
- Da? Care?
- O lovitură iute și puternică la sursa problemei.
M-am încruntat și am zis:
- Tu nu ești Florence Nightingale. O să încep să port un suspensor.
La capătul scării în spirală, o ușă dădea în clopotniță.
Trei clopote mari de bronz, de diferite dimensiuni, atârnau de tavan în mijlocul spațiului acela înalt. Erau înconjurate de o pasarelă de doi metri.
Se trăseseră clopotele pentru vecernie la ora șapte și nu avea să se mai întâmpla acest lucru până la slujba de dimineață.
Stormy scoase din coș o cutie de plastic plină cu mieji de nucă, pe care îi prăjise bine și-i presărase atât cu sare, cât și cu zahăr, câte un pic din fiecare. Îmi vârî unul în gură. Era nemaipomenit - atât miezul de nucă, dar și să fiu hrănit de Stormy.
Am deschis o sticlă de merlot bun și am turnat în paharele pe care le ținea ea.
De aceea nu terminasem mai devreme paharul de cabernet: cu toate că-mi place Ozzie, prefer să beau cu Stormy.
Nu mâncam cocoțați acolo în fiecare seară, diar de două, trei ori pe lună, când Stormy are nevoie să se simtă deasupra lumii. Și aproape de ceruri.
- Pentru Ozzie! zise Stormy, ridicând paharul. În speranța că, într-o zi, pierderile sale se vor termina.
N-am întrebat ce voia să spună pentru că știam. Din cauza greutății sale, există multe lucruri din viață care i-au fost refuzate lui Ozzie și pe care acesta n-o să le trăiască niciodată.
- Cerul e limpede, remarcă Stormy. O să putem vedea Casiopeea în seara asta.
Se referea la constelația nordică numită după un personaj mitologic, dar tot ăsta era și numele mamei lui Stormy, care murise pe când fiica ei avea doar 7 ani. Tatăl ei murise în același accident aviatic.
Rămasă fără familie, cu excepția unchiului ei, preotul, Stormy fusese dată spre adoptare. După trei luni, adoptarea dăduse greș din motive justificate, pentru că fata explicase că nu voia părinți noi, ci întoarcerea celor pe care-i iubise și pe care-i pierduse.
Până la vârsta de 17 ani, când absolvise liceul, crescuse într-un orfelinat. Apoi, până împlinise 18 ani, trăise sub tutela unchiului său.
Pentru o nepoată de preot, Stormy avea o relație ciudată cu Dumnezeu. În relația aceasta era furie - uneori doar un pic, alteori chiar multă.
- Ce-i cu Omul-Ciupercă? întrebă ea.
- Chester cel Teribil nu-l place.
- Chester cel Teribil nu place pe nimeni.
- Cred că lui Chester îi e frică de el.
- Asta da, noutate!
- E o grenadă de mână cu cuiul scos.
- Chester cel Teribil?
- Nu, Omul-Ciupercă. Numele lui adevărat este Bob Robertson. Părul de pe spinare i se zburlise cum n-am mai văzut niciodată.
- Bob Robertson are mult păr pe spinare?
- Nu. Chester cel Teribil. Nici atunci când l-a speriat pe ciobănescul ăla german uriaș nu s-a zburlit așa cum a făcut-o astăzi.
- Ia-o încet, Odd! Cum de s-a întâmplat ca Bob Robertson și Chester cel Teribil să fie în același loc?
- Cred că mă urmărește peste tot, de când am pătruns în casă.
În timp ce rosteam cuvântul „urmărește”, atenția mi-a fost atrasă de o mișcare din cimitir.
Lângă St. Bartholomew se află un cimitir, în stil vechi: nu cu plăci de bronz fixate în branit și culcate în iarbă, ca în multe cimitire moderne, ci cu pietre de mormânt verticale și cu monumente funerare. Un gard de fier cu stâlpi ascuțiți înconjoară cele trei pogoane ale cimitirului. Cu toate că o parte din teren e umbrit de câțiva stejari de California, majoritatea aleilor acoperite cu verdeață sunt în bătaia soarelui.
Robertson stătea nemișcat ca o piatră de mormânt în cimitir, nu pitit după vreun copac, ci la vedere.
Stormy își puse paharul cu vin pe balustradă și se ghemui lângă coș.
- Am adus niște brânză, care o să meargă perfect cu vinul.
Dacă Robertson ar fi stat cu capul plecat, privind inscripția de pe vreo placă de mormânt, aș fi fost tulburat văzându-l. Dar așa era mai rău. Individul nu venise acolo ca să-mi manifeste respectul față de morți, nu venise dintr-un motiv nevinovat.
Își dăduse capul pe spate, cu ochii ațintiți spre mine, care stăteam lângă balustrada clopotniței, cu un interes aproape palpabil.
- Vrei sărățele cu brânză? mă întrebă Stormy.
Mi-am pus paharul cu vin lângă al lui Stormy.
- Avem o problemă.
- Sărățelele nu reprezintă o problemă, spuse Stormy, ci doar o opțiune.
Am tresărit, auzind deodată un puternic fâlfâit de aripi.
M-am întors și am văzut trei porumbei rotindu-se prin clopotniță și apoi îndreptându-se către adăposturile lor de pe grinzile de deasupra clopotelor. Întorcându-mă, m-am lovit de Stormy, iar aceasta a scăpat cele două cutiuțe pe care le ținea în mâini. Sărățelele și feliile de brânză s-au împrăștiat pe jos.
- Oddie, ce faci?!
Stormy se opri, puse cutiile deoparte și începu să strângă sărățelele și brânza.
Jos, pe iarba tot mai întunecată, Robertson stătuse până atunci cu mâinile pe lângă trup, o siluetă masivă cu umerii pleoștiți. Conștient că mă uitam la el, așa cum se uita și el la mine, își ridică brațul drept, ca într-un salut nazist.
- Vrei să mă ajuți, zise Stormy, sau vrei să te porți ca un bărbat tipic?
La început am crezut că Robertson mă amenința cu pumnul, dar, în ciuda luminii care scădea rapid în intensitate, am văzut că gestul era mai puțin politicos decât păruse la prima vedere. Degetul său mijlociu era întins, iar individul îl îndreptase spre mine cu un gest scurt, furios.
- Robertson e aici, i-am spus lui Stormy.
- Cine?
- Omul-Ciupercă.
Brusc, individul o luă printre morminte, îndreptându-se spre biserică.
- Ar fi mai bine să renunțăm la cină, am zis eu, făcând-o pe Stormy să se ridice în picioare, cu intenția de a o grăbi să părăsim clopotnița. Să plecăm de aici!
Ea se împotrivi și se întoarse spre balustradă.
- Nu permit nimănui să mă intimideze.
- Eu permit. Dacă-i suficient de nebun.
- Unde-i individul? Nu-l văd.
M-am aplecat și am privit în jos. Nu-l mai vedeam nici eu. Probabil ajunsese în fața sau în spatele bisericii și cotise după colțul acesteia.
- Ușa de la capătul scării s-a încuiat automat în urma noastră atunci când am urcat în turn? am întrebat.
- Nu știu. Nu cred că s-a încuiat.
Nu-mi plăcea ideea să fiu prins în capcană în vârful unui turn, chiar dacă de acolo puteam striga după ajutor și aveam mari șanse să fim auziți. Ușa clopotniței nu avea zăvor, și mă îndoiam că noi doi puteam s-o ținem închisă dacă individul, furios, ar fi fost hotărât s-o deschidă.
Am prins-o de mână, încercând să-i transmit că trebuie să ne grăbim, și am cololit clopotele, mergând iute pe pasarelă și călcând pe brânză și pe sărățele.
- Hai să plecăm de aici!
- Coșul, cina noastră....
- Lasă-l aici! O să-l luăm mai târziu, mâine....
Lăsaserăm lumina aprinsă în turn. Dar scara în spirală era îngustă, nu puteam să văd până în josul ei, ci doar cât permiteau zidurile curbe.
Jos era liniște.
- Repede! am zorit-o eu pe Stormy și am luat-o înaintea ei pe treptele abrupte, fără să mă țin de balustradă, prea precipitat pentru a fi în siguranță.
NOUĂSPREZECE
În jos, tot în jos, urmând scara în spirală, eu înainte și ea după mine, făcând prea mult zgomot pe trepte, fără să pot să aud dacă Robertson urca să ne iasă în întâmpinare.
La jumătatea drumului m-am întrebat dacă graba aceea nu era cumva o reacție exagerată. Apoi mi-am amintit de pumnul ridicat al individului, de degetul întins, de fotografiile cu chipuri ursuze din biroul lui.
Am luat-o și mai repede pe scări la vale, fără să-mi pot scoate din minte imaginea tipului așteptându-ne jos cu un cuțit de măcelar, în care m-aș fi înfipt singur, înainte să mă pot opri.
Când am ajuns jos, fără să-l fi întâlnit, am găsit ușa descuiată. Am deschis-o cu grijă.
Contrar așteptărilor mele, Robertson nu ne aștepta în pronaosul slab luminat.
Când coborâsem scara turnulu, trebuise să-i dau drumul mâinii lui Stormy. Acum am prins-o din nou, ca s-o simt lângă mine.
M-am dus la cele trei uși din față și am deschis-o pe cea din mijloc. L-am văzut pe Robertson urcând treptele bisericii, venind dinspre alee. Deși nu gonea spre mine, se apropia la fel de amenințător ca un tanc care traversează un câmp de bătălie.
Am văzut, în lumina aceea de-un stacojiu apocaliptic, că nu mai zâmbea. Ochii săi cenușiu-deschis căpătaseră de la apusul soarelui o nuanță sângerie, iar chipul i se schimonosise de furie ucigătoare.
Mustangul lui Terri aștepta lângă trotuar. Nu puteam să ajung la el fără să trec pe lângă Robertson.
Lupt când trebuie s-o fac, iar, dacă n-am încotro, lupt chiar împotriva unor adversari față de care sunt pitic. Dar nu consider confruntarea fizică prima soluție în rezolvarea unui conflict.
Robertson era mai înalt ca mine, dar nu foarte solid. Dacă furia sa ar fi fost cea a unui om obișnuit, poate exagerată de o bere în plus, atunci l-aș fi putut înfrunta având convingerea că o să-l dobor.
Dar era nebun, un obiect de fascinație pentru bodachi, un admirator al ucigașilor în serie și al criminalilor în masă. Puteam să presupun că avea un pistol sau un cuțit și că în toiul luptei ar fi început să muște ca un câine.
Poate că Stormy ar fi încercat să-i tragă un șut în fund - o asemenea atitudine nu-i este străină - dar nu i-am dat ocazia. Am făcut stânga împrejur, am ținut-o bine de mână și am condus-o prin una dintre ușile dintre pronaos și naos.
O lumină slabă ne ghidă către culoarul central al bisericii pustii. Flăcările pâlpâiau în geamurile de culoarea rubinului are rastelelor pentru lumânări.
Punctele acelea de lumină și apusul roșiatic din spatele ferestrelor cu vitralii nu reușeau să respingă adunarea de umbre care umpluseră băncile și coridoarele laterale.
Am mers în grabă pe intervalul central, așteptându-ne ca Robertson să năvălească pe una dintre ușile pronaosului, ca un taur furios. Deoarece n-am auzit nimic până în momentul în care am ajuns la locul pentru împărtășanie, ne-am oprit și am privit în urma noastră.
Din câte-mi puteam da seama, Robertson nu sosise încă. Dacă ar fi intrat în naos, ar fi venit direct spre noi, pe coridorul central.
Deși logica îmi contrazicea intuiția, care nu era sprijinită de nicio dovadă, bănuiam că individul se afla în apropiere. Mi se făcuse pielea de găină.
Intuiția lui Stormy era sincronă cu a mea. Prietena mea se uită la umbrele geometrice ale băncilor, ale coridoarelor și ale colonadelor și-mi șopti:
- E mai aproape decât crezi. E foarte aproape.
