Hoții paradisului, Richard Doetsch

...................................................................
                                  5-13

                 În cameră se așternu câteva clipe o tăcere apăsătoare și apoi....

    Enjordin îi dădu lui Michael pașaportul. Bătu cu pumnul în ușă de trei ori, iar zăvorul fu tras.

                                 12.

                  Când ajunseră la lumină, o ambulanță opri lângă câteva mașini de pompieri. O mulțime de membri ai Gărzii Elvețiene verificau oamenii care ieșeau, percheziționându-i și chestionându-i.

    Gărzile se uitară la Michael, dar, odată ce văzură că era escortat de caporalul Reiner, își îndreptară atenția asupra grupului următor.

    - A fost înfrisoșător, comentă Michael.

    - Îmi pare rău că v-am cauzat atâtea neplăceri, răspunse Reiner. Sunteți sigur că nu sunteți rănit?
    - Doar puțin zdruncinat.
    - Vreți să vă vadă un doctor?
    - Nu, serios, sunt bine. Trebuie doar să beau ceva.
    - Vă rog, nu lăsați incidentul acesta să vă împiedice să ne vizitați din nou.
    Reiner înclină din cap, apoi porni grăbit înapoi spre muzeu.
    Mulțimea încă nu începuse să se împrăștie; confuzia avea să mai dureze puțin. Michael se întoarse și se îndreptă spre hotel, recunoscător că nimeni nu fusese rănit și că singurul lucru cu care vor rămâne oamenii ăștia de pe urma acelei zile va fi o poveste pe cinste.
    În timp ce traversa Piața San Pietro, trecând pe lângă obeliscul ce domina priveliștea și pe lângă enorma colonadă, se uită în urmă la bazilică. Deși grandoarea ei nu pălise, nu se mai simțea intimidat ca atunci câmd pusese prima dată piciorul în orașul străvechi.
    Michael băgă mâna în buzunar și deschise telefonul; avea nevoie să audă vocea lui Mary. Trebuia să-i spună că o iubește și că venea acasă.
    Michael ieși din Cetatea Vaticanului exact la ora 1 fix și zâmbi, știind că șansele de supraviețuire ale lui Mary tocmai crescuseră.
    Avea cheile.

                                             Capitolul 11
                                                   1.

                           Michael își făcea bagajele. În camera de la Hanul Călătorului Roman, pe care o plătise în avans, patul abia încăpea, dar confortul nu conta, nu contase niciodată; își rezervase camera asta pentru priveliște. Din ea vedea perfect Vaticanul. Și, lucrul cel mai important, vedea sumedenia de străzi care se intersectau jos, și știa pe care s-o apuce dacă ar fi fost nevoie să fugă.
    Deși se cazase la hotelul Bella Coccinni, fusese doar o acoperire; acest mic hotel era adevărata sa bază de operațiuni.
    Michael se așeză la biroul mic din colț și conectă un stick de memorie la laptop. Niște cifre începură să pâlpâie pe ecran. În treizeci de secunde, tot ce era stocat pe calculator fu șters.
    Calculatorul fusese partenerul perfect, făcându-și treaba la timp și fără greșeli.
    La ora zece dimineața sunase automat prin intermediul telefonului celular nedetectabil pe care i-l atașase Michael. Recunoscând o voce umană, calculatorul activase mesajul preprogramat de douăzeci și două de secunde, care dăduse indiciul privind garajul lui Attilio Vitelli. Calculatorul modificase vocea înregistrată a lui Michael, iar viteza cu care fusese rostit mesajul nu-i lăsase entralistului timp să răspundă înainte de încheierea apelului.
    La ora 11 fix, calculatorul formase numărul Poliției Vaticanului. Vocea lui Michael, modificată pentru a avea un timbru feminin, avertizase în legătură cu protestul iminent. Era doar un paravan, o modalitate de a induce în eroare, trimițându-i pe investigatori pe o pistă care conținea anumite adevăruri, dar nu întregul adevăr, creând în același timp haos.
    Michael închise laptopul și scoase hardul, peste care trecu de mai multe ori cu un magnet. Deși un virus infectase automat calculatorul la ora 11:17, distrugând orice dovadă, și tocmai ștersese informațiile, Michael era de părere că niciodată nu poți fi prea prudent.
    Broșurile anticatolice pe care Michael le pusese în geanta lui Higgins îi înfuriaseră pe agenții de pază, încețoșându-le rațiunea când o luară la goană spre hotelul lui. Hotelul se afla la doar trei străzi depărtare de hotelul Bella Coccinni.
    Cum nu aveau decât un singur portar de serviciu, fusese absurd de ușor pentru Michael să se strecoare în camera lui Higgins în dimineața aceea în drum spre Vatican, lăsând suficiente dovezi în sprijinul teoriilor și al presupunerilor Gărzii Elvețiene și ale Poliției Vaticanului.
    Nu doar o singură dovadă ajutase Poliția Vaticanului să tragă concluzii ferme, ci întregul ansamblu: lucrurile din geanta profesorului, ura lui oarbă pentru Biserică, obiectele din camera lui de hotel.
    Faptul că nimic nu părea să fi fost furat le întărea convingerea că fusese un vandal anarhist, și nu un hoț oprtunist.
    Michael luă telefonul cu iridiu, desfăcu, scoase bateria și o înlocui cu rezerva.
    Michael dezlipi eticheta de pe baterie și o desprinse din locașul ei cu un cuțit. Înăuntru avea aspect de gudron; Michael săpă în materialul negru ca un chit și scoase de acolo două chei.
    În capătul de sus, unde erau contactele, era o altă baterie, mai mică. Sursa de curent funcționa; telefonul mergea bine, numai că bateria ținea doar o zecime din perioada normală. Fusese mobilul troian al lui Michael.
    Aceasta era prima ocazie pe care o avea de a-și examina îndeaproape trofeul. Scoase ambele chei și le puse pe pat. Erau acoperit de subsanța neagră, lipicioasă din baterie, însă, când le șterse, metalul prețios începu să strălucească.
    Luă cheia de argint și, cu un prosop, îndepărtă restul de gudron și o lustrui. Luă cheia de aur și începu s-o curețe. Ceva îi atrase atenția. Îi stătu inima.
    Michael se repezi la baie. Ținea cheile în mână.
    Se uită cu luare-aminte la cheie, apoi deschise robinetul și puse cheia sub jetul de apă caldă, care dizolvă restul de substanță.
    Chiuveta se înnegri, iar cheia deveni aurie.
    Michael o studie cu grijă. Era gravat ceva cu litere mici, aproape imperceptibile. Michael se sforță să vadă, dar nu se înșelase. Pe o parte era scris 585.
    - Rahat, mormăi el.
    Sună telefonul. Michael îl ignoră. Inima îi bătea cu putere în piept.
    Închise ochii.
    Telefonul sună din nou. Michael explodă, măturând cu mâna raftul de la oglindă, zburând de perete obiectele de toaletă și paharele de apă, care se făcură țăndări.
    Michael ieși în fugă din baie și răspunse la telefon când acesta sună a treia oară.
    - Alo.
    - Mă uit la știri, spuse glasul. Minunat lucru, televiziunea asta mondială. Mă întreb dacă CNN-ul este de vânzare.
    Avertizarea lui Finster de săptămâna trecută îi răsuna încă în urechi: „Voi ști dacă nu sunt cheile autentice, Michael. Voi ști.”
    - Ei bine? întrebă Finster.
    - Ei bine, cei de la Vatican nu sunt proști.
    Michael încercă să-și stăpânească furia. Inscripția 585 - 14K în SUA - era marcajul european pentru aurul cu o puritate de 58,5%, un marcaj care nu apărea pe aur cu două mii de ani în urmă.
    - Și...?
    - Și...
    Michael nu știa ce să facă, se învârtea totul în el, nu-și putea permite un eșec. Trebuia să reușească. Viața lui Mary depindea de asta.
    - Ce vrei să zici, Michael? Le ai?
    Niciun răspuns. Michael era cufundat în gânduri, uitându-se lung la ceva de pe patul lui.
    - Și ce, Michael? Ce se petrece?
    Vocea lui Finster deveni tăioasă.
    - Michael, ce se petrece?
    - Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi, spuse Michael, mai mult pentru el însuși decât pentru Finster. Un simplu spectacol. E atât de simplu. De ce nu mi-am dat seama mai devreme?
    - Despre ce vorbești?
    În glasul lui Finster se ghicea încordarea.
    - Ar fi trebuit să ghicesc de la început.
    Brusc, Michael își recăpătă concentrarea.
    - Ne vedem peste câteva zile!
    Finster nu mai apucă să protesteze, căci Michael închise absent telefonul.

                                                 2.

                        Pereții erau acoperiți cu capodopere făcute cu creioane colorate. Desene luminoase cu nori și câini, oameni ca niște bețe și flori. Jeannie Busch le adusese de la școală.
    Copiii munciseră din greu când aflaseră că Mary „avea o ușoară răceală” și nu se va întoarce înainte de vacanța de vară. Mulți dintre ei plânseră. Clasa părea să-și fi pierdut echilibrul. Mary fusese centrul lor, le fusese o a doua mamă, și acum plecase.
    Mary acoperise cu desene pereții deschiși la culoare, sperând să mascheze nu doar atmosfera sterilă a camerei, ci și senzația de sterilitate din inima ei.
    Stătea pe scaun, îmbrăcată, prefăcându-se că citește. Fusese supusă la o mulțime de teste și înainte, dar niciodată în felul ăsta. Tratamentul nu-i secătuia doar puterile, ci și voința. Tânjea după Michael, știind că el putea fi catalizatorul refacerii ei.
    - Hei, Mary, se auzi o șoaptă.
    La început, Mary nu reacționă, pierdută în gânduri în spatele cărții. Bărbatul se apropie.
    - Bună.
    Mary tresări, speriată de voce, însă spaima îi dispăru când îi văzu chipul.
    - Paul.
    Îi zâmbi din toată inima.
    - Arăți grozav.
    Chiar se așteptase ca ea să arate mai rău.
    - Cum o mai duci?
    - Bine. Toți fac tărăboi pentru un fleac.
    Busch se aplecă să o sărute. Venise direct de la serviciu, și costumul îi era boțit, cravata strâmbă, dar măcar își făcuse timp să-și pieptene părul blond, încâlcit.
    - Trebuie să vii acasă cât mai repede. Jeannie mă înnebunește. Am nevoie s-o ții sub control, s-o facă să râdă din când în când.
    - Te descurci și singur.
    - Da, dar râde de mine, nu cu mine. Ți-am adus niște biscuiți și niște reviste.
    Paul puse un pachet pe masă. Stivele creșteau. Avea să-i ia un an întreg să citească tot.
    - Mulțumesc. Ce face Jeannie?
    - A luat-o razna, spuse el, nu tocmai în glumă.
    Se uită prin cameră, la desene.
    - Ai mulți admiratori.
    - Da, turma mea.
    Urmă o tăcere lungă, stânjenitoare. Busch își făcu de lucru, prefăcându-se că analizează fiecare desen în parte.
    Mary închise cartea, își adună gândurile și zâmbi.
    - Îți mulțumesc din nou că l-ai ajutat pe Michael, că i-ai dat voie să plece în sud.
    Busch se întoarse spre ea.
    - Hei, știi, uneori regulile sunt făcute ca să fie încălcate.
    Îl durea faptul că Michael o mințise pe Mary. Nu-l lăsa inima să-i spună că soțul ei părăsise țara.
    - Nu știu cum ne vom revanșa față de tine.
    - Doar fă-te bine!
    - Promite-mi că, atunci când se va întoarce Michael, o să luăm cina împreună. OK?
    Busch îi atinse ușor mâna; se strădui din toate puterile să zâmbească. Spera că ea o să vadă un semn în zâmbetul și în atingerea sa blândă și va lăsa lucrurile așa. Nu putea să-i răspundă la întrebare; nu putea s-o mintă și el.

                                                    3.

                           Mary se așeză pe pat. În timpul vizitei lui Busch abia reușise să-ți țină ochii deschiși. El avusese mereu grijă de ea, mai ales cât stătuse Michael la închisoare. Paul n-o făcuse niciodată să se simtă stingherită.
    Când se oferise să fie ofițerul care răspundea de Michael, fusese o surpriză atât pentru Mary, cât și pentru Jeannie. El îl ajutase pe Michael să-și revină, iar faptul că deveniseră prieteni atât de apropiați era mai mult decât ar fi putut Mary să-și dorească vreodată.
    Era recunoscătoare pentru faptul că Paul juca un rol atât de important în viața lui Michael.

                                           Capitolul 12
                                                 1.

                            Un câmp deschis în mijlocul pustietății. Cât vedeai cu ochii, numai tufișuri pipernicite. În depărtare se zărea un mic lanț muntos.
    Michael ajunse pe creasta dealului și-și dădu jos de pe umăr sacul de pânză, contemplând împrejurimile.
    Umblase ore întregi. Aici nu fusese construit niciun drum, doar câteva cărări făcute de căruțe tăiau vegetația, ici și colo. Era un ținut greu de străbătut, dar își reaminti că era doar o fărâmă din calvarul prin care trecea Mary. Grăbi pasul.
    Dealurile de la poalele muntelui Kefas erau fără îndoială un loc sterp, fără nicio importanță politică sau religioasă. Pe de altă parte, dacă mergeai vreo cinci kilometri mai la sud, spre Jebel et-Tour, cunoscut și sub Muntele Măslinilor, seminificația era impresionantă.
    Poveștile despre Muntele Măslinilor fuseseră incluse în cronici și transmise de-a lungul vremii, fiind considerate literă de evanghelie: acesta era locul în care Isus se înălțase la ceruri.
    Exista o singură Biserică a Înălțării pe muntele Kedas, în Israel. Era riscant, însă prea multe lucruri arătau în această direcție.
    Fratele Joseph spusese:
    - Înainte de a muri, Petru a plecat într-un pelerinaj.... Unii cercetători speculează că s-a întors în Țara Sfântă ca să aducă un omagiu Domnului, dar câțiva oameni de elită consideră că Petru a avut o premoniție a ceea ce avea să se întâmple, inclusiv a morții sale, și că a dus ceva înapoi pe pământul Dumnezeului său...
    Petru nu avea nimic de valoare, căci renunțase la posesiunile lui. Singurul lucru pe care îl prețuia era cuvântul Mântuitorului, și asta jurase să apere chiar cu prețul vieții lui.
    Singura legătură fizică erau cheile, pe care avea să le ocrotească de împăratul Nero, care voia să distrugă tot ce avea de-a face cu creștinii pe care-i ura.
    Și, astfel, Michael raționă că Petru, fusese în pelerinaj la adevăratul munte unde Isus se înălțase la cer, un munte numit Kefas.
    Vaticanul, expunând cheile Sfântului Petru, confirma lumii întregi autenticitatea lor. Prin urmare, adevăratele chei puteau fi păstrate acolo unde intenționase Petru, fără teama că vor fi furate. Căci cine s-ar fi dus să caute cheile lui Hristos într-o regiune necreștină a lumii, când cheile erau deja la vedere?
    Michael nu pierduse timpul și își luase un bilet de avion de la Roma la Tel Aviv.
    În timp ce urca pe muntele Kefas, gândurile i se îndreptară spre Mary. În curând vor fi din nou împreună, călătoria lui se va încheia, și măcar de data asta se va putea spune că și-a folosit talentul ca să facă bine.
    Când ajunse în vârful ultimului deal, o zări: o biserică străveche de piatră. Pe un indicator simplu de lemn erau încrise slujbele de duminică. Nu se zărea niciun suflet.
    Biserica Înălțării era o relicvă dintr-o epocă de mult apusă. Era limpede că, în această parte a lumii locuită mai mult de evrei, rareori venea cineva la slujbă.
    Biserica era scăldată în strălucirea portocalie a apusului când deschise ușa. Interiorul era spartan, construit din cherestea și piatră. Nicio fereastră, doar niște fante în pereții groși de piatră.
    Lui Michael i se părea că totul se petrecea cu milenii în urmă. Masa din mijlocul altarului, făcută din lemn și piatră, era acoperită cu o pânză albă, împodobită cu simbolul papal al celor două chei încrucișate. Două carafe, una plină cu vin, cealaltă cu apă, erau puse lângă un vas de cositor. De fiecare parte a mesei erau două lumânări, a căror flăcăruie se răsfrângea pe un pocal vechi.
    Lui Michael nu-i scăpă din vedere faptul că cineva avea grijă de lumânări.
    Înconjură altarul, pipăind pereții.
    Michael se strecură sub masa altarului și se întinse pe spate. Partea de dedesubt a tăbliei era subțire și solidă; nu era destul loc pentru ceea ce căuta el. Se rostogoli.
    Podeaua altarului era înălțată cam cu cincisprezece centimetri față de restul bisericii și era făcută dintr-un lemn de fag fără vârstă. Michael ciocăni scândurile, cercetând cu atenție zona de aproximativ un metru pătrat. Exact sub altar, podeaua suna a gol. Ca un artist, își scoase cuțitul, îl vârî și ridică scândura.
    Cincisprezece centimetri mai jos nu era nimic, doar podeaua de pământ. Scoase cele două scânduri de alături: din nou numai pământ. Michael puse cuțitul în teacă și se ridică.
    Se așeză în prima strană și stătu să se gândească.
    Se întoarse la altar, scoase cuțitul și se târî din nou sub masă. Examină pământul bătătorit, îl lovi ușor, îl scurmă cu degetele, însă nimic nu părea ieșit din comun. Apoi, apucând cuțitul, îl ridică și, cu o singură mișcare rapidă, îl înfipse în pământ.
    Simți o durere în braț când cuțitul se opri brusc. Lama de cincisprezece centimetri străpunse pământul... dar numai până la doisprezece centimetri. Scoase cuțitul și-l înfipse iar, treizeci de centimetri mai la stânga. Din nou, lama intră numai până la doisprezece centimetri. În înfipse a treia oară, șaizeci de centimetri la dreapta: din nou plăselele se opriră.
    Michael se apucă să sape cu frenezie. Brațele începură să-i obosească; săpa cu lama cuțitului, afânând pământul și scoțându-l apoi afară cu mâinile. Din două în două minute se oprea și se uita afară.
    Se auzi un zgomot distinct, cuțitul scrâșnind când alunecă pe suprafața nevăzută. Începu să scoată mai repede pământul, movilița de lângă el crescând cu fiecare clipă.
    Încet-încet, obstacolul ieșea la iveală. Dădu la o parte și ultimii bulgări de pământ. Era metal, mâncat de rugină și foarte vechi. Suprafața lucrată cu ciocanul era mată și zgâriată. Și suna a gol. Bătăile inimii i se acceleraseră.
    Avea dreptate: înăuntru se găsea ceva de valore.
    Michael luă din sac o lampă portabilă cu oxiacetilenă și o aprinse; flacăra albastră arunca umbre pe pereți. Reglă flacăra și o îndreptă spre marginea cutiei, partea cea mai subțire,flacăra cu o temperatură de șase sute cincizeci de grade desfăcând repede îmbinarea.
    Opri flacăra, scoase o rangă mică din sac și o vârî înăuntru. Capacul scârțâi când îl ridică.
    Aruncând o privire la interior, desluși cu greu o altă cutie, cam la un metri mai jos. Descoperi că era vorba despre un cufăr mic de metal. Îl scoase din gaură.
    Cufărul nu avea nicio încuietoare, doar un simplu zăvor, pe care-l trase.
    Băgă mâna și trase afară o cutiuță de lemn. Era de mărimea unui pachet de țigări, iar pe capac avea sculptate două porți străvechi, bogat ornamentate.
    Michael puse cutia pe altar și o deschise. Înăuntru era o cârpă veche, albă, zdrențuită și uzată. Michael o scoase și o puse pe masă cu respect, așa cum făcuse de atâtea ori în trecut.
    Când era vorba de diamante sau de opere de artă, era întotdeauna e experiență spirituală, însă de data asta era altceva. Nu o experiență sacră, nu un eveniment divin sau binecuvântat, ci o realizare incomparabilă cu orice altă victorie din viața sa.
    Ceea ce se afla în această cârpă - o știa în adâncul sufletului - avea să însemne întoarcerea la viață a soției lui.
    Desfăcu cârpa și din ea apărură două chei simple, care-și pierduseră strălucirea. Niște copii identice ale celor care le țineau locul la Vatican. Acestea erau ceva mai mari decât cheile din prezent, fiecare groasă și lungă de aproape zece centimetri. Una părea de argint, iar cealaltă de aur.
    Când Michael le rostogoli în palmă, greutatea lor îi dezvălui adevărul: nu erau făcute din metale prețioase, cel mai probabil erau din alamă și fier. Acestea era obiectele pe care le căuta.
    Înfășură cheile la loc în cârpă și le puse în cutia lor, pe care o înveli în pulover și o azvârli în sac.
    Michael ieși din biserică. Soarele apusese de mult.
    Michael o luă pe cărare, simțindu-se în siguranță în întunericul care devenea tot mai compact. Întunericul îi era prieten. Întotdeauna îi plăcuse acoperirea nopții, știind că, deși nu vedea, nici el nu putea fi văzut.
    Fu cuprins de bucurie; terminase și se întorcea acasă.
    - Scuză-mă! strigă o voce.
    Michael făcu un efort să zărească ceva prin beznă. Îngrijorat, încetini pasul.
    - Pot să te ajut?
    Glasul se auzea de undeva din față. Întunericul refuza să divulge chipul străinului Accentul lui nu era nici evreiesc, nici din Orientul Mijlociu. Era italian.
    Michael se opri de tot.
    - Arată-te!
    - Din păcate, nu am lumină. Poate ai tu.
    Michael scoase lanterna și lumină calea, plimbând fasciculul înainte și înapoi. Și, cu toate că era o lampă puternică, nu desluși nimic prin pâlca tot mai deasă.
    Simți un fior pe șira spinării, și instinctul se manifestă imediat; întinse mâna în care ținea lanterna cât putu de mult. Era o capcană - lumina era centrul unei ținte, iar el, era ținta. Strânse din ochi ca să vadă mai bine și.....
    PAF. Lanterna îi zbură din mână, spulberată.
    Michael o luă la fugă pe câmpul deschis. Întunericul și ceața se contopiseră; habar n-avea încotro se îndrepta; știa doar că se îndepărtează de bubuitura împușcăturii.
    Michael parcă zbura, dar urmăritorul său continua să se apropie.
    Toate pregătirile pentru furtul de la Vatican fusese o pierdere de timp. Planificase acea operațiune abilă și o executase perfect, ceea ce nu făcuse decât să-i flateze orgoliul. Se fălise cu experiența lui, iar asta-l oribise: treaba din seara asta fusese un furt de amator, iar el făcuse o greșeală de amator.
    Inima îi bătea puternic în timp ce fugea de amenințarea nevăzută. Deși își pierduse credința în Dumnezeu, îi trecu prin minte că acum ar fi un moment prielnic să și-o regăsească, să îngenuncheze și să se roage.
    Era însă sigur de un singur lucru: în clipa asta nu se număra printre preferații lui Dumnezeu.
    Apoi îl văzu. În față, prin ceață, pietre de mormânt.... cimitirul.
    Michael accelră, forțându-se, gâfâind - mai avea numai zece metri. Dacă reușea să ajungă în cimitir, mai avea o șansă. Era atât de aproape de reușită, atât de aproape de a o salva pe Mary. Prea aproape ca să dea greș.
    Ajunse în cimitir, ocolind străvechile pietre de mormânt, sărind peste lespezi. Deși văzul îi era afectat de noapte, ceea ce zărea - tot ceea ce zărea - erau pietre de mormânt, cu miile, întinzându-se în toate direcțiile. Se afundă și mai mult în cimitir.
    Se deplasa cu viteză maximă, ignorând obstacolele ascunse în pâlcă. Apoi se împiedică de o piatră de mormânt răsturnată. Se rostogoli cu capul înainte, lovindu-se de o alta. Amețit, încercă să se scuture și să scape de durere.
    Urmăritorul lui era aici. Pășea cu grijă, egal, cu mersul unui vânător care se apropia fără șovăire de animalul hăituit. Michael nu-și dădea seama unde se afla exact; după cum sunau pașii lui, părea că este pretutindeni.
    Avea două opțiuni: să fugă sau să se ascundă. Risca să se dea de gol dacă o lua la fugă, dar era la fel de periculos și să se ascundă, lipsit de apărare. Niciodată nu purta armă. Armele contraveneau principiilor lui. Nu se ocupa cu omorurile.
    Acum trebuia să dea viață - lui Mary - însă, dacă trebuia să aleagă între supraviețuirea străinului și a lui, Michael era pregătit să ucidă.
    - Te voi găsi!
    Vocea părea să fie pretutindeni.
    Michael se lipi de sol, ascunzându-se la baza pietrei de mormânt a lui Ischmael Hadacas. Născut în 1896, mort în 1967.
    - Nu știi ce-ai să semeni dacă o ții tot așa, se auzi din nou glasul italianului.
    Indiferent cine era bărbatul acela, era speriat, Michael simți acest lucru. Poate un paznic care adormise în timpul serviciului sau un ofițer de poliție care devenise prea încrezător după atâția ani de plictiseală.
    Michael rămase tăcut, privind în jur. Nu îndrăznea să se miște.
    - Te rog,de dragul creștinătății, de dragul tuturor oamenilor.
    Vocea era acum o șoaptă, plină de disperare.
    - Dacă nu te dai bătut, nu voi avea de ales, va trebui să te omor.
    Michael știa că spusele celuilalt era adevărate. Încet, fără zgomot, începu să se târască. Se căznea să vadă ceva. Spera că, furișându-se, se îndepărtează de acea voce. Se uită la ceas: trecuseră zece minute de când îl auzise ultima dată. Poate că urmăritorul său renunțase, plecase, acceptând eșecul. Dar era o speranță falsă.
    Bărbatul era încă pe acolo. Devenise un joc al așteptării. Răbdarea va aduce victoria.
    Apoi îi veni o idee. Își scoase haina neagră și o puse în jurul unei pietre prăbușite într-o parte. Se târî douăzeci de metri mai încolo și se sprijini cu spatele de o altă lespede de mormânt.
    Adună câteva pietre și le puse în fața lui. Abia putea distinge piatra acoperită de haină. Spera că arată convingător, dând impresia unui om așezat pe pământ.
    Ascultă. Nimic. Privi în jur: celălalt era încă acolo, iar el avea să afle imediat unde anume.
    Azvârli ușor una dinte pietre în lespedea îmbrăcată cu haina lui. Urmă o tăcere. Luă o altă piatră și o lansă.
    Imediat ce aceasta atinse ținta, răsună o împușcătură. Haina lui Michael se prăbuși împreună cu piatra de mormânt.
    Michael își simți inima bătându-i în gât; împușcătura venise de la doar câțiva metri. Își ținu răsuflarea. Acum își desluși urmăritorul.
    Avea mai bine de un metru optzeci înălțime. Capul i se clătina dintr-o parte în alta în timp ce alerga spre rămășițele țintei pe care o doborâse.
    Felul în care se mișca, postura lui, îl înspăimântară pe Michael. Era un vânător care n-ar fi renunțat niciodată la hăituire.
    Teama îi întări hotărârea. Avea de-a face cu un profesionist. Omul era soldat.
    Michael luă o altă piatră. Cu toată puterea, o azvârli ca la un meci de fotbal. Piatra zbură la cel puțin șaptezeci și cinci de metri, după care lovi o altă lespede.
    Și într-o fracțiune de secundă răsună o altă împușcătură. O a doua piatră de mormânt se făcu bucăți.
    Spre surprinderea lui Michael, se produsese mai departe decât cealaltă. Neauzit, bărbatul se îndepărtase de Michael.
    Michael se ridică și începu să fugă prin ceața tot mai deasă. În urma lui explodară mai multe împușcături. Continuară, la intervale egale, metodic, însă de fiecare dată de la o distanță din ce în ce mai mare.
    Michael nu privi înapoi și nu se opri din goană.

                                               Capitolul 13
                                                      1.

                        Marele conac bavarez se înălța la capătul aleii lungi de un kilometru și jumătate. Construit din piatră, avea o vechime de aproape două sute de ani, fiind construit pentru cine știe ce membru al familiei regale germane, mort și îngropat de mult.
    La o sută treizeci de kilometri de Berlin, pe o parcelă de patru mii de hectare, casa cea mare avea, din câte se zvonea, peste o sută de încăperi, dar personalul nu reușise niciodată să descopere mai mult de optzeci și patru.
    Auzeai adesea povestindu-se despre faptele sălbatice ale actualului locatar, înfăptuite în spatele marelui zid care înconjura întreaga proprietate.
    Din punctul de vedere al securității, aceasta rivaliza cu orice ambasadă SUA. Numai personalul de întreținere număra douăzeci de membri; salariul, de două mii de euro pe săptămână, era menit nu numai să-i răsplătească pentru aptitudinile lor speciale, ci și să-i facă să-și țină gura.
    Fiecare avea o îndatorire specifică: grădinărit, îngrijirea peluzei, zidărie - dar acestea erau lucruri învățate de curând. Toți fuseseră mult timp în armată.
    În linii mari, le plăcea slujba pe care o aveau, munca era ușoară și leafa excelentă. Cu toate astea, nu înțelegeau cu niciun chip de ce un om de afaceri avea nevoie de o armată personală.
    Interiorul era grandios, în nuanțe bogate, închise, pereții îmbrăcați în mahon întunecat, draperiile cafenii și verzi. Mobilierul era un amestec de piese din diferite epoci și de tapiserii mai vechi decât pietrele de temelie ale casei. Bogățiile afișate erau inimaginabile.
    Și un lucru era limpede: nu exista nicio stăpână a casei. Fără imprimeuri florale diafane, deschise la culoare, în camera de zi, fără nuanțe vesele de galben în salon. Totul era masculin, inclusiv personalul din casă.
    Majordomul era un bătrânel amabil cu ochii adânciți în orbite, cu chipul ridat, purtând amprenta timpului. Charles se ocupa de casă, cuvântul său era lege. Majordomul își cunoștea stăpânul mai bine ca oricine: nevoile și dorințele sale, călătoriile și gusturile sale. Și, deși stăpânul era calm și rezervat, Charles știa că, dacă-l supărai, nu te mai întorceai niciodată.
    Nimeni nu avea să-l împiedice pe Charles să-i facă pe plac proprietarului acestei case uriașe; așa fusese învățat, așa era învățat orice majordom bun, și n-avea să dea greș.
    Charles îi ură bun venit lui Michael. Îl conduse în tăcere în bibliotecă. Își făcu datoria de majordom, oferindu-se să ia haina și rucsacul lui Michael, dar acesta refuză, ținând strâns sacul de piele de pe umăr.
    N-avea de gând să-i dea drumul până când afacerea nu era încheiată.
    Charles îi turnă ceva de băut, apoi se scuză, spunându-i lui Michael să se facă comod.
    Biblioteca enormă era plină de cărți, mii de titluri.
    Michael trecu de șemineul de dimensiunile unui atomobil, de fotoliile de piele și se opri în dreptul unei scări rezemate de rafturi. Aceasta atingea tavanul, aflat la o înălțime de șase metri.
    Michael și-ar fi putut petrece întreaga viață aici, și fără să ajungă la al doilea etaj de volume. Scoase din raft o carte veche de geologie, legată în piele, și se duse la fereastră ca să aibă lumină mai bună.
    Tocmai dădea să o răsfoiască puțin, când se deschiseră ușile.
    În prag stătea Finster, îmbrăcat într-un costum sport din tweed, cu un zâmbet pe față.
    - Una din preferatele mele.
    Ochii îi scânteiară când se apropie de Michael.
    - Scrisă în 1912 de Alfred Wegener. Unul dintre primii care au prezentat teoria tectonică. Ții în mână unul dintre cele doar trei exemplare păstrate.
    - Îmi pare răău.
    Michael strânse cartea în mână, neștiind prea bine ce să facă în continuare, asemenea unui copil prins cu mâna în borcanul cu bomboane.
    - N-ai de ce. Îmi ești oaspete, prezenta ta mă onorează. Cât timp ești aici, te poți servi cu orice dorești. Te rog, păstreaz-o, este o carte excelentă.
    - Nu, e în regulă.
    - Te rog, o carte, odată citită, nu mai este decât un trofeu. Nu mai am ce face cu ea.
    - Mulțumesc, dar nu se poate.
    - Dacă te răzgândești....
    Finster cedă.
    - Haide să-ți arăt casa!
    - Nu pot să rămân...
    - Mai vrei ceva de băut?
    Când spuse asta, Charles apăru cu o tavă de argint, pe care se aflau două pahare de șampanie. Finster îi dădu lui Michael unul din pahare și-l ridică pe al său.
    - În sănătatea soției tale.
    - Mulțumesc, spuse Michael și ciocni cu el.
    - Pot să te conving să rămâi la cină?
    - Chiar nu pot sta.
    - Măcar ai să fumezi o țigară cu mine, nu-i așa?
    Scoase două țigări și-i oferi una.
    Michael ridică mâna în semn de refuz.
    Finster zâmbi.
    - Am multe vizii: băutura, țigările, femeile. Din păcate - cum e zicala aia? Ochii văd, inima cere...
    - Îmi pare rău, domnule Finster.
    - August, insistă Finster.
    - August. Sunt sigur că înțelegi, tot ce-mi doresc e să mă întorc la soția mea.
    - Desigur. Dar spune-mi, ce s-a întâmplat la Roma? N-am mai auzit vești de la tine de când ai plecat din Italia și ai fost foarte enigmatic când am vorbit ultima oară.
    - Roma, Vaticanul... era o momeală.
    În vocea lui Michael se ghicea oboseala.
    - Cheile erau undeva în împrejurimile Ierusalimului.
    - Ierusalimului?
    Interesul lui Finster spori.
    - Unde în Ierusalim?
    - Într-o bisericuță, dintr-un colț pierdut de lume.
    - Curios. Paznici?
    - Unul.
    Finster cântări câteva clipe toate aceste informații.
    - Și? L-ai expediat pe lumea cealaltă?
    - El a fost cel care a încercat să mă expedieze pe mine.
    - Ce-ai făcut?
    - Am fugit.
    Finster surâse și dădu aprobator din cap.
    - Mi l-ai putea descrie pe paznicul ăsta?
    - Era întuneric, răspunse Michael, nesimțindu-se prea în largul său. De ce mă-ntrebi?
    Finster părea cufundat în gânduri. Se întoarse și deschise ușile la hol.
    - Hai să vorbim pe drum, bine?
    Michael puse cartea pe masă și-l urmă.

                                                  2.

                         Străbătură împreună casa, trecând prin săli de biliard și de jocuri, prin săli de bal și prin saloane. Finster își aprinse țigara, trase cu lăcomie un fum și îl dădu încet afară, acesta înălțându-se într-un nor dens, cenușiu, deasupra capetelor lor.
    - Plăcerile simple ale vieții.
    Savura momentul.
    - Am citit odată un studiu care spunea că tolerarea unui viciu poate fi sănătoasă. La urma urmelor, ce este viciul, dacă nu ceva ce găsim a fi plăcut, irezistibil? Ai vreun viciu, Michael?
    - Nu mai am.
    - Bineînțeles.
    Finster dădu din cap înțelegător, coada lui albă lovindu-i-se de umeri când făcu asta.
    - Ai fost readus pe calea cea dreaptă. Eu, pe de altă parte... hai să spunem doar că încă nu am întâlnit persoana care să mă poată convinge să mă schimb. N-aș putea trăi fără - ridică țigara și paharul - slăbiciunile mele.
    - Nu știi până nu încerci, replică Michael.
    - A, dar din ce motiv? Mi-am câștigat dreptul, am puterea de a înceta sau de a continua, și asta e important. Puterea.
    - Evident, n-ai fost niciodată căsătorit.
    Finster râse din toată inima, bătându-l pe Michael pe umăr.
    - Vino! Vreau să-ți arăt ceva!
    Se opriră în fața unei uși masive de lemn de culoare maronie, veche de când lumea. Părea ciudat de nelalocul ei în casa asta elegantă. Finster o deschise. Balamalele scârțâiră în semn de protest.
    În fața lor se întindea un șir lung de trepte. Un miros de mucegai urca până la ei. Michael nu putea să-l identifice exact, însă îi trezea amintiri urâte din închisoare.
    - E un pic dramatic.
    - Mă hrănesc cu drame, răspunse Finster pe un ton vesel, în timp ce-l conducea în jos.
    Bezna îl înghiți numaidecât. Michael iubea întunericul. Dar nu și întunericul ăsta. Simți din nou izul de mucegai, duhoarea acră a celulelor de închisoare. Mirosea a deznădejde.
    Michael îl urma îndeaproape pe Finster, care era ciudat de tăcut, nedându-i niciun fel de detalii sau de îndrumări.
    Coborâră cel puțin două minute, pe scări care treceau prin caverne; Michael nu zări nicio clipă vreo geană de lumină. Umezeala din aer era tot mai puternică; era rece, nefirească.
    Lui Michael îi trecu prin minte că Finster l-ar putea omorî acum, fără ca el să poată opune rezistență.
    Luminile se aprinseră cu o strălucire bruscă. Pe Michael începură să-l doară ochii, puncte albe jucându-i pe retină. Din instinct, puse mâna streașină la ochi După câteva secunde își recăpă vederea și se uită în jur.
    În acea clipă își dori să fie din nou întuneric, căci, deși plimbarea pe orbecăite îl speriase, fusese doar din cauza imaginației lui care-o luase razna. Ceea ce vedea acum era însă real.
    În fața lui se afla o colecție de artefacte, unele antice, altele vechi, dar mult mai recente. Fiecare extrem de diferite de celelalte, cu excepția unui lucru: toate erau de natură religioasă. Era o galerie a religiilor, a fricii și a ororilor. Stive întregi de tablouri erau rezemate unele de altele. Fețele personajelor păreau să strige, implorând îndurare, ca și cum ar fi fost ținute prizoniere în pânze.
    - Cum ți se pare? întrebă Finster cu mândrie.
    - Unică, fu tot ce putu spune Michael, care făcea tot posibilul să-și ascundă teama.
    - Majordomul meu, Charles, o numește temnița.
    - Într-adevăr, se potrivește.
    Michael spera că umorul îi va masca panica; strângea în mod inconștient cutia din sacul de piele. Nu înțelegea de ce, dar cutia părea să fie singurul lucru care-i dădea curaj în timp ce contempla caverna înfiorătoare dinaintea sa.
    - Mulțumesc.
    Finster îi arătă un culoar printre operele de artă.
    - Pe aici!
    Sala - întregul spațiu - părea desprinsă din Evul Mediu Întunecat. Era enormă, de asta Michael era sigur, căci lumina se pierdea în beznă înainte de a scoate la iveală peretele din partea opusă.
    Casa era veche de secole, însă locul ăsta... locul ăsta era acolo de mult mai mult timp. Era o altă lume, îngropată adânc sub cea de la suprafață. Finster o revendicase ca fiind a lui, umplând-o cu o colecție macabră care n-ar fi putut fi niciodată scoasă la licitație.
    Era oare doar colecția stranie a unui excentric sau mai era ceva, ceva și mai rău?
    În timp ce trecea pe lângă piesele expuse, Michael se gândi că poate trăgea concluzii pripite. Poate că era un depozit de obiecte de artă ciudate. Lucruri pe care Finster nu le considera demne să fie etalate în casa lui.
    Ajunseră la o ușă uriașă de lemn, fixată în piatră. Încuietoarea străveche era mai neagră ca noaptea. Finster scoase un set de chei din buzunar, descuie ușa și o deschise.
    Încăperea era mică, avea cam trei metri pătrați; aici nu se găsea nicio operă de artă. În pereții rezistenți de piatră erau cioplite polițe, la o distanță de un metru și jumătate de sol.
    Camera era practic goală, cu excepția unui piedestal de mahon amplasat exact în centru.
    - Ultimele mele achiziții ajung aici, ca să mă bucur de ele în liniște.
    Finster își folosi țigara ca să aprindă o lumânare de pe o poliță și zâmbi.
    - Crează ambianță, nu-i așa?
    Michael îl urmări pe Finster care continuă să aprindă mici lumânări de jur împrejurul camerei. Încăperea asta i se părea mai liniștitoare, fără sculpturi sau statui stanii care să se holbeze la el, fără ochi plini de suferință care să-l privească din întuneric.
    Michael nu spuse nimic, doar scoase din rucsac cutia sculptată.
    - Minunat.
    Finster rămase cu ochii ațintiți asupra trofeului.
    Michael îi întinse cutia.
    Dar Finster se trase înapoi, ridicând mâna în semn de protest.
    - Tu ești cel care trebuie să aibă onoarea de a le pune pe piedestal.
    Michael încuviință, deși un pic nedumerit. Deschise cutia, dezveli cele două chei și făcu din nou un pas spre Finster, ca acesta să le cerceteze.
    Finster aruncă o privire cheilor, însă se trase înapoi.
    - E ceva în neregulă? întrebă Michael.
    - Îți taie răsuflarea. Frumusețea lor mă impresionează și mă.... sperie.
    Finster se rezemă de tocul ușii. Michael scoase din cutie cheia de argint și i-o întinse gazdei sale. Dar germanul ridică din nou mâna.
    - Nu, nu.
    Finster tremura. Lui Michael îi amintea de o casnică, mamă a trei copii, care câștigase o mașină la emisiunea „Prețul corect”. Asemenea ei, Finster părea să fie apăsat de faptul că avusese noroc și că acum ceea ce-și dorise îi aparținea.
    Michael zâmbi.
    - Nu mușcă.
    - Nu se știe niciodată, glumi Finster. Prefer să-mi examinez obiectele când sunt de unul singur. Să o fac în liniște. Când obțin ceva ce mi-am dorit de mult timp sunt uneori - făcu o pauză - copleșit de emoție.
    Michael se întoarse din nou spre piedestal, sperând, în pofida a tot ce se întâmpla, că Finster nu-i văzuse fața. Căci brusc Michael se trezi mai speriat decât atunci când intrase în încăperea exterioară.
    Finster îl angajase să fure cheile astea, și acum îi era mai mult frică de ele; era limpede că îl îngrozeau. Refuza să se atingă de ele, de parcă ar fi putut lua ciumă.
    Mintea lui Michael fu năpădită de suspiciuni; acum, că-și încheiase misiunea, se afla oare într-o primejdie mai mare decât își închipuise înainte? Oare cheile astea ascundea ceva de care el nu-și dădea seama? Și dacă unul dintre cei mai puternici oameni din lume era atât de înspăimântat de ele, de ce el nu se temea?
    Michael își dorea să iasă, să fie din nou afară, înapoi la lumina zilei, acasă cu Mary. Oriunde, dar nu aici.
    Puse amândouă cheile pe pernița de catifea de pe piedestal, așezând cutia lângă ele. În timp ce se dădea înapoi, uitându-se la chei aici, în încăperea asta, simți în adâncul sufletului că era o greșeală, că încălcase ceva aflat dincolo de lege.
    - Banii au fost deja virați, împreună cu un bonus de două sute cincizeci de mii de dolari, de care să vă bucurați tu și soția ta când o să se simtă mai bine, spuse Finster, aducându-l pe Michael înapoi la realiate.
    Michael se întoarse și rămase față în față cu angajatorul său.
    Deși toată treaba începuse să pară în neregulă, Michael își reaminti că furtul îi dădea posibilitatea de a-i asigura lui Mary tratamentul de care avea absolută nevoie, tratamentul care-i va salva viața.
    Și, așa cum ne găsim scuze față de noi înșine pentru încă un pahar de băutură, încă o prăjitură, convingându-ne singuri că n-o să ne facă niciun rău, își despovără mintea și conștiința și-i strânse mâna lui Finster.
    - Mulțumesc, zise, când Finster îi întinse confirmarea transferului bancar.
    - Eu îți mulțumesc. Îi urez însănătoșire grabnică soției tale, ca să vă puteți vedea împreună de viață.
    Finster îl conduse afară din încăpere și, când era pe punctul de a închide ușa, aruncă o privire înăutru, spre noul său trofeu. Pe buzele subțiri i se ivi un zâmbet.
    Nu era un zâmbet fericit sau unul de bucurie, ci unul de triumf, zâmbetul unui general care tocmai cucerise dealul, stârpindu-și dușmanul. Zâmbetul unui împărat obosit de atâta luptă, care, în pragul înfrângerii, tocmai a obținut singura armă care nu numai că-l va salva, ci va schimba și mersul războiului.

                                           Capitolul 14
                                                 1.

                       Lumina dimineții umplea camera. Fusese o noapte grea; toate fuseseră așa de când începuse tratamentul, dar noaptea trecută fusese deosebit de dificilă. Vărsăturile și diareea o răvășiseră, secătuind-o de energie. Durerea părea să iradieze chiar din măduva oaselor. Era epuizată, stoarsă de orice strop de voință care-i mai rămăsese.
    Când razele soarelui îi atinseră pleoapele, Mary se trezi. Alinarea adusă de somn va dispărea air, cât va fi ziua de lungă.
    Se întoarse pe partea cealaltă și îi sări inima din piept - se simți inundată de bucurie când dădu cu ochii de el. Pentru prima dată de când i se pusese diagnosticul, cu aproape trei săptămâni în urmă, se simțea reîntinerită.
    Acum, că se întorsese, avea să învingă montrul ăsta care se pusese cu ea și să-l trimită înapoi în locul oribil din care venise.
    - Bună dimineața, șopti ea.
    Michael aranja florile. Îi făcuse curat prin cameră și împrospătase totul. Neorânduiala și confuzia fuseseră alungate din viața ei. Perdelele erau trase în lături pentru prima dată după câteva zile, iar Mary rămase privind lung cerul albastru, ca și cum l-ar fi văzut pentru prima dată.
    - Neața, îi răspunse el și se aplecă s-o sărute cu pasiune.
    Mary se mustră singură. Coșmarurile ei despre primejdii și moarte nu fuseseră decât griji fără rost; Michael se întorsese la ea, așa cum promisese.
    - Mi-a fost dor de tine, murmură, ridicându-se în capul oaselor și sprijinindu-se de perne.
    - Mi-a lipsit zâmbetul tău. Cum te simți?
    - Mult mai bine.
    - Mă bucur.
    Michael știa că-l mințea, dar n-avea de gând să i-o reproșeze, știa că încearcă să fie tare de dragul lui.
    Mary se cuibări în brațele lui. Dintre toate gândurile și rugăciunile, toate medicamentele și urările de bine, asta era ceea ce-i trebuia cu adevărat. Să fie ținută în brațe și să țină în brațe la rândul ei. Pentru era nu era important doar să primească dragoste, ci și s-o dăruiască. Era ca un elixir pentru amândoi.
    Neliniștea pe care Michael o simțise de când părăsise țara dispăruse, abandonată undeva prin Germania.
    - Mă gândeam c-am putea - să dădu puțin înapoi, privind-o în ochi - să plecăm o săptămână la Cape, să stăm la hotelul Ships Bell.
    - Să facem dragoste printre dune...
    - Mmm. Să mâncăm supă portugheză...
    - ...homar proaspăt.
    Michael făcu o pauză.
    - Ți-au spus cât mai durează?
    Abia aștepta s-o smulgă din locul ăsta.
    - Încă o săptămână. Mâine au să mai scotocească puțin prin corpul meu.
    - Mi-ar plăcea să „scotocesc” și eu puțin.
    - Asta s-ar putea aranja, spuse Mary în timp ce-și freca nasul de gâtul lui.
    Întotdeauna îi îndrăgise mirosul, o liniștea, o făcea să se simtă în siguranță. Deși încercase să-și alunge asta din minte, își petrecuse ultimele șapte zile gândindu-se că nu se va mai întoarce niciodată.
    Era singurul lucru care o speria cu adevărat: era îngrozită c-o să moară singură.
    - Cum a fost călătoria?
    - Un pic mai lungă și mai dificilă decât crezusem.
    Michael începu să-i maseze spatele, începând cu umerii și apoi coborând, cum îi plăcea ei.
    - Te-a căutat Paul.
    Închise ochii și-și puse capul pe umărul lui.
    - A spus ce voia?
    - Voia să-l suni când te întorci, zicea că aveți meci sâmbătă.
    Era o minciună. Busch o să-l jupoaie de viu. Dar Michael intenționa să se ocupe de asta mai târziu; după toate întâmplările prin care trecuse în ultimele câteva săptămâni - boala lui Mary, Vaticanul, Israelul, Finster - se simțea în stare să facă față la orice. Nu, n-o să-l sune pe Busch deocamdată. Busch putea să mai aștepte.
    - Ți-ai terminat treaba? întrebă Mary.
    Michael nu-i mărturisea tot, însă ea știa că, indiferent ce făcuse, făcuse pentru ea. Nu era momentul potrivit să-l descoasă în legătură cu asta,
    - Da.
    O strânse în brațe.
    - N-am să te mai părăsesc.
    - Știu.
    Pentru prima dată după mult timp, amândoi credeau că totul o să fie în sfârșit bine.

                                                 2.

                            Michael intră în apartamentul cufundat în întuneric, aruncând corespondența pe o măsuță. Băgă capul în dormitor și strigă:
    - Hawk?
    Verifică robotul telefonic; afișajul roșu îi arătă că avea treisprezece mesaje. Apăsă pe buton.
    - Mesajul numărul unu, bâzâi vocea electronică feminină.
    - Michael? Eu sunt, sună-mă, se auzi glasul lui Busch din aparat.
    Michael apăsă pe buton, trecând la următorul mesaj.
    - Sună-mă, Michael!
    Din nou Busch. Din nou, Michael apăsă pe buton.
    - Michael, știu că te-ai întors, nu mă face să vin acolo și să te...
    Apăsă cu fie pe buton, întrerupând mesajul. Opri aparatul.
    - Hawk?
    Se uită în bucătărie. Poate că doamna McGinty scosese câinele la plimbare. Michael își dădu seama că nici CJ nu era pe nicăieri.
    De fapt nici nu-i plăcea motanul, niciodată nu putuse suferi pisicile, animalele astea imprevizibile, niciodată nu înțelesese atracția pe care o exercitau. Dar era pisica lui Mary, iar dacă ea iubea bestia asta mică, atunci... el măcar se putea preface c-o iubește.
    Doamna McGinty probabil că-l ținuse pe CJ în apartamentul ei de când plecase el. Trebuia să-și aducă aminte să-i ia un cadou ca răsplată pentru osteneala ei.
    Luă corespondența și, deschizând-o, intră în biroul lui. Când aprinse lumina, tresări de spaimă.
    Pe scaunul lui preferat stătea un bărbat solid, cu părul negru ca smoala și ochii albaștri, de culoarea ardeziei. Avea fața și mâinile ridate, ca un om care umblase destul prin lume.
    Străinul era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni și o cămașă negre: adidașii negri aveau tălpile tocite, deși în rest erau surprinzător de curați. Era imposibil să-ți dai seama ce vârstă avea:ar fi putut fi un om de treizeci de ani trecut prin multe sau un tip de cincizeci de ani în plină formă.
    În poală îl ținea pe motanul lui Mary. Îl mângâie pe CJ ca și cum ar fi fost al lui. Hawk era tolănit la picioarele lui și dormea.
    - Domnule St. Pierre?
    Avea accent italian.
    Michael recunoscu pe loc vocea.
    - Ieși afară! îi ordonă el.
    Bărbatul nu se clinti.
    Michael luă telefonul.
    - Ai treizeci de secunde, zise și începu să formeze numărul.
    - Și ce-ai să-i spui prietenului tău, polițistul?
    Michael își încetini mișcările.
    - Că bărbatul pe care l-ai jefuit e în apartamentul tău?
    Străinul părea că nici nu respiră.
    Michael își încetini mișcările.
    - Doar nu credeai că o să te las să scapi.
    - Cine ești?
    - Mă numesc Simon, răspunse bărbatul.
    Tensiunea se simțea în aer, amenințătoare. Michael își auzea inima bubuindu-i în piept; încercă să-și dea seama ce are de făcut, cum să reacționeze.
    - Aș vrea să-mi dai cheile înapoi, spuse Simon.
    Michael știa că nicio misiune nu se termina vreodată cu adevărat. Spectrul temerii de a nu fi găsit, de a nu fi arestat te urmărea mereu.
    - Nu prea știu despre ce vorbești, încercă el să scape.
    - Serios?
    - Serios.
    Michael străbătu camera, îndreptându-se spre străinul care stătea pe scaun, și strigă încet:
    - Hawk?
    În glas i se citea frustrarea și mânia. Hawk se trezi și-și văzu stăpânul, așa că se rostogoli pe spate, ca să fie scărpinat pe burtă.
    - Halal câine de pază, șopti Michael spre Hawk, cântărind în tot acest timp firea bărbatului așezat în fața lui.
    - Să vedem dacă pot să-ți împrospătez memoria. Nu prea aveai bani, soția ta era grav bolnavă, așa că ai început să alergi prin Vatican punând bombe fumigene.
    Făcu un gest cu mâinile.
    - Ai furat două chei care erau puse în locul celor adevărate,  ai sărit într-un avion care mergea la Ierusalim, ai urcat pe muntele Kefas și ai furat alte două chei dintr-o biserică.
    Făcu o pauză, ca să își sublinieze spusele.
    - Gloanțele mele au trecut pe la câțiva centimetri de capul tău, adăugă el.
    - Spui numai tâmpenii.
    Fără să-și ia ochii de la el, Simon scoase un pistol din haină și îl puse pe picior. Îl înclină ușor, până când lipi gaura țevii de capul pisicii adormite. Ochii lui nu trădau nimic.
    - Cred că este animalul soției tale.
    Michael era mai mult decât furios: tipul ăsta îl amenința fățiș, iar el nu putea face nimic.
    - Spune-mi unde sunt cheile.
    Simon se uită la pisică, la Hawk și apoi din nou la Michael.
    - Voi trei puteți trăi dacă....
    Lăsă ultimatumul în aer.
    - Poate o să-i fac o vizită lui Mary; ar fi păcat - cu toate eforturile astea, ea să moară din cauza lipsei tale de tact.
    Îndeletnicirile lui Michael nu o puseseră niciodată în pericol pe Mary; n-ar fi permis niciodată așa ceva.
    - Nu mai am cheile, răspunse el scurt. Le-am vândut.
    - Cui?
    - Unui bărbat.
    Simon expiră scurt.
    - Numele? întrebă el încet.
    Finster avea douăzeci de agenți de pază, atâția numărase Michael. Iar cheile furate erau sub pământ, într-o încăpere pe care Michael o știa impenetrabilă. Nimeni nu avea cum să ajungă la ele. Nici Simon, nici altcineva.
    - Un indrustiaș german. August Finster.
    Cuvintele îi ieșiră cu ușurință de pe buze; nu simți nicio remușcare să-și trădeze angajatorul. August Finster înțelegea că, atunci când te joci cu băieții duri, uneori ei ripostează - uneori cu un pumn în falcă, alteori cu un glonț în inimă.
    Simon se ridică cu grația unei feline.  CJ îi sări din poală. Bărbatul era înalt, avea cel puțin un metru optzeci și cinci.
    - N-ai idee ce-ai făcut.
    - Am salvat viața soției mele...
    - Și ai damnat întreaga lume.
    Afirmația pluti în aer, lăându-l pe Michael fără cuvinte.
    - Poftim? Ce naiba vrei să spui?
    - Crezi în Dumnezeu, domnule St. Pierre?
    - Acum nu.
    - Deci ai crezut odinioară? Ai face bine să începi să crezi din nou.
    - Am să spun o rugăciune când ai să pleci.
    Simon nu se clinti.
    - În anul Domnului treizeci și doi, Isus i-a spus unuia dintre Apostoli: „Tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica mea.... Și orice vei lega pe pământ va fi legat și în Ceruri”. Și i-a dat lui Petru două chei care să simbolizeze puterea sa de a ierta sau de a condamna. Puterea de a controla Porțile Raiului.
    Bărbatul ăsta avea o răceală pe care Michael nu o mai întâlnise la nimeni până acum. Nu s-ar fi oprit la moartea lui Michael sau a lui Mary; acționa în numele unei credințe mai puternice, una specifică teroriștilor și fanaticilor.
    - Cred c-a venit momentul să pleci, insistă Michael.
    - Tot nu înțelegi, nu-i așa?
    - Că se înțeleg?
    - Ai furat cheile Raiului.
    Tipul ăsta era nebun. Orice dram de credibilitate pe care-l avusese înainte dispăru fără urmă din mintea lui Michael. Credința lui Michael era în declin, iar asta nu făcea decât să-i întărească hotărârea.
    - Să știi c-am să sun...
    - Porțile Raiului sunt închise, Michael....
    - Ieși, imediat!
    La naiba cu arma lui cu tot, avea să sară pe nebunul ăsta dacă nu tăcea.
    - Nici măcar nu-ți dai seama cui ai vândut cheile, nu?
    Michael îl apucă de braț, dar Simon era iute ca fulgerul. Îl învârti pe Michael așa de repede, că acesta nici nu mai știa pe ce lume se află, apoi îl trânti pe scaun.
    CJ scoase un mieunat înfiorător și fugi.
    Simon se aplecă peste el și cu o voce limpede, calmă, îi spuse:
    - Ne vom duce să recuperăm cheia.
    Se răsuci pe călcâie și ieși din cameră.
    Michael se ridică în picioare și se luă după el: nimeni nu-i intra în casă nepoftit și nimeni nu-i zicea vreodată ce să facă.
    - Noi n-o să facem nimic.
    Michael făcea eforturi să-și stăpânească vocea, care-i tremura din cauza furiei.
    - Trebuie să am grijă de soția mea.
    - Pui vreun preț pe sufletul ei?
    Simon nu așteptă să răspundă.
    - Dacă da, atunci ai să mă ajuți. Altfel, Mary e damnată, ca noi toți.
    Deschise ușa de la intrare.
    - Peste două zile plecăm.
    Apoi se întoarse și întrebă:
    - Cât de prost poți fi? Chiar n-ai habar cine e Finster?
    Michael era încă în stare de șoc, redus la tăcere; nu mai văzuse niciodată pe cineva care să se miște atât de repede.
    - Caută și-ai să vezi, mai zise Simon și trânti ușa.

                                             Capitolul 15
                                                   1.

                            Dean McGregor era un ratat care intrase la închisoare de două ori și care acum făcea tot ce putea ca să se îndrepte.
    Paul Busch se vedea cu Dean în a treia miercuri din fiecare lună.
    Dean era tipul lipsit de griji, care se aflase întotdeauna în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, cu prieteni nepotriviți și cu intenții nepotrivite.
    Prima dată jefuise un mic magazin de băuturi alcoolice, iar la un asemenea magazin nu găsești niciodată prea mulți bani în casă - cu siguranță nu destui ca să merite să renunți la cinci ani de libertate.
    Așa că Dean și prietenii lui fură surprinși când scoaseră armele, iar vânzătorul le dădu douăzeci de mii de dolari.
    Bineînțeles că era bani din droguri, locul ăla era ținut sub urmărire, și cei douăzeci de mii de dolari erau supravegheați îndeaproape de trei agenți DEA, într-un Ford parcat peste drum.
    Când Dean și tovarășii săi fură arestați, operațiunea lor plănuită timp de șase luni se duse de râpă; cei de la DEA se asigurară că procurorul va cere pedeapsa maximă.
    Dean nu ieșise din închisoare decât de cinci luni, când încercase să jefuiască o benzinărie. Folosindu-și pistolul de jucărie, îl luase pe sus pe vânzător și găsise casa pe jumătate plină, adică vreo patru sute de dolari.
    Ceea ce nu știa el era că tipul era un polițist care lucra acolo la negru, ca să-i aisugre o situație cât mai bună copilului său încă nenăscut. Avea pistolul de serviciu sub tejghea, căci venise direct de la muncă, fiind a treia tură dublă pe care o făcea în săptămâna aia.
    Ofițerul Paul Busch își scosese revolverul, iar Dean făcuse pe el de frică. Busch îi citise drepturile. Cât timp stătuseră și așteptaseră să vină mașina unei patrule care să-l ridice pe Dean, ajunseseră să discute despre copiii lor nenăscuți.
    Pentru prima oară, Busch își dăduse seama că, deși comiterea unei infracțiuni este întotdeauna o greșeală, motivația unui infractor poate fi uneori cât de cât nobilă. Desigur, asta nu era o scuză - legea era lege - iar Dean ajunsese din nou la închisoare, cu o condamnare de cincisprezece luni.

.................................................................