Hoții paradisului, Richard Doetsch

........................................................................
                                      12-13

                  Și apoi, dintr-odată, din Thal ieși aer ca dintr-un balon care se dezumflă. Ucigașul se prăbuși pe spate în limuzină, fără să aibă timp să-și revină, să se apere de a doua și de a treia lovitură.

    Michael și Simon erau deasupra lui, mișcându-se cu o viteză amețitoare; brusc, se dădură înapoi la fel de iute cum atacaseră.

    Thal abia se mai ținea pe picioare. Rămăsese fără pistol și era grav rănit. Pentru a doua oară în acea noapte care nu se mai sfârșea, așteptă să-și găsească moartea. Dar nu fu așa.

    Busch, Michael și Simon nu făceau decât să se uite la el, fără să se miște, fără să scoată vreun sunet, privind și așteptând.

    Thal nu știa ce să creadă, Nu putea respira. Nu știa de ce. Își duse mâna la stomac. Și mâna ieși de acolo lipicioasă, unsuroasă.

    Fețele tuturor victimelor sale îi răsăriră înaintea ochilor. Helen Staten, James Staten, femeile, bărbații, zeci de victime, toate holbându-se la el în tăcere, martori muți ai sfârșitului său.

    Nu simțise incizia - atât de ascuțit era scalpelul - nu-l văzuse pe Simon când îi făcuse tăieturile, dar își simți intenstinele revărsându-se afară; îi alunecau printre degete ca niște țipari unși cu grăsime, iar el încerca disperat să le țină în corp. Îi curgeau din burta despicată pe iarba cufundată în întuneric.

    Le aduna cu mâinile, căznindu-se în zadar să le împingă înapoi în cavitatea goală. Se împletici și căzu. Apoi cârceii reci ai morții se înfășurară în jurul lui.

    Și muri.

                                         Capitolul 35

                      Umbra lui Finster dansa pe peretele micii încăperi izolate; lumânările care mai rămăseseră aproape se consumaseră. Redevenise omul de cultură calm și rezervat, care-și admira cheile așezate pe pernița lor. 

    Odată înlăturate temerile că ar putea da graș, se bucura că îi aparțineau din nou și că în curând avea să se ducă acasă.

    În ciuda a ceea ce spusese, nu stătuse să-și admire trofelul decât în acea primă noapte în care-l obținuse. De fapt, puțin îi păsa cum arătau cheile, ceea ce conta de fapt era semnificația lor. Dar interveni orgoliul, și vanitatea îl obligă să le admire.

    Era în picioare, privindu-le lung, cu respect; nimic nu-i mai stătea acum în cale.

    Afară, în galerie, în secțiunea dedicată zeiței hinduse Kali, ascuns în colț, în spatele stivei de pânze, afișajul roșu al unui cronometru ticăia și număra invers spre zero. Cinci astfel de cronometre erau împrăștiate prin cavernă, setate să se declanșeze la intervale de treizeci de secunde. Bombe incendiare, compacte, dar puternice - aveau să producă flăcări.

    Nu erau dispozitive violente, ci mai curând pulverizatoare chimice. La activare, aveau să sară în aer la o înălțime de trei metri și să împroaște cu o substanță lipicioasă ca un gel, care urma să se aprindă pe loc în contact cu aerul.

    Finster nu dădu atenție pocnetului din spatele ușii masive, negre, nici șuieratului scos, cu siguranță de foc. În schimb, înconjură piedestalul și se apropie, aplecându-se, ca și cum ar fi studiat cheile în detaliu pentru prima dată.

    Pantofii săi de piele scârțâiau pe podeaua de lemn în timp ce el dădea târcoale piedestalului. Pe sub ușă se auzi în vâjâit puternic; aerul era aspirat din încăperea mică în cantități uriașe, ca să hrănească iadul care se întețea în cavernă.
    Ultimele lumânări din încăperea cheilor începură să se stingă din cauza lipsei de oxigen. Numai câteva rămaseră aprinse să lumineze trofeul, licărirea lor reflectându-se pe metalul prețios, și fața nedumerită a lui Finster.
    Ceva nu era în regulă. Și nu-l preocupa ceea ce se petrecea dincolo de ușă. Michael și Simon mai aveau puțin - câteva clipe doar - și ar fi reușit.
    Niște oameni atât de hotărâți nu renunță niciodată, nu abandonează lupta. Dragostea lui Michael pentru soția sa era mai puternică decât orice cunoscuse Finster până atunci, însă dece se potolise, renunțând atât de ușor - doar dacă.....
    Finster se uită mai îndeaproape. Ezitând, întinse mâna după cheia de argint, conștient că-i era interzis să atingă ceva sfințit. Degetele lui se apropiară și mai mult. Era singurul mod de a se convinge. Singurul test adevărat.
    Și atunci se întâmplă.
    Explodă într-un vârtej de furie. Urlă din toți plămânii - nu de durere, ci de mânie, dându-și seama, turbat, că fusese păcălit. Căci, pe cheia de aur, uzat de trecerea timpului, dar încă vizibil, era gravat un marcaj subtil, care-l condamna: 585.
    Finster se răsuci pe loc și smulse ușa din țâțâni. Fu izbit de o minge învolburată de foc, care arunca flăcări în sus.
    Explodă și ultima dintre bombele incendiare, gelul asemănător cu napalmul împroșcând în jur, aprinzând tot ce atingea.
    Mugetul flăcărilor era asurzitor, dar nu era nimic pe lângă țipătul neomensc care ieși din gura lui Finster.

                                             Capitolul 36
                                                   1.

                           Busch era terminat. Simon și Michael îi legaseră mâna și-i badajaseră umărul. Era sprijinit incomod de capota mașinii, dar, în ceea ce-l privea, lucrurile stăteau bine. Avea să prindă și ziua de mâine.
    - Hmm, deci le-ați luat.
    Vorbea aproape șoptit.
    Simon dădu din cap, admirând cheile pe care le ținea revernțios în palmă, ca și cum ar fi fost de sticlă și s-ar fi făcut țăndări dacă ar fi respirat asupra lor.
    - Atât de simple....
    - Da.
    - Domnilor, trebuie s-o ștergem, îi intrerupse Michael.
    Însă Busch continua să se uite lung la chei. Nu se putea abține.
    - Pot să le țin și eu?
    Simon i le puse în palmă cu mișcări line.
    Erau mai mari decât crezuse Bush, și nu atât de spectaluoase. Se aștepta să fie iluminat, să se umple de dumnezeire, dar nu se întâmplă așa. În schimb, fu cuprins de uimire la gândul că două obiecte atât de mici putea însemna atât de mult. Michael își riscase libertatea, viața - tot ce avea - ca să recupeze bucățile astea de metal modelat.
    Și ceea ce-l impresionă pe Busch nu fu semnificația lor, ci tăria de spirit pe care o inspirau. Era o minune, o minune a credinței, una pe care o înțelegea bine, dar pe care nu o simțise până în clipa aceea. Și, datorită ei, totul avea să fie bine într-un fel sau altul, era sigur de asta.
    - Să mergem, băieți!
    Michael era din ce în ce mai nerăbdător.
    Busch îi dădu cheile înapoi lui Simon, care le înfășură strâns într-o bucată de catifea și le puse în buzunar. Busch simți un val de ușurare. Deși porniseră la drum fără sorți de izbândă, el și Michael se întorceau acasă.

                                                   2.

                         Ușile cu canaturi de sticlă de la bibliotecă se deschiseră cu un trosnet. Flăcările țâșniră afară. Ferestrele se spărgeau de la căldură, scuipând fum și limbi de foc, luminând noaptea.
    O siluetă se năpusti prin furtuna de văpăi și alergă spre ei. Ca o fiară întunecată pătrunse distanța de două sute de metri în câteva clipe.
    - N-o să duceți nimic înapoi!
    Vocea se auzea urlând peste tot.
    Și, înainte ca ei să apuce să reacționeze, apăru chiar în fața lor, cu hainele făcute scrum, contrastând ciudat cu pielea sa, curată și netedă, fără o singură arsură sau roșeață, imposibil pentru cineva care tocmai trecuse printr-o vâlvătaie de șase mii cinci sute de grade.
    Michael făcu un pas în față, pregătindu-se pentru un atac.
    - Ce te face să crezi....
    Dar, înainte să termine, Finster scutură din încheietura mâinii și-l trânti cât colo.
    - Am să-ți provoc suferințe pe care nu ți le-ai imaginat niciodată....
    - Ți-ai dat cuvântul, gemu Michael de pe jos.
    - Nu vorbeam cu tine.
    Finster se întoarse spre Busch.
    - Gata. Cu. Sanctuarele, rosti tunător spre polițistul rănit.
    Busch se trase înapoi, încercând cu disperare să se îndepărteze. Se rostogoli de pe capota mașinii, iar umărul rănit i se fărâmă precum o mie de cioburi de sticlă când se prăbuși la pământ, paralizat. Refuză să scoată vreun sunet, simțea că pielea îi luase foc, cu toate astea nu vedea nicio flacără.
    Era din nou pe vas - vasul tatălui său - cu flăcările dansând pe punte, urcându-i-se pe picioare, lingându-i lacome pieptul. Era din nou un copil neajutorat, fără putere în fața monstrului. Agonia era insuportabilă; începu să se zvârcolească în iarbă.
    - Oprește-te! strigă Michael, ridicându-se anevoie în picioare.
    - Dă-mi cheile! se răsti Finster la Michael, cu o voce nimicitoare ca pârjolul care îi înghițea acum casa de piatră.
    Ochii lui Finster erau reci, morți, negri ca fundul oceanului. Michael se simți cuprins de o frică despre care nu și-ar fi închipuit niciodată că poate exista; se temea nu doar pentru el sau pentru Mary, ci și pentru Busch, pentru Simon, pentru toată lumea. Se întoarse spre Simon, uluit și în căutare de răspunsuri.
    Preotul clătină energic din cap spre Michael.
    - Dă-mi-le sau am să-i fac să sufere pe toți cei pe care-i cunoști și pe care-i iubești, mârâi Finster.
    - Niciodată! strigă Simon.
    Michael se uită neputincios la Busch, care se zbătea în iarba umedă, lovindu-se peste față, încercând cu disperare să stingă flăcările invizibile.
    - Nu! Oprește-te! țipă Michael, nesuportând să-l vadă pe prietenul său chinuindu-se. Dacă ți le dau, promiți să încetezi? Promiți că nu vei provoca suferință nimănui...
    - Nu promit nimic! urlă Finster.
    Șoapta sinceră a lui Michael abia se auzi.
    - Atunci nu facem nicio învoială, zise el, știind că prin vorbele astea își condamna la moarte cel mai bun prieten.
    Busch se luptă să vorbească.
    - Michael! Nu te tocmi cu el.
    - CHEILE!
    Finster se apropie de Michael; răsuflarea lui fierbinte era îngrețoșătoare.
    Busch se răsuci, rostogolindu-se de pe o parte pe alta.
    - N-am - să - fiu - motiv de negocieri.
    Apoi zări ceva în iarbă. Cu greu, se întinse după obiect.
    Michael îl văzu cu coada ochiului.
   - Paul. Nu. Isuse Hristoase...
    - Nu e aici, mormăi Finster.
    Busch apucă pistolul, îl ridică și ținti spre Finster.
    - Nu-mi poți face rău cu ăla, șuieră Finster, fără să se deranjeze să se întoarcă spre arma îndreptată spre spatele lui.
    Dar intenția lui Busch nu era să-l împuște pe Finster. Polițistul cel masiv își lipi țeava pistolului de cap.
    - Promite-mi c-ai să ai grijă de Jeannie și de copiii mei.....
    - Paul!!! strigă Michael.
    - Nu face ca eforturile voastre sau sacrificiul meu să fie în zadar...
    Busch înțelegea în acest moment lucrurile mai limpere decât oricând în viața lui. Era ca și cum durerea pe care o simțea era un botez la focului, insuportabilă, dar cu toate astea purificatoare. Credea în Michael, credea în Simon și, cel mai important, credea în chei.
    - Paul, nu....
    - Promite-mi, se rugă polițistul, implorându-l pe Michael din priviri.
    Michael fu cuprins de spaimă, inima lui se lupra cu vorbele din minte, însă în cele din urmă le rosti.
    - Promit, murmură, știind că se declara de acord cu sentința care-i condamna la moarte cel mai bun prieten.
    Busch apăsă trăgaciul, cu un efort herculean, dar mâna îi căzu într-o parte. Pistolul nu scoase niciun zgomot. Trupul i se arcui, încercă să tragă aer în piept, ochii i se măriră, iar inima i se opri. Se prăvăli la pământ.
    - L-ai omorât! strigă Michael.
    - Nu, spuse Finster. Ai fi vrut s-o fi făcut eu, nu? Ar fi fost atât de convenabil. Corpul lui nu a mai rezistat; a avut un atac de cord. Îmi închipui că va muri dacă nu ajunge repede la spital... Dă-mi cheile alea, Michael, și-l poți salva, încă mai ai timp. Ești dispus să-i cumperi viața? Dacă nu, îl vei avea pe conștiință.
    Michael era înmărmurit: viața lui Paul sau sufletul lui Mary? Indiferent ce alegere făcea, Finster avea dreptate: avea să ducă tot restul zilelor lui povara unei vinovății insuportabile.
    Și atunci mintea lui Michael se umplu de furie, care șterse orice urmă de logică și de rațiune. Se repezi la Finster. Singurul răspuns pe care-l primi fu un râset batjocoritor.
    Copleșit de mânie, Michael îl apucă pe Finster de gât și începu să-l strângă.
    În acel moment, se ivi ea.
    Stătea în locul lui Finster.
    Mary St. Pierre.
    Iar Michael o sugruma cu mâinile lui.
    - Michael... te rog... nu mă omorî, icni Mary.
    Michael îngheță de frică, în timp ce soția lui se zbătea să respire.
    - Mary! Mary, îmi pare rău....
    - Închide ochii, Michael, e o păcăleală, îl avertiză Simon cu blândețe. În adâncul sufletului știi că nu e soția ta. Nu te da bătut!
    Era primul strop de simpatie pe care Michael îl văzuse vreodată la el.
    Mâinile îi căzură pe lângă trup. Se ghemui la pământ, cu capul plecat, suspinând - un om înfrânt. Mary îl atinse pe umăr, iar când Michael ridică privirea, se transformă în Finster.
    - Dacă-mi dai cheile, Michael, încă-ți mai poți salva prietenul de la moarte, iar eu o voi lăsa pe soția ta să intre în rai. Îți garantez că își va găsi odihna veșnică.
    Finster făcu o pauză.
    - Îți dau cuvântul meu.
    Michael nu se simțise niciodată atât de pierdut. Se uită la Simon.
    - Vorbele lui nu înseamnă nimic, îl preveni Simon.
    Michael se ridică în picioare, fără să spună nimic. Pe față avea urme de lacrimi. Se duse la Simon și-i zise:
    - Dă-mi cheile!
    Nu-l putea privi în ochi.
    - Ce?
    Preotului nu-i venea să creadă ce auzea.
    - N-am mers atât de departe ca să....
    Abia se putea controla.
    - Nu contează ce se întâmplă cu noi, Michael. Facem asta pentru Dumnezeu....
    Michael explodă:
    - Am ajuns până aici pe cont propriu! Niciun ajutor de la Dumnezeu. El unde-a fost? Dacă-și vrea cheile înapoi, de ce nu ne ajută? De ce nu-mi dă El un semn?
    Glasul îi era plin de dispreț.
    - Să și le ia singur! Nu mi-a fost de niciun ajutor. N-a făcut nimic pentru mine, nimin! Și nimic - nimic - pentru soția mea.
    - Michael, nu....
    - Ai dreptate, Michael.
    Finster profită de ocazie.
    - El te-a abandonat de mult.
    - Nu, n-a făcut-o, Michael. Numele tău: St. Pierre. Sfântul Petru. Crezi că e o coincidență? Asta e menirea ta.
    - Nu! urlă Finster. Nu e adevărat. Gândește-te, Michael!
    Vocea îi era fermecătoare.
    - Dacă este adevărat, atunci înseamnă că Dumnezeu a vrut să suferi așa. Și dacă nu e adevărat - se apropie și mai mult și o spuse încet - atunci El te-a abandonat.
    Cuvintelelui Finster sunau ca o damnare în urechile lui Michael. Se întoarse spre Simon.
    - Dă-mi cheile!
    - Va trebui să mă omori mai întâi.
    - Nu mă face.
    - Lasă-mă să te ajut....
    Imediat ce Finster își oferi ajutorul, corpul lui Simon fu scuturat de spasme, cuprins de agonie. Desfăcu brațele în lături, în formă de cruce.
    - Îmi amintești de cineva. Hmmm, mă întreb cine-o fi? îngână Finster, cu mâna la bărbie.
    Cuvintele lui Simon ieșiră cu un gâfâit stins.
    - Michael, l-ai trădat pe Dumnezeu. Nu vei vedea porțile raiului.
    - Nici tu, zise Finster și zâmbi.
    Michael se întinse și scoase bucata de catifea din buzunarul lui Simon.
    Se răsuci spre Finster, dezvelind cheile.
    - Dacă-ți dau cheile astea, sufletul soției mele îi va aparține lui Dumnezeu, va avea viață veșnică în rai, se va odihni în pace.
    Apoi, întorcându-se spre trupul chircit al lui Busch, adăugă:
    - Și nu vei opune rezistență când vom încerca să-l salvăm. Îl vei lăsa pe Simon în pace. Nu vei provoca suferință niciunui om pe care-l cunosc. Promite-mi asta.
    Finster se întinse cu lăcomie după chei.
    - Promite-mi! mârâi Michael, trăgând cheile înapoi.
    - Ai... cuvântul meu, se înduplecă Finster.
    Simon căzu la pământ pe jumătate mort... dar și pe jumătate viu.
    Michael făcu un pas în față. Cele două chei se odihneau în palma lui.
    Tremurând, Finster se dădu repede înapoi.
    - Stai. Nu pot să le ating.
    - Atunci am să le pun într-un loc sigur.
    - Michael, mai gândește-te, șopti Simon. Iertate, Michael. Trebuie să-ți amintești că există întotdeauna iertare.
    - Atunci iartă-mă, Simon.
    Și apoi, spre uimirea lui Finster și a lui Simon, se duse la puțul de piatră încă luminat de farurile cu halogen și, fără să se mai gândească....
    Dădu drumul cheilor în puț.
    - Ce-ai făcut?!?
    Finster alergă la puț, înnebunit.
    - E puțul tău, sunt sigur că ai să găsești tu o cale de a le recupera.
    - Dar nu le pot atinge, protestă Finser, scrâșnind din dinți.
    - Nu e problema ea.
    Michael merse și deschise ușa limuzinei. Se aplecă spre Simon, care-i respinse furios ajutorul. Michael nu spuse nimic; se îndreptă spre Busch și-și ridică prietenul uriaș de subsori, târându-l.
    Fără să scoată o vorbă, Simon i se alătură, apucându-l pe Busch de picioare. Cei doi așezară trupul pe bancheta din spate a limuzinei și  porniră în goană cu mașina prin noapte.

                                              Capitolul 37
                                                    1.

                      Pădurea din munții Bavariei este mai veche decât orice alt loc de pe pământ. Nu-i de mirare că marile povești germanice despre Siegfried, Ucigătorul Dragonului, s-au născut aici.
    La marginea dinspre sud-vest a pădurii, la douăzeci de kilometri de cel mai apropiat oraș, se găsea un grup de clădiri vechi. Zvonul cel mai răspândit era că întregul orășel crescuse din pământ, fiind următoarea etapă din evoluția mamei-natură.
    Cu toate astea, nu se vedea niciun suflet, de parcă toată lumea și-ar fi făcut bagajele și-ar fi fugit înapoi în civilizație, neputând face față sălbăticiei, lumii neîmblânzite.
    La marginea comunității abandonate, ascuns în umbrele înserării, era un bar de piatră. Era o clădire pătrată, pitită în pădure. O firmă întâmpina călătorii osteniți și-i poftea înăuntru, la o halbă de bere.
    Interiorul era simplu și la fel de vechi ca exteriorul. Câteva mese și bănci pe o podea de ardezie și ferestre vechi cu rețea de plumb, crăpate, care ar fi avut nevoie să fie vopsite.
    Michael stătea singur la o masă de lemn, sumbru, sorbind dintr-o bere. Nu mai era nimeni acolo, cu excepția barmanului, care era cu spatele la Michael și își vedea de treburile lui, spălând pahare.
    Michael încercase cu disperare să dea de Mary, să-i spună cu urma să se întoarcă, dar fusese șocat, îi stătuse inima când centrala îi făcuse legătura în camera ei și asistenta răspunse:
    - Terapie intensivă. Cu ce vă pot ajuta?
    Asistenta îl implorase să se întoarcă grabnic acasă. Soția sa îl tot chemase, și nu mai avea prea mult timp. Mary intrase în comă cu cincisprezece ore în urmă.
    Michael voise să-i spună lui Mary că îndreptase lucrurile. În schimb, îi spuse sorei de la terapie intensivă că se va întoarce acasă în douăzeci și patru de ore. Mai avea un singur lucru de făcut.

                                                  2.

                       Ușa se trânti de perete. O rafală violentă șuieră prin micul bar, spulberând totul.
    Michael își ținea strâns paharul în timp ce vântul sufla în flăcările din șemineu, ridicând nori de praf peste tot.
    Și apoi intră el.
    Fierbea.
    Ochii lui îl străpunseră pe Michael; străbătu încăperea, așezându-se apoi la aceeași masă. Era îmbrăcat în negru de sus până jos, cu părul alb strâns într-o coadă severă, și își ținea pumnii încleștați. Lumina din cameră părea să fie absorbită, dispărând în corpul lui Finster ca într-o gaură neagră. Un întuneric straniu emana din el, răspândindu-se ca o ciumă.
    - Dă-mi cheile, mârâi el.
    Michael rămase nemișcat, cu inima bătându-i cu putere în piept. Ca un nesăbuit, crezuse că Finster n-o să coboare în puț, că o să poată lăsa în urmă tot coșmarul ăsta, daracum își dădea seama ce ridicolă fusese această idee. Michael riscase și pierduse. Fusese o mișcare neghioabă, și nu făcuse decât să amâne inevitabilul.
    Părăsise în mare viteză proprietatea lui Finster, împreună cu Simon care-l împărtășea pe cel mai bun prieten al său, Paul Busch, ducându-l pe bancheta din spate, mai mult mort decât viu. Dăduseră buzna într-un spital de la marginea Belinului, ducându-l pe Bush la urgență. Imediat ce medicii începuseră să se ocupe de el, Michael și Simon se urcaseră din nou în mașină.
    Se îndepărtaseră spre sud, gonind cu viteza maximă pe autostradă timp de douăsprezece ore, știind că fuga nu făcea decât să întârzie deznodământul.
    - Poftim?
    Michael nu știa ce altceva să spună. Strânse mai tare paharul, ca și cum acesta ar fi putut să-l apere.
    Finster se înroșise urât la față; își puse mâinile pe masă, desfăcute, cu palmele în sus. Îl sfredeli pe Michael cu privirea.
    Michael nu își luă ochii de la el, nu avea de ce, știa ce era în mâinile bărbatului dinaintea lui. În fiecare câte o cheie, una de aur, una de argint.
    Michael clătină din cap.
    - Aaa, cineva a coborât în puț.
    Finster se uita furios la el, clocotind de ură, și apoi azvârli în Michael cu cheile false.
    - Îmi vreau cheile înapoi. Acum!
    Michael nu schiță niciun gest.
    Finster se întinse peste masă, apucându-l pe Michael de beregată și ridicându-l fără efort în aer.
    - Sufletul soției tale îmi aparține.
    Mâinile lui îl storceau de vlagă. Michael se zbătu, dar degeaba.
    - Am să-i smulg lui Mary sufletul din trup și-am să i-l chinui întreaga eternitate, în fiecare zi. Înțelegi?
    Îl zgâlțâi violent pe Michael.
    - Dă-mi cheile!
    Michael fu zvârlit de perete ca o păpușă de cârpe. Se prăbuși, plin de sânge și amețit, fără aer. Nu avu puterea să se miște. Era sigur că i se mai rupsese o coastă. Se uită după barman, căutând ajutor, dar acesta se strecurase probabil afară când se stârnise agitația.
    Finster se plimba prin încăpere, sigur pe el. Era limpede că în câteva clipe avea să primească ceea ce voia, și apoi avea să dispară.
    - Ticălos deștept!
    Luă berea lui Michael.
    - Niciodată să nu-ți calci cuvântul dat. Nu te-a învățat mama ta? Și, dac-o faci, să fii pregătit să suporți consecințele.
    Goli halba dintr-o sorbitură, ștergându-și spuma de la gură.
    - Ți-am dat ce-ai vrut. Ai primit banii pentru tratamentul ei, nu-i vina mea că n-a mers. Asta n-a fost vina mea, să știi. N-am o asemenea putere, în ciuda a ceea ce spun despre mine cărțile de povești. Nimeni nu poate să dea viață. S-o ia însă.....
    Lăsă amenințarea să plutească în aer.
    - Te-am ajutat, Michael, iar tu m-ai trădat. Am fost de acord cu condițiile tale, l-am lăsat pe preotul ăla nebun în viață, ți-am jurat că soția ta va avea viață veșnică. Iar tu m-ai trădat a doua oară; ți-ai călcat cuvântul față de mine, Michael. Așa că acum Mary e a mea.
    Ochii lui Michael erau plini de ură; se luptă să se ridice în picioare.
    - Nu te deranja.
    Finster îi făcu semn lui Michael să stea jos.
    - Ești terminat.
    Dintr-o mișcare a încheieturii, o masă se răsturnă și căzu peste Michael.
    - Ai avut amândouă rândurile de chei, scuipă Finster.
    - De fapt, trei.
    Vocea plină de voie bună venea din spatele barului.
    - Dar nu ți s-a dus niciodată vestea pentru inteligență, nu-i așa.
    Finster se răsuci și-l văzu pe barman sprijinindu-se de bar. Bărbatul era bandajat și avea brațul drept prins la piept. Rănile de pe față aveau să i se vindece în timp, însă cicatricele aveau să-i rămână ca amintire pe viață.
    Fără să se mai gândească, Finster îl apucă pe Simon de păr, troznindu-l cu capul de bar, apoi îl ridică și-l izbi de peretele acoperit de stilce.
    Din partea cealaltă a încăperii răsună vocea lui Michael.
    - Erai prea turbat ca să gândești limpede....
    - Vreau cheile adevărate, și le vreau acum! scrâșni Finster.
    Se repezi la Michael, ca o furtună, și-l smulse de pe podea, trăgându-l aproape de el.
    - Numai unul dintre voi le poate avea, așa că doar unul este apărat de ele.
    Îi dădu drumul lui Michael în colț.
    Finster închise ochii. Începea să tremure, mai mult fiară decât om.
    Simon era în picioare, amețit, străduindu-se să-și revină. Apăsă cu umărul nevătămat într-o parte a barului, împingând cu toată puterea.
    Și, încet-încet, barul se deplasă. Nu cu mult, doar câțiva centimetri. Aluneca pe podea, în timp ce preotul tăcu își punea fiecare strop de forță în ceea ce făcea.
    Finster, perplex, îl înșfăcă pe Simon, ridicându-l în aer.
    - Ce faci...
    - N-ai auzit niciodată expresia: „Dacă mă păcălești o dată, e vina ta” - răsună vocea spartă a lui Michael din celălalt capăt al încăperii - „dacă mă păcălești de două ori, e vina mea”?
    Finster nu-l băgă în seamă pe Michael. Strângându-l de gât pe Simon, mârâi:
    - Nimic nu te va salva de data asta, om sfânt - nici pistoalele, nici cuțitele. Niciun Dumnezeu nu va intra să te smulgă din ghearele morții. Și, când vei muri, nu vei avea unde să te duci - nu vei merge în rai, nu-ți vei primi răsplata veșnică pentru viața plină de sacrificii făcute pentru Dumnezeul tău.
    Îl azvârli pe Simon de perete.
    - Nu voi fi decât eu.
    Michael se luptă să se ridice în genunchi.
    - Oricum, aș zice că te-am păcălit de trei....
    Finster întinse o mână, și Michael fu târât spre el, zburând prin încăpere așa cum fierul e atras de magnet.
    Michael se zbătu să-și elibereze beregata din strânsoarea ca de menghină.
    - Patru, spuse Simon, corectându-l pe Michael, căznindu-se la rândul lui să respire.
    - Te-am păcălit pe patru ori, încuviință Michael, cu glas slab, pierzându-și puțin câte puțin conștiința.
    Însângerat și bătut, continuă, scrâșnind printre dinți.
    - Te-am păcălit să intri în clubul ăla de dans, care era de fapt o biserică. Unu la mână.
    Cuvintele se auzeau abia șoptite.
    - Te-am păcălit cu primul rând de chei false pe care ți l-am pus în galerie. Doi la mână.
    - Al doilea rând de chei în puț, adăugă Simon.
    - Trei, reluă Michael, uitându-se la preot. Și numărul patru....
    Finster ajunsese la limită. Nimeni nu sfida moartea, în special moartea provocată din răutate, pe care o întruchipa el. Se săturase de jocurile lui Michael și ale lui Simon; jocul său avea să fie ultimul pe care-l mai jucau vreodată cei doi.
    - Nu va mai fi niciun număr patru. Am să-ți leg sufletul cu lanțuri de piciorul meu, așa încât să fii în fiecare zi martor la chinurile pe care i le voi provoca soției tale.
    Îl aruncă pe Michael pe peretele cel mai îndepărtat, dar de data asta Michael nu căzu, ci rămase acolo, atârnând ca un tablou pus în cui. Sângele îi curgea din abundență din nas și dintr-o rană la cap.
    Finster întinse mâna stângă și smulse de la distanță cuțitul de la cureaua lui Michael. Acesta zbură prin cameră drept spre Finster, și, când ajunse la doar câțiva centimetri de el, se răsuci și-i ateriză în mâna desfăcută.
    Finster întinse din nou mâna stângă. Cămașa lui Michael se desfăcu, iar nasturii se împrăștiară în toate părțile. Michael rămase cu pieptul gol, complet expus.
    Finster se apropie de el și-i ținu cuțitul în fața ochilor.
    - Ai să-ți iei singur viața.
    Michael tăcea, iar buzele îi tremurau.
    - Eu nu pot s-o fac. Îți pot anula voința, te pot aduce la câteva clipe distanță de moarte, însă nu te pot face să treci pragul morții. Se pare că ai învățat foarte bine secretul ăsta de la prietenul tău de acolo, care e pe moarte.
    Finster îndreptă cuțitul spre Simon.
    - Eu nu pot comite actul final; așa că o vei face tu pentru mine. Îmi vei da cheile. Apoi vei lua lama și ți-o vei împlânta în inimă. Și, dacă nu vrei să mi le dai cât ești încă în viață, n-o să fie nicio problemă să le iau de la tine după ce vei fi mort.
    În ochii lui Michael se citea groaza. Corpul lui era incapabil să răspundă comenzilor pe care le dădea mintea. Orice replică voia să-i dea lui Finster nu o putea rosti, locul ei fiind luat de teamă - că-l dezamăgise pe Simon, că o dezamăgise pe soția lui. Și - recunoscu în cele din urmă Michael - teama că-l dezamăgise pe Dumnezeu.
    Finster duse lama în jos pe pieptul gol al lui Michael. Vârful se opri deasupra inimii. Se întinse peste Michael și-i apucă mâna stângă, trăgându-i-o fără efort spre el.
    Împotriva voinței sale, degetele lui Michael se descleștară, desfăcute de o forță necunoscută.
    Finster îi puse cuțitul în mână, iar mâna lui Michael se strânse în jurul mânerului. O picătură de sânge se prelinse pe piept din locul în care vârful cuțitului apăsa deasupra inimii. Finster se dădu înapoi, admirând forma lui Michael pe perete, în pragul sinuciderii.
    Michael se împotrivea din toate puterile. Brațul îi zvâcnea de la efort, pe frunte îi apărură broboane de sudoare, dar nu-și putea dezlipi cuțitul de corp. Cu toate strădaniile lui, cu mușchii încordați de efort, nu reușea să oprească voința pumnalului.
    Și apoi, pe neașteptate, brațul îi sări într-o parte, ca o catapultă eliberată, mâna cu cuțitul arcuindu-se în sus, lovindu-se de perete. În mod uimitor, își recăpătase controlul asupra brațului.
    Să lăsă să alunece ușor în jos, uluit și neînțelegând de ce. Asta până când se uită la Finster. Acesta se holba la Michael, sau mai precis la buzunarul cămășii sale.
    Concentrarea sa dispăruse, nu se mai preocupa de moartea imediată a lui Michael. Un surâs satisfăcut i se ivi pe chip. Căci din buzunarul lui Michael ieșea cruciulița lui Mary, pe un lănțișor lung de aur. Și lângă ea atârnau cele două chei.
    Finster se întinse după ele.
    Michael se albi la față.
    - Nu le poți atinge.
    - Prostule!
    Finster râse. Se aplecă și, fără multe fasoane, le trase de lănțișorul cel lung afară din buzunarul lui Michael.
    În timp ce cheile se legănau în aer, Finster simți cum amețeala cea atât de familiară punea stăpânire pe el. Corpul începu să i se cutremure pe măsură ce cheile se apropiau. Da, erau cele adevărate. Și, în ciuda durerii care tocmai în năvălise în trup, simți un val de triumf.
    - Ale mele, spuse el mulțumit.

........................................................................