4-13
Începuse chimioterapia în ziua în care plecase el. Însă în ultimele patru zile fusese atât de slăbită, încât doar șoptea în telefon. Azi, pentru prima oară, glasul îi era normal.
- Până la urmă nu e chiar așa de rău.
Tonul ei era optimist și plin de energie.
- Acum spune-mi, ești bine?
- Da, treaba merge bine, de fapt, chiar am devansat programul. Ar trebui să mă întorc acasă cu o zi sau două mai devreme.
Michael era ușurat că de data asta nu mai mințea.
- Când vii, speram să putem pleca din oraș vreo două zile, să fim numai noi doi.
- Mi-ar plăcea asta. Primești tot ce-ți trebuie?
- Jeannie vine în fiecare zi. Mi-a adus toate alimentele tale preferate și o colecție de porcărioare de cărți. Și azi a trecut și Paul. Mi-a adus niște desene făcute de copiii lui și a fost atât de drăguț încât a lăsat la școală niște lucrări de-ale mele.
- Cum se simțea Busch?
- Bine. De ce?
- Cred că l-am enervat.
- Michael....
Avea tonul unei mame dezamăgite.
- S-a oferit să vină cu mine și l-am refuzat.
- De ce?
Era o undă de tristețe în vocea ei.
- Voia doar să te ajute.
- Cred că avea îndoieli în ceea ce privește acțiunile mele și voia să mă supravegheze.
- Ești paranoic, părea în regulă. Spunea că abia așteaptă să te întorci, că echipa voastră a luat bătaie cu douăzeci și unu la șase - din cauza absenței celui mai bun jucător - și că are de gând să-și verse supărarea pe tine.
- Pun pariu, zise Michael.
- Michael, Paul este cel mai bun prieten al tău, are încredere în tine.
4.
Deși Mary, eterna optimistă, se lupta să supraviețuiască, începuse totuși să se gândească la moarte ca la un mod de a scăpa de forța devastatoare care-i distrugea corpul. N-ar fi recunoscut niciodată față de Michael prin ce trecea.
Durerile provocate de chimioterapie erau mai mari decât își închipuise vreodată. Dar, de fiecare dată când se gândea la moarte, spuse repede o rugăciune și-I cerea iertare lui Dumnezeu. Nu-și dorea decât să trăiască.
Michael lupta pentru viața ei la fel de mult ca ea, așa că privea acele gânduri teribile ca pe o trădare. Era hotărâtă să o scoată la capăt; nu-l va dezamăgi pe Michael.
5.
Garajul mirosea a unsoare și a ulei. Acestea nu murdăreau doar aerul, ci și podeaua de ciment. În colț erau două Fiaturi demontate.
Michael era în partea din spate, lângă o fereastră deschisă; astfel, fumul ieșea afară, în timp ce el lucra la un arzător Bunsen. Fumul nu era toxic, însă miroul lui dulceag contrasta puternic cu mirosurile degajate în mod obișnuit dintr-un atelier de reparații auto, iar el nu-și permitea să atragă atenția.
Descoperise acel garaj înainte de a pleca din Statele Unite. Era specializat în mașini marca Fiat și Alfa Romei, iar proprietarul său de șaizeci și cinci de ani avea cea mai bună reputați - mai ales când era vorba despre șters istoricul unei mașini.
Michael se dusese direct acolo după ce aterizase.
Îl găsise pe proprietar, un mecanic de modă veche, lucrând pe alee la o transmisie.
Attilio Vitelli, îmbrăcat într-o salopetă albastră, rămăsese tăcut cât îi explicase Michael că avea nevoie disperată de un strung de metale și de niște scule. Avea niște echipamente video foarte scumpe care fuseseră deteriorate de descărcătorii de bagaje neatenți de pe aeroportul din Roma. Componentele de care avea nevoie aveau să ajungă abia peste o lună din Japonia, iar dacă nu-și respecta termenul limită, care se apropia cu repeziciune, avea să-și piardă slujba.
Michael purta un hanorac verde și o șapcă cu New York Yankees. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau o înfățișare inteligentă și inofensivă.
Vitelli îl studiase aproape un minut, ștergându-și mâinile unsuroase cu o cârpă veche. Michael se temuse că engleza italianului în vârstă nu era așa de fluentă cum se lăudase.
- Știi să lucrezi la strung? întrebase Vitelli.
- Da. Crezi c-aș putea să-ți folosesc o parte din scule?
Vitelli se uitase din nou la Michael, apoi se băgase iar sub capotă, reluându-și lucrul fără să-i răspundă.
- Îți dau cinci sute de euro. N-ar trebui să-mi ia mai mult de cinci ore, adăugase Michael.
Se gândise să nu-i ofere o sumă scandalos de mare, căci i-ar fi trezit și mai multe suspiciuni.
Fără să-și ridice ochii de la ce făcea, Vitelli replicase:
- Tariful meu de mecanic e de o sută douăzeci pe oră.
- Bine.
- Lucrezi numai când sunt și eu aici. Și, dacă am nevoie să folosesc vreuna dintre uneltele tale, mi-o dai.
Scosese capul de sub capotă.
- Echipamente de filmat?
Michael își țuguiase buzele și dăduse din cap.
- Promit să nu-ți stau în cale.
6.
Michael își pusese laptopul pe bancul de lucru din garajul lui Vitelli. Pe ecran se vedeau diverse imagini ale celor două chei, caseta în care erau expuse și încăperea în care se aflau.
Lângă calculator era ceea ce fabricase Michael. Lucrase la perfecție metalul și plasticul. Fiecare piesă era netezită și polizată. Fiecare dispozitiv, construit impecabil.
Talentul său evoluase considerabil din adolescență. Folosind metal și plastic, era capabil să creeze aproape orice, de la bijuterii false la dispozitive mecanice complicate.
Mary se lăuda întotdeauna prietenelor:
- Michael e atât de îndemânatic.
Vitelli intrase în garaj doar de două ori, de ambele dăți ca să-și ia niște scule, în tăcere. Îl ignorase pe Michael ca și cum americanul ar fi fost un angajat de-al lui și-l lăsase să-și vadă de treabă netulburat.
Cu totul, Michael realizase cinci obiecte, fiecare cu un aspect absolut banal. Dar rolul lor era cu totul altul decât dădea de înțeles înfățișarea pe care o aveau.
7.
- Domnul profesor Higgins?
Michael se ridică de pe canapea, întinzând mâna. Bărbatul pe care-l întâmpinase astfel încetini pasul și se holbă la Michael, ignorând atât mâna întinsă, cât și salutul. În cele din urmă, trecu pe lângă Michael fără să scoată nicio vorbă.
- Mă numesc Michael McMahon. V-am lăsat un mesaj mai devreme.
Michael se grăbi să-l ajungă din urmă.
- Scuzați-mă, spuse Higgins scurt, nederanjându-se să se uite la Michael.
Continuă să străbată holul elegant de marmură, îndreptându-se spre ascensor, și, ajuns acolo, apăsă pe buton.
- Biroul academic al Vaticanului mi-a dar numele dumneavoastră....
- Îmi pare rău, domnule McMah...
- Profesor. De fapt, doctor, spuse Michael, făcând-o pe modestul. Dar nu vreau să mă laud cu asta...
- Tocmai ați făcut-o. Vă rog să mă scuzați.
Higgins încercă să-i întoarcă spatele, devenind nervos, bătând din piciorul drept în timp ce aștepta liftul.
- M-am gândit că, fiind amândoi americani, și văzând că vom merge mâine împreună în turul Vaticanului....
- Cine te-a trimis?
În ochii lui Higgins se citea paranoia.
Michael îl privi derutat.
- Dacă încerci să mă convingi să renunț....
Higgins începu să bată și mai repede din picior, stârnind ecou în sala de marmură.
- Dacă ești aici ca să-mi contești teoriile, du-te și scrie propria carte!
- Domnule, probabil că mă confundați. Nu vă contrazic teoriile. De fapt, dacă aveți timp să bem un pahar, mi-ar plăcea să vă arăt că sunt de acord cu câteva dintre ideile dumneavoastră.
Michael zâmbea și spera că Higgins va mușca momeala.
Acesta privi de jur împrejurul holului hotelului, după care se întoarse spre Michael. Trecură câteva clipe. Apoi încetă să mai bată din picior.
8.
Michael nu punea niciodată la punct ultimele detalii ale unei misiuni înainte de a ajunge la fața locului. Trebuia să-și adapteze planul la mediu. Cu Higgins făcând parte din acest mediu, avea acum și ultima piesă.
Profesorul venise din New England ca să facă ultimele cercetări pentru o care pe care o scria despre istoria Vaticanului și influența pe care o exercitase acesta în modelarea societății.
Michael îl reperase și se ținuse după el mai devreme, în timp ce acesta se plimba prin muzee. Îi displăcuse imediat, în special din cauza felului condescendent în care vorbea cu oamenii și în general din cauza aerului său superior.
Higgins era un protestant alb anglo-saxon în adevăratul sens al cuvântului, privind de sus toate celelalte rase, credinție și religii, în timp ce-și dădea mereu părul unsuros și castaniu peste creștetul bombat.
Ani întregi se agățase de ipoteza sa - pe care era sigur că o va demonstra curând - conform căreia Biserica Catolică determinase declinul tuturor societăților și era răspunzătoare pentru holocaust, comunism, SIDA și, mai grav, pentru decăderea Imperiului Birtanic, căminul strămoșilor săi.
Cu cât Michael afla mai multe despre Higgins, cu atât regreta mai puțin ceea ce va păți profesorul, care deocamdată nu bănuia numic, după turul de a doua zi.
9.
Busch stătea la birou, întrebându-se unde naiba era Michael. Undeva în străinătate, ceea ce însemna oriunde, și orice loc din afara Statelor Unite reprezenta o încălcare directă a termenilor eliberării condiționate.
Busch nu spusese nimănui nimic în ultimele patru zile. Nu îndrăznise nici măcar să-i pomenească ceva despre asta soției sale. Jeannie i-ar fi zis lui Mary și numai de asta nu era nevoie.
Busch o vizitase din nou pe Mary în dimineața aceea și era tot mai tulburat de înfățișarea ei. Se prefăcea că totul e în regulă, dar el își dăduse seama că avea niște dureri groaznice. O întrebase despre Michael, când avea să se întoarcă și alte fleacuri. Ea îi spuse că treaba lui Michael mergea ca unsă și că o anunțase că se va întoarce probabil peste două zile.
Michael o mințise pe Mary și-l mințise și pe el. Busch mai avusese de-a face cu asta și înainte. Pentru prima dată în cei treizeci și nouă de ani ai săi, Busch era sfâșiat de sentimente potrivinice.
Michael se îndreptase apoi fusese pus în fața unei dileme devastatoare. Indiferent ce făcea, de data asta era pentru Mary.
Busch nu putea să nu simtă că Michael era o victimă; nu făcuse nimic ca să merite asta. Fusese forțat să încalce restricțiile din cauza dragostei pentru soția sa, și Busch presupunea c-ar fi făcut la fel dacă s-ar fi confruntat cu aceeași situație.
Busch era însă un om al legii. La întoarcerea lui Michael, nu avea de ales: trebuia să-l aresteze.
Capitolul 9
1.
Turul Vaticanului începu fix la 9:15, după o prelegere de o oră asupra a ceea ce urmau să vadă. Era programat să țină trei ore și avea să se încheie la Muzeul Sacristiei și al Trezoreriei, la ora 12:15.
Michael nu avea de gând să rămână la prelegerile de după-amiază. În momentul în care cei din grup vor lua loc în sala de conferințe, Michael va fi într-una vion care va pleca din Roma. Se uită la ceas și porni cronometrul.
Aranjase totul.
Dacă totul decurgea conform planului, misiunea lui avea să se încheie înainte de prânz. Avea trei ore la dispoziție.
2.
Grupul cu care era Michael era mai erudit decât turiștii pe care se obișnuise el să-i vadă în ultimele patru zile.
Din grup făcea parte și profesorul Higgins.
El și cu Michael băuseră împreună o sticlă de vin cu o seară înainte, iar Michael îl ascultase expunându-și recent aprofundatele teorii despre divinitate. Michael era convins că Higgins ar fi fost în stare să vorbească despre sine săptămâni în șir.
De dimineață, Higgins se purtase ca și cum nu-l mai văzuse pe Michael până atunci. Profesorul abia dacă-l băgase în seamă. Era conștient numai de ce voia el.
Ghid le era părintele Joseph, membru al personalului de la Vatican și împătimit de istoria acestui lor. Purta veștmântul tradițional al ordinului său, pantaloni cafenii și cămașă cu guler alb, hainele la modă fiind pentru el de domeniul trecutului.
Fratele Joseph fusese pus să se ocupe de tururile VIP datorită cunoștințelor sale și zâmbetului care-i venea repede pe buze, care împreună îl făceau să fie ambasadorul ideal. Își lua slujba foarte în serios și, cu toate că avea zâmbetul acela angelic, nu-i suporta pe cei care nu respectau regulile Vaticanului.
Pe chipul lui Michael se citea curiozitatea și se vedeau reacțiile la dizertația ținută din mers de fratele Joseph. Dar era doar o mască.
Mintea lui era cu două ore înainte, urmărindu-și planul.
3.
La ora zece, Attilio Vitelli scoase capul de sub automobilul Alfa Romeo și hotărî să nu o ia la fugă. Cele patru mașini de poliție care opriseră pe aleea lui nu erau ceva nou pentru el.
Nouă jandarmi îl înconjurară plini de zel, așteptând ca Vitelli să vorbească primul. Însă bătrânul nici nu se uită la ei până când bărbatul masiv, chel, care răspundea de misiune nu-și vârî capul sub capota automobilului.
- De data asta nu e vorba despre mașini, Attilio, spuse polițistul.
Și asta-i atrase atenția lui Vitelli.
- E o vizită de curtoazie, Gianni? întrebă el.
Anchetatorul Gianni Francone nu avusese niciodată nimic solid împotriva lui Vitelli; ereu era vorba despre insinuări și presupuneri. Știa de afacerea subterană a lui Vitelli, dar nu putea să îl acuze de ceva concret.
Prin urmare, când primi un telefon anonim informându-l că era cineva care pregătea un atac asupra unui reper turistic din Roma astăzi, înainte de amiază, cineva care opera din garajul lui Vitelli, Francone nu ratase ocazia de a percheziționa locul.
Trei polițiști porniră să cerceteze curtea, iar șase intrară în garajul auto cu trei uși.
Francone se așeză pe un Fiat Spider, greutateasa punând la încercare suspensiile.
- Deci, prietene, ai avut ceva vizitatori în ultima vreme?
4.
- În anul 1546, Michelangelo a devenit arhitectul-șef al bazilicii Sfântul Petru și a proiectat din nou multe dintre elemente, inclusiv marele dom de deasupra noastră, dar, din păcate, n-a trăit să-și vadă opera încheiată.
Michael și grupul rămaseră strânși în jurul fratelui Joseph, ca să nu piardă nicio vorbă.
- Operele de artă de aici au fost obținute din mai multe surse. Unele au fost donate sau cumpărate, altele create special pentru Vatican, iar unele au fost găsite sub locul în care ne aflăm, explică fratele Joseph cu pronunțatul său accent italian.
Michael se dăduse cu succes drept profesorul Michael McMahon de la Universitatea St. Albans. Hârtiile pe care le falsificase îl prezentau și solicitau asistență în chestiuni referitoare la originile vechiului Vatican.
Când cei de la Biroul Academic sunaseră să verifice, de la universitate li se spusese că profesorul McMahon era în anul să sabatic, făcând cercetări în toată lumea pentru un manual pe care-l scria.
La Universitatea St. Albans chiar exista un profesor Michael McMahon. O simplă căutare pe Google, și Michael găsise vanitoșii care nu numai că-și anunțau în scris concediul cu plată dat de școală, ci erau și atât de nechibzuiți încât să-și detalieze itinerariul.
McMahon scria o carte și călătorea prin lume, numai că pentru moment nu era la Roma, ci într-o îndepărtată zonă din Tibet, în comuniune cu niște călugări budiști.
Grupul lui Michael se afla acum în zona amplasată direct sub bazilică, o parte rareori văzută, în care nu avea acces decât extrem de puțini, rezervată cu programare numai univeristarilor și arheologilor: Grotele Sacre. Era un loc întunecat și rău prevestitor, care-și merita pe deplin numele. Strălucirea difuză a sute de lumânări dansa pe aplicele aurite și pe pereții din marmură șlefuită.
Grupul trecu pe lângă sarcofage ornamentate, care păreau să se întindă la nesfârșit, ultimele locuri de odihnă, le dezvălui fratele Joseph, nu numai a mai tuturor papilor de la 1549 încoace, ci și a unor împărați și regine, celebrități și demnitari.
- Aici sunt îngropați 153 de papi.
Vocea călugărului răsună între mormintele de marmură.
- Și mai este loc pentru alte câteva sute, cu speranța, desigur, că vor înceta să-l mai slujească ep Hristos numai după ce și-au îndelinit misiunea față de El.
- Apropo de misiune, aveți vreun comentariu de făcut despre cei a căror misiune a fost scurtată prin crimă? îl întrerupse profesorul Higgins.
Fratele Joseph detesta să fie întrerupt, și asta o se citi imediat pe față. Dar recunoscu pe un ton prudent:
- Papa Ioan al VIII-lea a fost ucis în somn în anul 882. Mai târziu, Papa Ioan al XII-lea, care a fost ales la vârsta de 18 ani. El a fot omorât în decembrie 963....
- Mă refeream la evenimente mai recente.
Zâmbetul condescendent al lui Higgins semăna cu o acuzație.
Fratele Joseph păru a se zgâi la Higgins o veșnicie, făcând în mod evident toate eforturile să-și stăpânească mânia. Se așternu o tăcere stânjenitoare.
- Da, ei bine, am avut și noi parte de niște intrigi. În anul 1981, când Papa Ioan Paul al II-lea a fost împușcat, colonelul Alois Estermann a fost primul care a ajuns lângă Sfântul nostru Părinte. Colonelul l-a acoperit pe pată cu propriul trup ca să nu fie atins din nou. De-a lungul timpului, papa a păstrat niște relații foarte strânse cu Estermann, și în anul 1998 colonelul a fost desemnat de Sfântul nostru Părinte să fie comandantul Gărzii Elvețiene. În mod tragic, la mai puțin de două ore după numirea lui Estermann, el și soția sa au fost omorâți în apartamentul lor...
Higgins îl întrerupse:
- Și atunci s-a aflat că fusese spionul poliției secrete germani, Stasi...
- Incorect.
Fratele Joseph îi tăie vorba.
- Cât timp ne sunteți oaspete aici, la Vatican, profesore, vă rog să vă abțineți de la asemenea insinuări. Soții Estermann au fost împușcați de un membru nemulțumit al Gărzii Elvețiene, care apoi s-a sinucis. Deci da, a existat o crimă la Vatican în 1980 și....
- De fapt, îl întrerupse din nou Higgins, mă refeream la crima din anul 1978.
Higgins aruncă o privire semnificativă spre mormântul papei Ioan Paul I.
- Ați întrecut măsura, domnule!
- Nu spun nimic ce n-a fost deja publicat.
Grupul se uita la el cu un interes crescând; Higgins era din ce în ce mai sfidător.
- Din câte am înțeles, a fost otrăvit. Menajera papei l-a găsit mort, stând în pat, în șezut. Cam cât timp fusese papă? Două săptămâni?
- Infarct miocardic, spuse fratele Joseph printre dinți. Sfântul Părinte a suferit un atac de cord.
- Dar nu s-a făcut nicio autopsie...
- Profesore Higgins, dacă doriți să fiți escortat înapoi la hotel, îmi va face plăcere să fac toate aranjamentele necesare. În caz contrar, această discuție se încheie aici. Nu suntem obișnuiți să fim insultați de oaspeții noștri.
Higgins deschise gura să mai spună ceva, dar se răzgândi. Totuși, ochii negri îi scânteiau mai tare după victoria pe care o repurtase scoțându-l din minți pe călugăr.
5.
Polițiștii stăteau de vorbă foarte serioși în atelierul de reparații auto al lui Vitelli. În fața lor, pe un banc de lucru, se afla un morman de așchii de metal și de plastic, trei ghemotoace de hârtie, acum despăturite, și un cilindru gol de aer.
Un detectiv subțirel, care nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani, apucă bucățile albe de hârtie cu niște mănuși chirurgicale. Luă o bucată de grafit și o trecu ușor peste foaie.
- Se văd urmele scrisului pe foaia care a stat deasupra.
- Și...? îl îndemnă inspectorul Francone să continue.
- Sunt niște scheme.
- Ale tale?
Francone se întoarse spre Vitelli, care fuma calm.
- Nu. N-am nevoie de desene. Tot ce-mi trebuia e aici, zise Vitelli, ciocănindu-și ușor fruntea cu degetul.
- Atunci ale cui sunt?
Vitelli știa c-ar fi trebuit să-i ceară mai mulți bani americanului ăluia pentru că îi folosise sculele.
- Era american. Mi-a spus că are nevoie să-mi împrumute puțin sculele.
- Ai lăsat pe cineva să-ți folosească garajul? Un tip ca tine, care respectă legea? Mă surprinzi, Attilio.
- Uneori mă surprind singur. Tipul părea inofensiv. Și mi-a plătit cu bani gheață.
Anchetatorul Francone avusese la început îndoieli în privința apelului anonim primit la secție, dar acum, uitându-se la resturile alea, îi părea bine că nu-l ignorase. Nu era sigur despre ce scheme era vorba, însă instinctul îi spunea că oamenii nu construiesc lucruri nevinovate într-un garaj de dezmembrări mașini.
- Ei bine, se pare că prietenul tău american pune ceva la cale. Și dacă pune ceva la cale, iar noi nu-l oprim înainte să treacă la fapte... După toți anii ăștia în care ai fost un om de afaceri cinstit, Attilio, s-ar putea să ajungi la închisoare sub acuzația de complicitate.
- Complicitate la ce?
- Asta o să ne ajuți tu să aflăm.
Francone se uită la ceas. Era 10:32.
- Și-ar fi bine să începi să te gândești repede, sau asta va fi ultima mașină pe care o vei fi reparat vreodată.
6.
Grupul își continuă turul prin catacombele Vaticanului. Confruntarea verbală dintre Higgins și fratele Joseph fusese urmată de o tăcere plină de neliniști, tăcere care încă nu se risipise.
În cele din urmă, ajunseră la o poartă neagră de fier, montată în granit și flancată de două Gărzi Elvețiene. Fratele Joseph le prezentă acreditarea sa, împreună cu o scrisoare de autorizare. Gărzile studiară și hârtiile, și chipurile persoanelor aflate în sarcina fratelui Joseph, după care îi lăsară să treacă.
După ce introduse mai multe chei, fratele Joseph deschise ușa de la intrare care dădea spre câteva trepte largi, de piatră.
Membrii grupului o luară în jos, doi câte doi, vorbind în șoaptă, conștienți că, prin fiecare pas pe care-l făceau, coborau în timp. După cincizeci de metri parcurși prin grotele bolovănoase - unele naturale - altele săpate de om - ajunseră la o prelată mare din plastic albastru. Joseph o trase la o parte și intrară cu toții într-un loc cu aer stătut.
Arăta ca un șantier arheologic tradițional: podea de pământ, slab luminată de un lanț de lămpi de construcții, și etichete la tot pasul.
- Bun venit la Necropolis!
Fratele Joseph făcu o pauză, lăsându-i pe toți să se obișnuiască cu priveliștea neașteptată ce li se ivise în fața ochilor: o stradă de oraș antic. Dar, acolo unde-ar fi trebuit să fie cerul, nu văzură decât fundația bazilicii.
- Ceea ce vedeți reprezintă întâlnirea dintre două lumi, două credințe. Acesta este un loc de îngropăciune, atât creștin, cât și păgân.
Spațiul îngust în care se aflau era de fapt o stradă nu mai lată de doi metri; de ambele părți erau clădiri de cărămidă și de piatră,uși ornamentale cu sculpturi străvechi. Drumul slab luminat cotea la stânga și la dreapta prin penumbră, după care se cufunda complet în întuneric.
- Această porțiune, scoasă la lumină în mai bine de treizeci de ani, include zeci de mausolee lucrate cu grijă, toate păgâne - în afară de unul singur. Întreaga zonă datează dinainte de Constantin, fiind de fapt veche de două mii de ani. Necropolis este un cuvânt păgân, însemnând „cetata morților”, pe care creștinii preferau s-o numească coemeterium - de aici provenind cuvântul modern „cimitir”, care se traduce prin „locul unde oamenii dorm”.
Fratele Joseph o luă în sus pe strada care urca ușor. Grupul îl urmă, uluit de acest secret păgân îngropat adânc sub scaunul Creștinătății.
- Această necropolă a fost explorată și excavată de o echipă de arheologi de la Vatican, începând cu secolul al XIX-lea, sub îndrumarea papei Pius al XII-lea.
Fratele Joseph ajunse la o secțiune deschisă. Peste tot erau împrăștiate resturi; poalele zidurilor se ițeau din țărână.
- Asta-i tot ce-a mai rămas din prima biserică a Sfântului Petru, întâiul nostru papă. Biserica originală, datând din anul 150, a fost îngropată ca să facă loc primei bazilici, contruită de Constantin în secolul al IV-lea. În timpul săpăturilor recente a fost descoperită cea mai copleșitoare dovadă a vieții Sfântului Petru.
Călugărul scoase din buzunar o mică lanternă și îndreptă fasciculul spre stânga, chiar lângă locul în care se aflau. Razele luminară un panou mare de sticlă montat în peretele de granit. Dincolo de el se afla o încăpere.
La început, oasele TV despre crime, ci mult mai închise la culoare. Lumina scoase la iveală o tibie, o fibulă și un femur; deși mandibula nu era atașată de craniu, iar dinții erau împrăștiați prin jur, puteai desluși clar forma capului: atunci îți dădeai seama că grămada aceea de oase fusese odinioară o ființă umană, sfântul războinic care fusese primul conducător al preaputernicei Bisericii.
Indiferent de religia celor din grup, era greu să nu fie pătrunși de venerație la vederea acelor fragmente de istorie, a unei vieți care, cu două mii de ani în urmă, fusese persecutată și curmată cu brutalitate pentru convingerile și învățăturile sale.
Fratele Joseph continuă în șoaptă:
- Dacă ați merge drept în sus din acest punct, ați ajunge în centrul bazilicii. La o sută douăzeci de metri deasupra se află centrul domului. Biserica Domnului, clădită la propriu pe cel mai devotat discipol al Său, Petru, numei derivat din latinescul petra, care înseamnă piatră.
- Au mai fost găsite și alte trupuri? întrebă cineva.
- A fost găsit singur. Mormântul soției sale n-a fost descoperit niciodată.
Toți părură surprinși.
Fratele Joseph zâmbi.
- Sfântul Petru era pescar, și se căsătorise înainte ca fratele său, Andrei, să i-l prezinte pe Isus; edictul privind celibatul a apărut abia o mie de ani mai târziu. Există și alte rămășițe în celelalte mausolee de aici, de jos, dar în acest mormânt nu au mai fost și alte trupuri. Mormântul Sfântului Petru se surpase, împreună cu mare parte din biserica inițială în care a fost îngropat. Însă, după cum veți vedea, au fost multe alte lucruri care au rezistat timpului. Majoritatea sunt expuse sus.
7.
Muzeele propriu-zise erau aglomerate. Fratele Joseph îi conduse cu abilitate prin mulțimile sufocante din ele, atitudinea sa poruncitoare făcând oamenii să se dea la o parte, în timp ce el își continua expunerea.
În Muzeul Gregorian, Michael fu atras de încăperea Giubaierelor. Aici, în vitrine mari, erau expuse bijuterii și artefacte neprețuite.
Fu interesat în mod deosebit de un medalion mare de aur, pe care erau gravați un bărbat și o femeie, îmbrățișați.
În timp ce se uita la ei, simți pentru o clipită posibilățile vieții care-i aștepta pe el și pe Mary. Numai de-ar reuși să treacă cu bine de următoarea oră....
Apoi Michel băgă mâna în buzunar. Era o mișcare firească, asemenea celei făcute de cineva care voia să scoată un șervețel sau niște bani. Dar Michael voia cu totul altceva. Ascunse obiectul în palmă și se aplecă deasupra vitrinei, aparent admirând medalionul de aur pentru ultima oară.
Fixă bila maronie, maleabilă, sub cutia de sticlă. Fu o mișcare simplă, firească, neanunțată prin nimic și nedetectată.
Repetă mișcarea de încă patru ori la alte vitrine din Muzeul Gregorian.
8.
La ora unsprezece, se înregistră un apel la principalul număr al Vaticanului.
O femeie care refuză să-și dea numele și nu-l lăsă pe centralist să scoată nicio vorbă susținu că știa din surse sigure că, în curând, în bazilica Sfântul Petru va avea loc un protest pentru dreptul la avort.
Vaticanul, ca orice altă țară, primea zilnic asemenea amenințări. Majoritatea se dovedeau farse, însă era suficient să fie ignorată una singură ca să se trezească cu o criză.
Șefului Gărzii Elvețiene, colonelul Enjordin, îi fusese încredințată atât conducerea Gărzii, cât și a Jandarmilor Papali și, prin urmare, siguranța și protecția micii națiuni. Practic, era atât șeful armatei, cât și al poliției. Era persoana care trebuia să decidă.
Enjordin trata fiecare amenințare ca și cum ar fi fost reală, și reacționă adecvat și la aceasta.
Nu închisese niciodată porțile bisericii sau ale muzeelor acesteia din cauza unei amenințări, și nu avea de gând s-o facă nici azi. Dar hotărî să mărească numărul de paznici, atât al celor în uniforme, cât și al celor sub acoperire. Avea un nou contingent la instrucție. Un exercițu preventiv ca acesta avea să constituie un bun test pentru ei.
Trimise încă treizeci și cinci de jandarmi papali să cutreiere prin Vatican.
9.
Când grupul fratelui Joseph pătrunse în Capela Sixtină, Michael ajunse la punctul de unde nu mai exista întoarcere. Era 11:16, mai era încă o oră până la sfârșitul turului, și urma să mai treacă pe puțin jumătate de oră până să intre în Muzeul Trezoreriei.
Michael avea să folosească acest interval ca să se concentreze și să-și alunge din minte orice alt gând: eșecul, Busch, Mary. Avea nevoie de toată puterea de concentrare ca sa-și asigure succesul.
Capitolul 10
1.
Fratele Joseph conduse grupul prin mulțimile din bazilica Sfântului Petru spre Muzeul Sacristiei și al Trezoreriei. Era ultimul muzeu din turul lor privat. Cincisprezece minute înainte de a se retrage într-o sală de conferințe pentru eventuale întrebări.
Trezoreria adăpostea picturi care-l aveau drept principal subiect pe Sfântul Petru, pe apostoli și influența lor de-a lungul timpului.
Michael scoase două agente din geantă. Ținându-le cu dreapta, băgă mâna stângă în buzunar și își scoase portofelul.
- Albert, îi spuse lui Higgins, m-ai putea ajuta un pic? Vrei să ții tu asta?
Se auzi de la o poștă cum Higgins răsuflă exasperat. Îi privi disprețuitor pe Michael în timp ce luă agendele din mâna întinsă. Michael scotoci mai adânc în geantă și scoase un pix roșu, pe care-l strecură în buzunarul de la piept. Își luă lucrurile înapoi de la Higgins, care se îndepărtă urgent în direcția grupului lor.
- Mersi, strigă Michael după el.
Se uită la ceas: 11:59. Se aplecă peste ultima vitrină - luă ceva din buzunar și strecură obiectul sub vitrină: nu mic obiect mară cu un fitil roz înfipt în mijloc, pus astfel încât să nu fie observat.
Ajunse iarăși din urmă grupul, care pornise spre o vitrină fixată în perete, unde erau expuse niște lanțuri vechi, ruginite.
Pe plăcuța de alamă scria: „Mulțumim bazilicii Sfântului Petru din Vincoli pentru generozitatea cu care ne-a făcut onoarea de a ne permite să expunem lanțurile Sfântului Petru.”
- Înainte de a muri, Petru a plecat într-un pelerinaj în Țara Sfântă, la Muntele Kefas. Acolo s-a rugat timp de două săptămâni, cerându-i Tatălui Ceresc să-l îndrume. Unii cercetători speculează că s-a întors în Țara Sfântă ca să aducă un omagiu Domnului, dar câțiva oameni de elită consideră că Petru a avut o premoniție a ceea ce avea să se întâmple, inclusiv a morții sale, și că a dus ceva înapoi pe pământul Dumnezeului său, de teamă să nu cadă în mâinile ticălosului împărat al Romei, Nero. În timpul călătoriei sale, un incendiu puternic a distrus peste două treimi din Roma, omorând mii de oameni și lăsând în ruină multe părți ale marii cetăți.
La întoarcerea sa în oraș, Petru i-a găsit pe tovarășii săi creștini persecutați fără milă de Nero, care aruncase asupra lor vina pentru distrugerea ce se abătuse asupra Romei.
Petru a fost pus în lanțuri - fratele Joseph arătă spre lanțurile de pe perete - și torturat pentru credința sa. După nouă luni în care a rămas închis în întuneric în carcera mamertină, împreună cu Sfântul Pavel, Nero a ordonat să fie executat.
Crezând că apostolul nu e decât un urzupator, împăratul a poruncit ca Petru să fie crucificat, batjocorind înadins crucificarea lui Isus. Petru, nedorind să fie comparat cu mântuitorul său, a cerut, și i s-a acordat, să fie crucificat cu capul în jos.
În timp ce toată lumea asculta cu atenție, Michael se abătu pe la vitrina de sticlă din colț. Aceasta, luminată de o singură rază, era așezată pe un piedestal de onix, la o înălțime de un metru. Un cordon de catifea legat de trei stâlpi îi ținea la distanță pe privitori.
Michael nu se obosi să se uite la vitrină; o inspectase de trei ori în ultimele două zile. Înăuntrul ei, cele două chei antice se odihneau pe o perniță purpurie de pluș.
Fratele Joseph își continuă povestea despre crucificarea cu capul în jos a sfântului, ordonată de împărat.
- Nero era ticălosul conducător al Romei, devenit faimos din cauza circului său infam, unde asmuțea leii asupra criminalilor și asupra țăranilor pentru simpla plăcere de a-i vedea sfâșiați. Orgiile sale erau renumite în lumea întreagă, iar decadența sa nu a fost încă egalată în cele două mii de ani de la moartea sa.
În anii petrecuți ca profesor, fratele Joseph își dezvoltase talentul de a păstra trează atenția elevilor săi. Nimeni nu adormea la cursurile sale de la facultate. Grupul său actual se strânsese în jurul lui, ca să nu piardă niciun cuvânt.
Și tocmai această concentrare îi făcu pe toți să tresară de frică la auzul zgomotului înăbușit al unei explozii undeva în cealaltă parte a sălii.
2.
Erau trei sute șaisprezece camere, urmărite pe treizeci și șase de monitoare; cele șase imagini per monitor rulau la intervale de patru secunde și puteau fi blocate prin apăsarea unui buton. Fiecare grupare de monitoare era supravegheată separat de trei schimburi de paznici. O dată pe oră era necesară o pauză de cincisprezece minute, pentru ca paznicii să aibă ochii odihniți.
De peste trei ani nu mai avusese loc niciun incident major la Vatican. Ultimul fusese provocat de un lunatic care fluturase o armă și ceruse să-l vadă imediat pe Dumnezeu, altfel avea să înceapă să tragă în tavanul Capelei Sixtine.
Incidentul abia fusese menționat la știri.
Prinderea lui Juan Mendez fusese meritul unui singur om. Acesta fusese promovat pentru acțiunea sa rapidă, înaintat la gradul de colonel, și fu numit de papa Ioan Paul al II-lea însuși șef al Il Corpo di Vigilanza.
Stephan Enjordin devenise, la vârsta de treizeci și unu de ani, cel mai tânăr director din istoria forțelor de securitate ale Vaticanului.
La fel ca toți ceilalți membri ai Gărzii Elvețiene, nu era căsători - își spunea că o să aibă timp de asta mai târziu - și nu lăsa interesele exterioare să-i diminueze concentrarea. Era soldat și avea un țel clar, întotdeauna de partea binelui, nestingherit de schimbările politice sau administrative. Misiunea lui Enjordin nu era deloc ambiguă: să-l apere pe Dumnezeu, pe papă și pe această țară de patruzeci de hectare.
Se mândrea cu faptul că era un adept al tehnologiei, întotdeauna la curent cu ultimele noutăți, și că avea o înclinație pentru asimilarea acestora în cadrul sistemului de securitate al Vaticanului.
Colonelul Enjordin eliminase factorul surpriză din tabăra inamicului, căci, fără elementul surpriză, observai întotdeauna când se apropia dușmanul. De aceea nu-și putea dezlipi ochii de pe monitoarele șase și șapte; toți mușchii îi erau încordați.
Nu-i venea să creadă ce vedea.
3.
Fsss. Un fâsâit ușor se auzea dinspre vitrina din centrul trezoreriei. Partea de dedesubt începu să fumege - un fum gros, care te dezorientează în câteva secunde. Un nor uriaș se înălță și se răspândi prin întregul muzeu.
Și apoi celelalte vitrine zornăiră, una după alta, de sub fiecare izbucnind o serie de fâsâituri asemănătoare. Ceea ce păruse inițial un incident minor se transformă repede într-o situație primejdioasă.
Exploziile începură din capătul cel mai îndepărtat al sălii lungi și continuară să înainteze, asemenea unui șir de piese de domino care se prăbușesc.
Confuzia puse stăpânire pe oameni atunci când încăperea se umplu de fum. Toată lumea fu cuprinsă de panică. Turiștii țipau, mamele își înșfăcau copiii, o alarmă de incendiu urla. Din cauza zgomotului asurzitor, nimeni nu mai auzi instrucțiunile de a rămâne calmi sau de a se îndrepta spre un loc sigur.
Publicul îngrozit, numărând cel puțin două sute de persoane numai în trezorerie, luă cu asalt ieșirile. Fumul era acum mai gros ca melasa. Oamenii se împingeau și se ciocneau orbește unii de alții; după care se dezlănțui haosul complet.
Aproape simultan, în Muzeul Gregorian, se petrecură aceleași explozii înăbușite. Fumul dens umplu holurile și sălile, iar turiștii intrați în panică se repeziră spre ieșiri. Încă patru vitrine începură să scoată fuioare de fum, semănând o confuzie puternică în rândul mulțimii.
Fără de veste, plăci de oțel căzură în fața operelor de artă din întregul complex muzeal, izolând fiecare capodoperă. Cărțile, manuscrisele și artefactele erau vidate în vitrinele lor, apărate de sticla armată, groasă de doi centimetri și jumătate, în fața oricărei intruziuni a lumii exterioare.
Aceste fresce și picturi în ulei, aceste cărți și artefacte erau lucrări prețuite, create în numele Domnului. Toate erau de neînlocuit, așa că lumea modernă acționa prompt ca să apere trecutul.
4.
Fratele Joseph era calmul din mijlocul furtunii, îndemnându-i pe membrii grupului să se prindă de mâini, ca să îi conducă afară. Ochii îl înțepau, pe obraji îi curgeau lacrimi, dar nimic nu-i putea clinti hotărârea.
Situația era cu totul alta pentru profesorul Higgins. Acesta nu venise acolo ca să moară și, la naiba, n-avea să moară într-o biserică. Ce vor spune ziarele și detractorii săi? Nu va fi ținut minte pentru opera sa măreață, ci pentru ironia morții sale: „o altă moarte provocată de Biserica Catolică, în cele din urmă au pus mâna și pe el”.
Și apoi cineva îl apucă de gât. Simți o înțepătură în ureche și ameți brusc. Intră în panică, imaginându-și propria moarte, și se smulse de lângă atacatorul lui. Apoi o luă la fugă, repezindu-se, din câte credea el, spre ieșire.
Nu avu timp să-și dea seama cât de mult se înșelase. Își pierdu cunoștința înainte de a cădea la podea, după ce se izbise de o statuie de marmură a Sfântului Toma Aquino, sfântul patron al universitarilor.
Mulțimile se revărsau prin toate ieșirile, umplând cu repeziciune Piața San Pietro. Oamenii plângeau, cineva lansă zvonul că această instituție măreață luase foc. Fratele Joseph își conduse calm grupul către un colț îndepărtat, apoi se prăbuși ușurat.
Erau cu toții prea ocupați ca să-și dea seama că-i pierduseră pe Michael și pe profesorul Higgins.
5.
În muzeu, fumul uleios devenise mai dens, plutind în sus și apoi încolăcindu-se din nou în jos. În sală nu mai rămăseseră decât Michael St. Pierre și silueta inconștientă a profesorului Higgins.
Michael avea la dispoziție mai puțin de treizeci de secunde. Nu urma să mai dureze mult până la sosirea Poliției Vaticanului și a pompierilor. Michael plănuise totul, iar sincronizarea era precisă.
Bombele fumigene pe care le confecționase în atelierul de reparații, din zahăr, bile de naftalină și sare Epsom își făcuseră treaba de minune.
Fitilul cel roz și cel alb fuseseră cheia: odată lipite în preparatul maroniu, învelișul lor se dizolvase, și când conținutul celor două se amestecase, reacția chimică se produsese cu repeziciune. Fitilul alb era cu doi centimetri mai gros decât cel roz și acționase trimp de patruzeci și cinci de minute. Fitilul roz acționase rapid, în cinci minute. Nu existase niciun risc de incendiu. Michael nu era un asasin plătit.
Îl apucă pe Higgins de picioare și-l târî pe podea spre vitrina cu cele două chei. Uneori norocul îi mai și surâdea. În acel loc, fumul era foarte dens. Michael privi în jur, ascultă. Era mulțumit că e singur.
Scotoci prin geantă, scoase obiectele pe care le meșterise în atelierul lui Vitelli și asamblă repede un ciocan.
Ridicând mult deasupra capului, îl izbi cu toată puterea de vitrina cu laturile de un metru. Sticla nu se sparse, nu apăru nici măcar o fisură ca o pânză de paianjen. Însă capul ciocanului, care avea un diamant în vârful ascuțit ca un fir de păr, străpunse sticla groasă de doi centimetri și jumătate.
Când aceasta fu perforată, aerul comprimat din mâner fu eliberat prin vârful ciocanului și făcu să explodeze din interior îmbinările vitrinei de sticlă.
O altă alarmă începu să sune, unindu-se cu alarma de incendiu și creând o confuzie și mai mare.
6.
Colonelul Stephan Enjordin și două Gărzi Elvețiene fugeau prin bazilică, în timp ce turiștii rămași se grăbeau să ajungă în siguranță. Enjordin contactase departamentul de pompieri, iar aceștia urmau să ajungă la mai puțin de un minut după ei.
Numărul agenților de pază crescuse în urma alarmei de cod roșu; treizeci și șase de paznici se îndreptau spre ieșiri ca să suplimenteze efectivul de patruzeci care era deja la post.
Enjordin și cei doi paznici își croiră drum spre Muzeul Trezoreriei prin pâlca care-i orbea, strigându-se unul pe altul în timp ce înaintau, îngrijorați că s-ar putea petrece ceva fără nicio legătură cu incendiul.
7.
Michael stătea lângă vitrina sfărâmată. Întinse mâna și scoase cheile. Îi mai rămâneau patruzeci de secunde. Dacă el abia putea să-și vadă mâna, era sigur că nimeni nu îl putea zări.
Demontă repede ciocanul, al cărui mâner conținea opt litri de aer comprimat, desfăcându-l în cele trei componente, pe care le puse în geanta lui Higgins. Vârful cu diamant intră din nou într-un pix, capul ciocanului de două kilograme și jumătate fu deghizat sub forma corpului unui aparat de fotografiat, iar mânerul arăta precum cotorul unei agende - toate încăpând foarte bine în ruscacul lui Higgins.
Michael se uită cu atenție la buricele degetelor. „Pielea” de latex aplicată pe degete nu se deosebea de pielea lui decât prin faptul că nu avea amprente.
Fără ezitare, trase latexul transparent de pe degete, rulă bucățile într-o biluță, o aruncă în gură și o înghiți.
8.
Cu ușile deschise și cu aerisile date la maximum, fumul începea încet-încet să se disipeze. Enjordin își conduse oamenii în pas alergător prin Muzeul Trezoreriei, tușind, dând în zadar din mâini, încercând cu disperare să vadă. Erau cu toții antrenați și știau diferența dintre sunetele celor două alarme: tocmai a avut loc un jaf.
Niciodată nu se furase ceva de la Vatican, și n-avea să se întâmple una ca asta tocmai când erau ei de gardă.
Ajunseră toți odată la vitrina cu cheile; văzură sticla spartă, dar nu zăreau nimic înăuntru din cauza fumului.
Enjordin se întoarse și fu șocat să vadă un bărbat stând în picioare. În italiană, îi ceru să spună ce făcea acolo.
Michael nu avea cunoștințe prea bune de italiană, dar știa ce fusese întrebat.
- Ce faceți? întrebă Enjordin, de data asta în engleză.
- Eu... eu... se bâlbâi Michael.
- Ce faci? Cum ai spart sticla? interveni unul dintre paznici.
Vernea era cel mai masiv dintre cei trei - uniforma albastră-aurie abia îl încăpea - și era hotărât să obțină răspunsuri, indiferent ce metodă ar fi trebuit să folosească. N-avea de gând să-și dezamăgească superiorul.
Respirația lui Michael se acceleră, iar el rămase holbându-se în tăcere la paznic.
Mâna puternică a lui Vernea îl înșfăcă pe Michael de umpr, târându-l până la vitrină.
- Unde-s cheile?
Era un atac la adresa lui Dumnezeu, un act de blasfemie pentru care nicio pedeapsă n-ar fi fost prea crudă. Apoi însă...
Fumul din jurul vitrinei începu să se risipească. Mai întâi doar puțin. Vernea se uită mai de aproape, în timp ce colonelul Enjordin se aplecă peste vitrină. Fără tragere de inimă, îi dădu drumul lui Michael, căruia umărul îi pulsa de durere.
Acolo, pe pernița lor purpurie de pluș, stăteau cele două chei.
- Mă scuzați, îmi pare rău, domnule. N-am crezut... porni să spună paznicul mătăhălos.
Michael dădu din mână, făcând semn că nu conta.
- Nu, vă rog, vă rog, mie îmi pare rău. Nu vedeam de fum. Bărbatul ăsta...
Arătă spre profesorul Higgins, întins pe jos în fața lui.
- Nu l-am observat, ne-am împiedicat unul de altul, dar vitrina...Vitrina era deja spartă.
Enjordin ignoră explicația americanului, evaluând situația. Studie vitrina spartă ca și cum aceasta i-ar fi putut spune ce se întâmplase cu adevărat și apoi se uită la celelalte vitrine și artefacte din jur. Rumegă totul - distrugerea, fumul, suspecții ăștia doi, încredințându-le pe toate memoriei.
După câteva clipe se aplecă peste Higgins, răsucindu-l cu fața în sus. Îl percheziționă pe profesorul fără cunoștință, găsind doar portofelul și cheile de la hotel. Scotoci prin sacul de umăr maro al lui Higgins, scoțând două cărți; pe acestea le dădu subalternului lui.
Cotrobăi și mai adânc, găsind trei pixuri și diferite broșuri cu pamflete împotriva Bisericii. Își continuă cercetările cu o expresie sumbră și dădu de ceva care necesită puțin efort ca să fie scos din sacul de piele.
Aparatul era mai greu decât oricare altul pe care îl ținuse vreodată în mână. Îl învârti pe toate părțile, uimit de greutatea lui - cel puțin două kilograme și jumătate.
Se uită prin broșurile anti-catolice și se înroși la față. Ridică privirea spre Vernea și apoi se întoarse la Higgins, cu un zâmbet batjocoritor.
Îl observase mai devreme pe monitor; fusese ușor de reperat, cu aerul lui arogant și cu disprețul afișat când se certa cu fratele Joseph. Acest turist nu avea niciun pic de respect pentru Biserică.
Fu nevoie de toată puterea sa uriașă ca să-și stăpânească dorința de a-l bate pe omul ăsta așa de zdravăn, încât să nu se mai trezească din starea de inconștiență în care zăcea.
- Ați pățit ceva? îl întrebă Enjordin pe Michael, doar de formă.
Nu privi deloc înspre Michael; ochii săi rămaseră ațintiți asupra bărbatului întins încă la picioarele lui.
- Doar un pic zguduit. Incendiul....
- Vă vom duce afară.
Enjordin în întrerupse și se întoarse spre paznic.
- Reiner?
9.
Caporalul Reiner îl luă pe Michael de braț și-l conduse prin fumul care se risipea. Pașii lor singuratici răsunau puternic în muzeul straniu de pustiu.
Ca niște fantome care se materializau din ziduri, cei din Garda Elvețiană și din Poliția Vaticanului se poziționaseră în jurul fiecărei vitrine, al fiecărui artefact, al fiecărei ieșiri; schimbaseră halebardele cu puști și arme de protecție. Când Michael privi înapoi la scena infracțiunii, fu uimit cât de repede și de eficient reacționaseră la amenințare.
Enjordin controla încăperea și pe oamenii săi ca și cum ar fi fost prelungiri ale propriului corp.
Higgins se trezi încet, cu capul bălăngănindu-i-se, cu privirea rătăcită, pierdută, în timp ce Vernea îl săltă în picioare.
Michael și-ar fi dorit să fie o muscă pe perete la interogatoriul lui Higgins; ar fi fost grozav să vadă cum va explica ticălosul ăla arogant prezența obiectelor în sacul lui.
Nu avea cum să se ascundă, ura lui Higgins față de Biserica Catolică era bine-cunoscută și se oglindea în ceea ce publicase; va fi simplu să se dea pe el vina pentru incident. Era un capriciu al soartei. Își petrecuse viața încercând să distrugă Biserica, iar acum, din cauză că fusese acolo într-un moment nepotrivit, Biserica va fi cea care-l va termina pe el.
- Un momento! Așteaptă!
Vocea era puternică, răsunând între zidurile muzeului.
Michael se întoarse și-l văzu pe colonelul Enjordin alergând pe hol după ei; îi stătu inima. Se uită din nou la Reiner, a cărui atitudine încurajatoare dispăru complet când agentul de pază luă poziția de drepți la apropierea comandantului său.
Michael aruncă o privire peste umărul lui Reiner: lângă ușă, trei membri ai Gărzii Elvețiene erau pe poziții, blocând ieșirea. Indiferent cât de repede ar fi fugit, era prins în capcană.
Enjordin se opri brusc, vorbind în italiană, în răbufniri scurte; Reiner dădu mecanic din cap la aceste salve. Apoi amândoi își întoarseră atenția spre Michael.
10.
Trei automobile negre Suburban, cu sirenele urlând, opriră cu scâșnet de roți în fața hotelului. Portarul ieși în fugă, dar fu aproape dărâmat de un grup mare de polițiști de la Vatican și de la Roma.
Aceștia se repeziră pe scări, lăsând în urmă un contingent care să blocheze ieșirile. Portarul alergă după ei, strigându-le să se oprească. Degeaba flutura cheia lui universală.
Cei din forțele de securitate, cu armele scoase, năvăliră pe palierul de la etajul doi și, fără să ezite o clipă, sparseră ușa de la camera 306. Portarul intră împleticindu-se după ei, cu răsuflarea tăiată, strângând în continuare cheia în mână.
Armele agenților de pază nu erau necesare; înăuntru nu era nimeni. Dar, și mai important, nu fu nevoie să devasteze camera. Totul se afla pe masă: hărți și schițe ale Vaticanului, poze ale muzeului, o rețetă pentru bombe fumigene.
Câteva clipe mai târziu, anchetatorul Francone păși înăuntru, împreună cu doi dintre oamenii săi și cu Attilio Vitelli după ei. Francone auzise apelul și se grăbise să vină la fața locului. Pe drum, îi explică rapid colonelului Enjordin ce descoperiseră la garaj.
- Ceva ce îți pare cunoscut? îl întrebă Francone pe Vitelli.
Vitelli se uită la articolele de pe masă, la televizorul cu sonorul dat la minimum ce prezenta imagini de la Muzeul Vaticanului din care ieșea fum, la bagajele făcute. În cele din urmă, privirea în căzu pe șapca cu Yankees care atârna de clanța ușii de la baie.
Se gândi: „Numai un american amator ar purta ceva atât de... american.”
Portarul își regăsi în cele din urmă suflul și, cu ochii căscați și cu brațele în lături, se întoarse spre unul dintre polițiști.
- Ce-a făcut profesorul? se interesă el.
11.
Michael își apăsă fiecare deget pe secțiunile de hârtie indicate, răsucindu-le așa cum i se spusese. Reiner îi dădu un șervețel de hârtie să se șteargă pe mâini de tuș, iar un agent de pază îl fotografie pe toate părțile.
Stătea în chiloți într-o anticameră mică de lângă Piața San Pietro, în care se găseau doar o masă și două lămpi. Ușa era închisă și fusese încuită pe dinafară. Conținutul sacului lui Michael - agendele sale, ochelarii se soare, cărțile despre Vatican - era întins pe masă.
Alături erau hainele și ce avea prin buzunare - portofelul, banii, pașaportul, inelul cu chei, dispozitivul PalmPilot și telefonul celular de iridiu.
- Și stați la hotelul Bella Coccini? întrebă Reiner într-o engleză stâlcită, în timp ce se concentra asupra formularului aproape completat.
- Așa este.
Michael mototoli șervețelul de hârtie și-l aruncă la coș, având grijă să-și păstreze zâmbetul pe buze.
Un anchetator în uniforma Poliției Vaticanului stătea lângă obiectele lui Michael cu o baghetă electronică de securitate, pe care o plimba pe deasupra lor, înainte și înapoi.
Sună când trecu peste chei, peste PalmPilot și peste telefon. Ridică fiecare articol, studiindu-l cu atenție.
Apoi scoase tot din portofelul lui Michael - de la cărțile de credit, la bucățelele de hârtie - citind totul cu grijă. Reveni la dispozitivul PalmPilot, uitându-se la programe, verificând cum funcționa, după care îl puse la loc pe masă.
Luă telefonul, surprins de mărimea și de greutatea lui, și se uită întrebător la Michael. Învârti telefonul în mână, îl desfăcu și scoase bateria mare, neagră.
- Un telefon cu iridiu, spuse el cu un accent puternic.
Michael surâse.
- Are o recepție uimitoare.
Anchetatorul examină telefonul ca și cum ar fi fost o bijuterie extraordinară; Michael știa că nu o face din admirație, ci din suspiciune. Tehnicianul puse bateria la loc și porni telefonul. Făcu un gest spre Michael.
- Vă deranjează.
- Vă rog, nici vorbă.
Anchetatorul formă un număr și, după o clipă, mobilul din buzunarul lui începu să sune. Satisfăcut, îl puse la loc pe masă. Se întoarse spre Michael și plimbă bagheta peste tot corpul lui.
Nu dădu de înțeles în niciun fel dacă Michael trecuse testul sau nu, doar lăsăbagheta deoparte. Se răsuci spre Reiner și-i aruncă o privire, fără să scoată o vorbă.
Reiner îi dădu lui Michael hainele și împinse spre el și restul lucrurilor. Michael rămase tăcut și începu să se îmbrace.
- Înțelegeți, profesore McMahon, zise Reiner în timp ce studia pașaportul lui Michael, în cazul unei asemenea violări a securității, trebuie să acordăm atenție chiar și celor mai nesemnificative detalii.
Reiner puse pixul pe masă și întoarse hârtia, arătându-i lui Michael unde trebuia să semneze.
- Nu există investigator mai meticulos decât colonelul Enjordin. Colonelul s-ar putea să aibă nevoie să dea de dumneavoastră dacă vor mai apărea alte nereguli.
- Desigur.
Michael se termină se îmbrăcat și semnă repede actul de eliberare.
Ușa se deschise brusc și intră Enjordin. Ușa se trânti în spatele lui, iar zăvorul căzu la loc. Ignorându-l pe Michael, seuită la Reiner și la polițist.
- Am fost la hotelul lui.
Fața lui Michael era o mască, deși inima îi bătea de să-i spargă pieptul.
- Am găsit tot - hărți, poze. Professore ăsta nu era deloc deștept.
Enjordin îl privi pe Michael de sus în jos, cântărindu-l. Fără să-și întoarcă privirea, smulse pașaportul lui Michael de la Reiner și se zgâi la documentul de călătorie ca și cum ar fi vrut să-l memoreze.
Trecând pe italiană, îi vorbi în rafale rapide lui Reiner, care nu zise nimic - deși oamenii lui continuau să-l sfredelească pe Michael.
.....................................................................
- Până la urmă nu e chiar așa de rău.
Tonul ei era optimist și plin de energie.
- Acum spune-mi, ești bine?
- Da, treaba merge bine, de fapt, chiar am devansat programul. Ar trebui să mă întorc acasă cu o zi sau două mai devreme.
Michael era ușurat că de data asta nu mai mințea.
- Când vii, speram să putem pleca din oraș vreo două zile, să fim numai noi doi.
- Mi-ar plăcea asta. Primești tot ce-ți trebuie?
- Jeannie vine în fiecare zi. Mi-a adus toate alimentele tale preferate și o colecție de porcărioare de cărți. Și azi a trecut și Paul. Mi-a adus niște desene făcute de copiii lui și a fost atât de drăguț încât a lăsat la școală niște lucrări de-ale mele.
- Cum se simțea Busch?
- Bine. De ce?
- Cred că l-am enervat.
- Michael....
Avea tonul unei mame dezamăgite.
- S-a oferit să vină cu mine și l-am refuzat.
- De ce?
Era o undă de tristețe în vocea ei.
- Voia doar să te ajute.
- Cred că avea îndoieli în ceea ce privește acțiunile mele și voia să mă supravegheze.
- Ești paranoic, părea în regulă. Spunea că abia așteaptă să te întorci, că echipa voastră a luat bătaie cu douăzeci și unu la șase - din cauza absenței celui mai bun jucător - și că are de gând să-și verse supărarea pe tine.
- Pun pariu, zise Michael.
- Michael, Paul este cel mai bun prieten al tău, are încredere în tine.
4.
Deși Mary, eterna optimistă, se lupta să supraviețuiască, începuse totuși să se gândească la moarte ca la un mod de a scăpa de forța devastatoare care-i distrugea corpul. N-ar fi recunoscut niciodată față de Michael prin ce trecea.
Durerile provocate de chimioterapie erau mai mari decât își închipuise vreodată. Dar, de fiecare dată când se gândea la moarte, spuse repede o rugăciune și-I cerea iertare lui Dumnezeu. Nu-și dorea decât să trăiască.
Michael lupta pentru viața ei la fel de mult ca ea, așa că privea acele gânduri teribile ca pe o trădare. Era hotărâtă să o scoată la capăt; nu-l va dezamăgi pe Michael.
5.
Garajul mirosea a unsoare și a ulei. Acestea nu murdăreau doar aerul, ci și podeaua de ciment. În colț erau două Fiaturi demontate.
Michael era în partea din spate, lângă o fereastră deschisă; astfel, fumul ieșea afară, în timp ce el lucra la un arzător Bunsen. Fumul nu era toxic, însă miroul lui dulceag contrasta puternic cu mirosurile degajate în mod obișnuit dintr-un atelier de reparații auto, iar el nu-și permitea să atragă atenția.
Descoperise acel garaj înainte de a pleca din Statele Unite. Era specializat în mașini marca Fiat și Alfa Romei, iar proprietarul său de șaizeci și cinci de ani avea cea mai bună reputați - mai ales când era vorba despre șters istoricul unei mașini.
Michael se dusese direct acolo după ce aterizase.
Îl găsise pe proprietar, un mecanic de modă veche, lucrând pe alee la o transmisie.
Attilio Vitelli, îmbrăcat într-o salopetă albastră, rămăsese tăcut cât îi explicase Michael că avea nevoie disperată de un strung de metale și de niște scule. Avea niște echipamente video foarte scumpe care fuseseră deteriorate de descărcătorii de bagaje neatenți de pe aeroportul din Roma. Componentele de care avea nevoie aveau să ajungă abia peste o lună din Japonia, iar dacă nu-și respecta termenul limită, care se apropia cu repeziciune, avea să-și piardă slujba.
Michael purta un hanorac verde și o șapcă cu New York Yankees. Ochelarii cu rame de aur îi dădeau o înfățișare inteligentă și inofensivă.
Vitelli îl studiase aproape un minut, ștergându-și mâinile unsuroase cu o cârpă veche. Michael se temuse că engleza italianului în vârstă nu era așa de fluentă cum se lăudase.
- Știi să lucrezi la strung? întrebase Vitelli.
- Da. Crezi c-aș putea să-ți folosesc o parte din scule?
Vitelli se uitase din nou la Michael, apoi se băgase iar sub capotă, reluându-și lucrul fără să-i răspundă.
- Îți dau cinci sute de euro. N-ar trebui să-mi ia mai mult de cinci ore, adăugase Michael.
Se gândise să nu-i ofere o sumă scandalos de mare, căci i-ar fi trezit și mai multe suspiciuni.
Fără să-și ridice ochii de la ce făcea, Vitelli replicase:
- Tariful meu de mecanic e de o sută douăzeci pe oră.
- Bine.
- Lucrezi numai când sunt și eu aici. Și, dacă am nevoie să folosesc vreuna dintre uneltele tale, mi-o dai.
Scosese capul de sub capotă.
- Echipamente de filmat?
Michael își țuguiase buzele și dăduse din cap.
- Promit să nu-ți stau în cale.
6.
Michael își pusese laptopul pe bancul de lucru din garajul lui Vitelli. Pe ecran se vedeau diverse imagini ale celor două chei, caseta în care erau expuse și încăperea în care se aflau.
Lângă calculator era ceea ce fabricase Michael. Lucrase la perfecție metalul și plasticul. Fiecare piesă era netezită și polizată. Fiecare dispozitiv, construit impecabil.
Talentul său evoluase considerabil din adolescență. Folosind metal și plastic, era capabil să creeze aproape orice, de la bijuterii false la dispozitive mecanice complicate.
Mary se lăuda întotdeauna prietenelor:
- Michael e atât de îndemânatic.
Vitelli intrase în garaj doar de două ori, de ambele dăți ca să-și ia niște scule, în tăcere. Îl ignorase pe Michael ca și cum americanul ar fi fost un angajat de-al lui și-l lăsase să-și vadă de treabă netulburat.
Cu totul, Michael realizase cinci obiecte, fiecare cu un aspect absolut banal. Dar rolul lor era cu totul altul decât dădea de înțeles înfățișarea pe care o aveau.
7.
- Domnul profesor Higgins?
Michael se ridică de pe canapea, întinzând mâna. Bărbatul pe care-l întâmpinase astfel încetini pasul și se holbă la Michael, ignorând atât mâna întinsă, cât și salutul. În cele din urmă, trecu pe lângă Michael fără să scoată nicio vorbă.
- Mă numesc Michael McMahon. V-am lăsat un mesaj mai devreme.
Michael se grăbi să-l ajungă din urmă.
- Scuzați-mă, spuse Higgins scurt, nederanjându-se să se uite la Michael.
Continuă să străbată holul elegant de marmură, îndreptându-se spre ascensor, și, ajuns acolo, apăsă pe buton.
- Biroul academic al Vaticanului mi-a dar numele dumneavoastră....
- Îmi pare rău, domnule McMah...
- Profesor. De fapt, doctor, spuse Michael, făcând-o pe modestul. Dar nu vreau să mă laud cu asta...
- Tocmai ați făcut-o. Vă rog să mă scuzați.
Higgins încercă să-i întoarcă spatele, devenind nervos, bătând din piciorul drept în timp ce aștepta liftul.
- M-am gândit că, fiind amândoi americani, și văzând că vom merge mâine împreună în turul Vaticanului....
- Cine te-a trimis?
În ochii lui Higgins se citea paranoia.
Michael îl privi derutat.
- Dacă încerci să mă convingi să renunț....
Higgins începu să bată și mai repede din picior, stârnind ecou în sala de marmură.
- Dacă ești aici ca să-mi contești teoriile, du-te și scrie propria carte!
- Domnule, probabil că mă confundați. Nu vă contrazic teoriile. De fapt, dacă aveți timp să bem un pahar, mi-ar plăcea să vă arăt că sunt de acord cu câteva dintre ideile dumneavoastră.
Michael zâmbea și spera că Higgins va mușca momeala.
Acesta privi de jur împrejurul holului hotelului, după care se întoarse spre Michael. Trecură câteva clipe. Apoi încetă să mai bată din picior.
8.
Michael nu punea niciodată la punct ultimele detalii ale unei misiuni înainte de a ajunge la fața locului. Trebuia să-și adapteze planul la mediu. Cu Higgins făcând parte din acest mediu, avea acum și ultima piesă.
Profesorul venise din New England ca să facă ultimele cercetări pentru o care pe care o scria despre istoria Vaticanului și influența pe care o exercitase acesta în modelarea societății.
Michael îl reperase și se ținuse după el mai devreme, în timp ce acesta se plimba prin muzee. Îi displăcuse imediat, în special din cauza felului condescendent în care vorbea cu oamenii și în general din cauza aerului său superior.
Higgins era un protestant alb anglo-saxon în adevăratul sens al cuvântului, privind de sus toate celelalte rase, credinție și religii, în timp ce-și dădea mereu părul unsuros și castaniu peste creștetul bombat.
Ani întregi se agățase de ipoteza sa - pe care era sigur că o va demonstra curând - conform căreia Biserica Catolică determinase declinul tuturor societăților și era răspunzătoare pentru holocaust, comunism, SIDA și, mai grav, pentru decăderea Imperiului Birtanic, căminul strămoșilor săi.
Cu cât Michael afla mai multe despre Higgins, cu atât regreta mai puțin ceea ce va păți profesorul, care deocamdată nu bănuia numic, după turul de a doua zi.
9.
Busch stătea la birou, întrebându-se unde naiba era Michael. Undeva în străinătate, ceea ce însemna oriunde, și orice loc din afara Statelor Unite reprezenta o încălcare directă a termenilor eliberării condiționate.
Busch nu spusese nimănui nimic în ultimele patru zile. Nu îndrăznise nici măcar să-i pomenească ceva despre asta soției sale. Jeannie i-ar fi zis lui Mary și numai de asta nu era nevoie.
Busch o vizitase din nou pe Mary în dimineața aceea și era tot mai tulburat de înfățișarea ei. Se prefăcea că totul e în regulă, dar el își dăduse seama că avea niște dureri groaznice. O întrebase despre Michael, când avea să se întoarcă și alte fleacuri. Ea îi spuse că treaba lui Michael mergea ca unsă și că o anunțase că se va întoarce probabil peste două zile.
Michael o mințise pe Mary și-l mințise și pe el. Busch mai avusese de-a face cu asta și înainte. Pentru prima dată în cei treizeci și nouă de ani ai săi, Busch era sfâșiat de sentimente potrivinice.
Michael se îndreptase apoi fusese pus în fața unei dileme devastatoare. Indiferent ce făcea, de data asta era pentru Mary.
Busch nu putea să nu simtă că Michael era o victimă; nu făcuse nimic ca să merite asta. Fusese forțat să încalce restricțiile din cauza dragostei pentru soția sa, și Busch presupunea c-ar fi făcut la fel dacă s-ar fi confruntat cu aceeași situație.
Busch era însă un om al legii. La întoarcerea lui Michael, nu avea de ales: trebuia să-l aresteze.
Capitolul 9
1.
Turul Vaticanului începu fix la 9:15, după o prelegere de o oră asupra a ceea ce urmau să vadă. Era programat să țină trei ore și avea să se încheie la Muzeul Sacristiei și al Trezoreriei, la ora 12:15.
Michael nu avea de gând să rămână la prelegerile de după-amiază. În momentul în care cei din grup vor lua loc în sala de conferințe, Michael va fi într-una vion care va pleca din Roma. Se uită la ceas și porni cronometrul.
Aranjase totul.
Dacă totul decurgea conform planului, misiunea lui avea să se încheie înainte de prânz. Avea trei ore la dispoziție.
2.
Grupul cu care era Michael era mai erudit decât turiștii pe care se obișnuise el să-i vadă în ultimele patru zile.
Din grup făcea parte și profesorul Higgins.
El și cu Michael băuseră împreună o sticlă de vin cu o seară înainte, iar Michael îl ascultase expunându-și recent aprofundatele teorii despre divinitate. Michael era convins că Higgins ar fi fost în stare să vorbească despre sine săptămâni în șir.
De dimineață, Higgins se purtase ca și cum nu-l mai văzuse pe Michael până atunci. Profesorul abia dacă-l băgase în seamă. Era conștient numai de ce voia el.
Ghid le era părintele Joseph, membru al personalului de la Vatican și împătimit de istoria acestui lor. Purta veștmântul tradițional al ordinului său, pantaloni cafenii și cămașă cu guler alb, hainele la modă fiind pentru el de domeniul trecutului.
Fratele Joseph fusese pus să se ocupe de tururile VIP datorită cunoștințelor sale și zâmbetului care-i venea repede pe buze, care împreună îl făceau să fie ambasadorul ideal. Își lua slujba foarte în serios și, cu toate că avea zâmbetul acela angelic, nu-i suporta pe cei care nu respectau regulile Vaticanului.
Pe chipul lui Michael se citea curiozitatea și se vedeau reacțiile la dizertația ținută din mers de fratele Joseph. Dar era doar o mască.
Mintea lui era cu două ore înainte, urmărindu-și planul.
3.
La ora zece, Attilio Vitelli scoase capul de sub automobilul Alfa Romeo și hotărî să nu o ia la fugă. Cele patru mașini de poliție care opriseră pe aleea lui nu erau ceva nou pentru el.
Nouă jandarmi îl înconjurară plini de zel, așteptând ca Vitelli să vorbească primul. Însă bătrânul nici nu se uită la ei până când bărbatul masiv, chel, care răspundea de misiune nu-și vârî capul sub capota automobilului.
- De data asta nu e vorba despre mașini, Attilio, spuse polițistul.
Și asta-i atrase atenția lui Vitelli.
- E o vizită de curtoazie, Gianni? întrebă el.
Anchetatorul Gianni Francone nu avusese niciodată nimic solid împotriva lui Vitelli; ereu era vorba despre insinuări și presupuneri. Știa de afacerea subterană a lui Vitelli, dar nu putea să îl acuze de ceva concret.
Prin urmare, când primi un telefon anonim informându-l că era cineva care pregătea un atac asupra unui reper turistic din Roma astăzi, înainte de amiază, cineva care opera din garajul lui Vitelli, Francone nu ratase ocazia de a percheziționa locul.
Trei polițiști porniră să cerceteze curtea, iar șase intrară în garajul auto cu trei uși.
Francone se așeză pe un Fiat Spider, greutateasa punând la încercare suspensiile.
- Deci, prietene, ai avut ceva vizitatori în ultima vreme?
4.
- În anul 1546, Michelangelo a devenit arhitectul-șef al bazilicii Sfântul Petru și a proiectat din nou multe dintre elemente, inclusiv marele dom de deasupra noastră, dar, din păcate, n-a trăit să-și vadă opera încheiată.
Michael și grupul rămaseră strânși în jurul fratelui Joseph, ca să nu piardă nicio vorbă.
- Operele de artă de aici au fost obținute din mai multe surse. Unele au fost donate sau cumpărate, altele create special pentru Vatican, iar unele au fost găsite sub locul în care ne aflăm, explică fratele Joseph cu pronunțatul său accent italian.
Michael se dăduse cu succes drept profesorul Michael McMahon de la Universitatea St. Albans. Hârtiile pe care le falsificase îl prezentau și solicitau asistență în chestiuni referitoare la originile vechiului Vatican.
Când cei de la Biroul Academic sunaseră să verifice, de la universitate li se spusese că profesorul McMahon era în anul să sabatic, făcând cercetări în toată lumea pentru un manual pe care-l scria.
La Universitatea St. Albans chiar exista un profesor Michael McMahon. O simplă căutare pe Google, și Michael găsise vanitoșii care nu numai că-și anunțau în scris concediul cu plată dat de școală, ci erau și atât de nechibzuiți încât să-și detalieze itinerariul.
McMahon scria o carte și călătorea prin lume, numai că pentru moment nu era la Roma, ci într-o îndepărtată zonă din Tibet, în comuniune cu niște călugări budiști.
Grupul lui Michael se afla acum în zona amplasată direct sub bazilică, o parte rareori văzută, în care nu avea acces decât extrem de puțini, rezervată cu programare numai univeristarilor și arheologilor: Grotele Sacre. Era un loc întunecat și rău prevestitor, care-și merita pe deplin numele. Strălucirea difuză a sute de lumânări dansa pe aplicele aurite și pe pereții din marmură șlefuită.
Grupul trecu pe lângă sarcofage ornamentate, care păreau să se întindă la nesfârșit, ultimele locuri de odihnă, le dezvălui fratele Joseph, nu numai a mai tuturor papilor de la 1549 încoace, ci și a unor împărați și regine, celebrități și demnitari.
- Aici sunt îngropați 153 de papi.
Vocea călugărului răsună între mormintele de marmură.
- Și mai este loc pentru alte câteva sute, cu speranța, desigur, că vor înceta să-l mai slujească ep Hristos numai după ce și-au îndelinit misiunea față de El.
- Apropo de misiune, aveți vreun comentariu de făcut despre cei a căror misiune a fost scurtată prin crimă? îl întrerupse profesorul Higgins.
Fratele Joseph detesta să fie întrerupt, și asta o se citi imediat pe față. Dar recunoscu pe un ton prudent:
- Papa Ioan al VIII-lea a fost ucis în somn în anul 882. Mai târziu, Papa Ioan al XII-lea, care a fost ales la vârsta de 18 ani. El a fot omorât în decembrie 963....
- Mă refeream la evenimente mai recente.
Zâmbetul condescendent al lui Higgins semăna cu o acuzație.
Fratele Joseph păru a se zgâi la Higgins o veșnicie, făcând în mod evident toate eforturile să-și stăpânească mânia. Se așternu o tăcere stânjenitoare.
- Da, ei bine, am avut și noi parte de niște intrigi. În anul 1981, când Papa Ioan Paul al II-lea a fost împușcat, colonelul Alois Estermann a fost primul care a ajuns lângă Sfântul nostru Părinte. Colonelul l-a acoperit pe pată cu propriul trup ca să nu fie atins din nou. De-a lungul timpului, papa a păstrat niște relații foarte strânse cu Estermann, și în anul 1998 colonelul a fost desemnat de Sfântul nostru Părinte să fie comandantul Gărzii Elvețiene. În mod tragic, la mai puțin de două ore după numirea lui Estermann, el și soția sa au fost omorâți în apartamentul lor...
Higgins îl întrerupse:
- Și atunci s-a aflat că fusese spionul poliției secrete germani, Stasi...
- Incorect.
Fratele Joseph îi tăie vorba.
- Cât timp ne sunteți oaspete aici, la Vatican, profesore, vă rog să vă abțineți de la asemenea insinuări. Soții Estermann au fost împușcați de un membru nemulțumit al Gărzii Elvețiene, care apoi s-a sinucis. Deci da, a existat o crimă la Vatican în 1980 și....
- De fapt, îl întrerupse din nou Higgins, mă refeream la crima din anul 1978.
Higgins aruncă o privire semnificativă spre mormântul papei Ioan Paul I.
- Ați întrecut măsura, domnule!
- Nu spun nimic ce n-a fost deja publicat.
Grupul se uita la el cu un interes crescând; Higgins era din ce în ce mai sfidător.
- Din câte am înțeles, a fost otrăvit. Menajera papei l-a găsit mort, stând în pat, în șezut. Cam cât timp fusese papă? Două săptămâni?
- Infarct miocardic, spuse fratele Joseph printre dinți. Sfântul Părinte a suferit un atac de cord.
- Dar nu s-a făcut nicio autopsie...
- Profesore Higgins, dacă doriți să fiți escortat înapoi la hotel, îmi va face plăcere să fac toate aranjamentele necesare. În caz contrar, această discuție se încheie aici. Nu suntem obișnuiți să fim insultați de oaspeții noștri.
Higgins deschise gura să mai spună ceva, dar se răzgândi. Totuși, ochii negri îi scânteiau mai tare după victoria pe care o repurtase scoțându-l din minți pe călugăr.
5.
Polițiștii stăteau de vorbă foarte serioși în atelierul de reparații auto al lui Vitelli. În fața lor, pe un banc de lucru, se afla un morman de așchii de metal și de plastic, trei ghemotoace de hârtie, acum despăturite, și un cilindru gol de aer.
Un detectiv subțirel, care nu părea să aibă mai mult de doisprezece ani, apucă bucățile albe de hârtie cu niște mănuși chirurgicale. Luă o bucată de grafit și o trecu ușor peste foaie.
- Se văd urmele scrisului pe foaia care a stat deasupra.
- Și...? îl îndemnă inspectorul Francone să continue.
- Sunt niște scheme.
- Ale tale?
Francone se întoarse spre Vitelli, care fuma calm.
- Nu. N-am nevoie de desene. Tot ce-mi trebuia e aici, zise Vitelli, ciocănindu-și ușor fruntea cu degetul.
- Atunci ale cui sunt?
Vitelli știa c-ar fi trebuit să-i ceară mai mulți bani americanului ăluia pentru că îi folosise sculele.
- Era american. Mi-a spus că are nevoie să-mi împrumute puțin sculele.
- Ai lăsat pe cineva să-ți folosească garajul? Un tip ca tine, care respectă legea? Mă surprinzi, Attilio.
- Uneori mă surprind singur. Tipul părea inofensiv. Și mi-a plătit cu bani gheață.
Anchetatorul Francone avusese la început îndoieli în privința apelului anonim primit la secție, dar acum, uitându-se la resturile alea, îi părea bine că nu-l ignorase. Nu era sigur despre ce scheme era vorba, însă instinctul îi spunea că oamenii nu construiesc lucruri nevinovate într-un garaj de dezmembrări mașini.
- Ei bine, se pare că prietenul tău american pune ceva la cale. Și dacă pune ceva la cale, iar noi nu-l oprim înainte să treacă la fapte... După toți anii ăștia în care ai fost un om de afaceri cinstit, Attilio, s-ar putea să ajungi la închisoare sub acuzația de complicitate.
- Complicitate la ce?
- Asta o să ne ajuți tu să aflăm.
Francone se uită la ceas. Era 10:32.
- Și-ar fi bine să începi să te gândești repede, sau asta va fi ultima mașină pe care o vei fi reparat vreodată.
6.
Grupul își continuă turul prin catacombele Vaticanului. Confruntarea verbală dintre Higgins și fratele Joseph fusese urmată de o tăcere plină de neliniști, tăcere care încă nu se risipise.
În cele din urmă, ajunseră la o poartă neagră de fier, montată în granit și flancată de două Gărzi Elvețiene. Fratele Joseph le prezentă acreditarea sa, împreună cu o scrisoare de autorizare. Gărzile studiară și hârtiile, și chipurile persoanelor aflate în sarcina fratelui Joseph, după care îi lăsară să treacă.
După ce introduse mai multe chei, fratele Joseph deschise ușa de la intrare care dădea spre câteva trepte largi, de piatră.
Membrii grupului o luară în jos, doi câte doi, vorbind în șoaptă, conștienți că, prin fiecare pas pe care-l făceau, coborau în timp. După cincizeci de metri parcurși prin grotele bolovănoase - unele naturale - altele săpate de om - ajunseră la o prelată mare din plastic albastru. Joseph o trase la o parte și intrară cu toții într-un loc cu aer stătut.
Arăta ca un șantier arheologic tradițional: podea de pământ, slab luminată de un lanț de lămpi de construcții, și etichete la tot pasul.
- Bun venit la Necropolis!
Fratele Joseph făcu o pauză, lăsându-i pe toți să se obișnuiască cu priveliștea neașteptată ce li se ivise în fața ochilor: o stradă de oraș antic. Dar, acolo unde-ar fi trebuit să fie cerul, nu văzură decât fundația bazilicii.
- Ceea ce vedeți reprezintă întâlnirea dintre două lumi, două credințe. Acesta este un loc de îngropăciune, atât creștin, cât și păgân.
Spațiul îngust în care se aflau era de fapt o stradă nu mai lată de doi metri; de ambele părți erau clădiri de cărămidă și de piatră,uși ornamentale cu sculpturi străvechi. Drumul slab luminat cotea la stânga și la dreapta prin penumbră, după care se cufunda complet în întuneric.
- Această porțiune, scoasă la lumină în mai bine de treizeci de ani, include zeci de mausolee lucrate cu grijă, toate păgâne - în afară de unul singur. Întreaga zonă datează dinainte de Constantin, fiind de fapt veche de două mii de ani. Necropolis este un cuvânt păgân, însemnând „cetata morților”, pe care creștinii preferau s-o numească coemeterium - de aici provenind cuvântul modern „cimitir”, care se traduce prin „locul unde oamenii dorm”.
Fratele Joseph o luă în sus pe strada care urca ușor. Grupul îl urmă, uluit de acest secret păgân îngropat adânc sub scaunul Creștinătății.
- Această necropolă a fost explorată și excavată de o echipă de arheologi de la Vatican, începând cu secolul al XIX-lea, sub îndrumarea papei Pius al XII-lea.
Fratele Joseph ajunse la o secțiune deschisă. Peste tot erau împrăștiate resturi; poalele zidurilor se ițeau din țărână.
- Asta-i tot ce-a mai rămas din prima biserică a Sfântului Petru, întâiul nostru papă. Biserica originală, datând din anul 150, a fost îngropată ca să facă loc primei bazilici, contruită de Constantin în secolul al IV-lea. În timpul săpăturilor recente a fost descoperită cea mai copleșitoare dovadă a vieții Sfântului Petru.
Călugărul scoase din buzunar o mică lanternă și îndreptă fasciculul spre stânga, chiar lângă locul în care se aflau. Razele luminară un panou mare de sticlă montat în peretele de granit. Dincolo de el se afla o încăpere.
La început, oasele TV despre crime, ci mult mai închise la culoare. Lumina scoase la iveală o tibie, o fibulă și un femur; deși mandibula nu era atașată de craniu, iar dinții erau împrăștiați prin jur, puteai desluși clar forma capului: atunci îți dădeai seama că grămada aceea de oase fusese odinioară o ființă umană, sfântul războinic care fusese primul conducător al preaputernicei Bisericii.
Indiferent de religia celor din grup, era greu să nu fie pătrunși de venerație la vederea acelor fragmente de istorie, a unei vieți care, cu două mii de ani în urmă, fusese persecutată și curmată cu brutalitate pentru convingerile și învățăturile sale.
Fratele Joseph continuă în șoaptă:
- Dacă ați merge drept în sus din acest punct, ați ajunge în centrul bazilicii. La o sută douăzeci de metri deasupra se află centrul domului. Biserica Domnului, clădită la propriu pe cel mai devotat discipol al Său, Petru, numei derivat din latinescul petra, care înseamnă piatră.
- Au mai fost găsite și alte trupuri? întrebă cineva.
- A fost găsit singur. Mormântul soției sale n-a fost descoperit niciodată.
Toți părură surprinși.
Fratele Joseph zâmbi.
- Sfântul Petru era pescar, și se căsătorise înainte ca fratele său, Andrei, să i-l prezinte pe Isus; edictul privind celibatul a apărut abia o mie de ani mai târziu. Există și alte rămășițe în celelalte mausolee de aici, de jos, dar în acest mormânt nu au mai fost și alte trupuri. Mormântul Sfântului Petru se surpase, împreună cu mare parte din biserica inițială în care a fost îngropat. Însă, după cum veți vedea, au fost multe alte lucruri care au rezistat timpului. Majoritatea sunt expuse sus.
7.
Muzeele propriu-zise erau aglomerate. Fratele Joseph îi conduse cu abilitate prin mulțimile sufocante din ele, atitudinea sa poruncitoare făcând oamenii să se dea la o parte, în timp ce el își continua expunerea.
În Muzeul Gregorian, Michael fu atras de încăperea Giubaierelor. Aici, în vitrine mari, erau expuse bijuterii și artefacte neprețuite.
Fu interesat în mod deosebit de un medalion mare de aur, pe care erau gravați un bărbat și o femeie, îmbrățișați.
În timp ce se uita la ei, simți pentru o clipită posibilățile vieții care-i aștepta pe el și pe Mary. Numai de-ar reuși să treacă cu bine de următoarea oră....
Apoi Michel băgă mâna în buzunar. Era o mișcare firească, asemenea celei făcute de cineva care voia să scoată un șervețel sau niște bani. Dar Michael voia cu totul altceva. Ascunse obiectul în palmă și se aplecă deasupra vitrinei, aparent admirând medalionul de aur pentru ultima oară.
Fixă bila maronie, maleabilă, sub cutia de sticlă. Fu o mișcare simplă, firească, neanunțată prin nimic și nedetectată.
Repetă mișcarea de încă patru ori la alte vitrine din Muzeul Gregorian.
8.
La ora unsprezece, se înregistră un apel la principalul număr al Vaticanului.
O femeie care refuză să-și dea numele și nu-l lăsă pe centralist să scoată nicio vorbă susținu că știa din surse sigure că, în curând, în bazilica Sfântul Petru va avea loc un protest pentru dreptul la avort.
Vaticanul, ca orice altă țară, primea zilnic asemenea amenințări. Majoritatea se dovedeau farse, însă era suficient să fie ignorată una singură ca să se trezească cu o criză.
Șefului Gărzii Elvețiene, colonelul Enjordin, îi fusese încredințată atât conducerea Gărzii, cât și a Jandarmilor Papali și, prin urmare, siguranța și protecția micii națiuni. Practic, era atât șeful armatei, cât și al poliției. Era persoana care trebuia să decidă.
Enjordin trata fiecare amenințare ca și cum ar fi fost reală, și reacționă adecvat și la aceasta.
Nu închisese niciodată porțile bisericii sau ale muzeelor acesteia din cauza unei amenințări, și nu avea de gând s-o facă nici azi. Dar hotărî să mărească numărul de paznici, atât al celor în uniforme, cât și al celor sub acoperire. Avea un nou contingent la instrucție. Un exercițu preventiv ca acesta avea să constituie un bun test pentru ei.
Trimise încă treizeci și cinci de jandarmi papali să cutreiere prin Vatican.
9.
Când grupul fratelui Joseph pătrunse în Capela Sixtină, Michael ajunse la punctul de unde nu mai exista întoarcere. Era 11:16, mai era încă o oră până la sfârșitul turului, și urma să mai treacă pe puțin jumătate de oră până să intre în Muzeul Trezoreriei.
Michael avea să folosească acest interval ca să se concentreze și să-și alunge din minte orice alt gând: eșecul, Busch, Mary. Avea nevoie de toată puterea de concentrare ca sa-și asigure succesul.
Capitolul 10
1.
Fratele Joseph conduse grupul prin mulțimile din bazilica Sfântului Petru spre Muzeul Sacristiei și al Trezoreriei. Era ultimul muzeu din turul lor privat. Cincisprezece minute înainte de a se retrage într-o sală de conferințe pentru eventuale întrebări.
Trezoreria adăpostea picturi care-l aveau drept principal subiect pe Sfântul Petru, pe apostoli și influența lor de-a lungul timpului.
Michael scoase două agente din geantă. Ținându-le cu dreapta, băgă mâna stângă în buzunar și își scoase portofelul.
- Albert, îi spuse lui Higgins, m-ai putea ajuta un pic? Vrei să ții tu asta?
Se auzi de la o poștă cum Higgins răsuflă exasperat. Îi privi disprețuitor pe Michael în timp ce luă agendele din mâna întinsă. Michael scotoci mai adânc în geantă și scoase un pix roșu, pe care-l strecură în buzunarul de la piept. Își luă lucrurile înapoi de la Higgins, care se îndepărtă urgent în direcția grupului lor.
- Mersi, strigă Michael după el.
Se uită la ceas: 11:59. Se aplecă peste ultima vitrină - luă ceva din buzunar și strecură obiectul sub vitrină: nu mic obiect mară cu un fitil roz înfipt în mijloc, pus astfel încât să nu fie observat.
Ajunse iarăși din urmă grupul, care pornise spre o vitrină fixată în perete, unde erau expuse niște lanțuri vechi, ruginite.
Pe plăcuța de alamă scria: „Mulțumim bazilicii Sfântului Petru din Vincoli pentru generozitatea cu care ne-a făcut onoarea de a ne permite să expunem lanțurile Sfântului Petru.”
- Înainte de a muri, Petru a plecat într-un pelerinaj în Țara Sfântă, la Muntele Kefas. Acolo s-a rugat timp de două săptămâni, cerându-i Tatălui Ceresc să-l îndrume. Unii cercetători speculează că s-a întors în Țara Sfântă ca să aducă un omagiu Domnului, dar câțiva oameni de elită consideră că Petru a avut o premoniție a ceea ce avea să se întâmple, inclusiv a morții sale, și că a dus ceva înapoi pe pământul Dumnezeului său, de teamă să nu cadă în mâinile ticălosului împărat al Romei, Nero. În timpul călătoriei sale, un incendiu puternic a distrus peste două treimi din Roma, omorând mii de oameni și lăsând în ruină multe părți ale marii cetăți.
La întoarcerea sa în oraș, Petru i-a găsit pe tovarășii săi creștini persecutați fără milă de Nero, care aruncase asupra lor vina pentru distrugerea ce se abătuse asupra Romei.
Petru a fost pus în lanțuri - fratele Joseph arătă spre lanțurile de pe perete - și torturat pentru credința sa. După nouă luni în care a rămas închis în întuneric în carcera mamertină, împreună cu Sfântul Pavel, Nero a ordonat să fie executat.
Crezând că apostolul nu e decât un urzupator, împăratul a poruncit ca Petru să fie crucificat, batjocorind înadins crucificarea lui Isus. Petru, nedorind să fie comparat cu mântuitorul său, a cerut, și i s-a acordat, să fie crucificat cu capul în jos.
În timp ce toată lumea asculta cu atenție, Michael se abătu pe la vitrina de sticlă din colț. Aceasta, luminată de o singură rază, era așezată pe un piedestal de onix, la o înălțime de un metru. Un cordon de catifea legat de trei stâlpi îi ținea la distanță pe privitori.
Michael nu se obosi să se uite la vitrină; o inspectase de trei ori în ultimele două zile. Înăuntrul ei, cele două chei antice se odihneau pe o perniță purpurie de pluș.
Fratele Joseph își continuă povestea despre crucificarea cu capul în jos a sfântului, ordonată de împărat.
- Nero era ticălosul conducător al Romei, devenit faimos din cauza circului său infam, unde asmuțea leii asupra criminalilor și asupra țăranilor pentru simpla plăcere de a-i vedea sfâșiați. Orgiile sale erau renumite în lumea întreagă, iar decadența sa nu a fost încă egalată în cele două mii de ani de la moartea sa.
În anii petrecuți ca profesor, fratele Joseph își dezvoltase talentul de a păstra trează atenția elevilor săi. Nimeni nu adormea la cursurile sale de la facultate. Grupul său actual se strânsese în jurul lui, ca să nu piardă niciun cuvânt.
Și tocmai această concentrare îi făcu pe toți să tresară de frică la auzul zgomotului înăbușit al unei explozii undeva în cealaltă parte a sălii.
2.
Erau trei sute șaisprezece camere, urmărite pe treizeci și șase de monitoare; cele șase imagini per monitor rulau la intervale de patru secunde și puteau fi blocate prin apăsarea unui buton. Fiecare grupare de monitoare era supravegheată separat de trei schimburi de paznici. O dată pe oră era necesară o pauză de cincisprezece minute, pentru ca paznicii să aibă ochii odihniți.
De peste trei ani nu mai avusese loc niciun incident major la Vatican. Ultimul fusese provocat de un lunatic care fluturase o armă și ceruse să-l vadă imediat pe Dumnezeu, altfel avea să înceapă să tragă în tavanul Capelei Sixtine.
Incidentul abia fusese menționat la știri.
Prinderea lui Juan Mendez fusese meritul unui singur om. Acesta fusese promovat pentru acțiunea sa rapidă, înaintat la gradul de colonel, și fu numit de papa Ioan Paul al II-lea însuși șef al Il Corpo di Vigilanza.
Stephan Enjordin devenise, la vârsta de treizeci și unu de ani, cel mai tânăr director din istoria forțelor de securitate ale Vaticanului.
La fel ca toți ceilalți membri ai Gărzii Elvețiene, nu era căsători - își spunea că o să aibă timp de asta mai târziu - și nu lăsa interesele exterioare să-i diminueze concentrarea. Era soldat și avea un țel clar, întotdeauna de partea binelui, nestingherit de schimbările politice sau administrative. Misiunea lui Enjordin nu era deloc ambiguă: să-l apere pe Dumnezeu, pe papă și pe această țară de patruzeci de hectare.
Se mândrea cu faptul că era un adept al tehnologiei, întotdeauna la curent cu ultimele noutăți, și că avea o înclinație pentru asimilarea acestora în cadrul sistemului de securitate al Vaticanului.
Colonelul Enjordin eliminase factorul surpriză din tabăra inamicului, căci, fără elementul surpriză, observai întotdeauna când se apropia dușmanul. De aceea nu-și putea dezlipi ochii de pe monitoarele șase și șapte; toți mușchii îi erau încordați.
Nu-i venea să creadă ce vedea.
3.
Fsss. Un fâsâit ușor se auzea dinspre vitrina din centrul trezoreriei. Partea de dedesubt începu să fumege - un fum gros, care te dezorientează în câteva secunde. Un nor uriaș se înălță și se răspândi prin întregul muzeu.
Și apoi celelalte vitrine zornăiră, una după alta, de sub fiecare izbucnind o serie de fâsâituri asemănătoare. Ceea ce păruse inițial un incident minor se transformă repede într-o situație primejdioasă.
Exploziile începură din capătul cel mai îndepărtat al sălii lungi și continuară să înainteze, asemenea unui șir de piese de domino care se prăbușesc.
Confuzia puse stăpânire pe oameni atunci când încăperea se umplu de fum. Toată lumea fu cuprinsă de panică. Turiștii țipau, mamele își înșfăcau copiii, o alarmă de incendiu urla. Din cauza zgomotului asurzitor, nimeni nu mai auzi instrucțiunile de a rămâne calmi sau de a se îndrepta spre un loc sigur.
Publicul îngrozit, numărând cel puțin două sute de persoane numai în trezorerie, luă cu asalt ieșirile. Fumul era acum mai gros ca melasa. Oamenii se împingeau și se ciocneau orbește unii de alții; după care se dezlănțui haosul complet.
Aproape simultan, în Muzeul Gregorian, se petrecură aceleași explozii înăbușite. Fumul dens umplu holurile și sălile, iar turiștii intrați în panică se repeziră spre ieșiri. Încă patru vitrine începură să scoată fuioare de fum, semănând o confuzie puternică în rândul mulțimii.
Fără de veste, plăci de oțel căzură în fața operelor de artă din întregul complex muzeal, izolând fiecare capodoperă. Cărțile, manuscrisele și artefactele erau vidate în vitrinele lor, apărate de sticla armată, groasă de doi centimetri și jumătate, în fața oricărei intruziuni a lumii exterioare.
Aceste fresce și picturi în ulei, aceste cărți și artefacte erau lucrări prețuite, create în numele Domnului. Toate erau de neînlocuit, așa că lumea modernă acționa prompt ca să apere trecutul.
4.
Fratele Joseph era calmul din mijlocul furtunii, îndemnându-i pe membrii grupului să se prindă de mâini, ca să îi conducă afară. Ochii îl înțepau, pe obraji îi curgeau lacrimi, dar nimic nu-i putea clinti hotărârea.
Situația era cu totul alta pentru profesorul Higgins. Acesta nu venise acolo ca să moară și, la naiba, n-avea să moară într-o biserică. Ce vor spune ziarele și detractorii săi? Nu va fi ținut minte pentru opera sa măreață, ci pentru ironia morții sale: „o altă moarte provocată de Biserica Catolică, în cele din urmă au pus mâna și pe el”.
Și apoi cineva îl apucă de gât. Simți o înțepătură în ureche și ameți brusc. Intră în panică, imaginându-și propria moarte, și se smulse de lângă atacatorul lui. Apoi o luă la fugă, repezindu-se, din câte credea el, spre ieșire.
Nu avu timp să-și dea seama cât de mult se înșelase. Își pierdu cunoștința înainte de a cădea la podea, după ce se izbise de o statuie de marmură a Sfântului Toma Aquino, sfântul patron al universitarilor.
Mulțimile se revărsau prin toate ieșirile, umplând cu repeziciune Piața San Pietro. Oamenii plângeau, cineva lansă zvonul că această instituție măreață luase foc. Fratele Joseph își conduse calm grupul către un colț îndepărtat, apoi se prăbuși ușurat.
Erau cu toții prea ocupați ca să-și dea seama că-i pierduseră pe Michael și pe profesorul Higgins.
5.
În muzeu, fumul uleios devenise mai dens, plutind în sus și apoi încolăcindu-se din nou în jos. În sală nu mai rămăseseră decât Michael St. Pierre și silueta inconștientă a profesorului Higgins.
Michael avea la dispoziție mai puțin de treizeci de secunde. Nu urma să mai dureze mult până la sosirea Poliției Vaticanului și a pompierilor. Michael plănuise totul, iar sincronizarea era precisă.
Bombele fumigene pe care le confecționase în atelierul de reparații, din zahăr, bile de naftalină și sare Epsom își făcuseră treaba de minune.
Fitilul cel roz și cel alb fuseseră cheia: odată lipite în preparatul maroniu, învelișul lor se dizolvase, și când conținutul celor două se amestecase, reacția chimică se produsese cu repeziciune. Fitilul alb era cu doi centimetri mai gros decât cel roz și acționase trimp de patruzeci și cinci de minute. Fitilul roz acționase rapid, în cinci minute. Nu existase niciun risc de incendiu. Michael nu era un asasin plătit.
Îl apucă pe Higgins de picioare și-l târî pe podea spre vitrina cu cele două chei. Uneori norocul îi mai și surâdea. În acel loc, fumul era foarte dens. Michael privi în jur, ascultă. Era mulțumit că e singur.
Scotoci prin geantă, scoase obiectele pe care le meșterise în atelierul lui Vitelli și asamblă repede un ciocan.
Ridicând mult deasupra capului, îl izbi cu toată puterea de vitrina cu laturile de un metru. Sticla nu se sparse, nu apăru nici măcar o fisură ca o pânză de paianjen. Însă capul ciocanului, care avea un diamant în vârful ascuțit ca un fir de păr, străpunse sticla groasă de doi centimetri și jumătate.
Când aceasta fu perforată, aerul comprimat din mâner fu eliberat prin vârful ciocanului și făcu să explodeze din interior îmbinările vitrinei de sticlă.
O altă alarmă începu să sune, unindu-se cu alarma de incendiu și creând o confuzie și mai mare.
6.
Colonelul Stephan Enjordin și două Gărzi Elvețiene fugeau prin bazilică, în timp ce turiștii rămași se grăbeau să ajungă în siguranță. Enjordin contactase departamentul de pompieri, iar aceștia urmau să ajungă la mai puțin de un minut după ei.
Numărul agenților de pază crescuse în urma alarmei de cod roșu; treizeci și șase de paznici se îndreptau spre ieșiri ca să suplimenteze efectivul de patruzeci care era deja la post.
Enjordin și cei doi paznici își croiră drum spre Muzeul Trezoreriei prin pâlca care-i orbea, strigându-se unul pe altul în timp ce înaintau, îngrijorați că s-ar putea petrece ceva fără nicio legătură cu incendiul.
7.
Michael stătea lângă vitrina sfărâmată. Întinse mâna și scoase cheile. Îi mai rămâneau patruzeci de secunde. Dacă el abia putea să-și vadă mâna, era sigur că nimeni nu îl putea zări.
Demontă repede ciocanul, al cărui mâner conținea opt litri de aer comprimat, desfăcându-l în cele trei componente, pe care le puse în geanta lui Higgins. Vârful cu diamant intră din nou într-un pix, capul ciocanului de două kilograme și jumătate fu deghizat sub forma corpului unui aparat de fotografiat, iar mânerul arăta precum cotorul unei agende - toate încăpând foarte bine în ruscacul lui Higgins.
Michael se uită cu atenție la buricele degetelor. „Pielea” de latex aplicată pe degete nu se deosebea de pielea lui decât prin faptul că nu avea amprente.
Fără ezitare, trase latexul transparent de pe degete, rulă bucățile într-o biluță, o aruncă în gură și o înghiți.
8.
Cu ușile deschise și cu aerisile date la maximum, fumul începea încet-încet să se disipeze. Enjordin își conduse oamenii în pas alergător prin Muzeul Trezoreriei, tușind, dând în zadar din mâini, încercând cu disperare să vadă. Erau cu toții antrenați și știau diferența dintre sunetele celor două alarme: tocmai a avut loc un jaf.
Niciodată nu se furase ceva de la Vatican, și n-avea să se întâmple una ca asta tocmai când erau ei de gardă.
Ajunseră toți odată la vitrina cu cheile; văzură sticla spartă, dar nu zăreau nimic înăuntru din cauza fumului.
Enjordin se întoarse și fu șocat să vadă un bărbat stând în picioare. În italiană, îi ceru să spună ce făcea acolo.
Michael nu avea cunoștințe prea bune de italiană, dar știa ce fusese întrebat.
- Ce faceți? întrebă Enjordin, de data asta în engleză.
- Eu... eu... se bâlbâi Michael.
- Ce faci? Cum ai spart sticla? interveni unul dintre paznici.
Vernea era cel mai masiv dintre cei trei - uniforma albastră-aurie abia îl încăpea - și era hotărât să obțină răspunsuri, indiferent ce metodă ar fi trebuit să folosească. N-avea de gând să-și dezamăgească superiorul.
Respirația lui Michael se acceleră, iar el rămase holbându-se în tăcere la paznic.
Mâna puternică a lui Vernea îl înșfăcă pe Michael de umpr, târându-l până la vitrină.
- Unde-s cheile?
Era un atac la adresa lui Dumnezeu, un act de blasfemie pentru care nicio pedeapsă n-ar fi fost prea crudă. Apoi însă...
Fumul din jurul vitrinei începu să se risipească. Mai întâi doar puțin. Vernea se uită mai de aproape, în timp ce colonelul Enjordin se aplecă peste vitrină. Fără tragere de inimă, îi dădu drumul lui Michael, căruia umărul îi pulsa de durere.
Acolo, pe pernița lor purpurie de pluș, stăteau cele două chei.
- Mă scuzați, îmi pare rău, domnule. N-am crezut... porni să spună paznicul mătăhălos.
Michael dădu din mână, făcând semn că nu conta.
- Nu, vă rog, vă rog, mie îmi pare rău. Nu vedeam de fum. Bărbatul ăsta...
Arătă spre profesorul Higgins, întins pe jos în fața lui.
- Nu l-am observat, ne-am împiedicat unul de altul, dar vitrina...Vitrina era deja spartă.
Enjordin ignoră explicația americanului, evaluând situația. Studie vitrina spartă ca și cum aceasta i-ar fi putut spune ce se întâmplase cu adevărat și apoi se uită la celelalte vitrine și artefacte din jur. Rumegă totul - distrugerea, fumul, suspecții ăștia doi, încredințându-le pe toate memoriei.
După câteva clipe se aplecă peste Higgins, răsucindu-l cu fața în sus. Îl percheziționă pe profesorul fără cunoștință, găsind doar portofelul și cheile de la hotel. Scotoci prin sacul de umăr maro al lui Higgins, scoțând două cărți; pe acestea le dădu subalternului lui.
Cotrobăi și mai adânc, găsind trei pixuri și diferite broșuri cu pamflete împotriva Bisericii. Își continuă cercetările cu o expresie sumbră și dădu de ceva care necesită puțin efort ca să fie scos din sacul de piele.
Aparatul era mai greu decât oricare altul pe care îl ținuse vreodată în mână. Îl învârti pe toate părțile, uimit de greutatea lui - cel puțin două kilograme și jumătate.
Se uită prin broșurile anti-catolice și se înroși la față. Ridică privirea spre Vernea și apoi se întoarse la Higgins, cu un zâmbet batjocoritor.
Îl observase mai devreme pe monitor; fusese ușor de reperat, cu aerul lui arogant și cu disprețul afișat când se certa cu fratele Joseph. Acest turist nu avea niciun pic de respect pentru Biserică.
Fu nevoie de toată puterea sa uriașă ca să-și stăpânească dorința de a-l bate pe omul ăsta așa de zdravăn, încât să nu se mai trezească din starea de inconștiență în care zăcea.
- Ați pățit ceva? îl întrebă Enjordin pe Michael, doar de formă.
Nu privi deloc înspre Michael; ochii săi rămaseră ațintiți asupra bărbatului întins încă la picioarele lui.
- Doar un pic zguduit. Incendiul....
- Vă vom duce afară.
Enjordin în întrerupse și se întoarse spre paznic.
- Reiner?
9.
Caporalul Reiner îl luă pe Michael de braț și-l conduse prin fumul care se risipea. Pașii lor singuratici răsunau puternic în muzeul straniu de pustiu.
Ca niște fantome care se materializau din ziduri, cei din Garda Elvețiană și din Poliția Vaticanului se poziționaseră în jurul fiecărei vitrine, al fiecărui artefact, al fiecărei ieșiri; schimbaseră halebardele cu puști și arme de protecție. Când Michael privi înapoi la scena infracțiunii, fu uimit cât de repede și de eficient reacționaseră la amenințare.
Enjordin controla încăperea și pe oamenii săi ca și cum ar fi fost prelungiri ale propriului corp.
Higgins se trezi încet, cu capul bălăngănindu-i-se, cu privirea rătăcită, pierdută, în timp ce Vernea îl săltă în picioare.
Michael și-ar fi dorit să fie o muscă pe perete la interogatoriul lui Higgins; ar fi fost grozav să vadă cum va explica ticălosul ăla arogant prezența obiectelor în sacul lui.
Nu avea cum să se ascundă, ura lui Higgins față de Biserica Catolică era bine-cunoscută și se oglindea în ceea ce publicase; va fi simplu să se dea pe el vina pentru incident. Era un capriciu al soartei. Își petrecuse viața încercând să distrugă Biserica, iar acum, din cauză că fusese acolo într-un moment nepotrivit, Biserica va fi cea care-l va termina pe el.
- Un momento! Așteaptă!
Vocea era puternică, răsunând între zidurile muzeului.
Michael se întoarse și-l văzu pe colonelul Enjordin alergând pe hol după ei; îi stătu inima. Se uită din nou la Reiner, a cărui atitudine încurajatoare dispăru complet când agentul de pază luă poziția de drepți la apropierea comandantului său.
Michael aruncă o privire peste umărul lui Reiner: lângă ușă, trei membri ai Gărzii Elvețiene erau pe poziții, blocând ieșirea. Indiferent cât de repede ar fi fugit, era prins în capcană.
Enjordin se opri brusc, vorbind în italiană, în răbufniri scurte; Reiner dădu mecanic din cap la aceste salve. Apoi amândoi își întoarseră atenția spre Michael.
10.
Trei automobile negre Suburban, cu sirenele urlând, opriră cu scâșnet de roți în fața hotelului. Portarul ieși în fugă, dar fu aproape dărâmat de un grup mare de polițiști de la Vatican și de la Roma.
Aceștia se repeziră pe scări, lăsând în urmă un contingent care să blocheze ieșirile. Portarul alergă după ei, strigându-le să se oprească. Degeaba flutura cheia lui universală.
Cei din forțele de securitate, cu armele scoase, năvăliră pe palierul de la etajul doi și, fără să ezite o clipă, sparseră ușa de la camera 306. Portarul intră împleticindu-se după ei, cu răsuflarea tăiată, strângând în continuare cheia în mână.
Armele agenților de pază nu erau necesare; înăuntru nu era nimeni. Dar, și mai important, nu fu nevoie să devasteze camera. Totul se afla pe masă: hărți și schițe ale Vaticanului, poze ale muzeului, o rețetă pentru bombe fumigene.
Câteva clipe mai târziu, anchetatorul Francone păși înăuntru, împreună cu doi dintre oamenii săi și cu Attilio Vitelli după ei. Francone auzise apelul și se grăbise să vină la fața locului. Pe drum, îi explică rapid colonelului Enjordin ce descoperiseră la garaj.
- Ceva ce îți pare cunoscut? îl întrebă Francone pe Vitelli.
Vitelli se uită la articolele de pe masă, la televizorul cu sonorul dat la minimum ce prezenta imagini de la Muzeul Vaticanului din care ieșea fum, la bagajele făcute. În cele din urmă, privirea în căzu pe șapca cu Yankees care atârna de clanța ușii de la baie.
Se gândi: „Numai un american amator ar purta ceva atât de... american.”
Portarul își regăsi în cele din urmă suflul și, cu ochii căscați și cu brațele în lături, se întoarse spre unul dintre polițiști.
- Ce-a făcut profesorul? se interesă el.
11.
Michael își apăsă fiecare deget pe secțiunile de hârtie indicate, răsucindu-le așa cum i se spusese. Reiner îi dădu un șervețel de hârtie să se șteargă pe mâini de tuș, iar un agent de pază îl fotografie pe toate părțile.
Stătea în chiloți într-o anticameră mică de lângă Piața San Pietro, în care se găseau doar o masă și două lămpi. Ușa era închisă și fusese încuită pe dinafară. Conținutul sacului lui Michael - agendele sale, ochelarii se soare, cărțile despre Vatican - era întins pe masă.
Alături erau hainele și ce avea prin buzunare - portofelul, banii, pașaportul, inelul cu chei, dispozitivul PalmPilot și telefonul celular de iridiu.
- Și stați la hotelul Bella Coccini? întrebă Reiner într-o engleză stâlcită, în timp ce se concentra asupra formularului aproape completat.
- Așa este.
Michael mototoli șervețelul de hârtie și-l aruncă la coș, având grijă să-și păstreze zâmbetul pe buze.
Un anchetator în uniforma Poliției Vaticanului stătea lângă obiectele lui Michael cu o baghetă electronică de securitate, pe care o plimba pe deasupra lor, înainte și înapoi.
Sună când trecu peste chei, peste PalmPilot și peste telefon. Ridică fiecare articol, studiindu-l cu atenție.
Apoi scoase tot din portofelul lui Michael - de la cărțile de credit, la bucățelele de hârtie - citind totul cu grijă. Reveni la dispozitivul PalmPilot, uitându-se la programe, verificând cum funcționa, după care îl puse la loc pe masă.
Luă telefonul, surprins de mărimea și de greutatea lui, și se uită întrebător la Michael. Învârti telefonul în mână, îl desfăcu și scoase bateria mare, neagră.
- Un telefon cu iridiu, spuse el cu un accent puternic.
Michael surâse.
- Are o recepție uimitoare.
Anchetatorul examină telefonul ca și cum ar fi fost o bijuterie extraordinară; Michael știa că nu o face din admirație, ci din suspiciune. Tehnicianul puse bateria la loc și porni telefonul. Făcu un gest spre Michael.
- Vă deranjează.
- Vă rog, nici vorbă.
Anchetatorul formă un număr și, după o clipă, mobilul din buzunarul lui începu să sune. Satisfăcut, îl puse la loc pe masă. Se întoarse spre Michael și plimbă bagheta peste tot corpul lui.
Nu dădu de înțeles în niciun fel dacă Michael trecuse testul sau nu, doar lăsăbagheta deoparte. Se răsuci spre Reiner și-i aruncă o privire, fără să scoată o vorbă.
Reiner îi dădu lui Michael hainele și împinse spre el și restul lucrurilor. Michael rămase tăcut și începu să se îmbrace.
- Înțelegeți, profesore McMahon, zise Reiner în timp ce studia pașaportul lui Michael, în cazul unei asemenea violări a securității, trebuie să acordăm atenție chiar și celor mai nesemnificative detalii.
Reiner puse pixul pe masă și întoarse hârtia, arătându-i lui Michael unde trebuia să semneze.
- Nu există investigator mai meticulos decât colonelul Enjordin. Colonelul s-ar putea să aibă nevoie să dea de dumneavoastră dacă vor mai apărea alte nereguli.
- Desigur.
Michael se termină se îmbrăcat și semnă repede actul de eliberare.
Ușa se deschise brusc și intră Enjordin. Ușa se trânti în spatele lui, iar zăvorul căzu la loc. Ignorându-l pe Michael, seuită la Reiner și la polițist.
- Am fost la hotelul lui.
Fața lui Michael era o mască, deși inima îi bătea de să-i spargă pieptul.
- Am găsit tot - hărți, poze. Professore ăsta nu era deloc deștept.
Enjordin îl privi pe Michael de sus în jos, cântărindu-l. Fără să-și întoarcă privirea, smulse pașaportul lui Michael de la Reiner și se zgâi la documentul de călătorie ca și cum ar fi vrut să-l memoreze.
Trecând pe italiană, îi vorbi în rafale rapide lui Reiner, care nu zise nimic - deși oamenii lui continuau să-l sfredelească pe Michael.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu