Hoții paradisului, Richard Doetsch

.....................................................................
                                 7-13

               Întinzându-se după telefon, dădu jos cărțile și ziarul de pe birou, dar, înainte să apuce să formeze numărul, luminița reapăru ca și cum ar fi fost acolo tot timpul.

    Totuși formă numărul. Telefonul sună.

    - Alo?

    - Domnule St. Pierre? întrebă ea înnebunită, cu voce tremurândă.

    - Da?

    Creierul lui Jane încă trepida de la fluxul de adrenalină. Fusese vreo problemă cu calculatorul? Făcuse oare o greșeală din prima zi?

    - Secția de monitorizare a poliției din Byram Hills. Se pare că s-a petrecut o întrerupere a transmisiunii.

    - Îmi pare rău. Am fost până jos să-mi iau corespondența.

    Respiră ușurată.

    - Probabil s-a întrerupt transmisia în lift, deduse ea cu voce tare. Trebuie să ne raportați de fiecare dată când părăsiți apartamentul.

    - Așa e. Îmi pare rău, nu m-am obișnuit încă. Nu se va mai întâmpla.

    - Bine.

    Criza fiind evitată, începătoarea închise telefonul și încercă să-și recapete răsuflarea.

                                                 4.

                   Un ruscac mic de pânză, negru, era deja plin cu lucruri și pus pe măsuța din holul de la intrare. Michael era pe podeaua din camera de zi, scărpinându-l pe burtă pe Hawk, ținând încă telefonul portabil lipit de ureche, cu umărul. Se gândea. Se străduia din răsputeri să găsească o soluție.

    Zvârli telefonul pe canapea și începu să alinte câinele mare cu amândouă mâinile. Își întinse piciorul drept și studie dispozitivul de monitorizare prins de el. Pe jos erau împrăștiate tot felul de scule.

    Scosese capacul cutiuței prinse de gleznă și - ca să testeze modul de funcționare a dispozitivului - scosese câteva clipe cablul intern. Trebuia să știe cât de mult putea forța nota înainte să se trezească cu toată poliția pe cap.

    - În regulă, prietene canin, spuse cu voce tare. Cum am să ies din încurcătura asta?

                                           5.

                       Simon, cu ruscacul în mână, se uită la ceas. Un avion rula încet pe pistă, în depărtare. Michael îl asigurase că o să fie acolo. Ei bine, asta fusese prima minciună - se putea aștepta la altceva din partea lui?

    Poate c-ar trebui să meargă singur. În trecut recuperase multe obiecte pentru Biserică, și înfăptuise lucruri mortale în numele Domnului.

    De ce-l urmărise pe Michael? O făcuse pentru chei? Sau din cauza orgoliului rănit? Niciodată nu mai dăduse greș. Gândul ăsta îl zdrobea.

    De ce venise aici? Nu avusese niciodată nevoie de ajutor și nici nu-l mai căutase vreodată. Și de ce-i ceruse ajutorul tocmai omului care-l înșelase, care furase de la el? Un om despre care știa în sinea lui că nu era de încredere.

    Simon se rugă ca asta să nu fi fost prima greșeală dintr-un întreg șir.

    - Acesta este al doilea apel pentru Zborul 1225 spre Berlin.

                                         6.

                        Jane se sprijini de spătar, mâncându-și sendvișul. Cu o oră în urmă inima aproape că i se oprise de frică. Acum îi bătea cu putere din alte motive. Avea peste un metru optzeci, părul blond ca mătasea de porumb și un maxilar puternic, așa cum îi plăcea ei.

    Îl mai văzuse pe Doogy o singură dată, la academie - nimeni nu se lua de el din cauza numelui, căci era unul dintre acei oameni plini de încredere în sine care pot purta asemenea nume fără să fie ridicoli - însă îi lăsase o amintire de neșters.

    Habar n-avea că fusese repartizat la aceeași secție, până acum, când intrase în încăpere.

    - Hei, cum merge treaba? îl întrebă ea, pe un ton amical, încercând să îl trateze ca pe un simplu coleg.

    - Greu de zis. Prima mea zi pe stradă a fost grozav de liniștită. Cum de-ai tras la sorți paiul cel scurt și-ai ajuns în Siberia?

    - E mai palpitant aici decât pe stradă.

    - Mda, bine, zise Doogy. Toată pregătirea să se ducă pe apa sâmbetei...

    - Eu m-am oferit: au spus că după asta îmi pot alege următorul sector. Pregătirea o să fie folosită din plin cât de curând.

    - Serios?

    Se uită în jur la toate calculatoarele alea.

    - Mda, poate nu e un aranjament prea rău. Superiorii nu-ți dau să faci treburi cu care să-ți murdărești mâinile, ai un loc confortabil în care scapi de căldura înăbușitoare. Cum de nu m-am gândit la asta?

    Îi plăcea cum i se încrețea fața când era dezamăgit.

    - Merită să știi cum merg lucrurile.

    Doogy dădu din cap, apoi făcu un semn spre monitoare.

    - Spune-mi cum stă treaba cu astea.

    - Urmăresc mișcările celor eliberați condiționat, ale deținuților și ale celor în arest la domiciliu. Chestii palpitante.

    - Arată ca un joc video prost. Punctele alea nu se mișcă prea mult.

    Își trase un scaun.

    „Trebuie să-mi păstrez concentrarea”, își spuse ea.

    - Fie dorm, fie se uită la televizor. Nu se mișcă niciodată prea mult. Ți-e foame?

    Îi oferi niște cartofi prăjiți.

    - Mersi, zise el și se întinse spre ea.

    Avea mâinile mari; încercă să nu se mai gândească la semnificația acestui lucru, în înțelepciunea populară, ca el să nu-și dea seama. Nu mai știa despre ce să aducă vorba.

    - Și... se bâlbâi ea.

    - Îmi închipui că ai timp să citești mult.

    Făcu un gest spre cărțile ei.

    Da, era interesat, limbajul corpului lui arăta clar asta.

    - Ce face omul ăsta?

    Îi arătă spre un punctuleț verde care alerga de colo până colo, ca într-un joc video care se blocase.

    Lui Jane îi trebuiră câteva clipe ca să se dezmeticească, să lase deoparte dorința pe care o simțea; la început nu înțelese despre ce vorbea. Dar apoi văzu și ea.

    Monitorul douăzeci și șapte, din nou. De data asta, când se repezi după telefon, zvârli cât colo sendvișul.

                                                    7.

                            Busch și Thal se ciocniră la ușa de la intrare. Niciun răspuns. Dinăuntru se auzi un bocănit puternic, ca și cum s-ar fi răsturnat ceva.

    Thal ridică piciorul ca să lovească ușa, dar Busch îl opri la jumătatea mișcării, privindu-l mustrător din ochi. Scoase o cheie și descuie ușa.

    - Mike? strigă el.

    Totul părea în regulă.

    Thal se îndreptă spre birou, iar Busch se uită în camera de zi.

    Se auzi o nouă bufnitură, de data asta din dormitor. Busch se strecură până la ușa dormitorului, cu pistolul scos.

    - Mike?

    O altă bufnitură și zgomot de sticlă spartă.

    - Nu te mai prosti! țipă polițistul masiv.

    Dar nu se auzi niciun răspuns. Se răsuci și ajunse în prag, cu pistolul ridicat. Aproape urlă când îi zbură ceva în față; se clătină, dându-se câțiva pași înapoi.

    În timp ce punea pistolul la loc în toc, inima îi bubuia.

    - Pisică nenorocită.

    CJ fugi în camera de zi, cățărându-se pe canapea. Câteva secunde mai târziu, Hawk ieși alergând pe urmele motanului, oprindu-se brusc când îl văzu pe Busch. Câinele îi adulmecă mâna când acesta o întinse ca să-l mângâie. Dar simți din nou mirosul motanului și mârâi în direcția canapelei. CJ scuipă spre el și o luă la goană.
    Cele două animale se fugăriră în cerc prin cameră, până când motanul sări în cele din urmă pe un raft de sus al bibliotecii, iar câinele rămase lărând și sărind spre coada lui, care flutura deasupra lui, fără ca el să o poată atinge.
    Thal intră din nou în cameră.
   - Cum e posibil să nu fie aici?
    Și atunci văzură brățara de securitate atârnată de zgarda câinelui.
    - Ticălos deștept, mârâi Busch.

                                                      8.

                            Thal se uita prin hâriile de pe biroul lui Michael. Găsi o carte deschisă și câteva articole din ziare. Luă unul și începu să-l citească.
    Busch vorbea la telefon. Stătea cu spatele la Thal; nu mai suporta să-l vadă. Verificase peste tot: la spital, la secție, la magazinul de dispozitive de siguranță. Nimeni nu-l văzuse pe Michael.
    Ultima dată când vorbise cineva cu el fusese atunci când începătoarea de la biroul de monitorizare îl sunase la ora 17:07 în acea zi, certându-l că ieșise din apartament ca să-și ridice corespondența.
    Ceea ce-l speriase cel mai tare pe Busch fusese convorbirea pe care-o avusese cu Mary. Aceasta îi spusese că Michael trebuise să plece câteva zile. Informația asta n-avea de gând să i-o împărtășească nici lui Thal, nici altcuiva. Busch dăduse de necaz.
    Arestul la domiciliu fusese ideea lui; lui îi aparținuse decizia de a nu-l aresta pe Michael pe loc. Dacă nu-l găsea repede, avea să intre în bucluc.
    Cum putea Michael să-i facă așa ceva?
    Busch închise telefonul și se răsuci. Thal tot mai citea. Busch se uită la lucrurile de pe biroul ticsit. Michael lucra la ceva, de asta era sigur.
    - Se pare că a avut oaspeți.
    Thal arătă spre două pahare și spre sticla goală de whisky.
    - Cred că prietenul tău are o obsesie.
    Îi aruncă lui Busch un exemplar din ziarul International Business; pe copertă era Finster, zâmbetul său charismatic strălucind sub ochii negri, prietenoși.
    Lui Busch îi veni greu să nu fie de acord cu ceea ce spuse Thal. Pe birou erau numai materiale despre tipul ăsta, Finster: articole de ziar, reviste, poze.
    - Tu - Thal îi băgă în ochi un deget acuzator - l-ai lăsat să scape.
    Busch îl apucă de deget și aproape i-l frânse. Se săturase de porcăria asta.
    - Mai bagă-mi degetul ăsta o dată în față și n-am să mă mulțumesc doar să ți-l rup.
    Corpul lui Thal se contorsiona, aplecându-se spre podea de durere, iar bărbatul scâncea. Busch fu izbit de ironia situație: Thal nu făcea față durerii. Îi plăcea la nebuie să-i chinuiască pe alții, să provoace el suferință. El însă nu  rezista la durere.
    Dar apoi pe fața lui Thal se citi un val de emoții și ridică privirea spre Busch, zâmbind. Iar acesta își dădu seama că trăsese o concluzie greșită.
    Lui Thal îi plăcea durerea, se bucura de ea, fie că o provoca altora... fie că o resimțea chiar el.

                                                             9.

                               Simon se uita la stewardesa roșcată care închidea ușa avionului 747. Se resemnase cu ideea că avea să plece singur.
    Nu căutase niciodată ajutor, de ce ar face-o acum? Împărtășise informații prețioase unui om în care nu putea avea încredere, informații neprețuite despre adevărata semnificație a cheilor.
    Michael St. Pierre le furase de la el; Michael fusese cel care provocase toată încurcătura asta, care putea fi devastatoare pentru toți. Și, cu toate astea, dorise să primească sprijin de la hoțul ăla.
    Fusese o greșeală gravă, și se bucura că nu se concretizase. Faptul că omul ăsta hotărâse să nu vină fusese o adevărată șansă.
    Simon se considera norocos, de data asta.
    - Bună.
    Ridică privirea.
    Michael stătea pe intervalul dintre cele două șiruri de scaune, cu rucsacul în mână.

                                                         10.

                          După-amiază, după ce plecase de lângă Mary, de la spital, făcuse un ocol rapid pe la magazinul lui. Era riscant, știa asta, însă absolut necesar.
    Nu știa cum avea să-și scoată brățara, dar, indiferent ce soluție ar fi găsit, avea nevoie de ustensile.
    Brățara era un model simplu. GPS-ul funcționa cât timp nu te aflai în casă, dar nu emitea un semnal precis când erai într-un spațiu închis, deoarece semnalul trecea cu dificultate prin pereți. Prin urmare, un sistem secundar trimitea un semnal unui dispozitiv de recepție-transmisie, care în cazul lui fusese pus în șifonier. Intensitatea semnalului emis de brățară determina locul în care se afla în apartament, iar această informație era transmisă mai departe la monitorul de la secția de poliție.
    Sursa de curent a brățării era o mică baterie internă ale cărei fire străbăteau întreaga circumferință a dispozitivului de siguranță. Ca s-o poată scoate, brățara trebuia tăiată, ceea ce ar fi dus la secționarea ireparabilă a acestor fire.
    Michael nu era doar specialist în sisteme de securitate, ci și hoț și întotdeauna găsise o cale. Acum se hotărî să facă două găuri ca de ac în brățară, în puncte opuse, având grijă să nu-i alunece burghiul și să nu-și găurească glezna.
    Cu Hawk lângă el, introduse două contacte electrice, fiecare atașat la o sârmă de zece milimetri, creând un circuit secundar. Curentul putea acum să urmeze două căi; când una nu mai funcționa, rămânea o a doua, de siguranță.
    După aceea, îi fu ușor să taie brățara și să și-o scoată de la gleznă. Îl chemă pe Hawk și i-o prinse de zgardă.
    Odată ce ajunse în siguranță în avion, nu se mai obosi să-i povestească lui Simon ce făcuse; acesta stătea țeapăn și tăcut lângă el.
    Decolaseră în urmă cu o oră. și Simon părea mai preocupat de soarele care apunea decât de faptul că Michael reușise să scape de arestul de la domiciliu.

                                                    11.

                              Căpitanul Delia se plimba de colo-colo; era un clișeu, dar nu găsea nicio altă modalitate de a-și consuma nervii, și nu știa să țipe stând pe scaun.
    - L-ai lăsat să plece! urlă el.
    Busch era obișnuit. Căpitanului îi plăcea să țipe, iar asta nu-l deranja prea mult pe Busch, doar că acum omul avea dreptate. De data asta, Michael îl învinsese.
    - Thal spunea că tipul a părăsit țara. Este adevărat? Vrei, te rog, să-mi spui și mie cum unul dintre eliberații condiționat de care ai tu grijă a părăsit țara?
    - N-a părăsit țara. Nevasta lui e pe moarte.
    Busch nu știa să mintă, dar se străduia.
    - Thal jură c-a șters-o din oraș. Ori a făcut-o, ori nu.
    - Nu Thal e ofițerul care se ocupă de cazul lui, ci eu.
    - Te apropii prea tare de eliberații de care te ocupi, Paul - nu poți fi prietenul lor. În chestiunea asta nu mai judeci limpede. Mă gândesc să-i încredințez cazul lui Thal...
    - Thal?! E un psihopat nenorocit. Te avertizez, am să-i rup gâtuș dacă-și mai bagă nasul în treaba asta...
    Căpitanul Delia trânti ușa de la birou și se întoarse spre Busch, furios și roșu la față.
    - Asta nu ar face bine carierei tale.
    Căpitanul se așeză, adunându-se, cumpănind dacă să-i comunice și lui Busch informația. După un moment se hotărî.
    - Thal este de la Afaceri Interne. Și a venit pentru tine, prietene.
    Busch simți de parcă ar fi fost lovit cu un baros în stomac. Nici vorbă. Nu putea fi adevărat. Busch fusese trădat din nou, de data asta de cineva din interior, de un alt polițist. Chiar de șeful lui.
    - De ce nu mi-ai zis?
    Abia putu rosti întrebarea.
    - Cum spui tu mereu, legea-i lege, nu? Ei bine, asta e poliția pentru polițiști. Legea polițiștilor. Dacă ei îmi zic să tac, tac.
    În ochii căpitanului se citea mânia.
    - De ce-mi spui acum?
    - Am crezut că investigația celor de la Afaceri Interne era un rahat. Întotdeauna ai fost fără pată, n-am stat să mă gândesc de două ori la asta. Am crezut că n-o să descopere nimic. Acum uite ce mi-ai făcut, uite în ce situație m-ai pus...
    - Mai scutește-mă, știi că n-am greșit cu nimic. Sunt nevinovat.
    Busch nu crezuse vreodată că va ajunge să declare așa ceva.
    - Și-ți spun eu, Michael St. Pierre poate că a plecat, însă situația e mai complexă decât pare.
    - Nu e treaba noastră să hotărâm asta. Nu e treaba ta. E treaba celor de la tribunal.
    Busch nu suporta să-i fie azvârlite în față propriile vorbe.
    - Soția lui trage să moară. N-o să strice totul acum, ca să aterizeze din nou la închisoare în ultimele ei zile de viață.
   - Nu gândești limpede. Cu cine crezi că stai de vorbă? Ar trebui să-i supraveghezi pe tipii ăștia, să le ușurezi reintegrarea în societate. Și să-i strunești dacă nu merg pe calea cea dreaptă. Dacă o scrântesc, raportezi și-i arestezi. Dar nu: tu devii prietenul loc, îi răsfeți, îi inviți la tine la ceai. Isuse, nu puteai să-ți găsești prieteni care să nu fie infractori?
    - Știi că asta-i o porcărie....
    - Lasă scuzele.
    Căpitanul îl întrerupse frustrat.
    - Thal spunea că l-ai lăsat să plece.
    - Domnule, asta-i o porcărie. St. Pierre a plecat de bunăvoie, fără ajutorul meu.
    - L-ai pus să fie monitorizat acasă la el, și s-a descotorosit de toate ca...
    - Domnule, îl cunosc. S-a îndreptat...
    - Oamenii care s-au îndreptat nu încalcă regulile, nu-și taie brățările de supraveghere, nu fug. Ceea ce mă sperie pe mine este întrebarea: de ce? De ce anume fuge, Paul? Sau... spre ce fuge? Știi? Tipul ăsta încalcă legea, și pun pariu că o va face în stil mare. Și, când să va întâmpla asta, o să fim cu toții în rahat.
    - Nu, domnule! N-o să încalce legea. O să-l găsesc. E responsabilitatea mea.
    - Deja ți-ai nesocotit responsabilitatea. De ce să nu-ți iau insgina acum?
    - Pentru că sunt singurul care-l poate găsi.
    Căpitanul Delia nici nu mai ținea minte de câți ani îl cunoștea pe Paul Busch. Oricât de gravă părea situația, știa de fapt că Paul nu era omul care să mintă, să-și riște cariera în felul ăsta.
    Delia îl întrebase pe Thal cine formulase plângerea împotriva lui Busch, dar nu primise niciun răspuns. Treaba căpitanului era să coopereze, și asta și făcu, însă numai până la un punct.
    Nu-i plăcuseră niciodată polițiștii care investigau alți polițiști. Și în primul rând nu-i plăcea Thal.
    - Dacă el se duce la fund, te duci și tu după el, îi spuse verde-n față lui Busch.
    Busch nu zise nimic, doar dădu din cap. Era cea mai mare dovadă de încredere la care s-ar fi putut aștepta de la căpitan, având în vedere întreaga situație.
    Ieși ca o vijelie din biroul lui Delia.
    - Unde-i Thal? răcni el la toată lumea.
    Toți ridicară privirea scuturând din cap.
    Busch se duse direct la biroul lui Thal. Biroul era gol: nici urmă de efecte personale, nici măcar o bucățică de hârtie. Se întoarse spre Judy Langer, de la biroul de alături. Nu se plăcuseră niciodată prea mult, iar femeia era îngropată în hârțoage.
    - L-ai văzut pe Thal? o întrebă el.
    - A plecat.
    Judy nu catadicsi să se uite la el.
    - Unde?
    - Nu sunt dădaca lui Thal, Paulie, mormăi ea.
    Busch cercetă biroul. Nu era biroul cuiva care tocmai făcuse curat, ci al cuiva care plecase și nu mai avea de gând să se întoarcă.
    I se învârtea totul în cap. Afaceri Interne. Ce naiba?
    Aici se petrecea ceva dubios - cine-l arătase cu degetul celor de la Afaceri Interne?
    Dacă voia să aibă vreo șansă de a se lămuri, de a-și salva cariera, trebuia să-l găsească pe Thal. Dar, mai întâi, îi promisese căpitanului că îl va găsi pe Michael.
    - Am auzit ceva despre o urgență în familie, adăugă Judy, sperând din tot sufletul că Busch va pleca dacă va afla ce voia.
    - Știi unde?
    - Cred că l-am auzit pomenind de Germania. Berlin, pare-mi-se.

                                                    12.

                              Medicamentele o făceau pe Mary să se simtă fragilă și bolnavă. După plecarea lui Michael, spera să scape de efectele secundare băgându-se înpat și dormind, dar, când se întoarse în cameră, îl găsi pe el.
    Nu spusese ce voia de fapt; asta i se păru mai mult decât ciudat. Pretindea că este noul partener al lui Paul, Dennis.... Nu-și amintea numele lui de familie.
    Trecuse doar ca să vadă cum se simte și să-i pună câteva întrebări despre relația dintre soțul ei și Busch. Zisese că are legătură cu o citație referitoare la activitatea lui Busch cu cei eliberați condiționat și adăugase că va mai aveni după ce Busch își va primi premiul binemeritat.
    Mary nu pomeni nimănui de vizita lui.
    Dar era ceva cu el. Parcă îi cotropise sufletul. Dennis o speriase mai tare decât cancerul.

                                                  13.

                          Faptul că era subiectul unei investigații interne îl doborâse pe Busch. Așa ceva nu avea sens.
    Thal apăruse înainte ca Mary să-și fi descoperit boala, înainte ca Michael să fi redeschis acel capitol al vieții lui. De ce? Și de ce se dusese Thal la Berlin? Ca să-l prindă pe Michael și să-l acuze și mai mult pe Busch? Sau era vorba despre altceva?
    Busch stătea într-o sală privată de calculatoare. Baza de date a secției de poliție din Byram Hills era enormă. În ea nu se găseau doar dosare penale, căci secția avea acces la o rețea vastă de biblioteci virtuale: FBI, Interpol, periodice, organizații de presă.
    Finster nu fu greu de identificat. Deși miliardarul nu avea dosar penal, lăsa o urmă vizibilă atât în lumea afacerilor, cât și în cea a celebrităților.
    Ceea ce-i atrase cu adevărat atenția lui Busch fu filmul în care industriașul apărea dansând cu una dintre cele mai frumoase femei pe care le văzuse Busch vreodată. Doamne uluitoare, după care-ți lăsa gura apă, coborâte direct de pe podiumul prezentărilor de modă.
    O voce anunță:
    - Un necunoscut înainte de reunificarea Germaniei, August Finster a devenit de atunci cel mai bogat dintre foștii est-german. Trecutul său este un mister.
    Imaginile care se succedau cu repeziciune îl arătau pe miliardar înconjurat de un grup de femei. Dacă n-ar fi fost femeile, Busch s-ar fi plictisit de moarte.
    - Celebru pentru isprăvile sale nocturne, distrându-se cu câte două femei, trei femei în aceeași seară, Finster încă nu a fost fotografiat de două ori cu aceeași femeie....
    Busch era pe punctul de a opri filmul ăsta de prost gust, când...
    - ....i-a atras porecla de Prințul Întunericului.

                                         Capitolul 18
                                               1.

                       August Finster își primise supusele în bibliotecă. Cele trei domnișoare stăteau pe canapele în jurul șemineului, cu câte un pahar în mână, în care tocmai li se turnase din nou băutură. Toate erau îmbrăcate cu cele mai frumoase rochii de seară din cele mai scumpe magazine ale Berlinului.
    Finster își atrăgea femeile în diferite moduri.
    Elle, cu părul roșu ca o flacără, îl întâlnise dimineață, pe când se întorcea de la o ședință foto. Cu portofoliul în mână, fotomodelul internațional îl zărise uitându-se în direcția ei și se înamorase pe loc.
    Drăgălașa June venise la Finster Industries pentru un interviu și plecase cu o invitație.
    Iar Heidi - ei bine, Heidi pur și simplu sosise neinvitată, dar încurajată de prietenele ei care gustaseră din farmecele lui.
    Dincolo de banii și de șarmul lui mai era ceva. Toate o simțeau, dar niciuna nu putea să identifice acel ceva. Era ca și cum toate voiau să ajungă la acel ceva special din el care te atrăgea, dar rămânea mereu neatins, asemenea ultimului vis pe care-l ai înainte de trezire, cel pe care ești cât pe cel să ți-l amintești. Era aproape magic.
    În pofida faptului că era cunoscut drept regele aventurilor de-o noapte, femeile se înghesuiau în jurul lui; te puteai lădua cu o aventură cu el așa cum te lăudai cu una avută cu un star rock. Finster era un adevărat Elvis.
    Când sună telefonul, Finster nu-i dădu nicio atenție, lăsându-l să sune de trei ori înainte să amuțească. Nu-i plăcea să fie întrerupt dacă nu era ceva extrem de urgent.
    - Vom lua cina la El Grocia, anunță el.
    Întotdeauna frecventa cele mai noi restaurante, și rareori mergea de două ori în același loc.
    - Avem rezervare la opt și un sfert.
    Cele trei frumuseți zâmbiră. În general, era un zâmbet de acceptare, un zâmbet care spunea „sunt încântată că sunt cu tine”.
    Cu excepția zâmbetului lui Elle; ea știa că El Grocia avea o listă de așteptare de opt săptămâni, și aprecie imediat puterea pe care o avea Finster. În ochii ei, celelalte două fete erau niște simple bombonele prostuțe și excitate, care se aflau aici pentru un flirt scurt. Ea era diferită.
    - M-aș simți onorat dacă voi, doamnelor, ați alege locul în care vom merge să dansăm.
    Vocea lui Finster o îmbăta pe Elle.
    Charles apăru tăcut în prag, cu un plic în mâna dreaptă. I-l dădu discret stăpânului său, aplecându-se spre urechea miliardarului.
    Elle nu era o persoană băgăcioasă, dar viețile altora îi stârneau interesul. Deși Charles vorbi încet, reuși să deslușească majoritatea cuvintelor.
    Finster îi aruncă o privire, ca și cum i-ar fi auzit gândurile. Zâmbetul său pasager putea părea cald, însă ochii săi rămaseră reci, înghețându-i inima.
    Ellie se simți brusc rușinată. Și i se făcu frică.
    Nu auzice nimic important. Era ceva de genul „vin încoace și cum îndrăznesc și nu vă faceți griji, sunt în siguranț și le va pregăti o primire cum se cuvine....”
    Afară, șoferul lui Finster claxonă sacadat din Bentley. Charles ieși în liniște din cameră. Finster le conduse pe fete spre mașină. Heidi și June chicoteau în timp ce șoferul le ținea ușa limuzinei. În prag, Finster se opri și se întoarse spre Elle. Își puse brațul în jurul ei.
    Poate totul va fi bine. Ar trebui să renunțe la obiceiul de a trage cu urechea; aproape că o vârâse din nou în bucluc. Măcar privirea lui era din nou caldă. Nu mai fusese așa speriată de când fusese prinsă la Paris furând luciu de buze.
    - Mă gândeam că am putea să le trimitem pe... copilele astea două înainte, îi spuse Finster, apropiindu-se și mai mult de ea.
    - Mi-ar plăcea, fu tot ce reuși Elle să rostească, cu buzele tremurânde.
    - De ce nu mă aștepți în bibliotecă? Le expediez pe ele și mă întorc în câteva clipe. Apoi putem cina în liniște aici, numai noi doi.
    Elle zâmbi, iar Finster se îndreptă spre mașină. Privi la stele, așa cum făcea când era mică, punându-și o dorință, așa cum o învățase tatăl ei, când văzuse prima stea.
    „Fie ca această fericire să țină tot restul vieții mele”, se rugă ea.

                                                 2.

                              Ora trei dimineața, la o înălțime de nouă mii de metri. Majoritatea călătorilor dormeau.
    Simon, care avea insomine, citea din Biblie. Dar știa sfârșitul și, de fapt, fiecare cuvânt din carte.
    Michael se lungise pe cele două locuri, cu picioarele întinse și cu un blocnotes în poală. Făcea o schemă detaliată cu ceea ce-și amintea din conacul lui Finster. Amintirile sale erau amănunțite și vii, căci în vremurile în care fusese hoț practicase o tehnică de recunoaștere la prima vedere.
     - Nu credeai c-am să vin, nu-i așa? spuse Michael încet, mai mult pentru el însuși decât pentru Simon.
    Simon se uită spre el.
     - Știam c-ai să vii.
    Și se întoarse la cartea pe care o ținea în poală.
    Michael nu reacționa prea amabil la replici răstite.
    - Recunoaște. Habar n-aveai.
    - De fapt, aveam habar, răspunse Simon, tot cu nasul în Biblie.
    - Nici eu nu eram pe deplin sigur c-am să vin, până nu m-am suit în avion.
    - Aveai de gând să vii în momentul în care-ai aflat în ce situație ți-ai pus soția. Îți stă în fire. Ești ușor de citit.
    - Nu știi absolut nimic despre mine.
    Simon nu-și ridică ochii din Biblie.
    - Michael Edward St. Pierre, treizeci și opt de ani. Orfan. Adoptat la vârsta de doi ani de June și Michael St. Pierre, frecventat școala parohială, băiat de altar. Aversiunea față de lucrurile lumești i-a cauzat unele probleme în adolescență. Hoț de bijuterii și obiecte de artă. Lovituri cu grad ridicat de risc. A furat mai mult de plăcere, decât pentru bani. A făcut închisoare la Sing Sing. Soția: Mary, treizeci de ani. Te iubește foarte mult, bolnavă de....
    - Destul!
    Michael nu suporta să-și audă viața redusă la un paragraf demn de un necrolog.
   Hotărând că modalitatea cea mai bună de a evita să-și recunoască înfrângerea era să-l ignore pe Simon, Michael reveni la schița lui. Ruși să redea repede, pe trei coli de hârtie, majoritatea detaliilor enormei case a lui Finster.
    Prima coală reprezenta prezenta exteriorul casei, inclusiv paza, ferestrele, aleile și corpurile de iluminat. Interiorul parterului era destul de simplu. Pe lângă golul de la intrare și bibliotecă, își amintea fiecare dintre încăperile care flancau holul, în drum spre subsol.
    Cu Temnița, așa cum se hotărâse Michael s-o numească, era totuși mai dificil. Cea mai mare parte a călătoriei sale pe sub pământ se desfășurase pe întuneric sau cu o lumină slabă, în cel mai bun caz. Tensiunea pe care o simțise în stomac atunci când fusese acolo îi tulburase percepțiile. Așa că nu putea fi sigur dacă reținuse toate amănuntele de care urma să aibă nevoie.
    Nu putea identifica distanța până la încăperea în care se aflau cele două chei. Puteau să fie o sută de pași sau, la fel de bine, o mie.
    Michael își puse picioarele pe podea, își rezemă capul de tetieră, își înclină scaunul la loc și-i dădu cele trei desene lui Simon.
   - Cum știm că încă mai sunt aici? Dacă le ia cu el?
    - I-ai dat lui cheile? I le-ai pus chiar în palmă?
    - Nu, le-am pus pe piedestal.
    - Cum a reacționat?
    Din tonul lui Simon se ghicea că deja știe răspunsul.
    - A arătat respect.... spuse Michael gânditor, rememorând cum se petrecuseră lucrurile. Dar a fost și... înspăimântat. Nici măcar n-a vrut să le atingă...
    - Nu poate să le atingă, îl întrerupse Simon.
    - De ce nu?
    - A fost alungat din Rai, i s-a interzis să intre în contact cu cele sfinte: biserici, obiecte sacre - puterile lui sunt complet inutile împotriva lucrării Domnului. Așa cum a spus Isus, nu poate călca în mod conștient pe pământul sfânt - „pe această piatră voi zidi biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui”.
    Simon făcu o pauză. Apoi continuă:
    - Acelea sunt cheile lui Dumnezeu.
    Michael nu-i răspunse. Își amintea expresia lui Finster când văzuse prima dată cheile.
    - Aici sunt?
    Simon analiza una dintre hărțile improvizate, acordând o atenție deosebită nivelului subteran.
    - Ăsta e ultimul loc în care le-am văzut.
    Michael se gândi puțin, apoi întrebă:
    - Cine ești tu, Simon? Știi atât de multe despre mine....
    - Povestea mea e plictisitoare.
    - Nimic nu-i mai plictisitor decât un zbor de șapte ore. Îmi risc pielea pentru cheile tale. Așa că dă-i înainte, plictisește-mă!
    Stewardesa trecu pe lângă ei, o blondă cu picioarele până în cer. Tinerețea nu i se citea doar pe corpul ferm, ci și pe față; nu putea avea mai mult de douăzeci de ani.
    Michael zâmbi satisfăcut când îl prinse pe Simon uitându-se după fundul ei care le legăna în timp ce înainta pe intervalul dintre scaune.
    - Îți amintești când aveai șaisprezece ani și tot ce-ți doreai în viață era să ai de-a face cu o femeie din astea, fără să te gândești dacă aveau creier sau dacă te iubeau la rândul lor?
    Michael spera să obțină o reacție din partea lui Simon. Însă celălalt nu zise nimic.
    - Nu-mi spune - când aveai șaisprezece ani te-au închis într-o mănăstire.
    - De fapt, când aveam șaisprezece ani, m-au băgat la închisoare. Pentru crimă.

                                                         3.

                               Bila roșie se rostogoli pe fetrul verde, încetinind și apoi oprindu-se la câțiva centimetri de gaura din colț. Rămase acolo o eternitate, după care căzu în buzunarul de piele.
    Elle își reținu entuziasmul în fața isprăvii ei. Era prima dată când juca biliard, și se gândi că avea probabil un talent încăscut.
    - Am impresia clară că sunt tras pe sfoară, spuse Finster, ridicând o sprânceană. Ești sigură că n-ai mai jucat biliard până acum?
    Își strecură brațul în jurul taliei ei, trăgând-o mai aproape.
    - Norocul începătorului, jur.
    Elle roși la auzul complimentului. Zâmbi și-i fură un sărut în timp ce-și pregătea următoarea lovitură. Își întinse corpul lung și zvelt peste masă, trase tacul înapoi și împrăștie bilele în toate părțile.
    - Te distrezi? întrebă Finster, punându-și smochingul pe spătarul unui scaun.
    - E o seară absolut perfectă, îl asigură ea.
    Și așa și era.
    Cina constase din rață cu portocale, pe un pat de orez și legume fierte la aburi. Mâncaseră desertul în bibliotecă - sufleu de ciocolată și coniac - râzând pe seama industriei modellingului și de faptul că trebuia să te vinzi pentru o fărâmă de succes.
    Charles le stătuse la dispoziție întreaga seară. Majordomul părea să sesizeze întotdeauna momentul în care trebuia să le umple din nou paharele.
    „Deci așa trăiesc cei din înalta societate”, se gândi Elle.
    Nu-și dădea seama dacă amețeala i se trăgea de la băutură sau de la bucuria în stare pură. Se îndrăgostea din ce în ce mai mult de bărbatul din fața ei. Ochii lui îi furaseră inima, îi puseseră stăpânire pe minte și pe suflet.
    - Spune-mi, Elle, îți place arta?
    Își îndreptă spatele cu surprindere.
    - Este una dintre cele mai mari pasiuni ale mele.
    - Adevărat?
    - Am petrecut doi ani la Paris, studiind cu Francois Delacroix. Pastelurile și uleiurile erau viața mea.
    Ochii îi străluciră de mândrie.
    - De fapt, așa am ajuns să fac modelling.
    - Povestește-mi!
    - Unul dintre modelele noastre a renunțat pe nepusă masă, iar Francois a insistat ca eu să pozez pentru clasa lui. Eram incredibil de emotivă și de timidă, dar am făcut-o. Una dintre schițe a atras atenția unui fotograf și restul....
    Căzu puțin pe gânduri.
    - Ei bine, n-a ieșit cum sperasem eu.
    În voce i se strecură o undă de regret.
    - Mai pictezi? o întrebă Finster.
    - Nu mai am timp.
    Făcu o pauză, apoi adăugă:
    - Nici bani.
    - Mi-ar plăcea să-ți văd lucrările; am putea aranja o prezentare.
    Elle râse la auzul acestor cuvinte.
    - S-a dus totul; crede-mă, n-a mai rămas nici urmă din talentul meu de odinioară.
    - Va trebui să facem o schimbare. Am un atelier în partea de răsărit a domeniului. Poate ți-ar plăcea să te instalezi acolo.
    Nu-i venea să creadă. Să se instaleze pe domeniu - pentru ea asta nu însemna decât un singur lucru. Noaptea asta minunată va continua zile, săptămâni întregi.... poate chiar ani. Inima bătea de să-i spargă pieptul.
    Finster sprijini tacurile de masă și-i luă mâinile într-ale lui.
    - Ai vrea să-mi vezi colecția? O arăt doar celor care pot aprecia cu adevărat frumusețea, celor cu ochi format.
    - M-aș simți onorată.
    Finster apucă sfeșnicul cu cinci brațe și-o conduse prin holul imens. Deschise ușa masivă care ducea la nivelul inferior și o apucă în jos fără ezitare, ținând lumânările ridicate.
    - E atât de întuneric, spuse Elle, sperând că nu i se simțea tremuratul din vce.
    - Stai pe-aproape.
    Umbre lungi dansau iute pe pereții de piatră ai scării, după care se pierdeau în beznă. Cele cinci lumânări din sfeșnic luminau doar zona din jurul lor. Ajungând la capătul a ceea ce credea că e un pasaj, Finster o conduse la o bancă simplă, de lemn. Dădu la o parte niște lucruri care semănau cu niște unelte vechi și o funie lungă, pe care o puse pe spătarul băncii.
    - Te rog, spuse el, făcându-i semn să se așeze.
    Îi dădu să țină sfeșnicul, apoi dispăru în întuneric. Elle strânse cu putere obiectul greu din argint, rugându-se să nu-i alunece din mână. Palmele îi erau transpirate, iar inima începu să-i bubuie.
    După câteva clipe, Finster se întoarse.  Rezemă opt pânze de bancă, apoi se aplecă spre ea și-o sărută, îndelung și apăsat. Elle se abandonă în acel moment, lipindu-se de el. Apoi deschise ochii și i se tăie răsuflarea.
    Finster o privea fix cu ochii aceia atât de fascinanți, atât de puternici, atât de.... Mai era ceva în ei, dar, înainte să apuce să înțeleagă, înainte să se dezmeticeascăă, o sărută din nou. De data asta plin de dorință și fără cruțare. Îi răspunse cu aceeași pasiune, sângele alergându-i prin vene. Apoi, brusc, el se desprinse, lăsând-o să tragă cu nesaț aer în piept.
    În timp ce ea tremura de plăcere, Finster aranjă fiecare tablou în parte, punându-le de jur împrejurul ei.
    - Vreau acum părerea ta sinceră.
    Elle ridică sfeșnicul și se uită. La început crezu că glumea. Cu siguranță era o greșeală.
    - Te joci cu mine?
    Ridică sfeșnicul mai sus, căutându-l din priviri, apoi se trase înapoi de frică. Era înconjurată de o menajerie de artă sinistră, așa cum nu și-ar fi putut imagina vreodată: cei slabi striviți sub povara morții, fețe deformate urlând din fiecare pânză. Tablourile erau pretutindeni, dar Finster nu se zărea nicăieri.
    - August?
    Și deodată își dădu seama că lumânările arseseră până când nu mai rămăsese din ele decât niște cioturi, prima dintre cele cinci stingându-se în fața ochilor ei.
    Sufletele chinuite păreau să se desprindă de pânze și să sară asupra ei; întunericul locului îi învăluia mintea uluită.
    Temerile din copilărie reveniră cu putere - bezna, spațiile închise, monștrii care ieșeau târându-se de sub pat.
    - August? Te rog! scânci ea, ridicându-se de pe bancă.
    Făcu un pas șovăitor înainte, ducând lumânările aproape stinse mult deasupra capului și înaintând încet spre ceea ce spera să fie calea de ieșire. Când grăbi pasul, se împiedică și căzu la pământ. Lumânările se izbiră de podea. Se stinseră pe loc, în afară de una.
    Se agăță de ultima lumânare ca și cum și-ar fi ținut inima în palmă și bâjbâi disperată după celelalte. Găsind două căpățele, le reaprinse de la flacăra care rezistase și le puse la loc în brațele de argint ale sfeșnicului.
    De ce-i făcea Finster așa ceva?
    Ridică din nou lumânările, cu o mână tremurătoare, încercând să se stăpânească. Nu-i venea să creadă. Operele de artă se întindeau cât vedea cu ochii.
    Toate redau monstruozitățile omenirii, toate întruchipau o oroare, un șoc și o cruzime inimaginabile. Cine ar coleționa asemenea grozăvii.... și de ce?
    Era singură cu spaimele ei. Și atunci își dădu seama ce zărise în ochii hipnotici ai lui Finster. Toate se năpustiră asupra ei - unde era, cine era el.
    Înțelegerea fu prea mult pentru ea.
    Mintea îi cedă.

                                            Capitolul 19
                                                   1.

                         Simon privea prin hublou. Prin minte i se învârteau gânduri dureroase. Dacă el și Michael urmau să lucreze împreună, va trebui să aibă încredere, să-și deschidă sufletul unul în fața celuilalt.
    Începu blând și încet, de parcă ar fi fost la spovedanie.
    - Mama mea a fost călugăriță. Asta era tot ce-și dorise, o viață închinată pe de-a-ntregul lui Dumnezeu. Nu visase niciodată să aibă un soț sau o familie. Fiind orfană, nu cunoscuse niciodată afecțiunea unei mame sau a unui tată; singura dragoste pe care o simțise vreodată fusese dragostea lui Dumnezeu.
    A trecut de la un orfelinat din Roma la altul, lipsită de afecțiune sau de vreun scop, fără să se apropie de nimeni, un alt copil crescut de stat, până când s-a stabilit la orfelinatul St. Cristofer.
    Acesta era condus de o femeie care ținea la copii de parc-ar fi fost ai ei, îndrumându-i să-și găsească rostul în viață. Cu vârsta, mama mea a ajuns să-și petreacă mare parte a timpului îngrijind pe cei bolnavi, cu un zâmbet și o mângâiere.
    Noaptea, citea tot ce îi cădea în mână, în special cărți care se refereau la Dumnezeu.
    Avea o înțelegere profundă a învățăturilor Sale, ca și cum Scriptura fusese scrisă pentru ea. Cu cât citea mai mult, cu atât își dădea seama spre ce trebuia să se îndrepte viața ei; inima sa își găsise în sfârșit alesul.
    A intrat în ordinul monahal în ziua în care împlinea șaisprezece ani. Iubea, iar mirele ei era Biserica...
    Până când, patru ani mai târziu, l-a întâlnit pe tatăl meu: contabilul ateu. El nu credea decât în cifre. A fost o poveste de dragoste fulgerătoare, sau cel puțin așa se spune; după șase luni, cei doi s-au căsătorit.
    Chiar și după ce a părăsit ordinul, mama a continuat să lucreze pentru Vatican. Era legătura dintre însuși papa și arhive. Răspundea de istoria Vaticanului - îi păstra secretele.
    Trăiam în cetatea Vaticanului, ducând o viață plăcută, plictisitoare. Aveam întreagă țară numai pentru mine - eu și ceilalți opt sute de oameni. Am avut o copilărie normală - mulți prieteni, jucam mult fotbal.
    Simon privi afară pe geam, ca și cum fiecare amintire îi venea de dincolo de orizont. Își alungă orice urmă de emoție din minte și continuă:
    - Într-o zi, când avea, cincisprezece ani, mama n-a venit acasă de la serviciu.
    Făcu o pauză.
    - Mi-am închipuit că lucra până târziu. A doua zi a venit și a trecut. Tata nu a scos o vorbă despre absența ei; era ca și cum teama de-a nu o pierde îl făcuse să amuțească. Garda Elvețiană, la ordinul direct al papei, a căutat-o nu numai în Cetatea Vaticanului, ci și în întreaga Romă, cu ajutorul poliției. În cele din urmă au găsit-o...
    Simon închise ochii. Nu mai vorbise despre asta de ani de zile. Trebuia să-și suprime suferința, să ia distanță și să contemple lucrurile asemenea unui observator străin, ca și cum ar fi fost trăite de altcineva.
    - Cei de la spital nu m-au lăsat s-o văd. În cele din urmă, după o lună întreagă, s-a întors acasă. Când am venit de la fotbal, am găsit-o în salon. Papa era acolo. Vorbeau amândoi încetișor în latină; prezența lui părea să-i aducă alinare, măcar pentru scurt timp. Fața, singura parte din ea care nu fusese bandajată, era plină de vânătăi groaznice și, cu toate că rănile erau aproape vindecate, încă mai aveau nuanța aia gălbuie, bolnăvicioasă, deformându-i trăsăturile.
    Acum nu mă mai pot gândi la mama mea fără s-o văd așa.
    Nu vorbea decât de iertare. Că trebuie să-l iertăm pe bărbatul care-i făcuse asta dacă voiam să supraviețuim, dacă voiam să fim mai presus de animale.
    Tata s-a închis într-o carapace. Rareori mai scotea vreun cuvânt. Părinții mei deveniseră reci unul cu altul și față de mine. Am încercat să-i încurajez, dar se retrăseseră în siguranța pe care le-o dădeau iluziile.
    Făcu o altă pauză.
    - N-am mai simțit niciodată îmbrățișarea caldă a părinților mei.
    Simon desfăcu o altă ministiclă de scotch oferită de compania aeriană, îi turnă conținutul în ceașcă și-l bău.
    - Într-o zi, la vreo șase luni după ce se întorsese, am venit acasă devreme de la școală. Cred că mama nu m-a auzit. A ieșit din cameră numai în prosop, și când m-a văzut... N-am să uit niciodată expresia din ochii ei.
    Atunci am înțeles în sfârșit de ce-și acoperise trupul, de ce purta veșmântul lung de călugăriță. Era ca să mă cruțe pe mine.
    Bustul ei, picioarele - erau pline de cicatrice grotești; piele ei devenise o tapiserie a unei ființe a răului. Mama a fugit rușinată înapoi în cameră, refuzând să mai iasă, în pofida rugăminților mele.
    Am fugit și l-am găsit pe tata la bar. Am strigat la el până când mi-a spus adevărul.
    Lacrimile îi curgeau pe față în timp ce îmi descria cum ceva diform și rău se ridicase din străfunduri. Că un bărbat amețit de băutură - un bărbat pe care mama-l iubise odinioară - o violase în moduri pe care nu mi le-aș putea închipui vreodată. Îmi amintesc că m-am simțit ciudat de detașat: era ca și cum aș fi contemplat viața altcuiva.
    Mama nu îi văzuse nicio clipă fața, însă cu toate astea îl recunoscuse. După aceea refuzase să-i rostească numele, spunând că trebuie să fie și asta o parte din planul lui Dumnezeu și insistând că noi nu-I putem înțelege intențiile.
    După ce mi-a dezvăluit asta, tatăl meu nu s-a mai întors niciodată acasă.
    Michael voia să pună capăt torturii. Era limpede că pe Simon îl ucidea să spună povestea. Dar nu reuși să găsească cuvintele potrivite; gâtlejul îi era încleștat de compasiune.
    - Mi-am petrecut următoarele patru luni căutându-l pe ticălosul care-mi distrusese mama. L-am găsit în bârlogul lui din Roma. L-am legat, l-am torturat până când mi-a spus de ce. Voia să știe secretele, mi-a spus. Își descoperise de curând zeul și voia să-i dedice viața sa, la fel cum mama se devotase Dumnezeului ei. Mi-a spus că trebuia să cunoască tainele care i-ar fi dat putere zeului lui. Când mama nu i-a răspuns la întrebări, a violat-o. Când a refuzat să vorbească, și-a folosit cuțitul, crestându-i pe piele cruci răsturnate, iar ea tot n-a scos niciun sunet, așa că a înfierat-o. Iar și iar, până când i-a acoperit trupul cu numărul zeului lui: șase-șase-șase.
    Michael era complet șocat; văzuse destule orori la viața lui, dar întotdeauna din exterior. Însă asta... Era prima dată când vedea cum ororile îi afectează pe cei apropiați de vitime, ăe cei care rămân în urma lor.
    - Faptul că monstrul dinaintea mea mă ținuse în brațe când eram copil nu m-a făcut să dau înapoi. Nu mai era tatăl meu, bărbatul care mă crescuse, singurul bărbat pe care-l iubise vreodată mama. Devenise posedat de lucruri pe care nu le pricepeam și pe care nu voiam să le pricep. Nu mă interesa decât ce-i făcuse mamei, femeia pe care o numea soția lui.
    M-au arestat pentru uciderea lui, Aveam doar șaisprezece ani, judecătorului i s-a făcut milă, a spus că avusesem un acces de nebunie. Dar nu eram nebun.
    Pentru prima dată în acea seară, Simon îl privi pe Michael drept în ochi:
    - Știam exact ce făceam. Aveam nouăsprezece ani când am ieșit de la închisoare. Tata era mort,mama... Mama mea alesese o familie în locul lui Dumnezeu și fusese pedepsită pentru asta. Când am intrat la închisoare, mințile i s-au risipit așa cum i se risipise și familia.
    Nu mai voia decât să scape din lumea astta, ca să poată găsi pacea în rai. S-a spânzurat chiar înainte de eliberarea mea.
    Știi că sinuciderea e un păcat de moarte? Biserica refuză să te îngroape. Mama a fost pusă în groapa comună, fără binecuvântarea Bisericii. După ce-și închinase viața Bisericii, Biserica îi negase răsplata veșnică.
    N-aveam nimic, n-aveam unde să mă duc, n-aveam familie. Am mers să-mi iau lucrurile din locul pe care odinioară îl consideram casa mea...
    - În Cetatea Vaticanului, spuse Michael.
    - Preoților li s-a făcut milă de mine, continuă Simon ca și cum Michael n-ar fi deschis gura. Mi-au spus să stau la ei, să caut alinare la Dumnezeu. Dar mi-am căutat mângâierea în altă parte.
    Am intrat în armata italiană, am primit o instrucție specială. Ofițerii ziceau că am calități, calități care puteau fi lucrate ca să devină tăioase ca o lamă. Cu fiecare om pe care-l ucideam era ca și cum mi-aș fi curățat mintea și sufletul. Superiorul meu spunea că ucid ca să-mi apăr țara, dar se înșela: o făceam ca să rămân întreg la minte.
    După doi ani nu mă simțeam deloc altfel: omorurile nu mă eliberau de coșmarul fără sfârșit al corpului și al minții desfigurate ale mamei. Am solicitat și mi s-a aprobat lăsarea la vatră.
    Nu se auzea decât zgomotul motorului avionului. Michael era țintuit locului.
    - M-am întors în apartamentul mamei din Vatican. Câțiva preoți de care mama fusese apropiată au venit să mă caute. Voiau să știe dac-ar putea să mă ajute în vreun fel. Acești preoți au devenit singurii prieteni pe care-i aveam. Ei mi-au găsit de lucru și o casă și mi-au fost de atunci singura familie.
    Acești preoți lucraseră cu mama mulți ani și făceau parte dintr-un mic grup de clerici care dădeau socoteală numai în fața papei.
    Deși acest lucru nu fusese dat publicității, numărul de crime și de fărădelegi îndreptate împotriva Bisericii crescuse. Nu numai crime cauzate de lăcomie și ură, ci și crime menite să distrugă catolicismul.
    Acești preoți au venit la mine cu o ofertă despre care m-au avertizat că va cere o viață întreagă de abnegație. M-au pus în gardă - era o cale pe care n-o voi putea părăsi nicicând, însă pentru care eram potrivit ca nimeni altul. Am acceptat să fac asta cu o singură condiție: o dispensă specială pentru mama...
    A avut parte de înmormântarea cuvenită, în sânul Bisericii. O ceremonie privată, oficiată de papa însuși.
    Simon se întoarse spre Michael; nu mai privea înăuntrul său, retrăindu-și viața chinuită. Acum înfrunta lumea, îl înfrunta pe Michael.
    Deși se arătase vulnerabil și vrednic de compătimire, acum redevenise bărbatul pe care-l întâlnise Michael în apartamentul lui: hotărât, de neclintit și oțelit.
    - În noua mea slujbă, mi s-a permis să fac orice ca să apăr Biserica. Am devenit păstrătorul secretelor, Michael. Păzitorul tuturor lucrurilor pe care nu ți-ai dori să le cunoști.

                                        2.

                      Avionul străbătea cerul nopții. În curând avea să se crape de ziuă. Vaietul motoarelor se auzea în cabina întunecată precum cântecul sirenelor.
    Simon dormea dus, epuizat, poate, de faptul că-și retrăise trecutul zbuciumat.
    Michael, pe de altă parte, era pe deplin treaz, temându-se de coșmarurile pe care le-ar fi putut avea din cauza ororilor pe care tocmai le văzuse în ochii lui Simon.
    Cum putea cineva să rămână în toate mințile după o asemenea copilărie devastatoare? Dar măcar acum îl înțelegea maibine pe omul care dormea lângă el.
    Suspiciunile sale legate de abilitatea lui Simon de a ucide fuseseră confirmate. Echilibrul minții lui Simon era altă chestiune.
    Michael cântărise cât de bine era acesta ancorat în realitate și acum, judecând nu numai după acțiunile și trecutul său, ci și după instabilitatea mintală a părinților lui, era extrem de probabil să fie nebun.
    Michael privi afară la marea neagră, la adâncimea li la misterele ei, gândindu-se la pericolele ascunse de sub suprafața sa strălucitoare, minunată. Îi amintea de Finster.
    Deschise compartimentul de deasupra, căutând o pătură. Negăsind niciuna, se mulțumi cu jacheta. Se cuibări în scaun, înfășurându-se bine în haina sport. În timp ce gândurile îi zburau, simți ceva în buzunar.
    Scoase un plic și-l deschise.

    Dragul meu Michael,
    Ani întregi m-a apărat și m-a făcut să mă simt în siguranță. Știu că uneori ți s-a părut prostească. Dar acum îți cer s-o ții la tine tot timpul. M-a ajutat să trecu cu bine de multe zile tulburi. Îți cer s-o porți acum ca să mi te aducă înapoi acasă, teafăr și nevătămat.
    N-o purta ca pe un semn al credinței tale, ci ca pe ceva care să-ți reamintească de încrederea mea neclintită în tine.
    Te iubesc din toată inima,
                            M.

    Mary probabil că îi strecurase biletul în buzunarul haine când ieșise să dea un telefon și să-i aducă niște apă cu gheață. Chiar și bolnavă, găsise puterea de a continua să facă gesturile pe care el le aprecia atât de mult.
    Michael răsturnă în palmă conținutul plicului. Și toate emoțiile, toată suferința din ultima lună îl copleșiră când privi lung la obiectul pe care-l ținea în mână. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
    Găsi o alinare tăcură în durerea sa, ceva ce nu-și îngăduise până în clipa asta, sperând că așa își va păstra mintea limpede pentru ceea ce-l aștepta.
    În cele din urmă - nu din cauza fricii pe care Simon i-o turnase în vene în seara asta, nu dintr-o devoțiune proaspăt descoperită față de Dumnezeu și religie, ci datorită faptului că el credea în Mary - își puse cruciulița ei de aur la gât, ca să-i amintească de promisiunea de a se întoarce la ea.
    Apucă obiectul religios cu mâna, așa cum o văzuse pe Mary făcând de-atâtea ori înainte, apoi îi dădu drumul, lăsând metalul rece să i se lovească de piept; nu se putea gândi decât la ironia momentului.
    Fără să spună o vorbă, Mary știa într-un fel sau altul prin ce trecea el. Îi trimisese încrederea ei împreună cu curcea care acum îi atârna la gât. Nu rostise cuvinte de protest sau de supărare că o abandona. Îi scrisese o simplă propoziție care avea să-l sprijine în tot ce trebuia să facăă: că avusese mereu încredere în el.
    Mary era singurul motiv pentru care zbura acum în alt colț al lumii, ca să pătrundă în ceea ce credea că este întruchiparea iadului.

                                                 Capitolul 20
                                                       1.

                            Avionul alunecă pe pistă, străungând ceața deasă a dimineții de pe aeroport Tegel din Berlin.
    Fusese o noapte în care multe simțăminte îngropate adânc în trecut ieșiseră la suprafață, reamintindu-i lui Simon cine era și ce devenise. Și, cu toate că tânjise după răsărit, acesta nu avusese efectul purificator pe care-l simțea de obicei și pe care-l așteptase, astăzi mai mult ca-n orice altă zi. Știa că în curând vor reîncepe coșmarurile. Și se vor produse la lumină.
    El și Michael îndepliniră formalitățile vamale fără niciun incident.
   Spre surprinderea lui Michael, Simon vorbea fluent germana și le explică agenților vamali că el și Michael erau acolo într-o călătorie atât de afaceri, cât și de plăcere și că nu aveau nimic de declarat. Îi rugă să-i lase să treacă mai repede, căci trebuiau să ajungă la o întrevedere.
    Michael adormise în cele din urmă în ultimele ore de zbor. Nu fusese un somn odihnitor, dar măcar îl îndepărtase de Simon. Michael îl compătimea, și, cu toate astea, se temea de el.
    Deși pierderea groaznică a mamei era cu siguranță devastatoare pentru orice copil, cu atât mai mult o pierdere provocată de tată, această pierdere îl crease pe Simon. Și, cu toate că Simon se ascundea sub vălul Bisericii, era cu siguranță chiar mai departe de mântuire decât Michael.
    Enigma pe care o reprezenta Simon îl încurca pe Michael. El știa că Biserica era asemenea oricărui guvern. Orice religie cu peste un miliard de adepți avea o putere enormă și încerca să protejeze această putere indiferent cu ce costuri sau prin ce mijloace. Simon devenise un asemenea mijloc pentru Biserică. Ca s-o apere, el ar fi încălcat oricare dintre cele zece porunci; omul ăsta apăra legea încălcând-o.
    - Ne întâlnim la hotel, îi spuse Simon scurt, strecurându-i lui Michael un plic în timp ce făcea semn unui taxi din parcarea goală de lângă terminalul aeroportului. Trebuie să iau niște provizii.
    - Nu întârzia, îl avertiză Michael.
    Simon sări în taxi și plecă fără să-i mai răspundă.
    Provizii, își spuse Michael. Dumnezeu știa ce voia să zică cu asta. Cu siguranță nu era vorba despre niște cărți de rugăciuni.
    Își zvârli geanta pe umăr și o luă la fugă pe Lehrter Strasse. Corpul său se resimțea după oboseala zborului, de la faptul că stătuse înghesuit mai bine de șase ore. Era plăcut să-și mai dezmorțească oasele.
    Traficul era redus, așa că nu-i fu greu să observe limuzina: cam la o sută de metri distanță, mergea pe stradă în direcția lui Michael. Nu-i dădu prea mare atenție. În schimb, o luă pe Wastin Hagen Platz. Limuzina - un Mercedes negru - continua să se apropie. Michael apucă pe o străduță plină de magazine. Probabil exagera. Era vorba de lipsa de somn și de prea mult stres. Era paranoic.
    Limuzina îl urmă. Coincidență. asta este tot. Michael încercă să ignore mașina. Încetini și începu să meargă agale, uitându-se în vitrinele magazinelor. Toate erau închise, dar se vedeau vânzătorii agitându-se înăuntru, pregătindu-se pentru o zi plină. Când limuzina se opri alături de el, îi văzu reflecția întunecată în vitrina de sticlă a unei măcelării: geamul din spate cobora. Se sforță să deslușească fața dinăuntru.
    Grăbi pasul.
    Și limuzina mări viteza. Nu era o coincidență.
    Michael o luă la fugă.
    Mașina acceleră scârțâind, parte din spate smucindu-se și scoțând fum negru din cauciucuri. Se apropia repede, tăind curbele.
    Picioarele lui Michael se mișcau cu toată viteza; adrenalina îi pompa în mușchi.
    Michael era sigur că șoferul voia să-l calce. Vibrațiile motorului erau tot mai puternice. Undeva în depărtare i se păru că aude un țipăt. Îi trebuia un plan, chiar acum. În câteva secunde avea să fie mort. Mașina neagră era pe urmele lui.
    Și atunci își puse întrebarea: Dacă el murea, ce se va alege de Mary?
    Michael o coti la dreapta. Intră pe o alee cu aspect medieval, plină de gunoaie și întunecată. Prea strâmtă pentru limuzină.
    Auzi cauciurile scrâșnind, mușcând din pavaj. Nu privi înapoi. Peste câteva clipe, străduța îngustă răsună de zgomotul de metal care se îndoia și trosnea.
    Michael se repezi pe un tomeborn, făcând două pisici s-o ia la sănătoasa. Făcu un salt peste gardul învecinat. Și, când se azvârli peste el, aruncă o privire în urmă, pe alee.
    Nu se mai vedea nici urmă de limuzină. Doar lumina zilei. Limuzina dipăruse.
    Ateriză într-o tufă de flori sălbatice, de la marginea a ceea ce părea să fie un mare parc. Era plin de oameni. Din cei care se scoală cu noaptea-n cap și ies afară să facă jogging, să se plimbe împreună cu bebelușii lor, bucurându-se de compania celor dragi. Oameni care-și făceau tabieturile zilnice.
    Michael se putea amesteca printre ei. Era un loc în care să-și piardă urma.
    Se opri în cele din urmă din alergat și se prăbuși cu spatele lipit de trunchiul unei sălcii plângătoare uriașe. Era un punct de supraveghere ideal.
    Două ieșiri amplasate în direcții opuse duceau înapoi în oraș, două porți înalte de fontă fixate în marmură albă lustruită, întredeschise, prinse în zidul de șase metri care părea să înconjoare tot parcul.
    Michael se întrebă dacă menirea arhitectonică a împrejmuirii apăsătoare de beton cu porți enorme fusese inițial de a ține oamenii înăuntru sau de a nu-i lăsa să intre.
    Nu putea scăpa de senzația că, dacă porțile s-ar închide, parcul ar deveni o grotească rezervație naturală, cu oameni prinși în capcană ca spectacol pentru restul lumii.
    Trăgându-și răsuflarea, rememoră ultimele două minute.

.....................................................................