Hoții paradisului, Richard Doetsch

....................................................................
                                      8-13

              O limuzină Mercedes, cu număr de Germania. Se luase după el de la aeroport. Știa la ce oră avea să sosească. Așteptase ca Simon să plece, începuse să-l urmărească pe Mcihael doar când acesta rămăsese singur.

    Când geamul se deschisese, îl întrezărise pe bărbatul dinăuntru. Un bărbat mai în vârstă; nu-i putuse distinge trăsăturile - păreau să se topească în întunericul din mașină. Dar Michael nu avea nicio îndoială.

    Bărbatul din mașină era Finster.

                                      2.

              Era ora zece și un minut, iar Anna Rechtschaffen se pregătea să închidă pe ziua aceea, poate chiar pe tot restul săptămânii. În urmă cu zece minute, eroul înalt, brunet și chipeș din ultimul ei roman siropos intrase în magazin, iar Anna putea să jure că, dacă n-ar fi avut șaptezeci și șapte de ani, ar fi sărit pe el pentru o tăvăleală, cu toate cele nouăzeci de kilograme ale ei.

    Nu mai avusese o vânzare de șase sute de mărci de la vizita papei, în 1986.

    Bărbatul nu spusese de ce, ci doar că voia să le cumpere pe toate, întregul lor. Cele de aur, cele de argint, cele care imitau antichitățile și cele de lemn, chiar și cele ieftine, de plastic, pe care le cumărase de la spaniolul ăla mărunțel acum doi ani și pe care nimeni nu le voia. Nu conta dacă erau din cele de atârnat pe pereți sau la gât. Le cumpărase pe toate, până la ultima.

    Nu-l întrebase de ce, iar el nu dăduse vreo explicație. De fapt nici nu zisese prea multe, nimic vrednic de ținut minte în afara ultimei întrebări.

    Cea pe care i-o pusese imediat după ce-i dăduse banii și-i mulțumise..

    Bărbatul fără nume o întrebase dacă Freudesnshaft era departe de acolo. Când Anna îl întrebase ce anume căuta, îi zâmbise și-i răspunsese: „Stingline”. Îl îndrumase în drecția cea bună și-l ajutase să încarce cutiile în mașină.

    În timp ce pleca, nu putu să nu se întrebe ce căuta un bărbat care tocmai cumpărase toate crucile sfințite din prăvălia ei într-un magazin de arme.

                                           3.

                  Pentru restul lumii, păreau doi prieteni care veniseră în parc să alerge, amestecați în mulțime, apropiindu-se dinspre poarta de sud. Însă cei doi bărbați îi treziră o senzație ciudată lui Michael,c are învățase de mult să-și asculte instinctele.

    Amândoi treceau de un metru optzeci. Amândoi erau îmbrăcați în trening și alergau într-un fel plin de forță, ca niște profesioniști, cu o precizie militară. Alergau fără efort pe aleea de jogging spre Michael, neluându-și ochii de la el, menținând un ritm constant - era sigur c-ar fi putut alerga în jurul lumii fără să-și piardă răsuflarea.

    Erau la o distanță de patru sute de metri, adică jumătate din distanța până la poarta din fața lui.

    Michael o luă la goană. Deși știa că nu trebuie să facă asta, privi în urmă. Cei doi acceleraseră ritmul, sprintând, picioarele lor mișcându-se într-un ritm perfect. Și nenorociții nici măcar nu gâfâiau.

    Pe Mcihael îl mai despărțeau douăzeci de metri de libertate, când limuzina neagră apăru din nou pe stradă. 

    Grila radiatorului era făcută praf, dar asta nu părea să-i afecteze performanțele. Motorul mări turația, torcând ca un leu gata să sară.

    Michael iuți pasul, năpustindu-se afară pe poartă. Geamul limuzinei cobora, dar de data asta nu se mai obosi să se uite înăuntru. Fugi pe o promenadă mare, necirculată și mărginită de ambele părți de clădiri de birouri, niște turnuri de sticlă strălucitoare. Simți gust de fiere în gură. Plămânii păreau pe punctul de a exploda.

    Gemenii în trening ieșiră pe poartă la câteva secundă după el, fugărindu-l, cu brațele mișcându-se ritmic pe lângă corp - asta era bine, nu scoseseră nicio armă... deocamdată.

    Michael își imagină că trebuie să fie o lovitură pe tăcute; o să-l tragă în limuzină și-o să-l omoare fără martori.

    Limuzina prinse viteză pe drumul de acces interior, cu complicii săi alergători alături. Michael ieși în grabă de pe promenadă și se năpusti pe una din cele două benzi pe care se desfășura traficul dimineții. Mașinile îl calxonară și scrâșniră.

    Țâșni pe trotuar, propria voce bubuindu-i în cap: „te rog, te rog, te rog”,iar și iar, ca o invocație sincronizată cu inima care bătea de să-i sară din piept.
    Gemenii nu fură perturbați de trafic. Alergau tropăind pe carosabil, la doar zece metri în urma lui Michael. Săreau și se aruncau în fața mașinilor și a barierelor pe care le întâlneau, ca și cum aceste obstacole erau niște biete movilițe pe câmp.
    Fără suflu, Michael căuta disperat o cale de scăpare, un refugiu. Și-l găsi. Folosindu-se de ultima rezervă de energie, viră la stânga... acum le putea auzi până și răsuflarea; nu, nu respirau, ci gâfâiau, ca și el.
    Urmăritorii lui îl ajungeau din urmă. Își adună forțele, pregătindu-și pentru lovitură corpul care continua să alerge, dar lovitura nu veni.
    Cu un ultim strop de putere, Michael sări zidul de piatră înalt de doi metri - gemenii se izbiră de el și încercară să-l apuce de picioare, însă îl ratară cu câțiva centimetri.
    Pe stradă, limuzina se opri instantaneu, scrâșnind. Rămase nemișcată.
    Gemenii nu-și bătură capul cu zidul, deși l-ar fi putut trece cu ușurință dintr-un salt. Fețele lor erau reci, lipsite de orice emoție, brațele le atârnau pe lângă corp.
    Nu rostiră nicio vorbă și priviră impasibili cum Michael intra în fugă pe ușa deschisă a bisericii de piatră.

                                                     Capitolul 21
                                                           1.

                          Soarele dimineții se revărsa prin fereastra deschisă, scăldând cearșafurile orbitor de albe și poposind pe pleoapele închise ale lui Busch. Acesta era treaz, dar prefera întotdeauna să-și lase simțurile să se trezească înaintea lui dimineața.
    Bush se duse lângă ferastra dormitorului, privind cum se spărgeau valurile de țărm.
    Robbie și Chrissie dădură năvală în cameră, țipând; săriră în pat, și de acolo se aruncară în brațele deschise ale tatălui lor.
    - Tati, de ce nu mai poți rămâne? întrebă fiul său.
    - Imediat ce mă întorc, o să petrecem o săptămână întreagă împreună, fără serviciu, fără telefoane, fără musafiri.
    Busch putea număra pe degetele de la o mână zilele în care fusese departe de copiii săi. Cu mult timp în urmă jurase în sinea lui că n-o să-și părăsească niciodată copiii, așa cum îl părăsise tatăl său; o să petreacă timp cu ei, ca să aibă amintiri. Și acum încălca acel jurământ.
    Durerea pe care o văzu în ochii ficei lui când le spuse la reedere nu era decât o frântură din ceea ce simțea el.
    În timp ce-și punea bagajele în mașină, Jeannie îi dădu pașaportul.
    - Credeam că o să umplem paginile astea împreună, zise ea, fluturând carnețelul albastru.
    - O să avem destul timp pentru asta.
    Paul se ferea s-o privească în ochi.
    Jeannie îl apucă de reverul hainei.
    - Ascultă ce-ți spun, Paul Busch: găsește-l pe Michael și veniți amândoi acasă imediat, m-ai auzit?
    Se strânseră în brațe.
    - Și grăbește-te, adăugă Jeannie.
    Întotdeauna îi era frică atunci când Busch pleca de acasă. Era nevastă de polițist: de fiecare dată când suna telefonul, i se strângea inima. Îi era groază de ziua în care va auzi soneria de la intrare, va deschide ușa și se va trezi în prag cu doi colegi polițiști, cu chipiurile scoase și cu capetele în pământ.
    - Și eu te iubesc, îi spuse Busch.

                                                         2.

                           - Chiar cred c-ar fi cazul să ne oprim și să luăm prânzul.
    Jeannie avea brațul plin de pungi de cumpărături.
    - Sunt în regulă, acel cafe frappe o să mă țină trează o vreme, răspunse Mary. Te rog, lasă-mă să duc și eu ceva.
    - Tu doar bucură-te de plimbare.
    În ultima oră, cele două femei cutreieraseră prin Westchester, o altă concentrație serioasă de magazine de lux ce purta numele insipid de mall, unul dintre acei călăi care au eliminat micile prăvălii de familie.
    Doctorul Rhineheart recomandase mersul la cumpărături ca pe un mod grozav de a întrerupe rutina monotonă a tratamentului lui Mary.
    Era cam ora 10; holurile erau populate de câteva mame care împingeau cărucioare și de mulțimea de pensionari. Cele două prietene treceau de la un etaj la altul, plimbându-se cu scările rulante, vorbind și râzând ca două școlărițe. Și cu toate că se scursese abia o oră, Mary arăta de parcă ar fi alergat la maraton. Organismul ei era slăbit, fragil.
    Combinația de chimioterapie și de radiații nu-i atacase doar cancerul, ci și restul corpului. „Atacase” nu era cuvântul potrivit. Termenul exact era „omorâse”. Tratamentul îi omora cancerul, viața și spiritul. Părul nu-i căzuse încă, dar în locul coamei roșcate de acum o lună, acum avea părul pleoștit și lipsit de strălucire, subțiindu-se de parcă s-ar fi topit.
    Planul inițial al lui Jeannie fusese s-o ia cu ea pe Mary pentru o zi la salonul de frumusețe, dar apoi își dăduse seama că nu era o idee bună. Nu putea scăpa de imaginea coafezei care-i spăla părul prietenei sale cele mai bune, iar acesta cădea în smocuri. Situația lui Mary era destul de umilitoare și așa, nu mai avea nevoie de ceva care s-o agraveze.
    - Lasă-mă să duc eu asta, zise Jeannie, încercând să ia pachetul pe care-l căra Mary.
    - Hei!
    Mary trase de pachet.
    - Nu sunt invalidă.
    - N-am vrut....
    Mary zâmbi.
    - Știu. Îmi pare rău, însă multă lume te tratează diferit când ești bolnav. Te fac să te simți ca un monstru. Îți vine să crezi că ți-au crescut urechi lungi și coadă. Poate că exteriorul s-a schimbat un pic, dar ce era în interior a rămas la fel.
    Se bătu pe piept.
    - Știu asta.
    Jeannie își trecu un braț pe după umerii lui Mary.
    - E un mod groaznic de a descoperi care îți sunt adevărații prieteni. Știai că Paul trece pe la spital în fiecare dimineață cu flori proaspete și mâncare?
    Mary făcu o pauză, reflectând.
    - N-a lipsit nicio zi. Stai alături de bărbatul ăsta, Jeannie, chiar merită păstrat.
    - Asta e discutabil.
    Jeannie râse.
    - Omul ăsta nu știe ce greu e. Să ai de-a face cu infractori toată ziua nu se compară cu creșterea a doi copii.
    Mary spuse încet:
    - Să știi c-am să mă fac bine.
    - Știu.
    Și, cu toate că Jeannie se simți întărită de convingerea lui Mary, îi venea greu să mintă și încerca din greu să-și ascundă lacrimile care-i înțepau ochii.
    - Totuși, îmi fac griji pentru Michael, continuă Mary.
    Cu cât se gândea mai mult la plecarea bruscă a lui Michael, cu atât îi era mai frică. Știa cât de mult o iubea și că n-ar abandona-o niciodată... decât dacă era vorba de ceva mai grav decât boala cu care se confrunta ea. Iar ea se confrunta cu spectrul morții.
    - Nu știu une este sau când se întoarce. Are necazuri, Jeannie.
    Jeannie o apucă de mână și-i vorbi din inimă.
    - Paul a plecat să-l aducă înapoi. Nu te supăra, Mary!
    În toți anii de când se cunoșteau, între ele existase o legătură fără cuvinte. Ca două surori, erau apropiate și inseparabile, iar după nunta lui Jeannie, Paul devenise ca un frate pentru Mary. La fel ca Jeannie, îi fusese întotdeauna alături. Faptul că soții lor - unul polițist și celălalt hoț - deveniseră cei mai buni prieteni le bucurase extrem de mult.
    - Cum m-aș putea supăra? o întrebă ea pe Jeannie.
    - O să fie bine. Te rog, nu-ți face griji. Paul se va ocupa de tot.
    Gândurile lui Mary tot fugeau la jurămintele de la căsătorie. Și le repetase mereu cât timp Michael fusese judecat: „la bine și la rău”. Ajunseseră refrenul ei preferat. Își spusese că ea și Michael nu făcuseră decât să treacă întâi prin ce era rău, ca să scape de asta, și că supraviețuiseră. Desigur, acum erau la partea cu „sănătoși sau bolnavi”, ceva care vine de obicei mult mai târziu în viață. Dar nu și în cazul lor.
    Toate jurămintele lor fuseseră puse la încercare mult prea devreme.
    - Am avut niște vise oribile, îi mărturisi Mary lui Jeannie. Mi-e frică, Jeannie. Îmi tot trece prin cap că Michael n-o să se mai întoarcă.
    - Dacă Paul a zis că-l aduce pe Michael înapoi, atunci așa o să facă. Desigur, e posibil să se oprească și să facă o mică partidă de golf pe drum, dar se vor întoarce.
    Mary zâmbi, însă în adâncul sufletului era speriată. Michael avea necazuri, era sigură, și nu se putea gândi decât la....
    „Până când moartea ne va despărți.”

                                                     Capitolul 22
                                                           1.

                        Strada din fața bisericuței de piatră era aproape pustie și relativ liniștită. Această întorsătură a destinului nu-i scăpă lui Michael, care stătea și se uita afară printr-un vitraliu. Singur în locul ăsta care mirosea a tămâie și a lumânări, nu putea să nu-i amintească de o vreme când toate astea însemnau ceva pentru el. Când putea să recite liturghia cași cum ar fi fost cartea de tactici de fotbal din liceu, declamând rugăciunile rostite de părintele Damico, preotul bătrân și adus de spate.
    Intrând în biserica parohială, Michael simțise odinioară alinare, ușurare, simțise că se afla într-un loc unde putea veni mereu să se roage, să ceară ajutor sau o favoare, sau pur și simplu să stea de vorbă.
    Acolo vorbise el cu Dumnezeu. Iar El asculta. În copilărie, Michael ar fi jurat că El chiar îi răspundea. Fusese propriul miracol.
    Însă, când mai crescuse, aflase că Dumnezeu nu prea mai asculta. De fapt, din câte văzuse el, nu mai asculta deloc.
    Când lumea lui se deschisese și își dăduse seama cum stăteau de fapt lucrurile, se simțise trădat: nu trăise niciodată un miracol. Ceea ce crezuse că era vocea lui Dumnezeu fusese doar propriul subconștient, venind cu răspunsuri pe care deja le cunoștea în sinea lui.
    Dumnezeu era pur și simplu un alt basm de care cei temători se agățau când le era mai greu, oferindu-le un fals sprijin și răspunsuri abile la fenomene inexplicabile.
    Apoi o întâlnise pe Mary și îi tolerase credința, neîndrăznind vreodată să-i spună ce simțea el cu adevărat. Iubea, și din dragoste omul face orice.
    Era prezent la liturghia săptămânală, nu rugându-sem ci cugetând, era propriul mic ritual, avea astfel timp să se gândească la Mary și la viață, la copii și la afacerea sa. Trecea prin tot ritualul pe care-l învățase atât de bine când era mic, păstrându-și părerile pentru el.
    Dar când aflase care e diagnosticul ei, nu se mai putuse preface. Avusese dreptate. Dumnezeu nu exista.
    Cu toate astea, se afla într-o biserică. Fugind de ceva, de cineva inexplicabil.
    Atinse cu degetele cruciulița de aur de la Mary. Nu simți nimic spiritual în obiect, însă simți prezența ei. Acea bagatelă de aur era a lui Mary, iar ea îi ceruse s-o poarte, îl implorase să n-o scoată niciodată. Și n-o va face: nu pentru că ar fi crezut în ceea ce reprezintă crucea, ci pentru însemnătatea ei personală. Era a lui Mary.
    Și poate că-l va apăra, nu pentru că avea vreo semnificație divină, ci deoarece îi va reaminti de motivul pentru care se află aici, în Germania, ascunzându-se în această biserică: pentru dragoste. Se afla aici nu din cauza a ceea ce credea el, ci pentru lucrurile în care credea Mary.
    Amiază. Câțiva dintre credincioșii de zi cu zi veniseră pe tot parcursul dimineții, aprinzând lumânări, îngenunchind să mediteze și să se roage în liniște.
    Michael se ascunsese în spatele altarului și găsise plăcuța cu neon roșu care indica ieșirea ciudat de nelalocul ei în sanctuarul vechi de două sute de ani. Întredeschise ula. Nici țipenie de om. Începu să coboare scările.
    La colț era un vânzător de covrigei și suc; trecuseră zece ore de când mâncase ultima pungă de arahide în avion. Îi era foame, sete și se simțea obosit. Odihna mai putea aștepta, dar nu și stomacul. Un mic ocol nu putea fi prea primejdios.
    Nu apucă să treacă strada.
    Douăsprezece mașini de poliție opriră brusc în fațalui, scâșnind din cauciuri; din ele se revărsară polițiști de genul care de-abia așteaptă să apese pe trăgaci - Polizei. Îl încercuiră, strigând în germană, fluturându-și pistoalele SIG-Sauer de nouă milimetri.
    Michael nu avu nevoie de traducere. Îi era destul de clar ce voiau. Ridică mâinile, în semn că se predă.

                                                2.

                         Hotelul Friedenberd avea vedere la Tiergarten Platz. Nu era ceva de lux, dar arăta bine: camere spațioase, piscină mare, club de fitness și rooom-revice. Minibarurile era bine aprovizionate cu băutură, alune și cu sticlele alea mici de cola, care costă cinci dolari.
    Apartamentul de la clasa business era împărțit în zone separate de dormit și de lucru. În partea din spate a camerei erau amplasate două paturi de mari dimensiuni, un birou și o zonă cu scaune. Camera era decorată cu gust pentru un hotel, însă n-ai fi ținut minte modelul cu frunze în nuanțe pastelate de cafeniu, maro și galben nici timp de cinci minute de la plecare.
    - Michael? strigă Simon, aruncând pe pat cinci saci mari de pânză.
    Bacșișul dublu pe care i-l lăsase hamalului n-avea cum să compenseze faptul că-i rupseseră spatele.
    Simon trase jaluzelele, bucurându-se câteva clipe de soarele care i se revărsa pe față. Verifică telefonul: niciun beculeț care să clipească, niciun mesaj. Își luă servieta de pe pat, se așeză la masă și scoase planurile desenate de Michael în timpul zborului.
    Abia putea să se concentreze.
    Era mai mult decât epuizat, trecuseră cel puțin douăzeci și patru de ore de când dormise ultima oară. Avea atâtea de făcut; dacă nu va rămâne treaz, avea să dea greș. Ar fi primul său eșec, însă în munca lui dădeai greș doar o dată. Iar un eșec ar avea consecințe grave nu doar pentru el.
    Se întreba ce să facă. Să studieze planurile? Să despacheteze? Să doarmă? O să le facă pe toate, dar nu neapărat în ordinea asta.
    După ce cumpărase toate crucile din mica prăvălie cu articole religioase, Simon găsise magazinul Stingline exact acolo unde-l îndrumase proprietara amabilă a prăvăliei. Frecventase locul ăla cu câțiva ani în urmă, când avusese nevoie de anumite „echipamente”. Azi avea din nou nevoie de așa ceva.
    Stingline era un magazin de arme, unul dintre cele mai bune. Genul în care te duceai când celelalte magazine de arme nu voiau sau nu puteau să-ți vândă ceva. Vitrinele era pline cu puști de vânătoare, arcuri și săgeți și, pentru adepții stilului miliar, cu uniforme de camuflaj.
    Totuși, lucrurile cu adevărat importante nu erau ținute la vedere.
    Nu întrebă cum, dar Herr Stingline adunase toate lucrurile de pe lista de cumpărături a lui Simon în mai puțin de cinci minute: patru stații de emisie-recepție, patru revolvere Glock de nouă milimetri cu amortizor special; cinci cutii de muniție; două arme automate Heckler&Koch care trăgeau optsprezece salve pe secundă; două puști cu lunetă israeliene Galil; patru vizoare nocturne de pus pe cap, patru cuțite de vânătoare, șase grenade și o cutie de batoane energizante Power Bars.
    Simon cumpăra mereu câte patru și câte două articole și plătea mereu în euro - moneda cea mai greu de urmărit în acel moment. Plecase de acolo cu tot ce dorise și fără să i se pună sau să răspundă la vreo întrebare.
    Ciocănitul de la ușă îl readuse la realitate.
    - Da?
    Se îndreptă grăbit spre bagajele de pe pat.
    - Room-service.
    Simon scoase un Glock și o cutie de muniție; nu avea timp să verifice arma, doar încărcă mai multe gloanțe și se rugă. Se lipi de perete, înaintând precaut până la ușă. Nu se obosi să privească pe vizor: n-avea sens să-și transforme ochiul într-o adevărată țintă. Deschise ușa încet și-i fu dat să vadă....
    Un picolo cu un cărucior cu mâncare. Puștiul nu avea mai mult de nouăsprezece ani, fața îi era acoperită de acnee, în ciuda tratamentului împotriva coșurilor.
    - Este obiceiul nostru să întâmpinăm fiecare nou client cu un cărucior cu mâncare și băutură din partea casei, spuse puștiul cu un puternic accent.
    Se foia de pe un picior pe altul în fața căruciorului argintiu, mâinile transpirate lăsând amprente.
    Simon continuă să se holbeze la el în timp ce-și băga arma în pantaloni, la spate. Îi făcu semn să intre, lăsând ușa deschisă.
    - Scuze. Sunt cam obosit. Chiar nu era nevoie.
    - Eșantioane de vinuri și brânzeturi pentru plăcerea dumneavoastră, domnule.
    Picoloul împinse căruciorul în cameră și descoperi platouri cu o selecție de brânzeturi moi și tari, niște cârnați afumați, fructe și două sticle de vin roșu; Simon se uită la ele mai îndeaproape și văzu că erau dintr-o recoltă bunicică. Poate că nu era o idee prea rea să bea un pahar după ce despacheta; s-ar putea să-l ajute măcar să doarmă.
    - Pot să desfac vinul pentru dumneavoastră?
   Băiatul zâmbi, mulțumit că engleza lui era înțeleasă.
    - E OK, întâi am ceva treabă, mă descurc.
    Simon îi strecură puștiului câțiva euro și-l conduse spre ușa deschisă.
    Și exact atunci se întâmplă.
    Ușa se trânti și se închise. Jaluzelele se trântiră și se închiseră și ele. Camera fu imediat cufundată în întuneric.
    În timp ce se uita în jur, Simon își blestema ochii, încercând să-i forțeze să se adapteze la lipsa luminii. Se ghemui jos și se rostogoli departe de ultimul lor în care-l văzuse pe picolo. Neștiind dacă intrase și altcineva, își ținu răsuflarea, încercând să simtă, să perceapă ceva cu ajutorul minții.
    Câți erau? Își încordă auzul; nu se mișca nimic.
    Încet-încet pupilele începură să i se dilate, și imagini neclare îi apărură din penumbră - masa de conferințe, canapeaua.... În cealaltă parte a camerei, aproape de birou, o dâră de lumină se strecura prin jaluzele.
    Ascuns în întuneric, picoloul stătea și se zgâiala el de parcă încăperea ar fi fost luminată de becuri de două sute de wați. Puștiul știa exact unde se află Simon, dar nu schiță niciun gest.
    Se scurseră câteva secunde, lungi ca niște ore. Niciunul nu scotea o vorbă. Simon deslușea acum ceva mai mult decât niște simple forme, vedea suficient de bine cât să se poată mișca liber și ca să distingă fața tânărului. Și deodată, ca și cum umbrele și lumina îi jucau feste, fața acestuia deveni fața lui Finster.
    Simon acționă din relfex. Trase ambele rafale, descărcându-și arma, lovindu-l pe Finster drept în ochiul stâng.
    Simon se ridică de pe vine și se dădu înapoi. Finster sângera, de asta era convins. Pe față îi curgeau sânge și cheaguri ca niște râuri de lacrimi stacojii. Cu toate astea, germanul nu se prăbuși. Nici nu se clinti.
    Cu o mișcare firească, Finster duse mâna la ochi. Cu degetul mare și arătătorul scoase întâi primul, apoi al doilea glonț din orbita mutilată.
    În locul din care înainte un ochi se holbase la Simon, acum nu mai era decât carne sfârtecată și os spart, o fisură scăldată în sânge. Un fluid opac se separa de roșeață, pupila încă mai reacționând la lumină.
    Glonțul ar fi trebuit să treacă direct prin creier, însă Finster încă mai stătea în picioare.
    Simon se uită cum bărbatul rănit puse cele două gloanțe pe masa de conferințe și le împinse spre el.
    - Te rog, spuse Finster, politicos. Păstrează-le!
    Se auzi un fel de chiorăit ușor. Era un sunet scârbos, de care care se freca umedă de altă carne, un sunet sfâșietor care venea de undeva dinăuntrul lui Finster.
    Era ochiul lui - se refăcea, iar Finster se purta de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, parc-ar fi fost vorba despre părul care creștea la loc pe un creștet ras sau despre un membru retezat care creștea la loc la o șopârlă.
    Și dintr-odată fu din nou întreg. Îl fixa iarăși pe Simon cu ambii ochi, fără să clipească, fără să se miște, la fel de înspăimântător.
    - Ce mai fac secretele alea, Simon?
    Pistolul descărcat îi zbură lui Simon din mână, smuls de o forță nevăzută. Puterea aceea era pretutindeni, umplea camera, Simon o simțea cum crește și-l copleșește ca o sarcină electrică de voltaj maxim.
    Se uită disperat în jur după rucsacul său mare, albastru, cel plin cu cruci, Ar fi trebuit să despacheteze mai întâi....
    - Așa e. Ar fi trebuit să despachetezi mai întâi, spuse Finster, ca și cum i-ar fi citit gândurile, în loc să ațipești și să-ți pierzi concentrarea.
    - N-ai să pui mâna pe....
    - Sufletul tău? îl întrerupse Finster, râzând. Dar e deja al meu, Simon. Ți-ai pierdut sufletul cu mult timp în urmă. Tipii ăia cocoșați peste Biblii, cu gulerele lor albe, n-au reușit câtuși de puțin să-i ofere cuiva ca tine mântuirea.
    Ridică un deget, ca și cum i-ar fi comunicat o informație prețioasă.
   - Un mic indiciu, Simon, prietene, un fel de secret al meseriei: trebuie să te căiești pentru păcatele tale ca să primești iertatea... Dar mă îndepărtez de subiect, nu de asta mă aflu aici. Nu sufletul tău e trofeul pe care-l râvnesc. Regatul meu este aproape plin cu sufletele jalnice ale acestei lumi. Mă întorc de unde am venit. Mă întorc acasă.
    La aceste vorbe, Simon se aruncă asupra lui Finster, izbindu-se în el, dezlănțuind lovitură după lovitură în corpul și în fața lui. Finster își întoarse capul într-o parte și, când îl răsuci la loc, era un bătrân îmbrăcat în zdrențe, cu încheieturile sângerând de la niște legături. Cicatrice albe, grotești îi acopereau chipul, unele dintre ele abia vindecate.
    Brusc, Simon conteni ploaia de pumni. Se trase înspăimântat din fața bătrânului. Gâfâia ca și cum ar fi primit un pumn zdrobitor.
    - Te-am implorat să mă ierți, Simon. Nu știam ce e cu mine, nu eram în toate mințile când am atacat-o pe mama ta. Ea m-a iertat, tu de ce nu poți? De ce fiul nu-și poate ierta tatăl?
    Simon își încleștă pumnii înapoi și reîncepu să-l lovească pe bătrân.
    - Mi-ai violat mama; i-ai furat viața. M-ai lăsat singur.
    Își continuă atacul în timp ce bătrânul dădea să se prăbușească.
    - Nu ești decât un vis urât, un coșmar groaznic.
    Și deodată, fără veste, bătrânul îngenuncheat de loviturile lui dispăru. În locul unde stătuse se afla acum o femeie cu părul întunecat, într-o rochie simplă, neagră, pielea de alabastru strălucindu-i prin ea, cu cicatricile vizibile ca lumina zilei.
    Se trase înapoi, ferindu-se de Simon și împleticindu-se, prăbușindu-se neajutorată sub loviturile lui.
    - Fiule, te rog... se apără ea.
    Fiori de gheață îl trecură pe Simon când își dădu seama că-și lovise mama, trântindu-i trupul schilodit pe podea.
    - Inima ta e rece, Simon. Alătură-te nouă, reunește-ne familia!
    Luă de jos pistolul lui Simon, întinzându-i-l.
    - Sunt la doar o clipă distanță de tine, fiule. Vino la mine!
    În palma stângă ținea un singur glonț, care sclipea.
    Simon se lăsă în genunchi, cu ochii ațintiți asupra mamei lui și asupra pistolului din mână. Simțea cum o ia razna. Mama lui, care-l învățase să fie puternic, îi spunea că venise vremea să se oprească, să renunțe, să-i calce pe urme și să-și ia viața. În momentul ăla se simțea terminat.
    Își ridică ochii, o privi drept în față, și, făcând asta, îi mătură pistolul din mâna palidă.
    Din ochii săi plini de lacrimi se revărsau valuri de ură.
    - Tot ce spui e o minciună. Vei fi împiedicat.
    Iar figura din fața lui începu să tremure, imaginea alternând între mama sa torturată și tatăl său monstruos, ca o poză care nu fusese bine focalizată. Însă ochii nu se schimbau deloc - rămâneau lipsiți de viață, reci, răi.
    - Nu m-ai putut opri nici înainte. Ce te face să crezi că m-ai putea împiedica acum? veniră cuvintele rostite șuierat de buzele tatălui lui Simon.
    Simon fu trântit de perete.
    Bătrânul dispăruse, și Finster îi luase din nou locul.
    Simon se legăna în aer la aproape cincizeci de metri de podea, cu fața contorsionată de durere. Sub piele începeau să-i apară erupții, ca niște mici bule într-un vas cu apă care tocmai dădea în clocot. Carnea începu să i se umfle, să se deformeze. Iar bulele mici creșteau, ridicându-se sub piele, schimonosindu-i fața.
    Simona urla înlăuntrul său, dar refuză să-i dea lui Finster satisfacția de a țipa cu glas tare.
    Finster luă pistolul, examinându-l, apoi se apropie de Simon.
    - Crezi că-mi va fi greu să găsesc sufletul mamei tale?
    Atinse cu degetele bulele care se umflau sub pielea lui Simon, clar fascinat de opera sa. Se uită de aproape la armă, o întoarse pe toate părțile, o cântări în palmă, simțindu-i puterea mortală.
    - Iubesc jucăriile.
    Ridică Glockul, îndreptându-l spre Simon... însă apoi se răzgândi. Apropiindu-se și mai tare, se aplecă la urechea lui Simon și-i șopti pe un ton blând, părintesc:
    - Mă voi întoarce în raiul din care am fost izgonit. De ce să cuceresc doar lumea, când pot domni asupra veșniciei?

                                                           3.

                               Simon tresări la birou, cu inima bubuindu-i și cu broboane de transpirație pe frunte. Jaluzelele erau trase, se făcuse noapte. Privi în jur. Gențile lui erau tot pe pat, nedesfăcute. Fața îi era nepătată.
    - Michael? strigă.
    Se uită la ceas: opt și jumătate. Nu-și amintea când adormise. Gâtul îl durea de la dormitul cu fața în jos, peste planurile desenate. Se ridică în picioare; corpul său protesta din cauza somnului chinuit și a zborului lung cu avionul. Deschise minibarul. Numai vreo șase din sticlele alea de whicky de un sfert de litru, nu erau de ajuns nici ca să îmbeți un șobolan. Luă telefonul.
    - Room-service, i se răspunse. Cu ce vă putem ajuta?
    - Am nevoie de o sticlă de whisky Jack Daniels. Și de niște gheață.
    - Imediat, domnule, răspunse acel model de eficiență. V-a plăcut platoul cu brânzeturi?
    Simon aruncă o privire spre căruciorul de la room-service. Nicio îmbucătură de mâncare nu fusese atinsă, sticlele de vin erau nedesfăcute.
    - Da, a fost bun.
    Închise telefonul, continuând să se uite fix la cărucior. Își trecu mâinile peste față, nici urmă de umflături sau de iritații. Da, coșmarurile deveneau din ce în ce mai înspăimântătoare.
    Apoi întoarse capul, și-i sări inima din piept.
    Își desfăcu rucsacul și scoase cutiile cu muniție; erau sigilate. Nu fusese decât un vis urât, un coșmar groaznic. Dar atunci cum se putea explica prezența obiectelor de pe masă?
    Acolo, pe marginea mesei, erau două gloanțe stâlcite, de nouă milimetri.

                                            Capitolul 23
                                                  1.

                      Înainte de căderea Zidului Berlinului, exista o clădire în care mulți intrau, dar din care puțini ieșeau. Dunkel Gefangnis (Temnița întunecată) era o construcție cu cinci etaje, provenind parcă din Evul Mediu. Ușile enorme din plăci de fier - toate de trei tone - se învârteau pe balamale de patru metri. În meritau pe deplin numele: porțile chinurilor veșnice.
    Și, în timp ce înfățișarea construcției inspira teamă, nivelurile ei subterane - toate cele șapte etaje de sub ea - era cele care ascundeau adevăratele orori.
    La apogeul dominației sale, Stasi - securitatea vampirică est-germană - era cunoscută de toată lumea, însă despre ceea ce făceau membrii săi în spatele acestei fațade impunătoare de piatră, unde conduceau cu o mână de fier, nu existau decât zvonuri. Prin urmare, atunci când se răspândeau povești despre tortură, mutilări și moarte în cazne, lumea se cutremura de frică, așa cum se și intenționa.
    Dunkel Gefangnis deveni un mijloc folositor de a controla publicul, un simbol de care oamenii să se teamă și care să-i facă obedienți.
    Nivelurile închisorii se aflau sub pământ și era limpede că fondurile pentru renovare fuseseră destinate doar acelor etaje care vedeau lumina zilei. Duhoarea de urină plutea în aerul rece și umde de la nivelul subteran patru, sectorul șase.
    Michael încerca să-și apere simțurile de asaltul urât mirositor, dar fără succes. Zăcea pe lespedea de granit în salopeta cenușie care-i fusese dată când îi luaseră hainele.
    Celula avea doi metri și jumătate pe doi metri și jumătate, trei pereți zdraveni de granit și o parte frontală din gratii de oțel; aducea mai mult a cușcă de animale decât a celulă de închisoare.
    Era frig, și singura sursă de căldură pe care o găsi consta în exerciții fizice intense, care-l lăsau epuizat. Pierduse orice simț al timpului de la sosire și încă nu i se pusese nici măcar o întrebare. Celulele învecinate erau goale, însă de undeva de pe lângă coridorul principal auzea un murmur în limbi străine.
    Sing Sing, închisoarea în care stătuse în America, era un palat în comparație cu ce vedea aici.
    Michael se tot frământa dacă să ceară sau nu să sune la Ambasada Statelor Unite, dar în cele din urmă și dădu seama că angajații de la ambasafă ar verifica în țară și-ar descoperi repede că este fugar. În plus, de unde să știe dacă poliția locală nu-i contactase deja sau dacă nu cumva fusese săltat chiar la cererea autorităților din Statele Unite?
    Nu, nu va da telefon. Și, oricum, nici măcar nu-i oferiseră ocazia să dea telefon.
    Ușa exterioară a sectorului de celule se deschise cu un scrâșnet. Pe hol venea același gardian cu înfățișare aspră care-i făcuse percheziția corporală fără să spună o vorbă și care-i zvârlise salopeta. Însă de data asta nu era singur. Michael auzi pașii a două persoane.
    Când gardianul ursuz ajunse în raza lui vizuală, impresia lui Michael se confirmă: în spatele lui stătea un bărbat care rămase în penumbră.
    - Ai un vizitator.
    Michael se ridică, sforțându-se să distingă chipul celuilalt. Gardianul plecă, iar străinul păși în dreptul luminii slabe.
    - Bună, Michael.
    Michael se holbă la el.
    - Cum de-ai ajuns aici?
    Finster tremura vizibil în timp ce se uita în jur.
    - E atât de frig. Aș fi putut jura că e vară afară.
    Michael îl privea cu alți ochi, plini de suspiciune.
    - Am încercat să te scot de-aici pe cauțiune, dar mi-au zis că vei fi extrădat.
    - De ce ești aici? întrebă Michael.
    - Ești prietenul meu...
    - Să mă omori? îl întrerupse Michael.
    Finster îl cercetă printre gratii, derutat, și în cele din urmă izbucni în râs.
    - De unde ai scos-o..... E din cauza nenorocitului ăluia pios, Simon! Ți-a împuiat capul cu prostii? E nebun, de ani întregi inventează povești despre mine, cum c-aș fi nu știu ce demon. Arăt eu a demon?
    Vocea îi tremura de atâta râs.
    - E din cauza banilor, Michael.
    Finster se apropie și mai mult.
    - Și a femeilor, mărturisi el. Oamenii adoră să asocieze bogățiile și sexul cu răul. Păi ăsta e un lucru cu adevărat ridicol, nu crezi? Ai zice că trăim în Evul Mediu, după cum se tem unii de aceste două lucruri. Dac-aș avea câte un ban pentru fiecare persoană care a zis despre mine că sunt mafelic.... În ce-l privește pe prietenul tău, Simon, e un fanatic. Debiteaz prostiile astea de ani buni. De ce nu zici nimic, Michael? Nu te bucuri că mă vezi?
    - De ce ești aici? repetă Michael.
    - Am auzit că te-ai întors după chei. Nu aveai de gând să-mi iei cheile.... nu-i așa, Michael?
    Finster îi vorbea ca un părinte care-și dojenește copilul.
    Michael ezită. Poate greșea, poate că Simon era un fanatic. Poate că se grăbise prea tare să-l creadă...
    - Știam că n-ai să mă tragi pe sfoară, Michael.
    Finster își frecă mâinile să se încălzească, apoi își lăsă ochii în jos, mâhnit.
    - Am auzit de soția ta...
    Michael se zbârli.
    - ....că i s-a înrăutățit starea.
    Michael simți cum neliniștea îi strângea măruntaiele, ca și cum ar fi fost bolnav.
    - Îmi pare rău, Michael, continuă Finster. Știu cât de mult vrei să fii cu ea în ultimele clipe. Am să văd ce pot face ca să grăbesc lucrurile, astfel încât să poți ajunge acasă. Știi tu - am să trag niște sfori.
    - Nu vreau nimic de la tine.
    - Poftim? Îmi pare rău pentru soția ta.
    Finster nu păruse niciodată mai sincer.
    - Și, Michael... Îmi pare rău și pentru tine. Nimic nu-i mai rău decât să pierzi pe cineva drag.
    - Mi-ai damnat soția. De ce nu mi-ai spus?
    - Ce să-ți spun?
    - Cine ești.
    Michael îl provoca.
    Finster îi aruncă o privire, studiindu-l, făcând o pazuă înainte de a răspunde.
    - L-ai găsit pe Dumnezeu? întrebă el încetișor.
    - Nu mi-e frică de tine.
    Michael veni până la ușa celulei.
    Finster se apropie la câțiva centimetri de gratii, ca câțiva centimetri de fața lui Michael. Michael rezistă pe poziție. Cei doi se priviră ca și cum s-ar fi văzut pentru prima dată.
    - Cine crezi tu că sunt, Michael?
    Michael nu zise nimic.
    - Teme-te pentru soția ta, Michael. Dacă forțezi lucrurile, o să moară singură, chemându-te la ea, iar tu ai să putrezești aici câte zile mai ai.
    Finster arătă spre locul rece și umed.
    - Totul din cauza unei decizii prostești. Te pot ajuta, însă dacă încerci să te apropii de cheile mele...
    - Cheile tale?
    - Ți-am plătit și mi-am respectat partea mea de promisiune; aveam o înțelegere.
    - Înțelegere, pe naiba! Nu mi-ai dezvăluit niciodată toate condițiile.
    - Îmi zici tu mie, omul fără credință, că mai degrabă îl crezi pe un nenorocit de fanatic religios decât să mă crezi pe mine? Simon îți spune că eu sunt diavolul, și deodată devii un credincios adevărat. Aleluia. Ți-a dat vreo dovadă care să-i susțină spusele? Oare el a plătit pentru tratamentul soției tale? Oare el ți-a oferit un sfert de milion de dolari? Eu ți-am dat și un bonus; el nici măcar nu a rostit o rugăciune pentru ea! Ți-a spus povestea aia lacrimogenă despre mama și tatăl lui? Cum tatăl lui i-a pângărit mama în numele Diavolului? Prostii, numai prostii. Te-a transformat în marioneta lui. Vrea să furi cheile pentru el, apoi le va vinde pe piața neagră. Salvarea Raiului, pe naiba. În cine ai încredere, Michael? În cineva care-a încercat să te ajute sau în cineva care-a încercat să te omoare?
    Michael rămase pironindu-l cu privirea pe Finster, cu mintea sfâșiată de îndoială. Oare era posibil să se înșele atât de mult?
    În ciuda a tot ce-i zisese Simon, adevărul se găsea cu siguranță în cuvintele bărbatului din fața lui. Era posibil să fi devenit pionul lui Simon, alergând după niște fleacuri religioase în timp ce soția lui murea singură?
    Finster nu făcuse decât să-l ajute, cu bani, cu vorbe bune, oferindu-i sprijinul său. Simon nu-i dăduse nimic.
    Pe cine să creadă? Pe Simon? Pe Finster? Propriile bănuieli. Nu era aici nici pentru Simon, nici pentru el însuși - ci pentru Mari. Și pentru lucrurile în care credea ea. Avea încredere în Mary. Mary era credința lui.
    - Naiba să te ia, spuse Michael, cu fața la câțiva centimetri de a germanului.
    Ochii lui Finster se oțeliră. Michael nu se putu abține să nu tresară când bărbatul mai în vârstă întinse mâna spre el printre gratiile groase; unghiile lui lungi, cu manichiură, atinseră ușor obrazul lui Michael.
    - Dacă aș fi cine crezi tu că sunt, îți închipui c-aș înghiți atâta insolență de la un nimeni ca tine? Nu. Gândește-te! Dacă aș fi cine crezi tu că sunt, te-aș lovi în locul cel mai vulnerabil. Sufletul ei mi-ar aparține. Aș face-o mireasa mea pentru eternitate. E o tipă mlădioasă, Michael?!
    Finster se aplecă spre el cât de mult îi îngăduiau gratiile și șuieră:
    - Dacă aș fi cel de care te temi cel mai mult.
    Michael rămase locului, palid, tăcut, înfrânt.

                                                      2.

                              Duhoarea îi asaltă din nou simțurile, trezindu-l pe Michael din somn. Pierduse noțiunea timpului; nu erau nici ceasuri aici, nici ferestre.
    Gândurile și visele îi zburaseră spre Mary. Cât trecuse de când o văzuse ultima oară? Nu-și amintea. Trebuia să iasă de aici; trebuia să îi vorbească soției sale, s-o țină în brațe. Trebuia să termine ce avea de făcut aici.
    Scrâșnetul porții îl făcu să tresară, zăngănitulmetalic răsunând de mai multe ori în ecou. O altă ușă de celulă scârțâi, apoi se închise.
    Se auziră zece pași repezi și de cealaltă parte a gratiilor apăru Ivan Crusick, ofițerul de la Interpol care se ocupase de Michael. Acesta scoase un mănunchi de chei, o găsi în cele din urmă pe cea potrivită și descuie celula.
    - Actele tale de estrădare au fost finalizate, spuse el, cu un accent puternic.
    - Ești foarte amabil, rânji Michael.
    Crusick nu-i dădu nicio replică.
    Michael îl urmă printr-un hol lung, umed și rece, până la prima dintre cele câteva porți mari. Habar n-avea la ce acte se referea ofițerul, dar, atâta timp cât îl scoteau de aici, era în regulă; n-avea să ducă dorul locului ăstuia.
    În timp ce mergeau, observă că nicio celulă nu era ocupată. Cu o noapte înainte ar fi putut jura că auzise alți prizonieri. Nu auzise nici măcar o dată huruitul puternic al poților care se deschideau pentru a-i elibera; era un zgomot care n-avea cum să-ți scape. Nu voia să știe care fusese soarta celorlalți. Le doarea să aibă parte de liniște, indiferent ce faptă comiseseră. Niciun om nu merita să zacă aici.
    Urcară scările, lanterna lui Crusick luminând calea. Coridorul era îngust, oglindind vechea menire a clădirii.
    Fu un urcuș îndelungat - erau mult mai multe trepte decât se așteptase Michael. Trecură două minute înainte să vadă lumina zilei revărsându-se de sus. El și însoțitorul său tăcut ieșiră în cele din urmă într-un sediu modern, zumzăind de activitate.
    Michael fu escortat la un birou unde i se înapoiară hainele și puținele efecte personale pe care le avusese asupra sa la sosire. Semnă pentru tot și-i permiseră să intre într-un vestiar privat. Apoi, cu Crusicke alături, mai trecu prin câteva porți, ajungând la ultima care mai era între el și libertate.
    - Te rog să te întorci cu fața la perete.
    Michael era obișnuit cu rutina percheziției. N-ar fi putut să pună mâna pe vreo armă în ultimele treizeci de secunde, era doar o precauție de rutină.
    - Întoarce-te cu fața la mine, îi ordonă gardianul.
    Michael se întoarse.
    - Mâinile în față.
    Cătușele se închiseră în jurul încheieturilor sale cu un zgomot sec, metalul rece mușcând din carne. Crusick deschise ultima poartă care mai rămăsese și-i făcu semn pe tăcute lui Michael să iasă într-un vestibul lung și îngust, apoi trânti poarta în spatele lui. Îl părăsi pe Michael fără nicio vorbă, întorcându-se din nou în măruntaiele secției.
    Dacă Michael fusese derutat mai devreme, acum era perplex. Stătea acolo, cu cătușe la mâini, în fața unei secții de poliție din centrul Berlinului. Protocolul dicta să fie escortat la aeroport și înapoi în Statele Unite. Dar pe de altă parte același protocol dicta și să i se spună ce se petrecea.
    Vestibulul în care se afla avea numai două uși: porțile de fier din spate și ușa principală din față.
    Dacă în spatele lui era iadul.... Michael se gândi să facă o plimbare, măcar până la ușă - și atunci aceasta se deschise.
    În prag stătea Busch.

                                                             3.

                        Turna cu găleata. Busch, fără umbrelă, îl escortă pe Michael, care era cu cătușele puse, prin parcarea enormă, bătută de ploaie, a poliției.
    Amândoi fură imediat udați până la piele. Nu fusese rostit niciun cuvânt.
    - De ce-ai fugit? întrebă Busch în cele din urmă.
    Michael nu spuse nimic. În schimb, se uită la cătușe. Era tot prizonier, așa cum fusese și la închisoare.
    - Voiam să te ajut.
    În vocea lui Busch se strecură epuizarea. Singurul zbor la Berlin disponibil când plecase el era unul cu escală, care-l dusese întâi la Londra; călătoria lui durase mai bine de douăsprezece ore.
    - Scutește-mă, Kojak. Domnul Legea-e-Lege.
    Tăcerea se prelungi. Busch era deja pradă unui conflict de interese: își punea totul în joc - slujba, integritatea, viața sa - pentru Michael, iar omul ăsta avea tupeul să se răstească la el?
    - Cum ai putut s-o faci pe Mary să treacă prin așa ceva?
    - Nu mă lua cu asta.
    - Ba da, cu asta te iau, fie că-ți place, fie că nu. Este acasă și se luptă să rămână în viață, iar tu te prostești aici. Trezește-te, prietene - viața ei îți scapă printre degete!
    - Naiba să te ia!
    Michael se întoarse pe neașteptate și mârâi la el:
    - Naiba să te ia! Habar n-ai cu ce am de-a face.
    Îl izbi pe Busch de o mașină și-l lovi tare cu pumnii încătușați. Busch suportă loviturile, silueta sa masivă absorbind impactul. Loviturile continuară, până când, prieten sau nu, ofițerul de poliție se sătură. Îl pocni pe Michael o singură dată, drept în falcă, dându-l pe spate, peste un Volkswagen Bettle din 1999.
    Michael căzu peste mașină, ploaia șiroindu-i pe față.
    - N-am avut de ales. Nu pricepi? N-am avut de ales. O iubesc.
    Și apoi, ud și cu mâinile încătușate, o luă la fugă.
    Busch rămase locului, privindu-l cum dispărea în întuneric și în ploaie.
    Și atunci începură împușcăturile.
    Un întreg încărcător, tras repede și cu furie. Gloanțele ricoșau din asfaltul ud și din mașini.
    Busch o luă la goană după Michael, îl întrezări o clipă, la două rânduri de mașini mai încolo, cu capul plecat, mișcându-se repede. Împușcăturile continuară. Trăgătorul era undeva la stânga.
    Repezindu-se în față, Busch îl trase pe Michael în jos, acoperindu-l cu trupul său.
    Iar împușcăturile încetară.
    Nu se auzea decât furtuna. Busch îl târî pe Michael între două mașini, apoi se uită iscoditor în direcția trăgătorului, spre parcarea inundată, nevăzând nimic prin perdeaua de ploaie. Nimeni. Nimic.
    La prima împușcătură, Busch dusese automat mâna după armă - dar nu o avea la el, n-ar fi putut cu niciun chip s-o ia cu el în avion.
    - Michael, ce naiba se întâmplă?
    - Desfă-mi cătușele, spuse Michael, arătând spre mâini. Desfă-mi-le! Așa sunt o țintă ușoară.
    Busch încerca disperat să evalueze situația. Dacă trăgătorul era profesionist, își va schimba poziția, își va cântări prada și nu se va lăsa până nu-i va omorî.
    - Ai să fugi din nou, spuse el.
    - Am să mor dacă n-o faci.
    Michael îi aruncă o privire înflăcărată, disperată.
    - Te rog.... pentru Mary.
    Busch îl apucă pe Michael și, ghemuiți, alergară de la un culoar la altul, folosind mașinile drept acoperire.
    - Văd c-ai reușit să superi pe cineva, ca de obicei, zise Busch, în goană.
    Michael zări cu coada ochiului o umbră mișcându-se la zece metri mai încolo. Se lipi de caldarâm lângă un BMW, cu Busch chiar în spatele lui. Toată treaba mirosea a înscenare.
    Nu-l puteau omorî în închisoare, ar fi iscat prea multe întrebări. De ce să nu-l elibereze, să-i dea drumul pe câmpul morții, în bătaia puștii vânătorului? Avea cătușe și era complet lipsit de apărare. Busch era probabil doar un fraier, inconștient de rolul pe care îl juca în toată treaba.
    - Trebuie să ne întoarcem la secție, îl informă Busch.
    Cuvintele sale fură aproape înghițite de ploaie.
    Împușcăturile reîncepură, de data asta din dreapta.
    Busch și Michael se năpustiră spre stânga, cât mai aplecați, alergând prin băltoace, câte un fulger luminându-le din când în când calea.
    Brusc, împușcăturile își schimbară direcția. Acum venea din stânga.
    Erau doi trăgători.
    Erau prinși în cursă, fiind mânați ca niște oi la tăiat.
    Busch încercă să deschidă portiera Citroenului cenușiu lângă care se ghemuiseră. Fără niciun folos: era încuiată, și nici măcar nu puteau sparge geamul; alarma le-ar fi dezvăluit urmăritorilor locul în care se aflau, grăbindu-le sfârșitul.
    Împușcăturile încetară din nou.
    Michael nu știa ce era mai rău: liniștea tulburată doar de căderea ploii sau răpăitul gloanțelor. Când gloanțele îi șuierau pe lângă cap, corpul său alerga din instinct, iar el nu se putea gândi decât la supraviețuire. Dar liniștea.... Liniștea crea o așteptare care-i sfâșia sufletul. Era mai rea decât orice moarte lentă. Frica de ceea ce s-ar putea întâmpla îl paraliza.
    Asasinii știau asta și se foloseau de această presiune psihologică greu de îndurat. Și această presiune dădea rezultate.
    Busch și Michael se priviră; era clar că se găseau într-o situație disperată. Busch nu venise aici ca să moară și n-avea să-l lase nici pe Michael să moară. În pragul morții, perspectiva lui Busch se schimbă. Nevoia de a supraviețui îi limpezise mintea, redându-i puterea de concentrare. Acum știa că Michael avea dreptate. Cu cătușele puse, n-avea nicio șansă.
    Scoase cheia de la cătușe....
    Când acestea căzură pe asfalt, împușcăturile reîncepură, acum mai aproape, lațul strângându-se în jurul lor.
    Michael arăta cu degetul spre un interval îngust dintre niște mașini și o luară la fugă la unison.
    Gloanțele care ricoșau le treceau pe lângă călcâie, făcând țăndări geamuri de mașini și aruncând în aer cauciucuri.
    „Așa trebuie să fie la război”, se gândi Busch.
    Se repeziră să se ascundă în spatele unui chioșc de bilete. Rafalele rapide de împușcături se opriră bursc. Cinci secunde de liniște....
    .... și apoi bubui o singură împușcătură.
    Deodată, Busch își dădu seama că ploaia era o binecuvântare. Acești trăgători erau profesioniști. El și Michael ar fi trebuit să fie morți până acum. Aversele nu numai că-i adăposteau, împiedicându-i pe ucigași să-i vadă, dar afectau și traiectoria gloanțelor în mod imprevizibil.
    - Trebuie să rămânem la distanță de amândoi. Dacă reușim să facem asta, am putea scăpa de-aici, spuse Michael, sumbru.
    - Nein.
    Busch se întoarse. La un metru și jumătate, cineva ațintise un Magnum de calibru 44 drept înspre ei.
    Hanoracul albastru-închis al bărbatului era ud fleașcă. Părul lui lung, blond, era lipit de țeastă; buzele erau strânse într-o grimasă de furstrare.
    Busch avu impresia că ucigașului îi lipseau mușchii necesari ca să zâmbească.
    Acesta îl ochi pe Michael, dar înainte să apuce să tragă, Busch se strecură în fața lui Michael, ca un scut uman.
    - Glonțul meu vă va străpunge amândurora inima, promise asasinul, apoi strigă tare: Anders?!
    În spatele lui se auzi un zgomot de pași târșâiți - se apropia celălalt ucigaș. Erau prinși în capcană.
    - Fratele meu va fi dezamăgit. Am pus pariu pe cinci euro că el va reuși să vă omoare.
    Își fixă ținta și...
    Țeava unui pistol i se lipi de tâmplă și un braț neîndurător îl apucă de gât. Începu să se zbată.
    - Nein, șopti o voce.
    - Fratele meu te va doborî înainte să apeși pe trăgaci, amenință primul blond.
    - Nein. Fratele tău n-o să mai doboare pe nimeni de acum înainte.
    Simon îl răsuci pe german, forțându-l să privească. Pe jos zăcea Anders, cu un glonț în frunte.
    - Acum aruncă arma.
    Bărbatul nu se supuse, așa că, fără ezitare și fără emoții, Simon îl împușcă în tâmplă, apoi lăsă ușor corpul pe solul ud. Sângele curgea, dispărând în pârâiașele din pavaj.
    Simon ridică privirea și, cu toate că inima și sufletul său îi aparțineau lui Dumnezeu, ochii săi erau cei de mercenar: reci, ucigător... ascunzând primejdia morții.
    - Să mergem, le spuse lui Michael și lui Busch.
    - Cum rămâne cu cadavrele? întrebă polițistul cel masiv.
    Simon se îndepărtă în noapte cenușie, prin ploaie.
    - Cum rămâne cu cadavrele? insistă Busch.
    Însă Simon deja nu se mai vedea, înghițit de fuioarele de ploaie și de ceață.

                                                            4.

                                  Ceva rămăsese neschimbat în Berlin, chiar și după reunificare: aleile, adânci și întunecate. Din când în când trecea câte un șobolan, în căutare de hrană, dar în rest nicio ființă vie nu intra aici de bunăvoie. De-asta o alee era un ascunziș bun pentru mașina închiriată.
    Simon nu-și putea permite să atragă atenția vreunui polițist curios.
    După ce se termină totul, își dădu seama că n-ar fi trebuit să-și facă prea multe griji: nici măcar în parcarea poliției nu vedeai picior de polițist. Deci uciderea a doi asasini nu stârnise agitația la care se așteptase.
    După ce aflase de arestarea lui Michael, stătuse lângă închisoare timp de treisprezece ore. Era imposibil să-l ajute să evadeze: intenția lui era pur și simplu să-l omoare pe cel care l-ar fi luat în cele din urmă pe Michael ca să-l extrădeze și apoi să meargă după Finster.
    Ploaia se oprise, lăsând peste tot bălți uriașe.
    Simon era la volanul mașinii oprite, iar Michael și Busch stătea în mijlocul aleii, certându-se.
    După ce Simon îi omorâse pe cei doi asasini, se îndepărtaseră repede de secția de poliție, în mașina închiriată de Simon, fără niciun alt incident. Nimeni nu rupsese tăcerea cât timp mașina mersese, fiecare fierbând, mușcându-și limba ca să nu se răstească la ceilalți.
    Totul izbucnise când Michael și Busch se dăduseră jos din mașină direct într-o băltoacă.
    - Ce-ai să faci? îl întrebă Michael pe Busch.
    - Ce-ar trebui să fac?
    Simon, cu brațele pe volan, spuse încetișor:
    - Ar trebui să pleci.
    Busch se-ntoarse în loc.
    - Nu pe tine te-am întrebat, mârâi el, apoi se uită din nou la Michael.
    Aștepta un răspuns.
    - Te-am făcut deja să treci prin destule, zise Michael.
    - N-am bătut atâta drum până aici ca să mă distrez.
    - Ce ți-am spus mai devreme despre tipul ăsta, Finster....
    - E adevărat, termină Simon, bătând nărăbdător darabana cu degetele pe volan.
    - Tu i-ai împuiat capul cu tâmpeniile astea nenorocite?
    De mânie, vocea lui Busch tremura.
    - Nu sunt prostii.
    Simon se dădu jos din mașină.
    - Ce ești tu, vreun fanatic religios, pistolar?
    - Dacă vrei să-mi zici așa...
    Busch nu-l lăsă să termine.
    - Păi da, vreau să-ți zic așa - nu, de fapt vreau să-ți zic: Taci. Naibii. Odată.
    - Sunt preot.
    Busch se trezi redus la tăcere. Era un om credincios, și asta însemna atât de mult pentru el, încât devotamentul altcuiva pentru credință n-ar fi trebuit să-l surprindă, dar, cu toate astea, vorbele lui Simon îl uluiră.
    Nu numai că-i vorbise urât, însă tocmai văzuse cu ochii lui cum preotul ăsta omorâse un om, trăgându-i un glonț în cap cu o eficiență demnă de o mașină. Asasinul în hanorac nu avusese nicio șansă, nu că el le-ar fi dat vreuna. Preotul ăsta nu glumea.
    Busch se răsuci spre Michael.
    - N-am venit aici ca să te târăsc împotriva voinței tale.
    - Nu? Tu ești cel care-a pus să fiu arestat.
    - Nici vorbă. N-am spus nimănui c-ai părăsit țara - în niciuna din dăți. M-ai lăsat cu gura căscată la punctul de control din aeroport, apropo. Ce naiba făceai? M-ai mințit drept în față.
    Ochii bărbatului masiv se aprinseră din nou. Trase adânc aer în piept, încercând să-și recapate stăpânirea de sine.
    - N-am pus eu să fii arestat; noul meu fost partener mi-a făcut figura. Îți amintești de pricăjitul ăla începător care te-a zvântat în bătaie la tine acasă?
    Michael dădu din cap.
    - Îl cheamă Thal și îmi stătea ca un ghimpe în coastă - era pus de Afacerile Interne să mă ancheteze, cine știe cin ce motiv, și acum crede că te-am lăsat să pleci. Vrea să te aducă înapoi, ca să mă poată acuza pe mine. Băiatul ăla știe el ce știe, trebuie să recunosc. Știa unde te duci chiar înainte ca tu să fi plecat. A contactat Interpolul și le-a comunicat locul exact în care te aflai, cu o oră înainte să fii arestat.
    - Atunci ce rost aveau cătușele, prietene? bombăni Michael, în continuare supărat.
    - Ei bine, prietene, dacă iei pe cineva cu un mandat internațional, cătușele sunt obligatorii. Trebuia să fii cules de Thal și expediat înapoi în Statele Unite astă-seară. Dacă vrei, te pot duce înapoi. Și, în plus - Busch se aplecă spre el - cătușele erau spre binele tău. Aveam nevoie să mă asculți, să auzi ce-aveam de spus.
    - Nu poți să ne ajuți cu nimic, interveni Simon nerăbdător. Michael, nu prea mai avem timp.
    Busch se întoarse spre preot.
    - Văd că noi doi ne vom înțelege de minune, părinte.
    Simon se uită fioros la Busch, însă Busch nu fu intimidat; îl ignoră și își îndreptă din nou atenția spre Michael.
    - Nu cred în toate prostiile astea, Michael, dar...
    Scoase un dosar și-l aruncă pe capota mașinii.
    - Astea-s toate informațiile care există despre tipul ăsta, Finster.
    Se întoarse spre Simon.
    - Și e un simplu om.
    I se adresă iar lui Michael.
    - Afacerile, obiceiurile, plăcerile, gusturile lui la femei. Profilul lui este puțin incomplet, dar pun pariu că e mai mult decât aveai tu despre el.
    Ca și cum supărarea i s-ar fi risipit deodată, polițistului în înflori pe față un zâmbet uriaș. Dacă tot era acolo, măcar să facă tot ce putea. Își plesni mâinile una de alta, frecându-le cu putere.
    - Băieți, aveți un plan?
    - Lucrăm la asta, zise Michael.
    - Lucrați la asta?
    Lui Busch îi pieri zâmbetul de pe față.
    - Halal echipă. Ce-aveați de gând să faceți, să-i fluturați o cruce pe dinaintea ochilor și să-i ziceți: „Dă cheile încoace”?

                                                                  5.

                                Furtuna izbucni din nou, ploaia torențială risipind ultimele rămășițe de ceață.
    Simon punea mai multe cruci de jur împrejurul camerei de hotel, spunând rugăciuni în tot acest răstimp. Într-un colț ardeau lumânări cu o incripție în latină scrijelită pe ele; strălucirea lor dădea impresia că sunt împresurate de un câmp de forțe divine.
    Decorul spartan al camerei de hotel căpătase un aspect gotic dus la extrem, unul pe care Busch l-ar fi considerat ridicol dacă însoțitorii lui n-ar fi fost atât de serioși.
    - Pot să te întreb ce faci? se interesă Busch, întinzându-se pe unul din paturi, cu o bere în mână.
    Hotărâse că n-avea de ce să se abțină de la băutură, cum făcea de obicei, din cauza nebuniei care-l înconjura.

.....................................................................