Hoții paradisului, Richard Doetsch

...........................................................................
                                6-13

                 Așa se face că, șase ani mai târziu, Busch și cu Thal se aflau într-o cafenea, punându-i întrebările de rutină lui Dean McGregor, care fusese eliberat de curând pentru bună purtare, după ce executase o treime din pedeapsă.

    Busch îi strânse mâna cu căldură, întâmpinându-l cu un zâmbet. Misiunea lui nu era să judece, ci doar să aplice legea.

    Dean îi întinse mâna lui Thal, care doar se uită lung la ea, fără să facă vreo mișcare. Căutătura urâtă a polițistului mai tânăr îi provocă lui Dean un tic nervos care-l ținu pe întreaga durată a discuției.

    Își petrecură următoarele douăzeci de minute trecând prin întrebările obișnuite: Ce mai faci? Ce-ți face familia? Cu slujba pe care ți-am găsit-o merge bine? Întrebările firești după eliberare, ca să se stabilească dacă persoana respectivă se adaptează la viața în libertate.

    Lui Busch îi sună mobilul, așa că își ceru scuze și se ridică de la masă. Îi lăsă lui Thal un pic de libertate de manevră, permițându-i să pună întrebări, dar îi spuse să încheie repede și să-l trimită pe Dean la treburile lui.

    Prima întrebare a lui Thal, despre visurile și coșmarurile lui Dean, păru destul de nelalocul ei, însă după aceea o luă efectiv razna: urmară doar afirmații dușmănoase, intimidante, provocatoare.

    - Visezi bani, nu-i așa, McGregor? Spune-mi adevărul. Când stai noaptea întins în pat, nu poți să nu te gândești la cel mai ușor mod de a face rost de cele necesare traiului.
    Thal zâmbi.
    - Câți ani vor mai trece până când îți vom aresta copiii, care o vor apuca pe urmele tale?
    Dean era șocat, pe față îi curgea transpirația.
    - Odinioară credeam că oamenii se pot schimba, continuă Thal fără milă. Credeam în iertare. Dar știi ceva, Dean? Nu cred că te-ai schimbat, și e clar că n-ar trebui să fii iertat.
    În cele două minute cât rămase singur cu Thal, nervii lui Dean fură făcuți praf. Acum îi era mai frică de el decât de orice tip de la închisoare. Și nu era din cauza celor spuse de polițistul cel tânăr, ci din cauza tonului lui și a felului în care-i sclipeau ochii când vorbea.
    Thal îi puse lui Dean mâna pe umăr, ca și cum ar fi fost un copil.
    - Îmi provoci scârbă, McGregor. Degeaba faci umbră pământului. Roagă-te să nu fiu eu cel care te prinde comițând o infracțiune. Căci, dacă se întâmplă asta, am să-ți împrăștii creierii pe jos, am să-i adun și-am să-i trimit soției tale.
    Întoarcerea lui Busch puse brusc capăt interogatoriului.
    - Dean? Ne vedem peste trei săptămâni, zise Busch.
    Din tonul lui era clar că aceau să se vadă doar ei doi. Îl conduse pe Dean McGregor până la ușă, punându-i brațul după umeri ca să-l liniștească.
    Busch se întoarse la masă. Se așeză. Sorbi din cafeaua rece. Mai puse niște zahăr în ea. Lăsă să treacă câteva minute bune, iar Thal începu să se foiască. Se agita, deoarece presimțea că Busch o să se ia de el.
    În cele din urmă, Busch se aplecă spre el și, ridicând un deget, îi spuse calm:
    - N-am să-ți spun de două ori, numai o dată: dacă te mai porți vreodată așa cu un fost condamnat, cu un suspect, cu un alt om, nu numai că am să mă ocup personal să fii dat afară din poliție, ci am să și fac în așa fel încât să fii pus sub acuzație. În ceea ce mă privește, nu ajungi nici la degetul cel mic la omului ăstuia.
    Busch făcu o pauză, încercând să-și recapete stăpânirea de sine.
    - Am să lucrez cu tine și am să te îndrum încă o lună. După aia însă am să mă asigur că nu ne vom mai întâlni niciodată.
    - Hei, îl scuturam un pic, ca să se dea de gol dacă punea ceva la cale...
    - Nu-i scuturăm. Niciodată.
    - De unde putem ști că omul ăsta nu încearcă să violeze regulile eliberării condiționate?
    - Crede-mă, dac-ar încerca, aș ști.
    Busch își strânse hârtiile despre Dean McGregor și pe puse în servietă.
    - Și, dacă ai ști că cineva face asta, l-ai aresta imediat?
    - Fără îndoială.
    - Și cât de stricți trebuie să fim? Trebuie să aplicăm litera legii la fiecare caz în parte?
    Busch ridică privirea.
    - Despre ce vorbești? Asta e legea. Noi aplicăm legea.
    - Nu uita, sunt nou în treaba asta cu eliberările condiționate. Încerc doar să-ți urmez exemplul.
    Asta îl supără cel mai tare pe Busch; îi disprețuia din tot sufletul pe cei care se purtau cindescendent cu el.
    - Ignoranța nu este o scuză când vine vorba despre încălcări ale legii, nu ai cum să eviți legea.
    - Deci ce facem dacă nu respectă cineva termenii eliberării condiționate? întrebă Thal din nou.
    - Îl arestăm.
    - Îl trimitem la închisoare?
    - Asta decide judecătorul.
    Thal chibzui câteva clipe.
    - Fără excepție?
    - Nicio excepție, zise Busch.
    - Deci ar trebui să-l arestăm pe tipul ăla, St. Pierre. A părăsit țara. Din câte spui tu, trebuie să-l arestăm.
    Thal rânjea.
    Busch fu complet luat pe nepregătite. Dându-și seama că fusese încolțit de rahatul ăsta mic, răbufni:
    - De unde știi?
    - Din surse sigure.
    - Surse sigure - aiurea! Asta n-o să țină la judecâtor. Mai bine ai mărturisi tot.
    Busch știa foarte bine că Michael plecase din țară. Îl văzuse dispărând la terminalul de zboruri internaționale, dar se gândise că poate exista o explicație și că va putea să facă față situației în felul lui. Acum însă....
    Fu rândul lui Thal să se apropie de el și, ridicând un deget, să-i spună calm:
    - Am să-și aduc dovezi.
    - Până atunci nu mai avem ce vorbi.
    Busch își luă servieta și se ridică.
    - Te mai pot învăța și altceva pe ziua de azi? îl întrebă el în zeflemea.
    Thal mai rămase o clipă pe scaun; deși nu părea să fie așa, simți că avusese câștig de cauză, și murea să pună bomboana pe colivă.
    - De ce ți se spune Peaches?
    Busch se întinse peste masă și rosti răspicat:
    - Să nu îndrăznești să-mi spui vreodată Peaches!

                                               2.

                           Biblioteca spitalului era mică, însă avea o colecție de cărți care acoperea măcar esențialul pe care și l-ar fi putut dori un pacient. Pe lângă selecția de cărți de medicină, periodice și teze de doctorat, mai aveau și o colecție bună de volume de ficțiune și de non-ficțiune. Enciclopediile și manuaelele de referință fuseseră donate de un binefăcător a cărui mamă murise din cauza unei boli de inimă.
    Michael îi fu recunoscător pentru generozitate, căci găsi acolo cea mai recentă ediție din anuarul Whos Who in International Business. Majoritatea celor menționați acolo aveau dedicat un text de două paragrafe; August Engel Finster avea propria pagină.
    Michael căutase informații despre Finster și înainte să accepte angajamentul; atunci nu descoperise nimic care să-l facă să intre la bănuieli. Simon îl pusese însă pe gânduri.
    Michael nu știa de cine să-i fie frică: de Finster sau de Simon. Și nu era sigur ce căuta uitându-se la aceeași pagină pe care o citise și cu aproape trei săptămâni în urmă.
    August Engel Finster apăruse din blocul comunist după căderea Zidului Berlinului. Felul în care arunca cu banii era legendar. Cheltuise peste trei sute de milioane de mărcigermane pe lună ca să-și construiască imperiul.
    Sursa bogăției sale rămânea totuși un mister, așa cum se întâmplase cu mulți dintre titanii financiari care proveneau din Germania de Est.
    Finster avea deja un imperiu de filaturi, companii miniere și fabrici de armament și muniții - majoritatea obținute prin privatizarea fostelor întreprinderi de stat. Aceste corporații avuseseră mare succes, iar meritul fusese atribuit exclusiv talentului său în afaceri.
    Era o persoană extrem de discretă, puțini îi cunoșteau strategiile, iar cei care lucrau cu el își țineau gura și erau invizibili.
    Finster încă nu dăduse greș. Și ceilalți spuneau mereu:
    - Toată lumea se prăbușește la un moment dat. Într-o zi va veni rândul lui Finster.
    Nu exista nicio informație despre el dinainte de 1990, și faptul că în zece ani ajunsese de la nimic la o avere de peste treisprezece miliarde de dolari îl uluia pe Michael.
    Pozele îl reprezentau întocmai cum îl văzuse Michael: cu părul alb, lung, strâns într-o coadă de cal, cu sprâncenele negre accentuându-i ochii căprui - arăta ca un leu cu coama albă.
    Finster era zărit rareori fără câte o femeie frumoasă de fiecare braț, niciuna trecută de douăzeci de ani. Farmecul lui era evident chiar și în fotografii, aproape că se revărsa în afara paginii.
    Cu toate astea, nu avea niciun fel de trecut.
    Michael căută alți industriași germani și se mai liniști un pic. Nici despre trecutul celorlalți est-germani nu se cunoșteau prea multe. Era ca un mic club. Tu nu spui nimic, ca să nu spun nici eu.
    Toate informațiile strânse vreodată se aflau în volumul din fața lui Michael, însă el tot nu înțelegea nimic. Industriașul german era un om de afaceri de succes, iar Michael își închipuia că este necruțător - nu poți înota cu rechinii dacă nu ai colți - și retras, dar nu părea să reprezinte amenințarea sugerată de Simon.
    Finster era extrentic, Michael văzuse asta cu ochii lui, însă asta i se trăgea cu siguranță de la averea și de la puterea sa incredibile. Colecția stranie de obiecte de artă din pivnița lui medievală erau înghețoșătoare, dar era totul doar o artă. Și Michael bănuia același lucru în și privința celor două chei: că erau obiecte vechi, care urmau să fie ținute ascunse în muzeul particular al lui Finster.
    Poate cheile aveau semnificația istorică la care făcuse referire Simon, dar oare asta conta în vreun fel? Nu vedea nimic magic. Nicio putere specială asupra sufletelor tuturor oamenilor. Raiul era un concept în care Mary credea, însă pe care Michael încă nu-l putea accepta.
    - Ai găsit ce căutai?
    Michael ridică privirea și-o văzu pe sora Schrier - asistenta germană masivă de la etajul unde era internată Mary - care-l privea.
    - Nu sunt sigur, răspunse el.
    - Pe cine cauți în anuar?
    - De fapt, l-am găsit deja.
    Asistenta privi peste umărul lui Michael la poza bărbatului cu părul alb.
    - Finster?
    - Da. Îl cunoști? întrebă Michael, pe jumătate în glumă.
    Femeia râse.
    - Nu personal.
    Michael închise cartea, se ridică de pe scaun și-o puse la loc pe raft.
    - Numele i se potrivește, nu? adăugă sora Chrier, luând un teanc de reviste și îndreptându-se spre ușă.
    - Al cui nume?
    - August Engel Finster. Toți banii și toate femeile alea.
    - Nu înțeleg.
    - Dacă era numele meu, mi l-aș fi schimbat. Cred că i-a fost greu când a fost mic să suporte toate glumele. Cu toate astea, cred c-a ajuns să i se potrivească.
    - Nu pricep.
    - Numele lui - asistenta deschise ușa și-i zâmbi lui Michael - înseamnă „Marele Înger al Întunericului”, adică Satana.

                                                    3.

                          Michael mergea pe coridorul care ducea la camera lui Mary. Mintea-i zbârnâia. Oare era o glumă?
    Trecu totul în revistă, începând cu momentul în care-l întâlnise pe Finster, până la ceea ce-i spusese Simon și la ceea ce-i dezvăluise asistenta germană. Marele Înger al Întunericului? Mai nou, lui Michael îi venea greu să accepte ideea de Dumnezeu: acum i se cerea să-și examineze credința în posibila existență a diavolului.
    Purtarea lui Finster nu se potrivea deloc unei întruchipări a răului, de fapt, omului aceluia chiar îi păsase, și încercase să-i ajute.
    Nu.
    Era doar o coincidență, o coincidență convenabilă care-i fusese sădită în minte de nebunul de Simon. Nu, Finster nu putea fi diavolul. Acelea nu erau cheile raiului, n-avea nicio logică. Mintea lui Michael acceptase deja ideea asta.
    Lucrurile nu stăteau însă la fel și cu inima lui, care o luase razna. Nu există coincidențe. Atunci când prea mulți factori indică același rezultat, nu este o simplă întâmplare.
    Amintirea urâtă care-și tot ițea capul era felul în care se simțise în „temnița” lui Finster. Spaima rece care-i înghețase sângele în vine. Pe atunci nu-și dăduse exact seama despre ce era vorba, dar acum îi devenea tot mai clar.
    Fusese acolo, în penumbre, în tablouri și în bărbatul care-l conducea tot mai adânc în întunericul umed. Și singura alinare pe care o simțise fusese atunci când strânsese în mână cutiuța cu cheile.
    Nu înțelesese atunci, însă acum parcă avea sens.
    Văzuse răul în închisoarea, în câțiva dintre deținuți, cei a căror singură dorință era să-i chinuiască și să-i distrugă pe alții. Atunci îl evitase, îi evitase pe acei oameni... dar acum nu-l mai putea evita.
    Era pretutindeni în subsolul casei lui Finster, îl mirosise, îl simțise strecurându-i-se pe sub piele, era acolo, tăcut: răul.
    Michael era cufundat în gânduri, atât de distras, încât se ciocni de doctorul Rhineheart.
    - Michael? Bun. Putem sta de vorbă câteva clipe? întrebă doctorul sumbru.

                                                      4.

                           Ploaia se pornise la miezul nopții și nu dădea semne că se va opri. Combinată cu vânturile reci care veneau dinspre nord, făcuse temperatura să scadă cu câteva grade bune sub limita normală. Ba, și mai mult, de dimineață se dezlănțuise o furtună cu trăsnete și fulgere.
    Mary privea pierdută pe fereastră, uitându-se la fulgerele care dansau la orizont, numărând secundele până când tunetul îi zguduia camera de spital.
    Mary nu știa cum să-i spună soțului ei. Acesta muncise din greu și, bănuia ea, sacrificase multe ca să-i asigure îngrijirile necesare.
    Fusese mereu o optimistă, cea care le dădea curaj oamenilor cu necazuri mari - aceștia plângeau invariabil pe umărul ei, iar ea le dădea speranță. Dar făcuse asta pentru alții; acum, chiar dacă scormonea adânc în sine însăși, nu găsea nimic. De data asta, cuvintele optimiste secaseră.
    Când Michael intră, nu era pregătită să-l vadă. Se bâlbâi fără să vrea:
    - M-M-Michael?
    Nu putu să se uite în ochii lui.
    - Îmi pare rău... îmi pare atât de rău.
    Michael o luă în brațe.
    - Hei, șșșt.
    O strânse tare.
    - Doctorii ăștia nu știu despre ce vorbesc.
    Vocea îi era puternică și plină de încredere.
    - O să cerem și o a doua opinie; o să găsim o cale... Cei din familia St. Pierre nu se dau niciodată bătuți.
    Când Rhineheart îi dăduse veștile, simțise cum inima i se frânge într-o mie de bucăți. Atunci își reținuse lacrimile, la fel și acum. Nu putea s-o lase pe Mary să le vadă.
    - Michael....
    - Ascultă, n-am trecut prin toate astea ca să pierdem. Am făcut întotdeauna lucrurile să meargă. Ai rămas alături de mine, și datorită șie am avut o viață la care să mă întorc. Să știi că și reciproca e valabilă. Refuz să renunț și aștept și din partea ta același lucru. O să ieșim cu bine și din asta - se dădu înapoi, își puse mâinile pe umerii ei și-o privi direct în ochi - împreună.
    Pe Mary cuvintele lui o îmbărbătară, ca întotdeauna.
    - Mai sunt și alți doctori, spuse ea, încercând să pară convingătoare.
    - Exact. O să-i găsim pe cei mai buni.
    - Am auzit de niște tratamente care n-au fost încă aprobate...
    - O să le încercăm pe toate.
    Norocul le surâdea din nou, și o simțeau amândoi, hrănindu-se fiecare cu optimismul celuilalt.
    - Plante medicinale, metode moderne, adăugă ea pe jumătate în glumă.
    - Cu siguranță, un pic nebunești, dar o să le-ncercăm pe toate.
    Michael zâmbea.
    - O să le încerc împreună cu tine. Când eram mai tineri, n-am luat niciodată droguri, poate o să fie amuzant.
    Acum Mary râdea și totul era așa cum îi plăcea lui Michael să fie, zâmbetul îi revenise pe buze și nu-și mai pleca umerii, copleșită.
    - Orice-ar fi, o să ieșim cu bine din asta, împreună, repetă ea.
    - Amin, draga mea.
    Când tăcură, se pierdură amândoi în aceleași gânduri: întotdeauna gândeau la fel, și nici acum nu se întâmplă altfel. În ciuda încurajărilor și al entuziasmului de adineauri, exista și posibilitatea clară ca Mary să nu supraviețuiască. Tăcerea se prelungea, și fiecare simți la ce se gândea celălalt, așa că le fu și mai greu să continue.
    - Dacă...
    Mary nu putu să termine, nu știa cum să zică așa ceva; dar Michael înțelese.
    - N-ai să pleci nicăieri.
    O spuse cu asemenea tărie, ca și cum cuvintele lui ar fi putut fi un leac pentru boala ei.
    Urmă o altă pauză dureroasă. Michael privi în jur la desenele copiilor, la florile de peste tot - erau atât de lipsite de importanță, nu aduceau nicio alinare.
    Mary văzu cum în ochii lui începe să se citească panica.
    - O să fie bine, murmură ea, atingând cruciulița pe care o purta la gât.
    Acum ea era cea care îl liniștea.
    - Chiar dacă... O să fim împreună din nou.
    - Nu vorbi așa!
    Michael se răsti la ea, și regretă pe loc. Ca mulți bărbați, își trasformase frica în mânie și o îndreptase asupra persoanei pe care o iubea cel mai mult.
    Mary îi luă mâna. Îi șopti:
    - Cum crezi că e?
    Michael habar n-avea la ce se referea ea, iși simțea creierul terci. Toate greutățile prin care trecuse, tot chinul din săptămânile trecute, totul fusese în zadar. Pierduseră lupta. El pierduse lupta. O dezamăgise. Din nou.
    - Raiul.
    Mary se simți cuprinsă de o mare liniște când îi răspunse la întrebarea nerostită. Continuă să privească pe fereastră și murmură:
    - Cum crezi că e? Crezi că e frumos?
    Șocul care străbătu corpul lui Michael fu aidoma fulgerului de pe dealuri. Vorbele lui Simon îi răsunară în minte:
    - Ai furat cheile Raiului... Porțile Raiului sunt închise.
    Michael știu în acea clipă că Mary nu va supraviețui cancerului. Tot ce spusese Simon era adevărat. Se întoarse spre Mary, o trase spre el, o ținu strâns, disperat s-o apere de oroarea ucigașă care-i avansa în corp, care o fura de lângă el. Nu putu să se uite la ea; se ascunse în îmbrățișare și îi șopti la rândul său:
    - Sunt sigur că e frumos.

                                                               5.

                                Cu o jumătate de oră mai devreme, doctorul Rhineheart îi explicase lui Michael starea ei.
    Deși îi scoseseră ovarele și trompele, eliminând celulele canceroase de acolo, avea metastaze în alte părți, cele mai grave fiind la rinichi și la creier. Simptomele nu erau încă evidente, dar aveau să se manifeste în curând.
    Era ca și cum alungaseră boala din vizuina unde își devora prada, numai ca s-o facă să-și găsească un nou adăpost, pentru un nou ospăț. Cancerul era agresiv și se răspândea într-un ritm fantastic.
    Și avea s-o ucidă în șase săptămâni.

                                                  Capitolul 16
                                                        1.

                          Localul Old Stand era plin ochi. Vremea ploioasă anulase toate meciurile de softball. Așa că în seara asta nu mai era rost descuze, doar de băutură, iar alcoolul curgea în toate paharele. Singurul mod de a comunica era să țipi, iar dacă veniseși aici să te gândești la ale tale, mai bine o lăsai baltă.
    Michael se instalase într-un separeu din spate și aștepta. Stătea acolo de peste o oră, trăgând de același pahar cu băutură. Plecase din camera lui Mary, o lăsase dormind și-și scosese celularul.
    Busch răspunsese și nu se oprise din înjurat minute întregi, urlând aproape la fel de tare ca toți cei din bar. Michael acceptase săpuneala cu calm; suferea și nu avea cui altcuiva să-i ceară ajutorul, avea nevoie de un prieten mai mult decât în orice alt moment al vieții lui.
    Busch îi strigase tot felul de lucruri despre încredere, loialitate și prietenie, despre adevăr, trădare și minciuni, și cel mai mult despre lege și despre situația în care-l pusese.
    Când terminase, Michael îl întrebase dacă se puteau întâlni. O, da, se puteau întâlni. I se spusese să fie la Old Stand la ora nouă, și să nu întârzie.
    Prin urmare, Michael aștepta. Știa că va trebui să recunoască în fața lui Busch faptul că încălcase regulile. Profitase de prietenia lor și abuzase rău de ea.
    Se gândi iar și iar la ceea ce-i spusese Simon. Dacă Raiul era închis - iar posibilitatea asta părea să fi crescut pe parcursul întregii zile - atunci distrusese speranța ei în viața veșnică, profanase în mod inimaginabil lucrurile în care credea.
    Busch, cu o expresie furioasă pe față, se strecură în separeu și se așeză în fața lui Michael. Polițistul cel masiv făcea tot ce putea ca să-și controleze furia. Michael nu spunea nimic, stătea cu ochii plecați. În cele din urmă....
    - Unde naiba ai fost?
    - Îmi pare rău....
    - Nici măcar să nu începi; nu sunt într-o dispoziție iertătoare. Unde-ai fost?
    - Am avut niște treburi de rezolvat.
    - Treburi? Ăsta-i un mare rahat, Michael. Vreau să aud din gura ta... unde naiba ai fost în ultimele zece zile?
    Michael rămase cu privirea pironită asupra lui, neștiind ce să răspundă: tot ce voia era să treacă cât mai repede de partea cu mustrările și să ajungă să vorbească despre starea lui Mary.
    - Îți dai seama în ce postură m-ai pus? Îți acopăr spatele de aproape două săptămâni, amice, și nu-mi stă în fire să acopăr spatele nimănui în afară de mine, ai înțeles?
    Busch începea să-și controlul; se uită fix la perete, respirând greu, luptându-se să-și recapete stăpânirea de sine. Secundele treceau.
    - Tocmai am venit de la spital, zise Michael încet.
    Busch ridică ochii, mânia ștergându-i-se de pe față,
    - Și?
    Expresia lui Michael spunea totul. Busch nu avea nevoie să audă răspunsul; ochii lui Michael erau cei ai unui copil rănit. Bush nu-l mai văzuse niciodată așa.
    Sigur, fusese deprimat de boala lui Mary, dar întotdeauna îi rămăsese o umbră de speranță.
    - Cât de rău e?
    - E peste tot.
    Ăsta era ultimul lucru la care s-a fi așteptat Busch; venise montat să-l sfâșie. Acum uită complet de furie.
    - Oh... Mike. Cu ce pot să te ajut?
    Michael nu făcu decât să-l privească, fără să scoată o vorbă, cu ochii plini de remușcări și de teamă.
    - Știu că suferi...
    - Am făcut ceva, spuse Michael încet, cu capul plecat ca pentru spovedanie.
    - Ce?
    Era o întrebare la care Busch nu mai dorea răspuns.
    - Ce-ai făcut?
    - Am condamnat-o?
    Busch strânse confuz din ochi. Acum nu-și mai făcea griji doar pentru Mary.
    - Am distrus toate lucrurile în care crede ea.
    - Despre ce vorbești? Cancerul nu e din vina ta.
    - Se spune că oamenii pe care-i iubim plătesc prețul pentru păcatele noastre.
    - Asta e o prostie; boala lui Mary n-are nimic de-a face cu cine ești, cu ce-ai făcut tu.
    - De ce nu sunt eu în patul ăla?
    - Hei, îngroapă gândul ăsta chiar acum, e o tragedie ce se întâmplă, dar n-ai provocat-o tu. În lumea asta se petrec lucruri pe care nu le putem controla. Pur și simplu se întâmplă.
    - Aș vrea să pot șterge ce-am făcut.
    - Ce să ștergi?
    Busch era complet pierdut.
    - Mike, ce naiba ai făcut?
    - Am fost în Europa.
    Făcu o pauză.
    - Și am furat două chei.
    Busch închise ochii. Știa că Michael fusese în străinătate. În seara asta intenționase să-l facă pe Michael să recunoască, dar nu în felul ăsta. Sperase că exista totuși o explicație rezonabilă, căci, dacă scopul călătoriei lui Michael fusese comiterea unei infracțiuni, atunci Busch s-ar fi găsit în sea mai proastă situație cu putință.
    - Nu-mi spune mie asta...
    - Am furat cheile ca să plătesc pentru tratamentul lui Mary.
    - La naiba, știam eu. Mi-ai promis!
    - Mda. Am promis multe.
    Gălăgia din bar crescuse în intensitate odată cu conversația lor. Lui Busch îi venea greu să creadă că puteau fi înconjurați de atâta veselie, în timp ce viața celui mai bun prieten al său se ducea de râpă.
    - Michael, ăsta e un lucru grav...
    - Le-am vândut unui bărbat pe nume Finster...
    - Asta e mult mai rău decât încălcarea regulilor privitoare la eliberarea condiționată. Eu....
    - Este diavolul, Paul. Am vândut acele chei diavolului.
    Michael rosti aceste vorbe încet, încă nevrând să creadă în ceea ce spunea.
    - Poftim?
    - Le-am vândut diavolului; erau cheile Raiului. Cheile de la poarta Raiului.
    Busch rămase șocat, neștiind cum să facă față acestei căderi nervoase care se petrecea sub ochii lui.
    - Vorbești tâmpenii, Mike.
    Busch se aplecă spre el.
    - Uită-te la mine! Știu cât ești de stresat...
    Michael îl privi drept în ochi.
    - Îți zic adevărul.
    Busch își dădu seama că Michael chiar credea în ceea ce spunea. Asta îl speria. Avusese de-a face cu infractori care fuseseră declarați nebuni, știa că ei cred în propria lume, în propria definiție a binelui și a răului.
    - Sincer, chiar crezi că l-ai întâlnit pe....
    - Nu contează ce cred eu, îl întrerupse Michael. Contează ce crede Mary. I-am luat lucrul pe care îl prețuiește cel mai mult: credința, viața de apoi.
    Oricât se ura pentru asta, Busch era profund îngrozit; prietenul lui cel mai bun o luase razna. Nu avea nici cea mai vagă idee cum să se poarte, Jeannie era cea care rezolva întotdeauna situațiile delicate. Busch nu era delicat.
    Așa că, înainte să fie cuprins de panică, se refugie în locul unde se ducea întotdeauna, sperând să-l zdruncine pe Michael și să-l facă să revină la realitate.
    - Uite, prietene, avem o altă problemă.
    Michael se aplecă spre el.
    - Ai încălcat termenii eliberării condiționate. Trebuie să vedem cum rezolvăm asta.
    - Asta e cea mai mică dintre grijile mele.
    - Nu-i deloc așa. S-ar putea să te întorci la închisoare.
    - Ți-am spus asta confidențial, ca unui prieten.
    - Ești prietenul meu, Michael.  Dar legea e lege. Dacă află cineva că ai părăsit țara, și se va afla, adăugă el, amintintu-și de informațiile lui Thal, suntem terminați amândoi. E vorba de lege, Michael, iar tu ai încălcat-o... intenționat.
    - Trebuie să îndrept ce am făcut.
    Michael nici măcar nu-i dădea atenție.
    - Delirezi, Michael. Dai vina pe tine pentru boala lui Mary.
    - Trebuie se plec.
    Michael se ridică și-l privi acuzator pe Busch.
    - Mulțumesc pentru tot ajutorul tău....
    Sarcasmul lui îl înțepă pe Busch.
    - Nu pot să te las să pleci, Michael.
    Polițistul masiv se ridică și el, iar tonul îi erau autoritar.
    - Ce-ai să faci, ai să mă arunci la închisoare când soția mea e pe moarte?
    Acum Busch era supărat, era din nou în starea în care fusese când intrase în bar. Michael aruncase treptat vina pe umerii lui. Busch fierbea.
    - Să te duci în iad....
    Dar Michael se îndepărta, spunând cu glas scăzut:
    - Deja am făcut asta.

                                                   2.

                            Copiii lui Busch țipau ca niște sălbatici. Cei doi erau uimitor de apropiați pentru un frate și o soră, și rareori nu erau împreună.
    Busch însă nu-i auzea; stătea și-și făcea absent de lucru cu mâncarea, fără să aibă ochi pentru copiii lui zgomotoși. Nu-i venea să vorbească; nu prea avea chef de nimic în momentul ăla.
    Era pe cale să-și piardă doi dintre cei mai buni prieteni: pe unul din cauza cancerului, pe celălalt din cauza nebuniei, și nu putea face absolut nimic pentru niciunul dintre ei. Niciodată nu se mai simțise atât de neajutorat.
    Jeannie era așezată în fața lui Busch. Și ea tăcea.
    Paul venise de nenumărate ori acasă în starea asta, atunci când încercările de peste zi îl storceau de puteri. Știa că nu trebuia să facă presiuni; dacă și când Paul avea să simtă nevoia să vorbească, îl va asculta.
    Paul o iubea, și ea-l iubea pe el, ăsta era principalul. Din când în când trebuiau să trăiască vieți separate, în anumite privințe.
    Copiii continuau să se fugărească în jurul lor, iar izolarea sonoră în care se afla Busch începea să-și piardă efectul. Jeannie îi ghici enervarea.
    - Hei, voi, ăștia doi, nu mai faceți atâta gălăgie, da? spuse ea, sperând să evite inevitabilul.
    Dar, evident, copiii sunt copii, așa că nu făcură decât să țipe și mai tare, să alerge și mai repede și să urle din toți rărunchii. Apoi, pe neașteptate, totul se petrecu parcă în reluare, cu încetinitorul.
    Robert lovi din greșeală cu brațul carafa de sticlă de pe masă. Aceasta se rostogoli și se făcu praf de podea; limonada sări în toate părțile.
    Busch țâșni de pe scaun.
    - De ce n-o ascultați pe mama? N-aveți pic de respect pentru reguli! M-am săturat de lipsa de respect de aici. Lucrurile o să se schimbe, auziți voi?
    Cei mici încremeniră în plină mișcare. Prea speriați să izbucnească în lacrimi, începură să tremure de frică. Tatăl lor își pierdea rar răbdarea cu ei, dar când se întâmpla asta, pedeapsa era de obicei atât de aspră, încât plângeau amândoi ore în șir.
    Jeannie îi mână afară din bucătărie.
    - E-n regulă, copii, fuga sus. Puneți-vă pijamalele, spălați-vă pe dinți și vă puteți uita la un film.
    Când intră din nou în cameră, Paul se foia de colo până colo, își freca fruntea, își înclește și descleșta pumnii, ca și cum ar fi pompat ceva. Nu mai putea să-i ascundă cauza supărării sale.
    - Michael. A încălcat termenii eliberării condiționate. A recunoscut. A recunoscut în fața mea! strigă Busch, încă nevenindu-i să creadă.
    Se așeză, epuizat, ca și cum cele câteva vorbe ar fi fost un adevărat maraton. Continuă, de data asta mai încet:
    - A furat ceva în Europa.
    - În Europa? Credeam că s-a dus în sud....
    Jeannie făcu o pauză.
    - Ce ai de gând să faci?
    Ce-avea să facă? Asta era întrebarea la care-i era groază să răspundă.
    - Trebuie să-l arestez.
    Știuse tot timpul ce-avea să facă, dar, spunându-i lui Jeannie, transformase acest lucru în realitate. Când cuvintele îi ieșiră de pe buze, fu ca și cum cineva i-ar fi turnat acid pe limbă.
    - Sunt sigură că există o explicație logică.
    - A făcut-o ca să poată plăti tratamentul lui Mary.
    - O, Doamne.
    Nu-și putea imagina prin ce trecea Paul. Era pe cale să-i distrugă viața celui mai bun prieten al lui - al lor. Soțul celei mai bune prietene a ei. Și cum o să se simtă Mary?
    - Nu eu fac regulile, Jeannie. Nu eu sunt cel care trebuie să asculte explicațiile, asta-i treaba judecătorului....
    - O să-l închidă, iar asta o s-o ucidă pe Mary.
    - Jeannie.
    Busch se opri o clipă.
    - Tratamentul lui Mary a dat greș. Cancerul s-a răspândit deja.
    Jeannie era o femeie puternică, însă nu atât de puternică. Rămase nemișcată, șocată. Ochii i se umplură de lacrimi. Mary fusese cea mai bună prietenă a ei încă din liceu.
    - E sigur?
    Vocea îi era spartă.
    - Trebuie să existe ceva...
    El clătină din cap. Nu avea ce răspuns să-i dea.
    Rămaseră așa, tăcuți, Dumnezeu știe cât. Jeannie era cu Paul de mai bine de cincisprezece ani. În timpul ăsta, el fusese o stâncă, cel mai puternic dintre ei doi. În toate aceste zile care aparțineau trecutului nu-l văzuse vărsând nicio lacrimă. Până în seara asta.
    Și, când apărură lacrimile, fu ca și cum toți anii de suferință s-ar fi revărsat într-un adevărat șuvoi. În seara asta nu mai scoase niciun cuvânt. Rămase pe scaun, cu lacrimile șiroindu-i pe față.

                                                   3.

                        Busch stătea în pragul dormitorului copiilor, privindu-i cum dormeau, înveliți în cearșafurile lor albe, de vară. Atât de inocenți, atât de optimiști. Viața nu le furase încă visurile.
    Lui Busch îi era rușine că se răstise așa la copiii lui. Nu făcuseră decât să se poarte ca niște copii, iar asta nu e un păcat.
    Încercase din greu să fie diferit de tatăl lui. Se devotase creșterii lor, voia să fie antrenorul și prietenul lor. Hotărâse să fie pentru ei tot ceea ce tatăl lui nu fusese pentru el. Și, în cea mai mare parte a timpului, chiar era.
    Dar incidente precum cel din seara asta îl făceau să-l înțeleagă mai bine pe tatăl său. Întotdeauna existau situații și secrete pe care era mai bine să le ascunzi de copii. Lucruri precum cancerul și închisoarea.
    Busch își dădu acum seama că tot ceea ce considerase el drept lipsă de atenție din partea tatălui său era de fapt preocuparea față de problemele vieții.
    Fiecare situație putea fi privită mereu din două perspective. Și înțelese că de aici venea darul înțelepciunii... puțin câte puțin.
    Se aplecă asupra celor mici, sărutându-i pe obrăjorii îmbujorați, mulțumindu-le în gând că-l ajutau să se maturizeze.

                                                        4.

                       Michael luă două pahare de Jack Daniels și se duse în birou. Încăperea era complet cufundată în întuneric, cu excepția luminii care venea de la felinarul de afară. Hawk dormea făcut ghem lângă masă.
    - Deci acum știi, se auzi un glas din umbră.
    Michael îngheță. După o clipă, puse paharele pe masă, turnă whisky și-i dădu un pahar lui Simon, care stătea la birou. Aprinse lampa și se așeză pe scaunul din fața lui.
    - Nu știu ce să cred.
    În ultimele două ore, Michael rătăcise pe străzile din Byram Hills, în pragul nebuniei. Nu găsea nicio altă explicație logică. Presiunea pe care o resimțise de la ovreme îl terminase în cele din urmă. Viața lui se preschimba într-un vis, visul - în coșmar, iar coșmarul devenea realitate.
    Îl lăsase pe Busch la bar, după ce distrusese singura sa prietenie adevărată cu alt bărbat. O lăsase pe Mary pe patul de spital, știind că el distrusese toate lucrurile în care credea ea.
    Voia răspunsuri, și o singură persoană i le putea da. Doar Simon îi putea dezvălui adevărul. În plus, era singurul la care Michael mai putea apela. Și Michael îl ura pentru asta.
    - Amintește-mi - vocea lui Michael era plină de cinism - de ce-ar trebui să am vreun pic de încredere în ce spui?
    - Nu ai încredere în tine însuți, deci cum ai putea să ai încredere în altcineva? Cu atât mai puțin în mine.
    - Pune-mă la încercare, îl provocă Michael.
    - Isus Hristos le predica celor doisprezece discipoli ai Săi - știi despre cei doisprezece discipoli?
    - Mda, am învățat la școala catolică, zise Michael cu un rânjet disprețuitor.
    - Când Isus a ajuns în Cezareea lui Filip, I-a întrebat pe Apostoli: „Cine zic mulțimile că sunt Eu?” Iar ei au răspuns: „Unii spun că ești Ioan Botezătorul; alții că ești Ilie, iar alții că ești Ieremia sau unul dintre proroci.” Iar Isus a spus: „Dar voi cine credeți că sunt Eu?” Toți doisprezece au rămas pe gânduri, dar numai unul a știut răspunsul. Iar acesta a zis: „Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu.” Și Isus i-a spus discipolului său: „Tu ești Petros, și pe această piatră îmi voi clădi Biserica”. Și i-a dat acestui apostol renumit - Petru - puterea de a-i condamna sau de-ai ierta pe toți cei care voiau să fie mântuiți, spunându-i: „Orice vei lega pe pământ va fi legat și în Ceruri”. L-a făcut stăpân pe porțile spre viața de apoi. Și i-a dat lui Petru două chei - una de aur, una de argint.
    Simon făcu o pauză.
    - Cheile de la porțile Raiului. Această putere pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Petru se transmite succesorilor lui, împreună cu cheile.
    Simon se lăsă de spătar, lăsându-l pe Michael să asimileze povestea, așteptându-i comentariile.
    - Așadar, cheile astea două, întrebă Michael, înseamnă mult pentru Biserică?
    - Mai mult decât îți dai seama.
    - Și e normal să lași ceva atât de valoros într-o biserică părăginită din mijlocul pustietății? Cât de deștept trebuie să fii ca să faci asta? Știi ce ușor a fost? Dacă e adevărat, dacă astea-s cheile pe care le-a lăsat Isus...
    Michael făcu o pauză.
    - Cheile astea nu sunt decât o păcăleală pentru cei superstițioși.
    - Poate că acum nu-mi împărtășești credințele - Simon sări de pe scaun și începu să se plimbe prin cameră - dar nu îndrăzni să-ți bați joc de mine. Cheile alea au fost puse de Petru, înainte să moară, în adevăratul loc în care Isus s-a înălțat la Ceruri. Locul pe care a fost construită Biserica Înălțării...
    - E un mit! O poveste înfrumusețată de-a lungul timpului....
    - Petru a hotărât, și fiecare papă după el a fost de acord, că acolo trebuie să rămână cheile. Atâta timp cât ele aparțineau papei și Bisericii, legătura era păstrată. Porțile erau deschise.
    - Așteaptă o clipă.
    Michael ridică mâna.
    - Cheile alea erau apărate. Apărate de tine.
    Nu putu rezista tentației de a-i da o lovitură verbală celuilalt.
    - Iar tu ai dat greș.
    Simon nu răspunse. Ochii lui aruncară săgeți înspre Michael, după care întoarse privirea.
    - Și acum trebuie să repari greșeala. Vaticanul știe? îl iscodi Michael. Mă cam îndoiesc, altfel ați fi mai mulți aici.
    Simon îl înșfăcă de guler, ridicându-l de pe scaun și trăgându-l în fața lui.
    - Ar trebui să te omor, și cu asta basta. Sau, și mai bine, să te mutilez, să te las să culegi ce-ai semănat. Finster se va întoarce, știi prea bine. Se va întoarce după soția ta și după tine. Iar tu nu te gândești decât cum să mă înțepi cu prostiile tale arogante. Mai degrabă te bați cu pumnii în piept ca să mă umilești pe mine, ca mintea ta speriată să încerce să îngroape frica pe care o simți. Mai degrabă mă insulți pe mine, decât să-ți salvezi nevasta de la damnare. Trufia ta mă dezgustă.
    Îl azvârli pe Michael pe canapea, aparent fără pic de efort.
    - Cum e posibil ca Finster să fie cine zici tu că e? Nu văd nicio dovadă....
    - Dovezi? Ai dovezi. August Finster te-a pus să furi; ai fost pionul lui.
    - Finster? E un colecționar, un om de afaceri respectat, cu mult succes....
    - E toate astea, cu excepția unui singur lucru: nu e om.
    - Cum de știi asta despre el? Nu. E o nebunie.
    - Numele lui a fost de multe ori asociat cu interesul pentru opere de artă profane aduse împotriva Bisericii. L-am catalogat drept un om bolnav, la fel ca toată lumea. Dar când anumite opere au început să dispară de pe piața neagră, m-am hotărât să-i verific mai amănunțit trecutul. Se pare că nu are așa ceva....
    - La fel ca majoritatea celor care provin din blocul est-european...
    - El însă, spre deosebire de ceilalți, nu s-a născut niciodată.
    Simon rămase cu privirea ațintită la Michael.
    Michael râse.
    - Ți se pare amuzant? zise Simon. Nu știi nimic despre cei din Germania de Este. Țineau evidența întregii populații, începând cam din momentul concepției. Oamenii cred că dosarele au dispărut; nu e așa, trebuie doar să știi unde să cauți. Nu există nicio consemnare a lui Finster - nicăieri.
    - Îți sprijini teoria pe asta?
    Simon nu-l băgă în seamă.
    - Acum vreo doi ani, i-am făcut prietenului nostru Finster o vizită surpriză la Berlin. Nimeni nu știa care era itinerariul meu, cu toate astea mă aștepta când am coborât din tren. Stătea singur pe peron. L-am întrebat verde-n față cine este. Replica lui a fost: „De ce pui o întrebare al cărei răspun îl cunoști deja?” Intenționam să-l acuz de conspirație împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu. A negat totul. Singura problemă a fost că dezmințirile lui veneau înainte ca eu să apuc să dau glas acuzațiilor mele. Știa absolut tot ce avea de gând să spun. Apoi nu-mi mai amintesc decât că m-am trezit în trenul care se întorcea la Roma, fără să știu cum ajunsesem acolo. Și, din ziua aceea, nu e noapte în care Finster să nu-mi bântuie visele.
    - Visele?
    Michael clătină din cap.
    - Te bazezi pe....
    - El e îngerul întunecat alungat din rai la începutul vremurilor.
    - E o poveste foarte convenabilă, menită să sperie lumea. Să-i facă pe copilași să se ascundă sub pat. Pe mame să tremure de frică, implorând iertare. Să-i apere de răutatea unui Satana reinventat.
    Michael se ridică în picioare devenind tot mai sigur pe el cu fiecare cuvânt care-i ieșea pe buze.
    - August Finster e un om de afaceri vanitos, cu prea multă putere, care vrăjește întreaga Europă și care, pare-se, te-a vrăjit și pe tine.
    Simon se așeză chiar în fața lui Michael.
    - August Finster e o ființă extrem de charismatică, de o mare frumusețe, amuzantă, fermecătoare, caldă. Și e răul absolut. Totul la el este doar o fațadă. Face apel la nevoile și la dorințele tale ascunse. Știe ce vrei; știe exact ce te îngrozește. Și, pornind de aici, își face jocul.
    Se aplecă spre el. Era rândul lui să răsucească cuțitul în rană...
    - Așa cum s-a jucat cu tine.
    Privirea îi era neabătută și rece.
    - Ce coincidență - răspunsul la rugăciunile tale sosește în momentul cel mai disperat din viața ta, oferindu-ți ceea ce nu poți obține de la nimeni altcineva. Totul în schimbul unei simple sarcini profanatoare. Cine este cel care-a dat greș aici?
    Camera părea dintr-odată mai întunecoasă, lumea părea să se fi închis în jurul lor. Michael deveni brusc extrem de conștient de sunetele dimprejur: răsuflarea câinelui, mașinile de afară, ticăitul ceasului... toate păreau să îi accentueze teama.
    - Ce vrea? îl întrebă pe Simon.
    - Ceea ce-a vrut mereu. Sufletele noastre. Ia unul la schimb, fură altul. Acum nu mai trebuie să facă asta. Acum le va avea pe toate. Având control asupra cheilor, are control și asupra porților Raiului.
    - De ce nu le redeschide Dumnezeu, pur și simplu? Au mai fost deschise o dată și înainte, când Isus a fost răstignit. Nu așa se zice?
    Simon nu se temuse de nimic de la vârsta de șaisprezece ani, de când trecuse prin cel mai dureros moment din viață. Inima lui murise în acea zi, și odată cu ea și sentimentele sale. De atunci nu mai încercase teama - sau orice alt simțământ. Până acum.
    - Dumnezeu va trebui să se întoarcă, îndeplinind ceea ce scrie în Scripturi - sfârșitul lumii, sau cum vrei să-i zici. Trâmbița lui Gabriel va răsuna peste mări și țări. Semnul că Dumnezeu se întoarce: Ziua Judecății de Apoi, Michael, trebuie se recuperăm acele chei.
    Michael nu știa dacă să râdă sau să urle. Tot ce se întâmplase în ultimele două săptămâni părea să capete sens. Fiecare pas pe care-l făcuse îl adusese tot mai aproape de această clipă. Nu numai că afectase și distrusese viața celor pe care-i iubea, dar călcase în picioare și credința care-i susținea.
    - Trebuie să plecăm, îi spuse Simon. Nu avem prea mult timp la dispoziție.
    - Soția mea e pe moarte. Nu o pot părăsi din nou....
    - Îmi pare rău.
    Nu era nici urmă de compasiune în vocea lui Simon.
    - Nu pot pleca, viața ei....
    - Viața ei se apropie de sfârșit. Nu poți face nimic să împiedici acest lucru. Însă, dacă pui preț pe viața ei veșnică, încă mai e timp. Salvează măcar asta, Michael! Salvează-i sufletul!

                                                     5.

                           Michael se foi și se prepeli toată noaptea. Nemaiputând să doarmă în pat, trecuse pe canapea, deși un arc rupt îl împungea în omoplat. Patul lor gol îi stârnea prea multe amitiri. Așa avea să fie dacă murea Mary. Nu era pregătit să facă față acestei situații. Ea era încă în viață. De asta era sigur.
    Era singurul lucru de care era convins.
    După ce plecase Simon, cutreierase fără țintă pe străzi. Umblase așa până când se trezise în fața spitalului. Rămase acolo, neputându-și dezlipi ochii de fereastra lui Mary, unde lumina era stinsă. Nu intrase înăuntru. Dac-ar fi făcut-o, dacă ar fi văzut-o, suferința l-ar fi copleșit iarăși, și avea nevoie să gândească limpede și bine.
    Dacă era să plece cu Simon, nu avea de unde ști cât timp va lipsi. Mary putea să moară în lipsa lui, și cum ar fi putut el trăi cu acest gând?
    Michael îl putea lăsa pe Simon să se ducă singur, însă atunci nu ar fi aflat niciodată dacă acesta a reușit să recupereze cheile. Chinul pe care l-ar fi îndurat tot restul vieții - neștiind dacă Mary s-a dus într-un loc mai bun - n-avea să-i dea pace până în mormânt.
    Credința lui Michael în Dumnezeu fusese distrusă, dispăruse cu totul. Cu toate acestea, credința lui Mary era mai puternică decât oricând. Credea în viața de apoi, în eternitate, în rai.
    Se ajunsese la lupta dintre credința sa zguduită și cea de neclintit a lui Mary.
    Hotărârea era deja luată.
    Avea să plece cu Simon.

                                               Capitolul 17
                                                     1.

                             - Bună dimineața, Mike.
    Umbra lui Busch se desena amenințător asupra lui. Michael clipi de mai multe ori în timp ce se freca la ochi.
    - Cum ai intrat?
    - Mi-ai dat cheile anul trecut, nu-ți amintești?
    - Se pare că în ultima vreme am dat tot felul de chei cui nu trebuie, mormăi Michael, epuizat.
    Când Busch se dădu la o parte, lumina dimineții îi intră lui Michael în ochi fără milă, făcându-l să regrete ultimele două pahare de whisky, căci se simțea de parcă îi bubuia un ciocan în creier.
    - Ce pot să-ți ofer la micul dejun? întrebă el cu o voce mahmură, trăgându-și o pernă pe cap ca să se ferească de lumină.
    CLIC. Simți cum ceva îi cuprinde glezna. Ridică perna și se uită la picioare. Fu întâmpinat de chipul lui Dennis Thal.
    Noul partener al lui Busch tocmai regla echipamentul de detecție de labrățara metalică care era acum prinsă de piciorul lui Michael. Nu erau cătușe, nu era ceva care să-l împiedice să se deplaseze.
    Avea în jurul gleznei o brățară de supraveghere, cu un GPS încorporat care era urmărit de o stație centrală, care raporta în permanență unde se afla și emitea tot felul de fluierături și de semnale de alarmă de fiecare dată când se abătea de la traseul permis.
    Michael își trase brusc picioarele de lângă Thal. Polițistul cel tânăr zâmbi ca un vânător care știa că vânătoarea s-a încheiat, că prada nu mai avea scăpare.
    - Ce mama naibii?
    - Îmi pare rău.
    Busch nu putu să-l privească în față.
    - Îți pare rău? Ce faci?
    - Există riscul să fugi. Nu pot să-mi asum riscul ăsta.
    - Să fug?
    Neîncrederea din vocea lui Michael era copleșitoare.
    - De ce anume să fug?
    - A trebuit să te raportez judecătorului.
    - Ți-am spus ca unul prieten...
    - Asta face să-mi fie și mai greu.
    - Soția mea e pe moarte, Paul. Chiar crezi c-aș fugi? Crezi c-aș părăsi-o?
    - O poți vedea cât de mult dorești. Noi vrem doar să știm unde ești. Nu vrem să pleci din oraș - Busch făcu o pauză - din nou.
    - Ticălosule! Mă trimți înapoi la închisoare!
    Michael sări în picioare, repezindu-se la Busch, dar, înainte să-și ia avânt, Thal tăbărâse deja pe el. Polițistul îl lovi tare, cărându-i pumni peste tot fără ca Michael să apuce să reacționeze.
    Când căzu la podea, Thal își pregăti piciorul drept ca să-l lovească în cap, dar nu mai avu timp să tragă șutul. Busch îl luă pe Thal de umeri și-l azvârli în cealaltă parte a camerei.
    Busch abia mai putea să gândească limpede; trecea prin tot felul de emoții în timp ce-l privea pe Michael zvârcolindu-se pe podea de durere.
    Thal se ridică, se scutură de praf, apoi se întoarse din nou spre Michael.
    - Locul nenorociților ca tine e în groapă. Ai să putrezești la închisoare, să știi. Soția ta o să moară singură....
    Busch se interpuse din nou întrei ei; îi vorbi în șoaptă, dar vocea îi tremura de furie.
    - Așteaptă-mă pe hol, mârâi el. Acum!
    Pe când Thal ieșea, Busch încercă să-l ajute pe Michael să se ridice în picioare. Însă acesta refuză sfidător, trăgându-se într-o parte.
    - Michael, eu nu pot face nimic. Legea e lege. Nu pot risca să te acopăr. Am și eu responsabilități.
    Oricât de mult îi păsa de prietenul lui, Busch avea nevastă și copii. Nu putea să-i implice în povestea asta. Chiar dacă ar fi vrut ca o dată să lase la o parte etica, de dragul prietenului său, mai era cineva care știa că Michael încălcase regulile. Și mai mult ca sigur că Thal i-ar fi turnat pe amândoi din pura plăcere de a-și bate joc de ei.
    - Boala lui Mary te face să te comporți așa, amice. Am să-i explic asta judecătorului. O să-ți dea pedeapsa minimă. Îmi pare rău.
    - N-ai idee ce-ai făcut.
    Cuvintele lui Michael îl răniră pe Busch ca lama unui cuțit. Michael își șterse sângele de la nas și-i întoarse spatele.
    Busch rămase locului, aproape ținându-și răsuflarea, holbându-se la Michael. În cele din urmă, fără nicio altă vorbă, ieși afară.

                                              2.

                     Mary dormea dusă, cuibărită în brațele lui Michael. Acesta se strecurase în patul ei de spital, aparent ca s-o aline, dar, de fapt, mai degrabă ca să fie el încurajat de prezența ei, ca să se bucure din nou, în mod egoist de atingerea ei. Cum poți să-i spui femeii pe care o iubești că ai s-o abandonezi?
    Acoperise cu șoseta „bijuteria” pe care o purta involuntar la gleznă și purta o pereche de pantaloni sport largi ca să ascundă umflătura. Cutia gri era un pic mai mare decât un pachet de țigări. Era fixată cu un fel de fermoar din plastic și cu o brățară de siguranță.
    La fiecare pas îi aducea aminte de prezența ei, căci îi rodea pielea.
    Era liber s-o vadă pe Mary după bunul său plac, atâta timp cât dădea telefon și anunța de fiecare dată itinerariul.
    Și exact asta făcuse înainte de a pleca de-acasă.
    - Monitorizarea și urmărirea eliberaților condiționat, răspunsese polițista.
    - St. Pierre.
    Michael sunase din apartament.
    - Mă duc să-mi văd soția la spital.
    - Confirmat, domnule St. Pierre. Vă rugăm să nu uitați să ne sunați când ajungeți la spital, conform instrucțiunilor noastre.
    „Atât de oficial”, se gândi Michael.
    Departamentul urma să-i monitorizeze mișcările prin oraș. Trebuia să sune de fiecare dată când nu stătea acasă. Dacă brățara era scoasă sau deteriorată sau dacă trecea de marginea orașului, avea să fie arestat imediat pentru încălcarea eliberării condiționate. Ce-aveau să facă dacă-l urmăreau până la avion și afară din țară?
    Când sosise la spital, o găsise pe Mary ieșind de la radiații. Ea și Michael hotărâseră să continue tratamentele. În cel mai rău caz, măcar aveau să reușească să mai „cumpere” puțin timp. Și nu puteai ști niciodată; la urma urmelor, se mai întâmplă și minuni.
    Mâncară repede micul dejun, alcătuit din ouă și cârnați, cumpărat de Michael de pe drum. Vorbiră puțin și rar. Michael nu se pricepuse niciodată să se prefacă. Mary îi citea supărarea pe față de la o poștă, și asta nu făcea decât să tensioneze situația.
    - Te supără ceva, văd asta în ochii tăi. Orice-ar fi, una peste alta - se forță să zâmbească - nu poate fi așa de rău.
    - Trebuie să plec iar.
    Mary își ținea capul plecat de rușine; niciodată nu-i fusese mai greu să zică ceva.
    - Numai câteva zile...
    - Asta te frământă?
    Mary aproape izbucni în râs.
    - O să fiu bine, nu-ți face griji. Oamenii de aici se ocupă de mine.
    Îl apucă de mână.
    - Numai să te întorci la mine.
    - Așa o să fac.
    Se simți dintr-odată ușurat. Se va întoarce.
    - Știu.
    Îl sărută. Michael o simți cum tremura ușor. Își dădu jacheta jos și i-o puse pe umeri. Ea se înfășură în haină, bucurându-se de căldura lui și inspirându-i mirosul.
    Aceasta păru s-o învioreze; se obișnuise să-i poarte tricourile și cămășile, fiind pentru ea un fel de mijloc de apărare în fața lucrurilor rele.
    Starea lui Mary părea că se înrăutățise în ultimele douăzeci și patru de ore. Era ca și cum, aflând ultimul pronostic medical, simptomele bolii se acceleraseră.
    Așa că Michael își petrecu ultima oră în pat, lângă ea.
    - Numai câteva zile, îi șopti el soției sale adormite.
    Mary nu se mișcă, nu-i răspunse. Poate că era mai bine așa. Încetișor, Michael continuă:
    - Am atâta nevoie de tine... am crezut că o să te salvez... Și am făcut să fie mult mai rău. Trebuie să îndrept lucrurile...
    O mângâie pe frunte.
    - Tot ce-ți cer e să ai încredere în mine.
    Ea se mișcă, cu ochii tot închiși, și-i strânse mâna ușor de tot. Frecându-și nasul de gâtul lui, îl luă în brațe și-i șopti încet:
    - Întotdeauna am.

                                                   3.

                          - Nimeni nu mi-a zis c-am să îngheț aici, mormăi Jane Altrige, frecându-și mâinile ca să se încălzească.
    Nimeni nu-i spusese că va avea nevoie de pulover la sfârșit de iunie. Când îi dăduseră uniforma albastră săptămâna trecută, ar fi putut măcar să-i dea un pulover.
    - Unsprezece grade, unsprezece, să te faci cub de gheață, să prinzi țurțuri.
    Polițista tânără, vioaie, stătea în fața pâlcului de monitoare - vreo treizeci cu totul. Fiecare etichetat meticulos, cu un plas pe hârtie velină pus pe ecran și un punct verde deplasându-se din loc în loc. În partea de jos a fiecăruia apărea un nume, un cod numeric de identificare și o bară de stare.
    Jane Altrige intrase în rândul forțelor de ordine direct de pe băncile academiei, alegând să-și înceapă imediat cariera, spre deosebire de alți absolvenți care preferau o săptămână de petreceri înainte de a începe să combată infracțiunile.
    Stătea într-o încăpere mare, fără ferestre. De-a lungul peretelui din spate erau aliniate o mulțime de unități centrale de calculatoare.
    Nu era decât un singur birou cât de cât confortabil, iar scaunul lui de piele, cu spătar înalt - ocupat de Jane, acum înghețată bocnă - era cu mult superior scăunelelor reci, de metal, din fața stațiilor de lucru.
    Sala calculatoarelor de la secția de poliție Byram Hills nu doar arăta rece, ci chiar așa era. Erau unsprezece grade, așa cum recomandaseră producătorul calculatoarelor și cei de la Departamentul informatic din cadrul secției. Norocosul începător căruia îi  revenea să facă de serviciu în fața monitoarelor se alegea inevitabil cu o răceală zdravănă, care-l ținea pe toată perioada de caniculă.
    Monitoarele la care se uita Jane erau repartizate infractorilor care așteptau un termen de judecată, eliberarea unei celule de închisoare sau sfârșitul unei sentințe.
    Cei în arest la domiciliu, cărora li se pusese brățara aia sexy de la gleznă, prezentau cel mai mic risc. Aceștia erau cei care aveau remușcări; șansele ca ei să fugă erau aproape inexistente. La naiba, brățara nici nu era cu adevărat necesară; rostul ei era doar să le reamintească permanent că erau supravegheață.
    Jane știa asta, și prin urmare nu era cu ochii în patru.
    Când se declanșă alarma, aproape căzu de pe scaun. Zgomotul ascuțit venea de la monitorul numărul douăzeci și șapte. Luminița verde dispăruse.
    - Nu, nu, nu, nu. La naiba!

.........................................................................