9-13
- Ne apăr, răspunse Simon, pe șoptite.
- De ce anume?
- Acolo unde e lumină nu vezi niciodată întunericul. Răul fuge de ce e sfânt.
- Nu și în locul de unde vin eu. Pe cine încerci să ții departe - pe Dracula?
Busch își dădu ochii peste cap.
Simon nu se obosi să-și ridice privirea de la ce făcea.
- Să spunem doar că e vorba despre ceva mult mai rău.
- Chiar cezi că lumânările alea n-o să-i lase să intre? O să ne apere de Omul Negru?
Simon dădu din cap.
Busch oftă.
- Mda, și ne țin pe noi înăuntru. Prinși în cursă.
Se ridică de pe pat, dând târcoale prin cameră, examinând crucile; nu văzuse niciodată o asemenea varietate.
- Și dacă te înșeli? Dacă bogătașul ăsta, Finster, nu-i cine zici tu? Dacă nu-i decât un miliardar dur, cu o obsesie perversă pentru chei și cu niște bodyguarzi voinici?
- Atunci nu va fi așa de greu, replică Simon. Dar, ca măsură de precauție....
Se duse la geantă și scoase o mitralieră mică, Heckler&Koch.
- Ok.
Busch se întoarse spre Michael după ajutor, însă acesta rămase tăcut pe scaun.
- Ce fel de preot ești? îl întrebă pe Simon.
Simon reveni la așezarea crucilor.
- Unii preoți sunt pentru cei bolnavi, alții ascultă confesiuni, fac slujbe, propovăduiesc cuvântul Domnului. Au îndatoriri în care își pot folosi cel mai bine talentele, fac ceea ce le cere Biserica. Eu? Talentele mele țin de o altă cale. Eu îl apăr pe Dumnezeu. Dacă l-aș fi omorât - Simon arătă spre Michael - în Israel, când am avut ocazia....
- Să-l omori?! exclamă Busch indignat. Ai încercat să-l omori pe Michael?
- Ești un om al legii. Tu aperi legea orașului tău, a societății tale. Ei bine, și eu sunt un om al legii; legea după care trăiesc este legea lui Dumnezeu. Am să-i fac respectată legea și, dacă este necesară o execuție, atunci...
Ridică din umeri.
- Sunt atât de diferit de tine?
- Nu te compara cu mine, scuipă Busch printre dinți.
- Aveai de gând să-l arestezi pe Michael numai pentru că părăsise țara, să-l trimiți la închisoare pentru că încercase să-și salveze soția. El e prietenul tău, și cu toate astea i-ai fi făcut așa ceva?
Simon se întoarse cu spatele la Busch și continuă să aranjeze crucile.
- E clar că pui mai mult preț pe legea ta decât pe prietenie.
După ce atârnă și ultima cruce, își luă paharul de whisky.
- Eu pun mai mult preț pe legea mea decât pe viața cuiva. Dacă-i luam viața de muritor, tot îi mai rămânea viața veșnică, toți am fi avut viața veșnică. Acum însă.... Ei bine, viața veșnică nu i-am luat-o eu, ci Finster.
Într-un mod ciudat, Busch îl înțelegea pe Simon, știa exact ce spunea nebunul. Busch nu era de acord cu metodele preotului, dar într-un fel le înțelegea. Însă asta nu schimba situația.
- Nu cumva vrei să zici să Satana a făcut-o? întrebă Busch râzând strâmb, ignorându-l pe Simon.
Acesta nu suporta să-și bată cineva joc de el.
- Ești aici ca să ne ajuți? Atunci mai bine ai crede ce-ți spun. August Finster e cel întunecat.
- Chiar așa?
Busch vorbea cu o condescență vizibilă.
- Mergi ici și colo, predicându-ți povestea plină de minciuni, tratându-l pe prietenul meu ca pe un simplu pion. De cine ascultă acum Michael, padre? Zi-mi! Te joci cu emoțiile lui, profiți de situația soției lui. Exact așa cum a făcut și Finster.
Degetul acuzator al lui Busch se apropie periculos de mult de nasul lui Simon.
- Măcar Finster l-a plătit!
- Paul?
Michael se ridică de pe scaun. Îl văzuse pe Busch pierzându-și cumpătul de prea multe ori și, cu toate că aprecia că-i lua apărarea, nu-și permitea ca lucrurile să ia din nou o întorsătură urâtă. Trebuiau să lucreze în echipă, să se concentreze în continuare asupra a ceea ce aveau de făcut.
- Te ia de prost, nu vezi? insistă Busch.
- Știu ce fac, răspunse Michael.
- Oare știi? Mary are nevoie de tine, are mare nevoie de tine. Știu că tu nu gândești limpede acum. Eu da. Trebuie să te duc acasă înainte să fii ucis.
- Paul, cred că este bine ceea ce fac. Îți cer asta ca unui prieten: ai încredere în mine.
Toate astea îl rodeau pe Busch; știa că se afla acolo din motive greșite. El și cu Michael aproape fuseseră omorâți, erau îngropați în camera asta fără niciun plan, și undeva afară era cineva sau ceva care voia să-i vadă morți. Dar zări convingerea copleșitoare din ochii lui Michael.
- Bine... Însă tot nu cred în porcăria ata cu diavolul, iadul, damnarea veșnică....
- În rai crezi? îl întrerupse Simon, încet.
- Nu despre asta este vorba.
- Crezi în rai? urlă Simon.
- Da! strigă Busch, furios.
- Atunci de ce-ți e atât de greu să crezi în iad? Sunt cele două fețe ale aceleiași monede.
Simon făcu o pauză, calmându-se.
- Glumești pe seama lucrurilor pe care nu le înțelegi. Iadul este real și veșnic.
Simon îl împungea acum pe Busch cu degetul.
- Iadul nu este un tablou pe un perete, un actor într-un film. Aș vrea să fi fost doar o bestie cu coarne și copite despicate.
Convingerea preotului răsuna tot mai puternic cu fiecare cuvânt.
- Omul l-a reprezentat pe Satana și a creat iadul prin propriile gânduri: infernul lui Dante, cele nouă cercuri ale iadului, focul și pucioasa - sunt niște prostii. Sunt lucruri închipuite de om. Așa cum nu putem înțelege frumusețea și mântuirea din rai, nu putem spera nici să înțelegem chinurile și agonia din iad. Este răul întunecat, implacabil și brutal. Iadul, râse Simon, nu este demn de niciun nume. Nu ai idee ce înseamnă răul pur, dar vei avea... Înainte de a termina noi aici, ai să știi mai bine decât orice om de pe pământul ăsta ce e răul adevărat.
Capitolul 24
1.
Cam în timp ce Busch și Simon se certau, Dennis Thal se prezenta la sediul Poliției Unificate din Berlin. Când arătă actele pentru eliberarea lui Michael, fiecare polițist cu care vorbi păru cuprins de confuzie. Faptul că fiecare pretindea că are nevoie de un interpret îl enervă la culme, în special pentru că răspunsul era mereu același: St. Pierre plecare, fusese luat de cineva care semnase pentru el, nu mai era problema lor.
De fiecare dată, Thal dădea politicos din cap și apoi cerea să stea de vorbă cu superiorul respectivului polițist. Când șeful din vârful ierarhiei își spuse ultimul cuvânt, Thal își ascunse furia și plecă.
Descrierea celui care-l luase pe Michael era vagă, dar un detaliu scosese la iveală identitatea lui: însoțitorul lui Michael era un urs de om.
Ploaia se opri pe când străbătea parcarea. Miza tocmai crescuse. Evident, Paul Busch era cu un pas înaintea lui.
Acum Thal nu mai vâna doar un om, ci doi, și, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât entuziasmul creștea. Misiunea lui era Michael, iar plăcerea lui va fi Busch. Separat, prăbușirea fiecăruia ar fi fost ceva de o supremă importanță. Dar să-i prindă pe amândoi laolaltă... avea să fie p adevărată beție a simțurilor.
Șirul gândurilor îi fu întrerupt de vederea celor două cadavre; dungile albe de pe hanoracele lor se înroșiseră de la sânge. Unul tot mai avea mâna încleștată pe un pistol automat de nouă milimetri.
Thal se uită în jur; nu părea să fie nimeni prin preajmă. Se aplecă să cerceteze trupurile. Însă nu se instalase rigor mortis. Se blestemă singur: Busch i-o luase înainte. Tipii ăștia doi erau în mod clar întăririle europene.
Faptul că se presupunea că el, Thal, avea nevoie de întăriri, că exista șansa ca el să dea greș îl scotea din sărite. Își spuse că va trebui să țină minte să rezolve problema asta după ce își va duce misiunea la bun sfârșit.
Examină rănile cadavrelor, verificând pe unde intraseră și ieșiseră gloanțele. Rănile fusese făcute de un profesionist: ambii tipi fuseseră împușcați cu precizie în cap. Cineva îl proteja pe Michael. Cu atât mai bine, asta nu făcea decât să mai crească un pic miza.
Sarcina inițială a lui Thal nu fusese să-l omoare pe Michael St. Pierre. Trebuia doar să-l supravegheze, să-l urmărească, să-i știe toate mișcările. Odată ce aflase că Michael era eliberat condiționat, Thal pur și simplu inițiase o investigație internă asupra ofițerului care se ocupa de fostul deținut. Fusese absurd de ușor să ajungă lângă omul care era cel mai apropiat de Michael.
Timp de cinci ani, Thal se ascunsese sub masca Afacerilor Interne. Divizia sub acoperire îi dăduse mobilitatea și libertatea de a se face nevăzut într-o clipă, sub pretextul unei investigații confidențiale. Era bun spre mediocru în munca lui, și asta și voia. Mediocritatea era mereu ignorată în lumea asta. Oamenii nu găseau nimic interesant la cei obișnuiți. Nu-și permitea să iasă în evidență, căci și-ar fi pus în pericol pasiunea.
Omorurile.
Dennis Thal era extrem de priceput la asta și era plătit extraordinar de bine pentru așa ceva. Nu găsea că lumea are prea mult umor, dar faptul că era plătit generos să facă singurul lucru pe care-l îndrăgea i se părea teribil de amuzant.
Angajatorul său îi ceruse să-și găsească o slujbă corespunzătoare, care să-l facă să treacă neobservat. Afacerile Interne exact asta însemnau.
Îi plăcea să lucreze la Afaceri Interne. Adulmecând prin rufele murdare ale altora, avea puterea de a le distruge viețile. Ce putea fi mai frumos?
Dar ceea ce îl bucura cel mai mult era să dea lovituri pentru indivizii fără chip care-l angajau. Plata pe care o primea era scandalos de mare, iar plăcerea - uimitoare. Își găsise vocația în viață și excela în asta.
Se strecurase în mijlocul polițiștilor de la secția Byram Hills sub pretextul unei investigații de-a Afacerilor Interne referitoare la sistemul lor de eliberări condiționate - de fapt, referitoare la Paul Busch.
Căpitanul Delia era atât de enervat de situație și se temea atât de tare pentru propria piele, încât îi dăduse într-o clipă tot ce-i trebuia despre polițistul său cel mai important, un anumit dosar, dosarul spre adevărata țintă a lui Thal: Michael St. Pierre.
Thal trebuia să stea cu ochii pe Michael; misiunea nu implica uciderea acestuia, ci doar supravegherea lui, însă Thal era Thal, așa că dorințele lui se îndreptau în altă direcție. Îl disprețuia pe Busch, cu viața lui măruntă și confortabilă, morala și respectul său față de lege.
Din clipa în care Busch îl repezise și-i arătase că nu vrea să lucreze cu el, Thal căutase o ocazie, o cale de a-l distruge pe Busch cu viața lui ireproșabilă cu tot.
La urma urmelor, Thal era cel care făcea legea în forțele de ordine. Avea puterea de a îndepărta din sistem orice polițist corupt.
Cât de convenabil era că prăbușirea lui Busch avea să vină din gestul său prostesc, onest de a-și ajuta cel mai bun prieten să se sustragă condițiilor eliberării! Iar Thal va fi acolo să-i ceară socoteală pentru asta.
Acum, în timp ce stătea în fața secției de poliție din Berlin, știa c-ar fi trebuit să-și urmeze instinctul; ar fi trebuit să-l omoare pe Busch când avusese ocazia. Acum, situația scăpase de sub control. Busch era cu Michael, și-i scăpaseră amândoi printre degete. Thal știa că nu putea da greș. Și-ar fi pierdut slujba, ar fi fost înlocuit și, cel mai neplăcut, omorât.
Michael o ștersese din Statele Unite înainte ca Thal să-l poată opri. Iar Thal primise o nouă directivă. Iar Thal primise o nouă directivă.
Nu mai trebuia să-l urmărească pe Michael: trebuia să-l ucidă. Și nu numai pe Michael. Hotărî că va muri și Busch.
Dacă vreunul dintre ei avea să-i dea bătăi de cap, poate că se va întoarce după ce termina aici și le va face o vizită familiilor lor. Drăguța de Mary nu va mai trebui să-și faci griji din cauza cancerului....
2.
Pașii răsunau între pereții umezi din piatră. Flacăra chibritului sfâșie întunericul; trabucul strălucea, iar fumul se înălța în rotocoale în cavernă, unde dansa în jurul stalactitelor aflate la cincisprezece metri mai sus.
Singura flacără se transformă în mai multe când aprinse succesiunea de lumânări, o sută de lumânări aliniate lângă perete.
Finster își înmuie havana proaspătă în brandy și își contemplă bizara colecție de artă religioasă. Trecu încet pe lângă fiecare capodoperă, cu câte o revernță vrednică de prezența unui rege.
Fiecare piesă fusese căutată, depistată, obținută, catalogată și restaurată cu meticulozitate. Mândria era păcatul său capital favorit. Mândria e doar respect de sine întărit de realizările personale, așa că-i plăceau realizările lui.
Erau trei mii două sute optzeci și una de opere de artă stivuite aici, una peste alta, cu preferatele lui în față. Multe cumpărate direct din galerii și de la licitații. Pentru cele găsite în mâinile altor proprietari, în alte colecții sau case, lucrări de care simțea că nu se poate lipsti, Finster folosea alte mijloace de a și le procura.
Erau treisprezece asemenea lucrări, iar dintre aceste treisprezece, nouă fusese luate din case de rugăciune.
Vlad Țepeș, o maginifică pânză în ulei de Rukaj, furată de la Ceaușescu, era printre preferatele lui. Prințul român al Valahiei atingea o coardă sensibilă a lui Finster. Vlad Dracul nu era un zeu, ci doar un om în care era prezentă cea mai necruțătoare formă a răului. Un geniu militar care băga spaima nu numai în inimile dușmanilor, ci și în cele ale compatrioților săi.
Conte venit din regiunile muntoase din nord, Dracula avea o sete nepotolită de putere și de sânge. Fusese un general cu multe victorii, care savura ritualul de a-și trage în țeapă victimele cu miile, sângele lor curgând râuri ca o avertizare pentru ceilalți.
Oamenii găsiseră întotdeauna răul mai fascinant decât binele.
Fetele erau atrase întotdeauna de rebeli, de tipul cu geaca de piele și cu motocicletă, care sfida legea. Ce farmec avea tocilarul, tipul model, mort după calculatoare?
Așa se întâmpla mereu: actorii doreau întotdeauna să-i portretizeze pe tipii răi, în literatură personajele negative erau cele mai interesante. Cereți oricui să vă dea zece exemple de tipi buni interesanți și zece de tipi răi interesanți. O să găsească zece ticăloși în fix douăzeci de secunde, dar după cinci eroi va fi deja în dificultate.
Finster obosise de atâta harababură. Oamenii deveniseră atât de previzibi. Le fluturai niște bani și un pic de sex pe sub nas, și deveneau maleabili ca un copăcel în bătaia vântului. Finster nu era decât cel care-i ducea în ispită, niciodată mâna care apăsa pe trăgaci.
Își continuă plimbarea prin Luvrul său necurat, ajungând în cele din urmă la ușa care dădea în camera cheilor, cu tabloul înfățișând porțile raiului proptit lângă ea.
Charles cobora scările, ducând un sac lung, negru și un cuțit mare.
Fnster nu-și luă ochii de la tablou în timp ce vorbea cu majordomul.
- Și s-a uitat și a văzut că era bine, murmură el.
Charles se opri în colț, lângă corpul spânzurat. Puse sacul negru pe podea, trăgând fermoarul ca să-l pregătească pentru cel mai recent ocupant. Cadavrul degaja mirosul morții; descompunerea începuse deja. Cu mare efort, Charles coborî trupul pe pământ.
Dădu la o parte părul roșu al lui Elle de pe fața odinioară frumoasă și-i scoase ștreangul din jurul gâtului umflat și plin de vânătăi.
Finster continua să se uite la tabloul cu porțiel raiului, adâncit în gânduri. Și pe buze începu să-i înflorească un ușor zâmbet.
- Mă duc acasă, spuse el.
Capitolul 25
1.
La ferestre, la uși, pe pereți erau atârnate cruci, mii de cruci pretutindeni. Abia dacă scăpaseră vreo doi centimetri de opera preotului.
Busch și Simon stăteau pe podea, în mijloc, cu o sticlă de whisky între ei. În sticla abia desfăcută nu rămăseseră mai mult de două degete de băutură. Cei doi găsiseră în sfârșit ceva în comun: amândoi erau aproape morți de beți.
- Deci, părinte, ce faci când nu te lupți cu diavolul și nu omori oameni - când nu faci treburile astea sfinte?
Bolboroseala lui BUsch era cu greu inteligibilă.
- Joc... șah.
Vocea lui Simon era limpede, însă era evident că nici el nu era într-o formă mai bună.
- Șahul e bun. Cam prea cerebral pentru mine.
După ce stătu mult și se gândi, încruntând din sprâncene, Simon îngăimă:
- Fotbal.
- A... Așa mai vii de-acasă.
Busch se înveseli.
- Nu fotbal american. Fotbal.
Entuziasmul polițistului scăzu.
- Noi - arătă el spre Michael, care părea cufundat într-un joc de solitaire pe pat - jucăm fotbal. Fotbal din ăla american adevărat.
- Sunteți buni de ceva?
- Da, suntem buni de ceva, replică Busch.
- Tre să fii puternic pentru asta.
- Da, puternic.
Busch se umfla în pene de mândrie.
- Rapizi?
- Cu cât mai rapizi, cu atât mai bine.
- Deștepți?
- Avem mintea ascuțită.
Se răzgândi.
- De fapt, fundașul trebuie să fie deștept.
- Tu ești fundașul?
Busch râse.
- Nu. Io-s doar rapid și puternic.
Simon se așeză pe burtă, întinse brațul, oferindu-i mâna și provocându-l.
- Cât de puternic? întrebă el.
Busch rânji, își întinse brațele de câteva ori, destinzându-le, apoi se lăți pe podea în fața lui Simon.
- Bine, padre. Ai încredere în tine?
- Am.
Simon își flexă brațul ca să apuce mai bine.
- Atunci hai să facem treaba și mai interesantă! Pe o sută de dolari americani.
- O sută, fu de acord preotul, cuprins de beție.
Scoaseră banii, aruncându-i pe covor.
Michael se tot uita la cei doi, care nu mai știau ce-i cu ei și se dădeau mari. Se sculă din pat și se duse la căruciorul cu mâncare. Luă de acolo două pahare de vin cu picior și, dregându-și vocea pentru efect, se întoarse spre ei.
- Prostii, băieți. Vreți să vedeți cine-i mai tare? Hai să facem să însemne cu adevărat ceva!
Și, spunând asta, ridică paharele și le izbi de marginea căruciorului de metal, spărgându-le în așa fel încât nu rămase din ele decât picioarele de sticlă, zimțate ca o lamă de cuțit.
Michael merse și puse paharele sparte la mijloc între ei, în punctul unde avea să ajungă brațul celui care avea să piardă. Învinsul avea să fie străpuns de cristalul ca un pumnal, sticla intrându-i în dosul palmei. Zâmbi.
- Asta e o motivație mai serioasă decât o sută de dolari.
Simon și Busch se uitară unul la altul.
- Haideți, îi îndemnă Michael. Sunteți amândoi atât de încrezători. Dacă nu aveți încredere nici în voi înșivă....
Niciunul nu se clinti.
- E prea frumos ca să fie adevărat.
Michael amestecă pachetul de cărți de joc de câteva ori, cu mișcările unui adevărat magician.
- Trebuie să particip și eu la asta.
Învățase doar două trucuri cu cărți de joc în tinerețe, și mai ținea minte doar unul; din fericire, era cel care-i trebuia. Ca un magician, răsfiră cărțile și le întinse spre cei doi.
- Trageți câte una.
Simon și Busch se uitară unul la celălalt și, în cele din urmă, alese fiecare câte o carte, nefiind siguri unde avea să se ajungă. Băutura le luase clar mințile, căci rămaseră nemișcați, cu cărțile în mână.
- Trebuie să vă uitați la ele... îi admonestă Michael.
Busch abia se putea concentra, dar era sigur că ținea popa de treflă. Simon aruncă o privire valetului său de pică, strângându-l apoi repede la piept, ascunzându-l de restul lumii.
- Acum puneți-le la loc!
Michael le întinse pachetul și cei doi puseră cărțile înapoi. Le amestecă de câteva ori, făcând tot felul de trucuri cu ele, apoi le puse pe podea.
- Fii drăguț, îi spuse lui Busch, și taie cărțile.
Busch făcu întocmai.
Michael se întoarse spre Simon.
- Dă-mi primele două cărți de deasupra.
Simon îl ascultă, iar Michael luă cărțile din mâna lui, cu fața în jos, și le vârî sub cele două pahare sparte.
- Am pus cartea câștigătorului sub paharul celui care va pierde.
Michael aruncă pe jos o bancnotă de o sută de dolari.
- Intru și eu în joc.
Simon și Busch se uitară la paharele sparte puse pe cărțile de joc, îndoindu-se de ei înșiși și de alegerea nebunească pe care o făcuseră.
- Ce-i, ți-e frică, om sfânt? își bătu joc Busch de Simon, cu o voce poticnită.
- Nu de tine, Peaches.
Busch își ieși din pepeni. Se apucară de încheietura mâinii drepte, fiecare încercând să-l prindă cât mai bine pe celălalt. Își sprijiniră brațul stâng de podea, ca să aibă echilibru și....
- Dă startul! strigară amândoi la unison.
Michael le apucă mâinile încleștate, asigurându-se că erau la același nivel și, lucrul cel mai important, că erau aliniate cu țepușele mortale de sticlă. Apoi, cu un glas aproape șoptit, dădu comanda:
- Start!
Amândoi erau puternici, musculoși și hotărâți. Brațele lor împletite părură să rămână suspendate o veșnicie, tremurând ca motorul turat al unei mașini.
Aproape imperceptibil, Busch începu să câștige - numai cu o fracțiune, însă brațele încordate se înclinau clar în favoarea lui. Sprâncenele i se încruntară de concentrare, în timp ce întregul corp îi tremura, dar apoi.... ușor-ușor, Simon preluă controlul.
Busch nu pierduse niciodată, absolut niciodată, în fața nimănui, la skanderbeg. Și totuși, preotul ăsta beat începea să-l domine.
Trecu un minut.
Se țintuiau cu privirea, între ei acumulându-se o tensiune de o intensitate pe care Michael n-o mai văzuse niciodată. Sudoarea le îmbrobona frunțile. Începură să respire sacadat.
Doi bărbați care nu erau obișnuiți să piardă, fiecare teribil de hotărât să nu se dea bătut. Și, cu toate că începuse ca o întrecere între doi bețivi, aburii de la băutură se evaporară în căldura produsă de cei doi combatanți care păreau acum a fi pe deplin treji.
După aceea, balanța reîncepu să se încline în favoarea lui Busch. Mai întâi insesizabil, dar, pe măsură ce se scurgeau secundele, mâna lui Simon continua să se îndrepte în jos, spre paharul spart.
Busch mai degrabă ar fi murit decât să piardă.
Mâna preotului mai avea de parcurs jumătate din distanța până la cioburi și, chiar dându-și seama de sângerioasa soartă căreia avea să-i cadă pradă Simon, Busch strânse din dinți și continuă să împingă.
Se priveau drept în față, niciunul nu se uita la cioburi.
Deodată, mâna lui Simon se opri din coborâre. Tendoanele de la gât i se umflară. Mâna îi atârna nemișcată în aerul rece de deasupra sticlei.
Fiecare îi spunea din ochi celuilalt că urma să fie înfrânt.
Se scurseră două minute. Începeau să-și piardă puterile.
Busch scormoni undeva în adâncuri, găsind stropul acela în plus, înclinând din nou mâna lui Simon spre înfrângere. Continuă să-l împingă pe Simon, puțin câte puțin, milimetru cu milimetru.
Mâna lui Simon era aproape sprijinită de piciorul paharului; simțea marginea zimțuită atingându-i firele de păr de pe dosul mâinii. Și, cu toate astea, nu era în el nici urmă de teamă - doar o hotărâre de neclintit. Durerea provocată de rană urma să pălească prin comparație cu agonia eșecului, cu care nu era deloc obișnuit.
Michael fusese sigur că nici unul din ei nu va trece prin acest calvar, și totuși stătea și se uita la ei, uluit, așteptând încheierea oribilă.
Busch fu cel care își întoarse privirea, chiar dacă numai pentru o clipă. Pentru o fracțiune de secundă, atenți îi fu atrasă în chip irezistibil de marginea ucigătoare de cristal; reveni apoi grăbit la adversarul lui.
Simon nu tresări, hotărârea nu i se șubrezi. Acum sticla îi apăsa pe piele, la cea mai mică mișcare cioburile vor începe să-i taie carnea. Mâna aproape îi intrase în vârful ascuțit, când....
Busch se retrase din întrecere. Mâna lui Simon sări în sus ca un arc, eliberată din strânsoarea nemiloasă. Nimeni nu rosti niciun cuvânt. Busch se zgâia la covor, frecându-și brațul. Simon își tot muta privirea de la pahar la brațul său.
- Ei bine - Michael se aplecă, adunând banii - a fost ușor.
Își îndesă bancnotele în buzunar.
Busch și Simon se uitară la Michael, fără să înțeleagă. Busch fu primul care-și dădu seama ce se întâmplase; smulse cartea lui de sub piciorul paharului spart și-o întoarse. Cinci de pică. Simon făcu la fel cu a lui. Opt de inimă roșie.
Niciuna dintre cărți nu era cea trasă mai înainte. Îl priviră pe Michael un pic derutați și foarte enervați.
- Ce-i cu tine, ai luat-o razna? vru să știe Busch.
- Știam eu că omenia din voi va fi mai puternică decât orgoliul, spuse Michael scurt.
- Stai o clipă. Așteaptă puțin. N-ai câștigat nimic, prietene. Te crezi deștept, dar ai stricat pariul, n-ai ghicit niciuna din cărțile noastre.
Întinse mâna.
- Toarnă aici!
Michael îl ignoră.
- Dă-mi cuțitul tău, îi zise Michael preotului.
Simon șovăi doar o clipă, apoi ridică cracul drept al pantalonului. Scoase cuțitul de vânătoare din teaca fixată de gambă și i-l dădu lui Michael.
Michael întinse pachetul de cărți lui Busch.
- Aruncă-le în aer!
Busch se uită urât la Michael. Dacă băutura nu i-ar fi întunecat mintea, l-ar fi pocnit până acum.
- Haide. Aruncă-le sus, insistă Michael.
Exasperat, Busch azvârli cărțile în aer, creând un vârtej de roșu și negru. Cărțile plutiră o veșnicie, după aceea...
Cu o viteză uimitoare, Michael aruncă rapid cuțitul prin centrul cărților care cădeau....
Hârșt. Țintui două cărți de perete.
Valetul de pică și popa de treflă.
Cărțile pe care le trăseseră Busch și Simon erau acum pironite de zid, cuțitul încă vibrând de la forța impactului.
În încăpere se așternu tăcerea până când lui Busch îi apăru un surâs uriaș pe față și începu să râdă.
- D-aia este el fundașul, îi spuse lui Simon.
- Ticălosul, murmură Simon.
Și, pentru prima oară după mult timp, un rânjet îi lumină fața sfrijită și smeadă.
Michael se așeză la loc. Se vedea în ochii lui că se simțea ca și cum ar fi spart codul de la Fort Knox. În timp ce Simon și Busch erau prinși în întrecerea lor la beție, încercând să-și rupă unul altuia brațul, Michael găsise în cele din urmă răspunsul pe care-l căuta, pe care-l căutau cu toții.
Știa cum să pună mâna pe chei.
2.
Două dimineața. Încă mai ploua. Holul hotelului era pustiu. Torre Ericson venise la Berlin din Suedia ca să muncească pe timpul vacanței. Torre nu călătorise niciodată în Europa, însă jurase s-o facă înainte să împlinească douăzeci și unu de ani, anul următor.
Berlin i se păruse un loc la fel de bun ca oricare altul și, în plus, hotelul Friedenberg era singurul loc care-i oferea o slujbă cu două zile consecutive libere.
Desigur, îi luase un pic de timp să se adapteze la tura moartă, dar de fapt nu prea-l deranja. „Mort” era oricum cuvântul de ordine pe aici, poate cu excepția clienților ocazionali care căutau câte o prostituată în toiul nopții, câte o gustare sau ambele. Nu se întâmplase niciodată nimic la hotelul Friedenberg între miezul nopții și șase dimineața.
Așa că fu un pic surprins când bărbatul intră împleticindu-se, ud leoarcă. Străinul tușea incontrolabil și se tot învârtea în loc, încercând să se orienteze.
Tipul ăsta avea nevoie de cafea și de o celulă în care să doarmă până să-i treacă beția, hotărî Torre.
Nu-și făcea griji, avea un metru optzeci și era solid ca granitul de la cățăratul pe stânci și de la rugby. Azvârlise afară mulți bețivi, iar ăsta nu va fi ultimul. Cu toate astea, politețea era la ordinea zilei.
- Pot să vă ajut? se oferi el într-o germană perfectă.
Bețivul se îndreptă clătinându-se spre birou, ignorându-i clar întrebarea.
Torre o dădu pe engleză.
- Plouă tare afară, nu?
Din nou, bețivul nu-i răspunse. Se poticni până în dreptul biroului, lăsându-se, așa plin de apă cum era, peste tejghea, udând ziarele oferite de hotel clienților și registrul de oaspeți.
- John S-Smith, bolborosi el.
- Îmi pare rău, toți oaspeții dorm acum, zise Torre destul de agasat.
- Smith mă așteaptă.
„Da, sigur”, își spuse Torre. Știa când cineva încerca să-l ducă de nas.
- Poate doriți să lăsați un mesaj; putem să-l anunțăm pe domnul Smith să vă sune de dimineață.
Torre nici nu-și dădu seama ce se întâmplă; era mai îngrijorat de faptul că bărbatul avea să vomite pe tejghea. Înainte să apuce măcar să clipească, bețivul scoase brusc un pistol, ținând țeava la doi centimetri de ochii uluiți ai lui Torre.
- Aș vrea să văd registrul, te rog, ceru bețivul, cu o voce limpede și răsunătoare.
În mintea tânărului suedez nu era nicio îndoială că bărbatul dinaintea lui îi va lua viața într-o clipă dacă nu va face imediat ce-i spusese. Dar, când ai douăzeci de ani și ești țanțoș, ca unul care încă n-a aflat că e muritor, există alternative. Iar Torre era rapid.
Bețivul, care de fapt nu era bețiv, nici nu tresări când mâna lui Torre răsări de nicăieri, smulgându-i pistolul.
- Scoți pistolul la mine, nenorocitule?
Tânărului recepționer îi pompa adrenalina în vine datorită succesului obținut.
- Ai noroc că nu te împușc pe loc.
Îndreptă pistolul subtilizat direct spre inima tipului.
- Destul de iute, spuse străinul, smulgându-i lui Torre un zâmbet, pe jumătate mândru, pe jumătate stingherit.
- Când te pui cu cei mai buni.....
Dar Torre nu apucă să-și sfârșească fraza. Corpul i se prăvăli pe spate, pe podea, în timp ce o bună parte a capului îi explodă, mânjind perete dinapoia lui. Nici nu văzuse când tipul scosese o a doua armă sau când apăsase pe trăgaci.
Dennis Thal sări peste birou, urmări cu degetul rubrica de semnături la sosire din registru și se opri la „Iuda Iscarioteanul”.
„Cât de bătător la ochi”, își spuse.
3.
Două și un sfert dimineața. Michael și Busch dormeau, primul pe canapea, al doilea pe podea. Alcoolul pe care-l dăduseră pe gât îi făcuse să nu mai fie în stare să ajungă în pat.
Cu Simon era altă poveste: își petrecuse prea multe nopți stând de veghe și așteptând să se întâmple ceva inevitabil, iar noaptea asta nu era cu nimic diferită.
Preotul se plimba de colo-colo prin cameră, agitat, după ce-și petrecuse ultima oră verificând iar și iar armele, toate încărcate și pregătite.
Michael le explicase planul lui, unul solid, care putea fi adoptat și executat dacă toți trei lucrau în echipă.
Simon rezolvase toate detaliile operațiunii, analizându-le și modificându-le de mai multe ori ca să prevadă orice situație, orice posibilitate. Nu era loc pentru greșeli și.... nici pentru o a doua șansă.
4.
Thal ieși din lift. Coridorul era pustiu. De ușa fiecărei camere atârna câte un semn cu „Nu deranjați”, împreună cu comanda pentru micul dejun. Pe hol erau câteva cărucioare goale de mâncare, așteptând să fie luate de picolo.
Camera 1283. Înainte și la stânga.
Thal își verifică de două ori ambele pistoale.
Băiatul ăla nici măcar nu-și dăduse seama că era trasă piedica. Ce nesăbuit! Dacă n-ar fi încercat să facă pe Superman, ar fi fost încă în viață, chiar dacă la trezire l-ar fi durut capul de la lovitură. Toți vor s-o facă pe eroii.
Punând Glockul la loc în toc, Thal înaintă cu Magnumul atârnându-i în mâna stângă. În cameră trebuiau să fie trei: St. Pierre, Busch și un preot. Nu îi văzuse cu ochii lui, dar informația venise direct de la angajatorul lui. I se spusese să aibă grijă cu preotul.
Lui Thal asta i se păruse amuzant.
Camera 1283. Stătea în fața intrării, ignorând lumea exterioară, concentrându-se. Respirația îi era slabă, umerii i se relaxară.
Ridică piciorul să lovească ușa.
5.
Simon zăcea în liniște pe pat, încă resimțind ușor efectele alcoolului. Avea nevoie de odihnă, dar trebuia să rămână cu ochii deschiși. Doar două lumânări rămăseseră aprinse, flăcările aruncând dungi pâlpâitoare prin umbre.
După asta, trebuia să-i pună capăt. Nu putea continua să se mintă, era mai mult decât epuizat. În toți anii ăștia își construise un zid în jurul lui, așa că nu căutase niciodată prietenia cuiva; nu-și permitea să aibă prieteni. În seara aceea însă, pentru câteva clipe, văzuse că într-o zi lucrurile ar fi putut sta și altfel.
Și-ar putea găsi o viață în care să nu fie mereu singur; și-ar putea găsi tovarăși și chiar o femeie cu care să-și împartă viața, în locul existenței izolate, celibatare, de preot. Toți anii ăștia de suferință, în care-și răzbunase mama - poate că durerea se risipea în cele din urmă. Poate chiar va reuși să fie mântuit.
Sări din pat. Ceva îl făcuse să tresară.
Se uită la bărbații adormiți - nicio mișcare. Se răsuci și se dădu jos din pat, apucă pistolul de pe noptieră, îndreptându-l spre ușă. Sângele îi alerga prin vene, bubuindu-i în urechi. Liniștea era asurzitoare.
Oare fusese doar imaginația lui?
Îl pândea paranoia, iar asta avea să-l ducă la eșec; știa că nu trebuie să se îndoiască niciodată de el însuși și de propria judecată. Era obișnuit să opereze singur și, cu toate astea, se afla acolo împreună cu doi complici, doi complici care dormeau de beți ce erau.
Auzi din nou zgomotul - încet de tot, cineva dădea târcoale.
Corpul i se încordă.
Ridică pistolul, țintind la înălțimea capului spre ușa deasupra căreia atârnase cruci cu câteva ore - cu o viață întreagă, i se părea - în urmă.
Obiectele sfințite nu ajutau câtuși de puțin.
6.
Thal scoase ambele pistoale. Nu avea nevoie decât de trei împușcături, era sigur de asta. Nu se aștepta să stârnească prea multă agitație; avea amortizoarea la arme, iar coridoarele erau pustii. Urma să prindă avionul de la ora șase dimineața și să se întoarcă în Statele Unite la căderea nopții.
Angajatorul său se învoise să îl lase să se retragă, dacă scăpa lumea de cei trei oameni aflați de cealaltă parte a ușii, cu un onorariu pe care nu l-ar fi putut cheltui în zece vieți.
Și, cu o mișcare fulgerătoare, lovi cu piciorul în clanță. Ușa se făcu zob.
Thal se rostogoli înainte, cu pistoalele pregătite.
Capitolul 26
1.
Trecuseră de-acum două zile. Nicio veste de la Michael. În ciuda asigurărilor lui Jeannie, Mary era speriată. În adâncul sufletului știa că Michael avea probleme serioase. Dac-ar fi putut s-o sune, ar fi făcut-o.
Iar ea avea să moară. Curând. Tumorile se răspândeau ca un incendiu în pădure. Durerile o apucau tot timpul - și, cu toate că nu voia să recunoască, devenea din ce în ce mai dependentă de morfină.
Se externase din spital în dimineața asta, în pofida dorinței tuturor și a insistențelor medicilor. Voia să fie acasă, printre lucrurile ei. Voia să fie acasă când se va întoarce Michael. Îi luase pe Hawk și pe CJ de la doamna McGinty.
Bătrâna îi adusese supă și salată verde și nu făcuse nici cea mai mică aluzie la boala ei. Femeia știa ce înseamnă durerile morții: mai trecuse prin așa ceva.
Când intră în biroul lui Michael, Mary văzu hârtiile care acopereau masa: articole de ziar despre un afacerist german, fotografii, reviste....
Biroul lui Michael era în dezordine, iar asta nu se potrivea deloc cu firea lui analitică. Era limpede că plecase în grabă. Bănuise ea că-și călcase cuvântul dat.
Cu ani în urmă, când se confruntase cu realitatea vieții clandestine a lui Michael, se simțise trădată și furioasă. Și, deși în cele din urmă găsise puterea de a-l ierta, mai era cale lungă până la încredere. Acum, văzând hârtiile astea din fața ei, deveni și mai convinsă că Michael își încălcase promisiunea. Știa însă că o iubea și că n-ar trăda-o niciodată. Era sigură că, orice făcea, intențiile lui erau onorabile.
- Bună! strigă Jeannie de pe hol.
- Vin imediat.
Mary adună hârtiile lui Michael, îndesându-le în sertarul de jos al biroului. Când se întoarse să iasă din cameră, văzu ceva pe scaun. Neștiind ce era, ridică obiectul.
Îi stătu inima când văzu inscripția de pe brățara de siguranță: „Proprietate a Departamentului de Poliție din Byram Hills”.
Michael avea necazuri mai mari decât își imaginase ea.
- Ți-am adus niște mâncare, zise Jeannie, apropiindu-se.
Mary nu știa ce să facă; n-o putea lăsa pe Jeannie să afle despre Michael, cel puțin nu încă. Îi trecu prin minte că poate știa și poate de-asta plecase Paul după Michael. Își alungă acest gând din minte și vârî brățara de siguranță în buzunar.
2.
Bucătăria era unul dintre locurile preferate ale lui Mary. Nu era mare, dar pentru ea era destul.
Îi plăcea să gătească, considera asta o formă de artă: la fel ca pictura și sculptura, era ceva ce se desăvârșea în timp, cu talent și răbdare.
Nimic n-o bucura mai mult decât să fie gata cina când venea Michal de la serviciu. Poate că era de modă veche și în dezacord cu mișcarea feministă, însă nu-i păsa; era ceva care-i făcea plăcere.
- O, Doamne, se minună Jeannie. De unde-a apărut toată mâncarea asta?
Mary gătise întreaga după-amiază, iar asta i se păruse unul dintre cele mai relaxante lucruri pe care le făcuse în ultima lună. Așa că frigiderul era plin ochi.
- Ți-am spus că am gătit o mulțime.
- Cine o să mănânce toate astea? întrebă Jeannie.
Mary începuse să răspundă - Michael - dar numele îi muri pe buze.
Jeannie deja regreta întrebarea. O luă pe Mary de braț.
- M-a sunat Paul.
- L-a găsit pe Michael?
- Da, am vorbit cu el azi după-amiază, mai devreme; sunt la un hotel din Berlin.
- Berlin? Ce-a zis?
- Nu prea multe. Paul se grăbea, a spus că sunt bine și c-o să se întoarcă în vreo două zile, cam asta-i tot.
- Ai numărul?
- Nu mi l-a dat, răspunse Jeannie cu un zâmbet viclean.
- Și?
Mary o cunoștea pe Jeannie suficient de bine ca să știe că avea ea un as în mânecă.
- Păi să zicem că nu e el singurul detectiv din casă.
- Ești așa o șmecheră! rânji Mary. Îi putem suna?
- Acolo e noapte acum.
Mary o privi un pic dezamăgită, dar și ușurată.
- O să sunăm imediat ce se face dimineață la ei, decise ea. Măcar știm că sunt în siguranță.
Jeannie nu era așa convinsă. Paul spusese că totul era bine, dar că el și cu Michael trebuiau să se ocupe de ceva repede, iar asta nu-i căzuse bine. Soțul ei nu avea nicio altă treabă acolo, decât să-l aducă pe Michael înapoi. Nu avea de ce să se ocupe, decât dacă....
Mary puse masa din sufragerie pentru cină și servi antricot de vită cu usturoi, cartofi noi și uriașa salată verde pe care o adusese doamna McGinty. Nu discutară prea mult în timpul mesei, conversația lor rezumându-se la năzbâtiile copiilor, Busch și la valul recent de căldură care lovise orașul.
Era ora opt, dar ar fi putut fi la fel de bine și miezul nopții, după cum se simțea Mary. Nu-i lua mult ca să se simtă epuizată; nu mai avea putere nici cât cu o săptămână în urmă. Medicamentele îi furaseră și bruma de energie pe care o mai avea.
Jeannie sugeră să continue discuția pe canapeaua din camera de zi, unde-și mâncară și desertul. Mary își găsea cu greu cuvintele; voia atât de mult să stea de vorbă cu Michael și, deși găsise alinare în faptul că Jeannie spunea că e în siguranță cu Busch, îndoielile ei nu aveau să se risipească decât la auzul vocii lui.
Neliniștea ei era evidentă, așa că, impulsivă, Jeannie deschise poșeta și scoase o bucată de hârtie. Se întinse după telefon.
- Ea prea târziu să sunăm, protestă Mary.
- Nu zău? făcu Jeannie, înclinând din cap. Pe mine soțul meu m-a trezit în miezul nopții pentru lucruri mult mai puțin importante. O să-i treacă.
Termină de format numărul și-i dădu receptorul lui Mary.
- E linie directă în camera lor.
Mary începu să simtă o agitație în stomac din cauza emoției; odată ce avea să știe că soțul ei e în siguranță, va reuși în final să adoarmă.
Telefonul sună cu acel țârâit dublu, specific convorbirilor cu Europa. Sună a doua oară.
Mary se simțea iarăși ca atunci când era mică și aștepta să se deschidă ușa de la living, în ziua de Crăciun. Sun iar. Mary se uită la Jeannie. Zâmbetul ei era acum forțat. Deja începea să o cuprindă îngrijorarea.Cât de mare era camera aia? Acolo era două și un sfert dimineața. De ce nu răspundea Michael?
Jeannie se uită la numărul pe care-l ținea în mână, sută la sută sigură că formase bine.
- Probabil au ieșit să bea ceva.
Lui Mary i se făcu și mai teamă. Nu-și putea ascunde lacrimile. Cei doi nu ieșiseră la un pahar. Se întâmplase ceva, ceva foarte rău. Telefonul continuă să sune, fără să răspundă nimeni.
3.
Clubul Die Huhle der Harte - Bârlogul Păcatelor - începea să bubuie de muzică la miezul nopții. Era unul dintre cele mai vechi cluburi din Berlin, dar renumit și frecventat de elita Europei. Un teren de joacă exclusivist pentru cei bogați, oferea totul, de la lucrurile frumoase la cele urâte.
Inima clubului o contituia o scenă uriașă, al cărei motiv central era schimbat în fiecare seară, ca un decor de teatru. Într-o seară putea fi un peisaj câmpenesc, deluros, iar în următoarea, un sat medieval întunecat. În seara asta era Roma antică.
Orgi de lumini, spoturi și flash-uri dansau pe deasupra tapiseriilor și a mulțimii, iluminând o bacanală aproape suprarealistă a două milenii contradictorii. Era o decadență la care cezarii nu visaseră niciodată.
Pe la balcoane pândeau fotografi, sperând să surprindă un moment intim care putea fi vândut și dezvăluit lumii întregi. Cuplurile tinere și frumoase, de toate convingerile și orientările, erau înghițite de canapele uriașe de pluș și se înlănțuiau cu o pasiune frenetică. Valorile erau imprecise aici, iar moravurile - ușoare.
Muzica, pompată prin boxe de dimensiunile unei remorci de tractor, atârnate de tavan, era un amestec eclectic de disco, new wave și tehno-punl - toate astea scăpându-i lui Finster, care dansa cu două domnișoare uluitoare, Audrey și Vaughn.
Se întâlnise cu ele la ușă, iar de atunci erau toți trei inseparabili ca niște gemeni siamezi.
În timp ce Vaughn habar n-avea cine era tipul mai în vârstă cu sacou Armani, Audrey îl detectase de la o poștă când venise în club.
August Finster: suav, plin de succes și, calitatea ei preferată, fabulos de bogat.
Cele două fete - cele mai bune prietene încă din copilăria pe care și-o petrecuseră la Londra - erau practic identice; erau identice în toate privințele, începând cu îmbrăcămintea, mai puțin în ceea ce privește cascada de bulce, la Audrey neagră ca noaptea, iar la Vaughn blondă ca lanurile Angliei.
Fetele nu se gândeau decât la cât ar putea câștiga de pe urma sexului în trei. Nu se consideraseră niciodată prostituate, erau doamne de companie care făceau un târg cu prada săptămânii, alcătuită din gentlemeni - sau uneori doar cu prada mai ușoară, alcătuită din domni. Le plăceau bărbații care aveau putere și bani, așa-zișii stăpâni ai universului, dar și ele aveau putere: o putere primară, aproape supranaturală, pe care niciun bărbat din câți întâlniseră nu o puteau egala.
Ele două știau cum să-l facă chiar și pe cel mai puternic bărbat să îngenuncheze și să implore ca un copil.
Însă bărbatul ăsta era diferit.
Majoritatea credeau că au putere, și o etalau ca să-și ascundă nesiguranța. El avea un aer liniștit, o încredere în sine ca nimeni altul; știa că avea puterea, dar ar fi arătat-o numai în situații critice.
Pentru o clipă, lui Vaughn îi trecuse prin minte că în seara asta ar fi mai bine pentru ea să se retragă. Simțea o greutate în stomac, și nu era de la drogurile cumpărate de la Phillipe în baie. Tipul ăsta era cumva deosebit, vedea dincolo de manipularea sexuală pe care o exercita, direct în inima ei, ochii lui părând să smulgă carnea de pe ea ca să-i privească în suflet.
Dar nu fu decât un gând trecător. În plus, intuiția ei nu era niciodată bună.
Finster se mișca pe ring cu o grație care-i dezmințea vârsta, în același ritm și în armonie cu însoțitoarele sale; adrenalina succesului îi curgea prin vene. Dansa fără griji, căci își vedea scopul atins: curând ca scăpa de orice piedici. Dăduse ordin să se comită un omor - o făcuse fără tragere de inimă, însă nu-și mai putea asuma riscurile.
Îl disprețuia pe Simon și, dac-ar fi putut - dacă i s-ar fi permis, dacă ar fi fost în stare - i-ar fi făcut plăcere să apese chiar el pe trăgaci.
Finster se încrucișase în mai multe rânduri cu Simon, iar preotul păruse să pornească o cruciadă personală vrând să-l stârpească pe Finster din lume. Ei bine, gata cu asta!
Cu Michael era altceva; chiar ajunsese să se atașeze de el. Majoritatea oamenilor tremurau de frică atunci cânde se confruntau cu obstacole supreme. Michael era altfel, era la fel de hotărât ca Finster.
Din nefericire, Michael devenise un adversar, și încă unul dintre cei mai răi - unul motivat de ceva dincolo de lăcomie sau de desfrâu.
Michael St. Pierre era motivat de iubire. Și, pentru asta, Finster ordonă să fie omorât.
Finster nu avea nimic împotriva polițistului masiv, dar Thal era atât de vehement în dorința lui de a-l include în măcel, încât fusese de acord.
Thal era una dintre cele mai perfecte mașinării ale răului pe care le găsise vreodată printre oameni. Nu avea absolut niciun fel de considerație pentru ceilalți sau pentru viață. Singurul lucru care îi producea plăcere era suferința umană. Până acum, fusese angajatul ideal din toate privințele: prompt, eficient, meticulos și fără milă.
Se întreba care ar fi reacția lui Thal dacă ar afla adevărata identitate a angajatorului său.
Nu era stânjenit câtuși de puțin de ordinul pe care-l dăduse. La urma urmelor, moartea era doar o etapă din viață prin care toată lumea trecea în final.
Acești trei bărbați erau pentru el mai degrabă niște muște care trebuiau strivite, decât niște ființe umane, până la urmă, singura consecință a morții lor va fi dispariția ultimului obstacol care stătea în calea întoarcerii acasă a lui Finster.
Muzica bubuia în continuare, iar Audrey aduse un rând de băuturi. Nu se opriră niciun moment din mișcare cât dădură pe gât cea de-a patra Zima din seara aia.
- Voi, fetelor, sunteți periculoase, zâmbi Finster, privindu-le cum dansau și se frecau una de alta.
- Repetiția e mama învățăturii, țipă Vaughn pe deasupra muzicii.
- Și cât ați repetat?
Fetele zâmbiră la unison.
- Cred că va trebui să vedem dacă sunteți chiar perfecte, strigă Finster.
Și continuară să danseze.
Capitolul 27
1.
Ușa se deschise ca la o explozie, făcându-se țăndări când se trânti cu toată forța de perete.
Thal se răsuci în camera întunecoasă, degetul de pe trăgaci ascultând de comanda creierului. Ochii lui străpunseră întunericul, de la stânga la dreapta, scanând camera în căutarea țintelor, în timp ce înainta.
Dar nu era nimeni. Niciun suflet. Apartamentul era de-a dreptul pustiu.
Thal cercetă metodic camera, dulapurile, baia, sub pat, fiecare ungher și colțișor, rămânând cu garda sus.
Nu era nimeni în preajmă. Era ca și cum nimeni nu fusese vreodată acolo. Cum de se evaporaseră? Cum de știuseră? Rememoră ultimele zece minute.
Portarul murise înainte de a alerta pe cineva. Holul era pustiu. Nu văzuse pe nimeni în afara portarului. Era inacceptabil.
Pentru angajatorul său, va fi o probemă. Pentru el, era cel mai urât coșmar. Știa prea bine care era prețul eșecului, și nu era pregătit să-l plătească. Îi urmărise pe cei trei până aici. Îi putea găsi din nou.
Liniștea din camera cufundată în întuneric fu spulberată de soneria unui telefon. Un telefon care suna la ora două și un sfert dimineața undeva în altă parte a hotelului, dar... nu departe.
2.
Când ușa fu spartă, Simon se rostogoli pe dreapta și trase un glonț, mâna în care ținea pistolul neșovoind nicio clipă. Avea să golească întregul încărcător în intrusul care-ar fi încercat să pătrundă în camera lor, oricine-ar fi fost el.
Simon nu putea aștepta să-și dea seama dacă era un prieten sau un dușman; un prieten n-ar fi spart ușa la două și un sfert dimineața.
Nu mai avu ocazia să tragă. Nu era nimeni acolo; de fapt, ușa nici măcar nu se deschisese. Zgomotul se auzise de la etajul de deasupra.
Simon rezervase trei camere în hotel, pe trei nume diferite. Se dovedise o idee prudentă. O șansă din trei. Indiferent cine era cel care-i urmărea, se orientase evident după numele de acoperire religios.
„Iuda Iscarioteanul”. Era un truc vechi.
Rezervi cel puțin două camere, una pe un nume care iese puțin în evidență, iar celelalte pe nume la fel de comune ca o frunză în pădure.
Simon lăsă pistolul jos. Nu aveau prea mult timp. Șiretenia nu avea să le asigure decât cel mult câteva minute.
Lui Simon aproape că-i sări inima din piept când sună telefonul.
Michael și Busch - care dormeau amândoi buștean - săriră din somn în poziție de drepți. Michael se repezi la telefon. Simon îl interceptă înainte să apuce să răspundă. Ținu receptorul apăsat cu mâna, clătinând din cap în semn că nu. Telefonul sună din nou.
Busch și Michael observară în cele din urmă pistolul din mâna lui Simon.
- Ce-i cu astea? șopti Busch, arătând spre arme.
Simon își duse arătătorul la buze, scuturând din cap. Telefonul sună a treia oară. Busch ridică mâinile în aer, cu palmele în sus, încă așteptând un răspuns. Simon arătă spre tavan și șopti:
- Trebuie să plecăm.
Cât de derutați și mahmuri erau, Busch și Michael nu avură nevoie să li se zică a doua oară. Își înșfăcară lucrurile și-l ajutară pe Simon să pună armele în sacii de pânză.
3.
Simon gonea pe Autobahn, apăsând la maximum pe accelerație, pe una dintre puținele piste legale publice din lume. În ultima oră nu-i depășise decât un BMW seria 8, în rest el și mașina Audi Turbo lăsau în urmă lumea întreagă.
- Încotro? întrebă Busch de pe bancheta din spate, cu nervii un pic zguduiți, în timp ce privea Germania trecând în viteză pe lângă ei.
- O să oprim la un motel din afara orașului.
Simon nu-și lua ochii de la drum.
- Și de unde știm că n-o să ne dea de urmă și acolo?
- Nu știm.
Busch nu mai privise niciodată legea din perspectiva asta. Și nu-i plăcea. Nu că n-ar fi simțit adrenalina curgându-i prin vene ca reacție la fuga lor. Prefera să fie vânătorul, nu prada; consecințele negative ale acțiunilor unui vânător erau întotdeauna minimalizate.
- Deci așa ți-ai trăit tu viața? îl întrebă Busch pe Michael, care era ghemuit pe bancheta din spate, lângă el, cu ochii închiși.
- Pun pariu că era Mary, spuse Michael, mai mult pentru el însuși.
- O s-o vezi curând. Peste două zile, o să fim din nou acasă. Astea au fost vorbele tale.
Michael deschise ochii și se-ntoarse spre Busch. Pe buze îi miji un zâmbet.
- N-ai fi crezut niciodată că o să fugim împreună ca acum, nu?
Amândoi simțeau ironia situației.
- Ești sigur de următoarea mișcare a lui Finster? Ești sigur că știi unde va fi mâine-seară? întrebă Simon.
- Garantez, răspunse Busch încrezător, apoi se întoarse din nou spre Michael. O să primesc și eu o slujbă la magazinul tău când o să fiu dat afară din poliție?
- Taci din gură, nimeni n-o să te dea afară de nicăieri. Trebuie doar să ai încredere în mine.
- Mda, am mai făcut asta și înainte și uite unde am ajuns.
Busch ridică brațele, făcând aluzie la momentul actual, când goneau cu o sută nouăzeci de kilometri la oră.
- Deci îți sunt dator.
- Am să-ți trimit factura.
Busch se înclină în față, spre Simon.
- Ai idee cine l-a curățat pe tipul din hol?
- Nu.
- Îți dai seama că o să se amuze teribil când o să găsească camera de hotel așa cum am lăsat-o noi, cu mai multe cruci în ea decât la o convenție pe teme biblice?
- Îhî....
- Și acum probabil că ne caută poliția...
- Da, dar ei habar n-au unde suntem.
- Habar n-au... repetă Busch, fără convingere.
- Am ceva experiență în genul ăsta de lucruri și sunt sigur că și prietenul tău are.
Busch se uită spre Michael, care ridică din sprâncene, semn că era întru totul de acord.
- Finster chiar vrea să vă știe morți, sublinie Busch ceea ce era deja evident.
- Îmi crește inima când văd că mi se dă atâta atenție, remarcă Michael.
- Nu fi arogant! Îmi închipui că vrea să ne elimine pe toți, zise Simon, strângând volanul și apăsând pe accelerație la maximum.
- Asta da încurajare, replică Busch, uitându-se cum trece în fugă pe lângă peisajul de țară.
- Bucură-te de lucrurile mărunte! Am ieșit vii de-acolo, glumi Simon.
Pentru un tip cu simțul umorului, Busch își pierdea repede buna dispoziție. Era o țintă vie, ceva ce n-ar fi înțeles nici în ruptul capului cu trei zile în urmă. Era în stare să facă multe pentru prietenul lui - nu spusese el întotdeauna că și-ar da și viața? Dar acum era prea real. Până în noaptea asta, nu fusese niciodată fugar.
4.
La ora 2.17 dimineața Thal stătea în mijlocul unei camere de hotel, holbându-se la colecția zdravănă de cruci împrăștiate peste tot. Strângea puternic pistoalele din ambele mâini, în timp ce creierul lui încerca să proceseze priveliștea dinaintea lui.
Telefonul care suna și la care nu răspundea nimeni fusese ca un semnal de ghidaj, conducându-l din camera de deasupra în adăpostul ăsta religios care părea să-și fi pierdut rostul. Telefonul amuți în cele din urmă.
- Ce mama naibii? fu tot ce putu el mormăi.
Măcar de data asta nimerise în camera potrivită. Crucile astea atât de ridicole! Ca și cum o cruce l-ar fi putut împiedica să intre.
Un moment, se întrebă dacă nu cumva țineau la distanță pe altcineva sau ceva. Dracula și vârcolacii erau pură ficțiune, dar crucile alea tot atârnau acolo. Și nu erau pentru rugăciune - pentru asta nu aveai nevoie decât de una. Erau pentru protecție.
Renunțase la credință cu mult timp în urmă; Dumnezeu era doar pentru cei slabi, fratele-erou la care să dai fuga când întunericul te pândea de după colț. Însă miile astea de cruci trebuiau să țină ceva deoparte, un lucru împotriva căruia armele convenționale nu puteau să lupte. Dar ce anume?
Înainte de a apuca să ia cu adevărat în calcul posibilitățile, o voce strigă din spatele lui:
- Halt!
Thal nu făcu nimic de felul ăsta. Polițistul german muri înainte să atingă covorul cu capul ciuruit de gloanțe. În timp ce fumul din cele două pistoale se risipea, Thal se mustră singur că se lăsase furat de gânduri.
Acum nu avea timp de cercetări; înșfăcă doar câteva cruci cu speranța de a le identifica mai târziu și o șterse.
Se repezi pe hol, îndesându-și pistoalele la spate, îm betelia pantalonilor, și apăsă pe butonul liftului. Dacă polițiștii erau jos, mai bine să se poarte normal și să încerce să iasă pe ușa din față, în speranța că agitația din hol, din jurul cadavrului, le va distrage suficient atenția.
Cu toate astea, când ușa liftului se deschise, planul său luă o întorsătură dramatică, una care avea să fie zile întregi pe prima pagină a ziarelor și avea să fie ținută minte ani în șir.
Cei trei polițiști scoaseră armele la Thal, care ridică mâinile tremurătoare în aer, prefăcându-se că i-e frică.
- Este mort.... Mort, zise Thal în engleză.
Vocea îi vibră când arătă spre hol.
Doi dintre polițiști alergară spre cameră, cu pistoalele pregătite, și se poziționară câte unul de fiecare parte a ușii, ca să fie acoperiți.
- Sunt american. Au fugit pe scări în jos - pe fața lui Thal curgeau lacrimi - pe scări în jos.
Thal se mândrea cu capacitatea lui de a se mula perfect pe fiecare situație sau dispoziție. Dar ce-l încânta în clipa asta era căldura pe care o simțea la șale, acolo unde țevile celor două pistoale, incandescente, îi ardeau carnea. Ar fi putut jura că începea să simtă un miros.
Polițistul din fața lui, un începător pe nume Schmidt, ceru ajutor prin stație.
- Acoperiți scările, un ofițer a fost doborât, spuse el în germană.
Se apropie și mai mult de Thal.
- Cum arătau?
Thal se gândi să le dea descrierea lui Simon, Michael și Busch, dar asta ar fi însemnat să-i pună pe jar. Nu, Thal avea nevoie să fie relaxați; nu-și permitea să-i mai vâneze și altcineva prada. Începu să să bâlbâie, brațele tremurându-i, ca și restul corpului.
- Puteți lăsa mâinile jos - zise tânărul polițist enervat.
......................................................................
Busch se întoarse spre Michael după ajutor, însă acesta rămase tăcut pe scaun.
- Ce fel de preot ești? îl întrebă pe Simon.
Simon reveni la așezarea crucilor.
- Unii preoți sunt pentru cei bolnavi, alții ascultă confesiuni, fac slujbe, propovăduiesc cuvântul Domnului. Au îndatoriri în care își pot folosi cel mai bine talentele, fac ceea ce le cere Biserica. Eu? Talentele mele țin de o altă cale. Eu îl apăr pe Dumnezeu. Dacă l-aș fi omorât - Simon arătă spre Michael - în Israel, când am avut ocazia....
- Să-l omori?! exclamă Busch indignat. Ai încercat să-l omori pe Michael?
- Ești un om al legii. Tu aperi legea orașului tău, a societății tale. Ei bine, și eu sunt un om al legii; legea după care trăiesc este legea lui Dumnezeu. Am să-i fac respectată legea și, dacă este necesară o execuție, atunci...
Ridică din umeri.
- Sunt atât de diferit de tine?
- Nu te compara cu mine, scuipă Busch printre dinți.
- Aveai de gând să-l arestezi pe Michael numai pentru că părăsise țara, să-l trimiți la închisoare pentru că încercase să-și salveze soția. El e prietenul tău, și cu toate astea i-ai fi făcut așa ceva?
Simon se întoarse cu spatele la Busch și continuă să aranjeze crucile.
- E clar că pui mai mult preț pe legea ta decât pe prietenie.
După ce atârnă și ultima cruce, își luă paharul de whisky.
- Eu pun mai mult preț pe legea mea decât pe viața cuiva. Dacă-i luam viața de muritor, tot îi mai rămânea viața veșnică, toți am fi avut viața veșnică. Acum însă.... Ei bine, viața veșnică nu i-am luat-o eu, ci Finster.
Într-un mod ciudat, Busch îl înțelegea pe Simon, știa exact ce spunea nebunul. Busch nu era de acord cu metodele preotului, dar într-un fel le înțelegea. Însă asta nu schimba situația.
- Nu cumva vrei să zici să Satana a făcut-o? întrebă Busch râzând strâmb, ignorându-l pe Simon.
Acesta nu suporta să-și bată cineva joc de el.
- Ești aici ca să ne ajuți? Atunci mai bine ai crede ce-ți spun. August Finster e cel întunecat.
- Chiar așa?
Busch vorbea cu o condescență vizibilă.
- Mergi ici și colo, predicându-ți povestea plină de minciuni, tratându-l pe prietenul meu ca pe un simplu pion. De cine ascultă acum Michael, padre? Zi-mi! Te joci cu emoțiile lui, profiți de situația soției lui. Exact așa cum a făcut și Finster.
Degetul acuzator al lui Busch se apropie periculos de mult de nasul lui Simon.
- Măcar Finster l-a plătit!
- Paul?
Michael se ridică de pe scaun. Îl văzuse pe Busch pierzându-și cumpătul de prea multe ori și, cu toate că aprecia că-i lua apărarea, nu-și permitea ca lucrurile să ia din nou o întorsătură urâtă. Trebuiau să lucreze în echipă, să se concentreze în continuare asupra a ceea ce aveau de făcut.
- Te ia de prost, nu vezi? insistă Busch.
- Știu ce fac, răspunse Michael.
- Oare știi? Mary are nevoie de tine, are mare nevoie de tine. Știu că tu nu gândești limpede acum. Eu da. Trebuie să te duc acasă înainte să fii ucis.
- Paul, cred că este bine ceea ce fac. Îți cer asta ca unui prieten: ai încredere în mine.
Toate astea îl rodeau pe Busch; știa că se afla acolo din motive greșite. El și cu Michael aproape fuseseră omorâți, erau îngropați în camera asta fără niciun plan, și undeva afară era cineva sau ceva care voia să-i vadă morți. Dar zări convingerea copleșitoare din ochii lui Michael.
- Bine... Însă tot nu cred în porcăria ata cu diavolul, iadul, damnarea veșnică....
- În rai crezi? îl întrerupse Simon, încet.
- Nu despre asta este vorba.
- Crezi în rai? urlă Simon.
- Da! strigă Busch, furios.
- Atunci de ce-ți e atât de greu să crezi în iad? Sunt cele două fețe ale aceleiași monede.
Simon făcu o pauză, calmându-se.
- Glumești pe seama lucrurilor pe care nu le înțelegi. Iadul este real și veșnic.
Simon îl împungea acum pe Busch cu degetul.
- Iadul nu este un tablou pe un perete, un actor într-un film. Aș vrea să fi fost doar o bestie cu coarne și copite despicate.
Convingerea preotului răsuna tot mai puternic cu fiecare cuvânt.
- Omul l-a reprezentat pe Satana și a creat iadul prin propriile gânduri: infernul lui Dante, cele nouă cercuri ale iadului, focul și pucioasa - sunt niște prostii. Sunt lucruri închipuite de om. Așa cum nu putem înțelege frumusețea și mântuirea din rai, nu putem spera nici să înțelegem chinurile și agonia din iad. Este răul întunecat, implacabil și brutal. Iadul, râse Simon, nu este demn de niciun nume. Nu ai idee ce înseamnă răul pur, dar vei avea... Înainte de a termina noi aici, ai să știi mai bine decât orice om de pe pământul ăsta ce e răul adevărat.
Capitolul 24
1.
Cam în timp ce Busch și Simon se certau, Dennis Thal se prezenta la sediul Poliției Unificate din Berlin. Când arătă actele pentru eliberarea lui Michael, fiecare polițist cu care vorbi păru cuprins de confuzie. Faptul că fiecare pretindea că are nevoie de un interpret îl enervă la culme, în special pentru că răspunsul era mereu același: St. Pierre plecare, fusese luat de cineva care semnase pentru el, nu mai era problema lor.
De fiecare dată, Thal dădea politicos din cap și apoi cerea să stea de vorbă cu superiorul respectivului polițist. Când șeful din vârful ierarhiei își spuse ultimul cuvânt, Thal își ascunse furia și plecă.
Descrierea celui care-l luase pe Michael era vagă, dar un detaliu scosese la iveală identitatea lui: însoțitorul lui Michael era un urs de om.
Ploaia se opri pe când străbătea parcarea. Miza tocmai crescuse. Evident, Paul Busch era cu un pas înaintea lui.
Acum Thal nu mai vâna doar un om, ci doi, și, cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât entuziasmul creștea. Misiunea lui era Michael, iar plăcerea lui va fi Busch. Separat, prăbușirea fiecăruia ar fi fost ceva de o supremă importanță. Dar să-i prindă pe amândoi laolaltă... avea să fie p adevărată beție a simțurilor.
Șirul gândurilor îi fu întrerupt de vederea celor două cadavre; dungile albe de pe hanoracele lor se înroșiseră de la sânge. Unul tot mai avea mâna încleștată pe un pistol automat de nouă milimetri.
Thal se uită în jur; nu părea să fie nimeni prin preajmă. Se aplecă să cerceteze trupurile. Însă nu se instalase rigor mortis. Se blestemă singur: Busch i-o luase înainte. Tipii ăștia doi erau în mod clar întăririle europene.
Faptul că se presupunea că el, Thal, avea nevoie de întăriri, că exista șansa ca el să dea greș îl scotea din sărite. Își spuse că va trebui să țină minte să rezolve problema asta după ce își va duce misiunea la bun sfârșit.
Examină rănile cadavrelor, verificând pe unde intraseră și ieșiseră gloanțele. Rănile fusese făcute de un profesionist: ambii tipi fuseseră împușcați cu precizie în cap. Cineva îl proteja pe Michael. Cu atât mai bine, asta nu făcea decât să mai crească un pic miza.
Sarcina inițială a lui Thal nu fusese să-l omoare pe Michael St. Pierre. Trebuia doar să-l supravegheze, să-l urmărească, să-i știe toate mișcările. Odată ce aflase că Michael era eliberat condiționat, Thal pur și simplu inițiase o investigație internă asupra ofițerului care se ocupa de fostul deținut. Fusese absurd de ușor să ajungă lângă omul care era cel mai apropiat de Michael.
Timp de cinci ani, Thal se ascunsese sub masca Afacerilor Interne. Divizia sub acoperire îi dăduse mobilitatea și libertatea de a se face nevăzut într-o clipă, sub pretextul unei investigații confidențiale. Era bun spre mediocru în munca lui, și asta și voia. Mediocritatea era mereu ignorată în lumea asta. Oamenii nu găseau nimic interesant la cei obișnuiți. Nu-și permitea să iasă în evidență, căci și-ar fi pus în pericol pasiunea.
Omorurile.
Dennis Thal era extrem de priceput la asta și era plătit extraordinar de bine pentru așa ceva. Nu găsea că lumea are prea mult umor, dar faptul că era plătit generos să facă singurul lucru pe care-l îndrăgea i se părea teribil de amuzant.
Angajatorul său îi ceruse să-și găsească o slujbă corespunzătoare, care să-l facă să treacă neobservat. Afacerile Interne exact asta însemnau.
Îi plăcea să lucreze la Afaceri Interne. Adulmecând prin rufele murdare ale altora, avea puterea de a le distruge viețile. Ce putea fi mai frumos?
Dar ceea ce îl bucura cel mai mult era să dea lovituri pentru indivizii fără chip care-l angajau. Plata pe care o primea era scandalos de mare, iar plăcerea - uimitoare. Își găsise vocația în viață și excela în asta.
Se strecurase în mijlocul polițiștilor de la secția Byram Hills sub pretextul unei investigații de-a Afacerilor Interne referitoare la sistemul lor de eliberări condiționate - de fapt, referitoare la Paul Busch.
Căpitanul Delia era atât de enervat de situație și se temea atât de tare pentru propria piele, încât îi dăduse într-o clipă tot ce-i trebuia despre polițistul său cel mai important, un anumit dosar, dosarul spre adevărata țintă a lui Thal: Michael St. Pierre.
Thal trebuia să stea cu ochii pe Michael; misiunea nu implica uciderea acestuia, ci doar supravegherea lui, însă Thal era Thal, așa că dorințele lui se îndreptau în altă direcție. Îl disprețuia pe Busch, cu viața lui măruntă și confortabilă, morala și respectul său față de lege.
Din clipa în care Busch îl repezise și-i arătase că nu vrea să lucreze cu el, Thal căutase o ocazie, o cale de a-l distruge pe Busch cu viața lui ireproșabilă cu tot.
La urma urmelor, Thal era cel care făcea legea în forțele de ordine. Avea puterea de a îndepărta din sistem orice polițist corupt.
Cât de convenabil era că prăbușirea lui Busch avea să vină din gestul său prostesc, onest de a-și ajuta cel mai bun prieten să se sustragă condițiilor eliberării! Iar Thal va fi acolo să-i ceară socoteală pentru asta.
Acum, în timp ce stătea în fața secției de poliție din Berlin, știa c-ar fi trebuit să-și urmeze instinctul; ar fi trebuit să-l omoare pe Busch când avusese ocazia. Acum, situația scăpase de sub control. Busch era cu Michael, și-i scăpaseră amândoi printre degete. Thal știa că nu putea da greș. Și-ar fi pierdut slujba, ar fi fost înlocuit și, cel mai neplăcut, omorât.
Michael o ștersese din Statele Unite înainte ca Thal să-l poată opri. Iar Thal primise o nouă directivă. Iar Thal primise o nouă directivă.
Nu mai trebuia să-l urmărească pe Michael: trebuia să-l ucidă. Și nu numai pe Michael. Hotărî că va muri și Busch.
Dacă vreunul dintre ei avea să-i dea bătăi de cap, poate că se va întoarce după ce termina aici și le va face o vizită familiilor lor. Drăguța de Mary nu va mai trebui să-și faci griji din cauza cancerului....
2.
Pașii răsunau între pereții umezi din piatră. Flacăra chibritului sfâșie întunericul; trabucul strălucea, iar fumul se înălța în rotocoale în cavernă, unde dansa în jurul stalactitelor aflate la cincisprezece metri mai sus.
Singura flacără se transformă în mai multe când aprinse succesiunea de lumânări, o sută de lumânări aliniate lângă perete.
Finster își înmuie havana proaspătă în brandy și își contemplă bizara colecție de artă religioasă. Trecu încet pe lângă fiecare capodoperă, cu câte o revernță vrednică de prezența unui rege.
Fiecare piesă fusese căutată, depistată, obținută, catalogată și restaurată cu meticulozitate. Mândria era păcatul său capital favorit. Mândria e doar respect de sine întărit de realizările personale, așa că-i plăceau realizările lui.
Erau trei mii două sute optzeci și una de opere de artă stivuite aici, una peste alta, cu preferatele lui în față. Multe cumpărate direct din galerii și de la licitații. Pentru cele găsite în mâinile altor proprietari, în alte colecții sau case, lucrări de care simțea că nu se poate lipsti, Finster folosea alte mijloace de a și le procura.
Erau treisprezece asemenea lucrări, iar dintre aceste treisprezece, nouă fusese luate din case de rugăciune.
Vlad Țepeș, o maginifică pânză în ulei de Rukaj, furată de la Ceaușescu, era printre preferatele lui. Prințul român al Valahiei atingea o coardă sensibilă a lui Finster. Vlad Dracul nu era un zeu, ci doar un om în care era prezentă cea mai necruțătoare formă a răului. Un geniu militar care băga spaima nu numai în inimile dușmanilor, ci și în cele ale compatrioților săi.
Conte venit din regiunile muntoase din nord, Dracula avea o sete nepotolită de putere și de sânge. Fusese un general cu multe victorii, care savura ritualul de a-și trage în țeapă victimele cu miile, sângele lor curgând râuri ca o avertizare pentru ceilalți.
Oamenii găsiseră întotdeauna răul mai fascinant decât binele.
Fetele erau atrase întotdeauna de rebeli, de tipul cu geaca de piele și cu motocicletă, care sfida legea. Ce farmec avea tocilarul, tipul model, mort după calculatoare?
Așa se întâmpla mereu: actorii doreau întotdeauna să-i portretizeze pe tipii răi, în literatură personajele negative erau cele mai interesante. Cereți oricui să vă dea zece exemple de tipi buni interesanți și zece de tipi răi interesanți. O să găsească zece ticăloși în fix douăzeci de secunde, dar după cinci eroi va fi deja în dificultate.
Finster obosise de atâta harababură. Oamenii deveniseră atât de previzibi. Le fluturai niște bani și un pic de sex pe sub nas, și deveneau maleabili ca un copăcel în bătaia vântului. Finster nu era decât cel care-i ducea în ispită, niciodată mâna care apăsa pe trăgaci.
Își continuă plimbarea prin Luvrul său necurat, ajungând în cele din urmă la ușa care dădea în camera cheilor, cu tabloul înfățișând porțile raiului proptit lângă ea.
Charles cobora scările, ducând un sac lung, negru și un cuțit mare.
Fnster nu-și luă ochii de la tablou în timp ce vorbea cu majordomul.
- Și s-a uitat și a văzut că era bine, murmură el.
Charles se opri în colț, lângă corpul spânzurat. Puse sacul negru pe podea, trăgând fermoarul ca să-l pregătească pentru cel mai recent ocupant. Cadavrul degaja mirosul morții; descompunerea începuse deja. Cu mare efort, Charles coborî trupul pe pământ.
Dădu la o parte părul roșu al lui Elle de pe fața odinioară frumoasă și-i scoase ștreangul din jurul gâtului umflat și plin de vânătăi.
Finster continua să se uite la tabloul cu porțiel raiului, adâncit în gânduri. Și pe buze începu să-i înflorească un ușor zâmbet.
- Mă duc acasă, spuse el.
Capitolul 25
1.
La ferestre, la uși, pe pereți erau atârnate cruci, mii de cruci pretutindeni. Abia dacă scăpaseră vreo doi centimetri de opera preotului.
Busch și Simon stăteau pe podea, în mijloc, cu o sticlă de whisky între ei. În sticla abia desfăcută nu rămăseseră mai mult de două degete de băutură. Cei doi găsiseră în sfârșit ceva în comun: amândoi erau aproape morți de beți.
- Deci, părinte, ce faci când nu te lupți cu diavolul și nu omori oameni - când nu faci treburile astea sfinte?
Bolboroseala lui BUsch era cu greu inteligibilă.
- Joc... șah.
Vocea lui Simon era limpede, însă era evident că nici el nu era într-o formă mai bună.
- Șahul e bun. Cam prea cerebral pentru mine.
După ce stătu mult și se gândi, încruntând din sprâncene, Simon îngăimă:
- Fotbal.
- A... Așa mai vii de-acasă.
Busch se înveseli.
- Nu fotbal american. Fotbal.
Entuziasmul polițistului scăzu.
- Noi - arătă el spre Michael, care părea cufundat într-un joc de solitaire pe pat - jucăm fotbal. Fotbal din ăla american adevărat.
- Sunteți buni de ceva?
- Da, suntem buni de ceva, replică Busch.
- Tre să fii puternic pentru asta.
- Da, puternic.
Busch se umfla în pene de mândrie.
- Rapizi?
- Cu cât mai rapizi, cu atât mai bine.
- Deștepți?
- Avem mintea ascuțită.
Se răzgândi.
- De fapt, fundașul trebuie să fie deștept.
- Tu ești fundașul?
Busch râse.
- Nu. Io-s doar rapid și puternic.
Simon se așeză pe burtă, întinse brațul, oferindu-i mâna și provocându-l.
- Cât de puternic? întrebă el.
Busch rânji, își întinse brațele de câteva ori, destinzându-le, apoi se lăți pe podea în fața lui Simon.
- Bine, padre. Ai încredere în tine?
- Am.
Simon își flexă brațul ca să apuce mai bine.
- Atunci hai să facem treaba și mai interesantă! Pe o sută de dolari americani.
- O sută, fu de acord preotul, cuprins de beție.
Scoaseră banii, aruncându-i pe covor.
Michael se tot uita la cei doi, care nu mai știau ce-i cu ei și se dădeau mari. Se sculă din pat și se duse la căruciorul cu mâncare. Luă de acolo două pahare de vin cu picior și, dregându-și vocea pentru efect, se întoarse spre ei.
- Prostii, băieți. Vreți să vedeți cine-i mai tare? Hai să facem să însemne cu adevărat ceva!
Și, spunând asta, ridică paharele și le izbi de marginea căruciorului de metal, spărgându-le în așa fel încât nu rămase din ele decât picioarele de sticlă, zimțate ca o lamă de cuțit.
Michael merse și puse paharele sparte la mijloc între ei, în punctul unde avea să ajungă brațul celui care avea să piardă. Învinsul avea să fie străpuns de cristalul ca un pumnal, sticla intrându-i în dosul palmei. Zâmbi.
- Asta e o motivație mai serioasă decât o sută de dolari.
Simon și Busch se uitară unul la altul.
- Haideți, îi îndemnă Michael. Sunteți amândoi atât de încrezători. Dacă nu aveți încredere nici în voi înșivă....
Niciunul nu se clinti.
- E prea frumos ca să fie adevărat.
Michael amestecă pachetul de cărți de joc de câteva ori, cu mișcările unui adevărat magician.
- Trebuie să particip și eu la asta.
Învățase doar două trucuri cu cărți de joc în tinerețe, și mai ținea minte doar unul; din fericire, era cel care-i trebuia. Ca un magician, răsfiră cărțile și le întinse spre cei doi.
- Trageți câte una.
Simon și Busch se uitară unul la celălalt și, în cele din urmă, alese fiecare câte o carte, nefiind siguri unde avea să se ajungă. Băutura le luase clar mințile, căci rămaseră nemișcați, cu cărțile în mână.
- Trebuie să vă uitați la ele... îi admonestă Michael.
Busch abia se putea concentra, dar era sigur că ținea popa de treflă. Simon aruncă o privire valetului său de pică, strângându-l apoi repede la piept, ascunzându-l de restul lumii.
- Acum puneți-le la loc!
Michael le întinse pachetul și cei doi puseră cărțile înapoi. Le amestecă de câteva ori, făcând tot felul de trucuri cu ele, apoi le puse pe podea.
- Fii drăguț, îi spuse lui Busch, și taie cărțile.
Busch făcu întocmai.
Michael se întoarse spre Simon.
- Dă-mi primele două cărți de deasupra.
Simon îl ascultă, iar Michael luă cărțile din mâna lui, cu fața în jos, și le vârî sub cele două pahare sparte.
- Am pus cartea câștigătorului sub paharul celui care va pierde.
Michael aruncă pe jos o bancnotă de o sută de dolari.
- Intru și eu în joc.
Simon și Busch se uitară la paharele sparte puse pe cărțile de joc, îndoindu-se de ei înșiși și de alegerea nebunească pe care o făcuseră.
- Ce-i, ți-e frică, om sfânt? își bătu joc Busch de Simon, cu o voce poticnită.
- Nu de tine, Peaches.
Busch își ieși din pepeni. Se apucară de încheietura mâinii drepte, fiecare încercând să-l prindă cât mai bine pe celălalt. Își sprijiniră brațul stâng de podea, ca să aibă echilibru și....
- Dă startul! strigară amândoi la unison.
Michael le apucă mâinile încleștate, asigurându-se că erau la același nivel și, lucrul cel mai important, că erau aliniate cu țepușele mortale de sticlă. Apoi, cu un glas aproape șoptit, dădu comanda:
- Start!
Amândoi erau puternici, musculoși și hotărâți. Brațele lor împletite părură să rămână suspendate o veșnicie, tremurând ca motorul turat al unei mașini.
Aproape imperceptibil, Busch începu să câștige - numai cu o fracțiune, însă brațele încordate se înclinau clar în favoarea lui. Sprâncenele i se încruntară de concentrare, în timp ce întregul corp îi tremura, dar apoi.... ușor-ușor, Simon preluă controlul.
Busch nu pierduse niciodată, absolut niciodată, în fața nimănui, la skanderbeg. Și totuși, preotul ăsta beat începea să-l domine.
Trecu un minut.
Se țintuiau cu privirea, între ei acumulându-se o tensiune de o intensitate pe care Michael n-o mai văzuse niciodată. Sudoarea le îmbrobona frunțile. Începură să respire sacadat.
Doi bărbați care nu erau obișnuiți să piardă, fiecare teribil de hotărât să nu se dea bătut. Și, cu toate că începuse ca o întrecere între doi bețivi, aburii de la băutură se evaporară în căldura produsă de cei doi combatanți care păreau acum a fi pe deplin treji.
După aceea, balanța reîncepu să se încline în favoarea lui Busch. Mai întâi insesizabil, dar, pe măsură ce se scurgeau secundele, mâna lui Simon continua să se îndrepte în jos, spre paharul spart.
Busch mai degrabă ar fi murit decât să piardă.
Mâna preotului mai avea de parcurs jumătate din distanța până la cioburi și, chiar dându-și seama de sângerioasa soartă căreia avea să-i cadă pradă Simon, Busch strânse din dinți și continuă să împingă.
Se priveau drept în față, niciunul nu se uita la cioburi.
Deodată, mâna lui Simon se opri din coborâre. Tendoanele de la gât i se umflară. Mâna îi atârna nemișcată în aerul rece de deasupra sticlei.
Fiecare îi spunea din ochi celuilalt că urma să fie înfrânt.
Se scurseră două minute. Începeau să-și piardă puterile.
Busch scormoni undeva în adâncuri, găsind stropul acela în plus, înclinând din nou mâna lui Simon spre înfrângere. Continuă să-l împingă pe Simon, puțin câte puțin, milimetru cu milimetru.
Mâna lui Simon era aproape sprijinită de piciorul paharului; simțea marginea zimțuită atingându-i firele de păr de pe dosul mâinii. Și, cu toate astea, nu era în el nici urmă de teamă - doar o hotărâre de neclintit. Durerea provocată de rană urma să pălească prin comparație cu agonia eșecului, cu care nu era deloc obișnuit.
Michael fusese sigur că nici unul din ei nu va trece prin acest calvar, și totuși stătea și se uita la ei, uluit, așteptând încheierea oribilă.
Busch fu cel care își întoarse privirea, chiar dacă numai pentru o clipă. Pentru o fracțiune de secundă, atenți îi fu atrasă în chip irezistibil de marginea ucigătoare de cristal; reveni apoi grăbit la adversarul lui.
Simon nu tresări, hotărârea nu i se șubrezi. Acum sticla îi apăsa pe piele, la cea mai mică mișcare cioburile vor începe să-i taie carnea. Mâna aproape îi intrase în vârful ascuțit, când....
Busch se retrase din întrecere. Mâna lui Simon sări în sus ca un arc, eliberată din strânsoarea nemiloasă. Nimeni nu rosti niciun cuvânt. Busch se zgâia la covor, frecându-și brațul. Simon își tot muta privirea de la pahar la brațul său.
- Ei bine - Michael se aplecă, adunând banii - a fost ușor.
Își îndesă bancnotele în buzunar.
Busch și Simon se uitară la Michael, fără să înțeleagă. Busch fu primul care-și dădu seama ce se întâmplase; smulse cartea lui de sub piciorul paharului spart și-o întoarse. Cinci de pică. Simon făcu la fel cu a lui. Opt de inimă roșie.
Niciuna dintre cărți nu era cea trasă mai înainte. Îl priviră pe Michael un pic derutați și foarte enervați.
- Ce-i cu tine, ai luat-o razna? vru să știe Busch.
- Știam eu că omenia din voi va fi mai puternică decât orgoliul, spuse Michael scurt.
- Stai o clipă. Așteaptă puțin. N-ai câștigat nimic, prietene. Te crezi deștept, dar ai stricat pariul, n-ai ghicit niciuna din cărțile noastre.
Întinse mâna.
- Toarnă aici!
Michael îl ignoră.
- Dă-mi cuțitul tău, îi zise Michael preotului.
Simon șovăi doar o clipă, apoi ridică cracul drept al pantalonului. Scoase cuțitul de vânătoare din teaca fixată de gambă și i-l dădu lui Michael.
Michael întinse pachetul de cărți lui Busch.
- Aruncă-le în aer!
Busch se uită urât la Michael. Dacă băutura nu i-ar fi întunecat mintea, l-ar fi pocnit până acum.
- Haide. Aruncă-le sus, insistă Michael.
Exasperat, Busch azvârli cărțile în aer, creând un vârtej de roșu și negru. Cărțile plutiră o veșnicie, după aceea...
Cu o viteză uimitoare, Michael aruncă rapid cuțitul prin centrul cărților care cădeau....
Hârșt. Țintui două cărți de perete.
Valetul de pică și popa de treflă.
Cărțile pe care le trăseseră Busch și Simon erau acum pironite de zid, cuțitul încă vibrând de la forța impactului.
În încăpere se așternu tăcerea până când lui Busch îi apăru un surâs uriaș pe față și începu să râdă.
- D-aia este el fundașul, îi spuse lui Simon.
- Ticălosul, murmură Simon.
Și, pentru prima oară după mult timp, un rânjet îi lumină fața sfrijită și smeadă.
Michael se așeză la loc. Se vedea în ochii lui că se simțea ca și cum ar fi spart codul de la Fort Knox. În timp ce Simon și Busch erau prinși în întrecerea lor la beție, încercând să-și rupă unul altuia brațul, Michael găsise în cele din urmă răspunsul pe care-l căuta, pe care-l căutau cu toții.
Știa cum să pună mâna pe chei.
2.
Două dimineața. Încă mai ploua. Holul hotelului era pustiu. Torre Ericson venise la Berlin din Suedia ca să muncească pe timpul vacanței. Torre nu călătorise niciodată în Europa, însă jurase s-o facă înainte să împlinească douăzeci și unu de ani, anul următor.
Berlin i se păruse un loc la fel de bun ca oricare altul și, în plus, hotelul Friedenberg era singurul loc care-i oferea o slujbă cu două zile consecutive libere.
Desigur, îi luase un pic de timp să se adapteze la tura moartă, dar de fapt nu prea-l deranja. „Mort” era oricum cuvântul de ordine pe aici, poate cu excepția clienților ocazionali care căutau câte o prostituată în toiul nopții, câte o gustare sau ambele. Nu se întâmplase niciodată nimic la hotelul Friedenberg între miezul nopții și șase dimineața.
Așa că fu un pic surprins când bărbatul intră împleticindu-se, ud leoarcă. Străinul tușea incontrolabil și se tot învârtea în loc, încercând să se orienteze.
Tipul ăsta avea nevoie de cafea și de o celulă în care să doarmă până să-i treacă beția, hotărî Torre.
Nu-și făcea griji, avea un metru optzeci și era solid ca granitul de la cățăratul pe stânci și de la rugby. Azvârlise afară mulți bețivi, iar ăsta nu va fi ultimul. Cu toate astea, politețea era la ordinea zilei.
- Pot să vă ajut? se oferi el într-o germană perfectă.
Bețivul se îndreptă clătinându-se spre birou, ignorându-i clar întrebarea.
Torre o dădu pe engleză.
- Plouă tare afară, nu?
Din nou, bețivul nu-i răspunse. Se poticni până în dreptul biroului, lăsându-se, așa plin de apă cum era, peste tejghea, udând ziarele oferite de hotel clienților și registrul de oaspeți.
- John S-Smith, bolborosi el.
- Îmi pare rău, toți oaspeții dorm acum, zise Torre destul de agasat.
- Smith mă așteaptă.
„Da, sigur”, își spuse Torre. Știa când cineva încerca să-l ducă de nas.
- Poate doriți să lăsați un mesaj; putem să-l anunțăm pe domnul Smith să vă sune de dimineață.
Torre nici nu-și dădu seama ce se întâmplă; era mai îngrijorat de faptul că bărbatul avea să vomite pe tejghea. Înainte să apuce măcar să clipească, bețivul scoase brusc un pistol, ținând țeava la doi centimetri de ochii uluiți ai lui Torre.
- Aș vrea să văd registrul, te rog, ceru bețivul, cu o voce limpede și răsunătoare.
În mintea tânărului suedez nu era nicio îndoială că bărbatul dinaintea lui îi va lua viața într-o clipă dacă nu va face imediat ce-i spusese. Dar, când ai douăzeci de ani și ești țanțoș, ca unul care încă n-a aflat că e muritor, există alternative. Iar Torre era rapid.
Bețivul, care de fapt nu era bețiv, nici nu tresări când mâna lui Torre răsări de nicăieri, smulgându-i pistolul.
- Scoți pistolul la mine, nenorocitule?
Tânărului recepționer îi pompa adrenalina în vine datorită succesului obținut.
- Ai noroc că nu te împușc pe loc.
Îndreptă pistolul subtilizat direct spre inima tipului.
- Destul de iute, spuse străinul, smulgându-i lui Torre un zâmbet, pe jumătate mândru, pe jumătate stingherit.
- Când te pui cu cei mai buni.....
Dar Torre nu apucă să-și sfârșească fraza. Corpul i se prăvăli pe spate, pe podea, în timp ce o bună parte a capului îi explodă, mânjind perete dinapoia lui. Nici nu văzuse când tipul scosese o a doua armă sau când apăsase pe trăgaci.
Dennis Thal sări peste birou, urmări cu degetul rubrica de semnături la sosire din registru și se opri la „Iuda Iscarioteanul”.
„Cât de bătător la ochi”, își spuse.
3.
Două și un sfert dimineața. Michael și Busch dormeau, primul pe canapea, al doilea pe podea. Alcoolul pe care-l dăduseră pe gât îi făcuse să nu mai fie în stare să ajungă în pat.
Cu Simon era altă poveste: își petrecuse prea multe nopți stând de veghe și așteptând să se întâmple ceva inevitabil, iar noaptea asta nu era cu nimic diferită.
Preotul se plimba de colo-colo prin cameră, agitat, după ce-și petrecuse ultima oră verificând iar și iar armele, toate încărcate și pregătite.
Michael le explicase planul lui, unul solid, care putea fi adoptat și executat dacă toți trei lucrau în echipă.
Simon rezolvase toate detaliile operațiunii, analizându-le și modificându-le de mai multe ori ca să prevadă orice situație, orice posibilitate. Nu era loc pentru greșeli și.... nici pentru o a doua șansă.
4.
Thal ieși din lift. Coridorul era pustiu. De ușa fiecărei camere atârna câte un semn cu „Nu deranjați”, împreună cu comanda pentru micul dejun. Pe hol erau câteva cărucioare goale de mâncare, așteptând să fie luate de picolo.
Camera 1283. Înainte și la stânga.
Thal își verifică de două ori ambele pistoale.
Băiatul ăla nici măcar nu-și dăduse seama că era trasă piedica. Ce nesăbuit! Dacă n-ar fi încercat să facă pe Superman, ar fi fost încă în viață, chiar dacă la trezire l-ar fi durut capul de la lovitură. Toți vor s-o facă pe eroii.
Punând Glockul la loc în toc, Thal înaintă cu Magnumul atârnându-i în mâna stângă. În cameră trebuiau să fie trei: St. Pierre, Busch și un preot. Nu îi văzuse cu ochii lui, dar informația venise direct de la angajatorul lui. I se spusese să aibă grijă cu preotul.
Lui Thal asta i se păruse amuzant.
Camera 1283. Stătea în fața intrării, ignorând lumea exterioară, concentrându-se. Respirația îi era slabă, umerii i se relaxară.
Ridică piciorul să lovească ușa.
5.
Simon zăcea în liniște pe pat, încă resimțind ușor efectele alcoolului. Avea nevoie de odihnă, dar trebuia să rămână cu ochii deschiși. Doar două lumânări rămăseseră aprinse, flăcările aruncând dungi pâlpâitoare prin umbre.
După asta, trebuia să-i pună capăt. Nu putea continua să se mintă, era mai mult decât epuizat. În toți anii ăștia își construise un zid în jurul lui, așa că nu căutase niciodată prietenia cuiva; nu-și permitea să aibă prieteni. În seara aceea însă, pentru câteva clipe, văzuse că într-o zi lucrurile ar fi putut sta și altfel.
Și-ar putea găsi o viață în care să nu fie mereu singur; și-ar putea găsi tovarăși și chiar o femeie cu care să-și împartă viața, în locul existenței izolate, celibatare, de preot. Toți anii ăștia de suferință, în care-și răzbunase mama - poate că durerea se risipea în cele din urmă. Poate chiar va reuși să fie mântuit.
Sări din pat. Ceva îl făcuse să tresară.
Se uită la bărbații adormiți - nicio mișcare. Se răsuci și se dădu jos din pat, apucă pistolul de pe noptieră, îndreptându-l spre ușă. Sângele îi alerga prin vene, bubuindu-i în urechi. Liniștea era asurzitoare.
Oare fusese doar imaginația lui?
Îl pândea paranoia, iar asta avea să-l ducă la eșec; știa că nu trebuie să se îndoiască niciodată de el însuși și de propria judecată. Era obișnuit să opereze singur și, cu toate astea, se afla acolo împreună cu doi complici, doi complici care dormeau de beți ce erau.
Auzi din nou zgomotul - încet de tot, cineva dădea târcoale.
Corpul i se încordă.
Ridică pistolul, țintind la înălțimea capului spre ușa deasupra căreia atârnase cruci cu câteva ore - cu o viață întreagă, i se părea - în urmă.
Obiectele sfințite nu ajutau câtuși de puțin.
6.
Thal scoase ambele pistoale. Nu avea nevoie decât de trei împușcături, era sigur de asta. Nu se aștepta să stârnească prea multă agitație; avea amortizoarea la arme, iar coridoarele erau pustii. Urma să prindă avionul de la ora șase dimineața și să se întoarcă în Statele Unite la căderea nopții.
Angajatorul său se învoise să îl lase să se retragă, dacă scăpa lumea de cei trei oameni aflați de cealaltă parte a ușii, cu un onorariu pe care nu l-ar fi putut cheltui în zece vieți.
Și, cu o mișcare fulgerătoare, lovi cu piciorul în clanță. Ușa se făcu zob.
Thal se rostogoli înainte, cu pistoalele pregătite.
Capitolul 26
1.
Trecuseră de-acum două zile. Nicio veste de la Michael. În ciuda asigurărilor lui Jeannie, Mary era speriată. În adâncul sufletului știa că Michael avea probleme serioase. Dac-ar fi putut s-o sune, ar fi făcut-o.
Iar ea avea să moară. Curând. Tumorile se răspândeau ca un incendiu în pădure. Durerile o apucau tot timpul - și, cu toate că nu voia să recunoască, devenea din ce în ce mai dependentă de morfină.
Se externase din spital în dimineața asta, în pofida dorinței tuturor și a insistențelor medicilor. Voia să fie acasă, printre lucrurile ei. Voia să fie acasă când se va întoarce Michael. Îi luase pe Hawk și pe CJ de la doamna McGinty.
Bătrâna îi adusese supă și salată verde și nu făcuse nici cea mai mică aluzie la boala ei. Femeia știa ce înseamnă durerile morții: mai trecuse prin așa ceva.
Când intră în biroul lui Michael, Mary văzu hârtiile care acopereau masa: articole de ziar despre un afacerist german, fotografii, reviste....
Biroul lui Michael era în dezordine, iar asta nu se potrivea deloc cu firea lui analitică. Era limpede că plecase în grabă. Bănuise ea că-și călcase cuvântul dat.
Cu ani în urmă, când se confruntase cu realitatea vieții clandestine a lui Michael, se simțise trădată și furioasă. Și, deși în cele din urmă găsise puterea de a-l ierta, mai era cale lungă până la încredere. Acum, văzând hârtiile astea din fața ei, deveni și mai convinsă că Michael își încălcase promisiunea. Știa însă că o iubea și că n-ar trăda-o niciodată. Era sigură că, orice făcea, intențiile lui erau onorabile.
- Bună! strigă Jeannie de pe hol.
- Vin imediat.
Mary adună hârtiile lui Michael, îndesându-le în sertarul de jos al biroului. Când se întoarse să iasă din cameră, văzu ceva pe scaun. Neștiind ce era, ridică obiectul.
Îi stătu inima când văzu inscripția de pe brățara de siguranță: „Proprietate a Departamentului de Poliție din Byram Hills”.
Michael avea necazuri mai mari decât își imaginase ea.
- Ți-am adus niște mâncare, zise Jeannie, apropiindu-se.
Mary nu știa ce să facă; n-o putea lăsa pe Jeannie să afle despre Michael, cel puțin nu încă. Îi trecu prin minte că poate știa și poate de-asta plecase Paul după Michael. Își alungă acest gând din minte și vârî brățara de siguranță în buzunar.
2.
Bucătăria era unul dintre locurile preferate ale lui Mary. Nu era mare, dar pentru ea era destul.
Îi plăcea să gătească, considera asta o formă de artă: la fel ca pictura și sculptura, era ceva ce se desăvârșea în timp, cu talent și răbdare.
Nimic n-o bucura mai mult decât să fie gata cina când venea Michal de la serviciu. Poate că era de modă veche și în dezacord cu mișcarea feministă, însă nu-i păsa; era ceva care-i făcea plăcere.
- O, Doamne, se minună Jeannie. De unde-a apărut toată mâncarea asta?
Mary gătise întreaga după-amiază, iar asta i se păruse unul dintre cele mai relaxante lucruri pe care le făcuse în ultima lună. Așa că frigiderul era plin ochi.
- Ți-am spus că am gătit o mulțime.
- Cine o să mănânce toate astea? întrebă Jeannie.
Mary începuse să răspundă - Michael - dar numele îi muri pe buze.
Jeannie deja regreta întrebarea. O luă pe Mary de braț.
- M-a sunat Paul.
- L-a găsit pe Michael?
- Da, am vorbit cu el azi după-amiază, mai devreme; sunt la un hotel din Berlin.
- Berlin? Ce-a zis?
- Nu prea multe. Paul se grăbea, a spus că sunt bine și c-o să se întoarcă în vreo două zile, cam asta-i tot.
- Ai numărul?
- Nu mi l-a dat, răspunse Jeannie cu un zâmbet viclean.
- Și?
Mary o cunoștea pe Jeannie suficient de bine ca să știe că avea ea un as în mânecă.
- Păi să zicem că nu e el singurul detectiv din casă.
- Ești așa o șmecheră! rânji Mary. Îi putem suna?
- Acolo e noapte acum.
Mary o privi un pic dezamăgită, dar și ușurată.
- O să sunăm imediat ce se face dimineață la ei, decise ea. Măcar știm că sunt în siguranță.
Jeannie nu era așa convinsă. Paul spusese că totul era bine, dar că el și cu Michael trebuiau să se ocupe de ceva repede, iar asta nu-i căzuse bine. Soțul ei nu avea nicio altă treabă acolo, decât să-l aducă pe Michael înapoi. Nu avea de ce să se ocupe, decât dacă....
Mary puse masa din sufragerie pentru cină și servi antricot de vită cu usturoi, cartofi noi și uriașa salată verde pe care o adusese doamna McGinty. Nu discutară prea mult în timpul mesei, conversația lor rezumându-se la năzbâtiile copiilor, Busch și la valul recent de căldură care lovise orașul.
Era ora opt, dar ar fi putut fi la fel de bine și miezul nopții, după cum se simțea Mary. Nu-i lua mult ca să se simtă epuizată; nu mai avea putere nici cât cu o săptămână în urmă. Medicamentele îi furaseră și bruma de energie pe care o mai avea.
Jeannie sugeră să continue discuția pe canapeaua din camera de zi, unde-și mâncară și desertul. Mary își găsea cu greu cuvintele; voia atât de mult să stea de vorbă cu Michael și, deși găsise alinare în faptul că Jeannie spunea că e în siguranță cu Busch, îndoielile ei nu aveau să se risipească decât la auzul vocii lui.
Neliniștea ei era evidentă, așa că, impulsivă, Jeannie deschise poșeta și scoase o bucată de hârtie. Se întinse după telefon.
- Ea prea târziu să sunăm, protestă Mary.
- Nu zău? făcu Jeannie, înclinând din cap. Pe mine soțul meu m-a trezit în miezul nopții pentru lucruri mult mai puțin importante. O să-i treacă.
Termină de format numărul și-i dădu receptorul lui Mary.
- E linie directă în camera lor.
Mary începu să simtă o agitație în stomac din cauza emoției; odată ce avea să știe că soțul ei e în siguranță, va reuși în final să adoarmă.
Telefonul sună cu acel țârâit dublu, specific convorbirilor cu Europa. Sună a doua oară.
Mary se simțea iarăși ca atunci când era mică și aștepta să se deschidă ușa de la living, în ziua de Crăciun. Sun iar. Mary se uită la Jeannie. Zâmbetul ei era acum forțat. Deja începea să o cuprindă îngrijorarea.Cât de mare era camera aia? Acolo era două și un sfert dimineața. De ce nu răspundea Michael?
Jeannie se uită la numărul pe care-l ținea în mână, sută la sută sigură că formase bine.
- Probabil au ieșit să bea ceva.
Lui Mary i se făcu și mai teamă. Nu-și putea ascunde lacrimile. Cei doi nu ieșiseră la un pahar. Se întâmplase ceva, ceva foarte rău. Telefonul continuă să sune, fără să răspundă nimeni.
3.
Clubul Die Huhle der Harte - Bârlogul Păcatelor - începea să bubuie de muzică la miezul nopții. Era unul dintre cele mai vechi cluburi din Berlin, dar renumit și frecventat de elita Europei. Un teren de joacă exclusivist pentru cei bogați, oferea totul, de la lucrurile frumoase la cele urâte.
Inima clubului o contituia o scenă uriașă, al cărei motiv central era schimbat în fiecare seară, ca un decor de teatru. Într-o seară putea fi un peisaj câmpenesc, deluros, iar în următoarea, un sat medieval întunecat. În seara asta era Roma antică.
Orgi de lumini, spoturi și flash-uri dansau pe deasupra tapiseriilor și a mulțimii, iluminând o bacanală aproape suprarealistă a două milenii contradictorii. Era o decadență la care cezarii nu visaseră niciodată.
Pe la balcoane pândeau fotografi, sperând să surprindă un moment intim care putea fi vândut și dezvăluit lumii întregi. Cuplurile tinere și frumoase, de toate convingerile și orientările, erau înghițite de canapele uriașe de pluș și se înlănțuiau cu o pasiune frenetică. Valorile erau imprecise aici, iar moravurile - ușoare.
Muzica, pompată prin boxe de dimensiunile unei remorci de tractor, atârnate de tavan, era un amestec eclectic de disco, new wave și tehno-punl - toate astea scăpându-i lui Finster, care dansa cu două domnișoare uluitoare, Audrey și Vaughn.
Se întâlnise cu ele la ușă, iar de atunci erau toți trei inseparabili ca niște gemeni siamezi.
În timp ce Vaughn habar n-avea cine era tipul mai în vârstă cu sacou Armani, Audrey îl detectase de la o poștă când venise în club.
August Finster: suav, plin de succes și, calitatea ei preferată, fabulos de bogat.
Cele două fete - cele mai bune prietene încă din copilăria pe care și-o petrecuseră la Londra - erau practic identice; erau identice în toate privințele, începând cu îmbrăcămintea, mai puțin în ceea ce privește cascada de bulce, la Audrey neagră ca noaptea, iar la Vaughn blondă ca lanurile Angliei.
Fetele nu se gândeau decât la cât ar putea câștiga de pe urma sexului în trei. Nu se consideraseră niciodată prostituate, erau doamne de companie care făceau un târg cu prada săptămânii, alcătuită din gentlemeni - sau uneori doar cu prada mai ușoară, alcătuită din domni. Le plăceau bărbații care aveau putere și bani, așa-zișii stăpâni ai universului, dar și ele aveau putere: o putere primară, aproape supranaturală, pe care niciun bărbat din câți întâlniseră nu o puteau egala.
Ele două știau cum să-l facă chiar și pe cel mai puternic bărbat să îngenuncheze și să implore ca un copil.
Însă bărbatul ăsta era diferit.
Majoritatea credeau că au putere, și o etalau ca să-și ascundă nesiguranța. El avea un aer liniștit, o încredere în sine ca nimeni altul; știa că avea puterea, dar ar fi arătat-o numai în situații critice.
Pentru o clipă, lui Vaughn îi trecuse prin minte că în seara asta ar fi mai bine pentru ea să se retragă. Simțea o greutate în stomac, și nu era de la drogurile cumpărate de la Phillipe în baie. Tipul ăsta era cumva deosebit, vedea dincolo de manipularea sexuală pe care o exercita, direct în inima ei, ochii lui părând să smulgă carnea de pe ea ca să-i privească în suflet.
Dar nu fu decât un gând trecător. În plus, intuiția ei nu era niciodată bună.
Finster se mișca pe ring cu o grație care-i dezmințea vârsta, în același ritm și în armonie cu însoțitoarele sale; adrenalina succesului îi curgea prin vene. Dansa fără griji, căci își vedea scopul atins: curând ca scăpa de orice piedici. Dăduse ordin să se comită un omor - o făcuse fără tragere de inimă, însă nu-și mai putea asuma riscurile.
Îl disprețuia pe Simon și, dac-ar fi putut - dacă i s-ar fi permis, dacă ar fi fost în stare - i-ar fi făcut plăcere să apese chiar el pe trăgaci.
Finster se încrucișase în mai multe rânduri cu Simon, iar preotul păruse să pornească o cruciadă personală vrând să-l stârpească pe Finster din lume. Ei bine, gata cu asta!
Cu Michael era altceva; chiar ajunsese să se atașeze de el. Majoritatea oamenilor tremurau de frică atunci cânde se confruntau cu obstacole supreme. Michael era altfel, era la fel de hotărât ca Finster.
Din nefericire, Michael devenise un adversar, și încă unul dintre cei mai răi - unul motivat de ceva dincolo de lăcomie sau de desfrâu.
Michael St. Pierre era motivat de iubire. Și, pentru asta, Finster ordonă să fie omorât.
Finster nu avea nimic împotriva polițistului masiv, dar Thal era atât de vehement în dorința lui de a-l include în măcel, încât fusese de acord.
Thal era una dintre cele mai perfecte mașinării ale răului pe care le găsise vreodată printre oameni. Nu avea absolut niciun fel de considerație pentru ceilalți sau pentru viață. Singurul lucru care îi producea plăcere era suferința umană. Până acum, fusese angajatul ideal din toate privințele: prompt, eficient, meticulos și fără milă.
Se întreba care ar fi reacția lui Thal dacă ar afla adevărata identitate a angajatorului său.
Nu era stânjenit câtuși de puțin de ordinul pe care-l dăduse. La urma urmelor, moartea era doar o etapă din viață prin care toată lumea trecea în final.
Acești trei bărbați erau pentru el mai degrabă niște muște care trebuiau strivite, decât niște ființe umane, până la urmă, singura consecință a morții lor va fi dispariția ultimului obstacol care stătea în calea întoarcerii acasă a lui Finster.
Muzica bubuia în continuare, iar Audrey aduse un rând de băuturi. Nu se opriră niciun moment din mișcare cât dădură pe gât cea de-a patra Zima din seara aia.
- Voi, fetelor, sunteți periculoase, zâmbi Finster, privindu-le cum dansau și se frecau una de alta.
- Repetiția e mama învățăturii, țipă Vaughn pe deasupra muzicii.
- Și cât ați repetat?
Fetele zâmbiră la unison.
- Cred că va trebui să vedem dacă sunteți chiar perfecte, strigă Finster.
Și continuară să danseze.
Capitolul 27
1.
Ușa se deschise ca la o explozie, făcându-se țăndări când se trânti cu toată forța de perete.
Thal se răsuci în camera întunecoasă, degetul de pe trăgaci ascultând de comanda creierului. Ochii lui străpunseră întunericul, de la stânga la dreapta, scanând camera în căutarea țintelor, în timp ce înainta.
Dar nu era nimeni. Niciun suflet. Apartamentul era de-a dreptul pustiu.
Thal cercetă metodic camera, dulapurile, baia, sub pat, fiecare ungher și colțișor, rămânând cu garda sus.
Nu era nimeni în preajmă. Era ca și cum nimeni nu fusese vreodată acolo. Cum de se evaporaseră? Cum de știuseră? Rememoră ultimele zece minute.
Portarul murise înainte de a alerta pe cineva. Holul era pustiu. Nu văzuse pe nimeni în afara portarului. Era inacceptabil.
Pentru angajatorul său, va fi o probemă. Pentru el, era cel mai urât coșmar. Știa prea bine care era prețul eșecului, și nu era pregătit să-l plătească. Îi urmărise pe cei trei până aici. Îi putea găsi din nou.
Liniștea din camera cufundată în întuneric fu spulberată de soneria unui telefon. Un telefon care suna la ora două și un sfert dimineața undeva în altă parte a hotelului, dar... nu departe.
2.
Când ușa fu spartă, Simon se rostogoli pe dreapta și trase un glonț, mâna în care ținea pistolul neșovoind nicio clipă. Avea să golească întregul încărcător în intrusul care-ar fi încercat să pătrundă în camera lor, oricine-ar fi fost el.
Simon nu putea aștepta să-și dea seama dacă era un prieten sau un dușman; un prieten n-ar fi spart ușa la două și un sfert dimineața.
Nu mai avu ocazia să tragă. Nu era nimeni acolo; de fapt, ușa nici măcar nu se deschisese. Zgomotul se auzise de la etajul de deasupra.
Simon rezervase trei camere în hotel, pe trei nume diferite. Se dovedise o idee prudentă. O șansă din trei. Indiferent cine era cel care-i urmărea, se orientase evident după numele de acoperire religios.
„Iuda Iscarioteanul”. Era un truc vechi.
Rezervi cel puțin două camere, una pe un nume care iese puțin în evidență, iar celelalte pe nume la fel de comune ca o frunză în pădure.
Simon lăsă pistolul jos. Nu aveau prea mult timp. Șiretenia nu avea să le asigure decât cel mult câteva minute.
Lui Simon aproape că-i sări inima din piept când sună telefonul.
Michael și Busch - care dormeau amândoi buștean - săriră din somn în poziție de drepți. Michael se repezi la telefon. Simon îl interceptă înainte să apuce să răspundă. Ținu receptorul apăsat cu mâna, clătinând din cap în semn că nu. Telefonul sună din nou.
Busch și Michael observară în cele din urmă pistolul din mâna lui Simon.
- Ce-i cu astea? șopti Busch, arătând spre arme.
Simon își duse arătătorul la buze, scuturând din cap. Telefonul sună a treia oară. Busch ridică mâinile în aer, cu palmele în sus, încă așteptând un răspuns. Simon arătă spre tavan și șopti:
- Trebuie să plecăm.
Cât de derutați și mahmuri erau, Busch și Michael nu avură nevoie să li se zică a doua oară. Își înșfăcară lucrurile și-l ajutară pe Simon să pună armele în sacii de pânză.
3.
Simon gonea pe Autobahn, apăsând la maximum pe accelerație, pe una dintre puținele piste legale publice din lume. În ultima oră nu-i depășise decât un BMW seria 8, în rest el și mașina Audi Turbo lăsau în urmă lumea întreagă.
- Încotro? întrebă Busch de pe bancheta din spate, cu nervii un pic zguduiți, în timp ce privea Germania trecând în viteză pe lângă ei.
- O să oprim la un motel din afara orașului.
Simon nu-și lua ochii de la drum.
- Și de unde știm că n-o să ne dea de urmă și acolo?
- Nu știm.
Busch nu mai privise niciodată legea din perspectiva asta. Și nu-i plăcea. Nu că n-ar fi simțit adrenalina curgându-i prin vene ca reacție la fuga lor. Prefera să fie vânătorul, nu prada; consecințele negative ale acțiunilor unui vânător erau întotdeauna minimalizate.
- Deci așa ți-ai trăit tu viața? îl întrebă Busch pe Michael, care era ghemuit pe bancheta din spate, lângă el, cu ochii închiși.
- Pun pariu că era Mary, spuse Michael, mai mult pentru el însuși.
- O s-o vezi curând. Peste două zile, o să fim din nou acasă. Astea au fost vorbele tale.
Michael deschise ochii și se-ntoarse spre Busch. Pe buze îi miji un zâmbet.
- N-ai fi crezut niciodată că o să fugim împreună ca acum, nu?
Amândoi simțeau ironia situației.
- Ești sigur de următoarea mișcare a lui Finster? Ești sigur că știi unde va fi mâine-seară? întrebă Simon.
- Garantez, răspunse Busch încrezător, apoi se întoarse din nou spre Michael. O să primesc și eu o slujbă la magazinul tău când o să fiu dat afară din poliție?
- Taci din gură, nimeni n-o să te dea afară de nicăieri. Trebuie doar să ai încredere în mine.
- Mda, am mai făcut asta și înainte și uite unde am ajuns.
Busch ridică brațele, făcând aluzie la momentul actual, când goneau cu o sută nouăzeci de kilometri la oră.
- Deci îți sunt dator.
- Am să-ți trimit factura.
Busch se înclină în față, spre Simon.
- Ai idee cine l-a curățat pe tipul din hol?
- Nu.
- Îți dai seama că o să se amuze teribil când o să găsească camera de hotel așa cum am lăsat-o noi, cu mai multe cruci în ea decât la o convenție pe teme biblice?
- Îhî....
- Și acum probabil că ne caută poliția...
- Da, dar ei habar n-au unde suntem.
- Habar n-au... repetă Busch, fără convingere.
- Am ceva experiență în genul ăsta de lucruri și sunt sigur că și prietenul tău are.
Busch se uită spre Michael, care ridică din sprâncene, semn că era întru totul de acord.
- Finster chiar vrea să vă știe morți, sublinie Busch ceea ce era deja evident.
- Îmi crește inima când văd că mi se dă atâta atenție, remarcă Michael.
- Nu fi arogant! Îmi închipui că vrea să ne elimine pe toți, zise Simon, strângând volanul și apăsând pe accelerație la maximum.
- Asta da încurajare, replică Busch, uitându-se cum trece în fugă pe lângă peisajul de țară.
- Bucură-te de lucrurile mărunte! Am ieșit vii de-acolo, glumi Simon.
Pentru un tip cu simțul umorului, Busch își pierdea repede buna dispoziție. Era o țintă vie, ceva ce n-ar fi înțeles nici în ruptul capului cu trei zile în urmă. Era în stare să facă multe pentru prietenul lui - nu spusese el întotdeauna că și-ar da și viața? Dar acum era prea real. Până în noaptea asta, nu fusese niciodată fugar.
4.
La ora 2.17 dimineața Thal stătea în mijlocul unei camere de hotel, holbându-se la colecția zdravănă de cruci împrăștiate peste tot. Strângea puternic pistoalele din ambele mâini, în timp ce creierul lui încerca să proceseze priveliștea dinaintea lui.
Telefonul care suna și la care nu răspundea nimeni fusese ca un semnal de ghidaj, conducându-l din camera de deasupra în adăpostul ăsta religios care părea să-și fi pierdut rostul. Telefonul amuți în cele din urmă.
- Ce mama naibii? fu tot ce putu el mormăi.
Măcar de data asta nimerise în camera potrivită. Crucile astea atât de ridicole! Ca și cum o cruce l-ar fi putut împiedica să intre.
Un moment, se întrebă dacă nu cumva țineau la distanță pe altcineva sau ceva. Dracula și vârcolacii erau pură ficțiune, dar crucile alea tot atârnau acolo. Și nu erau pentru rugăciune - pentru asta nu aveai nevoie decât de una. Erau pentru protecție.
Renunțase la credință cu mult timp în urmă; Dumnezeu era doar pentru cei slabi, fratele-erou la care să dai fuga când întunericul te pândea de după colț. Însă miile astea de cruci trebuiau să țină ceva deoparte, un lucru împotriva căruia armele convenționale nu puteau să lupte. Dar ce anume?
Înainte de a apuca să ia cu adevărat în calcul posibilitățile, o voce strigă din spatele lui:
- Halt!
Thal nu făcu nimic de felul ăsta. Polițistul german muri înainte să atingă covorul cu capul ciuruit de gloanțe. În timp ce fumul din cele două pistoale se risipea, Thal se mustră singur că se lăsase furat de gânduri.
Acum nu avea timp de cercetări; înșfăcă doar câteva cruci cu speranța de a le identifica mai târziu și o șterse.
Se repezi pe hol, îndesându-și pistoalele la spate, îm betelia pantalonilor, și apăsă pe butonul liftului. Dacă polițiștii erau jos, mai bine să se poarte normal și să încerce să iasă pe ușa din față, în speranța că agitația din hol, din jurul cadavrului, le va distrage suficient atenția.
Cu toate astea, când ușa liftului se deschise, planul său luă o întorsătură dramatică, una care avea să fie zile întregi pe prima pagină a ziarelor și avea să fie ținută minte ani în șir.
Cei trei polițiști scoaseră armele la Thal, care ridică mâinile tremurătoare în aer, prefăcându-se că i-e frică.
- Este mort.... Mort, zise Thal în engleză.
Vocea îi vibră când arătă spre hol.
Doi dintre polițiști alergară spre cameră, cu pistoalele pregătite, și se poziționară câte unul de fiecare parte a ușii, ca să fie acoperiți.
- Sunt american. Au fugit pe scări în jos - pe fața lui Thal curgeau lacrimi - pe scări în jos.
Thal se mândrea cu capacitatea lui de a se mula perfect pe fiecare situație sau dispoziție. Dar ce-l încânta în clipa asta era căldura pe care o simțea la șale, acolo unde țevile celor două pistoale, incandescente, îi ardeau carnea. Ar fi putut jura că începea să simtă un miros.
Polițistul din fața lui, un începător pe nume Schmidt, ceru ajutor prin stație.
- Acoperiți scările, un ofițer a fost doborât, spuse el în germană.
Se apropie și mai mult de Thal.
- Cum arătau?
Thal se gândi să le dea descrierea lui Simon, Michael și Busch, dar asta ar fi însemnat să-i pună pe jar. Nu, Thal avea nevoie să fie relaxați; nu-și permitea să-i mai vâneze și altcineva prada. Începu să să bâlbâie, brațele tremurându-i, ca și restul corpului.
- Puteți lăsa mâinile jos - zise tânărul polițist enervat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu