13.
Michael privi în jos, spre piept, acolo unde atârnase cruciulița lui Mary. Acum dispăruse. Nu o purtase din respect pentru Dumnezeu, ci din considerație pentru soția sa. Ea insistase că-l va apăra, că-l va proteja și i-l va aduce din nou acasă. Nu o crezuse în acel moment. Însă acum o credea.- Ale tale sunt, zise el.
Și, spunând asta, smulse din mâna lui lanțul pe care se afla cruciulița lui Mart împreună cu cheile și-l trase peste capul lui Finster, în jurul gâtului acestuia.
Finster încercă să se smulgă, dar era prea târziu, creierul deja nu mai putea gândi clar, iar corpul îi era slăbit de la prezența adevăratelor chei.
Cu lanțul atârnat la gât, cheile aterizară pe pieptul lui Finster. Se auzi atunci un urlet îngrozitor, ce răsuna din adâncurile Iadului.
Cuprins de dureri insuportabile, Finster se răsuci prin încăpere, izbindu-se de pereți și de mese, învârtindu-se frenetic, căzând la podea, unde se zvârcoli într-o agonie de nedescris. Din cămașa sa neagră ieșeau foc și sânge, iar cheile îi ardeau carnea, afundându-i-se în piele.
Michael se trase înapoi spre perete, făcând tot posibilul să se ferească din calea lui. Simon privea totul impasibil, martor la ceea ce își dorise atâta timp.
Apoi Finster încremeni, șocant de neclintit, fără să facă nicio mișcare, fără să scoată niciun sunet. Din pieptul lui ars se înălța fum, ochii i se dădeau peste cap. Mesele și scaunele erau răsturnate, podeaua din jurului lui era zgâriată de urme de gheare. Viața îl părăsise pe miliardar.
Michael se uită la Simon. Preotul abia se ținea să nu leșine. Amândoi pierduseră destul sânge și erau plini de vânătăi și de oase rupte.
Michael se gândi: „Pentru Simon, asta trebuie să fie ceva obișnuit, însă pentru mine este prima și ultima oară”.
Michael se apropie de Finster, se uită la cheile care-i erau încastrate în piept, la urmele de arsuri de pe tors. Nimeni n-avea să creadă că asistase la așa ceva. Văzuse mai mult decât alții în zece vieți. Dar, în sfârșit, reușise să facă lucrul pentru care venise aici, și își primise și o răsplată în plus: supraviețuise.
Michael se lăsă pe vine și se aplecă peste cadavru, duhoarea cărnii arse făcându-i rău. Cheile erau fierbinți la atingere; înfășură o pânză în jurul lor și trase de ele. Nu se clintiră. Intraseră în carnea și în sternul lui Finster.
Michael se sprijini mai bine într-un picior, apucă mai strâns cheile și trase cu toată puterea.
Ochii lui Finster se deschiseră.
Michael îngheță, iar Finster sări în picioare, rostogolindu-se și zgâriindu-se frenetic cu ghearele pe piept. Smulgându-și, sfâșiindu-și propria piele. Încercând disperat să scape de condamnarea la moarte. Pielea i se lua fâșii, iar degetele i se îngropau în carne, încercând să-și scoată cheile din trup.
Izbuti.
Cu un ultim efort nebunesc, apucă de lanț și-și smulse cheile din carne. Acestea fură aruncate prin aer, învârtindu-se, și ajunseră în celălalt capăt al încăperii, aterizând sub o masă.
Finster se aruncă înainte. Mâna i se strânse ca o menghină în jurul gâtului lui Michael. Acesta se sufoca, își dădea sufletul. Și nu se putea gândi decât la carnea pârlită dinaintea lui, la forma cheilor arsă pe pieptul lui Finster.
- Gata cu trucurile!
Vocea lui Finster era acum răul pur; nu mai rămăsese nici urmă din accentul german seducător cu care îi obișnuise pe tovarășii lui de afaceri în ultimii ani.
Michael înghiți în sec. Ochii i se închideau, îl învăluia întunericul. Se lupta să-și păstreze o ultimă fărâmă de energie, ca să pună capăt nebuniei ăsteia. Și cu ultima suflare rosti....
- Numărul patru.
Întinse mâna în sus și smulse o tapiserie de pe perete. Pe ea era zugrăvit un cavaler pe un armăsar negru, împlântând lancea în inima unui dragon uriaș, care urla. Țesătura de mână se prăbuși la pământ, dezvăluind un altar adăpostit într-o nișă. Pe el era un singur lucru: un crucifix.
Era un obiect simplu, din lemn și piatră, vechi de secole.
Finster căscă ochii de uimire.
Michael continuă, regăsindu-și energia.
- De data asta nu mai e nimeni aici care să te scoată afară, și mult timp nu va trece nimeni pe aici.
Finster se făcu ghem, incapabil să controleze durerea care-l răscolea. Înainte de a se transforma în cenușă, îi trecu prin minte un ultim gând clar. Ajunsese atât de aproape de a se răzbuna pe cel care-l alungase din rai.
Finster se blestemă că luase formă umană, că se lăsase sedus de viciile și de plăcerile oamenilor. Căzuse pradă vulnerabilității umane, fiind supus poftelor și lăcomiei care-i corup pe atâția. Fusese ademenit în biserica asta numai din cauza slăbiciunilor trupului său. Acesta îi amorțise simțurile, îl orbise în fața adevărului. Și acum, în timp ce învelișul său uman se dizolva, spiritul său nemafiind adăpostit de carne, durerea îl ardea infernal.
Sufletul său fu scăldat în lumină: era ca și cum ar fi fost forțat să se uite la soare, neputând să-și ferească ochii.
Corpul lui Finster se scofâlcea, începea să fumege, mici flăcări izbucnind din carnea lui.
Învelișul care fusese August Finster ardea.
Michael se ridică anevoie în picioare și-l ajută pe Simon să se ridice și el. Cei doi făcură ordine prin capela micuță. Scoaseră afară falsul bar și aduseră din spate stranele ascunse, refăcând șirurile ordonate unde credincioșii se adunau să se roage. Cu mare grijă, puseră la loc pe altar pocalul și lumânările, pregătite pentru o slujbă care nu avea să mai vină niciodată.
Simon luă de pe jos tapiseria cu bravul cavaler și-i dădu un capăt lui Michael. O purtară prin bisericuță și se opriră în dreptul puținelor rămășițe din trupul lui Finster. Simon așternu capătul lui spre picioare. Când Michael se aplecă să acopere capul lui Finster, o mână sări, prinzându-l de încheietură. Mâna era înnegrită, carbonizată, mai mult gheare decât degete.
Ceea ce cu greu mai puteau fi numiți ochi străluceau printre umbrele de pe podea, roșii ca sângele și răzbunători, de pe o față care dispăruse, arzând până când nu se mai vedea nimic din ea, diferit de ceea ce cunoscuse Michael vreodată. În fața lui zăcea un adevărat montru,și nu fațada cunoscută sub numele de August Finster.
Vocea nu veni de pe buze și nici nu ajunse la urechile lui Simon. Vorbi doar în capul lui Michael. Iar Michael știa că spunea adevărul.
- Eu nu pot muri niciodată.
Glasul se auzea de pretutindeni.
- Fără întuneric, nu poate exista lumină.
Michael privi adânc în ochii creaturii în timp ce aceasta continuă:
- Am să exist mereu.
Fără să mai stea pe gânduri, Michael îndepărtă degetele lui Finster de pe încheietura sa, străbătu încăperea și culese cheile de pe jos. Le ținu respectuos în mână, mângâind metalul străvechi.
Asemenea cruciuliței lui Mary, erau niște obiecte nesofisticate, modeste în simplitatea lor, totuși credința și puterea pe care le invocau erau mult mai mari decât își închipuise vreodată Michael.
Pentru lumea întreagă ele reprezentau credința; pentru Mary, reprezentau speranța. Iar pentru Michael, reprezentau iubirea.
Scoase cheile de pe lanț, lăsând pe el numai cruciulița lui Mary. Îi dădu cheile lui Simon, apoi se duse spre Finster și se lăsă pe vine lângă el.
Finster nu se clintea; ochii de fiară rămăseseră deschiși, iar fumul continua să iasă din corpul său carbonizat.
Cu grijă, Michael puse lănțișorul în jurul gâtului cadavrului, așezând cruciulița în mijlocul pieptului carbonizat.
Capitolul 38
Cinci minute mai târziu, doi bărbați ieșiră din capelă. Venise noaptea, mai adâncă și mai senină decât toate cele de dinainte. Pădurea părea vie în jurul lor - greieri și bufnițe, broaște și cicade. O lună de argint se furișa pe deasupra copacilor, luminând suficient cât să vadă pe unde merg.
Simon îl ajutase pe Michael să aștearnă tapiseria medievală peste rămășițele lui Finster și apoi îl împinseră în fața altarului. Stinseră focul din vatră și stivuiră mesele și scaunele într-un colț, lăsând locul în ordine, așa cum îl găsiseră.
Michael rămase în picioare, în lumina lunii, cât timp Simon îndepărtă firma falsă de berărie germană pe care p meșteriseră la repezeală și scoase adevăratul indicator dintr-un tufiș. Cuvintele cioplite erau în germană, dar Simon i le tradusese:
CAPELA SFÂNTULUI MÂNTUITOR
NU ESTE PROGRAMATĂ NICIO SLUJBĂ
TOȚI CĂLĂTORII SUN BINE-VENIȚI SĂ SE ROAGE SAU SĂ CAUTE ADĂPOST
Fusese un plan conceput în grabă, unul pus la punct din zbor, la disperare - nu era metoda preferată a lui Michael, însă începea să se priceapă la așa ceva.
Aliații pe care-i contactaseră fuseseră mai mult decât binevoitori, pregătind chiar ei capela, deghizând-o în bar cu câteva ore înainte ca Michael și Simon să ajungă acolo.
În timp ce Simon punea la loc indicatorul cu biserica, o mișcare aproape imperceptibilă se petrecu în jur și în celelalte clădiri, ca și cum s-ar fi trezit la viață.
Vreo douăzeci de oameni ieșiri din clădiri și se adunară la capelă. Se mișcau în tăcere, sutanele și anteriele lor măturând pământul în timp ce mergeau. Veniră și alții din întuneric, aducând roabe și unelte. Un călugăr împingea un cărucior pe două roți, mare și străvechi, în care erau cantități serioase de cărămizi și nisip.
În câteva ore fură înălțate noi ziduri; în câteva zile, construcția era terminată. O structură de cărămidă și mortar îngloba acum capela în întregime. Nu existau uși sau ferestre, intrare sau ieșire. Apoi totul fu acoperit cu pământ.
În vârful colinei fu pusă o statuie de marmură. Fusese trimisă de la Vatican, provenind din însăși Capela Sixtină. Sculptată de Michelangelo în 1530, fusese binecuvântată de papă și venerată de biserică pentru felul în care reda realitatea: Isus dându-i o pereche de chei apostolului Simon Petru.
Capitolul 39
Aerul umed se condensa pe ferestrele spitalului. Erau treizeci și cinci de grade, și abia șapte dimineața - într-adevăr o zi caniculară.Se schimbau turele: medicii și asistentele cu ochii umflați de oboseală erau înlocuiți de medici și asistente la fel de obosiți.
Michael, plin de vânătăi și de lovituri, trecu prin coridoarele albe, goale, pe lângă camere și posturi libere. Avea senzația clară că el era singurul pacient din tot spitalul.
Se îmbarcase în primul avion pe care-l găsise, în zori, luându-se la întrecere cu soarele; zburase peste ocean însoțit permanent de răsărit. Istovit, dar treaz de cel puțin șaptezeci și două de ore, nu reușise să adoarmă nicio clipă.
Michael își dorea ca avionul să zboare mai repede.
Intră încet în cameră, așteptându-se s-o găsească pe Mary nemișcată, încă într-o comă profundă. Ea era însă trează, în așteptare, ca și cum ar fi știut că avea să vină. Dacă înfțișarea ei fragilă îl șocă, nu i-o arătă cu nimic.
Ochii i se umplură de lacrimi de ușurare când o văzu. Fără o vorbă, o luă în brațe și-o ținu ca și cum n-ar mai fi vrut să-i dea drumul niciodată.
- Îmi pare rău c-am întârziat, murmură el, mângâind-o pe obraz.
- Te-ai întors, răspunse ea blând. Asta-i tot ce contează.
- Te iau acasă.
Mary zâmbi, nedezlipindu-se din îmbrățișarea soțului ei.
- Mă gândeam că... am putea să ne ducem la Cape pentru o săptămână, să facem dragoste printre dune, șopti Michael, cu capul îngropat în umărul ei.
- Mmm. Să mâncăm supă portugheză și homar proaspăt.
Inima lui Mary bătea mai repede, de bucurie.
- Să alergăm pe plajă, să ne stropim cu apă. Să simțim soarele cald pe spate....
Michael o legănă în timp ce razele de soare ale dimineții se revărsau prin fereastră, luminând fața iubitei lui.
Capitolul 40
Spre surprinderea tuturor, Paul Busch supraviețui. Medicii germani îi spuseră că avusese noroc că nu murise de la atacul de cord și-l sfătuiră să mai reducă din colestelor mâncând mai puțină carne roșie. Îi cusură rana de la umăr și-i puseră la loc cele două degete dislocate. Orice întrebări privind cauza rănilor fură înăbușite cu cei cinci mii de euro pe care îi dăduse Simon.
Peste cinci zile, Busch se simțea îndeajuns de bine ca să zboare spre casă, și coborî din avion direct în brațele lui Jeannie. Aceasta îl îmbrățișă timp de zece minute, după care se luă de el pentru că-i pricinuise atâta îngrijorare.
Busch stătea pe scaunul din biroul căpitanului Delia, în timp ce șeful lui era în picioare, aplecat spre el, și se lua la rândul lui de el.
- Și-mi spui că retragi sesizarea referitoare la încălcarea regulilor privind eliberarea condiționată? tună Delia.
- Soția tipului e pe moarte, a executat o lucrare onestă ca să încerce s-o salvezem răspunse Busch.
- Și atunci de ce s-a făcut atâta tăămbălău înainte pe tema asta?
Căpitanul Delia se plimba agitat prin încăpere.
- De ce l-ai trecut pe arest la domiciliu?
- Am exagerat - e un prieten bun și am crezut că profita de asta. Dar mi-am schimbat părerea când am aflat toate amănuntele. N-a încălcat nicio lege a Statelor Unite, cu excepția infracțiunii minore de părăsire a statului. N-aș fi putut să trăiesc liniștit dacă l-aș fi aruncat la închisoare pentru un lucru mărunt ca ăsta. Tu ai fi putut?
- S-a terminat cu prieteniile cu cei eliberați condiționat, Paul. Vorbesc serios.
Căpitanul Delia își scoase sacoul, îl atârnă de spătarul scaunului și se așeză greoi. Se uită la degetele bandajate ale lui Busch.
- Vrei să-mi explici asta?
- Copiii, portiera de la mașină, degetele mele și o durere incredibilă.
Căpitanul zâmbi.
- Pari că te descompui. Umblă vorba că ai probleme cu inima. În ritmul ăsta crezi c-o mai duci până la anul?
- Sunt bine. Prea multă carne roșie. Jeannie mă tot presează să ies la pensie.
- Și tu ce zici?
- Mă gândeam să urmez și eu un clișeu și să deschid un bar. Nu știu. Nu cred c-aș suporta să nu-ți mai văd fața veselă în fiecare zi.
Busch se ridică în picioare și deschise ușa.
Căpitanul îl opri.
- L-ai văzut pe Thal?
- Thal?
Busch se întoarse.
- Mda, Thal. Îți amintești, tipul de la Afaceri Interne. Ești investigat.
- Poate fi și mort, din partea mea.
- Hei, aici nu glumim cu așa ceva.
- Dacă-l văd, te anunț.
Calm, Busch ieși din biroul căpitanului.
Capitolul 41
Apartamentele de locuit sunt amplasate în partea de răsărit a Palatului Vaticanului, mulțimea de ferestre dând spre Piața San Pietro. Ascuse de lume, au fost întotdeauna un loc unde conducătorul Bisericii Catolice poate regăsi cât de cât senzația unei vieți normale.
Simon ședea în camera stacojie de primire, cu ochii în pământ. Simon, cu sutana neagră și cu gulerul alb, contrasta puternic cu decorul în culori somptuoase. Veșmintele sale îl făceau întotdeauna să se simtă stingherit, ca și cum nu merita să le poarte, în ciuda faptului că hainele preoțești tradiționale aveau un efect liniștitor asupra sa. Era ca și cum ar fi fost pătruns de menirea spirituală a acelor lucruri.
Cu mâinile în poală, ținea solemn cutia de lemn în care erau cheile, cioplită de un tâmplar cu două mii de ani în urmă. Ridică ușor capacul, admirând cheile pentru ultima oară.
O ușă interioară se deschise.
- Sfinția Sa vă poate primi acum, părinte, spuse în italiană un bărbat scund.
Arhiepiscopul Baptiste, secretarul personal al papei, era îmbrăcat în veșmintele tradiționale purpurii ale funcției sale.
- Vă mulțumesc, Eminență.
Simon făcu o plecăciune.
- I-ați vorbit Sfinției Sale de rugămintea mea?
După părerea lui Simon, exista un singur loc cu adevărat sigur pentru chei: în posesia celui mai bine apărat om din lume.
- Sfântului nostru Părinte i s-a părut amuzant, îi răspunse cardinalul. N-a mai purtat breloc până acum.
Intrară în încăperile particulare, unde papa aștepta cu smerenie.
Capitolul 42
Frunzele erau în ultimele lor zile de glorie, înainte de a începe să se îngălbenească; schimbarea sta să vină. Florile pe care le sădise luna trecută erau încă înflorite - preferatele ei: margarete.
Michael îngenunche în dreptul unei pietre de mormânt simple, în bătaia vântului de septembrie, și citi cuvintele pentru a mia oară.
Mary St. Pierre
Darul lui Dumnezeu pentru Michael
Darul lui Michael pentru Dumnezeu
Avuseseră parte de trei săptămâni neîntrerupte. Mary își revenise. Zâmbetul îi era strălucitor, ochii verzi - limpezi și scânteietori. Își petrecuseră timpul nefăcând absolut nimic. Deconectaseră telefonul, televizorul, calculatorul. Toate alimentele și obiectele de strictă necesitate le erau livrate acasă.
Viața pentru ei în acest răstimp însemnase să stea de vorbă, să mănânce și să râdă, găsind bucurie și alinare în compania celuilalt. Dragostea lor nu era exprimată prin vorbe, ci prin priviri și fapte.
Și apoi, fără veste, fără dureri, Mary muri.
În somn, cu soțul ei alături.
Michael rămase lângă ea ore întregi, ținându-i mâna într-a sa, plângând în tăcere.
Capitolul 43
Michael stătea la birou, cu extrasul de cont în față. În contul său din Insulele Cayman erau depuși două sue șaptezeci și șase de mii de dolari. Dar degeaba, Mary nu mai era; toate eforturile lui, toate riscurile la care se expusese fuseseră în van. Nu-și dorise decât banii cu care s-o salveze, iar asta îl condusese pe o cale întunecată, care lăsase fără răspuns întrebarea privind viața veșnică a lui Mary.
Simon îl asigurase că lucrurile fuseseră îndreptate. Dar el nu era convins.
Iar banii erau de la Finster. Erau murdari și pângăriți, bani oferiți ca răsplată pentru că ajutase la subminarea lui Dumnezeu și a Bisericii. Nu aduseseră decât suferință.
Hawk lătră, făcându-l pe Michael să tresarăă, iar când câinele se năpusti afară din cameră, sună soneria.
Michael băgă extrasul de cont în buzunarul de la spate și ieși din birou. Deschise ușa. În fața lui stătea o femeie înaltă, de o vârstă incertă.
- Domnul St. Pierre? întrebă femeia cu accent străin, pe care Michael nu-l putu identifica.
Michael o cercetă cu privirea. Ar fi putut avea puțin peste treizeci și cinci de ani sau, la fel de bine, puțin peste cincizeci.
- Îmi pare foarte rău pentru soția dumneavoastră.
Îi dădu lui Michael un plic bogat împodobit.
- Vaticanul vă transmite codoleanțe și rugăciunile sale cele mai profunde în această perioadă de doliu pentru dumneavoastră.
Michael își feri ochii, neștiind prea bine cum îl vedea Biserica, după tot haosul pe care-l provocase.
Femeia zâmbi, părând să-i simtă rușinea.
- Domnule St. Pierre, vă rog să înțelegeți că Biserica cunoaște capcanele ispitelor. Dar, și mai important, Biserica a crezut întotdeauna în iertare.
Michael se uită la scrisoare.
- Sunteți călugăriță?
Femeia zâmbi și chicoti încet.
- Nu. Mă numesc Genevieve. Simon e un vechi prieten de-al meu. Conduc un orfelinat din Italia și mă aflu în orașul dumneavoastră în căutare de donații.
Michael rămase tăcut, uitându-se la plicul trimis de Vatican.
Femeia surâse din nou.
- Nu din partea dumneavoastră, desigur. Particip la o colectă care se desfășoară aici, în oraș. Simon m-a rugat să trec pe la dumneavoastră, să văd cum o mai duceți.
- Sunt bine, îi spuse el.
Dar știau amândoi că era o minciună.
- Dacă pot să fac ceva....
Îi întinse mâna.
- Fiecare face față durerii în felul lui. Uneori, cei care au trecut prin asta pot fi de ajutor.
Michael apucă mâna pe care i-o oferise; era moale și neașteptat de delicată. Pentru o clipă, se simți alinat de prezența femeii aceleia. Nu era sigur dacă îl emoționase prin purtarea ei blândă sau prin faptul că se îngrijea de un orfelinat.
Deși fusese adoptat de mic și crescut de niște părinți iubitori, întotdeauna se simțise aproape sufletește de cei orfani. Iar femeia aceasta avea grijă de copiii ăia uitați, ajutându-i să-și dea seama că nu sunt singuri, aducând în lumea lor puterea dragostei.
Michael vârî mâna în buzunarul de la spate, dădu se extrasul de cont, și se gândi:
„Poate o să iasă ceva bun din asta.”
Știa ce să facă cu banii.
Dar asta n-avea să-i aducă liniștea, nimeni nu putea cu adevărat să-i ofere acest lucru. Nici femeia asta, nici Simon, nici Busch, nici măcar Biserica, indiferent cât de puternică era. Căci niciunul dintre ei nu-i putea răspunde la întrebarea care încă-i mai bântuia visele.
Nu știa dacă Mary își găsise odihna. Oare ajunsese cu adevărat în raiul din rugăciunile ei?
Capitolul 44
Era noaptea târziu. Michael era cuibărit în fotoliul preferat al lui Mary din biroul lui, cu Hawk la picioare și CJ în poală. Era mai mult decât epuizat, izbutind în cele din urmă să se lase cuprins de somnul profund de care avea disperată nevoie.
Se oferise să-l ajute pe Busch să antreneze echipa de fotbal a fiului acestuia. Sezonul începuse de doar câteva săptămâni și câștigaseră meciul din acea zi cu 18 la 12. Încă nu fuseseră învinși.
Michael spera să-și facă un program, ceva care să îi pună ordine în viață, care să-l ajute să umple golul. Munca și fotbalul copiilor. Pentru moment, asta era tot ce-i trecuse prin minte. Era un început.
Deși cheia de argint și cea de aur fuseseră înapoiate, iar el văzuse cu ochii lui priveliști pe care nu și le putea explica, încă mai avea îndoieli. Acestea îi bântuiau zilele și visele.
Întrebarea „Dar dacă....?” îi rodea inima.
Întrebarea privind viața de apoi.
Și avea nevoie disperată de un răspuns: rătăcirile minții lui îl sfâșiaseră în ultimele câteva săptămâni; nu-și putea închipui ce se va întâmpla odată cu trecerea anilor.
Zăcea cufundat în somn de nouă ore, nu i se clintea un mușchi, era cel mai lung somn pe care-l dormise de luni întregi.
În cea mai deplină liniște, Mary păși în încăpere; părul ei era din nou o coamă splendidă. Avea pielea ca alabastrul, ochii verzi plini de lumină. Rămase lângă Michael, privindu-l și zâmbind din cauza felului în care dormea el încolăcit.
Se așeză la birou și deschise fără zgomot sertarul; mâna îi dispăru înăuntru, căutând și scoțând ceva. Se duse apoi la raftul de cărți, scăldându-se în amintirile din pozele din fața ei, cu ochii strălucindu-i de fericirea care o cuprinsese.
Puse un obiect pe perete - cuiul mai era încă acolo - aranjându-l puțin înainte de a se trage înapoi, admirând priveliștea acum completă, după ce umpluse golul rămas prea mult timp pe acel perete.
Crucifixul simplu atârna acum acolo, cu aspectul său ieftin și cu toate semnificațiile sale.
Se întoarse lângă Michael și, aplecându-se, îl sărută ușor.
Ochii lui se deschiseră încet, ca și cum ar fi știut că Mary era lângă el, și pentru o clipă se bucurară amândoi de un zâmbet cald, intim, până când primele raze de soare se strecurară în încăpere, iar ea se topi în săgețile de lumină.
Michael se întinse, pe deplin treaz; CJ fugi și sări pe canapea. Se ridică în picioare și se duse până la perete.
Îndreptă crucea și zâmbi....
....căci știa că ea își găsise liniștea.
I se răspunsese la întrebare printr-o minune.
Capitolul 45
În inima Pădurii Negre, într-o regiune frecventată de puțini oameni, se află o zonă bine păzită, închisă între zidurile unei mănăstiri odinioară abandonate.
Cinci membri ai Gărzii Elvețiene stau de strajă, fiind trimiși de Vatican în misiune permanentă. Amestecați printre călugări, frați și preoți, acești soldați nu sunt obligați să poarte uniformele lor tradiționale cu albastru, cafeniu și galben.
Ei păzesc o statuie veche de cinci sute de ani. Sau, mai precis, apără mormântul de sub ea.
Este singurul lor din lume în afara Vaticanului unde staționează trupe ale Gărzii Elvețiene.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu