10-13
Vorbele-i fură întrerupte de exclamațiile de uimire ale partenerilor săi, care intraseră în camera unde zăcea ofițerul ucis. Tânărul polițist fu atras încet-încet de curiozitate pe coridor, rămânând în același timp cu pistolul ațintit spre Thal. Aruncă o privire înăuntru și-l văzu pe fostul său coleg de antrenament, Jon Reiberg, într-o baltă de sânge, cu piciorul stâng zvâcnindu-i spasmodic.
Oricâte eforturi făcu Schmidt, îi trebuiră cincisprezece secunde bune ca să-și ia ochii de la priveliște oribilă.
Când reuși, îl văzu pe americanul cel zvelt sprijinit de peretele din partea opusă, strângând în mâna dreaptă o cruce și atingându-i mecanic partea de sus cu degetul mare, plângând ca un copil.
Schmidt se uită din nou prin încăpere și-l văzu pe unul din ceilalți doi polițiști vomitând într-un colș. Privea întreaga scenă ca și cum sufletul i-ar fi părăsit trupul. Al treilea polițist făcu o piruietă și se prăbuși.
Schmidt nici nu simți glonțul care-i străpunse inima, iar împușcătura răsună atât de îndepărtat. Timpul se scurgea cu încetineală; cei doi parteneri ai săi răsucindu-se și căzând sub ploaia de gloanțe care venea din cele două pistoale ținute sus de bărbatul din prag.
Lui Schmidt i se păru extrem de ciudat să-l vadă pe tip trăgând repede cu cele două pistoale monstruos de mari, câtă vreme lacrimile însă nu i se uscaseră pe obraji. Oare ce se întâmplase cu crucea pe care o avusesse în mână?
Schmidt căzu în genunchi, simțind o oboseală grozavă, dar niciun pic de durere. Și, în cele din urmă le observă. Erau peste tot, în întreaga cameră. De ce nu le remarcase când privise înăuntru prima dată? Nu mai conta. Căzu pe podea, ultimele rămășițe de viață ieșind prin găurile din piept.
Muri acolo, printre mii de cruci.
Thal smulse insigna lui Reiberg și urcă în goană trei etaje. Alergă până la capătul holului, unde era una dintre puținele uși cu semnul „Nu deranjați” pus și bocăni în ușa camerei 1474.
Cineva strigă enervat dinăuntru, cu accent englezesc:
- Isuse Hristoase, ce naiba?
Thal nu spuse nimic, așteptând ca bărbatul dinăuntru să ajungă împleticindu-se. După treizeci de secunde, ușa se crăpă de doi centimetri, iar Thal îi vârî omului în față insigna lui Reiberg.
- Scuzați-mă, domnule, zise Thal cu accent german.
- Ce naiba se întâmplă? Vreun incendiu?
- Va rog să-mi acordați câteva momente din timpul dumneavoastră.
Capitolul 28
1.
Era în zori. În ținutul bavarez, dincolo de un lan de orz, pătura de ceață înaltă până la genunchi începea să se risipească, alungată de soarele dimineții.
Michael și Busch stăteau pe un gard de lemn, uitându-se cum păștea o turmă de vaci negre din rasa Angus. Erau vreo trei sute de animale pe pășunea luxuriantă, toate îndopându-se fără să aibă habar că sfârșitul era aproape. Michael nu putea să nu se gândească că vacile trecuseră prin viață fără să-și cunoască viitorul, fără să știe că acesta era controlat de ceva superior lor.
Simon îi cazase la ora trei și jumătate dimineața într-un mic hotel de lângă pășune. Recepționerul bătrân și zbârcit și preotul stătuseră ceva vreme la discuții despre lumea care era din ce în ce mai puțin credincioasă și despre cum o întreagă generație era acaparată de televiziune.
Simon vorbea o germană foarte bună, iar faptul că avea și guler de preot - se părea cu nu-l purta decât atunci când era absolut necesar - îndepărtase orice eventuală suspiciune stârnită de faptul că se întâmpla să călătorească la o asemenea oră.
Micul hol nu mai fusese zugrăvit de douăzeci de ani, iar asta era taman bine - cu cât locul trecea mai neobservat, cu atât treceau și ei mai neobservați.
Simon luă cheia și închise ușurel ușa de la intrare.
Camerele de motel erau amplasate de-a lungul unei fâșii de trotuar mărginite de begonii înflorite, plantate de soția recepționerului, la fel de bătrână ca el.
Simon ceruse camera cea mai îndepărtată de drum, pretextând că are nevoie de liniște pentru rugăciuni și meditații. Încrezător în izolarea lor, preotul îi aduse în cameră pe Busch și pe Michael, care stătuseră ascunși în mașină, și încuie ușa în spatele lor. Camera avea puțină mobilă: două paturi de o singură persoană, un șifonier și o baie.
Cât timp ceilalți dormiră, Michael stătu primul de veghe. Fără cruci de data asta, doar arme.
Faptul că aproape fuseseră omorâți și că trebuiseră să schimbe locul în care stăteau nu le afectase planurile. În următoarele douăzeci și patru de ore, aveau să fure cheile. Avea fiecare rolul lui, dar, odată ce începea misiunea, Michael urma să fie șeful. Era planul lui, iar ceilalți doi aveau să beneficieze de experiența sa.
Dimineața era limpede și senină; Michael inhală încet, forțându-se să țină minte acest moment. În afară de mirosul slab de vite, era cel mai curat aer pe care-l respirase vreodată. Toată noaptea își întorsese planul pe toate părțile, analizând cu atenție toate scenariile posibile; nu lăsa niciodată nimic la voia întâmplării și spera mereu să aibă noroc.
- Ai vorbit cu Mary? întrebă Busch, cu picioarele ridicate pe bârna din mijloc.
Dac-ar fi avut o pălărie de cowboy, ar fi putut fi luat drept John Wayne păzindu-și turma.
- A plecat din spital.
- Grozav. S-a dus acasă?
- Presupun că da. Acolo e ora unu dimineața. Dumnezeu știe că are nevoie de somn. O să încerc s-o sun după prânz.
- Ești sigur că nu vrei să mergem acasă acum? Am putea scăpa de preot. Până diseară am ajunge acasă.
Michael se gândise la această posibilitate de mai multe ori decât voia să recunoască. Asta îl tot rodea de când ajunsese, cu trei zile în urmă. Alerga după umbre și mituri. Ce putea să iasă bun din toată povestea asta? El și Busch puteau să plece și să-l lase pe Simon să-ncerce să fure cheile de unul singur. Michael n-o voia decât pe Mary. Nu le rămăsese prea mult timp împreună pe lumea asta, iar el irosea puținul pe care-l mai aveau la mii de kilometri depărtare de ea. Remușcarea îl copleșea.
Nu era corect față de niciunul din ei. Mary avea nevoie de el, iar el avea nevoie de ea. Dar ceea ce-i slăbise hotărârea noaptea trecută, când stătuse de veghe, i-o slăbea și acum.
Michael nu putea accepta posibilitatea ca Mary să moară în pragul iadului, prinsă pentru totdeauna în purgatoriu ca-ntr-o capcană, cu credința distrusă, cu viața veșnică nimicită, totul din cauza faptelor lui. Îndoielile cu privirea la liniștea lui Mary pe lumea cealaltă l-ar tortura tot restul zilelor.
Și vina ar fi a lui.
Michael se uită în sfârșit la Busch.
- Dacă vrei să te retragi, te înțeleg.
- Dacă tot am intrat în joc... rânji Busch.
În ciuda a tot ce se petrecea, acum, pândit de primejdii, simțea că trăiește din plin. Înțelegea în cele din urmă ce era în sufletul tatălui său de fiecare dată când ieșea în larg. Era fiorul dat de faptul că nu știai niciodată ce te așteaptă dincolo de linia orizontului. Riscul îl făcea pe un bărbat să simtă cu adevărat că trăiește.
2.
Mary se trezi în zori. Nereușind să mai adoarmă, se forță să se dea jos din pat și să intre la duș. Apa caldă care-i curgea pe spate și aburul care-i umplea capul o ajutară să-și scoată coșmarurile din minte. Visele urâte se întorseseră cu și mai multă înverșunare. Și, cu toate că nu o recunoscuse, ăsta era unul dintre motivele pentru care se externase.
Trebuia să se întoarcă într-o lume pe care s-o poată controla, un loc unde mintea ei să fie relaxată, unde să poată suprima imaginile de groază și de teroare din subconștient care-o chinuiau.
Întotdeauna începea la fel, ea și Michael în vremurile fericite, când era sănătoasă. Râdeau și dansau la Country House, restaurantul și clubul lor preferat de dans. Imaginile erau foarte vii, inima ei bătea fericită lângă a lui Michael. Apoi erau acasă, în pat, cu hainele aruncate prin jur, ea în brațele lui Michael, făcând dragoste cu el, în timp ce de la combină se auzea încet muzică.
Era o bucurie care-o ducea pe noi culmi... numai ca s-o facă să se prăbușească în cel mai întunecat loc pe care-l văzuse vreodată.
Și, cu toate că lumina lipsea cu desăvârșire în acel loc, știa că El e acolo. Același bărbat. Dându-i târcoale, adulmecându-i părul; îi simțea răsuflarea acră în ceafă. Îi șoptea, zeflemisind-o, pe un ton plin de răutate:
- Mary, Mary, unde s-a dus soțul tău?
Mintea ei țipa, dar buzele îi rămâneau neputicinioase, prinsa una de alta prin cusături negre, pline de sânge, vocea rămânând prizonieră în propria minte. Era paralizată, incapabilă să riposteze, să lovească în lucrul ăsta care se tot învârtea în jurul ei.
Și apoi simți o altă prezență.
Polițistul, cel ale cărui cuvinte de încurajare erau atât de goale, de false. Cel care-o vizitase la spital cu trei zile în urmă: Dennis. Nu spusese ce voia cu adevărat: nu era oare ciudat? Zisese că era noul partener al lui Paul, că voia să vadă cum se mai simțea și pe ce se baza relația dintre soțul ei și Busch. Deci de ce a îngrozit-o atât de tare?
Dennis era în fundal, așteptând, stând acolo lângă El. Râdeau. Un hohotit batjocoritor, ca de hienă, care-o împresura, înecându-i propriile gânduri. Râsetele lor o atingeau ca niște pumnale, ascuțite și mortale, făcând ceva ce nu și-ar fi închipuit niciodată. Îi desprindeau sufletul de trup.
Îl simțea cum se desface, în timp ce râsul lor se auzea tot mai tare și mai plin de cruzime. O lăsa cumplit de goală, ca și cum corpul ei se spulbera într-un roi de insecte. Se uita cum sufletul ei se îndepărta plutind, lucind stins, ca o lumină difuză într-o ceață groasă. Iar el îl înghițea, ca o fiară care sfâșie carnea unui copil. Omul nevăzut care nu era om.
Și, în fiecare noapte, ceea ce-o trezea brusc, ceea ce-i făcea ochii să se deschidă deodată era o rază de lumină care mătura scurt totul, o rază venită de undeva de sus, de departe, străbătând încăperea întunecată, de pământ. Trecea pe deasupra creaturii care-i mânca sufletul, bărbatul care-i părea întotdeauna cunoscut, dar al cărui chip nu reușea niciodată să și-l amintească la trezire.
Lumina continuă să se miște, învăluind o clipă corpul ei stafidit, mâncat de cancer, și în cele din urmă se opri, poposind pe lucrul care-o zguduia din temelii: Michael.
Zăcea cu fața în sus pe podeaua de pământ, holbându-se la ea, numai că nu cu ochii - ci cu găvanele goale, pline de sânge. Gura îi înghețase într-un urlet înfricoșător, neauzit.
Noapte după noapte, se trezea îngrozită cu transpirația curgându-i din toți porii. Numai sub jetul de apă caldă reușea să se spele de spaimă.
În dimineața asta, când ieși din duș, se înfășură într-un prosop mare și în halatul prea larg; refuza să-și privească mâinile, picioarele, corpul. Scosese sau acoperise toate oglinzile din casă, preferând să evite cu orice preț să-și vadă imaginea devastată de boală.
Mâncă micul dejun cu o foame pe care n-o mai simțise de zile întregi - cu o seară înainte abia ciugulise. Se îmbrăcă și ieși în oraș.
Voia să aibă casa plină de flori proaspete la întoarcerea lui Michael, așa că se opri la o seră și luă câteva buchete. Deși nu reușise să dea de Michael cu o seară înainte, nu era foarte îngrijorată. Veștile rele circulă repede, își dădea ea curaj.
Jeannie o convinsese că Michael și Paul erau bine. Fie plecaseră, fie se mutesară la alt hotel. Aveau să ajungă acasă peste două zile; îi spusese asta pe un ton atât de încrezător, iar Jeannie nu mințea niciodată.
Când o luă pe Maple Avenue, din motive pe care nu le înțelegea, Mary se simți plină de energie, gata să înfrunte lumea întreagă și orice o aștepta. Observă oamenii din jur, care zâmbeau și se salutau. În ochi li se citea speranța, iar asta o molipsi și pe ea.
În ciuda tuturor greutăților prin care trecuse, exista întotdeauna speranță.
Se spune că înainte de furtună e liniște și că becul strălucește mult mai puternic înainte de a se arde.
La ora patru după-amiază, Mary se internă din nou la Byram Hills Memorial Hospital, pentru ultima oară.
3.
Finster privea pe fereastra de sticlă protejată cu o rețea de plumb a conacului său. Se uita la kilometrii de proprietate acoperită de păduri, care se întindeau dincolo de vale, până la munții care se înălțau atât de sus, încât se pierdeau în nor. Se uita cum grăjdarii și cei care întrețineau terenurile aveau grijă de vasta proprietate, tunzând tufișurile și iarba. Niciunul dintre ei nu considera incomode arma de protecție de la brâu sau căștile de comunicații.
În profesiunile lor anterioare, căraseră în spate rucsacuri de treizeci de kilograme, prin jungă și deșert, cu gloanțe șuierându-le pe deasupra capetelor și cu obuze explodând din toate părțile. Una peste alta, aici aveau parte de mai multă liniște decât oriunde altundeva.
Era o măsură de precauție pe care Finster și-o lua întotdeauna. Își făcea mereu griji în privința unui atac, așa că nu lăsa nimic la voia întâmplării.
Nici în seara asta nu avea să fie altfel; de fapt, îi ceruse deja lui Charles să se asigură că toți cei douăzeci de membri ai personalului său de securitate sunt la datorie. Voia să fie gărzi la poarta principală, mai multe patrule pe lângă zidul care împrejmuia proprietatea, lunetiști pe acoperiș, echipați cu vizoare nocturne.
Casa avea să fie mai bine păzită decât orice închisoare. Nu trebuia să se strecoare nicio greșeală, nicio posibilitate de înfrângere. Nimeni n-avea să-i ia ceea ce-i aparținea de drept. Nu avea să își asume niciun risc acum, în ultima noapte.
Luase aceleași măsuri de precauție și când îl pusese pe Thal să șteargă urmele. De două zile nu mai auzise nimic de ucigașul său plătit, nici nu citise despre moartea prematură a celor trei. La știri se menționase ceva despre seria de împușcături de la hotelul Friedenberg, iar asta-i confirma că Thal își făcea datoria, însă Finster voia dovezi. Voia cadavre.
Thal era o achiziție bună, mult mai bun decât angajații săi din trecut. Thal își petrecuse ultimii cinci ani în slujba vocii fără trup a lui Finster. Majoritatea misiunilor erau îndeplinite în interes de afaceri, în scopul de a pedepsi o trădare. Și, deși lui August Finster i-ar fi plăcut să se ocupe el însuși de treburile astea, era ceva ce nu putea face.
Îi era interzis.
Era una dintre puținele puteri pe care nu le avea: nu putea lua o viață în mod direct. Să se târguiască pentru un suflet, da; să facă o minune, absolut; dar nu să pună capăt el însuși unei vieți.
Nu conta, avea să fie tot acolo ca să primească roadele morții. Iar moartea venea întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Și, în plus, dac-ar fi avut puterea de-a anihila nenumărate ființe, unde ar mai fi fost interesul?
Țelul lui era unul mai mare, cu un impact mult mai de durată.
Aici intervenea Thal. Exista un mod simplu de a rezolva problema lui Finster: un om putea omorî alți oameni. Dacă cineva renunța la o afacere sau își încălca o promisiune, Thal era acolo să facă exact ceea ce trebuia ca să le scurteze șederea pe pământ.
Nu se întâlniseră niciodată, Finster nu și-ar fi asumat vreodată riscul ăsta. Dar îl urmărea.
Thal se apropia cel mai mult, din tot ce văzuse el, de o ființă fără suflet. Nicio remușcare, nicio ezitare legată de vreo sarcină primită. Spiritul lui Thal era îngropat adânc în zona cea mai primitivă și mai rea a inimii umane.
Însă, în ultima vreme, Finster văzuse o slăbiciune - polițistul pe nume Busch.
Thal părea să fi făcut o fixație pentru el, fiind mânat de o dorință personală pe care Finster nu o mai remarcase înainte la asasinul său particular. Și această dorință îi asalta mintea, subminându-i lui Thal capacitățile.
Finster sesizase o problemă de moment în ceea ce-l privea pe Thal. Eficiența acestuia nu fusese niciodată pusă sub semnul întrebării până acum, dar astăzi era. Lovitura simplă ar fi trebuit dusă la bun sfârșit, iar Finster ar fi trebuit să primească vești până acum. Oricum, chiar dacă încrederea lui Finster în Thal fusese zdruncinată, încă mai exista. Thal avea să reușească și, în cel mai rău caz, dacă-i ținea pe cei trei în viață și ocupați până a doua zi, avea să fie la fel de bine.
Căci a doua zi Finster avea să dispară.
Nu avea să-și ia la revedere sau adio. A doua zi va dispărea pur și simplu. Nu va lăsa niciun indiciu cu privire la locul în care se va duce. Dispariția sa va ajunge cu siguranță unul dintre cele mai mari mistere ale lumii.
Nu vor fi moștenitori, nici testament pentru uriașa avere strânsă în mai puțin de zece ani. Nu se va descoperi nicio rudă, nu i se vor găsi părinții sau actul de naștere. Niciun prieten din copilărie, niciun asociat apropiat, nici soție sau copii.
Desigur, vor apărea mulți pretendenți, dar nu va exista nicio revendicare din partea unei rude legitime.
Niciun răspuns, doar întrebări.
Capitolul 29
1.
Pădurile din jurul orașului Waldberg erau mai întunecate ca noaptea. Acestea erau pădurile fraților Grimm, unde Hansel și Gretel mergeau pe același drum ca Scufița Roșie, iar lupul pândea mereu din tufișuri.
Nemișcarea spectrală îți provoca o frică primară, care făcea să apară vrăjitoare, troli și spiriduși ai pădurii.
Era firesc ca proprietatea lui Finster să răsară din acest loc.
Porțile de la intrare se aflau la cinci kilometri mai sus de șosea, fiind sigurul semn de civilizație pe o rază de zece kilometri.
Paul Busch ieși din Mercedesul C-Class, mașina fără semne distinctive preferată de poliția germană. Un girofar portabil era prins de capota mașinii, chiar deasupra portierei șoferului, lumina roșie care tot se învârtea aruncând umbre înfricoșătoare pe coniferele din jur.
Busch se îndreptă nonșalant spre mașina stacojie, decapotabilă. Șoferul era o femeie frumoasă, cu o pereche de ochelari de soare Vuarnet negri. Părul ei negru era, surprinzător, doar ușor zburlit de vânt. De aproape, era mai mult decât frumoasă, era uluitoare.
- Guten Abend, Fraulein - Bună ziua, domnișoară - spuse Busch, într-o încercare ridicolă de a imita accentul german.
Audrey nu-și ridică privirea; începu să scotocească prin geantă după permis și talon.
- Guten Abend, Herr Kommissar. Gist es cin Problem? - Bună ziua, domnule comisar. Vreo problemă?
- Sprechen sie Englisch? - Vorbiți engleza?
- Da, de fapt - dar cuvintele îi muriră pe buze când îl recunoscu pe Herr Kommisar.
- Permisul, vă rog.
Femeia i-l dădu cu o ușoară urmă de dezgust.
- Cum a mers? întrebă Busch.
- S-a dus acasă cu Vaughn, însă n-am primit nicio veste de la ea.
- A bănuit ceva?
- Uite ce e, eu știu ce fac. Mi-ai cerut să mă întâlnesc cu el, să-l stârnesc și să-l las așa.
- Și cum a ieșit?
- M-am întors pentru încă o rundă, nu-i așa? L-am făcut să-și dorească din suflet ceea ce n-a obținut noaptea trecută. Așa cum mi-ai cerut.
- Te-am plătit pentru asta, o mustră Busch.
Se uită la numele de pe permis și chicoti:
- Domnișoara Charm?
- Lasă-mă-n pace!
- Nu e o infracțiune să folosești un nume fals?
- Aveam de gând să te întreb același lucru, ripostă ea.
Privirea lui Busch o reduse la tăcere. Audrey era numele ei adevărat, însă numele de familie... Ei bine, se potcovise cu nefericitul nume de Lipschitz, și nu era ceva ce-ar fi vrut să știe și alții.
Busch dăduse de Audrey chiar înainte de a-l scoate pe Michael din închisoare, cu o zi înainte. Avea recomandări bune, nu numai de la poliția din Berlin, dar și de la „decanul” cluburilor, cineva pe nume Christian Croix.
Busch chiar nu era sigur dacă acest Christian era bărbat sau femeie - el/ea era un fel de transsexual care oscila între un macho drăgălaș, cu un tors musculos peste care purta un tricou mulat de angora.
Christian era capul de facto al clubberilor, germanii de douăzeci și ceva de ani care erau stăpânii nopților. Ce spuneau ei că e la modă era la modă, iar ce spuneau că nu mai e la modă era terminat, scos din circuit, închis.
Audrey și Vaughn erau cunoscute în grup și venerate pentru felul în care dansau, pentru hainele lor identice, pentru talentele sexuale și pentru abilitatea lor de a trăi de pe urma slăbiciunilor altora. Christian îi dăduse numărul lui Audrey - după ce făcuse urât - când îl amenințase că va fi arestat pentru posesiune de droguri.
Busch se întâlni cu ea într-un bar, îi explică situația, cum putea câștiga ușor niște bani făcând ceea ce știa mai bine și evitând în același timp să ajungă la închisoare. Nu că ar fi putut să-și pună în aplicare amenințarea: jurisdicția lui se oprea de cealaltă parte a Atlanticului.
Busch se documentase în privința obiceiurilor și a gusturilor lui Finster. Îi memorase dosarul în avion, așa că știa tot ce îi trebuia. Audrey avea să fie momeala perfectă. Busch îi plăti o mie de dolari ca să-l seducă pe Finster, dar să nu-l satisfacă. N-avea să-i fie greu să-l găsească. Lui Finster îi plăceau cluburile, și întotdeauna exista un zvon printre clubberi privind locul în care merita să se ducă în seara aia.
Audrey nu-i suflă o vorbă despre asta prietenei ei, Vaughn, care fu mai mult decât surprinsă când Audrey renunță la activitățile de după dans cu Finster. Pretinse că-i e rău, dar rămase la fel de seducătoare, făcând în așa fel încât să-și aranjeze o a doua întâlnire cu celebrul industriaș, lucru extrem de rar.
- Parcă trebuia să-mi dai o amendă, îi spuse Audrey lui Busch.
- E vremea pentru partea a doua, replică el. Am nevoie de o ultimă favoare din partea ta.
- Să-mi folosesc mâna sau gura?
- Mită? Asta-i o infracțiune gravă. Mai gravă decât depășirea vitezei legale sau decât prostituția.
- Nu mai fac favoruri.
Își frecă degetele unul de altul, așteptând bani.
- Ar fi păcat să-ți petreci noaptea în arest.
- Ce vrei?
- Vreau să-l duci undeva.
- Pe cine? întrebă ea, știind prea bine despre cine vorbeau.
- Gata cu joaca!
Busch scoase un teanc de bani.
- Unde? zise femeia cu o voce obosită, neluându-și ochii de la bani.
Îi dădu o foaie de hârtie.
Audrey aruncă o privire la fluturașul care făcea reclamă unui club.
- Ce, o să fie vreo razie pe-acolo?
- Nimic de genul ăsta. Nicio acțiune a poliției, nimeni nu va păți nimic. E un loc nou, iar proprietarul e prieten cu mine, minți el. E un loc tare, în care e imposibil de intrat, iar Finster e mai util decât un bilet.
- Și dacă refuz?
- Vei suporta consecințele.
- Ce-ai să faci, ai să mă arestezi?
- O să-i spun că-l spionai. Am motivele mele să cred că nu va reacționa prea bine la asta.
Își lăsă răspunsul să plutească amenințător în noapte.
Audrey fierbea. Cu banii de la Busch și ce-ar fi putut scoate de la Finster, se putea duce la Nisa pentru tot restul verii, iar asta era ceva. Știa că banii polițistului erau prea buni ca să fie adevărați - dacă era într-adevăr polițist, lucru de care se îndoia serios. Mama ei îi spusese întotdeauna că, dacă dansezi cu diavolul, trebuie să plătești.
- Cum am să-l duc acolo?
- Nu cred c-o să ai probleme cu asta. Folosește-ți armele feminine.
Îi dădu teancul de bani.
- Pentru deranj.
Fără să-i mai arunce o altă privire, femeia porni mașina și plecă spre locuința lui Finster.
2.
Patru kilometri și jumătate mai departe, un Audinegru era ascuns în pădure, cu motorul răcit și caroseria acoperită cu crengi de pin.
Simon luase poziție în spatele unei ridicături, cu binoclul fixat de o poartă dublă, neagră, respingătoare.
Porțile, cu un design clasic, erau din fier negru decorativ, prinse cu balamale în coloane masive de piatră. Ornamentele se apropiau de stilul gotic, cu heruvimi dansând prin grădini de fier forjat și cu garguie cocoțate pe drugii de sus. Lămpi cu gaz gemene erau montate pe coloane. Flăcările lor aruncau doar o strălucire slabă, umbre prelungi dansând în sus și-n jos pe aleea șerpuită. Erau niște porți de siguranță în toată puterea cuvântului.
Trecuseră două ore de când porțile se deschiseseră ca să primească înăuntru Fiatul roșu ca o mașină de pompieri, condus de o frumoasă cu părul ca pana corbului.
Simon se lupta să-și păstreze concentrarea. Deși nu-și încălcase niciodată jurământul de castitate, își petrecuse multe ore rostind acte de căință pentru gândurile avute.
Porțile se trântiseră repede în spatele bolidului italienesc. Fusese o oportunitate de intrare care durase două secunde, dar nu era încă necesară. Busch îi asigurase că femeia va coopera, ademenindu-l pe Finster departe de casă. Nu era decât o chestiune de timp. Oricum, n-aveau să intre pe poartă.
Proprietatea era mărginită de un zid de piatră înalt de patru metri și jumătate, care o înconjura pe toate laturile.
Când Michael îl vizitase pe Finster cu numai o săptămână în urmă, observase că de-a lungul peretelui interior al zidului erau montate monitoare Hiencen cu lare. Greu de învins, dar nu imposibil.
Cu toate acestea, exista un element de securitate pentru care nu era pregătit; nu ținea de intruirea lui; de fapt, era un lucru pe care avusese întotdeauna grijă să-l evite.
La vizita precedentă la proprietatea lui Finster, remarcase personalul care lucra acolo. Toți erau lați în umeri, zvelți, cu trupuri antrenate și șlefuite în armată. Și erau înarmați până în dinți.
Acum Michael stătea răbădător alături de Simon în spatele Audiului și, cu toate că adia o briză caldă de vară, simți cum îl trece un frison.
Era în pădure, înconjurat de sălbăticie, și totuși lipea ceva: viața. Nu era nicio pasăre în văzduh. În copacii ăștia nu se ascundeau animale, pe pământul ăsta nu se târa nicio viețuitoare. Dar ceea ce-i provoca cea mai mare spaimă era absența insectelor. În pământul ăsta nu erau viermi, în aer nu zburau muște sau țânțari în căutare de sânge. Insectele nu lipseau niciodată. În vremuri îmbelșugate sau de foamete, de război sau de pace, erau singurele ființe vii prezente pe planetă încă de la începutul timpului. Nimic nu le putea elimina sau alunga complet.
Și totuși, erau izgonite din pădurile lui August Finster.
Auzind un fluierat ușor, Michael se răsuci la timp ca să vadă o limuzină neagră - aceeași limuzină, cu același număr de înmatriculare, care-l urmărise de la aeroport, cu partea din față reparată și vopsită - apropiindu-se pe drumul lung.
Porțile uriașe se deschiseră încet, iar Mercedesul se năpusti afară, prinzând viteză, intrând pe șosea și zburând tot mai departe prin beznă.
3.
Cele patruzeci și cinci de minute trecură foarte repede cu ajutorul băuturilor alcoolile. Barul limuzinei, proaspăt aprovizionat, nu conținea decât produse de lux: Dom Perignon, Chivas, Moet și Gray Goose. Fără bere.
Pe bancheta spațioasă din spate stăteau patru pasageri, toți râzând, în afară de unul. Finster era distant, mintea îi era în altă parte în timp ce urmărea cu privirea goana prin noapte. Finster trăia un sentiment de bucurie și de tristețe. Împlinirea iminentă a viselor te poate pune pe gânduri.
Dar această dispoziție nu dură; reveni repede la momentul prezent, petrecându-și brațul în jurul lui Joy, cea cu bucle de aramă.
Zoe, o viziune cu părul bălai, stătea vizavi de Finster, cu picioarele lungi întinse de-a curmezișul și cu tălpile goale direct în poala lui, sorbind din al treilea cocteil al serii. Era una dintre înotătoarele din echipa olimpică germană. Îi plăcea cum umpleau umerii ei bluza de lame argintiu.
Abia aștepta să guste din fructul oprit în seara asta. Joy, roșcata, Zoe, blonda și Audrey, frumusețea cu părul negru din stânga lui. Trei arome diferite pentru întâlnirea sa de rămas bun.
- Unde mergem? întrebă Joy.
- Doamnelor, vă las pe voi să alegeți.
- Lasă-mă pe mine! imploră Zoe ca un copil.
Era un pic beată.
- Nu! Pe mine! îl rugă Joy.
Audrey îl mângâie pe Finster pe obraz, atingându-i trupul cu al ei.
- Știu locul perfect. Nou-nouț, senzual, teribil de decadent. Raiul pe pământ.
- Genul meu de loc, zise Finster.
- Rapture? Extaz?
Lui Joy îi sclipiră ochii.
- Rapture? făcu și Zoe, plină de speranță.
- Crezi că poți aranja să intrăm? toarse Audrey la urechea lui Finster, știind că putea și, în plus, știind că nu va putea rezista provocării.
Finster se uită în tăcere la haremul său în miniatură, femei cu mințile eliberate de prejudecăți, cu trupurile pline de dorință. Nu era hotărât unde să de ducă. Rapture era clar ultimul răcnet, un loc în care era bine să fii văzut, dar Finster nu era sigur că aceasta se cuvenea să fie ultima sa amintire din Germania, ținutul pe care ajunsese să-l îndrăgească.
Era o noapte pentru ceva nou sau o noapte de nostalgie?
4.
Doctorul Rhineheart o luă la fugă pe coridor, cu două asistente alături. Un infirmier împingea căruciorul care zdrăngănea, făcând eforturi să țină pasul cu ei. Dădură buzna în rezerva privată de spital unde țiuiau alarmele și semnalele de urgență.
Monitorul cardiac de lângă pat arăta o linie verde, staționară. Lui Mary St. Pierre i se oprise inima; corpul îi zăcea nemișcat pe pat.
Cu patru ore mai devreme fusese în mașină, pe drumul de întoarcere de la seră, plănuind să se ducă înapoi acasă și să ia prânzul.
În schimb, se oprise la bisericaSf. Pius din Byram Hills, unde rămăsese pierdură în rugăciune. Ăi mulțumise lui Dumnezeu pentru prietenii și pentru viața ei, pentru dragostea pe care o simțea. Îi mulțumise pentru soțul ei, un brbat care renunțase la viața lui ca să-i câștige ei inima. Se rugase pentru putere. Nu pentru ea, ci pentru Michael - să vadă lucrurile clar, să aibă voința de a merge mai departe după ce va muri ea.
Se rugase pentru ziua în care, peste mulți ani, se vor reuni.
Fusese un simplu stărnut, unul mic, tăcut. Își acoperise gura cu mâna, așa cum fusese învpățată cu mult timp în urmă. Se certase un pic singură în timp ce scotocea prin poșetă; avusese de gând să cumpere un pachet de șervețele. În seara dinainte simțise că o pândea o ușoară răceală,și știa că asta ar putea declanșa un dezastru în sistemul ei imunitar slăbit. Acum avea să-i treacă.
Se grăbi să ajungă la mașină; torpedoul era mereu bine aprovizionat. Nu-și văzuse mâna decât în momentul în care deschisese portiera și se întinsese spre clapa micului compartiment. Nu era mult, doar atât cât să se observe. Mici pete, ca niște pistrui, deja închizându-se la culoare. Era mâna dreaptă, cea cu care-și acoperise gura.
Se îndreptase direct spre spital, abia putându-se stăpâni; mâinile îi tremurau, o sudoare rece ieșindu-i prin porii gâtului. O cuprinsese din nou frica, de data asta și mai puternic. Avea nevoie de Michael aici, acum.
Doctorul Rhineheart o internase, o instalase într-o rezervă privată. Spusese că vor mai trece câteva ore înainte să primească rezultatul testelor. Îi zisese să nu se îngrijoreze. Eliminarea de sânge pe cale orală nu era ceva neobișnuit.
Acum, după trei ore, Rhineheart îi lipea defibrilatorul automat de piept. Răsuci butonul. Din aparat se auzi o voce electronică, asexuată:
- Trei... doi... unu.... ELIBERAȚI.
Răsună o alarmă și o undă de supratensiune electrică trecu prin corpul lui Mary. Trupul ei inconștient se arcui în aer, brațele i se bălăbăniră pe lângăă saltea.
Într-o fracțiune de secundă, căzu la loc pe pat, cu ochii în continuare închiși, cu fața palidă. Rhinegeart se aplecă spre ea cu un stetoscop. Nimic. Monitorul cardiac prezenta tot o linie dreaptă, verde.
Răsuci din nou butonul.
- Trei... doi... unu... ELIBERAȚI.
Din nou, corpul lui Mary se desprinse de pat, de data asta înălțându-se puțin mai sus.
În timp ce zăcea acolo cu inima moartă de-a binelea, mintea continua să îi funcționeze. Nu era pierdută în încăperea albă, clasică, cu o lumină strălucitoare în față, ci se afla într-un hol întunecos, cavernos, cu contururi imprecise și tăcut. Nu simțea nimic - nici durere, nici bucurie. Nimic. Abia auzea chemările doctorului Rhineheart, undeva departe.
Mergea pe coridor, încercând la diversele uși, găsindu-le pe toate încuiate. Undeva prin apropiere auzi un murmur înăbușit, indistinct de voci. Se îndreptă orbecăind spre acel zgomot, tonul și ritmul acestuia devenind tot mai limpezi pe măsură ce înainta.
Ajunse la capătul holului, care se sfârșea într-un T clasic.
Mulțimea - căci cu siguranță asta era - se auzea ca și cum s-ar fi aflat în spatele fiecărei uși, trebuie să fi fost mii de oameni.
Nu știa dacă s-o apuce la stânga sau la dreapta; deodată o izbi o durere groaznică, ascuțită, care-i pătrunse în vene. Durerea își croia drum pe sub pielea ei ca o sârmă de foc.
Agonia încetă, la fel de brusc cum începuse. Tot mai stătea la răscruce: la stânga sau la dreapta?
Zgomotul se întețea, precum mugetul unui stadion; glasuri de bărbați și de femei, plânsete de copii speriați. Toți păreau confuzi, strigând după ajutor, ca un cor al sufletelor pierdute.
O luă la dreapta, rătăcind aparent ore în șir, vocile înspăimântate ascunzându-i propriile gânduri, tulburarea distrugându-i mintea.
Ajunse în cele din urmă la o ușă care se distingea clar de restul: neagră ca abanosul, veche de când lumea. Întinse mâna spre clanța ruginită. Intră.
Chipul o șocă, o îngrozi. Nu trebuia să-l mai fi întâlnit ca să știi pe loc cine era.
Trupul îi fu lovit din nou de acea forță ascuțită; durerea era atât de mare, încât părea s-o ridice în aer, luminile albe - atât de strălucitoare, încât o orbeau.
Rhineheart se aplecă peste Mary, cu o umbră de zâmbet pe buze.
- N-o să te pierdem așa ușor.
Mary zăcea fără cunoștință, dar în viață, iar inima revenise la un ritm normal. Doctorul își ridică privirea.
- Anunță-mă când se trezește, îi spuse el asistentei.
Se întoarse spre sora Schrier, care stătea în picioare cu ochii ușor împăienjeniți; o apucă de braț pe femeia masivă și-o luă deoparte.
- Nu-mi pasă ce faci, găsește-i soțul.
Se îndreptă spre ușă.
- Corpul îi va ceda rapid. Nu știu cât mai rezistă.
Capitolul 30
1.
Simon și Michael erau ascunși în pădure, la douăzeci și cinci de metri de monstruoasele porți negre ale proprietății lui Finster.
Trecuseră două ore.
Erau în dezavantaj; nici lui Simon, nici lui Michael nu le plăcea asta. Nu știau exact care era numărul tipilor cu care va trebui să aibă de-a face înainte să ajungă la casă. Se bazau pe estimările lui Michael făcute la prima vizită, dar asta numai dacă erau păzite doar punctele principale de securitate.
Și dacă cheile nu erau acolo? Dacă oamenii erau în număr minic, ar fi avut răspunsul pe col. Dacă cheile erau însă înăuntru, ei bine, aveau să se confrunte cu o adevărată armată. Ideea era să intre în casă înainte de a fi depistați. Era ca un joc de strategie: șmecheria era să te apropii de trofeu fără să fii prins.
- Ne trece timpul, șopti Simon.
Casca lui avea un microfon subvocal conectat la telefonul său mobil.
- Răbdare, replică Busch prin celular, cu o voce slabă, îndepărtată, semnalul întrerupându-se ocazional din cauza răspândirii insuficient a releelor de telefonie mobilă în Germania. O să apară.
Simon nu era atât de sigur acum - trecuse prea mult timp - dar nu s-ar fi recunoscut niciodată învins.
2.
Era 12.30, iar coada din fața clubului încă mai creștea. Frânghia de catifea maro îi ținea deoparte pe sutele de nimeni, în timp ce aceia care erau Cineva erau întâmpinați cu amabilitate și conduși înăuntru.
Stătea lângă ușă, după ce mai devreme se prezentase paznicilor de la intrare ca fiind un polițist din New York care colabora cu Interpolul ca să aducă înapoi un fugar în Statele Unite. Nu avea să fie nicio razie, nicio arestare pentru droguri, clienți minori sau comportament obscen.
Busch avea să-și supravegheze omul în șiniște și, când venea vremea, avea să acționeze discret.
Paznicul fu dornic să coopereze după ce primi aceste asigurări din partea lui Busch. Evident, nici cele cinci sute de euro nu stricau.
Busch nu era nerbdător să intre: nu suporta scena tehno, muzică bubuitoare, versurile incoerent mixate cu un rap smintit. Lui îi plăcea Bruce Springsteen și atât.
Trebuia să-l facă pe Finster să intre în club fără să bănuiască nimic, fără să fie conștient unde se afla cu adevărat. Era singurul mod de a le da lui Michael și lui Simon măcar o șansă de reușită.
- Busch? zise Simon în casca lui Busch.
- Da.
- De ce-ți spun Peaches?
- Te roade, nu-i așa?
Busch se rezemă de cadrul ușii de la club.
- Nu știu ce să mai fac ca să treacă timpul.
- Am avut o prietenă din Georgia, se dădea în vânt după albumul fraților Allman „Eat a Peach”, îmi zicea mereu Piersica ei din New York.
- Serios?
Vocea lui Simon era plină de suspiciune.
3.
- Ți-a spus povestea cu frații Allman? șopti Michael către Simon.
Era întins pe iarbă, supraveghind porțile prin binoclu. Simon încuviință. Michael clătină din cap.
- E numele pe care-l folosește soția lui pentru o anumită parte a corpului lui.
Simon își înăbuși râsul.
Busch era mai mult decât supărat. Deși Michael nu abea căști, auzea izbucnirea de furie care se răspândea din urechea lui Simon.
- Ce-a spus? A spus....
- Hei, liniștește-te! i-o tăie Simon lui Busch.
- Pe naiba să mă liniștesc...
Dar apoi se lăsă tăcerea. O tăcere evidentă.
- Busch? Nu vrea decât să te întărâte.
Nimic.
- Paul, ești acolo?
Simon bătu cu degetul în cască.
- Mă auzi?
Michael se uită spre el, cu o privire întrebătoare.
- Nu te mai prosti!
Simon devenise brusc extrem de serios.
În cele din urmă, parcă după o eternitate, se auzi și vocea lui Busch, clară și sumbră:
- E aici.
4.
Limuzina se opri și din ea ieșiră cele trei fumuseți bune de atârnat la brațul bărbaților bogați - Audrey, Zoe și Joy - toate voluptoase de-ți tăiau răsuflarea, curcubeaul părului lor unduindu-se de la briza de vară. Cele trei femei flancară portiera, cu toți ochii ațintiți asupra lor.
Finster coborî la rândul lui, întâmpinat cu exclamații rezervate de obicei celebrităților care vin la decernarea Oscarurilor.
Busch se strecură pe tăcute în club din cotlonul său de lângă ușă, se poziționă într-un colț și se puse pe observat în cadrul ușii, în timp ce paznicul ținea funia de catifea și ura bun venit grupului de celebrități.
Busch îi privi cum trecură pragul și se duseră direct pe ringul de dans. O barieră invizibilă părea că-i precedă în timp ce făceau asta, cei care dansau dându-se la o parte, parcă din respect.
Oamenii fie se holbau la Finster, fie îl ignorau, vrăjiți de prezența lui sau complet inconștienți de ea. O inconștiență dată fie de băutură, fie de droguri, fie de ego. Charisma lui Finster era copleșitoare; era ca și cum ale lui era clubul, oamenii, lumea întreagă.
Busch se rezemă de capătul îndepărtat al barului și comandă un Jack Daniels simplu, cu gheață. Deschise clapeta telefonului, își puse casca în ureche și apăsă pe tasta de reapelare automată a ultimului număr format. Văzu că i se făcuse legătura, dar abia-l putea auzi pe Simon la celălalt capăt, din cauza muzicii asurzitoare. Își sorbi băutura și spuse tare, răspicat, doar câteva cuvinte:
- Putem începe.
Busch nu așteptă răspuns; închise telefonul și-l îndesă în buzunar.
Busch rămase la bar; nu pentru băutură, ci mai degrabă pentru că-l plasa direct între Finster și ieșire. Singura ieșire. Lui Busch nu-i venea să creadă câte corpuri se puteau îngrămădi în locul ăsta; erau probabil cinci sute de oameni înăutru, și de două ori pe-atâta afară, așteptând să intre.
Finster n-avea cum să plece fără știrea lui Busch. Acum, că planul era deja în plină desfășurare, începu chiar să spere. Simon și Michael cu siguranță se apropiau de finalul jocului. Fusese un risc asumat. Finster s-ar fi putut duce în alte câteva locuri în seara asta, însă locul ăsta numit Extaz era mult mai potrivit decât s-ar fi așteptat cineva.
Finster era înăuntru. Și, în ceea ce-l privea pe Busch, n-avea să plece.
5.
Al Graham fusese angajat o vreme în Garda Națională și participase la operațiunea Furtună în Deșert, deși aterizase pe 28 februarie 1991, în ultima zi de lupte, și nu avusese parte de acțiune. De fapt, Al nu trăsese nici măcar o dată cu arma într-o situație de luptă. Fusese repartizat sub comanda colonelului T.C. Roberts, un ticălos de pușcaș marin în stare să intimideze un scorpion.
Colonelul îl sunase cu doar patru săptămâni în urmă, ademenindu-l cu misiunea asta comodă, uimitor de bine plătită. Și, dacă era norocos, poate că de data asta va apuca să tragă cu arma într-o țintă vie.
Al stătea de pază în post cu Javeed Waquim, la douăzeci și cinci de metri distanță de alee. Trebuiau să păzească poarta, dar, după părerea lor, era o poartă destul de rapidă, așa că nu-i dădeau prea mare atenție.
Nimeni nu atentase vreodată la viața angajatorului lor, domnul Finster, și oricum cine-ar fi fost atât de nesăbuit încât să sfideze măsurile de securitate și paznicii proprietății?
Colonelul îi informase mai devreme că asta va fi ultima lor noapte și că, pentru serviciul lor excepțional, vor primi fiecare un bonus de cinci mii de dolari americani a doua zi dimineața.
Ca să pună capac, colonelul oferise fiecăruia dintre ei un post de „agent de menținere a păcii” în slujba unui dictator militar african care voia să stârnească o revoltă. Aveau să primească plata în avans pe șase luni și o garanție că în misiunea asta vor avea ocazia să tragă cu arma.
Însă Al și Javeed nu mai apucară. Muriră înainte să atingă pământul.
Michael scăpase repede de monitoarele Hiecen cu laser, aranjând urgent un circuit ocolitor. El și Simon escaladară zidul de șase metri și trase cadavrele în pădure, de-o parte a aleii.
Simon îi smulse casca lui Al, scuturând sângele de pe ea. Apoi îi scoase stația radio de la șold și-o puse pe pământ lângă rucsacul lui, din care scoase o cutie mică, neagră, de mărimea unei cărți de buzunar, cu un difuzor și câteva leduri.
Nu mai folosise un analizor de frecvență cu dispozitiv de transformare a semnalelor numerice de ani de zile, dar îi era la fel de ușor ca în vremurile de demult. Își puse casca și apăsă pe un buton. Ușoara electricitate statică se întrerupse atunci când stația radio trecu pe modul de vorbit; încă mai funcționa.
Simon porni cutiuța neagră și-i scoase antena. Apăsă din nou pe buton. Cutia neagră comută pe modul de scanare. După aproximativ trei secunde se aprinse un led verde, iar pe ecran apăru frecvența stației radio; Simon își prinse cutia de curea.
Pădurea de pe proprietatea lui Finster era deasă și întunecată. Simon purta un vizor nocturn la ochiul stâng, mișcându-se încet în timp ce scana totul în față și în spate.
Michael era chiar în urma lui, făcând tot posibilul să nu-l piardă din ochi. Cu cât se apropiau mai mult de casă, cu atât îi era mai rău de la stomac. Presentimentul care se declanșase cu primul om pe care-l omorâse se accentua cu fiecare pas.
Amândoi aveau în mână câte un HK MP5; Simon modificase camera încărcătorului și montase pe fiecare câte un amortizor.
Preotul își petrecuse o bună parte a după-amiezii și începutul serii învățându-l pe Michael cum să folosească diversele arme de care dispuneau. Cum să împiedice mitraliera să se ridice în timp ce trăgea cu ea, cum să stabilizeze arma, cum să-și marcheze ținta și să nu ezite. Pistoalele Glock de nouă milimetri pe care le purtau amândoi puteau trimite șaptesprezece salve fiecare, plus cea din camera încărcătorului.
Simon nu pierduse vremea să-l învețe pe Michael cum să folosească pușca cu lunetă israeliană Galil; trebuiau ani de practică pentru a deveni lunetis. Și, ca să ajungi expert lunetist, trebuia să ai talent.
Stația radio țiui în urechea lui Simon.
- Control.
- Alfa, spuse o voce gravă.
- Bravo, se auzi următoarea.
- Charlie... Delta... Edward... Francis... Gary....
Fiecare voce era diferită, fiecare răspundea așa cum fusese învățat.
- Hooper... Isaac... Jack... - urmă o pauză scurtă, apoi - Luke... Mark... Nathan... Oscar... - altă pauză - Quint... Richard... Steven... Thomas.
O voce diferită, una cu autoritate, zise:
- Kevin? Paul? Răspundeți!
Simon lovi imediat stația de bruiaj al frecvențelor de la brâu, două lovituri rapide trimițând un semnal static în bandă.
- Poftim?
Simon lovi din nou stația de bruiaj, de data asta interminent, spunând în același timp:
- Problemă cu semnalul.
În căști se auzi: „Prob... emnalul”.
- Rămâneți pe poziție, trimit pe cineva.
Simon reacționă doar lovind stația de bruaj. Îl apucă pe Michael de braț și înaintară amândoi spre drum. În depărtare, auziră o motocicletă pornind cu un zgomot puternic.
- Avem optspreze, plus cel care e la comandă, raportă Simon, ocupându-și poziția pe marginea drumului.
Scoase pușca Galil cu vizorul ei nocturn voluminos, de mare putere.
- Nouăsprezece paznici, repetă Michael. Și cum o să trecem de toți nouăsprezece?
Simon înșurubă amortizorul la capătul țevii și nu-i răspunse.
Motocicleta se apropia. Simon se culcă pe burtă în iarbă. Deplie patul puștii, dădu în jos bipodul și-l fixă la o treime din distanța până la gura țerii, îndreptând pușca în sus. Lumina de la farul motocicletei spinteca noaptea. Introduse încărcătorul cu douăzeci de gloanțe și luă în cătare mijlocul drumului.
- Nouăsprezece, spuse din nou Michael.
Zgomotul motocicletei se amplifica acum c fiecare secundă, înălțimea sunetului crescând din cauza efectului Doppler. Simon se concentra în continuare asupra drumului. Motociclistul aproape ajunsese acolo. Simon ridică umerii, își flexă degetele, își răsuci gâtul. Puse din nou ochiul la lentilă.
Motociclistul era la douăzeci de metri de ei. Mergea cu cel puțin o sută la oră.
Simon trase cu putere aer în piept și-și ținu răsuflarea. Și, fără să facă vâlvă, apăsă pe trăgaci.
Arma cu amortizor se auzi ca pocnetul unei arme de jucărie. Paznicul căzu pe spate de pe motocicletă, glonțul nimerindu-l direct în frunte. Lovi solul, rostogolindu-se și învârtindu-se ca un sac de oase.
Motocicleta continuă să meargă, virând sălbatic înainte să se zdrobească de un copac.
Paznicul se opri cu un scrâșnet, la doar câțiva metri de ei, cu corpul sfâșiat mai rău decât hainele.
Simon nu pierdu timpul, ci își azvârli pușca pe umăr și apucă imediat corpul. Cu ajutorul lui Michael, îl târî în pădure.
6.
Aerul era plin de un fum acru, duhoarea de țigări și de alte substanțe care puteau fi fumate avea să-i rămână în haine zile în șir.
Busch ura scena asta: muzica tare, fără versuri coerente, i se părea că seamănă cu zgomotul unei fabrici de cuie; luminile care țâșneau din loc în loc îi lăsau pete negre pe retină.
Trecuse o oră, iar mogulul cu păr argintiu încă dansa de zor pe ring, cu energia unui adolescent, cu cele trei doamne ale serii. Nicio băutură, nicio pauză. Tipul probabil că luase vreun drog, nimeni nu putea rezista atât de mult, mișcându-se cu atâta intensitate. Totuși, niciunul dintre ei nu arăta mai rău din cauza efortului, erau la fel de vioi ca atunci când sosiseră.
Busch se simțea tentat să-l sune pe Michael ca să-i spună care mai era situația, dar se temea că soneria telefonului le va distrage atenția.
Singura lui misiune în seara asta era să se asigure că Finster nu pleca. Atâta timp cât se afla între pereții clubului, Finster era neputincios. Dacă te luai după dansul frenetic nu pleca nicăieri. Michael și Simon vor avea timpul necesar.
Finster și fetele continuau să danseze, stârnind mulțimea, mișcându-se pe întregul ring, ațâțând simțurile tuturor. El se întorcea uneori spre ceilalți dansatori, legănându-și seducător șoldurile spre femeile superbe din club. Și asta era ceea ce i se părea uimitor lui Busch: femeile erau captivate pe de-a-ntregul, niciuna nu-l ignora pe tipul ăsta cu părul alb când se apropia, toate uitau complet de prietenii lor. Poate sperau cu toții ca un pic din magia lui să se lipească și de ei.
Bush își dădu seama dintr-o dată care era sursa de energie nesecată a miliardarului: se hrănea cu toate astea - cu invidia, cu pofta, cu felul în care erau îmbătați toți de prezența lui.
Cântecul era acum febril și toată lumea fu subjugată, privind fix de pe laturi și de la balconae, dansând în jurul lui Finster ca și cum el ar fi fost șeful tribului. Toți ochii erau ațintiți asupra lui, Finster îi simțea. Barmanii, DJ-ul, întreaga mulțime. Toți ochii cu excepția unei singure perechi.
Cei ai lui Audrey. Ea se uita spre bar.
Finster îi urmări privirea încetinind ritmul în care dansa. Și atunci îl văzu pe Busch, care ieșea mult prea în evidență în mulțimea asta ariană retro.
Vraja se rupse în club, legătura fu distrusă, toți reveniră în propriile lor lumi. Finster se întoarse spre Audrey, care tremura ca și cum ar fi fost pe punctul de a înfrunta moartea, fața ei frumoasă fiind îmborbonată de o sudoare rece, de groază. Fusese înșelat, momit să aibă o falsă senzație de siguranță.
Finster nu avea nevoie de niciun fel de prezentare ca să știe că străinul era Paul Busch. Ceea ce nu știa era ce făcea acolo polițistul din America, dar cu siguranță nu era mort și, dacă nu era mort, atunci nici Michael și nici nenorocitul ăla de preot nu erau.
Avea să rezolve eșecul lui Thal mai târziu.
Trebuia să ajungă la cheile lui.
Audrey tresări ca și cum s-ar fi pregătit pentru o lovitură, așteptându-și moartea.
Zoe și Joy continuau să danseze, neobservându-i spaima; mâinile lor încă mai erau pe Finster, încercând să-l facă să-i revină dispoziția de dans.
Blestemând, el le împinse și o luă la fugă spre ieșire, îmbrâncindu-i pe toți din calea sa.
De data asta nu mai avu loc nicio despărțire a apelor ca la sosire. Zidul de oameni părea să se îngroașe la apropierea lui. Ochii îi erau aprinși de mânie; furia sa era aidoma chibritului care pornea un foc turbat. Ar fi snopit în bătaie pe oricine ar fi încercat să-l rețină sau i-ar fi stat în cale. Trebuia să ias și să ajungă acasă cu orice preț.
Busch era prins la strâmtoare, panica începea să-l copleșească.
Rămase încremenit la bar, privindu-și prada cum își croia drum prin mulțime. Muzica ce-i asaltase urechile păru să se transforme într-o tăcere de moarte; își vedea planul ducându-se de râpă sub ochii lui.
Dacă Finster ieșea pe ușă, Michael și Simon nu aveau cu niciun chip cum să termine.
7.
Ieșiră în grădinile englezești aflate la sud de casă, luminate pe margini de proiectoare.
Michael nu-și dăduse seama de imensitatea conacului la prima lui vizită. Era într-adevăr vast, întinzându-se ca o fiară priordială a locului.
Brusc, înțelese atracția pe care o exercita clădirea asupra unei creaturi precum Finster: nu numai că era o declarație de putere, dar era și o sfidare adresată celor care ar fi putut fi destul de nesăbuiți ca să încerce să pătrundă în ea.
Simon trase în jos perechea de suporturi în formă de V de la pușca Galil, așezându-le pe un zid de piatră umbrit. Zona părea pustie. Preotul porni stația de bruiaj, întrerupând toate semnalele radio dintre ceilalți optsprezece mercenari.
Era doar o chestiune de timp înainte să cadă pradă panicii provocate de izolare, una dintre problemele cu care se confruntă soldații.
Simon plimbă vizorul înainte și înapoi, examinând fațada conacului, analizându-i detaliile, ferestrele și ușile. Se concentră asupra primului și asupra celui de-al doilea etaj. Ceva îi atrase atenția.
Sus, pe acoperișul albăstrui de ardezie.
Mai multe mișcări. Erau trei. Ascunși îm spatele frizei decorative și a parapetelor scunde.
Lunetiști.
Fiecare ducându-și mâna la ureche, murmurând unul către altul, îngrijorați probabil de pierderea bruscă a comunicației.
Simon ținti spre cel mai îndepărtat, imprudentul care purta o șapcă albă, cu cozorocul la spate.
Șapca îi zbură de pe cap, ca și cum i-ar fi suflat-o o adiere de vânt, doar că își schimbase brusc culoarea. Glonțul trecuse prin țeasta omului.
Simon îndreptă pușca spre lunetistul din mijloc, care se întorsese să vadă ce era cu zgomotul ăla. Ochii lunetistului înregistrară moartea camaradului său chiar înainte de a avea și el același soartă.
Norocul se schimbă însă cu cel de-al treilea. Acesta trecu la atac, târându-se în spatele fațadei de piatră, mișcându-și pușca dintr-o parte în alta, căutând o țintă.
În acel moment, celelalte gărzi începură să se adune în fața casei. Se învârteau ca niște vite în țarc; în mișcările lor se ghicea confuzia, și își loveau ușor căștile, vorbind pe șoptite.
Lunetistul îi văzu pe cei de dedesubt și se aplecă peste streașină ca să-i alerteze, dar nu mai apucă să mai scoată niciun cuvânt. Preotul apăsă pe trăgaci. Bărbatul se clătină și apoi se prăvăli peste parapet, cu mâinile încleștate pe pușcă, răsucindu-se în tăcere în timpul căderii.
Paznicii de jos tresăriră din cauza șocului, răspândindu-se și înjurând când corpul se prăbuși la picioarele lor.
Simon nu pierdu vremea. Gărzile derutate alergau să se ascundă, iar gloanțele lui Simon ciuruiau pământul și pereții. Confuzia era deplină. Corpurile se prăbușeau, iar sângele curgea.
Vestea se răspânde repede, și unii aveau în mod evident experiență în a-și păstra cumpătul. Identificară pozișia lui Simon după flama care ieșea pe țeava armei sale. Luând și ei poziție după mașini și pereți, ripostară.
Michael se adăposti în spatele zidului, în timp ce gloanțele îi șuierau pe deasupra capului, spulberând pietrele, îngropându-se în trunchiurile copacilor. Înțelegea acum frica soldatului, a celui care paraliza, incapabil să se miște, incapabil să riposteze.
Michael aruncă o privire spre tovarășul său: Simon nu se clintise, atacul său mortal continua. Preotul avea o eficiență brutală, ca un aruncător de baseball cu un joc perfect. Trăgând rafală după rafală cu o precizie letală, băgând de fiecare dată un nou cartuș în perfectă sincronizare cu cartușul consumat care sărea din armă.
Gândurile lui Michael se tot îndreptau spre cavalerii templieri, războinici ai lui Dumnezeu, primii care atacau și ultimii care se retrăgeau în timpul cruciadelor. În întreaga istorie, Biserica din realitate nu păruse diametral opusă Bisericii din predici? Și totuși, se petreceau toate în numele Domnului. Întotdeauna în numele unui bine clar superior. Și cei care luptau pentru Biserică credeau din tot sufletul că duceau lupta cea dreaptă.
Michael văzu aceeași fervoare în Simon în timp ce-i ucidea pe oamenii din fața lui. Nicio remușcare, nicio ezitare. Simon avea un singur țel: să recapete cheile Bisericii sale.
Ceea ce-i atrase atenția lui Michael fu punctul roșu care se plimba nefiresc înainte și înapoi, căutând o țintă în întuneric, ca o muscă strălucitoare, rătăcitoare, care se străduia să găsească un loc unde să se așeze.
Punctul poposi pe spatele lui Simon, târându-se în sus spre gâtul acestuia. Simon nu era conștient de acel semn al moții și își continua atacul.
Frica lui Michael se risipi. Ridică mitraliera și trase; cascada de gloanțe spintecă trunchiurile copacilor când își plimbă arma înainte și înapoi prin întuneric, în direcție celui care stătea la pândă nevăzut. Își goli încărcătorul înspre atacatorul nevăzut, apoi băgă un nou cartuș, cu nările usturându-l de la mirosul înțepător de cordită.
Punctul roșu dispăru.
Fumul se împrăștiase; Simon nici măcar nu tresărise; stătea cu ochii ațintiți în continuare la cătarea armei, trăgând rafală după rafală.
Pe peluză erau presărate opt cadavre.
- Probabil mai sunt și alții, șopti preotul fără să ridice privirea.
Michael se uită spre pădure; îi plăcuse întotdeauna întunericul; felul în care-l învăluia, îl îmbrățișa, îl apăra. Dar acum îi apăra pe alții, ascunzându-i în timp ce așteptau să-l omoare.
Fără tragere de inimă, își verifică arma, apoi reîncepu să se târască pe burtă înspre copaci.
- Ține socoteala celor uciși, îl auzi pe Simon zicând, în timp ce se cufunda mai adânc în umbre.
„Ține socoteala celor uciși. Sigur. Asta mă include și pe mine?” se întrebă Michael, ridicându-se în picioare. Luminile conacului dispăruseră în spatele copacilor.
Privi prudent în jur; își ținea arma așa cum îl învățase Simon, iar încheieturile degetelor i se albiseră de la strânsoare.
În minte, trăsese o linie imaginară de la preot la punctul de origine al razei roșii.
- Unu, murmură Michael, când atinse cu vârful bocancului prima sa victimă.
Se aplecă asupra cadavrului, neștiind ce căuta, când, deodată, copacul din dreapta lui explodă sub un tir de împușcături; așchiile de lemn care zburau în toate părțile îi zgâriară obrazul.
Se rostogoli în stânga, luând poziție în spatele unui stejar uriaș, trăgând de zor cu arma cam în direcția atacatorului său.
Salvei lui i se răspunse cu un contraatac furios. Brusc, simți un fel de arsură în braț, de la un glonț care îl atinse în treacăt.
Era țintuit locului și lipsit de experianță. Nu ăsta era jocul lui: el se pricepea la alarme și la electronice, era un hoț, și fusese scos serios din elementul lui.
Se lipi cu spatele de copac, sperând ca dimensiunile acestuia să îi ofere măcar un pic de protecție. Simon îl învățase cum să împuște conserve. Țintele astea erau mobile și nevăzute. Și mai și ripostau. Nu știa dacă nu aveau să vină și alții și, dacă nu îi secera el aici, Simon avea cu siguranță să moară.
Și atunci se uită sus.
Își atârnă pușca pe umăr.
Făcu o pauză, ciulind urechile. Neauzind nimic, își îndreptă spatele și începu să se cațere.
8.
Doisprezece.
Simon simțea o liniște ciudată, ceva ce nu mai simțise de ani întregi. Oricât de ciudat ar fi părut, era în elementul lui. Și, deși ar fi trebuit să se simtă tulburat, nu era deloc așa; era vorba de niște oameni care apărau ceva rău. Erau cei mai ticăloși soldați, cei care-și vindeau loialitatea celui care oferea mai mult.
Toate împușcăturile astea îi limpeziseră mintea, forțându-i simțurile să reacționeze din instinct. Trecuseră cincisprezece ani de când servise armata italiană, dar i se părea că fusese ieri.
Orice se întâmpla, nu-și uita nicio clipă vocația de preot. Un preot care avea permisiunea de a apăra Biserica și credința ei cu orice preț. De fiecare dată când apăsa pe trăgaci însoțea acest gest de o scurtă rugăciune de slabă, pentru renaștere și iertare. Era aceeași rugăciune pe care o spunea de fiecare dată când omora un om. O rugăciune pe care o rostise de nenumărate ori.
Se lupta să ignore durerea din umărul drept. Glonțul îl străpunsese și ieșise; fierbințeala glonțului cauterizase parțial rana de la intrare, dar lucrurile nu stăteau la fel cu rana de la ieșire. Simțea cum cămașa i se îmbiba de sânge.
Împușcăturile încetaseră, peste tot era liniște.
Tactica sa de a-i face pe paznici să iasă afară din ascunzători dăduse rezultate. Eliminase destui, dar restul erau acum pregătiți, și aveau să-i vâneze.
Cei din urmă se dovedeau cel mai greu de ucis, și întotdeauna ultimul adversar reprezenta cea mai mare provocare.
9.
Colonelul T.C. Roberts ieși din casă; era un bărbat solid, înalt de un metru optzeci, cu partea de sus a corpului aproape la fel de lată.
Se uită în jur și văzu cadavrele; nu avea idee câți fuseseră omorâți și câți mai rămăseseră. Nenorocita de stație radio nu mai funcționa, ceva bruia semnalul.
Roberts își scărpină cicatricea de pe nas. Mergea de la ochiul stâng, peste rădăcina nasului, până la obrazul drept, și-i tot făcuse probleme de la ciocnirea cu vagabondul ăla beat, cu doi ani în urmă.
Bineînțeles, vagabondul nu mai crestase pe nimeni după aia, însă nu era zi în care Roberts să nu blesteme sufletul ticălosului pentru că-l desfigurase.
Nimeni nu avea să pătrundă nepoftit în casa asta, asta era promisiunea pe care i-o făcuse lui Finster, și avea de gând să și-o țină. Se întreba dacă n-ar trebui să-l contacteze pe mobil, dar apoi se răzgândi. Mai bine să se ocupe de situația de față, să reducă pagubele și să pună capăt atacului. Va avea destul timp mai târziu să dea raportul.
Setă alarma casei și rămase în fața porților de la intrare, uitându-se la terenul bine luminat.
Nu vedea nimic dincolo de conurile de lumină, și-și înjură oamenii pentru prostia lor. Ar fi putut la fel de bine să poarte haine fosforescente și să fie legați la ochi.
Roberts își scoase pistolul și împușcă repede becurile; nu avu nevoie decât de un singur glonț pentru fiecare. Explodară într-o izbucnire de scântei și se stinseră. Pe proprietate se făcu întuneric.
Tocmai echilibrase un pic raportul de forțe. Era timpul să inverseze rolurile.
Capitolul 31
1.
Busch alergă prin mulțimea care dansa, cu muzica bubuindu-i în urechi; era ca și cum s-ar fi zbătut în noroi, așa de încet înainta.
Finster i-o luase înainte, măturând totul în cale, în timp ce se chinuia să iasă din clubul întunecos și să ajungă acasă. Miliardarul își permisese s se abandoneze plăcerii clipei, bucurându-se de ultima sa noapte de distacție. Toată pofta, toată lăcomia - devenise întocmai ca oamenii pe care-i manipula.
Și, cu toate că douăzeci și unu de soldați înarmați îi păzeau casa, era sigur că puteau fi învinși. Nu avea de gând să piardă toate lucrurile pentru care luptase. Cheile acelea erau destinul lui.
....................................................................
Muri acolo, printre mii de cruci.
Thal smulse insigna lui Reiberg și urcă în goană trei etaje. Alergă până la capătul holului, unde era una dintre puținele uși cu semnul „Nu deranjați” pus și bocăni în ușa camerei 1474.
Cineva strigă enervat dinăuntru, cu accent englezesc:
- Isuse Hristoase, ce naiba?
Thal nu spuse nimic, așteptând ca bărbatul dinăuntru să ajungă împleticindu-se. După treizeci de secunde, ușa se crăpă de doi centimetri, iar Thal îi vârî omului în față insigna lui Reiberg.
- Scuzați-mă, domnule, zise Thal cu accent german.
- Ce naiba se întâmplă? Vreun incendiu?
- Va rog să-mi acordați câteva momente din timpul dumneavoastră.
Capitolul 28
1.
Era în zori. În ținutul bavarez, dincolo de un lan de orz, pătura de ceață înaltă până la genunchi începea să se risipească, alungată de soarele dimineții.
Michael și Busch stăteau pe un gard de lemn, uitându-se cum păștea o turmă de vaci negre din rasa Angus. Erau vreo trei sute de animale pe pășunea luxuriantă, toate îndopându-se fără să aibă habar că sfârșitul era aproape. Michael nu putea să nu se gândească că vacile trecuseră prin viață fără să-și cunoască viitorul, fără să știe că acesta era controlat de ceva superior lor.
Simon îi cazase la ora trei și jumătate dimineața într-un mic hotel de lângă pășune. Recepționerul bătrân și zbârcit și preotul stătuseră ceva vreme la discuții despre lumea care era din ce în ce mai puțin credincioasă și despre cum o întreagă generație era acaparată de televiziune.
Simon vorbea o germană foarte bună, iar faptul că avea și guler de preot - se părea cu nu-l purta decât atunci când era absolut necesar - îndepărtase orice eventuală suspiciune stârnită de faptul că se întâmpla să călătorească la o asemenea oră.
Micul hol nu mai fusese zugrăvit de douăzeci de ani, iar asta era taman bine - cu cât locul trecea mai neobservat, cu atât treceau și ei mai neobservați.
Simon luă cheia și închise ușurel ușa de la intrare.
Camerele de motel erau amplasate de-a lungul unei fâșii de trotuar mărginite de begonii înflorite, plantate de soția recepționerului, la fel de bătrână ca el.
Simon ceruse camera cea mai îndepărtată de drum, pretextând că are nevoie de liniște pentru rugăciuni și meditații. Încrezător în izolarea lor, preotul îi aduse în cameră pe Busch și pe Michael, care stătuseră ascunși în mașină, și încuie ușa în spatele lor. Camera avea puțină mobilă: două paturi de o singură persoană, un șifonier și o baie.
Cât timp ceilalți dormiră, Michael stătu primul de veghe. Fără cruci de data asta, doar arme.
Faptul că aproape fuseseră omorâți și că trebuiseră să schimbe locul în care stăteau nu le afectase planurile. În următoarele douăzeci și patru de ore, aveau să fure cheile. Avea fiecare rolul lui, dar, odată ce începea misiunea, Michael urma să fie șeful. Era planul lui, iar ceilalți doi aveau să beneficieze de experiența sa.
Dimineața era limpede și senină; Michael inhală încet, forțându-se să țină minte acest moment. În afară de mirosul slab de vite, era cel mai curat aer pe care-l respirase vreodată. Toată noaptea își întorsese planul pe toate părțile, analizând cu atenție toate scenariile posibile; nu lăsa niciodată nimic la voia întâmplării și spera mereu să aibă noroc.
- Ai vorbit cu Mary? întrebă Busch, cu picioarele ridicate pe bârna din mijloc.
Dac-ar fi avut o pălărie de cowboy, ar fi putut fi luat drept John Wayne păzindu-și turma.
- A plecat din spital.
- Grozav. S-a dus acasă?
- Presupun că da. Acolo e ora unu dimineața. Dumnezeu știe că are nevoie de somn. O să încerc s-o sun după prânz.
- Ești sigur că nu vrei să mergem acasă acum? Am putea scăpa de preot. Până diseară am ajunge acasă.
Michael se gândise la această posibilitate de mai multe ori decât voia să recunoască. Asta îl tot rodea de când ajunsese, cu trei zile în urmă. Alerga după umbre și mituri. Ce putea să iasă bun din toată povestea asta? El și Busch puteau să plece și să-l lase pe Simon să-ncerce să fure cheile de unul singur. Michael n-o voia decât pe Mary. Nu le rămăsese prea mult timp împreună pe lumea asta, iar el irosea puținul pe care-l mai aveau la mii de kilometri depărtare de ea. Remușcarea îl copleșea.
Nu era corect față de niciunul din ei. Mary avea nevoie de el, iar el avea nevoie de ea. Dar ceea ce-i slăbise hotărârea noaptea trecută, când stătuse de veghe, i-o slăbea și acum.
Michael nu putea accepta posibilitatea ca Mary să moară în pragul iadului, prinsă pentru totdeauna în purgatoriu ca-ntr-o capcană, cu credința distrusă, cu viața veșnică nimicită, totul din cauza faptelor lui. Îndoielile cu privirea la liniștea lui Mary pe lumea cealaltă l-ar tortura tot restul zilelor.
Și vina ar fi a lui.
Michael se uită în sfârșit la Busch.
- Dacă vrei să te retragi, te înțeleg.
- Dacă tot am intrat în joc... rânji Busch.
În ciuda a tot ce se petrecea, acum, pândit de primejdii, simțea că trăiește din plin. Înțelegea în cele din urmă ce era în sufletul tatălui său de fiecare dată când ieșea în larg. Era fiorul dat de faptul că nu știai niciodată ce te așteaptă dincolo de linia orizontului. Riscul îl făcea pe un bărbat să simtă cu adevărat că trăiește.
2.
Mary se trezi în zori. Nereușind să mai adoarmă, se forță să se dea jos din pat și să intre la duș. Apa caldă care-i curgea pe spate și aburul care-i umplea capul o ajutară să-și scoată coșmarurile din minte. Visele urâte se întorseseră cu și mai multă înverșunare. Și, cu toate că nu o recunoscuse, ăsta era unul dintre motivele pentru care se externase.
Trebuia să se întoarcă într-o lume pe care s-o poată controla, un loc unde mintea ei să fie relaxată, unde să poată suprima imaginile de groază și de teroare din subconștient care-o chinuiau.
Întotdeauna începea la fel, ea și Michael în vremurile fericite, când era sănătoasă. Râdeau și dansau la Country House, restaurantul și clubul lor preferat de dans. Imaginile erau foarte vii, inima ei bătea fericită lângă a lui Michael. Apoi erau acasă, în pat, cu hainele aruncate prin jur, ea în brațele lui Michael, făcând dragoste cu el, în timp ce de la combină se auzea încet muzică.
Era o bucurie care-o ducea pe noi culmi... numai ca s-o facă să se prăbușească în cel mai întunecat loc pe care-l văzuse vreodată.
Și, cu toate că lumina lipsea cu desăvârșire în acel loc, știa că El e acolo. Același bărbat. Dându-i târcoale, adulmecându-i părul; îi simțea răsuflarea acră în ceafă. Îi șoptea, zeflemisind-o, pe un ton plin de răutate:
- Mary, Mary, unde s-a dus soțul tău?
Mintea ei țipa, dar buzele îi rămâneau neputicinioase, prinsa una de alta prin cusături negre, pline de sânge, vocea rămânând prizonieră în propria minte. Era paralizată, incapabilă să riposteze, să lovească în lucrul ăsta care se tot învârtea în jurul ei.
Și apoi simți o altă prezență.
Polițistul, cel ale cărui cuvinte de încurajare erau atât de goale, de false. Cel care-o vizitase la spital cu trei zile în urmă: Dennis. Nu spusese ce voia cu adevărat: nu era oare ciudat? Zisese că era noul partener al lui Paul, că voia să vadă cum se mai simțea și pe ce se baza relația dintre soțul ei și Busch. Deci de ce a îngrozit-o atât de tare?
Dennis era în fundal, așteptând, stând acolo lângă El. Râdeau. Un hohotit batjocoritor, ca de hienă, care-o împresura, înecându-i propriile gânduri. Râsetele lor o atingeau ca niște pumnale, ascuțite și mortale, făcând ceva ce nu și-ar fi închipuit niciodată. Îi desprindeau sufletul de trup.
Îl simțea cum se desface, în timp ce râsul lor se auzea tot mai tare și mai plin de cruzime. O lăsa cumplit de goală, ca și cum corpul ei se spulbera într-un roi de insecte. Se uita cum sufletul ei se îndepărta plutind, lucind stins, ca o lumină difuză într-o ceață groasă. Iar el îl înghițea, ca o fiară care sfâșie carnea unui copil. Omul nevăzut care nu era om.
Și, în fiecare noapte, ceea ce-o trezea brusc, ceea ce-i făcea ochii să se deschidă deodată era o rază de lumină care mătura scurt totul, o rază venită de undeva de sus, de departe, străbătând încăperea întunecată, de pământ. Trecea pe deasupra creaturii care-i mânca sufletul, bărbatul care-i părea întotdeauna cunoscut, dar al cărui chip nu reușea niciodată să și-l amintească la trezire.
Lumina continuă să se miște, învăluind o clipă corpul ei stafidit, mâncat de cancer, și în cele din urmă se opri, poposind pe lucrul care-o zguduia din temelii: Michael.
Zăcea cu fața în sus pe podeaua de pământ, holbându-se la ea, numai că nu cu ochii - ci cu găvanele goale, pline de sânge. Gura îi înghețase într-un urlet înfricoșător, neauzit.
Noapte după noapte, se trezea îngrozită cu transpirația curgându-i din toți porii. Numai sub jetul de apă caldă reușea să se spele de spaimă.
În dimineața asta, când ieși din duș, se înfășură într-un prosop mare și în halatul prea larg; refuza să-și privească mâinile, picioarele, corpul. Scosese sau acoperise toate oglinzile din casă, preferând să evite cu orice preț să-și vadă imaginea devastată de boală.
Mâncă micul dejun cu o foame pe care n-o mai simțise de zile întregi - cu o seară înainte abia ciugulise. Se îmbrăcă și ieși în oraș.
Voia să aibă casa plină de flori proaspete la întoarcerea lui Michael, așa că se opri la o seră și luă câteva buchete. Deși nu reușise să dea de Michael cu o seară înainte, nu era foarte îngrijorată. Veștile rele circulă repede, își dădea ea curaj.
Jeannie o convinsese că Michael și Paul erau bine. Fie plecaseră, fie se mutesară la alt hotel. Aveau să ajungă acasă peste două zile; îi spusese asta pe un ton atât de încrezător, iar Jeannie nu mințea niciodată.
Când o luă pe Maple Avenue, din motive pe care nu le înțelegea, Mary se simți plină de energie, gata să înfrunte lumea întreagă și orice o aștepta. Observă oamenii din jur, care zâmbeau și se salutau. În ochi li se citea speranța, iar asta o molipsi și pe ea.
În ciuda tuturor greutăților prin care trecuse, exista întotdeauna speranță.
Se spune că înainte de furtună e liniște și că becul strălucește mult mai puternic înainte de a se arde.
La ora patru după-amiază, Mary se internă din nou la Byram Hills Memorial Hospital, pentru ultima oară.
3.
Finster privea pe fereastra de sticlă protejată cu o rețea de plumb a conacului său. Se uita la kilometrii de proprietate acoperită de păduri, care se întindeau dincolo de vale, până la munții care se înălțau atât de sus, încât se pierdeau în nor. Se uita cum grăjdarii și cei care întrețineau terenurile aveau grijă de vasta proprietate, tunzând tufișurile și iarba. Niciunul dintre ei nu considera incomode arma de protecție de la brâu sau căștile de comunicații.
În profesiunile lor anterioare, căraseră în spate rucsacuri de treizeci de kilograme, prin jungă și deșert, cu gloanțe șuierându-le pe deasupra capetelor și cu obuze explodând din toate părțile. Una peste alta, aici aveau parte de mai multă liniște decât oriunde altundeva.
Era o măsură de precauție pe care Finster și-o lua întotdeauna. Își făcea mereu griji în privința unui atac, așa că nu lăsa nimic la voia întâmplării.
Nici în seara asta nu avea să fie altfel; de fapt, îi ceruse deja lui Charles să se asigură că toți cei douăzeci de membri ai personalului său de securitate sunt la datorie. Voia să fie gărzi la poarta principală, mai multe patrule pe lângă zidul care împrejmuia proprietatea, lunetiști pe acoperiș, echipați cu vizoare nocturne.
Casa avea să fie mai bine păzită decât orice închisoare. Nu trebuia să se strecoare nicio greșeală, nicio posibilitate de înfrângere. Nimeni n-avea să-i ia ceea ce-i aparținea de drept. Nu avea să își asume niciun risc acum, în ultima noapte.
Luase aceleași măsuri de precauție și când îl pusese pe Thal să șteargă urmele. De două zile nu mai auzise nimic de ucigașul său plătit, nici nu citise despre moartea prematură a celor trei. La știri se menționase ceva despre seria de împușcături de la hotelul Friedenberg, iar asta-i confirma că Thal își făcea datoria, însă Finster voia dovezi. Voia cadavre.
Thal era o achiziție bună, mult mai bun decât angajații săi din trecut. Thal își petrecuse ultimii cinci ani în slujba vocii fără trup a lui Finster. Majoritatea misiunilor erau îndeplinite în interes de afaceri, în scopul de a pedepsi o trădare. Și, deși lui August Finster i-ar fi plăcut să se ocupe el însuși de treburile astea, era ceva ce nu putea face.
Îi era interzis.
Era una dintre puținele puteri pe care nu le avea: nu putea lua o viață în mod direct. Să se târguiască pentru un suflet, da; să facă o minune, absolut; dar nu să pună capăt el însuși unei vieți.
Nu conta, avea să fie tot acolo ca să primească roadele morții. Iar moartea venea întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Și, în plus, dac-ar fi avut puterea de-a anihila nenumărate ființe, unde ar mai fi fost interesul?
Țelul lui era unul mai mare, cu un impact mult mai de durată.
Aici intervenea Thal. Exista un mod simplu de a rezolva problema lui Finster: un om putea omorî alți oameni. Dacă cineva renunța la o afacere sau își încălca o promisiune, Thal era acolo să facă exact ceea ce trebuia ca să le scurteze șederea pe pământ.
Nu se întâlniseră niciodată, Finster nu și-ar fi asumat vreodată riscul ăsta. Dar îl urmărea.
Thal se apropia cel mai mult, din tot ce văzuse el, de o ființă fără suflet. Nicio remușcare, nicio ezitare legată de vreo sarcină primită. Spiritul lui Thal era îngropat adânc în zona cea mai primitivă și mai rea a inimii umane.
Însă, în ultima vreme, Finster văzuse o slăbiciune - polițistul pe nume Busch.
Thal părea să fi făcut o fixație pentru el, fiind mânat de o dorință personală pe care Finster nu o mai remarcase înainte la asasinul său particular. Și această dorință îi asalta mintea, subminându-i lui Thal capacitățile.
Finster sesizase o problemă de moment în ceea ce-l privea pe Thal. Eficiența acestuia nu fusese niciodată pusă sub semnul întrebării până acum, dar astăzi era. Lovitura simplă ar fi trebuit dusă la bun sfârșit, iar Finster ar fi trebuit să primească vești până acum. Oricum, chiar dacă încrederea lui Finster în Thal fusese zdruncinată, încă mai exista. Thal avea să reușească și, în cel mai rău caz, dacă-i ținea pe cei trei în viață și ocupați până a doua zi, avea să fie la fel de bine.
Căci a doua zi Finster avea să dispară.
Nu avea să-și ia la revedere sau adio. A doua zi va dispărea pur și simplu. Nu va lăsa niciun indiciu cu privire la locul în care se va duce. Dispariția sa va ajunge cu siguranță unul dintre cele mai mari mistere ale lumii.
Nu vor fi moștenitori, nici testament pentru uriașa avere strânsă în mai puțin de zece ani. Nu se va descoperi nicio rudă, nu i se vor găsi părinții sau actul de naștere. Niciun prieten din copilărie, niciun asociat apropiat, nici soție sau copii.
Desigur, vor apărea mulți pretendenți, dar nu va exista nicio revendicare din partea unei rude legitime.
Niciun răspuns, doar întrebări.
Capitolul 29
1.
Pădurile din jurul orașului Waldberg erau mai întunecate ca noaptea. Acestea erau pădurile fraților Grimm, unde Hansel și Gretel mergeau pe același drum ca Scufița Roșie, iar lupul pândea mereu din tufișuri.
Nemișcarea spectrală îți provoca o frică primară, care făcea să apară vrăjitoare, troli și spiriduși ai pădurii.
Era firesc ca proprietatea lui Finster să răsară din acest loc.
Porțile de la intrare se aflau la cinci kilometri mai sus de șosea, fiind sigurul semn de civilizație pe o rază de zece kilometri.
Paul Busch ieși din Mercedesul C-Class, mașina fără semne distinctive preferată de poliția germană. Un girofar portabil era prins de capota mașinii, chiar deasupra portierei șoferului, lumina roșie care tot se învârtea aruncând umbre înfricoșătoare pe coniferele din jur.
Busch se îndreptă nonșalant spre mașina stacojie, decapotabilă. Șoferul era o femeie frumoasă, cu o pereche de ochelari de soare Vuarnet negri. Părul ei negru era, surprinzător, doar ușor zburlit de vânt. De aproape, era mai mult decât frumoasă, era uluitoare.
- Guten Abend, Fraulein - Bună ziua, domnișoară - spuse Busch, într-o încercare ridicolă de a imita accentul german.
Audrey nu-și ridică privirea; începu să scotocească prin geantă după permis și talon.
- Guten Abend, Herr Kommissar. Gist es cin Problem? - Bună ziua, domnule comisar. Vreo problemă?
- Sprechen sie Englisch? - Vorbiți engleza?
- Da, de fapt - dar cuvintele îi muriră pe buze când îl recunoscu pe Herr Kommisar.
- Permisul, vă rog.
Femeia i-l dădu cu o ușoară urmă de dezgust.
- Cum a mers? întrebă Busch.
- S-a dus acasă cu Vaughn, însă n-am primit nicio veste de la ea.
- A bănuit ceva?
- Uite ce e, eu știu ce fac. Mi-ai cerut să mă întâlnesc cu el, să-l stârnesc și să-l las așa.
- Și cum a ieșit?
- M-am întors pentru încă o rundă, nu-i așa? L-am făcut să-și dorească din suflet ceea ce n-a obținut noaptea trecută. Așa cum mi-ai cerut.
- Te-am plătit pentru asta, o mustră Busch.
Se uită la numele de pe permis și chicoti:
- Domnișoara Charm?
- Lasă-mă-n pace!
- Nu e o infracțiune să folosești un nume fals?
- Aveam de gând să te întreb același lucru, ripostă ea.
Privirea lui Busch o reduse la tăcere. Audrey era numele ei adevărat, însă numele de familie... Ei bine, se potcovise cu nefericitul nume de Lipschitz, și nu era ceva ce-ar fi vrut să știe și alții.
Busch dăduse de Audrey chiar înainte de a-l scoate pe Michael din închisoare, cu o zi înainte. Avea recomandări bune, nu numai de la poliția din Berlin, dar și de la „decanul” cluburilor, cineva pe nume Christian Croix.
Busch chiar nu era sigur dacă acest Christian era bărbat sau femeie - el/ea era un fel de transsexual care oscila între un macho drăgălaș, cu un tors musculos peste care purta un tricou mulat de angora.
Christian era capul de facto al clubberilor, germanii de douăzeci și ceva de ani care erau stăpânii nopților. Ce spuneau ei că e la modă era la modă, iar ce spuneau că nu mai e la modă era terminat, scos din circuit, închis.
Audrey și Vaughn erau cunoscute în grup și venerate pentru felul în care dansau, pentru hainele lor identice, pentru talentele sexuale și pentru abilitatea lor de a trăi de pe urma slăbiciunilor altora. Christian îi dăduse numărul lui Audrey - după ce făcuse urât - când îl amenințase că va fi arestat pentru posesiune de droguri.
Busch se întâlni cu ea într-un bar, îi explică situația, cum putea câștiga ușor niște bani făcând ceea ce știa mai bine și evitând în același timp să ajungă la închisoare. Nu că ar fi putut să-și pună în aplicare amenințarea: jurisdicția lui se oprea de cealaltă parte a Atlanticului.
Busch se documentase în privința obiceiurilor și a gusturilor lui Finster. Îi memorase dosarul în avion, așa că știa tot ce îi trebuia. Audrey avea să fie momeala perfectă. Busch îi plăti o mie de dolari ca să-l seducă pe Finster, dar să nu-l satisfacă. N-avea să-i fie greu să-l găsească. Lui Finster îi plăceau cluburile, și întotdeauna exista un zvon printre clubberi privind locul în care merita să se ducă în seara aia.
Audrey nu-i suflă o vorbă despre asta prietenei ei, Vaughn, care fu mai mult decât surprinsă când Audrey renunță la activitățile de după dans cu Finster. Pretinse că-i e rău, dar rămase la fel de seducătoare, făcând în așa fel încât să-și aranjeze o a doua întâlnire cu celebrul industriaș, lucru extrem de rar.
- Parcă trebuia să-mi dai o amendă, îi spuse Audrey lui Busch.
- E vremea pentru partea a doua, replică el. Am nevoie de o ultimă favoare din partea ta.
- Să-mi folosesc mâna sau gura?
- Mită? Asta-i o infracțiune gravă. Mai gravă decât depășirea vitezei legale sau decât prostituția.
- Nu mai fac favoruri.
Își frecă degetele unul de altul, așteptând bani.
- Ar fi păcat să-ți petreci noaptea în arest.
- Ce vrei?
- Vreau să-l duci undeva.
- Pe cine? întrebă ea, știind prea bine despre cine vorbeau.
- Gata cu joaca!
Busch scoase un teanc de bani.
- Unde? zise femeia cu o voce obosită, neluându-și ochii de la bani.
Îi dădu o foaie de hârtie.
Audrey aruncă o privire la fluturașul care făcea reclamă unui club.
- Ce, o să fie vreo razie pe-acolo?
- Nimic de genul ăsta. Nicio acțiune a poliției, nimeni nu va păți nimic. E un loc nou, iar proprietarul e prieten cu mine, minți el. E un loc tare, în care e imposibil de intrat, iar Finster e mai util decât un bilet.
- Și dacă refuz?
- Vei suporta consecințele.
- Ce-ai să faci, ai să mă arestezi?
- O să-i spun că-l spionai. Am motivele mele să cred că nu va reacționa prea bine la asta.
Își lăsă răspunsul să plutească amenințător în noapte.
Audrey fierbea. Cu banii de la Busch și ce-ar fi putut scoate de la Finster, se putea duce la Nisa pentru tot restul verii, iar asta era ceva. Știa că banii polițistului erau prea buni ca să fie adevărați - dacă era într-adevăr polițist, lucru de care se îndoia serios. Mama ei îi spusese întotdeauna că, dacă dansezi cu diavolul, trebuie să plătești.
- Cum am să-l duc acolo?
- Nu cred c-o să ai probleme cu asta. Folosește-ți armele feminine.
Îi dădu teancul de bani.
- Pentru deranj.
Fără să-i mai arunce o altă privire, femeia porni mașina și plecă spre locuința lui Finster.
2.
Patru kilometri și jumătate mai departe, un Audinegru era ascuns în pădure, cu motorul răcit și caroseria acoperită cu crengi de pin.
Simon luase poziție în spatele unei ridicături, cu binoclul fixat de o poartă dublă, neagră, respingătoare.
Porțile, cu un design clasic, erau din fier negru decorativ, prinse cu balamale în coloane masive de piatră. Ornamentele se apropiau de stilul gotic, cu heruvimi dansând prin grădini de fier forjat și cu garguie cocoțate pe drugii de sus. Lămpi cu gaz gemene erau montate pe coloane. Flăcările lor aruncau doar o strălucire slabă, umbre prelungi dansând în sus și-n jos pe aleea șerpuită. Erau niște porți de siguranță în toată puterea cuvântului.
Trecuseră două ore de când porțile se deschiseseră ca să primească înăuntru Fiatul roșu ca o mașină de pompieri, condus de o frumoasă cu părul ca pana corbului.
Simon se lupta să-și păstreze concentrarea. Deși nu-și încălcase niciodată jurământul de castitate, își petrecuse multe ore rostind acte de căință pentru gândurile avute.
Porțile se trântiseră repede în spatele bolidului italienesc. Fusese o oportunitate de intrare care durase două secunde, dar nu era încă necesară. Busch îi asigurase că femeia va coopera, ademenindu-l pe Finster departe de casă. Nu era decât o chestiune de timp. Oricum, n-aveau să intre pe poartă.
Proprietatea era mărginită de un zid de piatră înalt de patru metri și jumătate, care o înconjura pe toate laturile.
Când Michael îl vizitase pe Finster cu numai o săptămână în urmă, observase că de-a lungul peretelui interior al zidului erau montate monitoare Hiencen cu lare. Greu de învins, dar nu imposibil.
Cu toate acestea, exista un element de securitate pentru care nu era pregătit; nu ținea de intruirea lui; de fapt, era un lucru pe care avusese întotdeauna grijă să-l evite.
La vizita precedentă la proprietatea lui Finster, remarcase personalul care lucra acolo. Toți erau lați în umeri, zvelți, cu trupuri antrenate și șlefuite în armată. Și erau înarmați până în dinți.
Acum Michael stătea răbădător alături de Simon în spatele Audiului și, cu toate că adia o briză caldă de vară, simți cum îl trece un frison.
Era în pădure, înconjurat de sălbăticie, și totuși lipea ceva: viața. Nu era nicio pasăre în văzduh. În copacii ăștia nu se ascundeau animale, pe pământul ăsta nu se târa nicio viețuitoare. Dar ceea ce-i provoca cea mai mare spaimă era absența insectelor. În pământul ăsta nu erau viermi, în aer nu zburau muște sau țânțari în căutare de sânge. Insectele nu lipseau niciodată. În vremuri îmbelșugate sau de foamete, de război sau de pace, erau singurele ființe vii prezente pe planetă încă de la începutul timpului. Nimic nu le putea elimina sau alunga complet.
Și totuși, erau izgonite din pădurile lui August Finster.
Auzind un fluierat ușor, Michael se răsuci la timp ca să vadă o limuzină neagră - aceeași limuzină, cu același număr de înmatriculare, care-l urmărise de la aeroport, cu partea din față reparată și vopsită - apropiindu-se pe drumul lung.
Porțile uriașe se deschiseră încet, iar Mercedesul se năpusti afară, prinzând viteză, intrând pe șosea și zburând tot mai departe prin beznă.
3.
Cele patruzeci și cinci de minute trecură foarte repede cu ajutorul băuturilor alcoolile. Barul limuzinei, proaspăt aprovizionat, nu conținea decât produse de lux: Dom Perignon, Chivas, Moet și Gray Goose. Fără bere.
Pe bancheta spațioasă din spate stăteau patru pasageri, toți râzând, în afară de unul. Finster era distant, mintea îi era în altă parte în timp ce urmărea cu privirea goana prin noapte. Finster trăia un sentiment de bucurie și de tristețe. Împlinirea iminentă a viselor te poate pune pe gânduri.
Dar această dispoziție nu dură; reveni repede la momentul prezent, petrecându-și brațul în jurul lui Joy, cea cu bucle de aramă.
Zoe, o viziune cu părul bălai, stătea vizavi de Finster, cu picioarele lungi întinse de-a curmezișul și cu tălpile goale direct în poala lui, sorbind din al treilea cocteil al serii. Era una dintre înotătoarele din echipa olimpică germană. Îi plăcea cum umpleau umerii ei bluza de lame argintiu.
Abia aștepta să guste din fructul oprit în seara asta. Joy, roșcata, Zoe, blonda și Audrey, frumusețea cu părul negru din stânga lui. Trei arome diferite pentru întâlnirea sa de rămas bun.
- Unde mergem? întrebă Joy.
- Doamnelor, vă las pe voi să alegeți.
- Lasă-mă pe mine! imploră Zoe ca un copil.
Era un pic beată.
- Nu! Pe mine! îl rugă Joy.
Audrey îl mângâie pe Finster pe obraz, atingându-i trupul cu al ei.
- Știu locul perfect. Nou-nouț, senzual, teribil de decadent. Raiul pe pământ.
- Genul meu de loc, zise Finster.
- Rapture? Extaz?
Lui Joy îi sclipiră ochii.
- Rapture? făcu și Zoe, plină de speranță.
- Crezi că poți aranja să intrăm? toarse Audrey la urechea lui Finster, știind că putea și, în plus, știind că nu va putea rezista provocării.
Finster se uită în tăcere la haremul său în miniatură, femei cu mințile eliberate de prejudecăți, cu trupurile pline de dorință. Nu era hotărât unde să de ducă. Rapture era clar ultimul răcnet, un loc în care era bine să fii văzut, dar Finster nu era sigur că aceasta se cuvenea să fie ultima sa amintire din Germania, ținutul pe care ajunsese să-l îndrăgească.
Era o noapte pentru ceva nou sau o noapte de nostalgie?
4.
Doctorul Rhineheart o luă la fugă pe coridor, cu două asistente alături. Un infirmier împingea căruciorul care zdrăngănea, făcând eforturi să țină pasul cu ei. Dădură buzna în rezerva privată de spital unde țiuiau alarmele și semnalele de urgență.
Monitorul cardiac de lângă pat arăta o linie verde, staționară. Lui Mary St. Pierre i se oprise inima; corpul îi zăcea nemișcat pe pat.
Cu patru ore mai devreme fusese în mașină, pe drumul de întoarcere de la seră, plănuind să se ducă înapoi acasă și să ia prânzul.
În schimb, se oprise la bisericaSf. Pius din Byram Hills, unde rămăsese pierdură în rugăciune. Ăi mulțumise lui Dumnezeu pentru prietenii și pentru viața ei, pentru dragostea pe care o simțea. Îi mulțumise pentru soțul ei, un brbat care renunțase la viața lui ca să-i câștige ei inima. Se rugase pentru putere. Nu pentru ea, ci pentru Michael - să vadă lucrurile clar, să aibă voința de a merge mai departe după ce va muri ea.
Se rugase pentru ziua în care, peste mulți ani, se vor reuni.
Fusese un simplu stărnut, unul mic, tăcut. Își acoperise gura cu mâna, așa cum fusese învpățată cu mult timp în urmă. Se certase un pic singură în timp ce scotocea prin poșetă; avusese de gând să cumpere un pachet de șervețele. În seara dinainte simțise că o pândea o ușoară răceală,și știa că asta ar putea declanșa un dezastru în sistemul ei imunitar slăbit. Acum avea să-i treacă.
Se grăbi să ajungă la mașină; torpedoul era mereu bine aprovizionat. Nu-și văzuse mâna decât în momentul în care deschisese portiera și se întinsese spre clapa micului compartiment. Nu era mult, doar atât cât să se observe. Mici pete, ca niște pistrui, deja închizându-se la culoare. Era mâna dreaptă, cea cu care-și acoperise gura.
Se îndreptase direct spre spital, abia putându-se stăpâni; mâinile îi tremurau, o sudoare rece ieșindu-i prin porii gâtului. O cuprinsese din nou frica, de data asta și mai puternic. Avea nevoie de Michael aici, acum.
Doctorul Rhineheart o internase, o instalase într-o rezervă privată. Spusese că vor mai trece câteva ore înainte să primească rezultatul testelor. Îi zisese să nu se îngrijoreze. Eliminarea de sânge pe cale orală nu era ceva neobișnuit.
Acum, după trei ore, Rhineheart îi lipea defibrilatorul automat de piept. Răsuci butonul. Din aparat se auzi o voce electronică, asexuată:
- Trei... doi... unu.... ELIBERAȚI.
Răsună o alarmă și o undă de supratensiune electrică trecu prin corpul lui Mary. Trupul ei inconștient se arcui în aer, brațele i se bălăbăniră pe lângăă saltea.
Într-o fracțiune de secundă, căzu la loc pe pat, cu ochii în continuare închiși, cu fața palidă. Rhinegeart se aplecă spre ea cu un stetoscop. Nimic. Monitorul cardiac prezenta tot o linie dreaptă, verde.
Răsuci din nou butonul.
- Trei... doi... unu... ELIBERAȚI.
Din nou, corpul lui Mary se desprinse de pat, de data asta înălțându-se puțin mai sus.
În timp ce zăcea acolo cu inima moartă de-a binelea, mintea continua să îi funcționeze. Nu era pierdută în încăperea albă, clasică, cu o lumină strălucitoare în față, ci se afla într-un hol întunecos, cavernos, cu contururi imprecise și tăcut. Nu simțea nimic - nici durere, nici bucurie. Nimic. Abia auzea chemările doctorului Rhineheart, undeva departe.
Mergea pe coridor, încercând la diversele uși, găsindu-le pe toate încuiate. Undeva prin apropiere auzi un murmur înăbușit, indistinct de voci. Se îndreptă orbecăind spre acel zgomot, tonul și ritmul acestuia devenind tot mai limpezi pe măsură ce înainta.
Ajunse la capătul holului, care se sfârșea într-un T clasic.
Mulțimea - căci cu siguranță asta era - se auzea ca și cum s-ar fi aflat în spatele fiecărei uși, trebuie să fi fost mii de oameni.
Nu știa dacă s-o apuce la stânga sau la dreapta; deodată o izbi o durere groaznică, ascuțită, care-i pătrunse în vene. Durerea își croia drum pe sub pielea ei ca o sârmă de foc.
Agonia încetă, la fel de brusc cum începuse. Tot mai stătea la răscruce: la stânga sau la dreapta?
Zgomotul se întețea, precum mugetul unui stadion; glasuri de bărbați și de femei, plânsete de copii speriați. Toți păreau confuzi, strigând după ajutor, ca un cor al sufletelor pierdute.
O luă la dreapta, rătăcind aparent ore în șir, vocile înspăimântate ascunzându-i propriile gânduri, tulburarea distrugându-i mintea.
Ajunse în cele din urmă la o ușă care se distingea clar de restul: neagră ca abanosul, veche de când lumea. Întinse mâna spre clanța ruginită. Intră.
Chipul o șocă, o îngrozi. Nu trebuia să-l mai fi întâlnit ca să știi pe loc cine era.
Trupul îi fu lovit din nou de acea forță ascuțită; durerea era atât de mare, încât părea s-o ridice în aer, luminile albe - atât de strălucitoare, încât o orbeau.
Rhineheart se aplecă peste Mary, cu o umbră de zâmbet pe buze.
- N-o să te pierdem așa ușor.
Mary zăcea fără cunoștință, dar în viață, iar inima revenise la un ritm normal. Doctorul își ridică privirea.
- Anunță-mă când se trezește, îi spuse el asistentei.
Se întoarse spre sora Schrier, care stătea în picioare cu ochii ușor împăienjeniți; o apucă de braț pe femeia masivă și-o luă deoparte.
- Nu-mi pasă ce faci, găsește-i soțul.
Se îndreptă spre ușă.
- Corpul îi va ceda rapid. Nu știu cât mai rezistă.
Capitolul 30
1.
Simon și Michael erau ascunși în pădure, la douăzeci și cinci de metri de monstruoasele porți negre ale proprietății lui Finster.
Trecuseră două ore.
Erau în dezavantaj; nici lui Simon, nici lui Michael nu le plăcea asta. Nu știau exact care era numărul tipilor cu care va trebui să aibă de-a face înainte să ajungă la casă. Se bazau pe estimările lui Michael făcute la prima vizită, dar asta numai dacă erau păzite doar punctele principale de securitate.
Și dacă cheile nu erau acolo? Dacă oamenii erau în număr minic, ar fi avut răspunsul pe col. Dacă cheile erau însă înăuntru, ei bine, aveau să se confrunte cu o adevărată armată. Ideea era să intre în casă înainte de a fi depistați. Era ca un joc de strategie: șmecheria era să te apropii de trofeu fără să fii prins.
- Ne trece timpul, șopti Simon.
Casca lui avea un microfon subvocal conectat la telefonul său mobil.
- Răbdare, replică Busch prin celular, cu o voce slabă, îndepărtată, semnalul întrerupându-se ocazional din cauza răspândirii insuficient a releelor de telefonie mobilă în Germania. O să apară.
Simon nu era atât de sigur acum - trecuse prea mult timp - dar nu s-ar fi recunoscut niciodată învins.
2.
Era 12.30, iar coada din fața clubului încă mai creștea. Frânghia de catifea maro îi ținea deoparte pe sutele de nimeni, în timp ce aceia care erau Cineva erau întâmpinați cu amabilitate și conduși înăuntru.
Stătea lângă ușă, după ce mai devreme se prezentase paznicilor de la intrare ca fiind un polițist din New York care colabora cu Interpolul ca să aducă înapoi un fugar în Statele Unite. Nu avea să fie nicio razie, nicio arestare pentru droguri, clienți minori sau comportament obscen.
Busch avea să-și supravegheze omul în șiniște și, când venea vremea, avea să acționeze discret.
Paznicul fu dornic să coopereze după ce primi aceste asigurări din partea lui Busch. Evident, nici cele cinci sute de euro nu stricau.
Busch nu era nerbdător să intre: nu suporta scena tehno, muzică bubuitoare, versurile incoerent mixate cu un rap smintit. Lui îi plăcea Bruce Springsteen și atât.
Trebuia să-l facă pe Finster să intre în club fără să bănuiască nimic, fără să fie conștient unde se afla cu adevărat. Era singurul mod de a le da lui Michael și lui Simon măcar o șansă de reușită.
- Busch? zise Simon în casca lui Busch.
- Da.
- De ce-ți spun Peaches?
- Te roade, nu-i așa?
Busch se rezemă de cadrul ușii de la club.
- Nu știu ce să mai fac ca să treacă timpul.
- Am avut o prietenă din Georgia, se dădea în vânt după albumul fraților Allman „Eat a Peach”, îmi zicea mereu Piersica ei din New York.
- Serios?
Vocea lui Simon era plină de suspiciune.
3.
- Ți-a spus povestea cu frații Allman? șopti Michael către Simon.
Era întins pe iarbă, supraveghind porțile prin binoclu. Simon încuviință. Michael clătină din cap.
- E numele pe care-l folosește soția lui pentru o anumită parte a corpului lui.
Simon își înăbuși râsul.
Busch era mai mult decât supărat. Deși Michael nu abea căști, auzea izbucnirea de furie care se răspândea din urechea lui Simon.
- Ce-a spus? A spus....
- Hei, liniștește-te! i-o tăie Simon lui Busch.
- Pe naiba să mă liniștesc...
Dar apoi se lăsă tăcerea. O tăcere evidentă.
- Busch? Nu vrea decât să te întărâte.
Nimic.
- Paul, ești acolo?
Simon bătu cu degetul în cască.
- Mă auzi?
Michael se uită spre el, cu o privire întrebătoare.
- Nu te mai prosti!
Simon devenise brusc extrem de serios.
În cele din urmă, parcă după o eternitate, se auzi și vocea lui Busch, clară și sumbră:
- E aici.
4.
Limuzina se opri și din ea ieșiră cele trei fumuseți bune de atârnat la brațul bărbaților bogați - Audrey, Zoe și Joy - toate voluptoase de-ți tăiau răsuflarea, curcubeaul părului lor unduindu-se de la briza de vară. Cele trei femei flancară portiera, cu toți ochii ațintiți asupra lor.
Finster coborî la rândul lui, întâmpinat cu exclamații rezervate de obicei celebrităților care vin la decernarea Oscarurilor.
Busch se strecură pe tăcute în club din cotlonul său de lângă ușă, se poziționă într-un colț și se puse pe observat în cadrul ușii, în timp ce paznicul ținea funia de catifea și ura bun venit grupului de celebrități.
Busch îi privi cum trecură pragul și se duseră direct pe ringul de dans. O barieră invizibilă părea că-i precedă în timp ce făceau asta, cei care dansau dându-se la o parte, parcă din respect.
Oamenii fie se holbau la Finster, fie îl ignorau, vrăjiți de prezența lui sau complet inconștienți de ea. O inconștiență dată fie de băutură, fie de droguri, fie de ego. Charisma lui Finster era copleșitoare; era ca și cum ale lui era clubul, oamenii, lumea întreagă.
Busch se rezemă de capătul îndepărtat al barului și comandă un Jack Daniels simplu, cu gheață. Deschise clapeta telefonului, își puse casca în ureche și apăsă pe tasta de reapelare automată a ultimului număr format. Văzu că i se făcuse legătura, dar abia-l putea auzi pe Simon la celălalt capăt, din cauza muzicii asurzitoare. Își sorbi băutura și spuse tare, răspicat, doar câteva cuvinte:
- Putem începe.
Busch nu așteptă răspuns; închise telefonul și-l îndesă în buzunar.
Busch rămase la bar; nu pentru băutură, ci mai degrabă pentru că-l plasa direct între Finster și ieșire. Singura ieșire. Lui Busch nu-i venea să creadă câte corpuri se puteau îngrămădi în locul ăsta; erau probabil cinci sute de oameni înăutru, și de două ori pe-atâta afară, așteptând să intre.
Finster n-avea cum să plece fără știrea lui Busch. Acum, că planul era deja în plină desfășurare, începu chiar să spere. Simon și Michael cu siguranță se apropiau de finalul jocului. Fusese un risc asumat. Finster s-ar fi putut duce în alte câteva locuri în seara asta, însă locul ăsta numit Extaz era mult mai potrivit decât s-ar fi așteptat cineva.
Finster era înăuntru. Și, în ceea ce-l privea pe Busch, n-avea să plece.
5.
Al Graham fusese angajat o vreme în Garda Națională și participase la operațiunea Furtună în Deșert, deși aterizase pe 28 februarie 1991, în ultima zi de lupte, și nu avusese parte de acțiune. De fapt, Al nu trăsese nici măcar o dată cu arma într-o situație de luptă. Fusese repartizat sub comanda colonelului T.C. Roberts, un ticălos de pușcaș marin în stare să intimideze un scorpion.
Colonelul îl sunase cu doar patru săptămâni în urmă, ademenindu-l cu misiunea asta comodă, uimitor de bine plătită. Și, dacă era norocos, poate că de data asta va apuca să tragă cu arma într-o țintă vie.
Al stătea de pază în post cu Javeed Waquim, la douăzeci și cinci de metri distanță de alee. Trebuiau să păzească poarta, dar, după părerea lor, era o poartă destul de rapidă, așa că nu-i dădeau prea mare atenție.
Nimeni nu atentase vreodată la viața angajatorului lor, domnul Finster, și oricum cine-ar fi fost atât de nesăbuit încât să sfideze măsurile de securitate și paznicii proprietății?
Colonelul îi informase mai devreme că asta va fi ultima lor noapte și că, pentru serviciul lor excepțional, vor primi fiecare un bonus de cinci mii de dolari americani a doua zi dimineața.
Ca să pună capac, colonelul oferise fiecăruia dintre ei un post de „agent de menținere a păcii” în slujba unui dictator militar african care voia să stârnească o revoltă. Aveau să primească plata în avans pe șase luni și o garanție că în misiunea asta vor avea ocazia să tragă cu arma.
Însă Al și Javeed nu mai apucară. Muriră înainte să atingă pământul.
Michael scăpase repede de monitoarele Hiecen cu laser, aranjând urgent un circuit ocolitor. El și Simon escaladară zidul de șase metri și trase cadavrele în pădure, de-o parte a aleii.
Simon îi smulse casca lui Al, scuturând sângele de pe ea. Apoi îi scoase stația radio de la șold și-o puse pe pământ lângă rucsacul lui, din care scoase o cutie mică, neagră, de mărimea unei cărți de buzunar, cu un difuzor și câteva leduri.
Nu mai folosise un analizor de frecvență cu dispozitiv de transformare a semnalelor numerice de ani de zile, dar îi era la fel de ușor ca în vremurile de demult. Își puse casca și apăsă pe un buton. Ușoara electricitate statică se întrerupse atunci când stația radio trecu pe modul de vorbit; încă mai funcționa.
Simon porni cutiuța neagră și-i scoase antena. Apăsă din nou pe buton. Cutia neagră comută pe modul de scanare. După aproximativ trei secunde se aprinse un led verde, iar pe ecran apăru frecvența stației radio; Simon își prinse cutia de curea.
Pădurea de pe proprietatea lui Finster era deasă și întunecată. Simon purta un vizor nocturn la ochiul stâng, mișcându-se încet în timp ce scana totul în față și în spate.
Michael era chiar în urma lui, făcând tot posibilul să nu-l piardă din ochi. Cu cât se apropiau mai mult de casă, cu atât îi era mai rău de la stomac. Presentimentul care se declanșase cu primul om pe care-l omorâse se accentua cu fiecare pas.
Amândoi aveau în mână câte un HK MP5; Simon modificase camera încărcătorului și montase pe fiecare câte un amortizor.
Preotul își petrecuse o bună parte a după-amiezii și începutul serii învățându-l pe Michael cum să folosească diversele arme de care dispuneau. Cum să împiedice mitraliera să se ridice în timp ce trăgea cu ea, cum să stabilizeze arma, cum să-și marcheze ținta și să nu ezite. Pistoalele Glock de nouă milimetri pe care le purtau amândoi puteau trimite șaptesprezece salve fiecare, plus cea din camera încărcătorului.
Simon nu pierduse vremea să-l învețe pe Michael cum să folosească pușca cu lunetă israeliană Galil; trebuiau ani de practică pentru a deveni lunetis. Și, ca să ajungi expert lunetist, trebuia să ai talent.
Stația radio țiui în urechea lui Simon.
- Control.
- Alfa, spuse o voce gravă.
- Bravo, se auzi următoarea.
- Charlie... Delta... Edward... Francis... Gary....
Fiecare voce era diferită, fiecare răspundea așa cum fusese învățat.
- Hooper... Isaac... Jack... - urmă o pauză scurtă, apoi - Luke... Mark... Nathan... Oscar... - altă pauză - Quint... Richard... Steven... Thomas.
O voce diferită, una cu autoritate, zise:
- Kevin? Paul? Răspundeți!
Simon lovi imediat stația de bruiaj al frecvențelor de la brâu, două lovituri rapide trimițând un semnal static în bandă.
- Poftim?
Simon lovi din nou stația de bruiaj, de data asta interminent, spunând în același timp:
- Problemă cu semnalul.
În căști se auzi: „Prob... emnalul”.
- Rămâneți pe poziție, trimit pe cineva.
Simon reacționă doar lovind stația de bruaj. Îl apucă pe Michael de braț și înaintară amândoi spre drum. În depărtare, auziră o motocicletă pornind cu un zgomot puternic.
- Avem optspreze, plus cel care e la comandă, raportă Simon, ocupându-și poziția pe marginea drumului.
Scoase pușca Galil cu vizorul ei nocturn voluminos, de mare putere.
- Nouăsprezece paznici, repetă Michael. Și cum o să trecem de toți nouăsprezece?
Simon înșurubă amortizorul la capătul țevii și nu-i răspunse.
Motocicleta se apropia. Simon se culcă pe burtă în iarbă. Deplie patul puștii, dădu în jos bipodul și-l fixă la o treime din distanța până la gura țerii, îndreptând pușca în sus. Lumina de la farul motocicletei spinteca noaptea. Introduse încărcătorul cu douăzeci de gloanțe și luă în cătare mijlocul drumului.
- Nouăsprezece, spuse din nou Michael.
Zgomotul motocicletei se amplifica acum c fiecare secundă, înălțimea sunetului crescând din cauza efectului Doppler. Simon se concentra în continuare asupra drumului. Motociclistul aproape ajunsese acolo. Simon ridică umerii, își flexă degetele, își răsuci gâtul. Puse din nou ochiul la lentilă.
Motociclistul era la douăzeci de metri de ei. Mergea cu cel puțin o sută la oră.
Simon trase cu putere aer în piept și-și ținu răsuflarea. Și, fără să facă vâlvă, apăsă pe trăgaci.
Arma cu amortizor se auzi ca pocnetul unei arme de jucărie. Paznicul căzu pe spate de pe motocicletă, glonțul nimerindu-l direct în frunte. Lovi solul, rostogolindu-se și învârtindu-se ca un sac de oase.
Motocicleta continuă să meargă, virând sălbatic înainte să se zdrobească de un copac.
Paznicul se opri cu un scrâșnet, la doar câțiva metri de ei, cu corpul sfâșiat mai rău decât hainele.
Simon nu pierdu timpul, ci își azvârli pușca pe umăr și apucă imediat corpul. Cu ajutorul lui Michael, îl târî în pădure.
6.
Aerul era plin de un fum acru, duhoarea de țigări și de alte substanțe care puteau fi fumate avea să-i rămână în haine zile în șir.
Busch ura scena asta: muzica tare, fără versuri coerente, i se părea că seamănă cu zgomotul unei fabrici de cuie; luminile care țâșneau din loc în loc îi lăsau pete negre pe retină.
Trecuse o oră, iar mogulul cu păr argintiu încă dansa de zor pe ring, cu energia unui adolescent, cu cele trei doamne ale serii. Nicio băutură, nicio pauză. Tipul probabil că luase vreun drog, nimeni nu putea rezista atât de mult, mișcându-se cu atâta intensitate. Totuși, niciunul dintre ei nu arăta mai rău din cauza efortului, erau la fel de vioi ca atunci când sosiseră.
Busch se simțea tentat să-l sune pe Michael ca să-i spună care mai era situația, dar se temea că soneria telefonului le va distrage atenția.
Singura lui misiune în seara asta era să se asigure că Finster nu pleca. Atâta timp cât se afla între pereții clubului, Finster era neputincios. Dacă te luai după dansul frenetic nu pleca nicăieri. Michael și Simon vor avea timpul necesar.
Finster și fetele continuau să danseze, stârnind mulțimea, mișcându-se pe întregul ring, ațâțând simțurile tuturor. El se întorcea uneori spre ceilalți dansatori, legănându-și seducător șoldurile spre femeile superbe din club. Și asta era ceea ce i se părea uimitor lui Busch: femeile erau captivate pe de-a-ntregul, niciuna nu-l ignora pe tipul ăsta cu părul alb când se apropia, toate uitau complet de prietenii lor. Poate sperau cu toții ca un pic din magia lui să se lipească și de ei.
Bush își dădu seama dintr-o dată care era sursa de energie nesecată a miliardarului: se hrănea cu toate astea - cu invidia, cu pofta, cu felul în care erau îmbătați toți de prezența lui.
Cântecul era acum febril și toată lumea fu subjugată, privind fix de pe laturi și de la balconae, dansând în jurul lui Finster ca și cum el ar fi fost șeful tribului. Toți ochii erau ațintiți asupra lui, Finster îi simțea. Barmanii, DJ-ul, întreaga mulțime. Toți ochii cu excepția unei singure perechi.
Cei ai lui Audrey. Ea se uita spre bar.
Finster îi urmări privirea încetinind ritmul în care dansa. Și atunci îl văzu pe Busch, care ieșea mult prea în evidență în mulțimea asta ariană retro.
Vraja se rupse în club, legătura fu distrusă, toți reveniră în propriile lor lumi. Finster se întoarse spre Audrey, care tremura ca și cum ar fi fost pe punctul de a înfrunta moartea, fața ei frumoasă fiind îmborbonată de o sudoare rece, de groază. Fusese înșelat, momit să aibă o falsă senzație de siguranță.
Finster nu avea nevoie de niciun fel de prezentare ca să știe că străinul era Paul Busch. Ceea ce nu știa era ce făcea acolo polițistul din America, dar cu siguranță nu era mort și, dacă nu era mort, atunci nici Michael și nici nenorocitul ăla de preot nu erau.
Avea să rezolve eșecul lui Thal mai târziu.
Trebuia să ajungă la cheile lui.
Audrey tresări ca și cum s-ar fi pregătit pentru o lovitură, așteptându-și moartea.
Zoe și Joy continuau să danseze, neobservându-i spaima; mâinile lor încă mai erau pe Finster, încercând să-l facă să-i revină dispoziția de dans.
Blestemând, el le împinse și o luă la fugă spre ieșire, îmbrâncindu-i pe toți din calea sa.
De data asta nu mai avu loc nicio despărțire a apelor ca la sosire. Zidul de oameni părea să se îngroașe la apropierea lui. Ochii îi erau aprinși de mânie; furia sa era aidoma chibritului care pornea un foc turbat. Ar fi snopit în bătaie pe oricine ar fi încercat să-l rețină sau i-ar fi stat în cale. Trebuia să ias și să ajungă acasă cu orice preț.
Busch era prins la strâmtoare, panica începea să-l copleșească.
Rămase încremenit la bar, privindu-și prada cum își croia drum prin mulțime. Muzica ce-i asaltase urechile păru să se transforme într-o tăcere de moarte; își vedea planul ducându-se de râpă sub ochii lui.
Dacă Finster ieșea pe ușă, Michael și Simon nu aveau cu niciun chip cum să termine.
7.
Ieșiră în grădinile englezești aflate la sud de casă, luminate pe margini de proiectoare.
Michael nu-și dăduse seama de imensitatea conacului la prima lui vizită. Era într-adevăr vast, întinzându-se ca o fiară priordială a locului.
Brusc, înțelese atracția pe care o exercita clădirea asupra unei creaturi precum Finster: nu numai că era o declarație de putere, dar era și o sfidare adresată celor care ar fi putut fi destul de nesăbuiți ca să încerce să pătrundă în ea.
Simon trase în jos perechea de suporturi în formă de V de la pușca Galil, așezându-le pe un zid de piatră umbrit. Zona părea pustie. Preotul porni stația de bruiaj, întrerupând toate semnalele radio dintre ceilalți optsprezece mercenari.
Era doar o chestiune de timp înainte să cadă pradă panicii provocate de izolare, una dintre problemele cu care se confruntă soldații.
Simon plimbă vizorul înainte și înapoi, examinând fațada conacului, analizându-i detaliile, ferestrele și ușile. Se concentră asupra primului și asupra celui de-al doilea etaj. Ceva îi atrase atenția.
Sus, pe acoperișul albăstrui de ardezie.
Mai multe mișcări. Erau trei. Ascunși îm spatele frizei decorative și a parapetelor scunde.
Lunetiști.
Fiecare ducându-și mâna la ureche, murmurând unul către altul, îngrijorați probabil de pierderea bruscă a comunicației.
Simon ținti spre cel mai îndepărtat, imprudentul care purta o șapcă albă, cu cozorocul la spate.
Șapca îi zbură de pe cap, ca și cum i-ar fi suflat-o o adiere de vânt, doar că își schimbase brusc culoarea. Glonțul trecuse prin țeasta omului.
Simon îndreptă pușca spre lunetistul din mijloc, care se întorsese să vadă ce era cu zgomotul ăla. Ochii lunetistului înregistrară moartea camaradului său chiar înainte de a avea și el același soartă.
Norocul se schimbă însă cu cel de-al treilea. Acesta trecu la atac, târându-se în spatele fațadei de piatră, mișcându-și pușca dintr-o parte în alta, căutând o țintă.
În acel moment, celelalte gărzi începură să se adune în fața casei. Se învârteau ca niște vite în țarc; în mișcările lor se ghicea confuzia, și își loveau ușor căștile, vorbind pe șoptite.
Lunetistul îi văzu pe cei de dedesubt și se aplecă peste streașină ca să-i alerteze, dar nu mai apucă să mai scoată niciun cuvânt. Preotul apăsă pe trăgaci. Bărbatul se clătină și apoi se prăvăli peste parapet, cu mâinile încleștate pe pușcă, răsucindu-se în tăcere în timpul căderii.
Paznicii de jos tresăriră din cauza șocului, răspândindu-se și înjurând când corpul se prăbuși la picioarele lor.
Simon nu pierdu vremea. Gărzile derutate alergau să se ascundă, iar gloanțele lui Simon ciuruiau pământul și pereții. Confuzia era deplină. Corpurile se prăbușeau, iar sângele curgea.
Vestea se răspânde repede, și unii aveau în mod evident experiență în a-și păstra cumpătul. Identificară pozișia lui Simon după flama care ieșea pe țeava armei sale. Luând și ei poziție după mașini și pereți, ripostară.
Michael se adăposti în spatele zidului, în timp ce gloanțele îi șuierau pe deasupra capului, spulberând pietrele, îngropându-se în trunchiurile copacilor. Înțelegea acum frica soldatului, a celui care paraliza, incapabil să se miște, incapabil să riposteze.
Michael aruncă o privire spre tovarășul său: Simon nu se clintise, atacul său mortal continua. Preotul avea o eficiență brutală, ca un aruncător de baseball cu un joc perfect. Trăgând rafală după rafală cu o precizie letală, băgând de fiecare dată un nou cartuș în perfectă sincronizare cu cartușul consumat care sărea din armă.
Gândurile lui Michael se tot îndreptau spre cavalerii templieri, războinici ai lui Dumnezeu, primii care atacau și ultimii care se retrăgeau în timpul cruciadelor. În întreaga istorie, Biserica din realitate nu păruse diametral opusă Bisericii din predici? Și totuși, se petreceau toate în numele Domnului. Întotdeauna în numele unui bine clar superior. Și cei care luptau pentru Biserică credeau din tot sufletul că duceau lupta cea dreaptă.
Michael văzu aceeași fervoare în Simon în timp ce-i ucidea pe oamenii din fața lui. Nicio remușcare, nicio ezitare. Simon avea un singur țel: să recapete cheile Bisericii sale.
Ceea ce-i atrase atenția lui Michael fu punctul roșu care se plimba nefiresc înainte și înapoi, căutând o țintă în întuneric, ca o muscă strălucitoare, rătăcitoare, care se străduia să găsească un loc unde să se așeze.
Punctul poposi pe spatele lui Simon, târându-se în sus spre gâtul acestuia. Simon nu era conștient de acel semn al moții și își continua atacul.
Frica lui Michael se risipi. Ridică mitraliera și trase; cascada de gloanțe spintecă trunchiurile copacilor când își plimbă arma înainte și înapoi prin întuneric, în direcție celui care stătea la pândă nevăzut. Își goli încărcătorul înspre atacatorul nevăzut, apoi băgă un nou cartuș, cu nările usturându-l de la mirosul înțepător de cordită.
Punctul roșu dispăru.
Fumul se împrăștiase; Simon nici măcar nu tresărise; stătea cu ochii ațintiți în continuare la cătarea armei, trăgând rafală după rafală.
Pe peluză erau presărate opt cadavre.
- Probabil mai sunt și alții, șopti preotul fără să ridice privirea.
Michael se uită spre pădure; îi plăcuse întotdeauna întunericul; felul în care-l învăluia, îl îmbrățișa, îl apăra. Dar acum îi apăra pe alții, ascunzându-i în timp ce așteptau să-l omoare.
Fără tragere de inimă, își verifică arma, apoi reîncepu să se târască pe burtă înspre copaci.
- Ține socoteala celor uciși, îl auzi pe Simon zicând, în timp ce se cufunda mai adânc în umbre.
„Ține socoteala celor uciși. Sigur. Asta mă include și pe mine?” se întrebă Michael, ridicându-se în picioare. Luminile conacului dispăruseră în spatele copacilor.
Privi prudent în jur; își ținea arma așa cum îl învățase Simon, iar încheieturile degetelor i se albiseră de la strânsoare.
În minte, trăsese o linie imaginară de la preot la punctul de origine al razei roșii.
- Unu, murmură Michael, când atinse cu vârful bocancului prima sa victimă.
Se aplecă asupra cadavrului, neștiind ce căuta, când, deodată, copacul din dreapta lui explodă sub un tir de împușcături; așchiile de lemn care zburau în toate părțile îi zgâriară obrazul.
Se rostogoli în stânga, luând poziție în spatele unui stejar uriaș, trăgând de zor cu arma cam în direcția atacatorului său.
Salvei lui i se răspunse cu un contraatac furios. Brusc, simți un fel de arsură în braț, de la un glonț care îl atinse în treacăt.
Era țintuit locului și lipsit de experianță. Nu ăsta era jocul lui: el se pricepea la alarme și la electronice, era un hoț, și fusese scos serios din elementul lui.
Se lipi cu spatele de copac, sperând ca dimensiunile acestuia să îi ofere măcar un pic de protecție. Simon îl învățase cum să împuște conserve. Țintele astea erau mobile și nevăzute. Și mai și ripostau. Nu știa dacă nu aveau să vină și alții și, dacă nu îi secera el aici, Simon avea cu siguranță să moară.
Și atunci se uită sus.
Își atârnă pușca pe umăr.
Făcu o pauză, ciulind urechile. Neauzind nimic, își îndreptă spatele și începu să se cațere.
8.
Doisprezece.
Simon simțea o liniște ciudată, ceva ce nu mai simțise de ani întregi. Oricât de ciudat ar fi părut, era în elementul lui. Și, deși ar fi trebuit să se simtă tulburat, nu era deloc așa; era vorba de niște oameni care apărau ceva rău. Erau cei mai ticăloși soldați, cei care-și vindeau loialitatea celui care oferea mai mult.
Toate împușcăturile astea îi limpeziseră mintea, forțându-i simțurile să reacționeze din instinct. Trecuseră cincisprezece ani de când servise armata italiană, dar i se părea că fusese ieri.
Orice se întâmpla, nu-și uita nicio clipă vocația de preot. Un preot care avea permisiunea de a apăra Biserica și credința ei cu orice preț. De fiecare dată când apăsa pe trăgaci însoțea acest gest de o scurtă rugăciune de slabă, pentru renaștere și iertare. Era aceeași rugăciune pe care o spunea de fiecare dată când omora un om. O rugăciune pe care o rostise de nenumărate ori.
Se lupta să ignore durerea din umărul drept. Glonțul îl străpunsese și ieșise; fierbințeala glonțului cauterizase parțial rana de la intrare, dar lucrurile nu stăteau la fel cu rana de la ieșire. Simțea cum cămașa i se îmbiba de sânge.
Împușcăturile încetaseră, peste tot era liniște.
Tactica sa de a-i face pe paznici să iasă afară din ascunzători dăduse rezultate. Eliminase destui, dar restul erau acum pregătiți, și aveau să-i vâneze.
Cei din urmă se dovedeau cel mai greu de ucis, și întotdeauna ultimul adversar reprezenta cea mai mare provocare.
9.
Colonelul T.C. Roberts ieși din casă; era un bărbat solid, înalt de un metru optzeci, cu partea de sus a corpului aproape la fel de lată.
Se uită în jur și văzu cadavrele; nu avea idee câți fuseseră omorâți și câți mai rămăseseră. Nenorocita de stație radio nu mai funcționa, ceva bruia semnalul.
Roberts își scărpină cicatricea de pe nas. Mergea de la ochiul stâng, peste rădăcina nasului, până la obrazul drept, și-i tot făcuse probleme de la ciocnirea cu vagabondul ăla beat, cu doi ani în urmă.
Bineînțeles, vagabondul nu mai crestase pe nimeni după aia, însă nu era zi în care Roberts să nu blesteme sufletul ticălosului pentru că-l desfigurase.
Nimeni nu avea să pătrundă nepoftit în casa asta, asta era promisiunea pe care i-o făcuse lui Finster, și avea de gând să și-o țină. Se întreba dacă n-ar trebui să-l contacteze pe mobil, dar apoi se răzgândi. Mai bine să se ocupe de situația de față, să reducă pagubele și să pună capăt atacului. Va avea destul timp mai târziu să dea raportul.
Setă alarma casei și rămase în fața porților de la intrare, uitându-se la terenul bine luminat.
Nu vedea nimic dincolo de conurile de lumină, și-și înjură oamenii pentru prostia lor. Ar fi putut la fel de bine să poarte haine fosforescente și să fie legați la ochi.
Roberts își scoase pistolul și împușcă repede becurile; nu avu nevoie decât de un singur glonț pentru fiecare. Explodară într-o izbucnire de scântei și se stinseră. Pe proprietate se făcu întuneric.
Tocmai echilibrase un pic raportul de forțe. Era timpul să inverseze rolurile.
Capitolul 31
1.
Busch alergă prin mulțimea care dansa, cu muzica bubuindu-i în urechi; era ca și cum s-ar fi zbătut în noroi, așa de încet înainta.
Finster i-o luase înainte, măturând totul în cale, în timp ce se chinuia să iasă din clubul întunecos și să ajungă acasă. Miliardarul își permisese s se abandoneze plăcerii clipei, bucurându-se de ultima sa noapte de distacție. Toată pofta, toată lăcomia - devenise întocmai ca oamenii pe care-i manipula.
Și, cu toate că douăzeci și unu de soldați înarmați îi păzeau casa, era sigur că puteau fi învinși. Nu avea de gând să piardă toate lucrurile pentru care luptase. Cheile acelea erau destinul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu