miercuri, 1 mai 2019

Hoții paradisului, Richard Doetsch

...........................................................................
                                    2-13

              Încercă să aprindă lumina - fără niciun rezultat, probabil că se arsese becul.
    - Haide, Mary, nu te mai prosti!
    Căută în baie - nici acolo nimic. Încercă încă odată întrerupătorul din cameră, dar nimic.
     - Să știi că nu e amuzant.
    Ușa dormitorului se trânti.
    Michael se ghemui din reflex: dacă mai înainte nu fusese în gardă, acum era. Insinctul preluă comanda.
    Trecuseră mai bine de cinci ani, însă memoria mușchilor îi era încă activă, iar simțurile sale fine erau intacte. Făcu un pas înapoi, și imediat cineva îi sări în spate.
    Inima îi bătea de să-i iasă din piept; se pregăti să lovească, dar, instinctiv, își reținu pumnul. Silueta îl răsuci, în aruncă pe pat și se urcă deasupra lui...
    Îi desfăcu cămașa dintr-o smucitură; nasturii zburară în toate direcțiile.
    Michael începu să-și revină din șoc, iar Mary îi șopti:
    - Ai uitat să mă săruți.

                                                       3.

                       Mary, culcată pe mulțimea de perne presărate peste cearșafurile în dezordine, își mângâia motanul, CJ, în timp ce Michael trăgea pe el o pereche de pantaloni scurți. Tocmai făcuseră dragoste, și se vedea în ochii lor: în ciuda tensiunii de mai devreme, erau încă îndrăgostiți unul de celălalt - la fel cum fuseseră în urmă cu șase ani și jumătate, când se întâlniseră.
    Ea avea douăzeci și patru de ani pe atunci, tocmai terminase masteratul. I se oferise un post de profesoară la școala Wilby din Greenwich, Connecticut, o școală cu pretenții, una dintre cele mai bune școli elementare din țară. Deși Michael era mai mare ca ea cu opt ani, din clipa în care se văzuseră prima dată, între ei se aprinsese ceva.
    Fusese o întâlnire norocoasă.
    Mary dădea mașina înapoi și intrase în a lui Michael, și imediat se dezlănțuise un foc de artificii. Fusese o izbucnire de pasiune. Dar cu siguranță nu fusese ceva romantic. Se certaseră douăzeci de minute ca să stabilească a cui a fost vina, schimbând replici tăioase și atacându-se verbal, amândoi refuzând să dea înapoi, niciunul nevoind să-și recunoască înfrângerea.
    Niciuna din mașini nu fusese avariată, însă nu despre asta era vorba. Era o chestiune de principiu.
    Ciudat era faptul că niciunul nu-și amintea să se mai fi certat cu cineva în felul ăsta în ultimii douăzeci de ani. Erau amândoi pacifiști recunoscuți, care își împăcau prietenii când se certau. Dar nu și în acea zi. De data asta era război.
    Chiar și polițistul care se oprise să vadă despre ce era vorba se dăduse bătut după ce-i amenințase pe amândoi că-i arestează.
    El fusese de fapt primul care-și dăduse seama: cei doi erau făcuți unul pentru altul. Cearta era în toi, când, exasperat, Michael declarase că va ceda cu o singură condiție. Desigur, asta declanșase altă ceartă, dar, după cinci minute, Mary capitulase. Cina.
    Michael nu-și dădea cu niciun chip seama ce-l apucase, fusese un implus de moment. Și nici până astăzi Mary nu-și putea închipui de ce acceptase. Nimeni nu stârnise firea ei de irlandeză așa cum o făcuse bărbatul ăsta.
    După ce o curtase două luni, fugiseră în Insulele Virgine, unde, desculți în nisip, cu soarele apunând în spate, fuseseră căsătoriți de un preot din partea locului.
    Nici mirele, nici mireasa nu aveau rude pe care să dorească să le vadă la ceremonie, și singura persoană care-și exprimase supărarea la aflarea fericitei vești fusese Jeannie Busch - Mary nici măcar nu i-l prezentase pe Michael până când nu se întorseseră cu verighetele pe deget.
    Dar, după ce Jeannie zisese ce avea de zis, o scosese din răbdări pe Mary și ieșise ca o vijelie din casă, revenise cu brațele pline de cadouri pentru nuntă, cu un zâmbet larg și cu o îmbrățișare călduroasă pentru Michael, urându-i bun venit în lumea lor.
    Se instalaseră în casa de vară a lui Michael din Bedford, pe care Mary o transformase imediat într-un adevărat cămin.
    Obișnuit să mănânce în oraș, Michael fuasese la început stingherit de lipsa rezervării pentru cină, dar acest lucru se schimbă curând. Lui Mary îi plăcea să gătească. Michael începuse să se simtă curând răsfățat de talentul ei culinar și, în scurt timp, se văzuse nevoit să adauge un kilometru și jumătate la alergarea zilnică.
    În timp ce majoritatea oamenilor își petreceau anii de la început îndrăgostindu-se și apoi, odată căsătoriți, priveau cum dragostea se împuținează treptat, Michael și Mary inversaseră situația: în fiecare zi descopereau ceva nou la celălalt. Nu numai că se îndrăgosteau și mai mult, dar deveneau și prieteni mai buni.

                                            Capitolul 3
                                                  1.

                        Este o liniște deplină. Aerul e închis și miroase a mucegai. Deodată, un grilaj se deschide din tavan, legănându-se în balamele. O siluetă în negru coboară prin deschizătură, aterizând ca o panteră pe podeaua unui muzeu din Lumea Veche.
    Sunt reprezentate toate epocile, de la vremurile preistorice până la arta computerizată din zilele noastre. La lumina zilei, acesta ar fi un palat magnific închinat realizărilor omului, dar lumina zilei a apus de mult. 
    Silueta în negru se deplasează cu grație, trecând dintr-un coridor în altul. În mână răsucește un cuțit, mai mult din cauza nervozității decât ca să ucidă. Mânerul din fildeș sculptat este înfășurat în piele, iar lama sa reflectă raze intermitente prin întuneric.
    Silueta strânge cuțitul ca pe un talisman care alungă spiritele sau măcar paznici nevăzuți, curioși.
    Se strecoară prin spațiul care găzduiește expoziția de armuri, trecând printre echipamente de luptă din toate țările și din toate epocile.
    Silueta nu dă nicio atenție bogățiilor din nur și se zorește spre o scară mare, aflată vizavi de un balcon, ca să ajungă în cele din urmă într-o încăpere circulară. În centrul acesteia se află o vitrină mare de sticlă.O singură rază de lumină strălucește pe conținutul său.
    Silueta se apropie cu prudență de vitrină, ocolind-o parcă în semn de respect. Învârte cuțitul în mână, trecându-l printre degete. Își flutură mâinile peste vitrină de parcă ar lovi aerul și i-ar pune la încercare voința.
    Când se dă înapoi, vedem în sfârșit ce se află înăuntru.
    Pe catifeaua de culoarea nopții sunt așternute diamante. Vechi, uluitoare, neprețuite. Bijuterii pentru care s-a promis dragoste, s-au purtat lupte, imperii au căzut în ruină.
    Din nou silueta înaintează spre vitrină, ascunzând-o privirii. Nemișcat, bărbatul stă pe loc, cu mâinile pe lângă corp; nici respirați nu i se mai simte. Așteaptă. Se scurg secunde, apoi minute. El rămâne nemișcat. Aerul este neclintit, mort. Tăcerea atârnă grea peste săli. În cele din urmă se dă înapoi și....
    Vitrina este goală.

                                                  2.

                         Silueta se cațără fără efort pe o frânghie subțire de nailon, urcând prin grilaj înapoi în conducta de aerisire.
    Deodată se aude un zgomot, undeva în spatele său. Este departe, dar se apropie. Spațiul în care se află e strâmt, nu se poate întoarce să vadă ce-i înapoia lui, așa că își continuă deplasarea prin conductă... puțin mai repede.
    Probabil e doar dilatarea și contractarea burlanului de tablă care se răcește după o zi solicitantă. Nu are niciun motiv de îngrijorare, mintea i se relaxează - o să ajungă în curând acasă.
    Din nou aude sunetul acela. De data asta mai tare, cu siguranță mai aproape, și nu e vorba despre contractarea conductei.
    Nu este un sunet pe care te-ai aștepta să-l auzi într-un puț de aer condiționat, nici sunetul pe care te-ai aștepta să-l auzi într-un muzeu pustiu. Continuă să se apropie. Nu, cu siguranță nu este un sunet scos de om, este animalic, gutural, plin de răutate.
    Inima începe să-i bubuie în urechi, o sudoare rece îi curge pe șira spinării și grăbește pasul. Sunetul continuă să se apropie, vuind mai puternic, ca o furtună în depărtare.
    Acum simte greutatea urmăritorului său izbind în puț și făcând tabla să se curbeze. Numai după asta și-și dă seama că, indiferent ce se apropie, e cu siguranță uriaș.
    Toate împrejurările fuseseră prevăzute: paznicii, alarmele, luminile; toate variabilele imaginabile - anticipate. Sincronizarea era planificată la secundă: chiar și în cazul unor mici scăpări, urma să fie o treabă făcută ca la carte - o carte scrisă de el însuși.
    Zgomotul puternic devine tot mai clar: acum nu mai este prea departe. Orice ar fi, se mișcă repede, gâfâind, greutatea făcând metalul să troznească - este asurzitor. Întreaga clădire pare să se cutremure.
    E o cursă fără speranță prin cacofonia de sunete care îți sparg urechile.
    Trecând printr-un alt grilaj, fața lui Michael este în cele din urmă luminată. Privirea îi devine mai concentrată, mai hotărâtă, transpirația îi curge pe frunte. Acum zboară prin conducta de aerisire ca un șoarece care aleargă să-și învârtă rotița.
    Goana sa ar fi aproape comică pentru un observator din afară, dar moartea iminentă nu are nimic amuzant. Acum nu este vorba despre bijuterii, și nici despre ultimul dispozitiv împotriva infractorilor. Orice ar fi în această conductă cu Michael, n-ar trebui să fie aici, n-ar trebui să existe nicăieri.
    Dorindu-și să se poată ridica în picioare și să o poată lua la fugă, Michael e din ce în ce mai speriat și frustrat; mușchii îl chinuie, iar palmele transpirate îi alunecă pe suprafața puțin mai lată de jumătate de metru. Durerea îi anchilozează încheieturile și mușchii; timpanele sunt gata să-i explodeze de la mugetul ca de tren al fiarei care se apropie.
    E ca și cum ar fi prins într-o tobă în care un muzicant bate neîncetat un marș funerar.
    Și apoi nu se mai aude nimic. Rămâne doar liniștea. Michael se oprește. Ascultă. Nimic. Mintea îi lucrează, întrebându-se dacă urmăritorul său stă la pândă, așteptând să atace - sau poate că fiara a căzut printr-o minute prin deschizătura unui grilaj.
    Pornește din nou. Nu i-a trecut niciodată prin minte că s-ar putea mișca atât de repede. Disperat, toate eforturile i se concentrează asupra încercării de a scăpa, asupra supraviețuirii. Mai bine să moară de atac de cord decât între colții urmăritorului său.
    Iar acum sunetul revine mai puternic, vuind prin puț, mârâind, pulsând, greutatea corpului care se apropie stârnind în preajma lui Michael o adevărată vijelie rece și umedă, cu miros de moarte.
    Cel mai rău e că acum Michael îi simte mirosul. Respingător, ca de putreziciune, îi răvășește simțurile. Ochii îi lăcrimează de la duhoare.
    Apoi zărește salvarea, drept înainte, la cincizeci de metri: speranța - ieșirea din puț. Cu fiecare strop de energie pe care-l mai poate aduna, își avântă trupul spre lumină. Douăzeci și cinci de metri.  Curând își va găsi scăparea și, ca și cum ar intui acest lucru, zgomotul oribil scos de creatură se oprește de tot, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Sunetele, duhoarea - totul dispare fără urmă.
    La douăzeci de metri de libertate, Michael se oprește: fiara nu mai este acolo. Singura explicație este lumina - probabil că bestia s-a retras în lumea sa de umbre, departe de lumină.
    Dar, înainte să dea drumul oftatului de ușurare, lumina din față este ascunsă vederii. Lui Michael i se oprește inima în piept când înțelege: sunt mai multe.
    Acum, în fața lui, strălucesc doi ochi de animal de pradă. Ochi de fiară, ochii unei creaturi rele până-n măduva oaselor. Ochii i se îngustează, ca și cum bestia ar plănui un atac.
    Și, încă o dată, din spate aude mârâitul urmăritorului său, simte mirosul puturos al acestuia. În îngheață sângele în vine, nu se poate întoarce, nu poate vedea ce-i înapoi sau înainte. Este prins în capcană.
    Clipa prezentă atârnă amențătoare asupra lui, inima i s-a oprit cu siguranță, mintea i s-a întunecat. Atacatorii săi așteaptă, invizibili, dar cu toate astea încă acolo. Răsuflarea lor este grea. Duhoarea e copleșitoare, îi întoarce stomacul pe dos. Este pe cale să leșine, sau poate că-și simte moartea, poate că este reacția corpului său la dezastrul iminent.
    Răsuflarea se oprește; e posibil să se fi răzgândit și să fi plecat? Însă miasma morții este tot acolo, pretutindeni în întuneric. Așteptarea în chinuiește sufletul.
    Apoi, într-o clipită, ceea ce se află în spatele său îl apucă de picior și-i smucește corpul înapoi. Michael este paralizat de teamă, și în gâtlej îi rămâne un țipăt care nu va răsuna niciodată.
    Și apoi, mai rapid decât orice ființă omenească, creatura îl trage înapoi în tăcere, cu o viteză amețitoare. Înapoi prin conductă, înapoi în beznă.

                                                     3.

                              Mary se ridică brusc din așternut, zbătându-se să respire. Îl caută din priviri pe Michael. Nu este acolo. De fapt, plecase din pat după ce făcuseră dragoste.
    Inima lui Mary bătea să-i spargă pieptul, cele mai negre temeri părând să o pândească din umbră. CJ se sperie, își arcui spinarea și o scuipă ca și cum ar fi fost un străin. Mary se dădu repede jos din pat, fără să se mai gândească să se îmbrace.
    Se năpusti afară din dormitor și intră în camera de zi: goală. În bucătărie, unde zăcea pe masă un sendviș pe jumătate mâncat, apoi în hol; nici urmă de Michael.
    Văzu ușa închisăa biroului și lumina ce se strecura pe dedesubt. Puse mâna pe clanță, rugându-se în gând: „Te rog, nu din nou, și dădu buzna înăuntru.
    Michael lucra, cu Hawk adormit la picioare. Tresări și se întoarse.
    Mary rămase în prag, holbându-se la el, cerșind un răspuns din priviri. Apoi i se prăbuși în brațe, gâfâind, dar ușurată. Lacrimile începură să-i curgă șiroi.
    Fusese doar un vis.
    - Ce e, draga mea?
    - Îmi promiți ceva, Michael?
    Michael o strânse în brațe.
    - Orice.
    - Promite-mi că n-ai să mai faci asta, că totul a rămas în trecut.
    Michael o privi drept în ochi și-i spuse cu sinceritate:
    - Ți-am promis acum doi ani, n-am s-o mai fac niciodată... Îți jur, Mary, niciodată.

                                               Capitolul 4
                                                      1.

                             Zgomot. O sumedenie de zgomote. Oameni de toate condițiile sociale intrau și ieșeau din secția de poliție Byram Hills.
    În dimineața asta, polițiștii intră și ies tot timpul, infractorii ocazionali fiind întâi înregistrați, apoi duși în celulele de la subsol.
    Spațiul rezervat detectivilor, de la etajul întâi, este aproape nelocuibil - cincisprezece birouri înghesuite într-o încăpere în care ar încăpea în mod normal cinci.
    Paul Busch, într-o haină sport mototolită și în blugi, completa niște hârțogăraie la biroul său. Era un haos organizat, dosare peste  dosare gata să se amestece între ele. Prima sticlă de sus din ziua aceea era pe jumătate goală. Busch se mândrea că nu este dependent de cafea și de gogoși, ca restul polițiștilor.
    De cincisprezece ani lucra în acea secție, în ultimii cinci ani ca detectiv. Odinioară își urâse slujba, dar acum se obișnuise să facă totul, așteptând data de 18 martie, peste încă cinci ani, când avea să iasă la pensie.
    Slujba sa era să adune dovezi și să-i prindă pe infractori: ce se întâmpla după aceea era treaba altcuiva. Nu fusese compromis nici măcar o dată, valorile și modul său de a privi legea nu puteau fi cumpărate sau înăbușite.
    Odată, soția sa gonea cu mașina ca să-l ducă pe fiul lor, Robbie, la spital, după ce-și fracturase mâna făcând skateboard, și fusese trasă pe dreapta. Ofițerul de poliție era un nenorocit obraznic, hotărât să-și facă norma lunară, și nu voise să cedeze deloc, nici după ce văzu cât suferea copilul.
    Le dăduse amendă pentru că mergeau cu o sută la oră într-o zonă unde limita de viteză era de cincizeci de kilometri la oră - două puncte-amendă și cinci sute de dolari.
    Implorările nu reușiseră să-l facă să se răzgândească; nici măcar nu se oferise să-i însoțească la spital.
    Jeannie îl rugase, apoi îl sfătuise, iar în cele din urmă îi ceruse insistent lui Busch să se ocupe de asta - să „îngroape” amenda, să apeleze la colegii săi polițiști ca s-o facă să dispară.
    Dar Busch nici nu voise să audă; chiar dacă amenda le dubla rata la asigurare, pur și simplu refuzase. „Legea e lege”, o ținea el una și bună.
    Jeannie nu-l iertase timp de două săptămâni și refuzase să facă dragoste cu el o lună întreagă. Îi spusese:
    - Ai legile tale? Și eu le am pe ale mele.
    Lângă biroul lui Busch stătea Jonny Prefi. O țigară Marlboro neaprinsă îi atârna în colțul gurii. Părul negru, țepos, îi stătea zbârlit - nu de la gel, ci din cauză că nu fusese spălat de patru săptămâni. Pe tricoul fără mâneci scria: „Du-te dracului. Dacă te mai holbezi, te omor. O zi bună.”
    Era ușor de înțeles de ce purta cătușe.
    - Johnny, având în vedere că ești un piroman eliberat condiționat, orice în afară de un grătar reprezintă o încălcare a eliberării condiționate, zise Busch.
    Johnny se zgâi la Busch, ca și cum nu înțelegea limba engleză.
    - Iar incendierea unui depozit pentru cineva e un pic mai mult decât un grătar pe malul mării.
    - Hei, n-a fost nimeni rănit, mârâi Johnny.
    - Hei, nu despre asta-i vorba aici. Focul....
    - Ți-e frică de flăcări, ai? îl înțepă Johnny.
    Atinsese o coardă sensibilă.
    - Dacă mi-ar fi plăcut focul - Busch era mai mult decât scos din sărite - m-aș fi făcut pompier.
    Se întoarse la hârțoagele lui.
    Johnny se gândea; un mic zâmbet răutăcios îi încreți fața, în timp ce ridică ușor cu buzele țigara neaprinsă.
    - Ai un foc?
    Busch se holbă la el, nevenindu-i să creadă.
    Căpitanul Robert Delia, oficial șeful lui Busch, îi întrerupse înainte ca polițistul uriaș să explodeze.
    - Paulie, fă cunoștință cu Dennis Thal. Thal îți va urmări activitatea.
    Busch se ridică să dea mâna cu un bărbat destul de arătos, de treizeci de ani, cu părul șaten-deschis și cu un început de chelie, îmbrăcat într-un costum bine croit și cu o strângere de mână fermă. Limbajul corpului lui Thal trăda de la o poștă un entuziasm arogant - umerii trași înapoi, mâna stângă în buzunar, capul înclinat ușor într-o parte.
    - Îmi pare bine.
    - Și mie îmi pare bine că mă aflu aici.
    Vocea lui Thal era calmă, subtilă, aproape șoptită.
    - Fără supărare, îi spuse Busch lui Thal în timp ce se întorcea spre Delia. Nu am timp să mă joc de-a bona, căpitane.
    Robert Delia era cu douăzeci de centimetri mai scund ca Busch, însă considera în sinea sa că l-ar putea strivi cu bocancul, și nu-i fu greu să-și reafirme șefia.
    - Ascultă-mă, Paulie, detectivul Thal are o experiență de nouă ani. Ne-a fost „împrumutat” de cei de la Externe ca să ne ajute să ne acoperim deficitul de personal. Voiau ca el să lucreze alături de cei mai buni oameni de la noi, dar sunt toți în concediu, așa că rămâne cu tine. Înțeles?
    Busch știa când să lupte și când să se potolească. Dădu din cap.
    - Pe lângă responsabilitățile sale de detectiv, Paul se ocupă și de programul nostru de eliberări condiționate, în numele instanțelor, continuă căpitanul.
    Busch îl privi pe Tahl, hotărî că dădăcirea lui trebuia discutată altă dată și-și luă un aer serios, de detectiv din filme.
    - Sunt sigur că domnul căpitan ți-a descris minunatul nostru mediul de lucru. Unii îi spun Oz - eu îi spun Eden, și toți cei care sunt eliberați condiționat și cu care avem noi de-a face se îndreaptă sută la sută.
    Căpitanul mârâi, se întoarse către Thal și-l luă de acolo.
    - Hai să-ți arăt biroul înainte să-ți otrăvească mintea în legătură cu întreaga profesie de polițist!
    - Ne mai vedem, strigă Busch, căruia nu-i plăcea prea mult de șeful lui astăzi.
    Thal îl privi, îndreptă un deget spre el și-i făcu cu ochiul.
    - Așa o să fie.
    Busch se întoarse și-și șopti în barbă:
    - Netrebnicule!

                                                           2.

                              Mary era profesoara pe care și-ar fi dorit-o oricine. Avea un chipiu albastru de lucrător la căile ferate și conducea un trenuleț de copilași de cinci ani în jurul clasei, toți scandând ca-n armată, strigând din toți rărunchii:
    - Când mergi cu trenulețul nostru, unul plus unu face mereu doi. Locomotiva noastră face zgomot tare, doi plus doi dă mereu patru. În gară ajungem mereu corect, patru și cu patru face mereu opt.
    Clasa ei era aranjată ca-n visul  oricărui copil, cu o grămadă de jucării și cu bănci. De când fusese angajată, cu două luni în urmă, în locul unei educatoare care nu se mai întorsese din concediul de maternitate, Mary nu câștigase doar respectul colegilor ei, ci și dragostea și admirația copiilor, care o adorau. 
    I se oferise grupa mică, preferata ei, alcătuită din minți necoapte, aidoma lutului nemodelat, inimi tinere încă pure. Școala Greenwich Country Day plătea puțin mai mult decât Wilby, însă ceea ce o atrăsese acolo fusese drăgălășenia micuților de cinci ani.
    Ea predase până atunci la clasa a cincea; îi iubea, dar simțea că ar putea avea o contribuție mai semnificativă dacă i s-ar fi dat ocazia să pună niște baze mai devreme. Nu putea renunța: inocența lor era mai aproape de perspectiva ei optimistă asupra vieții.
    Fără să fie auzită, directoare, Liz Harvey, cu părul cărunt strâns în coc, intră în clasă, zâmbindu-le copiilor gălăgioși. Imediat, în încăpere se așternu tăcerea. Liz îi întinse lui Mary o foaie.
    Mary îi aruncă o privire, nelăsând să i se citească ceva pe față.
    - E totul în regulă?
    Liz puse mâna pe umărul lui Mary.
    - Da.
    Mary îi zâmbi și ea, cu ochii încă ațintiți asupra mesajului de la medicul său.
    - Sper că sunt vești bune. Clasa asta sporește fertilitatea.
    Liz se gândea deja unde să găsească un alt înlocuitor. Ar fi fost a cincea educatoare în trei ani care pleca în concediu de maternitate și găsea bucuriile maternității prea mari ca să se mai întoarcă la locul de muncă.
    - Dacă soțul tău nu e disponibil, mi-ar face plăcere să te duc eu cu mașina.
    - Nu vă faceți probmele. Sigur nu vă deranjează să-mi țineți locul?
    - Nu, deloc.

                                                             3.

                                    Michael stătea în spatele tejghelei de la Safe&Sound, zâmbind în timp ce se uita la un bilețel scris de mână. Erau doar două cuvinte: „Hei, sexy.”
    Mary i-l strecurase în buzunarul jachetei pe care i-o pusese pe umeri cu o seară înainte și pe care o purta el acum.
    Juca tot timpul jocul ăsta cu el, lăsându-i bilețele și mici cadouri în buzunare, ca Michael să le găsească atunci când îmbrăca din nou hainele respective. Era o prostioară, dar îl făcea s-o iubească și mai mult.
    - Ai auzit ce am spus?
    Un bărbat argățos, mai în vârstă, pe nume Rosenfield, îl certa în timp ce frumoasa lui soție stătea servilă la câțiva pași în spatele lui.
    - Vreau să fie reparat.
    Aparatul video al sistemului său de securitate era pe tejghea pentru a doua oară în două săptămâni.
    - Îl voi repara.
    Soția, fără ca soțul să-și dea seama, îl privea seducător pe Michael. Acesta încera din răsputeri să nu observe, dar era acaparat. Era prea frumoasă și avea un zâmbet prea radios.
    Michael se scărpină la nas cu degetul pe care purta verigheta, sperând că ea va înțelege mesajul. Însă femeia nu făcu decât să-i zâmbească și-i arătă drept răspuns diamantul său de două carate.
    - Siguranța casei mele este esențială. Lucrarea de instalare a fost bună, dar echipamentul... furnizorii aleși de tine lasă de dorit.
    Rosenfiel văzu spre ce se îndrepta atenția lui Michael.
    - Nici măcar nu mă asculți.
    - Mă scuzați, domnule Rosenfield.
    Michael redeveni atent.
    - Am zis că-l repar și așa voi face.
    - Vreau fapte, nu vorbe.
    Rosenfield făcu o pauză și în cele din urmă vocea i se îmblânzi.
    - Îmi place de tine, Michael. Dar poate ar trebui să te gândești să faci altceva.
    - Nu, îmi place asta. La asta sunt bun.
    Rosenfield nu părea să-l creadă.
    - Nu ai și alte talente?
    - Nimic legal.
    Michael rânji.
    - Nimic legal?
    Rosenfield se îndreptă spre ușă, râzând.
    - Îmi place asta. Până în weekend să am aparatul video înapoi.
    Își luă soția de braț și ieși, chicotind.
    - Nimic legal.
    Frumoasa lui soție îl privi pe Michael peste umăr cu un zâmbet. Michael nu se putu abține să nu-i zâmbească și el; era reacția firească la flirt a oricărui bărbat.
    Mary, care tot mai purta chipiul albastru, intră în magazin, strecurându-se pe lângă soții Rosenfield.
    - Clienți fideli? îl tachină ea.
    - Poftim? Nu, nu. Nemulțumiți, poate puțin excitați.
    Mary îl îmbrățișă.
    - Dacă ți-aș zice să sunt un client nemulțumit și excitat?
    - Atunci ar trebui să-ți verific tot sistemul - Michael își alegea cuvintele încet, cu grijă - să-l desfac, să examinez totul, să folosesc numai cele mai bune intrumente. Dar, cel mai important, ar trebui să mă asigur că ești complet satisfăcută când pleci, ca să devii un client regulat.
    - Pot să rămân cu șapca pe cap?
    - Vedem noi.
    Michael își sărută soția cu pasiune, sedus pe deplin. Era limpede că gelozia nu intra în discuție în relația lor. Când sărutul se termină, își dădu seama de ceva. Se uită la ceas.
    - N-ar trebui să fii la școală?

                                                          4.

                                   Michael gonea prin centrul orașului, cu degetele albite de la câte de tare strângea de volan. Mintea sa alerga la fel de repede ca mașina. Alături, Mary stătea calmă, cu mâinile împreunate în poală.
    - Cum ai putut să-mi ascunzi asta?
    - N-am ascuns nimic de tine, Michael. Numai că n-am vrut să-ți faci griji.
    - Ce ți-au zis?
    - Vor să mă vadă în legătură cu testele.
    - Și asta înseamnă „nimic”? Ce fel de teste?
    Mary se uita în gol pe geam, dar simți teama din vocea lui Michael.
    - Mary, ce fel de teste?
    Trase aer în piept.
    - Ovariene.
    Michael strânse volanul și mai tare, luptându-se să respire. Nu-și putea întoarce capul spre ea, temându-se că, dacă o va face, coșmarul acesta se va adeveri.
    - Sunt sigură că nu-i nimic, dragul meu. Hei, nu sunt pe moarte...
    - Asta ți-a zis doctorul? Nu-mi vine să cred că ai făcut testele astea și nu mi-ai spus.
    Mary rămase calmă, optimistă ca întotdeauna; totul avea să fie bine, era sigură de asta, era formula ei sacră.
    - Hei, uită-te la mine!
    Îi atinse tandru fața.
    - Nu plec nicăieri, Michael. Tocmai am început să ne refacem viața. Dacă nu-mi fac griji....

                                                       5.

                            - Cred că putem s-o tratăm, spuse doctorul.
    Michael o tot masa pe spate pe Mary, în efortul de a se liniști și pe el, nu doar pe ea. Doctorul Rhineheart adoptă un ton părintesc.
    - O vom trata. Avem o rată mare de succes, iar boala ta nu pare să se fi răspândit dincolo de ovare.
    Stăteau într-un cabinet medical tipic, steril, cu un birou de stejar, două scaune pentru vizitatori, o ramă dublă cu o poză a soției sale de vârsta a doua și una a celor doi copii.
    Doctorul Phillip Rhineheart, de patruzeci și cinci de ani, cu chelie și încărunțit la tâmple, stătea în picioare, sprijinit de partea din față a biroului.
    Michael și Mary St. Pierre încercau să îndure totul cu stoicism unul de dragul celuilalt, dar Rhineheart își dădea seama de adevăr. Doctorul văzuse asta de prea multe ori: boala oribilă care nu distruge numai corpul, ci și sufletul omului, întorcând totul pe dos, contaminându-i pe toți cei apropiați cu un sentiment de groază.
    - Știu că e greu....
    - Mai pot avea copii?
    Vocea lui Mary era distantă.
    Rhineheart clătină din cap.
    - Ambele ovare sunt atacate.
    Trase adânc aer în piept.
    - Va trebui să le scoate.
    Asta era cea mai rea parte a slujbei lui, cea care de multe ori nu-l lăsa să doarmă noaptea.
    - Îmi pare rău.
    Mary își puse mâna pe mâna soțului ei, care continua să o maseze pe spate. Amândoi făceau eforturi să nu se privească, altfel s-ar fi risipit și ultimul strop de calm care le mai rămăsese.
    - Tratamentul ăsta - cât de mult....
    Michael nu reuși să-și ducă întrebarea până la capăt.
    - Puteți sta liniștiți în privința asta. E acoperit de asigurare.
    - Cât costă? insistă Michael, temându-se de răspuns.
    - Cancerul lui Mary e în stadiu avansat. Ar putea costa până la două sute cincizeci de mii de dolari, în funcție de tratamentul pe care i-l vom prescrie. Stați liniștiți. Nu e ceva experimental. Asigurarea acoperă toate fazele.
    Rhineheart făcu o pauză, ca să sublinieze că este încrezător.
    - Și vă asigur că avem una dintre cele mai bune secții de oncologie.
    Camera mică părea să-l sufoce. Michael nu se mai simțise niciodată atât de neputincios, atât de neînsemnat ca acum. Se simțea ca un călă care nu voia să omoare, și care totuși trebuia să apese pe buton, lipsit de puterea de a salva viața din fața lui.
    - Nu avem asigurare, spuse, ca și cum ar fi anunțat o condamnare la moarte.
    Asta se întâmpla atât de des, oamenii trăiau nepregătiți. Rhineheart era unul dintre puținii medici care insistau ca guvernul să asigure îngrijiri gratuite tuturor cetățenilor din Statele Unite, dar era doar un vis. Nu era venituri suficiente. Se întoarse spre Mary.
    - Cum rămâne cu școala? Ar trebui să aibă un program excelent de asigurări.
    - Sunt acolo doar de două luni. Abia după nouăzeci de zile te poți înscrie, răspunse Mary.
    Speranța dispăruse din ochii ei.
    - Am înțeles.
    Rhineheart expiră încet. El și-ar fi oferit serviciile gratuit, dar mai trebuiau acoperite costurile intervenției chirurgicale, ale spitalizării, ale radiațiilor și ale chimioterapiei, iar spitatul nu erao instituție de caritate.
    Medicina era o afacere pentru profit, spitalul trebuia să respecte bugetul și să își mulțumească acționarii. Medicina nu se mai centra pe pacient; rentabilitatea era acum obiectivul îngrijirilor medicale.
    Deodată, simți că-și urăște slujba.
    În cele din urmă, se ridică și zise pe un ton încrezător:
    - Ei bine, Mary, trebuie să facem niște analize ale sângelui, ca să putem concepe un plan de tratament. Michael, de ce nu te duci la bancă? Te ajut bucuros cu actele - sunt sigur că ai să găsești o soluție.
    Michael rămase locului, împietrit.

                                              Capitolul 5
                                                    1.

                           Michael trecu de ușa turnată, intră în enorma rotondă de la First Bank of Bryam Hills și se simți imediat ca un pitic din cauza coloanelor impunătoare de marmură și a uriașului spațiu gol. Oameni de afaceri treceau grăbiți, iar el stătea acolo, îmbrăcat în singurul său costum, nesimțindu-se deloc în elementul lui.
    Întârziase cinci minute la întâlnirea programată și fu nevoit să aștepte alte zece înainte ca funcționarul de la bancă să-i facă semn să ia loc, cu un aer sumbru.
    Kerry Seitz, unul dintre vicepreședinții severi ai băncii, îmbrăcat impecabil într-un costum cu vestă, examină cu atenție dosarul lui Michael.
    În timp ce parcurgea materialul, era imposibil să citești ceva pe fața lui. Buzele sale nu lăsară să treacă niciun sunet timp de un sfert de oră cât scormoni prin viața lui Michael, cu ajutorul mai multor surse: agenții de creditare, departamentul de înmatriculări auto, sistemul judiciar federal și cel din statul lor.
    Michael se simțea ca un copil în scaunul supradimensionat, încercând să se integreze, încercând să nu pară disperat.
    În cele din urmă, Seitz își ridică privirea. Își trecu mâna prin părul tuns la perfecție și pe cel mai rece ton pe care-l auzise Michael vreodată, rosti:
    - Nu. Îmi pare rău.
    - Poftim?
    - Nu vă putem ajuta.
    Seitz azvârli cererea în cutia pentru cazuri respinse.
    - Nu mi-ați pus nici măcar o singură întrebare.
    - V-am citit cererea. Ar trebuie să asigurăm creditul cu un bun.
    Deja uitase de cererea lui Michael, și își făcea de lucru cu un alt document.
    - Pun drept gaj afacerea mea, protestă Michael, citind până în adâncul sufletului plin de teamă al bărbatului, care încadra totul în stereotipuri.
    - Trecutul dumneavoastră - cuvintele fură rostite pe un ton înghețat - căci nu știu cum altfel să-i spun, domnule St. Pierre, face ca acest lucru să fie imposibil.
    - Știu că am făcut niște greșeli.
    - Da.
    - Dar asta n-a o problemă când mi-am deschis contul aici.
    - Să vă păstrăm banii și să vă împrumutăm bani reprezintă două lucruri complet diferite.
    Michael sări de pe scaun, abia abținându-se să nu se arunce la beregata bărbatului din spatele biroului.
    - Am să mă duc la altă bancă.
    - Nu vă pierdeți timpul, zise Seitz, ridicându-se.
    Paznicii de la bancă deveniseră atenți, apropiindu-se.
    - Nimeni n-o să vă împrumute nicio lăscaie. O condamnare, o afacere care nu valorează nimic și niciun fel de istoric de creditare. Reprezentați un risc pe care nimeni n-o să și-l asume.
    - Nenorocitule, soția mea e pe moarte!
    - Îmi pare rău, dar asta e o povară pe care va trebui s-o duceți de unul singur. O zi bună!
    Paznicii ajunseră lângă el, flancându-l. Fără să mai spună nimic, Michael se năpusti afară.

                                                2.

                             Încăperea este obscen de albă. E remarcabil că în prezent, într-o epocă în care toată lumea vorbește despre comportamentul față de bolnavi, spitalele au rămas tot la culoarea asta - un alb aspru, antiseptic. Se pare că lumea medicală ignoră toate studiile care arată că nuanțele de albastru și galben relaxează mintea.
    Mary și Michael tocmai luau una dintre mesele tipice de spital: o friptură de vită într-un sos maroniu apos, boabe moi de fasole ce se revărsau peste piureul de cartofi mai gros ca mortarul și o felie de pară de culoare incertă. Mâncarea aceea era explicația evidentă pentru mulțimea de chipsuri și fursecuri răspândite pe pat.
    Mary stătea rezemată de perne, cu tuburi ieșindu-i și intrându-i în corp în cele mai inconfortabile locuri. Michael își trăsese un scaun, folosind patul ei drept masă.
    - Pot să-ți aduc ceva?
    - Nu e nevoie. Cum a fost la lucru?
    - Bine.
    Michael nu se mai dusese la lucru de trei zile.
    Se întinse, luă cu lingura niște piure și îl mirosi.
    - Ăsta nu-i rău.
    O tăcere stânjenitoare se lăsă în încăpere. Michael se uita la Mary, care zăcea în halatul alb de spital, care-i era mic și avea la spate o despicătură jenantă, și-și dădu seama că și-ar vinde și sufletul ca să-i poată lua el locul.
    - Îmi pare rău, murmură ea.
    - Nu fi prostuță! N-are de ce să-ți pară rău, nu e din cauza ta.
    Michael nu-și putea elibera mintea de gândul că încercarea teribilă prin care treceau era o pedeapsă pentru faptele lui din trecut.
    - Cum o să plătim pentru toate astea? întrebă ea încetișor, știind cât de mult îl apăsa pe Michael simpla întrebare.
    - Nu-ți face griji.
    - Economiile noastre aproape s-au dus.
    Mary se lupta să-și ascundă disperarea din voce în timp ce răsucea cu nervozitate cruciulița de aur pe care o purta la gât. Era un obicei pe care-l avea din adolescență: ori de câte ori se simțea stresată, degetele i se îndreptau spre cruciuliță, căutând alinare și protecție, ca și cum aceasta ar fi fost o amuletă atotputernică. O scotea foarte rar.
    Mary insista că o protejase întotdeauna. Michael se îndoia de asta, și incertitudinile lui fuseseră cu siguranță confirmate de diagnosticul ei actual.
    - Tu ai grijă să te faci bine, Mary. Pot să fac rost de bani, nu-i nicio problemă.
    Simți cum i se strânge stomacul. În toți anii petrecuți împreună, la bine și la rău, și în special în timpul arestului său și a perioadei cât stătuse la închisoare, nu o mințise niciodată.
    Poate mai spusese câte o gogoașă uneori - „îmi place tunsoarea asta”; „mi-ar plăcea să văd filmul ăsta”; „ea nu e mai frumoasă ca tine” - dar nu minciuni grave, zise cu scopul de a înșela. Acum, în două minute, îi turnase deja trei.
    - Michael?
    Mary reuși să zâmbească în felul acela care-i încălzea întotdeauna inima.
    - Da?
    - O să fim bine.
    Și, cu toate că ea credea asta din tot sufletul, Michael nu putea scăpa de teama că răul de-abia acum avea să vină.

                                                            3.

                                 Michael încerca să-și găsească o poziție confortabilă în cel mai incomod scaun pe care stătuse vreodată. Mary era intubată din cap până-n picioare și avea un somn agitat. Varrisa Schrier era sora de noapte și asistenta-șefă, conducându-și subordonații după o disciplină germană strictă. Varrisa era mai mult decât o femeie voinică; uniforma albă plesnea pe corpul masiv. Și fața ei era la fel de aspră ca mâinile sale mari. Dar avea o fire plină de compasiune. Întotdeauna îi erau încredințare cazurile cele mai grele.
    - Domnule St. Pierre?
    El îi simți îngrijorarea din voce când i se adresă, strecurându-și capul în cameră.
    - Duceți-vă acasă, dormiți puțin, aveți nevoie de odihnă la fel de mult ca soția dumneavoastră.
    - Nu cred c-am să pot dormi un timp.
    Varrisa dădu din cap și intră. Fără zgomot, începu să strângă revistele și ziarele, să arunce pungile goale de mâncare și să pună lucul în ordine, ca să arate cât de cât normal.
    Michael o privi pe Mary și-și dori ca asistenta destoinică să poată să-i redea sănătatea soției lui cu la fel de mare ușurință.
    - Să vedem ce se întâmplă dacă încercați.
    Varrisa îi puse pe braț mâna ei cât a unui bărbat.
    - Nu-i sunteți de niciun ajutor dacă nu-i sunteți alături cu totul.
    - Mda, ei bine, nu cred că i-am fost vreodată alături complet.
    - Acum ar fi timpul să începeți, spuse sora Schrier pe un ton detașat.
    Luă fișa lui Mary și notă ceva în tăcere.
    - Nu vă puteți învinui pentru booala e. Am văzut asta de prea multe ori. Cei dragi caută o explicație pentru situațiile astea tragice și, negăsind nimic logic, devin ilogici și dau vina pe ei înșiși.
    Asistenta corpolentă știa prea bine că rudele apropiate avea nevoie de tot atâta sprijin ca pacientul. Vorbise îndelung cu Mary despre Michael. Amândouă aveau aceeași îngrijorare: el avea nevoie de un prieten, un confident, altcineva decât soția lui, căruia să-i poată împărtăși gândurile și, mai important, durerea sa. Cu permisiunea lui Mary, asistenta dăduse un telefon în urmă cu o oră.
    Ușa se deschise fără zgomot. În prag, umplând tot spațiul, stătea Busch.

                                                          4.

                               Busch juca biliard de unul singur la masa lui preferată, cu fetrul verde duhnind a whisky și tocit de se vedea placa de dedesubt. Băga bila în gaură aproape de fiecare dată.
    - Încă una? întrebă Busch.
    Michael, care arunca impasibil săgeți la țintă, nu-i răspunse; de când se văzuseră, nu prea-i dăduse multe răspunsuri.
    Busch îi făcu semn barmanului să le mai aducă un rând. Își petrecuse tot drumul până aici și ultima oră și jumătate încercând să se facă auzit de Michael, să-l convingă să se destăinuie.
    Văzuse cu ochii lui ce efect avea presiunea asupra polițiștilor, asupra infractorilor, asupra oamenilor care sufereau. Aceștia fie explodau, făcând rău altora, fie se închideau în ei înșiși, omorându-se cu mâna lor. Dar mai știa și că nu prea avea ce face până când persoana respectivă nu era dispusă să accepte ajutorul care i se oferea.
    - Uneori, viața e plină de mizerii, spuse Michael în cele din urmă.
    Busch alinie și băgă în gaură cele două bile rămase, încheind jocul.
    - O să iasă cu bine și din asta. Mary e o fire tare.
    Făcu câțiva pași pe podeaua lipicioasă a barului, care i se părea că aduce cu asfaltul fierbinte din timpul verii, lui triunghiul și rearanjă bilele de biliard.
    Michael aruncă o săgeată.
    - Două sute cincizeci. N-am avut în viața mea atâția bani. La naiba, nici măcar n-am reușit să fur vreodată așa de mult!
    Busch ignoră comentariul.
    - Cum de n-aveți asigurare? întrebă în schimb.
    - Ne-am gândit că o să fie vorba numai de trei luni. Când Mary a plecat de la ultimul loc de muncă, nu și-a putut păstra asigurarea și trebuia să așteptăm nouăzeci de zile înainte de a o recăpăta de la noua școală. Statul i-a oferit vechea ei asigurare, dar trebuia să o plătim. Costa prea mult. Nu ne-am prea gândit la asta.
    Busch înțelegea; întotdeauna lucrurile sunt clare abia după ce se întâmplă.
    - Urma să fie așa doar pentru trei luni, repetă Michael.
    Barmanul aduse Coca-Cola lui Busch și whisky-ul lui Michael și plecă.
    - Am cam treizeci și cinci de mii de dolari, îi oferi polițistul.
    - Mulțumesc, dar nu ți-aș putea lua banii.
    - Nu-s pentru tine, ci pentru Mary, și-ai să-i iei.
    Busch își întrerupse jocul și se așeză pe masa de biliard.
    - La naiba, treizeci și cinci de mii e totuși tare puțin față de cât aveți voi nevoie. Trebuie să poți obține ceva garantând cu afacerea ta.
    Michael clătină din cap.
    - Băncile nu prea mi-au fost de ajutor.
    - Vreo rudă? Trebuie să fie cineva.
    - Mama lui Mary n-a avut un ban până în ziua în care a murit. Iar părinții mei nu mi-au lăsat nimic.
    - Te-ai gândit vreodată să-i cauți pe adevărații tăi părinți.
    Numele de familie al lui Michael era de origine franceză, dar nu era numele cu care se născuse. Tot ce știa despre adevărații lui părinți era că fuseseră pe trei sferturi irlandezi și, dintr-un motiv necunoscut, îl abandonaseră într-un orfelinat când avea doar o lună.
    Michael nu făcuse niciodată gestul de autocompătimire de a-și căuta părinții care-i dăduseră naștere. După părerea lui, era norocos: soții St. Pierre aleseseră să-l adopte pe el și nu un alt copil.
    - E cam târziu pentru asta, răspunse Michael. N-aș ști de unde să încep.
    Doi bărbați care obișnuiau să joace softball după program deveniseră gălăgioși celebrând o victorie, strigătele lor acoperind rock-and-rollul care se auzea din tonomat.
    Busch vâra bilele în gaură una după alta, în dreapta și-n stânga, bila albă fiind întotdeauna acolo unde trebuia ca să mai înscrie un punct. Alinie cea de-a șaptea bilă în dreptul găurii din colț, își pregăti tacul și brusc se întoarse spre Michael.
    - La naiba! Doar nu te gândești la ce cred eu?
    - I-am promis lui Mary, zise Michael.
    Evident că-i trecuse prin minte să-și reia viața de infractor, dar nu și-ar fi călcat niciodată cuvântul dat soției lui.
    - Dacă nu pot să fac rost de banii ăștia...
    Avea o privire sumbră.
    - Hei, nu mai vorbi prostii! Întotdeauna se găsește o cale.
    - Nu-i corect, spuse Michael.
    - Nimic nu e. Dumnezeu n-a creat o lume dreaptă.
    - Nu mai cred în chestia asta cu Dumnezeu.
    - N-aș lăsa-o pe Mary să te audă vorbind așa.
    - Uite, am făcut unele lucruri, am plătit prețul, nu m-am plâns niciodată.
    Acum arunca săgețile cu mai multă putere.
    - Dar Mary - n-a greșit nimănui cu nimic. Este bunătatea întruchipată. După tot chinul prin care a trecut din cauza mea... Știi că nu lipsește niciodată de la biserică? Nu pot să cred că există un Dumnezeu care-ar permite să i se întâmple așa ceva.
    - Cauți doar pe cineva pe care să dai vina.
    Busch nu luă în seamă faptul că fiecare săgeată azvârlită de Michael se înfingea drept în centrul țintei.
    - Și, știi ceva, nu pot spune că m-aș purta altfel dac-aș fi în locul tău.
    - Vorbesc serios, Paulie. Nu văd nicio dovadă că Dumnezeu ar exista. Explică-mi boala lui Mary. Și nu mă lua cu porcăria aia că îi este pusă la încercare credința. Credința mea a fost pusă destul la încercare, și de fiecare dată nu s-a văzut nici urmă de ea. Mary e plină de credință, și uite unde-a ajuns.
    Busch se așeză pe masa de biliard.
    - Avem cu toții nevoie de ceva în care să credem. Nu contează ce. Dumnezeu, Buddha, Elvis. Toți avem nevoie de credință. Asta-i ceea ce ne dă speranță, speranța că ne așteaptă ceva mai bun, ceva pentru care merită să luptăm. Speranța ne face să mergem înainte. Speranța ne face să ne dăm jos din pat, să sperăm că o să avem vânzare bună la magazin, că o să ajungem seara să facem dragoste cu nevasta.
    - Nu poți trăi numai cu speranța. Nu plătește facturile și nu salvează vieți.
    - Îți trebuie speranță și un cod simplu. Un crez după care să te conduci și care te obligă să mergi mai departe. Al meu este legea.
    Busch dădu pe gât ce-i mai rămăsese din Coca-Cola.
    Michael zâmbi, se întoarse și ridică paharul.
    - Pentru adevăr, dreptate și modelul american. Tot înainte, Superman!
    - Mulțumesc, Lois.
    Busch se forță să zâmbească. Nu reușea să se facă auzit.
    - Dar pe tine ce te face să mergi înainte?
    Michael tăcu o clipă, apoi spuse simplu:
    - Mary.

                                                             5.

                                    Înainte de sosirea zorilor, Byram Hills Memorial Hospital era o lume cu totul diferită, fără străini, fără zâmbete false sau milă care să-i ajute pe cei aflați în impas și pe cei îndurerați. Orele de vizită începeau abia la nouă dimineața.
    Michael se strecură ca o fantomă pe hol, îmbrăcat în aceleași haine ca și atunci când plecase, cu cinci ore mai devreme. Știa că n-ar trebui să fie acolo, dar îi era greu să stea deoparte. În plus, întotdeauna când se furișa astfel, i se punea sângele în mișcare.
    Cu un dosar sub braț și o plasă mare de cumpărături în cealaltă mână, se strecură pe coridor, retrăgându-se repede în pragul unei uși ca să nu fie observat de o asistentă în trecere pe acolo.
    Mary era programată pentru un alt set de teste în acea dimineață, iar Michael voia s-o vadă înainte.
    Facturile pentru teste le terminaseră repede puținele fonduri de care dispuneau. Dacă nu găsea curând bani pentru operație și tratament, spitatul avea s-o externeze ca să facă loc altcuiva, și șansele și așa mici pe care le avea Mary s-ar fi evaporat.
    Michael se strecură încetișor în camera lui Mary, având grijă să nu facă zgomot. Arăta tare obosită, cum stătea așa la măsuța de lângă pat. Părul ei castaniu roșcat era perfect aranjat, ca și cum urmau să se ducă la un bal regal, dar de fapt era mereu așa, indiferent de oră.
    Mary avusese mereu grijă de ea, nu din vanitate, ci pentru soțul ei. Indiferent că era vorba să se mențină în formă, să se coafeze sau să se lupte cu dorința de a purta tricouri vechi, Mary făcea eforturi să arate bine pentru soțul ei în orice moment.
    Michael se aplecă s-o sărute ușor pe obraz.
    - Bună dimineața.
    - Bună, răspunse ea cu căldură, sărutându-l la rândul ei.
    - Cum a fost micul dejun?
    - Cred că era carne reîncălzită în formă de gofră.
    Michael nu se putu abține să nu zâmbească.
    - Ai dormit bine? îl întrebă ea.
    - Patul a fost prea mare fără tine.
    Scoase lucrurile din pungă: cosmetice, haine curate, prosoape de baie moi în locul celor standard de spital, albe și aspre. Scoase cartea ei favorită - Oh, the Places You will Go! de Dr. Seuss.
    - Ești așa de bun cu mine. Le citeam asta elevilor mei înainte de a pleca.
    - Știu.
    Michael scoase un reportofon și-l puse pe masă.
    - Ar vrea s-o termini. Înregistrează-te când vrei tu. Liz a zis că o să treacă s-o ia și o să le-o pună s-o asculte.
    - A fost ideea ta, nu? întrebă ea, cu o lacrimă în colțul ochiului.
    Michael nu spuse nimic, dar zâmbi în timp ce continua să scoată lucruri din punga care părea fără fund. La urmă, scoase bunătățile: fursecuri, suc și chipsuri.
    - Încerci să mă îngrași? N-am să mănânc niciodată toate prostiile astea.
    - De fapt, sunt pentru mine.
    Michael îi aruncă o privire șireată. Scoase un dosar pe care scria „Lucrări de școală” și i-l întinse.
    Mary luă dosarul și rămase uitându-se lung la el, dorindu-și să fie în clasă cu copiii. O trecură fiori când văzu zecile de poze trimise de elevii ei; se temea așa de tare că n-avea să-i mai revadă niciodată...
    - Mă gândeam - să nu te superi, nu e decât o măsură de precauție...
    Făcu o pauză.
    - Poate ar trebui să-mi fac testamentul.
    Michael își trase un scaun lângă pat și se așeză.
    - Poftim?
    - Îmi pare rău, dar....
    - Nu! Nici nu vreau să aud de așa ceva. O să trecem cu bine și de asta.
    - Știu, știu.
    Îi luă mâna într-a ei.
    - Îmi pare rău. Dar e vorba de atâția bani...
    - Să nu mai spui asta. Cei din familia St. Pierre nu renunță niciodată.
    Michael făcea tot posibilul să nu-și piardă controlul.
    - Niciodată.
    Se auzi un ciocănit discret în ușă, și părintele Shaunessy vârî capul înăuntru.
    - Mike, Mary, am picat cumva într-un moment nepotrivit?
    Michael îi aruncă preotului o privire furioasă. N-ar fi putut găsi un moment mai prost.
    - Puteți reveni peste jumătate de oră, părinte? întrebă Mary.
    - Sigur, sigur.
    Preotul dădu din cap și închise ușa.
    - El ce caută aici?
    Furia lui Michael ieșea la suprafață.
    - Mă gândeam, dar Mary nu reuși să termine fraza.
    Michael se ridică brusc.
    - Nu te gândeai la nimic. Nu-mi spune că voiai să-ți dea ultima împărtășanie.
    - Michael, te pripești cu concluziile. L-am rugat să vină ca să stăm de vorbă și să ne rugăm.
    Vocea lui Mary era încordată. Acum era și ea la fel de supărată, însă, spre deosebire de Michael, își înăbușea furia.
    El străbătea camera în lung și-n lat.
    - Să vă rugați? Chiar crezi că, dacă El ar fi milostiv, ar lăsa să ți se întâmple asta?
    Mary tăcu un moment. Nu crezuse vreodată că va trebui să se apere, cu atât mai puțin să-și apere credința, în fața persoanei pe care o iubea mai mult decât iubea viața. Mânia i se risipi în timp ce spune încet:
    - Michael, trebuie să înțelegi ceva. Sunt două lucruri pe care-am contat mereu ca să depășesc momentele grele: tu și credința mea în Dumnezeu. Și acum, dragul meu, am nevoie de amândouă.

                                                           6.

                                    Spitalul era în plină activitate când Michael ieși din camera soției sale. Pe o bancă aglomerată de pe coridor ședea părintele Shaunessy, înconjurat de un grup de bătrâne. Femeile sporovăiau despre iertare în timp ce el își răsucea șiragul de mătănii: mărgelele erau tocite aproape de tot.
    Michael trecu pe lângă el, ignorându-l.
    - Mike? strigă preotul după el.
    Michael se opri și se-ntoarse; niciun cuvânt nu-i ieși din gură.
    - Cum te simți? întrebă părintele Shaunessy.
    - Soția mea e pe moarte.
    - Ar trebui să ai mai multă credință, Mike, situația nu trebuie să aibă acest final. Vino înăuntru, să stăm de vorbă! Roagă-te cu noi!
    Preotul făcu semn cu mâna spre rezerva de spital a lui Mary, ca și cum i-ar fi arătat calea spre mântuire.
    Michael explodă.
    - Glumești, nu-i așa? De când eram mic, toate rugăciunile mele au rămas fără răspuns. Am petrecut nenumărate duminici căutând răspunsuri, și n-am avut parte decât de trădări. Și acum, biata mea soție... A avut încredere în Dumnezeu, și uite unde a ajuns.
    - Ei bine, tu cu siguranță nu ești răspunsul pentru ea. Cât ai fost la închisoare, te-a așteptat. I-ai distrus viața, și cu toate astea ți-a rămas întotdeauna alături, a avut mereu încredere în tine. Dumnezeu știe ce vede la tine.
    Preotul mărunt tremura de furie.
   - Poate c-ar trebui ca măcar o dată să nu mai fii atât de egoist și să-i fii alături. Ajut-o, în loc să stai să te autocompătimești!
    Bărbatul scund se apropie amenințător de mult de Michael. Dacă n-ar fi purtat gulerul alb de preot, ar fi revenit la zilele de odinioară, petrecute pe străzi, și l-ar fi pocnit pe Michael drept în față.
    - Să mă autocompătimesc?! îi strigă Michael la rândul lui. Singura persoană de care mi-e milă ești tu, cu credințele tale greșite. O îndrumi pe soția mea pe o cale unde speranța nici măcar nu există.
    Se întoarse și începu să se îndepărteze.
    Furia pe care o simțea părintele Patrick Shaunessy nu se compara cu nimic din ceea ce încercase până atunci. Totuși, fără voia lui, avea impresia că sufletul lui Michael se pierdea pe coridorul alb de spital.

                                                        7.

                            Michael ieși din spital trântind ușa, cu gândurile amestecându-i-se și cu speranțele prăbușindu-i-se.
    Fusese întotdeauna genul de persoană care rezolva problemele, care repara lucrurile, nu doar mașinării. Se pricepea foarte bine să vadă situațiile dintr-o perspectivă diferită și să găsească soluții.
    Talentul ăsta îl salvase în mai multe ocazii și-l ajutase mult în fosta sa carieră.
    Nu aspirase la acea carieră, nu disperarea îl mânase spre ea și nici faptul că n-ar fi avut abilități în domenii mai legale decât furtul. O descoperise printru-un gest altruist, pe care-l făcuse ca să-și ajute un prieten.
...........................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu