Hoții paradisului, Richard Doetsch

....................................................................
                                         11-13

               Finster avea avans în fața polițistului american; coborâse de pe ringul de dans și era la numai douăzeci de metri de ușă. Îl pierduse din ochi pe polițist, nu că asta ar fi contat. Niciun om nu stârnise vreodată cu adevărat îngrijorarea lui Finster, care avea o încredere sublimă în el și în abilitățile lui.

    Acum nu se gândea decât la chei și cum să facă să nu le lase să cadă în mâna hoțului și a preotului.

    Încă zece metri până la ușă - dar se lovi de un zid. Un zid uman. Era Busch, cu toate cele o sută treizeci de kilograme ale sale.

    - Mișcă! strigă Finster acoperind muzica.

    Vocea lui răsună ca un geam care se face țăndări.

    Busch nu scoase o vorbă. Se holbă la bărbatul pe care atâția îl priveau cu teamă și respect. Un om care-l îngrozise pe Michael.

    - Îți dai seama cine sunt eu? Am să te orbesc înainte să apuci să clipești.

    Finster abia-și putea stăpâni furia din vorbe, cu toate astea, corpul lui rămase calm, fără să se clintească.

    Busch îl vedea în cele din urmă pe bărbatul ăsta - nu poza lui, nu o transmisie televizată, ci pe Finster în carne și oase.

    Avea ceva înfricoșător de nefiresc, o nemișcare intimidantă care contrasta strankiu cu faptul că fierbea de furie. Și, când se uită în ochii lui Finster, îi trecu prin minte că nu erau deloc așa cum trebuie. Nu semănau cu nimic din ce mai văzuse până atunci. Nu putea explica, dar ochii ăia nu mințeau. Nu erau ochii unui om, ci erau ochii răului.

    Împotriva oricărei logici, Busch credea în cele din urmă ceea ce Michael și Simon se zbătuseră atât de mult să-l convingă. Indiferent de religie, era întruchiparea întunericului.

    Însă în momentul ăsta nu-i păsa absolut deloc.

    - Nu mă poți orbi. Nu aici, replică Busch.

    Finster nu înțelese: încercă să treacă prin Busch. Dar uriașul nu voia să se urnească.

    - Habar n-ai unde ești, spuse Busch încrezător.

    Finster făcu un pas înainte, ajungând la câțiva centimetri de fața lui Busch.

    - Dă-te din calea mea înainte să....

    - Ești pe pământ sfânt, îl întrerupse Busch. Locul ăsta - făcu un gest larg - a fost înainte biserică. Închinată lui Dumnezeu. Sanctuar.

    Finster privi în jur, perplex, și începu să clocotească de mânie. Da, chiar era o biserică.
    Ferestrele înalte de cinci metri zugrăveau Drumul Crucii, prin vitralii uimitor de detaliate. În celălalt capăt, pe o platformă înălțată, era un altar de marmură, pe care DJ-ul învârtea discurile de muzică. Scaunele: vechi strane de lemn. Balconul: strana în care cânta odinioară corul. Forma clubului era acum evidentă: cea a unei cruci.
    - Mie, unul, mi se pare o idee bolnavă, dar în seara asta servește de minune scopului meu, zise Busch, începând să rânjească viclean.
    - Care este...?
    Furia lui Finster se manifesta în sfârșit și fizic - se înroșise la față și tremura.
    - Să te țin aici, orb și fără puteri.
    Finster se zbătu, însă nu se putu desprinde din strânsoarea lui Busch.
    - Te afli în singurul loc în care ți s-a interzis să intri.... și... n-ai cum să ieși.
    Busch rânji cu gura până la urechi. În învinsese pe cel despre care se spunea că nu poate fi învins.

                                                       2.

                             Michael era la o înălțime de vreo cincisprezece metri, deplasându-se dintr-un copac în altul. Se mișca fără efort, dar era greu să se furișeze. Grija de a nu face zgomot pe crengile care se îndoiau îl secătuia de energie. Profita de întuneric și de focurile îndepărtate de armă, ca să-și croiască drum prin coroanele copacilor.
    Rana de la braț era minoră; nu curgea decât foarte puțin sânge. Cu toate astea îl dureau degetele, iar picioarele erau pe punctele de a aluneca, așa că se întreba dacă va reuși să se ocupe de obținerea cheilor înainte ca Finster să se întoarcă acasă.
    De jos se auzi zgomot de frunze sfărâmate sub picioare. Michael îngheță. Desluși silueta unui bărbat care înainta prin umbrele de dedesubt, ghemuit și ascunzându-se după fiecare copac. Unul dintre soldații lui Finster.
    Michael se propri între două crengi, fixându-și corpul fără să scoată niciu zgomot. Își dădu pușca jos de pe umăr și-o îndreptă în jos.
    Trebuia să reușească din prima. Trebuia să nu se dea de gol. Altminteri, avea cu siguranță să moară; acum, că era aici, sus, nu mai avea unde să se ducă.
    Preț de câteva clipe se gândi dacă nu ar fi mai bine să-l lase pe tip să treacă și apoi să coboare.
    Bărbatul se opri chiar sub el. Michael își făcu curaj și ținti creștetul capului paznicului.
    Paznicul căzu secerat, glonțul străpungându-i țeasta, gâtul, corpul. Michael se uită în jur.
    - Doi, șopti el.
    Era numărul de oameni pe care-i omorâse chiar el.
    Așteptă o clipă, apoi coborî. Îi plăcea să se cațere, dar se obișnuise într-atât cu clădirile de cărămidă și de piatră, că uitase de bucia de a se urca în copaci, pe care o simțise în copilăre.
    Sări când ajunse la patru metri deasupra solului și ateriză lângă cadavru. Se aplecă să-l verifice.
    - Nu mișca.
    Michael nu-și dădea seama de unde venea vocea.
    - Mâinile sus!
    Cineva din spatele lui îi scoase pușca de pe umăr. Patul unei arme îl lovi în cap, făcându-l să se rostogolească în față.
    - Câți sunteți? mârâi soldatul.
    Michael nu spuse nimic, și fu răsplătit cu o altă lovitură în cap.
    - Răspunde-mi, nenorocitule!
    Numele soldatului era Jax, dar nu se prezentă.
    Pușca îl izbi peste șale; se prăbuși în genunchi. Simți o durere ascuțită în rinichi. I se tăie răsuflarea. Auzi zgomotul metalic puternic de la armarea puștii. Soldatul îi puse țeava armei în ureche, trântindu-l pe jos; simțea mirosul acelor de pin.
    - Ai zece secunde, țipă mercenarul.
    - OK.
    Mintea lui Michael căuta cu disperare o soluție.
    - Am să-ți arăt unde sunt.
    - Ridică-te.
    Era un efort, însă Michael reuși să se ridice și o luă în direcția care spera din suflet să fie cea corectă.
    - Aveți ditamai operațiunea aici, prietene, zise, încercând să destindă atmosfera.
    Soldatul nu scoase nicio vorbă.
    - Cred că aveți o armată întreagă, nu? continuă Michael, cu mâinile ridicate.
    Pașii mercenarului îi răsunau în ureche. Michael nu se îndoia că tipul l-ar împușca în spate dacă i-ar da cel mai mic motiv. Ieșiră în poiana în care stătuse Simon, dar bineînțeles că acum nu mai era acolo. În aer se simțea miros de praf de pușcă, pe jos erau împrăștiate cartușe goale. Se vedea piatra arsă pe care se sprijinise Simon.
    - Ei bine? întrebă Jax, bănuind că fusese păcălit.
    Michael se uită în jur, întrebându-se unde se dusese partenerul său de măcel. Privi spre conacul întunecat, care nu era decât o umbră monstruoasă pe cerul nopții.
    - Nu te opri!
    Mercenarul îl îmboldi cu țeava puștii în direcția casei. Când ieșiră pe alee, ieșiră și alții din umbre. Erau cinci, înarmați până-n dinți: arme albe și puști, câte un cuțit de vânătoare prins de fiecare picior.
    - Mai e și altcineva? strigă Jax spre tovarășii săi.
    - Nimeni, îi răspunse un soldat tuns foarte scurt. Crezi că era unul singur?
    - Cel puțin doi, replică Jax sumbru.
    Michael nu-și dădu seama cu cine vorbea,dar niciunul nu părea a fi comandantul celorlalți. În inimă începu să-i mijească un pic de speranță: măcar nu-l prinseseră pe Simon. Se putea însă ca preotul să zacă pe undeva într-o baltă de sânge.
    - Unde e colonelul? întrebăJax.
    - Nu l-am văzut de dinainte de împușcături.
    - Ce-o să facem cu el?
    Unul dintre mercenari arătă spre Michael.
    - Îl stoarcem de informații, aflăm ce avea de gând, apoi îl folosim ca țintă pentru antrenamente.
    Jax se întoarse spre Michael.
    - Și ce era așa de important la casa asta că te-ai pus cu noi, douăzeci și unu de oameni?
    - Acum nu mai sunteți douăzeci și unu, nu-i așa? ripostă Michael.
    Când se izbi cu fața de alee, regretă că făcuse pe durul. Nu știa cine l-a lovit, însă de data asta nu mai era doar unul. Se făcu ghem; loviturile plouau asupra lui. Cele mai rele erau șuturile în șale; simțea cum coastele rupte se mișcă prin el și retrăia aceeași durere la fiecare respirație agonizantă. Gustul metalic de sânge îi umplu gura; se lupta să rămână conștient.
    Mercenarii se adunaseră în jurul lui ca o haită de hiene feroce, râzând în timp ce îl loveau nemilos. Michael abia mai reușea să se agațe de starea de trezire, dar își dădu seama că întrebările lor prostești îi spuneau mai multe despre ei decât aveau să afle ei de la el.
    - Câți sunteți?
    - Pentru cine lucrezi?
    - După ce ai venit?
    - De ce să vrei răul unui om de afaceri pașnic?
    „Habar n-au” își zise Michael.
    Tipii ăștia nu știau numic despre Finster, considerându-l un mogul al afacerilor, cu maniere frumoase. Nici n-aveau idee ce se afla în subsolul casei.
    Michael își întinse gâtul, uitându-se sfidător la Kax, cel care-l interoga.
    Fața îi era rece, lipsită de viață, iar puținul păr pe care-l mai avea îi cădea în smocuri cenușii peste urechi. Iar ochii... ochii lui nu erau tocmai ochii unui om întreg la minte.
    Michael îl auzi pe Jax bolborosind ceva despre o frânghie și despre gâtul lui, după care totul deveni nedeslușit și leșină.

                                                     Capitolul 32
                                                           1.

                             Busch și Finster erau față în față, ochi în ochi. Zâmbetul lui Busch l-ar fi făcut pe dentistul lui să se simtă mândru. Nimeni din club nu băga în seamă confruntarea dintre ei.
    Mai devreme, Busch nu se lăsase convins de părerile lui Simon și considerase nesăbuit planul lui Michael. Cu toate astea, era aici, zdrobindu-i brațul bărbatului ăstuia, iar Finster nu putea decât să se zbată inutil.
    Finster era cuprins de panică, o panică pe care n-o cunoscuse niciodată. Mintea lui căuta frenetic o soluție, însă fără succes. Nu se mai simțise niciodată atât de slab, de lipsit de puteri. Era prins în capcana acestui loc oprimant.
    Imaginile de pe vitralii urlau în inima lui neagră, pereții de marmură îl strângeau. Zâmbetul disprețuitor al tipului ăstuia uriaș îl sugruma.
    Și apoi îl lovi inspirația. Își înălță triumfător capul plecat, privi în sufletul lui Busch.... și surâse.
    Apoi începu să fiarbă. La propriu. Ochii îi aruncară scântei și se dădură peste cap, lăsând la iveală numai partea albă. Mâinile îi tremurau și se scuturau, gura i se deschise, falca îi atârna, iar pe buze începu să-i apară spumă. Corpul începu să i se zgâlțâie violent, ca într-un dans, la un pas de o criză de epilepsie.
    Capul îi căzu pe spate, și apoi în față, după care Finster se prăbuși pe podea. Se învârtea sălbatic ca o bucată de unt într-o tigaie fierbinte, cu pumnii încleștați, cu capul izbindu-se dintr-o parte în alta, lovindu-se de ringul de dans.
    Oamenii începură să observe și să se dea la o parte, făcând loc pentru ceea ce credeau ei că e urmarea unei supradoze.
    Ochii lui Busch trecură de la triumf arogant la o teamă cumplită. Nu mai știa ce să creadă acum că Finster avea spasme incontrolabile la picioarele lui.
    Lumea începu să se strângă în cerc în jurul lor, unii fascinați, alții speriați. Se auzi țipătul unei femei.
    Busch fu măturat din cale de trei paznici solizi care-l luară pe Finster, ducându-l pe o canapea într-una din grote. Era limpede că tipii ăștia erau obișnuiți cu așa ceva, probabil că în fiecare noapte erau câțiva clienți care pățeau asta, o supradoză aducându-i în pragul morții. Treaba lor era să se asigure că moartea nu se va produce în club.
    Mulțimea din ce în ce mai mare îi urmă cu o curiozitate morbidă până la canapea, fascinată de bietul nenorocit care-i încântase și-i captivase mai devreme. În mijlocul lor se afla o celebritate și, cu puțin noroc, vor putea chiar spune că l-au văzut murind.
    Busch fu împins tot mai în spate, departe de locul acțiunii.
    Mult mai repede decât și-ar fi închipui el, apăru o targă. Paznicii îl ridicară fără efort pe Finster și-l legară cu chingi de cărucior. Acum mulțimea era uriașă, aproape jumătate de club se înghesuia să vadă ce se întâmplă; cu gurile căscate, făcuseră în jurul lui Finster un zid gros de douăzeci de oameni, Busch fiind al douăzeci și unulea, primul fiind exclus.
    Strigă să fie lăsat să treacă, nici ceea ce se auzea peste muzia asurzitoare nu era luat în seamă. Era un polițist american fără putere într-o țară străină; lucra fără aprobare sau autorizație, în afara jurisdicției, și parcă îl despărțea întregul pământ de Finster, atunci când acesta fu scos pe ușă afară.
    Busch se zbătut să-și facă loc prin marea de oameni; ieși în stradă, trecu de paparazzi, de mulțimile care stăteau la coadă în spatele frânghiei de catifea și se holbau prostește și ajunse în cele din urmă pe trotuar, dar nu mai văzu decât farurile din spate ale ambulanței și limuzina lui Finster imediat în urma ei, mistuindu-se în noapte.

                                                   2.

                            Michael se trezi în mijlocul unui masacru. Sângele curgea pe alee în mici râulețe roșii. Trupul și mintea îi erau amorțite. Nesigur dacă sângele era al lui, nu îndrăzni să se miște; recunoscu sunetul gloanțelor care-i șuierau pe deasupra capului.
    Când reuși să vadă clar, zări alte cadavre de soldați în jur: doi erau doborâți, mai rămăseseră trei. Și cei trei trăgeau în toate direcțiile.
    Jax era în dreapta lui Michael, ascunzându-se după un Peugeot verde. Cu o privire sălbatică, mercenarul mitralia grădinile, corpul fiindu-i scuturat de reculul rapid al armei.
    Unul dintre soldați zbură prin aer, apoi căzu grămadă. Michael îi auzi ultimele răsuflări horcăite prin gaura cât o monedă din gât.
    - Unde-i colonelul? strigă celălalt paznic peste zgomotul rafalelor.
    - Nu știu, spusese cel care-l prinsese pe Michael.
    - Un mic schimb de focuri și fuge să se ascundă? Credeam că el e comandantul nostru curajos și glorios.
    Jax se răsuci, cu arma ațintită asupra tovarășului său.
    - Concentrează-te pe inamicul de acolo!
    Arătă spre întunericul din față.
    Michael așteptă în liniște în timp ce conflictul se agrava. Oamenii ăștia nu erau soldați. Erau respinși de armată, războinici de weekend, cu mintea aproape zdruncinată, și aveau arme. Simon era undeva prin preajmă, eliminându-i unul câte unul.
    După părerea lui Michael, nu o făcea suficient de repede.
    Jax se întoarse și-l văzu pe Michael zăcând treaz printre cadavre, și puținii neuroni pe care-i avea începură să se pună pe treabă.
    - Uite cine s-a trezit!
    Îl înșfăcă pe Michael de păr, obligându-l să se ridice în picioare.
    - Ei drăcie... făcu celălalt paznic.
    - Șșșt,îl întrerupse Jax. La pământ.
    - Hei, cine te-a făcut pe tine Dumnezeu? ripostă celălalt, stând în picioare și strângând din ochi ca să deslușească ceva în întuneric.
    O împușcătură bubui de undeva, detunătura răsunând în întreaga vale.
    - La naiba, fu tot ce mai spuse soldatul, pe care Michael și Jax îl văzură cum se prăbușește mort.

                                                           3.

                                 Simon stătea în spatele unui puț vechi de piatră, cu nervii încordați la maximum. Mercenarii n-aveau nicio șansă; fiecare cădea la pământ, viața fiindu-le luată cu un singur glonț, în cap. Simon nu-și pierdea niciun moment concentrarea.
    După numărătoare lui, mai rămăseseră doar doi, liderul și un soldat. Soldatul cu smocuri cenușii de păr încă se mai ascundea după Peugeot, însă nimeni nu știa unde era celălalt.
    Simon scană aleea prin luneta puștii și-l găsi pe Michael. Acesta stătea în picioare, clătinându-se, în spatele Peugeotului, bătut rău, cu ochiul drept învinețit și închis din cauza umflăturii. Paznicul era în spatele lui, cu țeava puștii înfiptă în bărbia lui Michael.
    Simon încercă să-și alinieze traiectoria înpușcăturii, dar soldatul nu era prost; îl făcea pe Michael să se miște încoace și încolo, nelăsând loc pentru o împușcătură sigură.
    Simon nu putea risca. Se apropie la cincizeci de metri.
    Se culcă pe pământ, expus, desfăcu picioarele de sprijin ale puștii și-și scoase pistoalele. Își flexă degetele ca să scape de cârcei. Apoi cuprinse cu mâna dreaptă pușca, proptind patul ei în scorbura umărului, își strecură arătătorul pe trăgaci și-și puse ochiul în dreptul cătării.
    Mișcă pușca dintr-o parte în alta cu câțiva milimetri, fixând în cele din urmă reticulul pe cupola mașinii franțuzești. Ridică treptat ținta, aliniind țeava puștii cu un punct aflat la câțiva centimetri de umărul drept al lui Michael. Capul paznicului intră și ieși din bătaia puștii timp de o secundă și jumătate înainte de a se retrage, apoi, o clipă mai târziu, trecu din nou prin dreptul armei.
    Simon luă în calcul ușoara briză, ochi ținta... Numără învers... Expiră... Și începu rugăciunea. Când capul paznicului începu să se apropie de poziția potrivită, Simon își pregăti degetul.
    Șutul îl lovi pe Simon drept în tâmplă; pușca îi zbură din mână, descărcându-se în pădure. Se rostogoli din cauza impactului, încercând instinctiv să amortizeze lovitura.
    Capul îi pulsa când sări în picioare.
    În fața lui stătea un bărbat cu una dintre cele mai urâte cicatrici pe care le văzuse vreodată, îmbrăcat ca un ofițer într-o uniformă de camuflaj cafenie - din ce armată, asta numai Dumnezeu știa. Însă încrederea în sine pe care o emana fu ceea ce-l puse în încurcătură pe Simon.
    „Colonelul ăsta era înarmat cu pistoale - la ambele șolduri - și cu toate astea nu avea nicio armă în mâini. Mercenarul era sigur că putea omorî, chiar și fără arme.
    Luaseră amândoi poziția de atac, privindu-se printr-o barieră invizibilă. Colonelul fu primul, dându-i o lovitură puternică cu piciorul, din răsucire, în coaste.
    Simon făcu câțiva pași înapoi, împleticindu-se, dar își recăpătă echilibrul la timp ca să evite următoarea lovitură. Dădu o ploaie de pumni - toți blocați. Era ca și cum adversarul rău îi citea gândurile.
    Simon era surclasat și o știa.
    Simon își continua atacul, punându-și toată energia în fiecare lovitură pe care o dădea, de parcă ar fi fost ultima. Dar, ca într-un joc de șah care nu merge prea bine, își dădu seama de mutarea sa proastă când era deja prea târziu. Colonelul îl lăsa să-și consume energia, simulând durerea și înfrângerea, când, în realitate, el era agresorul constant. Și tocmai când Simon înțelegea asta, colonelul reveni cu o ploaie de lovituri puternice.
    Corpul lui Simon începu să dea semne de slăbiciune. Para ce putea, însă loviturile începeau să-l atingă, atacându-i cu brutalitate fața și stomacul. Continuă să se retragă, îndepărtându-se de adversar și de arme, până când fu nevoit să se oprească, dând cu spatele de un zid. Simțea răceala pietrei la șale; era un puț: simți mirosul de umezeală venind de dedesubt.
    Fără niciun avertisment colonelul sări la el, mâinile lui încleștându-se pe gâtul preotului.
    Simon încercă cu disperare să se dea la o parte, dar își epuizase forțele. Dăduse peste un adversar care-l întrecea nu doar ca putere, ci și ca inteligență și strategie. Colonelul se lăsă cu toată greutatea pe Simon, îndoindu-i spatele peste buza puțului.
    Simon vedea cât de adâncă era cicatricea, pielea albă, întărită, intrând mult în osul crestat. În timp ce degetele puternice ale celuilalt îl sugrumau fără milă, își auzea bubuitul inimii, amestecat cu ecoul stârnit de pietricelele care cădeau în puțul adânc, peste umărul lui, la cel puțin douăzeci de metri.
    Noaptea devenea din ce în ce mai neagră: și simțea cum alunecă în afara lumii.
    Și degetele din jurul gâtului său dispărură.
    În timp ce înghițea aerul cu nesaț, simți cum colonelul se prăbușește peste el. În sânge îi pătrunse din nou oxigen, și fu lovit deo migrenă cum nu mai avusese niciodată. Se strecură pe sub colonel, uluit și respirând șuierător. Colonelul se prăvăli peste buza puțului, cu un cuțit înfipt în spate.
    Îl văzu pe Michael, plin de vânătăi și de sânge, abia reușind să-i zâmbească; Simon se prăbuși la pământ, lângă piatra rece și umedă.
    Michael se duse la colonel și scoase cuțitul lung din spatele mercenarului; uniforma acestuia de camuflaj era deja pătată de sânge. Fără să ezite, Michael îl apucă de picioare, le ridică în aer, iar greutatea cadavrului făcu restul, trăgându-l în întunecimea puțului. Numără încet până la cinci, după care auzi cum șeful forțelor de securitate ale lui Finster lovește apa, la mare adâncime.
    Simon nu-l întrebă pe Michael cum scăpase de celălalt paznic, dar căpătă un respect și mai mare pentru omul pe care se gândise să-l omoare cu doar o săptămână în urmă.
    Michael băgă cuțitul într-un toc de gleznă luat de la unul dintre paznicii morți. Era același cuțit pe care-l folosise ca să-l omoare pe Jax, mercenarul respingător care se jucase de-a gardianul lui în ultima jumătate de oră.
    În timp ce Michael era ținut prizonier, răsucit dintr-o parte în alta ca scut, auzise împușcătura. Jax îl azvârlise la pământ și-i apăsase piciorul pe ceafă, strivindu-i fața de asfaltul aleii.
    Michael întinsese mâna, atinsese genunchiul, gamba.... și-l găsise. Îl trăsese din teacă și făcuse trei tăieturi rapide.
    Prima sus, pe orizontală, retezându-i lui Jax tendonul și artera femurală de la piciorul drept; a doua adusese lama, cu aceeași mișcare, în spatele piciorului stâng. Paznicul se prăbușise, în timp ce sângele de la ambele picioare țâșnea ca dintr-un robinet răsucit la maxim.
    Eliberat de apăsarea de pe ceafă, Michael dăduse cea de-a treia lovitură  - cea finală.

                                                       4.

                                  Busch nu mai condusese până acum cu două sute de kilometri la oră. În noaptea asta, nu condusese nicio clipă cu mai puțin. Avusese nevoie de zece minute ca să-și ia mașina și de alte cinci ca să iasă de pe străduțele Berlinului, în tot timpul ăsta sunând de pe mobilul său ca un posedat.
    De fiecare dată, o voce feminină îi spunea în germană ceva ce deduse a fi:
    - Ne pare rău, abonatul pe care încercați să-l apelați nu se află în aria de acoperire. Vă rugăm să lăsați un mesaj după ton.
    Busch lăsase un mesaj, neștiind dacă-l vor primi vreodată. Era simplu:
    - Plecați, plecați acum! Vine!!!
    În câteva minute, planul lor bine conceput se dusese dracului - fără exagerare. Busch nu se îndoise deloc că Simon va putea trece de gărzi și că va putea intra în casă. Michael va subtiliza cheile și vor ajunge la aeroport și în avion înainte să sesizeze cineva că fuseseră acolo. Tot ce trebuia Busch să facă era să-l țină pe Finster în clubul de noapte care fusese odinioară biserică.
    Apăsă pe tasta de reapelare automată.
    - Haide, haide, haide.....
    Intră din nou mesajul automat.
    - La naiba!
    Busch trânti clapeta telefonului. De ce nu aveau telefonul deschis?
    La cinci kilometri în afara orașului, zări ambulanța trasă pe marginea drumului, cu ușile deschise și luminile sirenei încă aprinse. Nu trebui să oprească ca să știe că șoferul și medicul erau morți.
    Busch nu se putea gândi decât la un singur lucru: Finster era liber, enervat și se ducea spre casă.

                                               Capitolul 33
                                                     1.

                               Jeannie Busch stătea de veghe. Bâzâitul aparatului de respirație artificială, combinat cu mirosul steril de spital, îi declanșase una dintre migrenele ei serioase, și asta se întâmplase cu două ore în urmă.
    Mary era cufundată într-un somn indus de medicamente. Acestea nu țineau la distanță doar durerea, ci și simțurile ei. Avea fața palidă, umflată de la tratament, iar părul era doar o amintire estompată a strălucirii de odinioară. Se stingea sub ochii lui Jeannie; medicul nu putuse da un pronostic cu privire la cât mai avea de trăit, dar nu mai era mult.
    Jeannie știa care era cea mai mare spaimă a lui Mary: era îngrozită de gândul că va muri singură. Dacă Michael nu era aici să onoreze ultima dorință o prietenei ei, măcar ea va fi. Jeannie își lăsase copiii la sora ei, și n-avea să plece până la întoarcerea lui Michael, indiferent cât de mult va dura.
    Sunase la hotelul de care-i spusese Paul. Se înfricoșă și mai mult atunci când i se făcu legătura cu un polițist extrem de iscoditor, a cărui serie de întrebări o sperie. Știa cu cine călătorea soțul ei? Ceva despre împușcături și cadavre. Știa unde se dusese el? Întrebările o îngroziră atât de tare, încât trânti receptorul.
    Ca soție de polițist, obișnuită cu o asemenea viață, nu își permise să se gândească la asta. Mary avea nevoie de ea.
    Pulsul lui Mary începu să crească, semnalul sonor al monitorului cardiac se acceleră. Începu să se foiască, picioarele îi zvâcneau, împingea capul în pernă. Jeannie îi văzu mișcarea rapidă a globilor oculari: Mary visa. Începu să spună ceva printre gemete, la început incoerent. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare, care îi acoperiră apoi întregul corp.
    Era un coșmar. Iar Jeannie cunoștea coșmarurile lui Mary; îi împărtășise adesea temerile ei. Coșmarurile lui Mary se învârteau mereu în jurul lui Michael, care se reapuca de furturi și plătea cu viața lui, iar Mary era o martoră neputincioasă.
    Jeannie știa că aceste coșmaruri nu se terminau decât atunci când Mary sărea din pat, revenind înfricoșată la realitate. Jeannie se aplecă spre ea, atingându-i fruntea cu o cârpă umedă.
    - Șșșșș, îi șopti ea ca unui copil, nu-i nimic, sunt aici, lângă tine.
    Blestemă medicamentele care-i țineau prietena prizonieră în lumea coșmarului.
    Corpul lui Mary deveni rigid. Jeanni îi luă ușor mâna într-a ei. Se simțea din ce în ce mai neajutorată. Nu putea face nimic pentru a ușura suferința prietenei ei. Capul i se zbătea dintr-o parte în alta, ca și cum Mary ar fi încercat să fugă de ceea ce-i bântuia mintea. Era captivă pe un tărâm de unde nu putea scăpa.
    Mary îi spusese lui Jeannie că visul nu ajungea niciodată la final; întotdeauna se trezea în ultimul moment, revenind la realitate, eliberată de teroare. Totuși, în noaptea asta Mary nu avea de ales, trebuia să treacă prin tot coșmarul, să îl vadă desfășurându-se până la încheierea sa devastatoare.
    Viața lui Jeannie era legată de ani întregi de cea a lui Michael și a lui Mary; acum, simțea că se prăbușește odată cu ei. Mary era pe moarte, Michael avea necazuri, iar Paul lipsea și el.
    Își iubea bărbatul pentru aerul său îmbufnat, pentru faptul că trăia pentru copiii lui, pentru principiile lui de morală pe care alții le abandonaseră cu zeci de ani în urmă. Spera, împotriva oricărei logici, că Paul și Michael erau teferi, dar știa cumva că, indiferent ce aveau ei de înfruntat, confruntarea nu luase încă sfârșit.
    Se uită cum semnele vitale ale lui Mary erau tot mai puternice; trupul îi era cuprins de convulsii, iar cearșafurile erau scăldate în sudoare. Coșmarul ajungea la apogeu.
    „Vă rog se reușiți” se rugă Jeannie pentru toți.

                                                          2.

                              Ușile din față a conacului se deschiseră. De undeva dinăuntru răsună un bip puternic, la intervale de o secundă.
    - Ne putem grăbi? șopti Simon.
    - Liniștește-te! Am la dispoziție șaizeci de secunde.
    - De-acum sunt cincizeci și opt.
    Michael intră în hol; toate luminile erau stinse, casa era cum nu se poate mai întunecată. Își aprinse lanterna-creion, deschise dulapul de mahon de lângă ușă și-și scoase cuțitul. Azvârli afară mulțimea de paltoane și de pardesie, dând la iveală o cutie de securitate albă, netedă și rămase cu privirea ațintită pe afișajul pe care pâlpâiau luminițe roșii, numărând invers de la patruzeci și cinci.
    Nu era nicio tastatură, doar o fantă pentru cartele magnetice. Iar Michael nu avea nicio cartelă.
    - OK, spuse el.
    - OK, ce? zise Simon, peste umărul lui.
    Michael tăcu. Mai avea la dispoziție treizeci și opt de secunde.
    - Vezi, ăsta e....
    - Nu-mi explica!
    Simon îl întrerupse. Ultimul lucru de care aveau nevoie era o descindere a poliției berlineze. Douăzeci și unu de cadavre erau greu se asuns și chiar și mai greu de justificat. Locul avea să fie înțesat de polițiști, iar ei nu vor mai avea nicio cale de scăpare.
    Michael se concetră, își băgă lanterna în gură, învârti cuțitul și-l strecură în spatele panoului de alarmă. Desfăcu ușor capacul și se uită înăuntru. Grămada de fire aducea mai mult a farfurie de spaghete decât a sistem de securitate. Douăzeci și nouă de secunde. Bipurile se înmulțiseră.
    Scoase din buzunar o pereche de fire cu cleme la capete. Umblă cu degetul prin cele vreo douăzeci de fire, căutând - de fapt, nu era niciodată un fir albastru și unul roșu, ca-n filme - sistemul era codat pe culori, fiecare culoare având un număr individual care corespundea unui cod. Din păcare nu prea mai aveau timp.
    Nouăsprezece secunde. Acum, semnalele sonore răsunau că bătăile unei tobe. Michael rămase zgâindu-se, cufundat în gânduri.
    - Mm, nu că ne-am grăbi... îi aminti Simon.
    În vocea lui se simțea o ușoară nervozitate.
    Nouă secunde. Dac-ar fi avut o oră... poate ar fi reușit să-i dea de cap. Și apoi găsi soluția. Urmări firele care duceau la afișajul secundelor, mergând prin încâlceala din cutie până la un mic cip negru. Atașă una dintre cleme. Patru secunde.
    - Nu avem toată ziua.
    Simon era acum mai încordat decât fusese sub rafalele de gloanțe.
    - De fapt - Michael făcu o pauză cât atașă și cealaltă clemă - avem toată ziua.
    Afișajul luminos pâlpâi și, acolo unde nu mai rămăseseră decât două secunde, numărătoarea inversă începu de la zece ore.
    - Când nu poți reseta alarma, resetezi ceasul, explică Michael, cu un oftat de ușurare.
    Îl conduse pe Simon în adâncurile casei. Când înaintară, trecând de holul de la intrare și de bibliotecă, o lumină slabă se filtră înăuntru din încăperile laterale și de pe scări. Nu era multă, dar le permitea să nu-și mai folosească lanternele.
    Michael nu pierdu vremea să se uite prin camere; totul avea alt rost de data asta. Înainte, simțise mirare și încântare contemplând uriașa avere pe care o avea stăpânul acestor încăperi, însă acum... nu simțea decât dezgust.
    Ajunseră în cele din urmă la ușa veche, enormă, de lemn. Aceasta era ușor întredeschisă. Michael puse mâna pe clanța mare, neagră, de fier. Scrâșnetul balamalelor care se împotriveau era mai primejdios decât orice alarmă. Simon se tot învârtea prin jur, cu arma la îndemână, așteptându-se să vină cineva în fugă la auzul zgomotului.
    Mirosul de mucegai se înălța din firidele de piatră, care le asaltă imediat simțurile, stârnind din nou frica lui Michael. Simon luă poziție, cu pistolul la nivelul taliei.
    Fură înghițiți de beznă.
    Își lăsară lanternele stinse, ca să nu devină niște ținte ușoare, însă ajunseră astfel să coboare cei peste șaizeci de metri orbește, numai pe piatră alunecoasă și cu ajutorul unei balustrade crăpate după care se ghidau. Se afundau din ce în ce mai adânc, coborând scările acoperite de mușchi.
    Michael nu putea să nu compare locul ăsta cu celulele din subsolul închisorii germane: în amândouă plutea în aer o amenințare intangibilă.
    Ajunseră pe ultima treaptă și pășiră pe podeaua de pământ bătătorit. Aici nu mai era nicio balustradă după care să se ghideze, în încercarea lor de a se orienta. Rămaseră câteva clipe pe loc, întunericul negru ca smoala acoperindu-le ochii ca o mască, duhoarea amintind de ceva în descompunere.
    - Ce-ar fi să facem lumină... începu Michael să spună înainte ca Simon să-l trântească violent la pământ.
    Împușcătura veni de nicăieri, o pocnitură ca o explozie spărgându-le timpanele, răsunând între pereții umezi de piatră.
    Se lăsară în jos, neștiind prea bine unde erau sau unde se afla paznicul pe care nu se așteptaseră să-l găsească aici.
    - Am să mă rostogolesc la dreapta. Încearcă să-l faci să tragă în tine, șopti Simon în întuneric.
    - Hei, mulțumesc.
    Simon se îndepărtă ușurel, în liniște, lăsându-l pe Michael singur în locul care-i dăduse atâtea coșmaruri.
    „Fă-l să tragă în tine. Minunat.”
    Se târî înapoi pe scară, urcând câteva trepte, bâjbâind pe perete după o cornișă. Degetele i se înfipseră într-o zonă aflată doi metri mai sus, unde mortarul se înmuiase.
    Fără zgomot, săpă cu cuțitul, făcând o scobitură, apoi înfipse acolo capătul lanternei. Era sus și departe, ca o țintă - același truc pe care-l folosise și cu Simon în cimitir.
    Ghemuindu-se, se întinse și aprinse lanterna, conul îngust de lumină căzând pe mulțimea de artefacte imorale. Se ținu departe de raza de lumină, dar, înainte să apuce să facă un pas, explodă o altă rafală. Cinci împușcături în succesiune rapidă, aparent din toate direcțiile.
    Lanterna se făcu praf. Un întuneric sufocant coborî peste el. Tăcerea care urmă fu înnebunitoare. Și nici urmă de Simon. Din adâncurile subsolului se auzi un râcâit slab.
    Bazându-se pe ceea ce-și amintea, Michael se furișă în încăpere. Ținea revolverul Glock în față, îndreptat în direcția râcâitului. Părea să se audă de jos, de aproape de sol, ca niște unghii zgârâind piatra.
    Michael se lăsă repede pe vine. Cu pistolul în față, începu să bâjbâie în întuneric.
    La distanță de un braț, țeava pistolului dădu de ceva moale, fragil. Răsuflările erau ușoare și slabe. Michael căută în jur, pipăi un cap și puse arma pe pământ.
    Degetele sale continuară să exploreze: părul era fin, aproape casant; pielea, subțire ca o foaie de hârtie.
    O mână îl apucă pe Michael de umăr, din spate, făcându-l să tresară. Preotul își aprinse lanterna și-l găsi pe Michael ghemuit lângă cadavrul unui bărbat trecut binișor de nouăzeci de ani.
    Michael ridică privirea.
    - Era doar un bătrân.
    Simon își coborî pistolul.
    - Cine e?
    - Charles... majordomul lui Finster, fu tot ce putu Michael să spună.
    Bătrânul își dădu ultima suflare.
    Simon se aplecă deasupra cadavrului, își făcu cruce și rosti o rugăciune scurtă pentru cel mort. Michael găsi ironic faptul că Simon făcea asta pentru un om pe care tocmai în omorâse.
    Se îndepărtară, înaintând prin galerie. Când își plimbă lanterna prin încăpere, Simon fu uluit de ceea ce văzu.
    O mamă țipa îngrozită, strângându-și la piept copilul plin de sânge. Un războinic scotea măruntaiele prizonierilor care stăteau chirciți de frică. Tapiseriile glorificau moartea; pânzele zugrăveau trupuri în descompunere, ale căror suflete implorau să fie eliberate - omenirea subjugată nemilos de forțele răului. Mii de opere de artă, una mai cumplită decât cealaltă.
    Era ca și cum ar fi pătruns în iad.
    Lui Simon îi trecu prin minte că, înainte de a pleca de aici, trebuiau să distrugă totul. Asta nu era artă; era ceva mult mai înfricoșător decât orice văzuse sau își imaginase el. Colecția asta nu mai trebuia privită de nimeni.
    - Grăbește-te! insistă Michael, în timp ce continua să meargă prin galerie.
    Se uită în treacăt la lumina care aluneca pe pereți, roca neagră pătată de o rugină naturală dădea impresia de sânge care picura. Stalactitele, abia vizibile pe tavan, atârnau ca niște pumnale gata să cadă peste ei.
    - Nu vreau să rămân aici o clipă mai mult decât trebuie.
    Simon se smulse din loc și-l urmă, însă fu atras de ultimul tablou din șir. Era în față, aproape de ușă, sprijinit de o stivă de alte tablouri. Pătrat, cu latura de un metru douăzeci, ieșea în evidență printre celelalte. Singura operă luminoasă, strălucind în întuneric.
    Înfățișa porție raiului.
    Simon privi cu respect tabloul care îi amintea că întotdeauna rămânea o speranță, indiferent cât de gravă era situația. Și îi mai amintea că....
    Finster nu voia să câștige un suflet aici, altul dincolo, voia totul, voia tărâmul din care fusese alungat înainte de începutul timpurilor.
    Simon începu să fiarbă, redobândindu-și concentrarea, și o luă la goană pe coridor.
    Michael stătea în fața ușii de la încăperea care adăpostea cheile; lemnul care sclipea era abanos, lustruit până la o nuanță lucioasă, ca unsă cu ulei - o ușă înaltă de un metru optzeci, tocul scund obligându-te să te apleci. Se descurcă ușor cu încuietoarea veche și apucă inelul de fier ruginit pus pe post de clanță.
    Când Michael trase de ușă, întredeschizând-o, Simon lumină înăuntru.
    Pe piedestalul central de piatră din mica criptă stăteau cele două chei, pe o perniță de culoarea sângelui, părând simple și inofensive, ca în ziua în care le furase Michael. Cutia simplă, sculptată, în care se aflaseră atâta timp, era pusă deoparte pe un raft de piatră, lângă sute de lumânări, cele mai multe topite aproape în întregime.
    Michael simți un val de speranță. Pentru prima dată, era pe cale să îndrepte răul făcut, care-i pusese soția într-un asemenea pericol.
    Cei doi bărbați stăteau pe o parte și de alta a piedestalului; încăperea era atât de mică, încât spinările lor aproape atingeau pereții.
    Michael se uită de jur împrejurul piedestalului, căutând alarme sau capcane, trecându-și degetele peste baza de piatră și peste coloana de lemn, până la și apoi și sub pernița roșie. Nu găsi nimic. Când se ridică, îi atrase atenția un ușor pâlpâit.
    Se uită la Simon și apoi la celularul pe care acesta-l purta la brâu. Luminița verde pentru mesaje clipea.
    Simon îl deschise, afișajul se lumină: „1 mesaj, 19 apeluri pierdute. Fără semnal”.
    Busch era singurul care avea numărul.
    Erau la șaizeci de metri sub pământ, cu mii de tone de lut și de piatră deasupra capului, dar, cu toate astea, zgomotul tunător pătrunse până în măruntaiele pământului. Era ca și cum un avion militar s-ar fi izbit de un munte, un bubuit violent și cu tonalități joase, amenințătoare.
    Pământul și piatra se desprinseră din tavan, prăbușindu-se în jurul lor într-o perdea de praf sufocantă.
    Erau convinși că lumea se va prăbuși dintr-o clipă în alta.

                                                              3.

                               Ușa enormă de la intrare se smulse din balamale și ateriză pe treptele din fața casei, forța izbiturii făcând ca marea scară să se năruie într-un morman de fărâme.
    Finster, cuprins de o furie absolută, zbură prin casă. Era ca și cum în fața lui s-ar fi rostogolit un val invizibil: pereții lambrisați vibrau și se umflau ca un balon în jurul lui, tablourile cădeau, statuile erau doborâte la podea. Orice-i ieșea în cale era distrus.
    După cinci minute de mers cu ambulanța, își revenise complet în simțiri. Nu mai fusese niciodată înșelat atât de cumplit, păcălit de poftele, vanitatea și lăcomia lui. Își jurase că nu se va mai repeta niciodată.
    Spre uluirea medicului, smulsese curelele care-l legau de cărucior, deschisese ușa din spate și sărise din ambulanța care gonea pe autostradă.
    Șoferul său, la curent cu situația, urmărise salvarea și privise cu un zâmbet cum Finster zburase pe drum. Când ajunse la un pas de el, șoferul virase pe lângă corpul care se dădea peste cap. Apoi accelerase pe lângă ambulanță și o înghesuise cu limuzina, forțându-l pe șoferul ei îngrozit să iasă de pe șosea. Finster se ridicase de jos și se scuturase.
    Nu el fusese cel care-i eliminase pe oamenii din ambulanță, ci șoferul său. Cei doi muriseră punându-și nenumărate întrebări despre pacientul pe care tocmai îl luaseră.
    Când limuzina dărâmase porțile, smulgându-le din suporturile lor de piatră, Finster văzuse primele două victime. Îi subestimase pe Michael și pe preot și-și supraestimase mica armată de mercenari. Anii petrecuți sub chipul unui industriaș puternic îl făcuseră să uite de puterea unui om aflat în fața morții. Și de voința și mai puternică a celui care încearcă să-i salveze pe cei pe care-i iubește.
    Când limuzina ajunsese la capătul aleii, carnajul i se înfățișase în toată amploarea sa. Soldați morți pretutindeni, sânge împrăștiat în jur ca și cum ar fi fost împroșcat cu o bidinea.
    Mânia sa creștea proporțional cu ce vedea, cu fiecare pas făcut înspre casă; furia înăbușită explodase în cele din urmă, când dăduse buzna în conacul de piatră, sfărâmând ușile care-i stăteau în cale.
    În câteva secunde ajunse la ușa pivniței, scoțând-o din țâțâni. Coborâse scările într-o clipă; nu avea nevoie de lumină, știa drumul pe de rost. Era la el acasă.

                                                           4.

                             Finster, mergând tiptil, mai mult animal decât om, înainta prin galeria, cu spatele plecat, pășind fără zgomot, privind cu prudență în jur, adulmecând ușor aerul. Simți ceva în dreapta, în spatele stivei de tablouri rusești cu scene de război, dar trecu pe lângă.
   Adora vânătoarea, felul în care cauți și găsești prada, în care te joci cu ea, lăsând-o să creadă că e mai deșteaptă, că te poate păcăli, când de fapt e prinsă în capcană, fără scăpare.
    Continua să meargă prin întuneric, spre ușa încăperii unde erau cheile, trecând de tabloul cu porțile raiului, care-l motiva. Acea pânză îl stimulase, îl ajutase să rămână concentrat asupra țelului său, aidoma unui prizonier care ține în celulă o fotografie a munților, ca să nu uite de libertate.
    Tabloul acela îi oferea o rațiune pentru care să lupte, aproape că-i dădea speranță. Nimeni n-avea să-i ia speranța, și cel care voia să încerce trebuia să plătească prețul cuvenit.
    Apucă inelul ruginit al ușii cu mâna sa rece și trase: ușa neagr se deschise anevoie, cu un scârțâit.
    Se răsuci pe neașteptate, întinzând violent mâna stângă, apucând cu ea noaptea. Camera începu să se cutremure, aerul deveni încărcat; scântei albastre țâșniră din întuneric.
    Din beznă se ridicară două trupuri: Simon și Michael. Plutiră în sus, purtați de un vânt nevăzut. Tot mai sus și mai sus, până când fură striviți de tavanul cavernei, periculos de aproape de stalactitele ascuțite ca niște lame de cuțit. Cu mâinile și picioarele desfăcute, cei doi erau împinși în sus, ca și cum gravitația s-ar fi inversat dintr-un motiv necunoscut. Cu o lucire bruscă, armele fiecăruia zburară departe de ei. Pistoalele și cuțitele se rostogoliră pe jos.
    - De ce? urlă Finster. Chiar credeați că mă veți putea învinge pe MINE?
    Păși sub ei, privind în sus, dirigându-i cu mâna ca pe niște marionete neajutorate, prinse cu sfori invizibile.
    Dacă Michael avusese îndoieli despre adevărata identitate a fostului său angajator, acum locul lor fusese luat definitiv de o teamă cumplită. Văzu lumânări și torțe aprinzându-se spontan de jur împrejurul cavernei, luminând totul.
    Nu cunoscuse până acum dimensiunile adevărate ale colecției depravate de artă pe care o adunase Finster: era de zece ori mai mare decât ceea ce întrezărise el mai înainte, toată luminată straniu de strălucirea portocalie aruncată de torțe.
    Tavanul se ondula sălbatic, stalactitele străpungeau umbrele asemenea colților din gura unei bestii. Finster se pliba dedesubt, de colo până colo. Hainele lui de comandă erau zdrențe, iar el stătea ca un arc gata să sară.
    Chiar de la distanță, Michael deslușea că ochii i se făcuseră roșii, adânci și amenințători, reflectând flăcările lumânărilor.
    - Dați-mi ce-i al meu! zbieră Finster. Dați-mi cheile mele!
    Simon suferea în mod evident; avea un obraz tăiat de o stalactită, din care curgea sânge, picurând ca o ploaie pe podeaua de pământ de dedesubt. Dar, în timp ce se lupta cu mâna invizibilă, în ochi nu i se citi nicio clipă teama.
    - N-au fost niciodată cheile tale! scuipă el.
    - Acum sunt, preotule! Așa cum e tot ce vine odată cu ele. Dați-mi cheile înainte să vă smulg inimile din piept.
    Fața lui Michael era contorsionată de agonie când rosti cu răsuflarea întretăiată:
    - Ai... făcut... o promisiune.
    Simon se uită la Michael, derutat de afirmația lui.
    - Ai spus că niciodată n-ai încălcat un târg.
    - Și ce-i cu asta? mârâi Finster.
    - Mi-ai promis că n-ai să-mi faci niciun rău.
    Și Finster zâmbi.
    - Nu-i așa că tu ești ăla deșteptu? Atâta prevedere.
    Se întoarse spre Simon.
    - Mă tem că nu mi-am luat același angajament și față de tine.
    Simon fu strivit și mai tare de tavan, o menghină nevăzută scoțându-i aerul din plămâni.
    - Acum, dați-le înapoi, mormăi Finster, în vocea sa nemaisesizându-se decât un strop din fostul său trimbru și din eleganța de altădată.
    Se îndepărtă, dar se opri înaintea ușii de la încăperea cheilor. Răsucindu-se, mârâi:
    - Ai dreptate, Michael. Ți-am promis că nu-ți voi face rău, însă tocmai de-asta lucrează el pentru mine. Nu-mi amintesc ca el să fi făcut o asemenea promisiune.
    Pe scările întunecoase cobora șoferul lui Finster, cel care-l luase de pe autostradă. În mâna stângă ținea un pistol, același pe care-l folosise ca să-i omoare pe paramedici.
    Dennis Thal avea să își răscumpere în sfârșit greșelile în ochii șefului său.

                                                  5.

                            Sosise ceva mai devreme, în aceeași seară. Finster era în bibliotecă, bucurându-se de Joy; miliardarul nu scosese un cuvânt când acesta intră, doar se uitase lung la Thal, care părea să fi eșuat.
    Thal nu-și imaginase niciodată că acest miliardar renumit era cel care-i dădea ordine, vocea misterioasă care-i spusese la telefon ce să facă.
    Ochii lui Finster îl intimidaseră pe ucigaș atât de mult, încât Thal nu putuse recunoaște faptul că dăduse greș, de teamă că avea să moară înainte de-a termina de vorbit.
    Prin urmare, Thal spusese singurul lucru care credea că-i va prelungi viața:
    - Sun morți.
    Ochii lui Finster se îmblânziseră când auzise asta. Ultimele obstacole reale în calea succesului său - Michael și nebunul ăla de preot - fuseseră eliminate. Dar era tot afaceristul desăvârșit, precaut și vilcean. Nu voise să se explună niciunui risc. Își înarmase și apărase casa cu toate resursele, cu toți oamenii pe care-i avea la dispoziție. Întreaga sa armată, inclusiv șoferul lui, fusese mobilizată ca să-i apere în permanență cheile.
    Din acest motiv, Finser îi ordonase lui Thal să-i fie șofer în acea seară.
    În timp ce conducea limuzina prin noapte, cu Finster și trupa lui de aventuriere în spate, Thal se așteptase să primească un glonț în ceafă. Împușcătura însă nu venise.
    Crezuse că minciuna lui strigătoare la cer despre faptul că-i reușise asasinatul i se citea pe față; era sigur că avea să fie descoperit.
    Timp de două ore, așteptase în fața clubului de dans, întrebându-se cum l-ar putea omorî Finster când va afla adevărul. Dar, pe măsură ce timpul trecuse, se convinsese sigur că Finster nu avea să afle niciodată adevărul sau poate... poate avea să-l omoare pe Finster.
    Se întrerupse din făcut planuri când șeful său fusese scos afară pe targă. Thal alergase la limuzină și se ținuse după el. Când Finster se rostogolise din ambulanță, Thal, în egoismul lui, îl crezuse mort, izbise salvarea și-și luase revanșa asupra celor doi paramedici, împlântând câte un glonț în fiecare. Se întorsese cu spatele la carnaj și îl văzuse pe Finster ridicându-se de pe jos, scuturându-se de praf, fără nicio zgârietură.
    În acel moment Thal își dăduse seama că angajatorul său era mult mai mult decât și-ar fi putut închipui el vreodată. Gândurile începuseră să îi alerge frenetic când trecuseră prin porțile proprietății, când văzuse cadavrele presărate peste tot.
    Când ușile uzburaseră din balamale dintr-o simplă lovitură dată de Finster cu încheietura mâinii, Thaș devenise cel mai mare admirator al șefului său.

                                               6.

                         Thal stătea și se uita la cei doi bărbați striviți de tavanul cavernei, deasupra capului său; știa în sfârșit de ordinele lui ascultase în ultimii cinci ani. Nu simțea nici urmă de teamă; inima nu i se opri nicio clipă.
    - Vei fi împiedicat, zise Simon.
    Preotul era turtit de tavan, avea fața stacojie și tendoanele umflate la gât. Era greu de spus dacă zgomotul care se auzea venea de la frecarea corpului lui de stâncă sau de la frecarea dintre oasele sale.
    - Nu poți....
    - Desigur.
    Finster îi făcu pe plac și deschise ușa de la încăperea cheilor.
    - Nu poți fura raiul, gâfâi Simon.
    - Deja am făcut-o. Acum puneți-mi cheile îna....
    Finster se opri la jumătatea propoziției; ușa care scârțâia era deschisă la maximum, iar flăcările torțelor licăreau în cripta întunecatăă. Se holbă înăuntru. O sclipire de pe pernița stacojie îi atrase atenția. Își înălță capul ca să vadă mai bine.
    Pe față îi apăru un zâmbet de învingător.
    Și, în acel moment, Simon și Michael căzură de pe tavanul cavernei, prăbușindu-se de la înălțimea a două etaje pe podeaua de pământ de dedesubt.
    Finster era vrăjit de cheile lui: până la urmă, hoții nu i le luaseră, fuseseră întrerupți înainte de a-și duce treaba la bun sfârșit. Își îndreptă spatele. Stând semeț, cu palmele la tâmple, își dădu pe spate părul lung, alb, recăpătându-și stăpânirea de sine.
    - Scoate-i de aici, îi spuse lui Thal - fără să se întoarcă măcar să arunce o privire spre corpurile celor doi oameni care i se opuseseră, vocea sa triumfătoare fiind din nou melodioasă ca un cântec - și fă ceea ce știi tu să faci cel mai bine.

                                                Capitolul 34
                                                      1.

                          Thal îi scosese pe Simon și Michael afară prin ușa din față, împingându-i cu pistoalele pe lângă soldații morții de pe alee, ducându-i spre limuzina neagră, lungă.
    Cei doi erau plini de vânătăi și însângerați, iar mințile lor amețite încă refuzau să accepte puterea teribilă la care tocmai fuseseră martori.
    Thal scoase două perechi de cătușe, le prinse mâinile la spate, deschise portiera din față și-i băgă înăuntru. Trecu în spatele volanului vehiculului care încă avea motorul pornit, cu pistolul îndreptat spre capul lui Simon. Conduse prin noapte, pe lângă vastele grădini și pe lângă zidurile de piatră impunătoare, ieșind de pe alee și luând-o pe câmp. Se opri în cele din urmă la șase metri de vechiul puț.
    Thal coborî din mașină, smuci portiera din dreapta, întinse mâna și-l trase violent afară pe Michael, de păr. Îl izbi de structura de piatră, unde acesta se prăbuși sub strălucirea orbitoare a farurilor, de parcă ar fi fost pe o scenă în lumina reflectoarelor.
    Thal se întoarse la mașină și se înapoie în câteva secunde, ținând la beregata lui Simon un cuțit care arăta primejdios.
    - N-am mai omorât niciun preot până acum.
    Thal îl trânti pe Simon pe pământ, cu fața în jos, preotul neopunând rezistență, căci trupul îi era slăbit de atacul lui Finster.
    În bătaia farurilor cu halogen ale mașinii, era mai lumină decât ziua, iar umbrele erau prelungi și severe. Părea că se aflau într-o sală de operații bine luminată, înconjurați de un public de întuneric.
    Thal își vârî pistolul la brâu și așeză pe iarba scăladată de rouă o colecție abominabilă de cuțite: cu dinți ascuțiți și înclinați spre vârf, ca de coasă, bricege cu mâner dublu, cuțite pentru fileuri, cuțite zimțuite și cuțite pentru oase. O colecție care ar fi arătat firesc într-o măcelărie, dar care în acest loc avea un scop foarte diferit, mult mai malefic.
    - Ai văzut vreodată cum se jupoaie o căprioară proaspăt ucisă? îl întrebă Thal pe Michael pe un ton detașat.
    Michael, căruia nu-i ieșea niciun sunet din gâtlej, se holbă la el, neajutorat.
    - Nu? Ei bine, acum vei afla.
    Thal luă cuțitul pentru fileuri.
    - Lama asta este cea mai ascuțită dintre toate astea. Taie pielea ca și cum ar fi mătase. E atât de ascuțit, încât abia îl simți în timp ce-și face treaba. Îți dai seama că nu mai ai pielea pe tine numai când aerul rece atinge nervii proaspăt expuși.
    Thal apăsă cu genunchiul pe ceafa lui Simon, imobilizându-l complet.
    - Știi, am auzit povestea aia despre mama ta, și chiar a fost o sursă de inspirație pentru mine.
    - Mântuiește-ți sufletul, bolborosi Simon, cu fața strivită în iarbă.
    - Asta-i o replică standard pe care o înveți la seminar?
    - Te-ai dat de partea....
    - O, Doamne. Iar începi. Aleluia, amin, Doamne Isuse mântuiește-mă. Scutește-mă, te rog. Îmi strici concentrarea.
    Cu experiența unui chirurg, îi despică lui Simon cămașa la spate.
    Michael se zbătu să se ridice, sprijinindu-se de piatra puțului, gemând.
    - Cuțitul ăsta e o lamă de artizan, trebuie ținut delicat, ca o pensulă, între degetul mare, arătător și mijlociu.
    Thal demonstră cele spuse.
    Un lucru ciudat îi atrase atenția lui Michael. Degetul mic și inelarul lui Thal stăteau într-o poziție anormală, nu se îndoiau înspre palmă așa cum ar fi trebuit. Nu observase asta mai devreme, dar acum... Inima i se strânse și mai tare.
    Mai văzuse ustensilele astea înainte. Își aminti acea noaptea. Își aminti de propriul cuțit, cum îi fusese împlântat în umăr, în os, cum fusese târât pe podeaua atelierului de artă de un maniac. Cum mai simțea și astăzi durerea, care-i era stârnită de schimbarea vremii. Și-și aminti că fusese prima dată când voise să omoare pe cineva, o creatură atât de ticăloasă, atât de dezgustătoare, un bărbat care fusese în stare să-i facă unei femei ceva inuman.
    - Ce-ți mai face umărul? întrebă Thal, zâmbind.
    Toate amintirile năvăliră în mintea lui Michael. Cine era Thal de fapt.... Cum aflase Finster despre Michael și talentele lui... De ce Thal îl disprețuise din ziua în care-l cunoscuse.
    Instrumentele întinse pe iarbă în fața lui acum erau aceleași care fuseseră puse pe pervazul ferestrei unui apartament de pe Fifth Avenue, în urmă cu cinci ani și jumătate. Dennis Thal era cel care-o agresase pe Helen Staten, gata să îi ciopârțească trupul gol. Din cauza lui Thal renunțase Michael la fugă după lovitura de la Ambasada Akbiquestanului. El era cel cu care se luptase Michael în apartamentul lui Helen Staten. Și din cauza lui fusese Michael prins și trimis la închisoare.
    - Acum îți dai seama de ce mă interesezi atât de mult, zise Thal cu voioșie, întorcându-se la treabă. Asta e doar de încălzire și ca să-ți faci o idee despre ceea ce va urma. Așteptarea este mult mai importantă decât împlinirea unui lucru, nu crezi? Fac de ceva vreme planuri pentru uciderea ta. Când te-am recomandat lui Finster pentru furtul cheilor,am sperat că voi fi recompensat la sfârșit. Tu vei fi Capela mea Sixtină.
    Legat, Michael se zvârcolea degeaba lângă peretele puțului; gura i se umplu de fiere.
    - Te rog, stai liniștit, îl mustră Thal. Ai putea să mă faci să tresar. Dacă se întâmplă asta, mi-ar putea aluneca mâna și i-aș putea înfinge prietenului tău frumusețea asta de metal în inimă.
    Simon își îngropă gândurile undeva în adâncuri, rupându-se de orice senzații. Mintea sa era un vârtej de imagini cu tatăl lui comițând aceeași faptă oribilă asupra mamei lui. Ea își îndurase soarta fără niciun fel de pregătire, fără să aibă mintea călită de armată. Respectul său pentru suferința ei crescu, căci acum era pe cale să aibă aceeași soartă - să îndure un viol al sufletului.
    Thal era atât de concentrat, încât nu mai știa ce se întâmplă în jurul lui; aplecat asupra lui Simon, era pe punctul de a desprinde pielea de pe mușchi. Nu auzi șuieratul produs de piciorul care se repezi prin aer, nici nu văzu umbra uriașă a bărbatului turbat de mânie.
    Vârful de oțel al bocancului îl lovi pe Thal drept în ureche. Forța loviturii îl făcu să se rostogolească, corpul alunecându-i pe iarba umedă. Nu era în stare de niciun gând coerent, dar măcar atâta lucru știa și el: silueta gigantică îl omora.
    Cu energia dată de adrenalină oricărui animal încolțit, Thal sări în picioare; mâna i se îndreptă iute spre talie. Dar, deși se mișcă rapid, nu fu suficient.
    Cei doi polițiști, ofițerul și asasinul, se priviră în ochi. Fiecare ținea în mână o armă - îndreptată direct spre celălalt. Era o situație fără ieșire.
    - Ți-a cam depășit jurisdicția, mârâi Thal.
    - Asta n-are nimic de-a face cu legea.
    Mâna în care Busch ținea revolverul Big Sauer nu tremura deloc.
    Pentru a doua oară în viață, Thal ajunse să se confrunte cu frica, o frică adevărată, din aceea care te înfioară și te face să nu mai știi de tine. Îl străbătu din tălpi până-n inimă și-i ajunse drept în ochi.
    Thal se hrănea cu spaima pe care le-o provoca altora și  care pentru el era o desfătare a simțurilor, însă până în acest moment nu o simțise și el. Era paralizantă: picioarele i se înmuiară, mintea îi era un talmeș-balmeș. Făcu singurul lucru la care se putea gândi: se aruncă în stânga, trăgând în același timp cu pistolul.
    Busch se rostogoli la pământ, răspunzându-i la împușcături. Thal dispăru în întunericul de dincolo de lumina aruncată de faruri.
    Michael și Simon erau ținte vii, adevărate ținte cu cătușe pentru Thal, iar Busch nu putea tolera așa ceva. Polițistul îl apucă pe prietenul său și-l trase în umbrele din spatele puțului. Apoi se întoarse în fugă în lumina orbitoare a farurilor mașinii, repezindu-se după Simon.
    Când gloanțele începură să șuiere în spatele lui, ciuruind pământul de la picioarele sale, Busch nu se opri, ci se rostogoli și se ridică. Îl înșfăcă pe preot de picioare și-l târî prin perdeaua de focuri trase de Thal.
    Ajunși la adăpostul întunericului, Busch îl sprijini pe Simon de puț. Se întoarse și apucă cătușele de la spatele lui Michael. Lipi lanțul cătușelor de piatra puțului, și-i ordonă:
    - Să nu respiri!
    Lipi țeava pistolului de lanțul cătușelor și trase, pulverizându-l. Câteva clipe mai târziu, cătușele lui Simon avură aceeași soartă.
    - Stați aici, mormăi Busch, înainte de a se întoarce în întuneric.

                                                   2.

                         Busch se târa pe iarbă, având grijă să rămână în întuneric. Noaptea era liniștită, dacă nu puneai la socoteală zumzăitul motorului limuzinei, care mergea în gol. Dac-ar fi reușit să ajungă la volan, ar fi putut întoarce mașina, și-ar fi luat prietenii și-ar fi zburat de-aici.
    Chiar dacă Thal ar fi tras în cauciucuri, puteau să se îndepărteze suficient de atacatorul lor ca să ajungă undeva în siguranță.
    Busch se târî până în spatele mașinii negre, conștient de faptul că putea fi împușcat mortal în orice clipă. În mintea sa era numai confuzie. Faptul că Thal avusese de-a face cu Finster nu era o coincidență. Instinctul îl ajutase întotdeauna: acum, regreta că și-l reprimase când îl avertizase în legătură cu Dennis Thal.
    De data asta nu va mai ezita, nu se vor mai rosti vorbe pline de venin. Avea să-l împuște pe Thal dintr-un foc, și la naiba cu legea!
    Gloanțele se înfipseră în partea din față a limuzinei, străpungâng carosieria de metal. Busch fu țintuit la pământ, cu cinci gloanțe rămase în încărcător, dar asta nu mai conta dacă Thal reușea să-l atingă. Se repezi la portiera din dreptul șoferului și o deschise dintr-o smucitură.
    Glonțul îi sfâșie umărul drept, brațul căzându-i inert pe lângă corp când forța impactului îl izbi de mașină. Busch își pierdu echilibrul și căzu. Bâjbâi cu mâna stângă după pistol. Își încleștă degetele în iarbă, ignorând durerea din braț, aproape ajungând la armă....
    Bocancul îl lovi puternic, două dintre degete luându-i imediat foc, oasele frângându-i-se sub lovitura brutală. Thal se lăsă pe vine, luă pistolul lui Busc, apoi îl aruncă în întuneric.
    - Bună, Peaches.
    Sângele țâșnea în valuri din urechea lui Thal.
    - Greșeli, greșeli, greșeli. Unele ușor de trecut cu vederea, altele fatale. Ce s-a întâmplat cu legea? îl înțepă el pe Busch. Îți amintești de lege, legea ta? Niciun compromis, nicio abatere de la lege?
    Acuzația îl duru pe Busch la fel de tare ca rana care-l chinuia. Încă mai era polițist. Și, cu toate că Thal îl acuzase că-și abandonase codul de legi, nu o făcuse. Doar pusese legea deoparte, o altă lege mai importantă luându-i locul, una a prieteniei și a loialității. Compromisuri morale.
    Apăsând și mai tare cu piciorul pe mâna lui Busch, cu lumina stopurilor săpându-i umbre roșii ca sângele pe față, Thal băgă un nou încărcător în pistol. Ținti drept spre capul bărbatului pe care ajunsese să-l disprețuiască și zâmbi.
    - Soția ta va muri pe atât de încet pe cât de repede vei pieri tu.
    Busch se albi la față, copleșit de cele mai negre temeri.
    Thal apucă arma cu ambele mâini, stabilizând ținta. Nu voia să rateze.

...................................................................