3-13
La șaptesprezece ani, pe când Michael încă își mai căuta un scop în viață, cel mai bun prieten al său, Joe McQuarry, deja și-l găsise. Joe avea aptitudini atletice înnăscute, era tipul cu bursă și care fusese primit la facultate ca să joace baseball. Joe își descoperise din timp talentele și știa să le exploateze. Simțul umorului și sportul.
Sportul îl făcea să fie popular și să-și găsească prietene, în timp ce umorul îi dădea farmc și-i aducea necazuri. Pentru el, distracția însemna să le facă farse profesorilor și să râdă pe socoteala lor. Din cauza asta avea propriul scaun la Liceul Holy Father; era rezervat special pentru el în biroul directorului.
Și așa se întâmplă că, într-o vineri, Joe se găsea pe scaunul lui special, în timp ce directorul, părintele Daniels, îi ținea o predică despre decăderea societății ca urmare a lipsei de respect.
Părintele Daniels îi descrise în detaliu cum viața lui, lipsită de griji datorită bursei sportive, ar putea cu ușurință să se schimbe. Directorul ajunsese cu răbdarea la limită. Cele două suspendări ale lui Joe nu-i lăsau de ales: trebuia să-l exmatriculeze la următorul incident.
Daniels decretă o perioadă de detenție de o săptămână și-i spuse lui Joe să nu se miște din loc până nu se întoarce.
Joe rămase acolo fierbând, întrebându-se cine se credea omul ăla. Peste trei săptămâni, el avea să plece din școală, îndreptându-se spre culmi mai înalte, în timp ce Daniels va rămâne cu siguranță înțepenit acolo în anii ce vor veni.
Joe se uită lung la un premiu de pe biroul lui Daniels. Statueta era din urmă cu cincisprezece ani și-i recunoștea preotului influența excepțională asupra vieților elevilor săi.
Joe se zgâi la statuetă timp de aproape o oră înainte ca secretara lui Daniels să intre și să-i spună că directorul fusese chemat în altă parte și că o să se întoarcă abia luni. Joe clocotea când secretara ieși din cameră. Dar, în loc să izbucnească, își strânse lucrurile și făcu ceva care urma să aibă implicații o viață întreagă, implicații pe care nici măcar nu le bănuia.
Luă premiul din alamă și pexiglas de pe biroul lui Daniels.
În seara aceea, când Joe, Michael și prietenii lor stăteau pe malul lacului bând bere, Joe se lăudă cu statueta pe care o furase. Băieții izbucniră cu toții în râs văzându-i bravura; fețele le străluceau de la focul pe care-l făcuseră ca să se încălzească.
Se strânseră cu toții în jurul lui Joe, iar Michael făcu o fotografie Polaroid cu hoțul și prada sa. Joe desfăcu o altă cutie de bere, și toastară toți în cinstea lui atunci când azvârli ceremonios statueta în foc.
Dar, după ce trecu de miezul nopții, curajul lui Joe începu să slăbească. Realitatea începu să-și croiască drum atunci când își dădu seama că luni, când va descoperi că statueta lipsește, părintele Daniels va avea un singur suspect pe care să-l acuze.
A treia abatere.
Michael văzu cum panica se strecura în ochii prietenului său. Trecuseră zece ani de când se cunoscuseră, ca băieți de altar, într-o duminică friguroasă de februarie, și, în tot timpul ăsta, Michael nu-l văzuse niciodată atât de disperat pe prietenul său.
Joe continuă s-o facă pe durul, dar Michael știa că n-avea cum să mai scape din asta numai cu ajutorul argumentelor. Nici profesorii, nici părinții n-aveau să i-o ierte. Și exmatricularea îi va anula admiterea la facultate.
Noaptea începuse ca o sărbătorire și se termină ca o înmormântare. Cei șase băieți se îndreptară cu toții spre casă, părându-le rău pentru prietenul lor. Și niciunuia nu-i părea mai rău decât lui Michael, care-l văzuse chinuit de remușcări.
Ajungând acasă, Michael intră în garajul pe care tatăl său îl transformase în atelier de tâmplărie și de prelucrare a metalelor. Era pasiunea tatălui său; acesta construise totul în jurul casei și, când Michael era mic, îl învățase multe din meșteșugul lui. Însă, ca majoritatea copiilor ajunși adolescenți, Michael devenise rebel și se îndepărtase de ceea ce-l interesa pe tatăl lui.
Michael se uită la instrumentele dinaintea lui, apoi scoase fotografia Polaroid din buzunar. În următoarele treizeci și șase de ore, cu poza sprijinită de bancul de lucru ca reper, lucră fără întrerupere.
Avu nevoie de șaisprezece încercări ca să modeleze statueta de plexiglas; încă opt ca să realizeze soclul de lemn gravat. Duminică noaptea, la ora 23:50, o luă prin pădure spre școală.
Se cățără într-un copac, și de acolo pe acoperiș, își croi drum până la ușa masivă, care nu fusese încuiată niciodată în treizeci de ani. În timp ce inima-i bătea în urechi și adrenalina îi alerga prin vene, simți o încredere în el însuși pe care n-o mai simțise vreodată înainte. Indiferent cât de greșit era modul în care proceda, într-un fel îl făcea să se simtă bine... să simtă că face ce trebuie.
Luni dimineața Joe stătea pe scaunul din biroul directorului. Fusese chemat la prima oră, și știa că urma să contemple distrugerea întregii sale vieți.
Părintel Daniels stătu acolo, tăcut, aparent o veșnicie. Joe aștepta începutul sfârșitului.
Dar apoi preotul îl ului, cerându-i scuze. Era o latură a lui pe care Joe n-o mai văzuse niciodată. Părintele Daniels îi ceru iertare că-și ieșise din fire vineri și-l lăsase singur în birou. Îi spuse lui Joe că detenția durase suficient; îi ură noroc la facultate și-i spuse că e liber să plece.
Când Joe plecă, se uită la premiul de pe biroul părintelui și fu convins că visa. Era sigur că-l văzuse arzând.
Capitolul 6
1.
Michael era prăbușit într-un separeu de la bufetul local, cu două cești de cafea pe masă, ambele neatinse. Se lupta să-și țină ochii deschiși. Epuizarea îi împovăra deja mintea, ca o greutate de plumb. Răsucea cu nervozitate o carte de vizită și își plimba privirea de jur împrejurul bufetului. Îi înșelase încrederea; o mințise de trei ori. Și acum....
Rămăsese fără opțiuni. Spitalul cerea să știe cum avea să plătească pentru operație și pentru tratamentul ulterior. În trei zile, se strânseseră deja facturi în valoare de peste douăzeci de mii de dolari.
Teste, teste și iar teste. Unul mai dureros și mai scump decât cel dinainte.
Doctorul Rhineheart încercase să tragă niște sfori, însă nu mai avea ce face. Directorul administrativ al spitalului spusese clar: dacă Michael nu-și permitea tratamentul, soția lui, din nefericire, trebuia să părăsească rezerva.
Mary și Michael erau prinși la mijloc - nu aveau destui bani să plătească tratamentul, dar în schimb avea exact cât să nu poată primi ajutor social. Michael fusese adus în situația de a implora, pledând pe lângă toți cei pe care-i cunoștea. Busch urma să-i dea cei treizeci și cini de mii de dolari imediat ce-și lichida fondul de pensii. Asta fusese o lovitură pentru Michael, dar acceptase împrumutul; nu avea de ales, mândria lui trebuia sacrificată. Cu toate astea, banii nu puteau fi disponibili decât peste trei săptămâni, și chiar și atunci nu aveau să fie nici pe departe suficienți.
Cu o zi în urmă avusese parte de ultima umilință. Fusese cel din urmă loc de unde putea spera să obțină sprijin. Michael epuizase toate posibilitățile.
Luase loc la biroul lor și le acceptase ceaiul, nedorind să pară nepoliticos, așa cum se întâmplase atât de des în trecut. Le explicase problema: dacă nu făcea rost de bani, soția lui avea să moară. Părintele Shaunessy și membrii consiliului parohial îl ascultaseră încuviințând din cap, cu compasiune, fără să scoată un cuvânt înainte ca el să termine de vorbit.
Și apoi, Biserica în care Mary credea atât de mult pur și simplu spusese nu.
- Nu avem resursele necesare ca să asigurăm fonduri pentru enoriașii noștri.
Dar avea s-o amintească cu dragă inimă pe Mary la slujba de duminică.
Michael stătea într-un separeu, amestecând cu lingurița în ceașca de cafea rece, uitându-se lung la ceilalți clienți. Erau doar trei. Stăteau în celălalt capăt al bufetului, râzând încet despre cine știe ce.
Nu putea să nu se holbeze la ei, dorindu-și să fi dat atenție unor asemenea momente, clipelor în care viața era trăită fără griji, când nu era conștient că totul putea fi distrus de diagnosticul unui medic. Știa că nu are cum să se întoarcă în timp, dar lucrul cu adevărat frustrant era faptul că nu avea nicio posibilitate să depășească acest moment.
De nicăieri apăru Finster, îmbrăcat impecabil într-un costum sport Armani, cu părul alb strâns la spate într-o coadă. Când se așeză, Michael observă că Finster era mult mai în vârstă decât i se păruse când intrase prima oară în magazinul său. Se vedea în ochii lui, bătrâni și oțeliți, ca și cum ar fi trecut prin viață de mai multe ori.
- După cum arăți, ți-ar prinde bine un prieten, remarcă Finster.
- Situația se mai schimbă.
- Îmi pare rău pentru soția ta, murmură germanul cu o simpatie sinceră.
- Mda, bine.
Michael șovăia, își găsea greu cuvintele.
- Voiai să vorbim?
- Cum te simți?
- Timpul este scurt.
- Știu că ai ieșit din branșă, și respect asta.
Apoi Finster păru să se răzgândească. Se lăsă pe spate, scuturând din cap,
- Nu trebuie să vorbim despre asta acum. Poate mai târziu, când ai să fii într-o stare de spirit mai bună.
- Nu, e acum sau niciodată.
Dacă nu-l asculta acum, și-ar fi pierdut curajul, și Mary ar fi fost și ea pierdută.
- Bine. Dar, dacă nu ești interesat, am să înțeleg și ne vom despărți prieteni.
Michael rămase uitându-se lung la bărbatul mai în vârstă. Știa că oricine avea de-a face cu fosta șa branșă era în cel mai bun caz o persoană dubioasă.
- Sunt gata să mă ocup de toate cheltuielile medicale ale soției tale, indiferent de costuri...
- În schimbul a ce?
Michael intră în subiect, conștient că nu era vorba despre o treabă simplă. Două sute cinzeci de mii de dolari - costul estimativ al tratamentului lui Mary - era plata pentru ceva periculos.
- Am nevoie disperată de două obiecte. Amândouă se află într-o clădire cu securitate minimă. Nu sunt paznici înarmați, accesul este ușor....
- Sunt eliberat condiționat.
- Treaba trebuie făcută în Europa. N-ai să încalci eliberarea condiționată de aici.
- De fapt, tot aș încălca-o. Și, ce e și mai important, mi-aș călca pe inimă. I-am promis soției mele.
Finster se aplecă spre el și-și puse mâinile pe masă.
- Situația se mai schimbă, Michael. Viața soției tale atârnă în balanță. I-ai fi făcut o asemenea promisiune dac-ai fi știut că înseamnă diferența dintre viața și moartea ei? Sigur că nu.
Finster avea dreptate. Michael știa asta. N-ar fi făcut niciodată promisiunea asta dac-ar fi știut că urma să pună supraviețuirea lui Mary în pericol.
- Îmi trebuie mai multe detalii, zise în timp ce sorbea din cafeaua rece.
- Bun. Măcar te gândești s-o faci. Din păcate, deocamdată asta-i tot ce-ți pot spune. Dacă te hotărăști să accepți slujba, am să-ți dau toate detaliile. Însă odată ce accepți...
Finster lăsă fraza neterminată.
Michael știa acum că nu mai exista cale de întoarcere.
- Întotdeauna termin ceea ce încep.
- Un lucru - poate important, poate nu. Afacerea asta ar putea intra în conflict cu credințele tale religioase.
Era o avertizare făcută cu dezinvoltură, dar tot avertizare rămânea.
- Continuă!
- Treaba trebuie făcută într-o biserică.
Michael chicoti.
- A, e una dintre micile ironii ale vieții.
Se lăsă pe spate în separeu, ridicând din nou ceașca de cafea.
- Nu cred în Dumnezeu. Tu crezi?
Finster păru deconcentrat de comentariul lui Michael, de lipsa lui de credință.
- Din toată inima. După tot ce am văzut...
Își cântări o clipă propria credință.
- Nu am niciun fel de îndoială.
O chelneriță veni și le umplu iar ceștile de cafea. Îi aruncă un zâmbet lui Finster.
Acesta dădu din cap.
- Mulțumesc.
Femeia-și dădu timidă părul din ochi, deși era trecută de prima tinerețe, și se îndepărtă.
- Gândește-te la oferta mea.
Finster se ridică și aruncă pe masă niște bani pentru cafea.
- Trebuie să plec. Am și alte treburi.
- La ora asta?
- N-ai auzit expresia: „Cei obosiți nu cunosc odihna”?
- Vrei să zici „cei răi”?
Finster îi aruncă zâmbetul lui uluitor, apoi îi strânse mâna.
- Sper c-ai să iei decizia corectă, Michael.
2.
Hawk alergă la ușă în secunda în care clanța începu să se miște. Lui CJ nu-i păsă. Pisoiul pufni disprețuitor spre câinele masiv și se făcu din nou colac pe canapea.
Michael intră, și Hawk se repezi la el, lingându-l și salivând, sărind și scheunând. În alte zile, Michael s-ar fi rostogolit cu el pe podea, lăsându-se răsfățat de această dragoste necondiționată, dar nu și azi. Îl mângăie scurt pe Hawk, apoi îi spuse să fie cuminte și-l trimiseîn colțul său.
Intră în birou și luă din sertarul de la mijloc un plic mare, maroniu, îl deschise și scoase niște acte. Le răspândi pe birou și citi pentru a mia oară:
Se adeverește prin prezenta că Michael Edward St. Pierre a fost eliberat condiționat în urma executării unei perioade de 3 ani, 5 luni și 22 de zile pentru condamnarea de 10 ani pentru infracțiunile de furt calificat, deținere de bunuri furate și spargere.
Această decizie a fost luată de Comisia de Eliberări Condiționate a Statului New York, în temeiul faptului că domnul St. Pierre a fost reabilitat cu succes și a executat sentința care i-a fost impusă de Statul New York.
Documentul era marcat cu ștampila „ELIBERAT CONDIȚIONAT”, cu o cerneală roși, care sărea în ochi.
În urmă cu cinci ani și jumătate, telefonul sunase în toiul nopții. Mary se întorsese pe cealaltă parte la al treilea țârâit și răspunsese la telefon cu o voce adormită. Michael era la închisoare, suspectat de lucruri de care el nu și l-ar fi închipuit capabil. Era o trădare cutremurătoare. Proaspătul ei soț îi ascunsese felul de viață pe care-l ducea.
Îl prinseseră la zidul ce împrejmuia Central Park. Aproape că-l escaladase și probabil ar fi scăpat dacă n-ar fi fost sângerarea de la umăr. Cei doi polițiști îl trataseră dur, izbindu-l de zidul de granit. Îi puseseră cătușele și-l arestaseră înainte să apuce să scoată o vorbă. Îl brutalizaseră; nu-i învinovățea.
Femeia zăcea goală în stradă, plină de sânge, incoerentă, pe jumătate înnebunită de cele pătimite. Polțiștii nu știau că sângele de pe ea era al lui Michael - presupuseseră că fusese un viol brutal și nu se purtau cu blândețe când era vorba despre așa ceva. Trecuseră două zile până când ea-și recăpătase luciditatea. Dăduse o scurtă declarație prin care confirma nevinovăția și eroismul lui Michael. Era un erou.
Dar, în vremurile noastre, ești erou doar o săptămână. În cazul lui, fusese erou numai o oră. Faptul că o salvase nici măcar nu ajunsese în ziare.
Ambasadorul Ruskot se întorsese în Statele Unite și declarase că nu mai văzuse în viața lui diamantele în valoare de treizeci de milioane de dolari pe care le găsiseră în săculețul lui Michael. Generalul nu-și putea permite un scandal sau un interogatoriu.
Însetat de răzbunare, insistase ca acuzarea să ceară pedeapsa maximă pentru hoțul care violase teritoriul suveran al țării sale ca să fure crucea încrustată cu pietre prețioase. Pretinsese că aceasta avea o enormă valoare culturală pentru națiunea sa și că el personal considera infracțiunea un afront la adresa puternicei sale credințe religioase. De fapt, Ruskot o cumpărase pe nimic dintr-o țară din spatele Cortinei de Fier, și nu ajunsese încă să o vândă.
Cei de la Departamentul de Stat cunoșteau prea bine afacerile necurate ale ambasadorului, dar nu aveau niciun fel de putere. În schimb, făcuseră presiuni asupra procurorului ca să fie siguri de condamnare. Relațiile cu Akbiquestanul erau tensionate, iar Guvernul Statelor Unite trebuia să dea semn de bună-credință în apărarea intereselor „țării prietene”.
În prima zi a procesului, Mary stătuse cu stoicism în spatele sălii de judecată, însă își ferise privirea de a lui Michael. El îi scrisese un bilet și-l rugase pe avocatul său, desemnat de tribunal, să i-l dea.
Ea îl mototolise și-l băgase adânc în geantă, fără ca măcar să se uite pe el. Îi spusese avocatului că-și va îndeplini rolul de soție devotată pe toată durata procesului, dar că relația lor se va termina odată cu încheierea acestuia.
Timp de trei zile, Michael intrase și ieșise din sală, cu cătușe la mâini, aruncându-i disperat priviri pline de tristețe. Cât ținuse procesul, nu se uitase în ochii lui nici măcar o singură oară.
Michael nu știa cum să se apere; avocatul lui abia ieșise de pe băncile școlii, și acesta era al treilea proces al lui. Încercase să arate că eroismul lui Michael o salvase pe frumoasa Helen Staten - jurații aflară că era blonda și atrăgătoarea soție a lui James Staton, un industriaș de șaptezeci și cinci de ani - ca să atenueze pedeapsa lui Michael, dar nu avea niciun martor.
Doamna Staton avusese o cădere nervoasă; bolboroselile ei erau în cel mai bun caz incoerente, și se credea că mintea ei refuza, din fericire pentru ea, să-și mai amintească violul. Pentru ca lucrurile să fie și mai grave, soțul ei, James Staten, murise după două zile de la întâmplare. Nu mai rămăsese nimeni care să-i ia apărarea lui Michael.
„Vinovat” Verdictul fusese dat după ce jurații deliberaseră mai puțin de o oră.
Statul le luase casa de vacanță din Bedford, banii din contul lui Michael, cei din contul lui Mary, tot ce avea, ca să acopere cheltuielile de judecată și amenda de trei sute de mii de dolari.
Cum nu exista nicio dovadă că Michael își câștigase vreodată existența lucrând, că avusese o slujbă sau că plătise impozite, procurorul încercase să stabilească o legătură între bunurile lui Michael și alte furturi. Nu reușise. Din fericire, Michael nu lăsase nicio urmă până în acea noapte fatală.
Închisoarea Sing Sing din Ossining, New York, urma să fie căminul lui Michael în următorii trei ani și jumătate.
Mary primise cererea de divorț la o săptămână de la terminarea procesului. O citise de la un capăt la altul de două ori și, la naiba cu religia ei, avea să meargă până la capăt. Își sunase avocatul. Acesta îi spusese să semneze actele și că i le va da el lui Michael la închisoare. Mary începu să scotocească prin geantă după un pix și dăduse de biletul pe care i-l scrisese Michael la începutul procesului.
Mary,
Te rog să nu te torturezi singură stând în sală pe tot procesul. Rușinea pe care ți-am provocat-o este și așa destul de mare. Căsătoria înseamnă încredere, înseamnă să crezi în celălalt. Și, după ceea ce am făcut, știu că n-o să mai ai niciodată încredere în mine. Trebuie să mergi mai departe și să-ți vezi de viața ta.
Știu că vei găsi pe altcineva care să te iubească și să aibă încredere în tine.
M.
Se dusese la închisoare a doua zi de dimineață, cu actele de divorț în geantă. El îi povestise totul. Îi explicase tot: că nu avusese niciodată o afacere de consultanță, că banii pe care-i avea proveneau de fapt din furturile anterioare. Că atunci când se întâlniseră se hotărâse să renunțe. Urma să mai dea o lovitură, care trebuia să fie una de proporții. Dar totul se prăbușise din cauza unei cruci furate și a unui act necugetat de curaj.
Terminase spunându-i că el nu va contesta divorțul.
Însă replica ei simplă îl făcuse să vadă lucrurile limpede.
- Nu m-au interesat niciodată banii, hainele scumpe sau mașinile, Michael. Lucrurile astea se învechesc și sunt aruncate. Pentru mine, cea mai prețioasă comoară este să trăim și să îmbătrânim împreună. Te iubesc, Michael, și tu mă iubești pe mine. Asta-i tot ce-mi trebuie.
Mary continuase să-l viziteze în fiecare sâmbătă, iar Michael, să o sune în fiecare luni și miercuri. În timp, își reconsolidaseră relația.
Trădarea îl apăsa pe Michael acum când stătea la birou și-și amintea. Cuvintele Comisiei de Eliberări Condiționatte îi răsunau în urechi:
- Nu încerca nici măcar să plănuiești o infracțiune, în special un furt, căci, dacă o vei face, n-ai să mai ieși niciodată dintre zidurile închisorii.
Trădarea sa față de Mary era doar începutul; deși vina nu se va șterge niciodată, spera ca într-o zi ea să înțeleagă ceea ce voia el să facă acum. Busch însă.....
Michael știa că, acceptând propunerea lui Finster, nu numai că va distruge prietenia dintre ei, ci îi va și întoarce unul împotriva celuilalt pe viață. Devotamentul lui Busch față de lege avea să-l facă insensibil la dilema cu care se confruntau Michael și Mary.
Își storsese disperat creierii în căutarea altei soluții, a unui miracol, a unei alternative simple care-i scăpase.
Michael puse actele de eliberare la loc în plic și apoi în sertar și, lăsând sertarul deschis, se duse la rafturi. Romane de toate felurile se îngrămădeau pe rafturile de sus. Pe rafturile de jos se aflau vechie lui cărți de documentare: texte despre sisteme de alarmă și colecționarea bijuteriilor, istoria artei și magie, muzee europene și fotografie. Rafturile de la mijloc erau rezervate suvenirurilor: scoici, animăluțe de pluș, vederi. Lucruri care trezeau amintiri, lucruri care simbolizau dragoste.
Și cu toate că unule obiecte deveniseră stânjenitoare în timp, el și Mary fuseseră întotdeauna de acord că nu le vor arunca niciodată. Căci era reflectpri ale unor clipe prețioase, a lucrurilor pe care le îndrăgiseră în viața lor împreună. Să le dea jos de pe raft ar fi însemnat să-și renege trecutul, ca și cum s-ar fi negat pe ei înșiși.
Printre cele mai importante comori ale lor se număra și un crucifix așezat pe un perete, care le fusese dăruit la nuntă. Era o cruce simplă, nimic deosebit; de fapt, Michael nici măcar nu-și amintea cine le-o dăduse. Făcută din lemn simplu, cu un Isus din plastic prin de ea, era un obiect pe care-l găseai cu miile la orice talcioc.
El și Mary glumiseră, zicând că, probabil, cel care le-o dăduse o furase de pe oglinda retrovizoare a unui taxi din New York.
Acum, cu tot ce se întâmplase în ultimele două zile, devenise insuportabil s-o mai privească.
Michael simțea că-i trăda pe Mary și pe Busch, dar simțea în același timp și că fusese la rândul lui trădat. Toți anii de evlavie, toți anii de rugăciuni îl aduseseră aici, singur, fără nicio alternativă.
Și, cu acest ultim gând, Michael scoase de pe perete crucifixul, simbol al credinței lui trecute. Se întoarse la birou, îl puse împreună cu actele de eliberare condiționată și închise bine sertarul.
Capitolul 7
1.
Michael rămase la căpătâiul lui Mary întreaga noapte, plecând înainte ca ea să se trezească. Analgezicele îi lăsau doar câteva ore de luciditate pe zi, și, cu toate că-l durea să nu-i audă vocea, știa că așa e cel mai bine, pentru că medicamentele puternice care-i intrau în sânge o ajutau să evite durerile din ce în ce mai mari. Dacă nu făcea operația imediat, avea s-o piardă.
Și să fie prizonier într-o lume fără ea ar fi fost o închisoare mai înspăimântătoare decât oricare alta cu care avusese de-a face.
Toate astea îi treceau prin cap în timp ce Finster îi pregătea o băutură la barul din lemn de arțar lustruit.
Finster îi întinse lui Michael un pahar de cristal.
- Chivas, mereu a fost preferatul meu.
Își luă și el paharul și-l ridică.
- Fie să bem următorul pahar în cinstea succesului.
Michael ignoră toastul. Nu era omul formalităților și nu se dădea în vânt după whisky scoțian. Lucrase întotdeauna singur. Nu dăduse niciodată vreo lovitură pentru altcineva; și știa că, de data asta, pentru prima oară în viață, nu face el regulile.
- Dar destul cu politețurile! Te rog, ia loc, îi spuse Finster cu vocea lui cu un ușor accent. Desigur, am să-ți pun la dispoziție tot ce trebuie - bani, personal, echipamente.
Michael se așeză pe o canapea, își puse paharul pe măsuța de cafea și se aplecă în față.
- Pentru ce?
- Două chei.
- Chei, repetă Michael derutat. Ce deschid?
- Sunt antice, una de aur, una de argint, vechi de două mii de ani.
În vocea lui Finster se simți un ușor entuziasm când se așeză.
Michael rămase nemișcat, aparent impasibil. Însă inima îi bubuia, iar pulsul i se accelerase; nu se putea stăpâni, simțea din nou entuziasmul, declanșarea adrenalinei. Știa, cu toate acestea, că trebuie să-și controleze emoțiile; treaba asta n-o făcea pentru el, ci pentru Mary.
- Unde? întrebă.
- Italia. Roma. N-ar trebui să fie greu pentru cineva cu talentele tale.
- De unde știi de talentele mele? Am avut mereu grijă să trec neobservat.
- Din surse sigure.
- Cine?
Michael știa că diavolul se ascunde în detalii.
Finster zâmbi.
- Va trebui să ai încredere în mine în chestiunea asta, Michael.
- Fără supărare, dar nu există încredere în afacerea asta.
- În semn de bună-credință, într-o oră voi transfera o sută de mii de dolari în contul tău, ca soția ta să poată începe imediat tratamentul.
- Ai putea aranja să fiu omorât după ce-mi fac treaba și să retragi plata.
Finster se ridică de pe canapea ca un cavaler în fața suveranului său.
- Michael St. Pierre, îți dau cuvântul meu, nu ți se va face niciun rău, și plata finală va fi efectuată la livrare. Sunt un om de onoare.
Michael nu fu impresionat.
- Onoare printre hoți e un oximoron.
- Nu mi-am încălcat niciodată o promisiune și nu m-am retras niciodată dintr-o învoială. Niciodată. Dacă aș fi făcut-o, n-aș mai fi în branșă.
- Până acum n-ai pomenit nimic despre afacerile tale.
Modul în care Finster răspundea la întrebare avea să fie la fel de grăitor ca răspunsul în sine. Michael știa deja răspunsul din cercetările preliminare pe care le făcuse în legătură cu noul său asociat. Cu cazierul lui, Michael nu-și putea permite o înscenare din partea unui polițist prea plin de zel. Verificase identitatea și afacerile lui Finster înainte de a veni aici.
- Lucrez în diverse domenii. Vânzări cu amănuntul, genul ăsta de afaceri, totul pe plan mondial.
Finster îl privi pe Michael drept în ochi.
- Ai cuvântul meu, domnule.
Michael nu era sigur câtă încredere putea avea în cuvântul lui Finster. Hotărî că-l va testa mai târziu, însă pentru moment îi stârnise curiozitatea.
- Și despre ce biserică din Roma e vorba.
- O biserică.
Finster făcu o pauză.
- Cheile sunt la Vatican.
Michael trase adânc aer în piept, asimilând noua informație.
- Vatican. Vrei să fur de la Vatican? Asta-i ceva ce-ar fi trebuit să-mi spui de la bun început.
- Sunt sigur că acum înțelegi nevoia mea de a păstra secretul deplin asupra acestui lucru. Ai de gând să mă lași baltă?
- Nu. Doar că e ceva destul de îndrăzneț. Dacă - Michael spuse apăsat cuvântul dacă - se poate realiza, va trebui un plan deosebit de complex. O treabă la un asemenea nivel va fi extrem de periculoasă. Nu lasă loc de greșeli. Nu e o clădire cu un sistem slab, este unul dintre cele mai bine apărate state din lume. Și paznicii? Nu te lăsa înșelat de uniformele alea albastre împopoțonate. Garda Elvețiană este una dintre cele mai eficiente și bine pregătite unități militare din Europa. Dar, și mai important, oamenii ăia au ceva ce nu poate fi insuflat unui soldat prin niciun antrenament: alcătuiesc una dintre cele mai loiale forțe de pe planetă.
În toți anii în care se ocupase de așa ceva, teama nu pusese niciodată stăpânire pe Michael. Acum însă îl înțepa în inimă, încetinindu-i ritmul firesc. Dacă dădea greș, ar fi putut muri și el și Mary.
Dedesubtul acestei afaceri era ceva ce nu i se spunea și, după părerea lui, erau multe alte lucruri la mijloc. Aici nu era vorba doar despre chei sau antichități, ci despre ceva mai mult. Tot ce știa - tot ce-l preocupa - era că, furându-le, avea să fure viață pentru soția lui. Asupra acestui lucru se va concentra, asta-l va duce la reușită, în pofida tuturor obstacolelor.
Finster îi dădu lui Michael o mapă de piele neagră, burdușită cu hârtii.
- Ai aici informații despre chei, amplasamentul lor exact, planul și detalii despre locul în care sunt ținute.
Se întoarse la fereastră și privi afară, spre oraș.
- Înțelegi că îmi pun speranța în tine, așa cum și tu ți-o pui în mine.
Trecu o clipă înainte să se întoarcă din nou spre Michael.
- De-abia ne-am întâlnit, dar cred că am ajuns la o înțelegere, nu-i așa?
Michael dădu ușor din cap.
- Însă, mai mult decât orice altceva, trebuie să pricepi un lucru.
Finster se îndreptă spre Michael, vorbind rar, ca să-și sublinieze spusele.
- Nu mă trăda! Nu încerca să duci aceste artefacte cuiva care ar oferi mai mult. Nu încerca să le înlocuiești. Voi ști dacă nu sunt cheile autentice, Michael.
Bărbatul se opri la mai puțin de jumătate de metru în fața lui Michael, privind în jos spre el.
- Voi ști, repetă.
Michael se ridică încet de pe canapea, cu mapa în mână, fără să-și ia nicio clipă ochii de la Finster.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce deschid cheile astea? Un cufăr? Un fel de seif?
- Nu. Nimic de felul acesta, probabil doar niște uși vechi care-au dispărut de mult.
2.
În dimineața următoare, la o săptămână după programarea la doctor, Mary era în operație. Tumoarea era mai mare decât se așteptase doctorul Rhineheart, dar după opt ore în sala de operații era de părere că o scosese pe toată. Se înfășurase în jurul ovarului și al trompe stângi și începea să atace ovarul drept.
Combinația de chimioterapie și radiații pe care o prescrise era menită să stârpească orice urmă de cancer din corpul lui Mary. Era un tratament dur, pentru care era nevoie de toată puterea ei.
Michael stătea lângă Mary în salonul de recuperare și o ținea strâns de mână. Fața ei era lipsită de culoare și, deși era ceva firesc, paloarea ei tot îl șoca. Nu putea să-și alunge senzația că e moartă. Avea nevoie de el acum mai mult ca oricând.
Mary îl salvase și, pe Dumnezeu, avea s-o salveze și el.
3.
Paul și Jeannie Busch plecară de la spital; tot drumul până acasă nu scoaseră un cuvânt. Așteptaseră împreună cu Michael tot timpul cât Mary fusese în operație. Cele opt ora păruseră douăzeci.
Lui Busch îi venea greu să pară atât de încrezător pe dinafară, când inima îi era plină de spaimă.
El și Jeannie erau mai apropiați de soții St. Pierre decât oricine altcineva, și această întorsătură crudă a destinului îi sfâșia. Cu toate acestea, ceea ce-l supăra cel mai tare pe Busch era o întrebare teribilă care tot nu-i dădea pace: „De unde obținuse Michael banii?”
4.
Michael stătea la masa din camera de zi, cu conținutul mapei negre înșirat în fața lui. Hărți și cărți, grafice și documente. Își făcea temele.
Obiectivul lui Michael se afla într-unul dintre cele mai mari muzee din lume. Și, cu toate că Muzeele Vaticanului adăposteau numeroase comori religioase, la prima vedere securitatea muzeelor părea minimă, de parcă fusese neglijată: camere video, alarme și câte un paznic pe ici, pe colo. Adevărata pază era însă înzecită.
Orice fel de intrare și de ieșire era dotată cu detectoare de metale ascunse în mod dibaci; scanere cu izotopi; filtre olfactive care să detecteze semnături chimice. Peste tot erau pitite camere, iar monitoarele din camera pentru situații de criză erau ținute constant sub observație de ochi atenți. Agenți de pază sub acoperire mișunau peste tot, asigurând o supraveghere umană complexă a întregii activități.
Finster îi indicase amplasamentul exact al celor două chei, permițându-i lui Michael să se concentreze asupra metodei potrivite de a le obține. Dar Michael fusese în branșă suficient de mult timp ca să știe că nu trebuie să ai încredere decât în tine însuți.
Înainte de a fi de acord să dea lovitura, Michael se interesă mai întâi de trecutul germanului. Ceea ce descoperi i-ar fi impresionat pe mulți.
Finster era un miliardar care apăruse în urmă cu zece ani din Germania de Est, un industriaș putred de bogat care se ocupa cu succes de mai multe domenii. Michael își folosi sursele ca să i se confirme faptul că Finster nu avea legături cu oamenii legii și nici nu avusese altercații cu aceștia în trecut.
Faptul că nu găsi nimic în neregulă cu privire la Finster nu-l făcu pe Michael să aibă mai multă încredere în el, așa că verifică și răsverifică toate informațiile despre Vatican, neluând nimic de bun din start.
Michael se întinse după un plic mare cu burduf. Sosise în acea dimineață, fiindu-i înmânat personal de cineva de la hotelul lui Finster. Scoase din el o cutiuță și, deschizând-o, găsi înăuntru un telefon prin satelit cu iridiu.
Telefonul era mai mare decât un celular obișnuit: lung de douăzeci de centimetri, lat de șase și gros de doi centimetri și jumătate. Michael desfăcu partea din spate și scoase bateria. Era mai grea decât se așteptase; mărimea ei era motivul masivității telefonului.
Pe biletul care-l însoțea scria:
Este sigur; mă poți contacta după bunul tău plac, ca să mă ții la curent cu progresele pe care le faci. Dar, și mai important, îl poți folosi ca să vorbești cu soția ta, pentru că, la urma urmelor, faci toate astea pentru ea.
În plic, Finster pusese și zece mii de dolari americani, douăzeci și cinci de mii de euro și trei carduri de platină, fiecare corespunzând unei identități diferite.
Dacă n-ar fi mers ceva bine, Michael ar fi avut bani și resurse mai mult decât suficiente ca să-și cumpere calea de întoarcere acasă.
Mai erau și trei pașapoarte pentru cele trei identități diferite. Pașaportul real al lui Michael fusese anulat din cauza eliberării sale condiționate. Pozase pentru noile fotografii de pașaport înainte de a pleca din hotelul lui Finster, cu o săptămână în urmă, lăsându-l pe acesta să se ocupe de restul.
Michael nu voia să fie prins pentru simpla infracțiune de falsificare a pașaportului. Asta ar fi pus capăt călătoriei lui înainte să înceapă.
Răsturnă conținutul plicului în palmă: un bilet de avion pentru Roma, altul de la Roma până la reședința lui Finster din Germania și un al treilea pentru întoarcerea la New York. Găsi atașat un itinerar. Urma să stea la hotelul Bella Coccinni din Roma, care dădea spre Tibru.
Avea la dispoziție șapte zile.
5.
Mary, purtând o pereche de pantaloni kaki și o bluză cu flori, stătea întinsă în patul ei de spital. Hainele standard de spital deveniseră obositoare și enervante după o săptămână și era bine să fie îmbrăcată din nou cu ceva care o făcea să se simtă sănătos de normală. Deși încă avea dureri considerabile era ușurată că operația trecuse.
Nu-i spusese lui Michael, dar fusese îngrozită de anestezie; se temea că nu se va mai trezi niciodată. Între cancer și coșmaruri, trecuseră săptămâni bune de când nu se mai simțise odihnită.
Televizorul mergea cu sonorul oprit; Jerry Sprnger, cu toate că-și agita brațele ca de obicei, nu avea același impact dacă nu i se auzea vocea dezlănțuită.
Michael se aplecă, sărutând-o pe buze.
- Trebuie să plec pentru câteva zile.
- Unde? întrebă ea cu un zâmbet.
Își ascundea bine dezamăgirea.
- În sud. Trebuie să semnez niște hârtii și să execut o lucrare pentru Rosenfield, tipul care m-a ajutat să plătesc pentru toate astea.
Lui Michael îi era foarte ușor să mintă, și asta-l îngrijora. E drept că lui Rosenfield îi plăcea de el, dar oamenii nu investesc bani în personalitatea altora. Bătrânul în compătimise, însă nu destul. Îi spusese lui Michael că-i pare rău, dar că nu-i poate împrumuta atâția bani, că nu-și poate asuma un asemenea risc.
- Pur și simplu ți-a dat banii ăia?
- Ți-am spus, e un împrumut, pe care l-am girat cu afacerea și cu activitatea mea viitoare.
- Încă nu-mi vine să cred. Și eu care mă gândeam că nimeni nu mai este capabil de compasune.
Mary se scărpină absentă în locul în care bandajul acoperea tubul care-i ieșea din braț.
- Nu știu cum i-aș putea mulțumi vreodată.
- I-am mulțumit eu.
Michael îi luă mâna într-ale lui. Mary habar n-avea că magazinul lui abia se menținea pe linia de plutire. Tot ce știa era că în fiecare săptămână Michael aducea acasă salariul, și era mândră de el. Pentru ea, el construise ceva din nimic.
- Trebuie să plec în seara asta.
- Trebuie?
În după-amiaza aceea era programată să înceapă chimioterapia și, din câte auzise, o așteptau niște efecte secundare nu prea plăcute, pe care-i era frică să le înfrunte singură.
- N-aș vrea să fiu nicăieri altundeva decât aici cu tine.
- Pot să vin și eu?
Era mai mult o glumă decât o rugăminte.
- Mi-aș dori ei, zise Michael.
- Și eu.
- Trebuie să începi tratamentul.
- Știu.
Mary clătină din cap, cu o umbră de dezamăgire în ochi.
- Cred că doar caut o cale de scăpare. Cât ai să lipsești?
- Cam o săptămână.
- Întoarce-te cât poți de repede! îi șopti Mary când el o strânse în brațe.
Amândoi aveau în față cea mai mare provocare din viața lor, dar niciunul nu-și arăta teama. Fiecare își făcea mai multe griji pentru celălalt decât pentru sine.
6.
Dennis Thal intră în vestiar. Tânărul polițist era ud leoarcă de transpirație, ca și cum ar fi sărit într-o piscină, și de-abia aștepta să facă un duș rece ca gheața. Jocul de baschet cu John Ferguson, un detectiv începător, se terminase cu victoria lui Thal, în ciuda faptului că avea degetul mic și mijlociu de la mâna stângă paralizate; Thal nu pierdea niciodată. Detesta să piardă.
Busch îl aștepta nerăbădător lângă dulap.
Thal părea un puști curat, cinstit, născut cu căiță pe cap. Prin secție se zvonea că era înstărit și că vedea meseria de polițist ca pe o distracție.
Busch tocmai îl verifica și el, dacă se dovedea adevărat, urma să ceară ca puștiul să fie transferat. Nu aplicai legea pentru amuzament sau ca să-ți crească nivelul de adrenalină.
Dacă Thal voia să-și pună sângele în mișcare, n-avea decât s-o facă pe socoteala altcuiva. Acțiunile poliției nu erau un sport, ci slujba lui Busch. Nu voia să moară pentru că un tip dorea să se simtă bine.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Thal în timp ce-și deschidea dulapul.
- Trebuia să ne întâlnim sus acum un sfert de oră.
- A, scuză-mă, n-am vrut să-ți trag clapa.
Thal își dădu din ochi părul transpirat.
- Dă-mi treizeci de seuncde să fac un duș și urc.
Busch ieși din vestiar, strigându-i peste umăr:
- Ai trei minute.
Thal se uită în jur: nu mai era nimeni. Își scoase hainele murdare, le azvârli pe podea și își aruncă prosopul pe umărul drept. Sări sub duș, se săpuni și, ținându-se de cuvânt, ieși din apa rece ca gheața în treizeci de secunde.
Se pieptănă și își luă pantalonii cu dungă.
Thal nu era pudic, doar că nu voia ca Busch (sau ca oricine altcineva) să-i vadă umărul drept. Dennis Thal știa că, în ciuda cămășii Ralph Lauren și a pantofilor Cole Haan, nu era ce părea a fi.
Știa că „tatuajul” lui l-ar stârni pe Busch.
Craniul negru cu trandafiri care ieșeau din osul fracturat n-ar fi făcut decât să confirme părerea polițistului masiv. Fusese gestul prostesc al unui băiat de șaisprezece ani, un mod de a fi cool și de a se integra în gașcă. În cazul lui Thal, nu dăduse rezultate. Cicatricea de la o arsură îl transformase într-o oroare grotească pe care n-o putea șterge.
Dacă Busch i-ar fi văzut tatuajul, ar fi început o serie de întrebări la care Thal n-ar fi putut răspunde. Ceva atât de nepotrivit ar fi pricinuit mai mult decât o simplă curiozitate din partea unui polițist cu experiența lui Busch.
Detectivul Dennis Thal nu se zbătuse atâta să ajungă să lucreze cu Busch ca să fie descoperit - avea o treabă de rezolvat și n-avea de gând să-și dezamăgească angajatorul.
7.
Mormanul de dosare de pe partea din stânga biroului avea douăzeci și șapte de centimetri, cu șapte centimetri mai puțin decât cel din dreapta. În ultimele cinci minute înălțimea lor se tot schimbase, căci Busch scotea la întâmplare un dosar, se făcea că-l răsfoiește, apoi îl punea în cealaltă parte a biroului.
Eliberatul condiționat pe care-l aștepta întârziase un sfert de oră; așa ceva nu-i stătea în fire, iar Busch începea să se îngrijoreze.
- Absența de la o întâlnire solicitată nu repezintă o încălcare a eliberării condiționate? întrebă Thal, care stătea drept ca un băț pe scaunul de lângă Busch.
Acesta nu se obosi să-i răspundă: el decidea, nu Thal. Tocmai se pregătea să-l pună la punct, când de undeva de sub hârțoage se auzi înfundat o sonerie de telefon.
Busch împinse dosarele la o parte și răspunse.
- Busch.
- Hei, eu sunt.
Michael gâfâia.
- Ești bine?
Thal se uită la Busch, ridicând întrebător dintr-o sprânceană.
Busch își schimbă imediat tonul.
- Ai întârziat cincisprezece minute.
N-avea de gând să-l lase pe Thal să afle de prietenia sa cu Michael St. Pierre. Simțea că într-un fel Thal ar întoarce acest lucru în avantajul său și l-ar folosi împotriva lui.
- Îmi pare rău, a trebuit să mă ocup de ceva pentru Mary.
- Ea cum se simte? întrebă Busch, cam tăios.
- Se ține tare, după-masă începe chimioterapia.
Michael își dădu seama în cele din urmă.
- E cineva cu tine.
- Mda.
Acum erau pe aceeași lungime de undă.
- Ascultă, trebuie să vii aici, aveam programată o întâlnire oficială ca să-ți analizăm reabilitarea; nu ai voie să lipsești.
- N-am vrut să te pun într-o situație dificilă.
Michael făcu o pauză, apoi continuă:
- Trebuie să plec câteva zile.
Lui Busch îi îngheță sângele-n vine.
- Câte zile?
- O săptămână.
Busch se temea să pună întrebarea, dar trebuia să-și facă meseria.
- De ce?
Michael era acasă, în apartament, ținând telefonul cu umărul și uitându-se la planurile Vaticanului răspândite înaintea lui pe masa din sufragerie.
- Are legătură cu finanțarea tratamentului lui Mary. Trebuie să execut o lucrare de securitate.
Busch nu se lăsă dus. Prieten sau nu, știa când era îndrumat spre o pistă falsă. Avea să primească niște răspunsuri, însă trebuia să mai aștepte puțin până când îl scutura nițel pe Thal.
- Când?
- Trebuie să plec diseară.
- Nu înainte să ne întâlnim.
Știau amândoi că Michael nu putea părăsi statul fără permisiunea lui Busch.
- Nu știu dacă o să am timp.
- Fă-ți timp!
Busch fu cât se putea de clar în privința asta. Nu-i mai vorbise niciodată lui Michael pe un astfel de ton. Michael își dădu seama că Busch voia răspunsuri, iar el îi datora o explicație.
Se va întâlni cu el, dar adevărul va trebui să mai aștepte. Michael era sigur că, în cazul ăsta, adevărul nu avea să-i aducă libertatea.
8.
Busch și Michael stăteau în picioare în spatele gardului care împrejmuia un teren de baseball pe care se juca un meci din Liga mică, în care bâtele de baseball erau mai mari decât copiii.
Busch era antrenorul; îi plăceau toate sporturile, și avea de gând să-i transmită fiului său ceea ce știa. Robbie Busch era la baza a doua; aplecat și gata de joc, băiatul era hotărât să nu lase nicio minge să treacă de corpul lui de-o șchioapă.
Niciunul dintre bărbați nu se uita la celălalt.
- Și unde te duci?
- Virginia. Fredericksburg.
- Șapte zile?
- Mda.
- Lasă-mă să vin cu tine, și așa trebuie să-mi iau niște zile de concediu. Patru mâni fac de două iri mai multă treabă, în jumătate din timp.
- Nu, e-n regulă, sunt chestii tehnice, lucrări de instalare.
- E un moment nepotrivit să pleci.
- Așa a fost învoiala.
- Și ce învoială e asta?
Michael se uită la Paul: subterfugiului le făcea rău amândurora.
- Un contract standard.
- De unde ai făcut rost de bani pentru tratamentul lui Mary?
Michael nu-și luă privirea de la meci.
- De la unul dintre clienții mei.
Tăcu o clipă; nu-i plăcea să se simtă încolțit.
- Cel din Virginia.
- Cine?
Michael ignoră întrebarea.
- Mi-a dat de lucru și m-a ajutat să obțin un împrumut.
- Parc-ai zis că nu aveai garanții.
Devenea un interogatoriu.
- Nu am.
- Atunci cum poate cineva fără garanții să obțină un împrumut?
- Având parte de un binefăcător.
Acum Michael îl privi pe Busch direct în ochi.
- Cineva care are încredere în mine. Unde vrei să ajungi cu asta?
- Tu să-mi spui, Michael. Unde o să ajungem cu asta?
Michael nu făcu decât să se uite lung la el. Numai asta putea face.
- O să ai grijă de Mary cât lipsesc?
- Știi că așa voi face, se răsti Busch.
Începea să fiarbă. Michael se ascundea după soția lui.
Michael dădu să plece.
- Michael, nu mă obliga să-mi fac meseria!
Michael nu spuse nimic; se urcă în mașină, o porni și plecă.
9.
Michael conducea pe Maple Avenue. Își luase puțin bagaj, o geantă de umăr cu haine de vară și mapa neagră înțesată cu hârtii. Avea să-și ia ustensilele și ce-i mai trebuia după ce ateriza în Italia.
Încercase s-o vadă pe Mary înainte de a pleca, dar dormea.
Deși își luaseră rămas bun mai devreme, tânjea să-i audă vocea înainte de a se urca în avion. Asta avea să fie prima noapte petrecută departe unul de altul de când fusese eliberat din închisoare. Lui Michael i se rupea inima.
O rugase pe o vecină, doamna McGinty, să-l hrănească și să-l plimbe pe Hawk. Bătrâna acceptase bucuroasă. Era încântată să-l țină pe CJ în apartamentul ei o săptămână. Îi spusese că era bine să aibă din nou un rost.
Michael trase mașina în parcarea pe termen lung și plăti în avans pentru șapte zile. În timp ce încuia portbagajul, observă un Torino verde care încetinea lângă gardul parcării.
Îl zărise încă de pe autostradă; îi plăcuseră întotdeauna mașinile puternice, așa că îi atrăsese atenția. Când ieșise pe autostradă în spatele lui, nu-i dăduse prea multă atenție, dar acum se uită cum trecea pe lângă parcare.
Michael încuie mașina și se îndreptă spre terminal. Nu mai văzu autoturismul Torino și respiră ușurat când se apropie de ușile glisante ale aeroportului. Își zise că era paranoic. Nu mai făcuse asta de aproape șase ani și probabil că era excesiv de prudent.
Se duse la îmbarcări. Nu stătea nimeni la rând. O fată drăguță cu accent din sud îi luă biletul.
- Aveți bagaj, domnule McMahon?
- Doar geanta, mulțumesc, răspunse Michael, înregistrându-se sub un nume fals.
Comițând această infracțiune, tocmai încălcase condițiile eliberării.
Funcționara de la compania aeriană îi dădu lui Michael tichetul de îmbarcare, îi mulțumi și-l îndrumă spre punctul de control.
10.
Paul Busch începea să se simtă prost. Îl urmărise pe Michael, neștiind cu ce scop, fără măcar să știe ce-i va spune când îl va prinde din urmă.
Michael urmase procedura și Busch trebuia să hotarăscă dacă să-l lase sau nu să părăsească statul.
Când trecu de ușile terminalului, decise că avea doar să-l conducă pe Michael, acordându-i permisiunea să plece.
De când se născuseră copiii, Jeannie avea o singură regulă: fără arme în preajma copiilor. Așa că Busch își lăsase pistolul, împreună cu portofelul și insigna, în seiful de acasă, înainte de meciul de baseball. Nu se mai obosise să le ia în drum spre aeroport; nu considerase necesar.
11.
Michael mergea prin aeroport, cu geanta atârnată de umăr, lovindu-l ritmic peste coapsă.
Arătă biletul la punctul de control, își goli buzunarele și-și puse bagajele pe bandă. Când trecu de poartă, sună alarma.
Michael îngheță. Îi trecură prin minte crâmpeie de la arestarea lui. Agenții de pază se apropiară ca să-l percheziționeze.
Își verifică buzunarele și răsuflă ușuray când găsi o monedă rătăcită. Se întoarse la poartă. De data asta nu se mai întâmplă nimic și fu lăsat să plece.
12.
Când Busch ajunse la punctul de control, îl zări pe Michael mergând cu pași grăbiți pe coridorul care ducea la porțile exterioare. Înainte de a apuca să hotărască ce să facă, paznicul îi ceru biletul.
Desigur, nu avea.
Busch îi ceru să i se permită să treacă; era polițist și avea o misiune oficială. Paznicul îi ceru legitimația, dar firește că n-o avea la el.
Căută o soluție și decise să continue să-i acorde lui Michael prezumția la nevinovăție; o să stea de vorbă cu el peste șapte zile, când se va întoarce. Însă apoi văzu inscripția: PLECĂRI INTERNAȚIONALE.
Michael tocmai devenise fugar.
13.
De pe pistă, din penumbră, o siluetă urmări cu privirea avionul 747 care-și lua zborul spre cerul nopții. Bărbatul era singur și nu era vreun angajat al companiei aeriene.
Se întoarse spre ușa hangarului, trecând pe lângă personalul de întreținere și pe lângă cărucioarele cu bagaje; nimeni nu-i dădu atenție, de parcă locul lui ar fi fost acolo sau ar fi avut un permis special de trecere.
Trecu se ușă și se îndreptă spre tunelul de securitate. La ieșire stătea un paznic. Acesta ridică privirea, nedumerit să vadă o persoană necunoscută venind spre el, dar, când îi fu arătată insigna de polițist se dumiri.
Dennis Thal zâmbi când paznicul îi ură noapte bună, după care plecă mai departe.
Capitolul 8
1.
Chelnerița cu părul ca pana corbului puse ceașca pe masă, lângă hârtiile lui Michael.
Cafeneau Bourgino se afla chiar lângă Cetatea Vaticanului. În ultimele două zile, fusese destinația sa preferată: micuță, departe de zona circulată și lipsind cu desăvârlire din ghidul turistic. Clientela era un amestec de localnici și de expatriați, așa că prezența sa nu stârnise întrebări.
Din fericire, se trăgea dintr-un neam de irlandezi bruneți. Cu părul castaniu și tenul bronzat, putea fi luat ușor drept italian.
Își petrecuse prima zi în oraș învățând străzile și aleile înguste.
Apoi două zile în zonele mai publice. Până să-și înceapă cercetările, nu fusese conștient de amploarea domeniul cultural al papei.
Vaticanul includea un complex alcătuit din douăsprezece muzee, din care unul, pretindeau unii, era cel mai mare din lume, un titlu disputat atât de Luvru, cât și de Muzeul Smithsonian.
Muzeele Vaticanului cuprindeau o mie patru sute de încăperi. Aveau coridoare cu o lungime totală de peste șase kilometri. Un turist ar fi putut petrece un an întreg aici și tot n-ar fi terminat de văzut vasta colecție, acumulată în două mii de ani.
Ceea ce îl interesa cel mai mult pe Michael era un colț venerat, unde se afla o singură vitronă de prezentare. Piedestalul era de abanos, lemnul negru topindu-se în penumbra din jur, dar ieșind totuși în evidență din cauza contrastului puternic cu caseta pe care o susținea. Cutia de sticlă de pe piedestal avea latura de șaizeci de centimetri, iar geamul era gros de aproape patru centimetri. Un spot subțire montat în tavan străpungea întunericul, luminând pernița de catifea violet pe care erau așezate obiectele după care venise Michael.
Aveau o formă simplă, ce reflecta vechimea lor de două mii de ani.
Îi fuseseră date Sfântului Petru de către Isus și stăteau la baza simbolului papal. Imaginea lor apărea frecvent în întregul Vatican, mai ales pe stema Vaticanului. Pentru milioane de oameni, ele erau adevăratul însemn al Sfântului Petru și al urmașilor lor papali, conducătorii Bisericii pe care Hristos însuși o întemeiase.
Cu toate acestea, pentru Michael aveau un înțeles diferit: reprezentau singura șansă pe care o avea de a-și salva soția aflată pe moarte.
Cheile erau ușor mai mari și mai groase decât cele cu care suntem obișnuiți. Și, deși păreau să fi slujit odinioară unui scop, astăzi erau expuse în mod evident ca să inspire respect.
Erau cheile de aur și de argint: cheile care deschideau calea spre supraviețuirea lui Mary.
2.
Se estima că între aceste ziduri se aflau obiecte de artă, antichități, aur și bijuterii în valoare de peste patruzeci de miliarde de dolari, precum și titlurile de proprietate ale vastelor domenii ale Bisericii Catolice din întreaga lume.
Nicio altă țară nu își concentrează bunurile pe o suprafață atât de mică. Și, din această cauză, existau măsuri de securitate nemaiîntâlnite în lume.
Fiecare cadru de ușă era monitorizat personal și electronic. Arhitecții moderni ai Vaticanului rivalizau în creativitate cu renumiții maeștri. Dispozitivele de securitate - deși de ultimă oră - era în general ascunse vederii, ca să nu diminueze în niciun fel grandoarea structurilor pe care le protejau.
Membri ai Gărzii Elvețiene erau postați la fiecare intrare și la fiecare punct de control, dar nu ei erau cei care-i dădeau bătăi de cap lui Michael, ci reprezentanții Poliției Vaticanului, care se plimbau și se amestecau printre oameni - paznicii fără uniforme. Toți erau pregătiți pentru orice amenințare posibilă la adresa siguranței acestui regat unit.
În Muzeul Sacristiei și al Trezoriei se aflau nouă camere fixe, raza lor de acțiune acoperind toate unghiurile din jurul cheilor de aur și de argint și întreaga suprafață unde Michael își propusese să opereze.
Camerele erau extrem de bine ascunse în pereți, astfel încât să nu strice ambianța, însă, cum Michael încredință încăperea nu numai memoriei, ci și filmului - nefăcând niciodată mai multe poze decât un turist obișnuit - știa că fiecare mișcare îi era urmărită de camerele video ascunse. Și își dădu seama că această misiune va solicita mai mult decât experiență și creativitate.
Va necesita o ingeniozitate incomparabilă cu tot ce arătase el până acum, de care trebuia să dea dovadă dacă voia să facă imposibilul și să-și salveze soția.
3.
- Bună.
Vocea lui Mary se auzea la fel de limpede ca și cum s-ar fi aflat în camera vecină, salutul ei mângăind auzul lui Michael.
Telefonul prin satelit dat de Finster era umitor.
- Cum îți merge?
- Tu prima. Ești bine?
- Sunt în regulă.
- Cum e tratamentul?
...................................................................
Finster se ridică de pe canapea ca un cavaler în fața suveranului său.
- Michael St. Pierre, îți dau cuvântul meu, nu ți se va face niciun rău, și plata finală va fi efectuată la livrare. Sunt un om de onoare.
Michael nu fu impresionat.
- Onoare printre hoți e un oximoron.
- Nu mi-am încălcat niciodată o promisiune și nu m-am retras niciodată dintr-o învoială. Niciodată. Dacă aș fi făcut-o, n-aș mai fi în branșă.
- Până acum n-ai pomenit nimic despre afacerile tale.
Modul în care Finster răspundea la întrebare avea să fie la fel de grăitor ca răspunsul în sine. Michael știa deja răspunsul din cercetările preliminare pe care le făcuse în legătură cu noul său asociat. Cu cazierul lui, Michael nu-și putea permite o înscenare din partea unui polițist prea plin de zel. Verificase identitatea și afacerile lui Finster înainte de a veni aici.
- Lucrez în diverse domenii. Vânzări cu amănuntul, genul ăsta de afaceri, totul pe plan mondial.
Finster îl privi pe Michael drept în ochi.
- Ai cuvântul meu, domnule.
Michael nu era sigur câtă încredere putea avea în cuvântul lui Finster. Hotărî că-l va testa mai târziu, însă pentru moment îi stârnise curiozitatea.
- Și despre ce biserică din Roma e vorba.
- O biserică.
Finster făcu o pauză.
- Cheile sunt la Vatican.
Michael trase adânc aer în piept, asimilând noua informație.
- Vatican. Vrei să fur de la Vatican? Asta-i ceva ce-ar fi trebuit să-mi spui de la bun început.
- Sunt sigur că acum înțelegi nevoia mea de a păstra secretul deplin asupra acestui lucru. Ai de gând să mă lași baltă?
- Nu. Doar că e ceva destul de îndrăzneț. Dacă - Michael spuse apăsat cuvântul dacă - se poate realiza, va trebui un plan deosebit de complex. O treabă la un asemenea nivel va fi extrem de periculoasă. Nu lasă loc de greșeli. Nu e o clădire cu un sistem slab, este unul dintre cele mai bine apărate state din lume. Și paznicii? Nu te lăsa înșelat de uniformele alea albastre împopoțonate. Garda Elvețiană este una dintre cele mai eficiente și bine pregătite unități militare din Europa. Dar, și mai important, oamenii ăia au ceva ce nu poate fi insuflat unui soldat prin niciun antrenament: alcătuiesc una dintre cele mai loiale forțe de pe planetă.
În toți anii în care se ocupase de așa ceva, teama nu pusese niciodată stăpânire pe Michael. Acum însă îl înțepa în inimă, încetinindu-i ritmul firesc. Dacă dădea greș, ar fi putut muri și el și Mary.
Dedesubtul acestei afaceri era ceva ce nu i se spunea și, după părerea lui, erau multe alte lucruri la mijloc. Aici nu era vorba doar despre chei sau antichități, ci despre ceva mai mult. Tot ce știa - tot ce-l preocupa - era că, furându-le, avea să fure viață pentru soția lui. Asupra acestui lucru se va concentra, asta-l va duce la reușită, în pofida tuturor obstacolelor.
Finster îi dădu lui Michael o mapă de piele neagră, burdușită cu hârtii.
- Ai aici informații despre chei, amplasamentul lor exact, planul și detalii despre locul în care sunt ținute.
Se întoarse la fereastră și privi afară, spre oraș.
- Înțelegi că îmi pun speranța în tine, așa cum și tu ți-o pui în mine.
Trecu o clipă înainte să se întoarcă din nou spre Michael.
- De-abia ne-am întâlnit, dar cred că am ajuns la o înțelegere, nu-i așa?
Michael dădu ușor din cap.
- Însă, mai mult decât orice altceva, trebuie să pricepi un lucru.
Finster se îndreptă spre Michael, vorbind rar, ca să-și sublinieze spusele.
- Nu mă trăda! Nu încerca să duci aceste artefacte cuiva care ar oferi mai mult. Nu încerca să le înlocuiești. Voi ști dacă nu sunt cheile autentice, Michael.
Bărbatul se opri la mai puțin de jumătate de metru în fața lui Michael, privind în jos spre el.
- Voi ști, repetă.
Michael se ridică încet de pe canapea, cu mapa în mână, fără să-și ia nicio clipă ochii de la Finster.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce deschid cheile astea? Un cufăr? Un fel de seif?
- Nu. Nimic de felul acesta, probabil doar niște uși vechi care-au dispărut de mult.
2.
În dimineața următoare, la o săptămână după programarea la doctor, Mary era în operație. Tumoarea era mai mare decât se așteptase doctorul Rhineheart, dar după opt ore în sala de operații era de părere că o scosese pe toată. Se înfășurase în jurul ovarului și al trompe stângi și începea să atace ovarul drept.
Combinația de chimioterapie și radiații pe care o prescrise era menită să stârpească orice urmă de cancer din corpul lui Mary. Era un tratament dur, pentru care era nevoie de toată puterea ei.
Michael stătea lângă Mary în salonul de recuperare și o ținea strâns de mână. Fața ei era lipsită de culoare și, deși era ceva firesc, paloarea ei tot îl șoca. Nu putea să-și alunge senzația că e moartă. Avea nevoie de el acum mai mult ca oricând.
Mary îl salvase și, pe Dumnezeu, avea s-o salveze și el.
3.
Paul și Jeannie Busch plecară de la spital; tot drumul până acasă nu scoaseră un cuvânt. Așteptaseră împreună cu Michael tot timpul cât Mary fusese în operație. Cele opt ora păruseră douăzeci.
Lui Busch îi venea greu să pară atât de încrezător pe dinafară, când inima îi era plină de spaimă.
El și Jeannie erau mai apropiați de soții St. Pierre decât oricine altcineva, și această întorsătură crudă a destinului îi sfâșia. Cu toate acestea, ceea ce-l supăra cel mai tare pe Busch era o întrebare teribilă care tot nu-i dădea pace: „De unde obținuse Michael banii?”
4.
Michael stătea la masa din camera de zi, cu conținutul mapei negre înșirat în fața lui. Hărți și cărți, grafice și documente. Își făcea temele.
Obiectivul lui Michael se afla într-unul dintre cele mai mari muzee din lume. Și, cu toate că Muzeele Vaticanului adăposteau numeroase comori religioase, la prima vedere securitatea muzeelor părea minimă, de parcă fusese neglijată: camere video, alarme și câte un paznic pe ici, pe colo. Adevărata pază era însă înzecită.
Orice fel de intrare și de ieșire era dotată cu detectoare de metale ascunse în mod dibaci; scanere cu izotopi; filtre olfactive care să detecteze semnături chimice. Peste tot erau pitite camere, iar monitoarele din camera pentru situații de criză erau ținute constant sub observație de ochi atenți. Agenți de pază sub acoperire mișunau peste tot, asigurând o supraveghere umană complexă a întregii activități.
Finster îi indicase amplasamentul exact al celor două chei, permițându-i lui Michael să se concentreze asupra metodei potrivite de a le obține. Dar Michael fusese în branșă suficient de mult timp ca să știe că nu trebuie să ai încredere decât în tine însuți.
Înainte de a fi de acord să dea lovitura, Michael se interesă mai întâi de trecutul germanului. Ceea ce descoperi i-ar fi impresionat pe mulți.
Finster era un miliardar care apăruse în urmă cu zece ani din Germania de Est, un industriaș putred de bogat care se ocupa cu succes de mai multe domenii. Michael își folosi sursele ca să i se confirme faptul că Finster nu avea legături cu oamenii legii și nici nu avusese altercații cu aceștia în trecut.
Faptul că nu găsi nimic în neregulă cu privire la Finster nu-l făcu pe Michael să aibă mai multă încredere în el, așa că verifică și răsverifică toate informațiile despre Vatican, neluând nimic de bun din start.
Michael se întinse după un plic mare cu burduf. Sosise în acea dimineață, fiindu-i înmânat personal de cineva de la hotelul lui Finster. Scoase din el o cutiuță și, deschizând-o, găsi înăuntru un telefon prin satelit cu iridiu.
Telefonul era mai mare decât un celular obișnuit: lung de douăzeci de centimetri, lat de șase și gros de doi centimetri și jumătate. Michael desfăcu partea din spate și scoase bateria. Era mai grea decât se așteptase; mărimea ei era motivul masivității telefonului.
Pe biletul care-l însoțea scria:
Este sigur; mă poți contacta după bunul tău plac, ca să mă ții la curent cu progresele pe care le faci. Dar, și mai important, îl poți folosi ca să vorbești cu soția ta, pentru că, la urma urmelor, faci toate astea pentru ea.
În plic, Finster pusese și zece mii de dolari americani, douăzeci și cinci de mii de euro și trei carduri de platină, fiecare corespunzând unei identități diferite.
Dacă n-ar fi mers ceva bine, Michael ar fi avut bani și resurse mai mult decât suficiente ca să-și cumpere calea de întoarcere acasă.
Mai erau și trei pașapoarte pentru cele trei identități diferite. Pașaportul real al lui Michael fusese anulat din cauza eliberării sale condiționate. Pozase pentru noile fotografii de pașaport înainte de a pleca din hotelul lui Finster, cu o săptămână în urmă, lăsându-l pe acesta să se ocupe de restul.
Michael nu voia să fie prins pentru simpla infracțiune de falsificare a pașaportului. Asta ar fi pus capăt călătoriei lui înainte să înceapă.
Răsturnă conținutul plicului în palmă: un bilet de avion pentru Roma, altul de la Roma până la reședința lui Finster din Germania și un al treilea pentru întoarcerea la New York. Găsi atașat un itinerar. Urma să stea la hotelul Bella Coccinni din Roma, care dădea spre Tibru.
Avea la dispoziție șapte zile.
5.
Mary, purtând o pereche de pantaloni kaki și o bluză cu flori, stătea întinsă în patul ei de spital. Hainele standard de spital deveniseră obositoare și enervante după o săptămână și era bine să fie îmbrăcată din nou cu ceva care o făcea să se simtă sănătos de normală. Deși încă avea dureri considerabile era ușurată că operația trecuse.
Nu-i spusese lui Michael, dar fusese îngrozită de anestezie; se temea că nu se va mai trezi niciodată. Între cancer și coșmaruri, trecuseră săptămâni bune de când nu se mai simțise odihnită.
Televizorul mergea cu sonorul oprit; Jerry Sprnger, cu toate că-și agita brațele ca de obicei, nu avea același impact dacă nu i se auzea vocea dezlănțuită.
Michael se aplecă, sărutând-o pe buze.
- Trebuie să plec pentru câteva zile.
- Unde? întrebă ea cu un zâmbet.
Își ascundea bine dezamăgirea.
- În sud. Trebuie să semnez niște hârtii și să execut o lucrare pentru Rosenfield, tipul care m-a ajutat să plătesc pentru toate astea.
Lui Michael îi era foarte ușor să mintă, și asta-l îngrijora. E drept că lui Rosenfield îi plăcea de el, dar oamenii nu investesc bani în personalitatea altora. Bătrânul în compătimise, însă nu destul. Îi spusese lui Michael că-i pare rău, dar că nu-i poate împrumuta atâția bani, că nu-și poate asuma un asemenea risc.
- Pur și simplu ți-a dat banii ăia?
- Ți-am spus, e un împrumut, pe care l-am girat cu afacerea și cu activitatea mea viitoare.
- Încă nu-mi vine să cred. Și eu care mă gândeam că nimeni nu mai este capabil de compasune.
Mary se scărpină absentă în locul în care bandajul acoperea tubul care-i ieșea din braț.
- Nu știu cum i-aș putea mulțumi vreodată.
- I-am mulțumit eu.
Michael îi luă mâna într-ale lui. Mary habar n-avea că magazinul lui abia se menținea pe linia de plutire. Tot ce știa era că în fiecare săptămână Michael aducea acasă salariul, și era mândră de el. Pentru ea, el construise ceva din nimic.
- Trebuie să plec în seara asta.
- Trebuie?
În după-amiaza aceea era programată să înceapă chimioterapia și, din câte auzise, o așteptau niște efecte secundare nu prea plăcute, pe care-i era frică să le înfrunte singură.
- N-aș vrea să fiu nicăieri altundeva decât aici cu tine.
- Pot să vin și eu?
Era mai mult o glumă decât o rugăminte.
- Mi-aș dori ei, zise Michael.
- Și eu.
- Trebuie să începi tratamentul.
- Știu.
Mary clătină din cap, cu o umbră de dezamăgire în ochi.
- Cred că doar caut o cale de scăpare. Cât ai să lipsești?
- Cam o săptămână.
- Întoarce-te cât poți de repede! îi șopti Mary când el o strânse în brațe.
Amândoi aveau în față cea mai mare provocare din viața lor, dar niciunul nu-și arăta teama. Fiecare își făcea mai multe griji pentru celălalt decât pentru sine.
6.
Dennis Thal intră în vestiar. Tânărul polițist era ud leoarcă de transpirație, ca și cum ar fi sărit într-o piscină, și de-abia aștepta să facă un duș rece ca gheața. Jocul de baschet cu John Ferguson, un detectiv începător, se terminase cu victoria lui Thal, în ciuda faptului că avea degetul mic și mijlociu de la mâna stângă paralizate; Thal nu pierdea niciodată. Detesta să piardă.
Busch îl aștepta nerăbădător lângă dulap.
Thal părea un puști curat, cinstit, născut cu căiță pe cap. Prin secție se zvonea că era înstărit și că vedea meseria de polițist ca pe o distracție.
Busch tocmai îl verifica și el, dacă se dovedea adevărat, urma să ceară ca puștiul să fie transferat. Nu aplicai legea pentru amuzament sau ca să-ți crească nivelul de adrenalină.
Dacă Thal voia să-și pună sângele în mișcare, n-avea decât s-o facă pe socoteala altcuiva. Acțiunile poliției nu erau un sport, ci slujba lui Busch. Nu voia să moară pentru că un tip dorea să se simtă bine.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Thal în timp ce-și deschidea dulapul.
- Trebuia să ne întâlnim sus acum un sfert de oră.
- A, scuză-mă, n-am vrut să-ți trag clapa.
Thal își dădu din ochi părul transpirat.
- Dă-mi treizeci de seuncde să fac un duș și urc.
Busch ieși din vestiar, strigându-i peste umăr:
- Ai trei minute.
Thal se uită în jur: nu mai era nimeni. Își scoase hainele murdare, le azvârli pe podea și își aruncă prosopul pe umărul drept. Sări sub duș, se săpuni și, ținându-se de cuvânt, ieși din apa rece ca gheața în treizeci de secunde.
Se pieptănă și își luă pantalonii cu dungă.
Thal nu era pudic, doar că nu voia ca Busch (sau ca oricine altcineva) să-i vadă umărul drept. Dennis Thal știa că, în ciuda cămășii Ralph Lauren și a pantofilor Cole Haan, nu era ce părea a fi.
Știa că „tatuajul” lui l-ar stârni pe Busch.
Craniul negru cu trandafiri care ieșeau din osul fracturat n-ar fi făcut decât să confirme părerea polițistului masiv. Fusese gestul prostesc al unui băiat de șaisprezece ani, un mod de a fi cool și de a se integra în gașcă. În cazul lui Thal, nu dăduse rezultate. Cicatricea de la o arsură îl transformase într-o oroare grotească pe care n-o putea șterge.
Dacă Busch i-ar fi văzut tatuajul, ar fi început o serie de întrebări la care Thal n-ar fi putut răspunde. Ceva atât de nepotrivit ar fi pricinuit mai mult decât o simplă curiozitate din partea unui polițist cu experiența lui Busch.
Detectivul Dennis Thal nu se zbătuse atâta să ajungă să lucreze cu Busch ca să fie descoperit - avea o treabă de rezolvat și n-avea de gând să-și dezamăgească angajatorul.
7.
Mormanul de dosare de pe partea din stânga biroului avea douăzeci și șapte de centimetri, cu șapte centimetri mai puțin decât cel din dreapta. În ultimele cinci minute înălțimea lor se tot schimbase, căci Busch scotea la întâmplare un dosar, se făcea că-l răsfoiește, apoi îl punea în cealaltă parte a biroului.
Eliberatul condiționat pe care-l aștepta întârziase un sfert de oră; așa ceva nu-i stătea în fire, iar Busch începea să se îngrijoreze.
- Absența de la o întâlnire solicitată nu repezintă o încălcare a eliberării condiționate? întrebă Thal, care stătea drept ca un băț pe scaunul de lângă Busch.
Acesta nu se obosi să-i răspundă: el decidea, nu Thal. Tocmai se pregătea să-l pună la punct, când de undeva de sub hârțoage se auzi înfundat o sonerie de telefon.
Busch împinse dosarele la o parte și răspunse.
- Busch.
- Hei, eu sunt.
Michael gâfâia.
- Ești bine?
Thal se uită la Busch, ridicând întrebător dintr-o sprânceană.
Busch își schimbă imediat tonul.
- Ai întârziat cincisprezece minute.
N-avea de gând să-l lase pe Thal să afle de prietenia sa cu Michael St. Pierre. Simțea că într-un fel Thal ar întoarce acest lucru în avantajul său și l-ar folosi împotriva lui.
- Îmi pare rău, a trebuit să mă ocup de ceva pentru Mary.
- Ea cum se simte? întrebă Busch, cam tăios.
- Se ține tare, după-masă începe chimioterapia.
Michael își dădu seama în cele din urmă.
- E cineva cu tine.
- Mda.
Acum erau pe aceeași lungime de undă.
- Ascultă, trebuie să vii aici, aveam programată o întâlnire oficială ca să-ți analizăm reabilitarea; nu ai voie să lipsești.
- N-am vrut să te pun într-o situație dificilă.
Michael făcu o pauză, apoi continuă:
- Trebuie să plec câteva zile.
Lui Busch îi îngheță sângele-n vine.
- Câte zile?
- O săptămână.
Busch se temea să pună întrebarea, dar trebuia să-și facă meseria.
- De ce?
Michael era acasă, în apartament, ținând telefonul cu umărul și uitându-se la planurile Vaticanului răspândite înaintea lui pe masa din sufragerie.
- Are legătură cu finanțarea tratamentului lui Mary. Trebuie să execut o lucrare de securitate.
Busch nu se lăsă dus. Prieten sau nu, știa când era îndrumat spre o pistă falsă. Avea să primească niște răspunsuri, însă trebuia să mai aștepte puțin până când îl scutura nițel pe Thal.
- Când?
- Trebuie să plec diseară.
- Nu înainte să ne întâlnim.
Știau amândoi că Michael nu putea părăsi statul fără permisiunea lui Busch.
- Nu știu dacă o să am timp.
- Fă-ți timp!
Busch fu cât se putea de clar în privința asta. Nu-i mai vorbise niciodată lui Michael pe un astfel de ton. Michael își dădu seama că Busch voia răspunsuri, iar el îi datora o explicație.
Se va întâlni cu el, dar adevărul va trebui să mai aștepte. Michael era sigur că, în cazul ăsta, adevărul nu avea să-i aducă libertatea.
8.
Busch și Michael stăteau în picioare în spatele gardului care împrejmuia un teren de baseball pe care se juca un meci din Liga mică, în care bâtele de baseball erau mai mari decât copiii.
Busch era antrenorul; îi plăceau toate sporturile, și avea de gând să-i transmită fiului său ceea ce știa. Robbie Busch era la baza a doua; aplecat și gata de joc, băiatul era hotărât să nu lase nicio minge să treacă de corpul lui de-o șchioapă.
Niciunul dintre bărbați nu se uita la celălalt.
- Și unde te duci?
- Virginia. Fredericksburg.
- Șapte zile?
- Mda.
- Lasă-mă să vin cu tine, și așa trebuie să-mi iau niște zile de concediu. Patru mâni fac de două iri mai multă treabă, în jumătate din timp.
- Nu, e-n regulă, sunt chestii tehnice, lucrări de instalare.
- E un moment nepotrivit să pleci.
- Așa a fost învoiala.
- Și ce învoială e asta?
Michael se uită la Paul: subterfugiului le făcea rău amândurora.
- Un contract standard.
- De unde ai făcut rost de bani pentru tratamentul lui Mary?
Michael nu-și luă privirea de la meci.
- De la unul dintre clienții mei.
Tăcu o clipă; nu-i plăcea să se simtă încolțit.
- Cel din Virginia.
- Cine?
Michael ignoră întrebarea.
- Mi-a dat de lucru și m-a ajutat să obțin un împrumut.
- Parc-ai zis că nu aveai garanții.
Devenea un interogatoriu.
- Nu am.
- Atunci cum poate cineva fără garanții să obțină un împrumut?
- Având parte de un binefăcător.
Acum Michael îl privi pe Busch direct în ochi.
- Cineva care are încredere în mine. Unde vrei să ajungi cu asta?
- Tu să-mi spui, Michael. Unde o să ajungem cu asta?
Michael nu făcu decât să se uite lung la el. Numai asta putea face.
- O să ai grijă de Mary cât lipsesc?
- Știi că așa voi face, se răsti Busch.
Începea să fiarbă. Michael se ascundea după soția lui.
Michael dădu să plece.
- Michael, nu mă obliga să-mi fac meseria!
Michael nu spuse nimic; se urcă în mașină, o porni și plecă.
9.
Michael conducea pe Maple Avenue. Își luase puțin bagaj, o geantă de umăr cu haine de vară și mapa neagră înțesată cu hârtii. Avea să-și ia ustensilele și ce-i mai trebuia după ce ateriza în Italia.
Încercase s-o vadă pe Mary înainte de a pleca, dar dormea.
Deși își luaseră rămas bun mai devreme, tânjea să-i audă vocea înainte de a se urca în avion. Asta avea să fie prima noapte petrecută departe unul de altul de când fusese eliberat din închisoare. Lui Michael i se rupea inima.
O rugase pe o vecină, doamna McGinty, să-l hrănească și să-l plimbe pe Hawk. Bătrâna acceptase bucuroasă. Era încântată să-l țină pe CJ în apartamentul ei o săptămână. Îi spusese că era bine să aibă din nou un rost.
Michael trase mașina în parcarea pe termen lung și plăti în avans pentru șapte zile. În timp ce încuia portbagajul, observă un Torino verde care încetinea lângă gardul parcării.
Îl zărise încă de pe autostradă; îi plăcuseră întotdeauna mașinile puternice, așa că îi atrăsese atenția. Când ieșise pe autostradă în spatele lui, nu-i dăduse prea multă atenție, dar acum se uită cum trecea pe lângă parcare.
Michael încuie mașina și se îndreptă spre terminal. Nu mai văzu autoturismul Torino și respiră ușurat când se apropie de ușile glisante ale aeroportului. Își zise că era paranoic. Nu mai făcuse asta de aproape șase ani și probabil că era excesiv de prudent.
Se duse la îmbarcări. Nu stătea nimeni la rând. O fată drăguță cu accent din sud îi luă biletul.
- Aveți bagaj, domnule McMahon?
- Doar geanta, mulțumesc, răspunse Michael, înregistrându-se sub un nume fals.
Comițând această infracțiune, tocmai încălcase condițiile eliberării.
Funcționara de la compania aeriană îi dădu lui Michael tichetul de îmbarcare, îi mulțumi și-l îndrumă spre punctul de control.
10.
Paul Busch începea să se simtă prost. Îl urmărise pe Michael, neștiind cu ce scop, fără măcar să știe ce-i va spune când îl va prinde din urmă.
Michael urmase procedura și Busch trebuia să hotarăscă dacă să-l lase sau nu să părăsească statul.
Când trecu de ușile terminalului, decise că avea doar să-l conducă pe Michael, acordându-i permisiunea să plece.
De când se născuseră copiii, Jeannie avea o singură regulă: fără arme în preajma copiilor. Așa că Busch își lăsase pistolul, împreună cu portofelul și insigna, în seiful de acasă, înainte de meciul de baseball. Nu se mai obosise să le ia în drum spre aeroport; nu considerase necesar.
11.
Michael mergea prin aeroport, cu geanta atârnată de umăr, lovindu-l ritmic peste coapsă.
Arătă biletul la punctul de control, își goli buzunarele și-și puse bagajele pe bandă. Când trecu de poartă, sună alarma.
Michael îngheță. Îi trecură prin minte crâmpeie de la arestarea lui. Agenții de pază se apropiară ca să-l percheziționeze.
Își verifică buzunarele și răsuflă ușuray când găsi o monedă rătăcită. Se întoarse la poartă. De data asta nu se mai întâmplă nimic și fu lăsat să plece.
12.
Când Busch ajunse la punctul de control, îl zări pe Michael mergând cu pași grăbiți pe coridorul care ducea la porțile exterioare. Înainte de a apuca să hotărască ce să facă, paznicul îi ceru biletul.
Desigur, nu avea.
Busch îi ceru să i se permită să treacă; era polițist și avea o misiune oficială. Paznicul îi ceru legitimația, dar firește că n-o avea la el.
Căută o soluție și decise să continue să-i acorde lui Michael prezumția la nevinovăție; o să stea de vorbă cu el peste șapte zile, când se va întoarce. Însă apoi văzu inscripția: PLECĂRI INTERNAȚIONALE.
Michael tocmai devenise fugar.
13.
De pe pistă, din penumbră, o siluetă urmări cu privirea avionul 747 care-și lua zborul spre cerul nopții. Bărbatul era singur și nu era vreun angajat al companiei aeriene.
Se întoarse spre ușa hangarului, trecând pe lângă personalul de întreținere și pe lângă cărucioarele cu bagaje; nimeni nu-i dădu atenție, de parcă locul lui ar fi fost acolo sau ar fi avut un permis special de trecere.
Trecu se ușă și se îndreptă spre tunelul de securitate. La ieșire stătea un paznic. Acesta ridică privirea, nedumerit să vadă o persoană necunoscută venind spre el, dar, când îi fu arătată insigna de polițist se dumiri.
Dennis Thal zâmbi când paznicul îi ură noapte bună, după care plecă mai departe.
Capitolul 8
1.
Chelnerița cu părul ca pana corbului puse ceașca pe masă, lângă hârtiile lui Michael.
Cafeneau Bourgino se afla chiar lângă Cetatea Vaticanului. În ultimele două zile, fusese destinația sa preferată: micuță, departe de zona circulată și lipsind cu desăvârlire din ghidul turistic. Clientela era un amestec de localnici și de expatriați, așa că prezența sa nu stârnise întrebări.
Din fericire, se trăgea dintr-un neam de irlandezi bruneți. Cu părul castaniu și tenul bronzat, putea fi luat ușor drept italian.
Își petrecuse prima zi în oraș învățând străzile și aleile înguste.
Apoi două zile în zonele mai publice. Până să-și înceapă cercetările, nu fusese conștient de amploarea domeniul cultural al papei.
Vaticanul includea un complex alcătuit din douăsprezece muzee, din care unul, pretindeau unii, era cel mai mare din lume, un titlu disputat atât de Luvru, cât și de Muzeul Smithsonian.
Muzeele Vaticanului cuprindeau o mie patru sute de încăperi. Aveau coridoare cu o lungime totală de peste șase kilometri. Un turist ar fi putut petrece un an întreg aici și tot n-ar fi terminat de văzut vasta colecție, acumulată în două mii de ani.
Ceea ce îl interesa cel mai mult pe Michael era un colț venerat, unde se afla o singură vitronă de prezentare. Piedestalul era de abanos, lemnul negru topindu-se în penumbra din jur, dar ieșind totuși în evidență din cauza contrastului puternic cu caseta pe care o susținea. Cutia de sticlă de pe piedestal avea latura de șaizeci de centimetri, iar geamul era gros de aproape patru centimetri. Un spot subțire montat în tavan străpungea întunericul, luminând pernița de catifea violet pe care erau așezate obiectele după care venise Michael.
Aveau o formă simplă, ce reflecta vechimea lor de două mii de ani.
Îi fuseseră date Sfântului Petru de către Isus și stăteau la baza simbolului papal. Imaginea lor apărea frecvent în întregul Vatican, mai ales pe stema Vaticanului. Pentru milioane de oameni, ele erau adevăratul însemn al Sfântului Petru și al urmașilor lor papali, conducătorii Bisericii pe care Hristos însuși o întemeiase.
Cu toate acestea, pentru Michael aveau un înțeles diferit: reprezentau singura șansă pe care o avea de a-și salva soția aflată pe moarte.
Cheile erau ușor mai mari și mai groase decât cele cu care suntem obișnuiți. Și, deși păreau să fi slujit odinioară unui scop, astăzi erau expuse în mod evident ca să inspire respect.
Erau cheile de aur și de argint: cheile care deschideau calea spre supraviețuirea lui Mary.
2.
Se estima că între aceste ziduri se aflau obiecte de artă, antichități, aur și bijuterii în valoare de peste patruzeci de miliarde de dolari, precum și titlurile de proprietate ale vastelor domenii ale Bisericii Catolice din întreaga lume.
Nicio altă țară nu își concentrează bunurile pe o suprafață atât de mică. Și, din această cauză, existau măsuri de securitate nemaiîntâlnite în lume.
Fiecare cadru de ușă era monitorizat personal și electronic. Arhitecții moderni ai Vaticanului rivalizau în creativitate cu renumiții maeștri. Dispozitivele de securitate - deși de ultimă oră - era în general ascunse vederii, ca să nu diminueze în niciun fel grandoarea structurilor pe care le protejau.
Membri ai Gărzii Elvețiene erau postați la fiecare intrare și la fiecare punct de control, dar nu ei erau cei care-i dădeau bătăi de cap lui Michael, ci reprezentanții Poliției Vaticanului, care se plimbau și se amestecau printre oameni - paznicii fără uniforme. Toți erau pregătiți pentru orice amenințare posibilă la adresa siguranței acestui regat unit.
În Muzeul Sacristiei și al Trezoriei se aflau nouă camere fixe, raza lor de acțiune acoperind toate unghiurile din jurul cheilor de aur și de argint și întreaga suprafață unde Michael își propusese să opereze.
Camerele erau extrem de bine ascunse în pereți, astfel încât să nu strice ambianța, însă, cum Michael încredință încăperea nu numai memoriei, ci și filmului - nefăcând niciodată mai multe poze decât un turist obișnuit - știa că fiecare mișcare îi era urmărită de camerele video ascunse. Și își dădu seama că această misiune va solicita mai mult decât experiență și creativitate.
Va necesita o ingeniozitate incomparabilă cu tot ce arătase el până acum, de care trebuia să dea dovadă dacă voia să facă imposibilul și să-și salveze soția.
3.
- Bună.
Vocea lui Mary se auzea la fel de limpede ca și cum s-ar fi aflat în camera vecină, salutul ei mângăind auzul lui Michael.
Telefonul prin satelit dat de Finster era umitor.
- Cum îți merge?
- Tu prima. Ești bine?
- Sunt în regulă.
- Cum e tratamentul?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu