Muzicanții din Bremen, Frații Grimm

     A fost odată un om şi omul ăsta avea un măgar, care de ani şi ani tot cărase la moară saci cu grăunţe. Dar de la un timp bietului dobitoc i se împuţinaseră puterile şi nu mai era bun de nici o treabă. De aceea, stăpânul lui se gândi într-una din zile că n-ar mai avea nici un rost să strice pe el bunătate de nutreţ.

    Măgarul pricepu însă că nu-l aşteaptă vremuri prea bune şi, fără să mai adaste, îşi luă tălpăşiţa spre oraşul Bremen. Nu ştiu de unde-i venise-n gând că acolo s-ar putea face muzicant al oraşului. După ce merse el o bucată de vreme, iată că dădu peste un ogar care zăcea întins pe-o margine a drumului, răsuflând din greu de parcă ar fi făcut ocolul pământului.

        - Ce gâfâi aşa, mă Apucă-l-în-Colţi? îl întrebă măgarul.

        - Vai de păcatele mele, răspunse câinele, pentru că sunt bătrân şi slăbesc din zi în zi tot mai mult şi pentru că la vânătoare nu mă mai dovedesc bun de nici o ispravă, stăpânul meu şi-a pus în gând să-mi facă de petrecanie, şi atunci mi-am luat repede tălpăşiţa. Dar vorba e cu ce-o să-mi câştig eu pâinea de-aci înainte?

        - Ştii ceva, îi spuse măgarul, eu mă duc la Bremen să mă fac muzicant. Hai cu mine, că s-o mai găsi şi pentru domnia ta un loc în taraf! Eu o să cânt din lăută, iar tu o să baţi la toba mare.

Câinelui îi plăcu propunerea, cum era să nu-i placă! şi plecară împreună mai departe. Merseră ei aşa până ce întâlniră în drum o pisică. Şi-avea pisica asta o mutră jalnică, de parcă tot îi ningea şi-i ploua!

        - Ei, Linge-Barbă, de ce-mi eşti atât de tristă? Cine ţi-a stricat socotelile? o întrebă măgarul.

        - Cui i-ar arde să fie vesel, când i-a ajuns funia la par? răspunse pisica. Pentru că anii bătrâneţii m-au cam adus de şale şi mi s-au tocit colţii şi pentru că-mi place mai mult să mă tolănesc după cuptor şi să torc decât să alerg după şoareci, stăpâna mea a vrut să mă înece. Am fugit eu de acasă la timp, nu e vorbă, dar stau, şi mă socotesc: încotro s-o apuc acum?

        - Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te-ntrece nimeni şi cu siguranţă c-o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful oraşului.

    Pisica socoti că sfatul ăsta nu-i rău deloc şi se alătură celorlalţi doi. Şi-au tot mers cei trei fugari, au tot mers şi trecând ei prin faţa unei curţi au văzut cocoţat pe-o poartă un cocoş care striga "cucurigu" din toată puterea rărunchilor.

        - Ce ţi s-a-ntâmplat de strigi aşa, măi, cocoşule? îl întrebă măgarul. Astâmpără-te o dată, că împuiezi urechile oamenilor!

        - Dau şi eu de veste c-o să fie vreme frumoasă, dar la ce bun! spuse cu tristeţe cocoşul. Mâine-i duminică şi ne vin oaspeţi. Dar vezi că stăpână-mea nu se mai arată milostivă faţă de mine; i-a spus bucătăresei c-ar pofti să mă mănânce la masă, în ciorbă, aşa că în seara asta o să mă scurteze de cap… Acu’nţelegi de ce strig aşa? Strig şi eu cât mai pot, cât mai sunt în viaţă…

        - Păi bine, Creastă-Roşie, să te necăjeşti matale pentru atât! îl dojeni măgarul. Hai mai bine cu noi, la Bremen. Că oriunde ai merge, ceva mai bun decât moartea tot o să afli… Ai un glas care te unge şi de te-ai învoi să cântăm împreună, ne-o asculta lumea cu gura căscată, zău aşa!

        Cocoşul găsi că propunerea urecheatului e cât se poate de nimerită şi tuspatru o porniră la drum. Merseră ei cât merseră, dar cum nu putură ajunge la Bremen într-o singură zi, se văzură siliţi să înnopteze într-o pădure. Măgarul şi câinele îşi făcură culcuşul sub un copac mare, iar cocoşul şi pisica se căţărară în rămurişul bogat. Dar cocoşul nu fu mulţumit de culcuş şi zbura mai sus, până-n vârful copacului, unde se simţea mai la adăpost. Înainte de a apuca să adoarmă, îşi mai roti o dată privirea în jur şi deodată i se păru că zăreşte în depărtare o luminiţă.

     Atunci le strigă tovarăşilor săi că nu prea departe de acolo trebuie să fie o casă, căci se zăreşte o lumină.

        - Hai s-o întindem chiar acu’ într-acolo, spuse cu hotărâre măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi!

        Câinele era la fel de zorit; gândea că, de-ar găsi pe acolo niscaiva oase sau vreo bucăţică de carne, i-ar prinde tare bine.

        Porniră deci spre locul unde se vedea luminiţa şi-n curând o văzură scânteind şi mai puternic; şi din ce se apropiau, lumina se făcea tot mai mare; în cele din urmă ajunseră la casa unor tâlhari, care era luminată ca ziua. Măgarul, ca fiind cel mai înalt dintre ei, se apropie de fereastră şi privi înăuntru.

        - Ce vezi acolo, măi, Urechilă? îl întrebă cocoşul.

        - Ce văd? Apăi văd o masă încărcată cu mâncări şi băuturi alese şi nişte tâlhari care stau în jurul ei şi se înfruptă de zor.

        - Aşa ceva ne-ar prinde bine şi nouă! zise cocoşul.

       - Mai încape vorbă? Numai de ne-am vedea în locul lor! spuse măgarul, privind cu jind cum înfulecau tâlharii.

     Chibzuiră ei în ce chip ar putea să-i pună pe tâlhari pe goană şi, în cele din urmă, găsiră ce aveau de făcut. Măgarul îşi ridică picioarele dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări pe spinarea măgarului, pisica se căţăra pe spatele câinelui, iar la urmă cocoşul îşi desfăcu aripile şi, zburând, se aşeză pe capul pisicii. Şi aşa cum erau orânduiţi, ca la un semn, porniră cu toţii să cânte, fiecare pe viersul lui: măgarul răgea, câinele lătra, pisica mieuna şi cocoşul cucuriga. După ce făcură o cântare în toată regula, se năpustiră prin fereastră în odaie, de zăngăniră toate geamurile şi se făcură ţăndări.

        De spaimă, tâlharii săriră-n sus ca nişte apucaţi şi crezând că niscaiva stafii au năvălit în casă, fugiră îngroziţi în pădure. Iar cei patru tovarăşi se aşezară la masă şi, luând fiecare din ce mai rămăsese, se ghiftuiră de parcă i-ar fi aşteptat un post de patru săptămâni.

        După ce s-au ospătat în lege, cei patru muzicanţi stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare după pofta inimii şi după cum îi era firea.

        Măgarul se culcă pe un maldăr de gunoi, câinele se făcu covrig după uşă, pisica se tolăni pe cuptor, lângă spuza caldă, iar cocoşul se cocoţă pe o grindă de sub bagdadie. Şi cum veneau de la drum lung şi erau osteniţi, adormiră repede.

După ce trecu miezul nopţii, tâlharii văzură de departe că-n casă nu mai arde nici o lumină şi că totul părea cufundat în tăcere. Atunci căpetenia le zise:

        - Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană! S-ar cuveni să ne ruşinăm c-am fost aşa de slabi de înger!

    Şi trimise pe unul de-ai lor să cerceteze ce se mai întâmpla pe acasă. Iscoada nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri; casa părea cufundată în cea mai deplină linişte şi, fără nici o grijă, intră în bucătărie şi voi să aprindă o lumânare. Dând de ochii scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni aprinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să-l aprindă. Dar pisica nu înţelese de glumă; îi sări în obraz şi începu să-1 zgârie şi să-l scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă şi dădu să iasă afară prin uşa din dos. Dar nu scăpă cu una-cu două. Câinele, care sta lungit după uşă, se repezi la el şi-l muşcă de picior. O luă atunci la goană prin curte şi, când trecu pe lângă maldărul de gunoi, îi arse măgarul o copită, de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de hărmălaia de-afară, începu să strige de pe grindă: "cucurigu, cucuriiguu!"… Atunci tâlharul îşi luă picioarele la spinare şi nu se opri decât în faţa căpeteniei tâlharilor, căreia îi înşiră toate grozăviile prin câte trecuse.

        - Vai de viaţa noastră! În casă s-a cuibărit o coţofană afurisită, care mi-a zgâriat tot obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite; iar la uşă, cine crezi că stătea? unul cu un cuţit, pe care mi l-a înfipt în picior! Socoteam c-am scăpat! Da’ ţi-ai găsit să scapi aşa uşor! în ogradă, o namilă neagră m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta însuşi judecătorul şi tot striga "Aduceţi-mi-l încoace pe tâlhar! Aduceţi-mi-l!"… Dacă am văzut că aşa stă treaba, am fugit de-mi sfârâiau călcâiele…

        Din seara aceea, tâlharii n-au mai cutezat să se apropie de casă, iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atât de bine acolo, că nu s-au mai îndurat să plece şi toate câte le-aţi auzit mi le-a spus şi mie, chiar adineauri, un fârtat de-al meu. Şi cred că nu şi-a răcit gura degeaba…

Taina vindecării, Bruno Ferrero

    A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea însă de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, în timp ce auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. 

    Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac, şi-i spuse:

    - Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca…

    Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce văzu o umplu de uimire şi de tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. 

    Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.

    La aproape şapte ani după acestea… se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă cum nu mai fusese de multă vreme. 

    Fără să-şi dea seamă se vindecase şi ea…

Cuiele, Pop Simion

                Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. 

    Tătâne-sau nu-l bătu, cum faceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.

    Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl sau:
     - Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
    - Tu le-ai bătut, zice tatăl.
    - Eu?
    - Da. N-ai facut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?
    - Făcut, recunoscu fiul.
    - De fiecare faptă rea am înfipt cate un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl, posomorându-se rău.
    - Nu-i suparare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
    - Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.

    Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două din uşa fărădelegilor lui.

    Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
    - Văzut-ai, tată? Nu mai e niciun cui. Le-am scos pe toate!
    - Dar găurile?

       „Când îți faci un nou prieten, nu-l uita pe cel vechi.”
                       Erasmus din Rotterdam

Hoții paradisului, Richard Doetsch

............................................................................
                                  13.

                 Michael privi în jos, spre piept, acolo unde atârnase cruciulița lui Mary. Acum dispăruse. Nu o purtase din respect pentru Dumnezeu, ci din considerație pentru soția sa. Ea insistase că-l va apăra, că-l va proteja și i-l va aduce din nou acasă. Nu o crezuse în acel moment. Însă acum o credea.
    - Ale tale sunt, zise el.
    Și, spunând asta, smulse din mâna lui lanțul pe care se afla cruciulița lui Mart împreună cu cheile și-l trase peste capul lui Finster, în jurul gâtului acestuia.
    Finster încercă să se smulgă, dar era prea târziu, creierul deja nu mai putea gândi clar, iar corpul îi era slăbit de la prezența adevăratelor chei.
    Cu lanțul atârnat la gât, cheile aterizară pe pieptul lui Finster. Se auzi atunci un urlet îngrozitor, ce răsuna din adâncurile Iadului.
    Cuprins de dureri insuportabile, Finster se răsuci prin încăpere, izbindu-se de pereți și de mese, învârtindu-se frenetic, căzând la podea, unde se zvârcoli într-o agonie de nedescris. Din cămașa sa neagră ieșeau foc și sânge, iar cheile îi ardeau carnea, afundându-i-se în piele.
    Michael se trase înapoi spre perete, făcând tot posibilul să se ferească din calea lui. Simon privea totul impasibil, martor la ceea ce își dorise atâta timp.
    Apoi Finster încremeni, șocant de neclintit, fără să facă nicio mișcare, fără să scoată niciun sunet. Din pieptul lui ars se înălța fum, ochii i se dădeau peste cap. Mesele și scaunele erau răsturnate, podeaua din jurului lui era zgâriată de urme de gheare. Viața îl părăsise pe miliardar.
    Michael se uită la Simon. Preotul abia se ținea să nu leșine. Amândoi pierduseră destul sânge și erau plini de vânătăi și de oase rupte.
    Michael se gândi: „Pentru Simon, asta trebuie să fie ceva obișnuit, însă pentru mine este prima și ultima oară”.
    Michael se apropie de Finster, se uită la cheile care-i erau încastrate în piept, la urmele de arsuri de pe tors. Nimeni n-avea să creadă că asistase la așa ceva. Văzuse mai mult decât alții în zece vieți. Dar, în sfârșit, reușise să facă lucrul pentru care venise aici, și își primise și o răsplată în plus: supraviețuise.
    Michael se lăsă pe vine și se aplecă peste cadavru, duhoarea cărnii arse făcându-i rău. Cheile erau fierbinți la atingere; înfășură o pânză în jurul lor și trase de ele. Nu se clintiră. Intraseră în carnea și în sternul lui Finster.
    Michael se sprijini mai bine într-un picior, apucă mai strâns cheile și trase cu toată puterea.
    Ochii lui Finster se deschiseră.
    Michael îngheță, iar Finster sări în picioare, rostogolindu-se și zgâriindu-se frenetic cu ghearele pe piept. Smulgându-și, sfâșiindu-și propria piele. Încercând disperat să scape de condamnarea la moarte. Pielea i se lua fâșii, iar degetele i se îngropau în carne, încercând să-și scoată cheile din trup.
    Izbuti.
    Cu un ultim efort nebunesc, apucă de lanț și-și smulse cheile din carne. Acestea fură aruncate prin aer, învârtindu-se, și ajunseră în celălalt capăt al încăperii, aterizând sub o masă.
    Finster se aruncă înainte. Mâna i se strânse ca o menghină în jurul gâtului lui Michael. Acesta se sufoca, își dădea sufletul. Și nu se putea gândi decât la carnea pârlită dinaintea lui, la forma cheilor arsă pe pieptul lui Finster.
    - Gata cu trucurile!
    Vocea lui Finster era acum răul pur; nu mai rămăsese nici urmă din accentul german seducător cu care îi obișnuise pe tovarășii lui de afaceri în ultimii ani.
    Michael înghiți în sec. Ochii i se închideau, îl învăluia întunericul. Se lupta să-și păstreze o ultimă fărâmă de energie, ca să pună capăt nebuniei ăsteia. Și cu ultima suflare rosti....
    - Numărul patru.
    Întinse mâna în sus și smulse o tapiserie de pe perete. Pe ea era zugrăvit un cavaler pe un armăsar negru, împlântând lancea în inima unui dragon uriaș, care urla. Țesătura de mână se prăbuși la pământ, dezvăluind un altar adăpostit într-o nișă. Pe el era un singur lucru: un crucifix.
    Era un obiect simplu, din lemn și piatră, vechi de secole.
    Finster căscă ochii de uimire.
    Michael continuă, regăsindu-și energia.
    - De data asta nu mai e nimeni aici care să te scoată afară, și mult timp nu va trece nimeni pe aici.
    Finster se făcu ghem, incapabil să controleze durerea care-l răscolea. Înainte de a se transforma în cenușă, îi trecu prin minte un ultim gând clar. Ajunsese atât de aproape de a se răzbuna pe cel care-l alungase din rai.
    Finster se blestemă că luase formă umană, că se lăsase sedus de viciile și de plăcerile oamenilor. Căzuse pradă vulnerabilității umane, fiind supus poftelor și lăcomiei care-i corup pe atâția. Fusese ademenit în biserica asta numai din cauza slăbiciunilor trupului său. Acesta îi amorțise simțurile, îl orbise în fața adevărului. Și acum, în timp ce învelișul său uman se dizolva, spiritul său nemafiind adăpostit de carne, durerea îl ardea infernal.
    Sufletul său fu scăldat în lumină: era ca și cum ar fi fost forțat să se uite la soare, neputând să-și ferească ochii.
    Corpul lui Finster se scofâlcea, începea să fumege, mici flăcări izbucnind din carnea lui.
    Învelișul care fusese August Finster ardea.
    Michael se ridică anevoie în picioare și-l ajută pe Simon să se ridice și el. Cei doi făcură ordine prin capela micuță. Scoaseră afară falsul bar și aduseră din spate stranele ascunse, refăcând șirurile ordonate unde credincioșii se adunau să se roage. Cu mare grijă, puseră la loc pe altar pocalul și lumânările, pregătite pentru o slujbă care nu avea să mai vină niciodată.
    Simon luă de pe jos tapiseria cu bravul cavaler și-i dădu un capăt lui Michael. O purtară prin bisericuță și se opriră în dreptul puținelor rămășițe din trupul lui Finster. Simon așternu capătul lui spre picioare. Când Michael se aplecă să acopere capul lui Finster, o mână sări, prinzându-l de încheietură. Mâna era înnegrită, carbonizată, mai mult gheare decât degete.
    Ceea ce cu greu mai puteau fi numiți ochi străluceau printre umbrele de pe podea, roșii ca sângele și răzbunători, de pe o față care dispăruse, arzând până când nu se mai vedea nimic din ea, diferit de ceea ce cunoscuse Michael vreodată. În fața lui zăcea un adevărat montru,și nu fațada cunoscută sub numele de August Finster.
    Vocea nu veni de pe buze și nici nu ajunse la urechile lui Simon. Vorbi doar în capul lui Michael. Iar Michael știa că spunea adevărul.
    - Eu nu pot muri niciodată.
    Glasul se auzea de pretutindeni.
    - Fără întuneric, nu poate exista lumină.
    Michael privi adânc în ochii creaturii în timp ce aceasta continuă:
    - Am să exist mereu.
    Fără să mai stea pe gânduri, Michael îndepărtă degetele lui Finster de pe încheietura sa, străbătu încăperea și culese cheile de pe jos. Le ținu respectuos în mână, mângâind metalul străvechi.
    Asemenea cruciuliței lui Mary, erau niște obiecte nesofisticate, modeste în simplitatea lor, totuși credința și puterea pe care le invocau erau mult mai mari decât își închipuise vreodată Michael.
    Pentru lumea întreagă ele reprezentau credința; pentru Mary, reprezentau speranța. Iar pentru Michael, reprezentau iubirea.
    Scoase cheile de pe lanț, lăsând pe el numai cruciulița lui Mary. Îi dădu cheile lui Simon, apoi se duse spre Finster și se lăsă pe vine lângă el.
    Finster nu se clintea; ochii de fiară rămăseseră deschiși, iar fumul continua să iasă din corpul său carbonizat.
    Cu grijă, Michael puse lănțișorul în jurul gâtului cadavrului, așezând cruciulița în mijlocul pieptului carbonizat.

                                                    Capitolul 38

                            Cinci minute mai târziu, doi bărbați ieșiră din capelă. Venise noaptea, mai adâncă și mai senină decât toate cele de dinainte. Pădurea părea vie în jurul lor - greieri și bufnițe, broaște și cicade. O lună de argint se furișa pe deasupra copacilor, luminând suficient cât să vadă pe unde merg.
    Simon îl ajutase pe Michael să aștearnă tapiseria medievală peste rămășițele lui Finster și apoi îl împinseră în fața altarului. Stinseră focul din vatră și stivuiră mesele și scaunele într-un colț, lăsând locul în ordine, așa cum îl găsiseră.
    Michael rămase în picioare, în lumina lunii, cât timp Simon îndepărtă firma falsă de berărie germană pe care p meșteriseră la repezeală și scoase adevăratul indicator dintr-un tufiș. Cuvintele cioplite erau în germană, dar Simon i le tradusese:
    CAPELA SFÂNTULUI MÂNTUITOR
    NU ESTE PROGRAMATĂ NICIO SLUJBĂ
    TOȚI CĂLĂTORII SUN BINE-VENIȚI SĂ SE ROAGE SAU SĂ CAUTE ADĂPOST
    Fusese un plan conceput în grabă, unul pus la punct din zbor, la disperare - nu era metoda preferată a lui Michael, însă începea să se priceapă la așa ceva.
    Aliații pe care-i contactaseră fuseseră mai mult decât binevoitori, pregătind chiar ei capela, deghizând-o în bar cu câteva ore înainte ca Michael și Simon să ajungă acolo.
    În timp ce Simon punea la loc indicatorul cu biserica, o mișcare aproape imperceptibilă se petrecu în jur și în celelalte clădiri, ca și cum s-ar fi trezit la viață.
    Vreo douăzeci de oameni ieșiri din clădiri și se adunară la capelă. Se mișcau în tăcere, sutanele și anteriele lor măturând pământul în timp ce mergeau. Veniră și alții din întuneric, aducând roabe și unelte. Un călugăr împingea un cărucior pe două roți, mare și străvechi, în care erau cantități serioase de cărămizi și nisip.
    În câteva ore fură înălțate noi ziduri; în câteva zile, construcția era terminată. O structură de cărămidă și mortar îngloba acum capela în întregime. Nu existau uși sau ferestre, intrare sau ieșire. Apoi totul fu acoperit cu pământ.
    În vârful colinei fu pusă o statuie de marmură. Fusese trimisă de la Vatican, provenind din însăși Capela Sixtină. Sculptată de Michelangelo în 1530, fusese binecuvântată de papă și venerată de biserică pentru felul în care reda realitatea: Isus dându-i o pereche de chei apostolului Simon Petru.

                                                    Capitolul 39

                         Aerul umed se condensa pe ferestrele spitalului. Erau treizeci și cinci de grade, și abia șapte dimineața - într-adevăr o zi caniculară.Se schimbau turele: medicii și asistentele cu ochii umflați de oboseală erau înlocuiți de medici și asistente la fel de obosiți.
    Michael, plin de vânătăi și de lovituri, trecu prin coridoarele albe, goale, pe lângă camere și posturi libere. Avea senzația clară că el era singurul pacient din tot spitalul.
    Se îmbarcase în primul avion pe care-l găsise, în zori, luându-se la întrecere cu soarele; zburase peste ocean însoțit permanent de răsărit. Istovit, dar treaz de cel puțin șaptezeci și două de ore, nu reușise să adoarmă nicio clipă.
    Michael își dorea ca avionul să zboare mai repede.
    Intră încet în cameră, așteptându-se s-o găsească pe Mary nemișcată, încă într-o comă profundă. Ea era însă trează, în așteptare, ca și cum ar fi știut că avea să vină. Dacă înfțișarea ei fragilă îl șocă, nu i-o arătă cu nimic.
    Ochii i se umplură de lacrimi de ușurare când o văzu. Fără o vorbă, o luă în brațe și-o ținu ca și cum n-ar mai fi vrut să-i dea drumul niciodată.
    - Îmi pare rău c-am întârziat, murmură el, mângâind-o pe obraz.
    - Te-ai întors, răspunse ea blând. Asta-i tot ce contează.
    - Te iau acasă.
    Mary zâmbi, nedezlipindu-se din îmbrățișarea soțului ei.
    - Mă gândeam că... am putea să ne ducem la Cape pentru o săptămână, să facem dragoste printre dune, șopti Michael, cu capul îngropat în umărul ei.
    - Mmm. Să mâncăm supă portugheză și homar proaspăt.
    Inima lui Mary bătea mai repede, de bucurie.
    - Să alergăm pe plajă, să ne stropim cu apă. Să simțim soarele cald pe spate....
    Michael o legănă în timp ce razele de soare ale dimineții se revărsau prin fereastră, luminând fața iubitei lui.

                                                     Capitolul 40

                            Spre surprinderea tuturor, Paul Busch supraviețui. Medicii germani îi spuseră că avusese noroc că nu murise de la atacul de cord și-l sfătuiră să mai reducă din colestelor mâncând mai puțină carne roșie. Îi cusură rana de la umăr și-i puseră la loc cele două degete dislocate. Orice întrebări privind cauza rănilor fură înăbușite cu cei cinci mii de euro pe care îi dăduse Simon.
    Peste cinci zile, Busch se simțea îndeajuns de bine ca să zboare spre casă, și coborî din avion direct în brațele lui Jeannie. Aceasta îl îmbrățișă timp de zece minute, după care se luă de el pentru că-i pricinuise atâta îngrijorare.
    Busch stătea pe scaunul din biroul căpitanului Delia, în timp ce șeful lui era în picioare, aplecat spre el, și se lua la rândul lui de el.
    - Și-mi spui că retragi sesizarea referitoare la încălcarea regulilor privind eliberarea condiționată? tună Delia.
     - Soția tipului e pe moarte, a executat o lucrare onestă ca să încerce s-o salvezem răspunse Busch.
    - Și atunci de ce s-a făcut atâta tăămbălău înainte pe tema asta?
    Căpitanul Delia se plimba agitat prin încăpere.
     - De ce l-ai trecut pe arest la domiciliu?
    - Am exagerat - e un prieten bun și am crezut că profita de asta. Dar mi-am schimbat părerea când am aflat toate amănuntele. N-a încălcat nicio lege a Statelor Unite, cu excepția infracțiunii minore de părăsire a statului. N-aș fi putut să trăiesc liniștit dacă l-aș fi aruncat la închisoare pentru un lucru mărunt ca ăsta. Tu ai fi putut?
     - S-a terminat cu prieteniile cu cei eliberați condiționat, Paul. Vorbesc serios.
    Căpitanul Delia își scoase sacoul, îl atârnă de spătarul scaunului și se așeză greoi. Se uită la degetele bandajate ale lui Busch.
    - Vrei să-mi explici asta?
    - Copiii, portiera de la mașină, degetele mele și o durere incredibilă.
    Căpitanul zâmbi.
    - Pari că te descompui. Umblă vorba că ai probleme cu inima. În ritmul ăsta crezi c-o mai duci până la anul?
    - Sunt bine. Prea multă carne roșie. Jeannie mă tot presează să ies la pensie.
    - Și tu ce zici?
    - Mă gândeam să urmez și eu un clișeu și să deschid un bar. Nu știu. Nu cred c-aș suporta să nu-ți mai văd fața veselă în fiecare zi.
    Busch se ridică în picioare și deschise ușa.
    Căpitanul îl opri.
    - L-ai văzut pe Thal?
    - Thal?
    Busch se întoarse.
     - Mda, Thal. Îți amintești, tipul de la Afaceri Interne. Ești investigat.
     - Poate fi și mort, din partea mea.
    - Hei, aici nu glumim cu așa ceva.
    - Dacă-l văd, te anunț.
    Calm, Busch ieși din biroul căpitanului.

                                                        Capitolul 41

                        Apartamentele de locuit sunt amplasate în partea de răsărit a Palatului Vaticanului, mulțimea de ferestre dând spre Piața San Pietro. Ascuse de lume, au fost întotdeauna un loc unde conducătorul Bisericii Catolice poate regăsi cât de cât senzația unei vieți normale.
    Simon ședea în camera stacojie de primire, cu ochii în pământ. Simon, cu sutana neagră și cu gulerul alb, contrasta puternic cu decorul în culori somptuoase. Veșmintele sale îl făceau întotdeauna să se simtă stingherit, ca și cum nu merita să le poarte, în ciuda faptului că hainele preoțești tradiționale aveau un efect liniștitor asupra sa. Era ca și cum ar fi fost pătruns de menirea spirituală a acelor lucruri.
    Cu mâinile în poală, ținea solemn cutia de lemn în care erau cheile, cioplită de un tâmplar cu două mii de ani în urmă. Ridică ușor capacul, admirând cheile pentru ultima oară.
    O ușă interioară se deschise.
    - Sfinția Sa vă poate primi acum, părinte, spuse în italiană un bărbat scund.
    Arhiepiscopul Baptiste, secretarul personal al papei, era îmbrăcat în veșmintele tradiționale purpurii ale funcției sale.
    - Vă mulțumesc, Eminență.
    Simon făcu o plecăciune.
    - I-ați vorbit Sfinției Sale de rugămintea mea?
    După părerea lui Simon, exista un singur loc cu adevărat sigur pentru chei: în posesia celui mai bine apărat om din lume.
    - Sfântului nostru Părinte i s-a părut amuzant, îi răspunse cardinalul. N-a mai purtat breloc până acum.
    Intrară în încăperile particulare, unde papa aștepta cu smerenie.

                                                  Capitolul 42

                          Frunzele erau în ultimele lor zile de glorie, înainte de a începe să se îngălbenească; schimbarea sta să vină. Florile pe care le sădise luna trecută erau încă înflorite - preferatele ei: margarete.
    Michael îngenunche în dreptul unei pietre de mormânt simple, în bătaia vântului de septembrie, și citi cuvintele pentru a mia oară.

     Mary St. Pierre
    Darul lui Dumnezeu pentru Michael
    Darul lui Michael pentru Dumnezeu

    Avuseseră parte de trei săptămâni neîntrerupte. Mary își revenise. Zâmbetul îi era strălucitor, ochii verzi - limpezi și scânteietori. Își petrecuseră timpul nefăcând absolut nimic. Deconectaseră telefonul, televizorul, calculatorul. Toate alimentele și obiectele de strictă necesitate le erau livrate acasă.
    Viața pentru ei în acest răstimp însemnase să stea de vorbă, să mănânce și să râdă, găsind bucurie și alinare în compania celuilalt. Dragostea lor nu era exprimată prin vorbe, ci prin priviri și fapte.
    Și apoi, fără veste, fără dureri, Mary muri.
    În somn, cu soțul ei alături.
    Michael rămase lângă ea ore întregi, ținându-i mâna într-a sa, plângând în tăcere.

                                                  Capitolul 43

                              Michael stătea la birou, cu extrasul de cont în față. În contul său din Insulele Cayman erau depuși două sue șaptezeci și șase de mii de dolari. Dar degeaba, Mary nu mai era; toate eforturile lui, toate riscurile la care se expusese fuseseră în van. Nu-și dorise decât banii cu care s-o salveze, iar asta îl condusese pe o cale întunecată, care lăsase fără răspuns întrebarea privind viața veșnică a lui Mary.
    Simon îl asigurase că lucrurile fuseseră îndreptate. Dar el nu era convins.
    Iar banii erau de la Finster. Erau murdari și pângăriți, bani oferiți ca răsplată pentru că ajutase la subminarea lui Dumnezeu și a Bisericii. Nu aduseseră decât suferință.
    Hawk lătră, făcându-l pe Michael să tresarăă, iar când câinele se năpusti afară din cameră, sună soneria.
    Michael băgă extrasul de cont în buzunarul de la spate și ieși din birou. Deschise ușa. În fața lui stătea o femeie înaltă, de o vârstă incertă.
    - Domnul St. Pierre? întrebă femeia cu accent străin, pe care Michael nu-l putu identifica.
    Michael o cercetă cu privirea. Ar fi putut avea puțin peste treizeci și cinci de ani sau, la fel de bine, puțin peste cincizeci.
    - Îmi pare foarte rău pentru soția dumneavoastră.
    Îi dădu lui Michael un plic bogat împodobit.
    - Vaticanul vă transmite codoleanțe și rugăciunile sale cele mai profunde în această perioadă de doliu pentru dumneavoastră.
    Michael își feri ochii, neștiind prea bine cum îl vedea Biserica, după tot haosul pe care-l provocase.
    Femeia zâmbi, părând să-i simtă rușinea.
    - Domnule St. Pierre, vă rog să înțelegeți că Biserica cunoaște capcanele ispitelor. Dar, și mai important, Biserica a crezut întotdeauna în iertare.
    Michael se uită la scrisoare.
    - Sunteți călugăriță?
    Femeia zâmbi și chicoti încet.
    - Nu. Mă numesc Genevieve. Simon e un vechi prieten de-al meu. Conduc un orfelinat din Italia și mă aflu în orașul dumneavoastră în căutare de donații.
    Michael rămase tăcut, uitându-se la plicul trimis de Vatican.
    Femeia surâse din nou.
    - Nu din partea dumneavoastră, desigur. Particip la o colectă care se desfășoară aici, în oraș. Simon m-a rugat să trec pe la dumneavoastră, să văd cum o mai duceți.
    - Sunt bine, îi spuse el.
    Dar știau amândoi că era o minciună.
    - Dacă pot să fac ceva....
    Îi întinse mâna.
    - Fiecare face față durerii în felul lui. Uneori, cei care au trecut prin asta pot fi de ajutor.
    Michael apucă mâna pe care i-o oferise; era moale și neașteptat de delicată. Pentru o clipă, se simți alinat de prezența femeii aceleia. Nu era sigur dacă îl emoționase prin purtarea ei blândă sau prin faptul că se îngrijea de un orfelinat.
    Deși fusese adoptat de mic și crescut de niște părinți iubitori, întotdeauna se simțise aproape sufletește de cei orfani. Iar femeia aceasta avea grijă de copiii ăia uitați, ajutându-i să-și dea seama că nu sunt singuri, aducând în lumea lor puterea dragostei.
    Michael vârî mâna în buzunarul de la spate, dădu se extrasul de cont, și se gândi:
    „Poate o să iasă ceva bun din asta.”
    Știa ce să facă cu banii.
    Dar asta n-avea să-i aducă liniștea, nimeni nu putea cu adevărat să-i ofere acest lucru. Nici femeia asta, nici Simon, nici Busch, nici măcar Biserica, indiferent cât de puternică era. Căci niciunul dintre ei nu-i putea răspunde la întrebarea care încă-i mai bântuia visele.
    Nu știa dacă Mary își găsise odihna. Oare ajunsese cu adevărat în raiul din rugăciunile ei?

                                                   Capitolul 44

                           Era noaptea târziu. Michael era cuibărit în fotoliul preferat al lui Mary din biroul lui, cu Hawk la picioare și CJ în poală. Era mai mult decât epuizat, izbutind în cele din urmă să se lase cuprins de somnul profund de care avea disperată nevoie.
    Se oferise să-l ajute pe Busch să antreneze echipa de fotbal a fiului acestuia. Sezonul începuse de doar câteva săptămâni și câștigaseră meciul din acea zi cu 18 la 12. Încă nu fuseseră învinși.
    Michael spera să-și facă un program, ceva care să îi pună ordine în viață, care să-l ajute să umple golul. Munca și fotbalul copiilor. Pentru moment, asta era tot ce-i trecuse prin minte. Era un început.
    Deși cheia de argint și cea de aur fuseseră înapoiate, iar el văzuse cu ochii lui priveliști pe care nu și le putea explica, încă mai avea îndoieli. Acestea îi bântuiau zilele și visele.
    Întrebarea „Dar dacă....?” îi rodea inima.
    Întrebarea privind viața de apoi.
    Și avea nevoie disperată de un răspuns: rătăcirile minții lui îl sfâșiaseră în ultimele câteva săptămâni; nu-și putea închipui ce se va întâmpla odată cu trecerea anilor.
    Zăcea cufundat în somn de nouă ore, nu i se clintea un mușchi, era cel mai lung somn pe care-l dormise de luni întregi.
    În cea mai deplină liniște, Mary păși în încăpere; părul ei era din nou o coamă splendidă. Avea pielea ca alabastrul, ochii verzi plini de lumină. Rămase lângă Michael, privindu-l și zâmbind din cauza felului în care dormea el încolăcit.
    Se așeză la birou și deschise fără zgomot sertarul; mâna îi dispăru înăuntru, căutând și scoțând ceva. Se duse apoi la raftul de cărți, scăldându-se în amintirile din pozele din fața ei, cu ochii strălucindu-i de fericirea care o cuprinsese.
    Puse un obiect pe perete - cuiul mai era încă acolo - aranjându-l puțin înainte de a se trage înapoi, admirând priveliștea acum completă, după ce umpluse golul rămas prea mult timp pe acel perete.
    Crucifixul simplu atârna acum acolo, cu aspectul său ieftin și cu toate semnificațiile sale.
    Se întoarse lângă Michael și, aplecându-se, îl sărută ușor.
    Ochii lui se deschiseră încet, ca și cum ar fi știut că Mary era lângă el, și pentru o clipă se bucurară amândoi de un zâmbet cald, intim, până când primele raze de soare se strecurară în încăpere, iar ea se topi în săgețile de lumină.
    Michael se întinse, pe deplin treaz; CJ fugi și sări pe canapea. Se ridică în picioare și se duse până la perete.
    Îndreptă crucea și zâmbi....
    ....căci știa că ea își găsise liniștea.
    I se răspunsese la întrebare printr-o minune.

                                                  Capitolul 45

                         În inima Pădurii Negre, într-o regiune frecventată de puțini oameni, se află o zonă bine păzită, închisă între zidurile unei mănăstiri odinioară abandonate.
    Cinci membri ai Gărzii Elvețiene stau de strajă, fiind trimiși de Vatican în misiune permanentă. Amestecați printre călugări, frați și preoți, acești soldați nu sunt obligați să poarte uniformele lor tradiționale cu albastru, cafeniu și galben.
    Ei păzesc o statuie veche de cinci sute de ani. Sau, mai precis, apără mormântul de sub ea.
    Este singurul lor din lume în afara Vaticanului unde staționează trupe ale Gărzii Elvețiene.

                                                   SFÂRȘIT

Hoții paradisului, Richard Doetsch

........................................................................
                                      12-13

                  Și apoi, dintr-odată, din Thal ieși aer ca dintr-un balon care se dezumflă. Ucigașul se prăbuși pe spate în limuzină, fără să aibă timp să-și revină, să se apere de a doua și de a treia lovitură.

    Michael și Simon erau deasupra lui, mișcându-se cu o viteză amețitoare; brusc, se dădură înapoi la fel de iute cum atacaseră.

    Thal abia se mai ținea pe picioare. Rămăsese fără pistol și era grav rănit. Pentru a doua oară în acea noapte care nu se mai sfârșea, așteptă să-și găsească moartea. Dar nu fu așa.

    Busch, Michael și Simon nu făceau decât să se uite la el, fără să se miște, fără să scoată vreun sunet, privind și așteptând.

    Thal nu știa ce să creadă, Nu putea respira. Nu știa de ce. Își duse mâna la stomac. Și mâna ieși de acolo lipicioasă, unsuroasă.

    Fețele tuturor victimelor sale îi răsăriră înaintea ochilor. Helen Staten, James Staten, femeile, bărbații, zeci de victime, toate holbându-se la el în tăcere, martori muți ai sfârșitului său.

    Nu simțise incizia - atât de ascuțit era scalpelul - nu-l văzuse pe Simon când îi făcuse tăieturile, dar își simți intenstinele revărsându-se afară; îi alunecau printre degete ca niște țipari unși cu grăsime, iar el încerca disperat să le țină în corp. Îi curgeau din burta despicată pe iarba cufundată în întuneric.

    Le aduna cu mâinile, căznindu-se în zadar să le împingă înapoi în cavitatea goală. Se împletici și căzu. Apoi cârceii reci ai morții se înfășurară în jurul lui.

    Și muri.

                                         Capitolul 35

                      Umbra lui Finster dansa pe peretele micii încăperi izolate; lumânările care mai rămăseseră aproape se consumaseră. Redevenise omul de cultură calm și rezervat, care-și admira cheile așezate pe pernița lor. 

    Odată înlăturate temerile că ar putea da graș, se bucura că îi aparțineau din nou și că în curând avea să se ducă acasă.

    În ciuda a ceea ce spusese, nu stătuse să-și admire trofelul decât în acea primă noapte în care-l obținuse. De fapt, puțin îi păsa cum arătau cheile, ceea ce conta de fapt era semnificația lor. Dar interveni orgoliul, și vanitatea îl obligă să le admire.

    Era în picioare, privindu-le lung, cu respect; nimic nu-i mai stătea acum în cale.

    Afară, în galerie, în secțiunea dedicată zeiței hinduse Kali, ascuns în colț, în spatele stivei de pânze, afișajul roșu al unui cronometru ticăia și număra invers spre zero. Cinci astfel de cronometre erau împrăștiate prin cavernă, setate să se declanșeze la intervale de treizeci de secunde. Bombe incendiare, compacte, dar puternice - aveau să producă flăcări.

    Nu erau dispozitive violente, ci mai curând pulverizatoare chimice. La activare, aveau să sară în aer la o înălțime de trei metri și să împroaște cu o substanță lipicioasă ca un gel, care urma să se aprindă pe loc în contact cu aerul.

    Finster nu dădu atenție pocnetului din spatele ușii masive, negre, nici șuieratului scos, cu siguranță de foc. În schimb, înconjură piedestalul și se apropie, aplecându-se, ca și cum ar fi studiat cheile în detaliu pentru prima dată.

    Pantofii săi de piele scârțâiau pe podeaua de lemn în timp ce el dădea târcoale piedestalului. Pe sub ușă se auzi în vâjâit puternic; aerul era aspirat din încăperea mică în cantități uriașe, ca să hrănească iadul care se întețea în cavernă.
    Ultimele lumânări din încăperea cheilor începură să se stingă din cauza lipsei de oxigen. Numai câteva rămaseră aprinse să lumineze trofeul, licărirea lor reflectându-se pe metalul prețios, și fața nedumerită a lui Finster.
    Ceva nu era în regulă. Și nu-l preocupa ceea ce se petrecea dincolo de ușă. Michael și Simon mai aveau puțin - câteva clipe doar - și ar fi reușit.
    Niște oameni atât de hotărâți nu renunță niciodată, nu abandonează lupta. Dragostea lui Michael pentru soția sa era mai puternică decât orice cunoscuse Finster până atunci, însă dece se potolise, renunțând atât de ușor - doar dacă.....
    Finster se uită mai îndeaproape. Ezitând, întinse mâna după cheia de argint, conștient că-i era interzis să atingă ceva sfințit. Degetele lui se apropiară și mai mult. Era singurul mod de a se convinge. Singurul test adevărat.
    Și atunci se întâmplă.
    Explodă într-un vârtej de furie. Urlă din toți plămânii - nu de durere, ci de mânie, dându-și seama, turbat, că fusese păcălit. Căci, pe cheia de aur, uzat de trecerea timpului, dar încă vizibil, era gravat un marcaj subtil, care-l condamna: 585.
    Finster se răsuci pe loc și smulse ușa din țâțâni. Fu izbit de o minge învolburată de foc, care arunca flăcări în sus.
    Explodă și ultima dintre bombele incendiare, gelul asemănător cu napalmul împroșcând în jur, aprinzând tot ce atingea.
    Mugetul flăcărilor era asurzitor, dar nu era nimic pe lângă țipătul neomensc care ieși din gura lui Finster.

                                             Capitolul 36
                                                   1.

                           Busch era terminat. Simon și Michael îi legaseră mâna și-i badajaseră umărul. Era sprijinit incomod de capota mașinii, dar, în ceea ce-l privea, lucrurile stăteau bine. Avea să prindă și ziua de mâine.
    - Hmm, deci le-ați luat.
    Vorbea aproape șoptit.
    Simon dădu din cap, admirând cheile pe care le ținea revernțios în palmă, ca și cum ar fi fost de sticlă și s-ar fi făcut țăndări dacă ar fi respirat asupra lor.
    - Atât de simple....
    - Da.
    - Domnilor, trebuie s-o ștergem, îi intrerupse Michael.
    Însă Busch continua să se uite lung la chei. Nu se putea abține.
    - Pot să le țin și eu?
    Simon i le puse în palmă cu mișcări line.
    Erau mai mari decât crezuse Bush, și nu atât de spectaluoase. Se aștepta să fie iluminat, să se umple de dumnezeire, dar nu se întâmplă așa. În schimb, fu cuprins de uimire la gândul că două obiecte atât de mici putea însemna atât de mult. Michael își riscase libertatea, viața - tot ce avea - ca să recupeze bucățile astea de metal modelat.
    Și ceea ce-l impresionă pe Busch nu fu semnificația lor, ci tăria de spirit pe care o inspirau. Era o minune, o minune a credinței, una pe care o înțelegea bine, dar pe care nu o simțise până în clipa aceea. Și, datorită ei, totul avea să fie bine într-un fel sau altul, era sigur de asta.
    - Să mergem, băieți!
    Michael era din ce în ce mai nerăbdător.
    Busch îi dădu cheile înapoi lui Simon, care le înfășură strâns într-o bucată de catifea și le puse în buzunar. Busch simți un val de ușurare. Deși porniseră la drum fără sorți de izbândă, el și Michael se întorceau acasă.

                                                   2.

                         Ușile cu canaturi de sticlă de la bibliotecă se deschiseră cu un trosnet. Flăcările țâșniră afară. Ferestrele se spărgeau de la căldură, scuipând fum și limbi de foc, luminând noaptea.
    O siluetă se năpusti prin furtuna de văpăi și alergă spre ei. Ca o fiară întunecată pătrunse distanța de două sute de metri în câteva clipe.
    - N-o să duceți nimic înapoi!
    Vocea se auzea urlând peste tot.
    Și, înainte ca ei să apuce să reacționeze, apăru chiar în fața lor, cu hainele făcute scrum, contrastând ciudat cu pielea sa, curată și netedă, fără o singură arsură sau roșeață, imposibil pentru cineva care tocmai trecuse printr-o vâlvătaie de șase mii cinci sute de grade.
    Michael făcu un pas în față, pregătindu-se pentru un atac.
    - Ce te face să crezi....
    Dar, înainte să termine, Finster scutură din încheietura mâinii și-l trânti cât colo.
    - Am să-ți provoc suferințe pe care nu ți le-ai imaginat niciodată....
    - Ți-ai dat cuvântul, gemu Michael de pe jos.
    - Nu vorbeam cu tine.
    Finster se întoarse spre Busch.
    - Gata. Cu. Sanctuarele, rosti tunător spre polițistul rănit.
    Busch se trase înapoi, încercând cu disperare să se îndepărteze. Se rostogoli de pe capota mașinii, iar umărul rănit i se fărâmă precum o mie de cioburi de sticlă când se prăbuși la pământ, paralizat. Refuză să scoată vreun sunet, simțea că pielea îi luase foc, cu toate astea nu vedea nicio flacără.
    Era din nou pe vas - vasul tatălui său - cu flăcările dansând pe punte, urcându-i-se pe picioare, lingându-i lacome pieptul. Era din nou un copil neajutorat, fără putere în fața monstrului. Agonia era insuportabilă; începu să se zvârcolească în iarbă.
    - Oprește-te! strigă Michael, ridicându-se anevoie în picioare.
    - Dă-mi cheile! se răsti Finster la Michael, cu o voce nimicitoare ca pârjolul care îi înghițea acum casa de piatră.
    Ochii lui Finster erau reci, morți, negri ca fundul oceanului. Michael se simți cuprins de o frică despre care nu și-ar fi închipuit niciodată că poate exista; se temea nu doar pentru el sau pentru Mary, ci și pentru Busch, pentru Simon, pentru toată lumea. Se întoarse spre Simon, uluit și în căutare de răspunsuri.
    Preotul clătină energic din cap spre Michael.
    - Dă-mi-le sau am să-i fac să sufere pe toți cei pe care-i cunoști și pe care-i iubești, mârâi Finster.
    - Niciodată! strigă Simon.
    Michael se uită neputincios la Busch, care se zbătea în iarba umedă, lovindu-se peste față, încercând cu disperare să stingă flăcările invizibile.
    - Nu! Oprește-te! țipă Michael, nesuportând să-l vadă pe prietenul său chinuindu-se. Dacă ți le dau, promiți să încetezi? Promiți că nu vei provoca suferință nimănui...
    - Nu promit nimic! urlă Finster.
    Șoapta sinceră a lui Michael abia se auzi.
    - Atunci nu facem nicio învoială, zise el, știind că prin vorbele astea își condamna la moarte cel mai bun prieten.
    Busch se luptă să vorbească.
    - Michael! Nu te tocmi cu el.
    - CHEILE!
    Finster se apropie de Michael; răsuflarea lui fierbinte era îngrețoșătoare.
    Busch se răsuci, rostogolindu-se de pe o parte pe alta.
    - N-am - să - fiu - motiv de negocieri.
    Apoi zări ceva în iarbă. Cu greu, se întinse după obiect.
    Michael îl văzu cu coada ochiului.
   - Paul. Nu. Isuse Hristoase...
    - Nu e aici, mormăi Finster.
    Busch apucă pistolul, îl ridică și ținti spre Finster.
    - Nu-mi poți face rău cu ăla, șuieră Finster, fără să se deranjeze să se întoarcă spre arma îndreptată spre spatele lui.
    Dar intenția lui Busch nu era să-l împuște pe Finster. Polițistul cel masiv își lipi țeava pistolului de cap.
    - Promite-mi c-ai să ai grijă de Jeannie și de copiii mei.....
    - Paul!!! strigă Michael.
    - Nu face ca eforturile voastre sau sacrificiul meu să fie în zadar...
    Busch înțelegea în acest moment lucrurile mai limpere decât oricând în viața lui. Era ca și cum durerea pe care o simțea era un botez la focului, insuportabilă, dar cu toate astea purificatoare. Credea în Michael, credea în Simon și, cel mai important, credea în chei.
    - Paul, nu....
    - Promite-mi, se rugă polițistul, implorându-l pe Michael din priviri.
    Michael fu cuprins de spaimă, inima lui se lupra cu vorbele din minte, însă în cele din urmă le rosti.
    - Promit, murmură, știind că se declara de acord cu sentința care-i condamna la moarte cel mai bun prieten.
    Busch apăsă trăgaciul, cu un efort herculean, dar mâna îi căzu într-o parte. Pistolul nu scoase niciun zgomot. Trupul i se arcui, încercă să tragă aer în piept, ochii i se măriră, iar inima i se opri. Se prăvăli la pământ.
    - L-ai omorât! strigă Michael.
    - Nu, spuse Finster. Ai fi vrut s-o fi făcut eu, nu? Ar fi fost atât de convenabil. Corpul lui nu a mai rezistat; a avut un atac de cord. Îmi închipui că va muri dacă nu ajunge repede la spital... Dă-mi cheile alea, Michael, și-l poți salva, încă mai ai timp. Ești dispus să-i cumperi viața? Dacă nu, îl vei avea pe conștiință.
    Michael era înmărmurit: viața lui Paul sau sufletul lui Mary? Indiferent ce alegere făcea, Finster avea dreptate: avea să ducă tot restul zilelor lui povara unei vinovății insuportabile.
    Și atunci mintea lui Michael se umplu de furie, care șterse orice urmă de logică și de rațiune. Se repezi la Finster. Singurul răspuns pe care-l primi fu un râset batjocoritor.
    Copleșit de mânie, Michael îl apucă pe Finster de gât și începu să-l strângă.
    În acel moment, se ivi ea.
    Stătea în locul lui Finster.
    Mary St. Pierre.
    Iar Michael o sugruma cu mâinile lui.
    - Michael... te rog... nu mă omorî, icni Mary.
    Michael îngheță de frică, în timp ce soția lui se zbătea să respire.
    - Mary! Mary, îmi pare rău....
    - Închide ochii, Michael, e o păcăleală, îl avertiză Simon cu blândețe. În adâncul sufletului știi că nu e soția ta. Nu te da bătut!
    Era primul strop de simpatie pe care Michael îl văzuse vreodată la el.
    Mâinile îi căzură pe lângă trup. Se ghemui la pământ, cu capul plecat, suspinând - un om înfrânt. Mary îl atinse pe umăr, iar când Michael ridică privirea, se transformă în Finster.
    - Dacă-mi dai cheile, Michael, încă-ți mai poți salva prietenul de la moarte, iar eu o voi lăsa pe soția ta să intre în rai. Îți garantez că își va găsi odihna veșnică.
    Finster făcu o pauză.
    - Îți dau cuvântul meu.
    Michael nu se simțise niciodată atât de pierdut. Se uită la Simon.
    - Vorbele lui nu înseamnă nimic, îl preveni Simon.
    Michael se ridică în picioare, fără să spună nimic. Pe față avea urme de lacrimi. Se duse la Simon și-i zise:
    - Dă-mi cheile!
    Nu-l putea privi în ochi.
    - Ce?
    Preotului nu-i venea să creadă ce auzea.
    - N-am mers atât de departe ca să....
    Abia se putea controla.
    - Nu contează ce se întâmplă cu noi, Michael. Facem asta pentru Dumnezeu....
    Michael explodă:
    - Am ajuns până aici pe cont propriu! Niciun ajutor de la Dumnezeu. El unde-a fost? Dacă-și vrea cheile înapoi, de ce nu ne ajută? De ce nu-mi dă El un semn?
    Glasul îi era plin de dispreț.
    - Să și le ia singur! Nu mi-a fost de niciun ajutor. N-a făcut nimic pentru mine, nimin! Și nimic - nimic - pentru soția mea.
    - Michael, nu....
    - Ai dreptate, Michael.
    Finster profită de ocazie.
    - El te-a abandonat de mult.
    - Nu, n-a făcut-o, Michael. Numele tău: St. Pierre. Sfântul Petru. Crezi că e o coincidență? Asta e menirea ta.
    - Nu! urlă Finster. Nu e adevărat. Gândește-te, Michael!
    Vocea îi era fermecătoare.
    - Dacă este adevărat, atunci înseamnă că Dumnezeu a vrut să suferi așa. Și dacă nu e adevărat - se apropie și mai mult și o spuse încet - atunci El te-a abandonat.
    Cuvintelelui Finster sunau ca o damnare în urechile lui Michael. Se întoarse spre Simon.
    - Dă-mi cheile!
    - Va trebui să mă omori mai întâi.
    - Nu mă face.
    - Lasă-mă să te ajut....
    Imediat ce Finster își oferi ajutorul, corpul lui Simon fu scuturat de spasme, cuprins de agonie. Desfăcu brațele în lături, în formă de cruce.
    - Îmi amintești de cineva. Hmmm, mă întreb cine-o fi? îngână Finster, cu mâna la bărbie.
    Cuvintele lui Simon ieșiră cu un gâfâit stins.
    - Michael, l-ai trădat pe Dumnezeu. Nu vei vedea porțile raiului.
    - Nici tu, zise Finster și zâmbi.
    Michael se întinse și scoase bucata de catifea din buzunarul lui Simon.
    Se răsuci spre Finster, dezvelind cheile.
    - Dacă-ți dau cheile astea, sufletul soției mele îi va aparține lui Dumnezeu, va avea viață veșnică în rai, se va odihni în pace.
    Apoi, întorcându-se spre trupul chircit al lui Busch, adăugă:
    - Și nu vei opune rezistență când vom încerca să-l salvăm. Îl vei lăsa pe Simon în pace. Nu vei provoca suferință niciunui om pe care-l cunosc. Promite-mi asta.
    Finster se întinse cu lăcomie după chei.
    - Promite-mi! mârâi Michael, trăgând cheile înapoi.
    - Ai... cuvântul meu, se înduplecă Finster.
    Simon căzu la pământ pe jumătate mort... dar și pe jumătate viu.
    Michael făcu un pas în față. Cele două chei se odihneau în palma lui.
    Tremurând, Finster se dădu repede înapoi.
    - Stai. Nu pot să le ating.
    - Atunci am să le pun într-un loc sigur.
    - Michael, mai gândește-te, șopti Simon. Iertate, Michael. Trebuie să-ți amintești că există întotdeauna iertare.
    - Atunci iartă-mă, Simon.
    Și apoi, spre uimirea lui Finster și a lui Simon, se duse la puțul de piatră încă luminat de farurile cu halogen și, fără să se mai gândească....
    Dădu drumul cheilor în puț.
    - Ce-ai făcut?!?
    Finster alergă la puț, înnebunit.
    - E puțul tău, sunt sigur că ai să găsești tu o cale de a le recupera.
    - Dar nu le pot atinge, protestă Finser, scrâșnind din dinți.
    - Nu e problema ea.
    Michael merse și deschise ușa limuzinei. Se aplecă spre Simon, care-i respinse furios ajutorul. Michael nu spuse nimic; se îndreptă spre Busch și-și ridică prietenul uriaș de subsori, târându-l.
    Fără să scoată o vorbă, Simon i se alătură, apucându-l pe Busch de picioare. Cei doi așezară trupul pe bancheta din spate a limuzinei și  porniră în goană cu mașina prin noapte.

                                              Capitolul 37
                                                    1.

                      Pădurea din munții Bavariei este mai veche decât orice alt loc de pe pământ. Nu-i de mirare că marile povești germanice despre Siegfried, Ucigătorul Dragonului, s-au născut aici.
    La marginea dinspre sud-vest a pădurii, la douăzeci de kilometri de cel mai apropiat oraș, se găsea un grup de clădiri vechi. Zvonul cel mai răspândit era că întregul orășel crescuse din pământ, fiind următoarea etapă din evoluția mamei-natură.
    Cu toate astea, nu se vedea niciun suflet, de parcă toată lumea și-ar fi făcut bagajele și-ar fi fugit înapoi în civilizație, neputând face față sălbăticiei, lumii neîmblânzite.
    La marginea comunității abandonate, ascuns în umbrele înserării, era un bar de piatră. Era o clădire pătrată, pitită în pădure. O firmă întâmpina călătorii osteniți și-i poftea înăuntru, la o halbă de bere.
    Interiorul era simplu și la fel de vechi ca exteriorul. Câteva mese și bănci pe o podea de ardezie și ferestre vechi cu rețea de plumb, crăpate, care ar fi avut nevoie să fie vopsite.
    Michael stătea singur la o masă de lemn, sumbru, sorbind dintr-o bere. Nu mai era nimeni acolo, cu excepția barmanului, care era cu spatele la Michael și își vedea de treburile lui, spălând pahare.
    Michael încercase cu disperare să dea de Mary, să-i spună cu urma să se întoarcă, dar fusese șocat, îi stătuse inima când centrala îi făcuse legătura în camera ei și asistenta răspunse:
    - Terapie intensivă. Cu ce vă pot ajuta?
    Asistenta îl implorase să se întoarcă grabnic acasă. Soția sa îl tot chemase, și nu mai avea prea mult timp. Mary intrase în comă cu cincisprezece ore în urmă.
    Michael voise să-i spună lui Mary că îndreptase lucrurile. În schimb, îi spuse sorei de la terapie intensivă că se va întoarce acasă în douăzeci și patru de ore. Mai avea un singur lucru de făcut.

                                                  2.

                       Ușa se trânti de perete. O rafală violentă șuieră prin micul bar, spulberând totul.
    Michael își ținea strâns paharul în timp ce vântul sufla în flăcările din șemineu, ridicând nori de praf peste tot.
    Și apoi intră el.
    Fierbea.
    Ochii lui îl străpunseră pe Michael; străbătu încăperea, așezându-se apoi la aceeași masă. Era îmbrăcat în negru de sus până jos, cu părul alb strâns într-o coadă severă, și își ținea pumnii încleștați. Lumina din cameră părea să fie absorbită, dispărând în corpul lui Finster ca într-o gaură neagră. Un întuneric straniu emana din el, răspândindu-se ca o ciumă.
    - Dă-mi cheile, mârâi el.
    Michael rămase nemișcat, cu inima bătându-i cu putere în piept. Ca un nesăbuit, crezuse că Finster n-o să coboare în puț, că o să poată lăsa în urmă tot coșmarul ăsta, daracum își dădea seama ce ridicolă fusese această idee. Michael riscase și pierduse. Fusese o mișcare neghioabă, și nu făcuse decât să amâne inevitabilul.
    Părăsise în mare viteză proprietatea lui Finster, împreună cu Simon care-l împărtășea pe cel mai bun prieten al său, Paul Busch, ducându-l pe bancheta din spate, mai mult mort decât viu. Dăduseră buzna într-un spital de la marginea Belinului, ducându-l pe Bush la urgență. Imediat ce medicii începuseră să se ocupe de el, Michael și Simon se urcaseră din nou în mașină.
    Se îndepărtaseră spre sud, gonind cu viteza maximă pe autostradă timp de douăsprezece ore, știind că fuga nu făcea decât să întârzie deznodământul.
    - Poftim?
    Michael nu știa ce altceva să spună. Strânse mai tare paharul, ca și cum acesta ar fi putut să-l apere.
    Finster se înroșise urât la față; își puse mâinile pe masă, desfăcute, cu palmele în sus. Îl sfredeli pe Michael cu privirea.
    Michael nu își luă ochii de la el, nu avea de ce, știa ce era în mâinile bărbatului dinaintea lui. În fiecare câte o cheie, una de aur, una de argint.
    Michael clătină din cap.
    - Aaa, cineva a coborât în puț.
    Finster se uita furios la el, clocotind de ură, și apoi azvârli în Michael cu cheile false.
    - Îmi vreau cheile înapoi. Acum!
    Michael nu schiță niciun gest.
    Finster se întinse peste masă, apucându-l pe Michael de beregată și ridicându-l fără efort în aer.
    - Sufletul soției tale îmi aparține.
    Mâinile lui îl storceau de vlagă. Michael se zbătu, dar degeaba.
    - Am să-i smulg lui Mary sufletul din trup și-am să i-l chinui întreaga eternitate, în fiecare zi. Înțelegi?
    Îl zgâlțâi violent pe Michael.
    - Dă-mi cheile!
    Michael fu zvârlit de perete ca o păpușă de cârpe. Se prăbuși, plin de sânge și amețit, fără aer. Nu avu puterea să se miște. Era sigur că i se mai rupsese o coastă. Se uită după barman, căutând ajutor, dar acesta se strecurase probabil afară când se stârnise agitația.
    Finster se plimba prin încăpere, sigur pe el. Era limpede că în câteva clipe avea să primească ceea ce voia, și apoi avea să dispară.
    - Ticălos deștept!
    Luă berea lui Michael.
    - Niciodată să nu-ți calci cuvântul dat. Nu te-a învățat mama ta? Și, dac-o faci, să fii pregătit să suporți consecințele.
    Goli halba dintr-o sorbitură, ștergându-și spuma de la gură.
    - Ți-am dat ce-ai vrut. Ai primit banii pentru tratamentul ei, nu-i vina mea că n-a mers. Asta n-a fost vina mea, să știi. N-am o asemenea putere, în ciuda a ceea ce spun despre mine cărțile de povești. Nimeni nu poate să dea viață. S-o ia însă.....
    Lăsă amenințarea să plutească în aer.
    - Te-am ajutat, Michael, iar tu m-ai trădat. Am fost de acord cu condițiile tale, l-am lăsat pe preotul ăla nebun în viață, ți-am jurat că soția ta va avea viață veșnică. Iar tu m-ai trădat a doua oară; ți-ai călcat cuvântul față de mine, Michael. Așa că acum Mary e a mea.
    Ochii lui Michael erau plini de ură; se luptă să se ridice în picioare.
    - Nu te deranja.
    Finster îi făcu semn lui Michael să stea jos.
    - Ești terminat.
    Dintr-o mișcare a încheieturii, o masă se răsturnă și căzu peste Michael.
    - Ai avut amândouă rândurile de chei, scuipă Finster.
    - De fapt, trei.
    Vocea plină de voie bună venea din spatele barului.
    - Dar nu ți s-a dus niciodată vestea pentru inteligență, nu-i așa.
    Finster se răsuci și-l văzu pe barman sprijinindu-se de bar. Bărbatul era bandajat și avea brațul drept prins la piept. Rănile de pe față aveau să i se vindece în timp, însă cicatricele aveau să-i rămână ca amintire pe viață.
    Fără să se mai gândească, Finster îl apucă pe Simon de păr, troznindu-l cu capul de bar, apoi îl ridică și-l izbi de peretele acoperit de stilce.
    Din partea cealaltă a încăperii răsună vocea lui Michael.
    - Erai prea turbat ca să gândești limpede....
    - Vreau cheile adevărate, și le vreau acum! scrâșni Finster.
    Se repezi la Michael, ca o furtună, și-l smulse de pe podea, trăgându-l aproape de el.
    - Numai unul dintre voi le poate avea, așa că doar unul este apărat de ele.
    Îi dădu drumul lui Michael în colț.
    Finster închise ochii. Începea să tremure, mai mult fiară decât om.
    Simon era în picioare, amețit, străduindu-se să-și revină. Apăsă cu umărul nevătămat într-o parte a barului, împingând cu toată puterea.
    Și, încet-încet, barul se deplasă. Nu cu mult, doar câțiva centimetri. Aluneca pe podea, în timp ce preotul tăcu își punea fiecare strop de forță în ceea ce făcea.
    Finster, perplex, îl înșfăcă pe Simon, ridicându-l în aer.
    - Ce faci...
    - N-ai auzit niciodată expresia: „Dacă mă păcălești o dată, e vina ta” - răsună vocea spartă a lui Michael din celălalt capăt al încăperii - „dacă mă păcălești de două ori, e vina mea”?
    Finster nu-l băgă în seamă pe Michael. Strângându-l de gât pe Simon, mârâi:
    - Nimic nu te va salva de data asta, om sfânt - nici pistoalele, nici cuțitele. Niciun Dumnezeu nu va intra să te smulgă din ghearele morții. Și, când vei muri, nu vei avea unde să te duci - nu vei merge în rai, nu-ți vei primi răsplata veșnică pentru viața plină de sacrificii făcute pentru Dumnezeul tău.
    Îl azvârli pe Simon de perete.
    - Nu voi fi decât eu.
    Michael se luptă să se ridice în genunchi.
    - Oricum, aș zice că te-am păcălit de trei....
    Finster întinse o mână, și Michael fu târât spre el, zburând prin încăpere așa cum fierul e atras de magnet.
    Michael se zbătu să-și elibereze beregata din strânsoarea ca de menghină.
    - Patru, spuse Simon, corectându-l pe Michael, căznindu-se la rândul lui să respire.
    - Te-am păcălit pe patru ori, încuviință Michael, cu glas slab, pierzându-și puțin câte puțin conștiința.
    Însângerat și bătut, continuă, scrâșnind printre dinți.
    - Te-am păcălit să intri în clubul ăla de dans, care era de fapt o biserică. Unu la mână.
    Cuvintele se auzeau abia șoptite.
    - Te-am păcălit cu primul rând de chei false pe care ți l-am pus în galerie. Doi la mână.
    - Al doilea rând de chei în puț, adăugă Simon.
    - Trei, reluă Michael, uitându-se la preot. Și numărul patru....
    Finster ajunsese la limită. Nimeni nu sfida moartea, în special moartea provocată din răutate, pe care o întruchipa el. Se săturase de jocurile lui Michael și ale lui Simon; jocul său avea să fie ultimul pe care-l mai jucau vreodată cei doi.
    - Nu va mai fi niciun număr patru. Am să-ți leg sufletul cu lanțuri de piciorul meu, așa încât să fii în fiecare zi martor la chinurile pe care i le voi provoca soției tale.
    Îl aruncă pe Michael pe peretele cel mai îndepărtat, dar de data asta Michael nu căzu, ci rămase acolo, atârnând ca un tablou pus în cui. Sângele îi curgea din abundență din nas și dintr-o rană la cap.
    Finster întinse mâna stângă și smulse de la distanță cuțitul de la cureaua lui Michael. Acesta zbură prin cameră drept spre Finster, și, când ajunse la doar câțiva centimetri de el, se răsuci și-i ateriză în mâna desfăcută.
    Finster întinse din nou mâna stângă. Cămașa lui Michael se desfăcu, iar nasturii se împrăștiară în toate părțile. Michael rămase cu pieptul gol, complet expus.
    Finster se apropie de el și-i ținu cuțitul în fața ochilor.
    - Ai să-ți iei singur viața.
    Michael tăcea, iar buzele îi tremurau.
    - Eu nu pot s-o fac. Îți pot anula voința, te pot aduce la câteva clipe distanță de moarte, însă nu te pot face să treci pragul morții. Se pare că ai învățat foarte bine secretul ăsta de la prietenul tău de acolo, care e pe moarte.
    Finster îndreptă cuțitul spre Simon.
    - Eu nu pot comite actul final; așa că o vei face tu pentru mine. Îmi vei da cheile. Apoi vei lua lama și ți-o vei împlânta în inimă. Și, dacă nu vrei să mi le dai cât ești încă în viață, n-o să fie nicio problemă să le iau de la tine după ce vei fi mort.
    În ochii lui Michael se citea groaza. Corpul lui era incapabil să răspundă comenzilor pe care le dădea mintea. Orice replică voia să-i dea lui Finster nu o putea rosti, locul ei fiind luat de teamă - că-l dezamăgise pe Simon, că o dezamăgise pe soția lui. Și - recunoscu în cele din urmă Michael - teama că-l dezamăgise pe Dumnezeu.
    Finster duse lama în jos pe pieptul gol al lui Michael. Vârful se opri deasupra inimii. Se întinse peste Michael și-i apucă mâna stângă, trăgându-i-o fără efort spre el.
    Împotriva voinței sale, degetele lui Michael se descleștară, desfăcute de o forță necunoscută.
    Finster îi puse cuțitul în mână, iar mâna lui Michael se strânse în jurul mânerului. O picătură de sânge se prelinse pe piept din locul în care vârful cuțitului apăsa deasupra inimii. Finster se dădu înapoi, admirând forma lui Michael pe perete, în pragul sinuciderii.
    Michael se împotrivea din toate puterile. Brațul îi zvâcnea de la efort, pe frunte îi apărură broboane de sudoare, dar nu-și putea dezlipi cuțitul de corp. Cu toate strădaniile lui, cu mușchii încordați de efort, nu reușea să oprească voința pumnalului.
    Și apoi, pe neașteptate, brațul îi sări într-o parte, ca o catapultă eliberată, mâna cu cuțitul arcuindu-se în sus, lovindu-se de perete. În mod uimitor, își recăpătase controlul asupra brațului.
    Să lăsă să alunece ușor în jos, uluit și neînțelegând de ce. Asta până când se uită la Finster. Acesta se holba la Michael, sau mai precis la buzunarul cămășii sale.
    Concentrarea sa dispăruse, nu se mai preocupa de moartea imediată a lui Michael. Un surâs satisfăcut i se ivi pe chip. Căci din buzunarul lui Michael ieșea cruciulița lui Mary, pe un lănțișor lung de aur. Și lângă ea atârnau cele două chei.
    Finster se întinse după ele.
    Michael se albi la față.
    - Nu le poți atinge.
    - Prostule!
    Finster râse. Se aplecă și, fără multe fasoane, le trase de lănțișorul cel lung afară din buzunarul lui Michael.
    În timp ce cheile se legănau în aer, Finster simți cum amețeala cea atât de familiară punea stăpânire pe el. Corpul începu să i se cutremure pe măsură ce cheile se apropiau. Da, erau cele adevărate. Și, în ciuda durerii care tocmai în năvălise în trup, simți un val de triumf.
    - Ale mele, spuse el mulțumit.

........................................................................

  „Cea mai înaltă înțelepciune la care poți ajunge este atunci când ceea ce ai spus, să-mplinești. Cât e de simplu, dar cât e de greu!”

                         Vasile Conta

Hoții paradisului, Richard Doetsch

....................................................................
                                         11-13

               Finster avea avans în fața polițistului american; coborâse de pe ringul de dans și era la numai douăzeci de metri de ușă. Îl pierduse din ochi pe polițist, nu că asta ar fi contat. Niciun om nu stârnise vreodată cu adevărat îngrijorarea lui Finster, care avea o încredere sublimă în el și în abilitățile lui.

    Acum nu se gândea decât la chei și cum să facă să nu le lase să cadă în mâna hoțului și a preotului.

    Încă zece metri până la ușă - dar se lovi de un zid. Un zid uman. Era Busch, cu toate cele o sută treizeci de kilograme ale sale.

    - Mișcă! strigă Finster acoperind muzica.

    Vocea lui răsună ca un geam care se face țăndări.

    Busch nu scoase o vorbă. Se holbă la bărbatul pe care atâția îl priveau cu teamă și respect. Un om care-l îngrozise pe Michael.

    - Îți dai seama cine sunt eu? Am să te orbesc înainte să apuci să clipești.

    Finster abia-și putea stăpâni furia din vorbe, cu toate astea, corpul lui rămase calm, fără să se clintească.

    Busch îl vedea în cele din urmă pe bărbatul ăsta - nu poza lui, nu o transmisie televizată, ci pe Finster în carne și oase.

    Avea ceva înfricoșător de nefiresc, o nemișcare intimidantă care contrasta strankiu cu faptul că fierbea de furie. Și, când se uită în ochii lui Finster, îi trecu prin minte că nu erau deloc așa cum trebuie. Nu semănau cu nimic din ce mai văzuse până atunci. Nu putea explica, dar ochii ăia nu mințeau. Nu erau ochii unui om, ci erau ochii răului.

    Împotriva oricărei logici, Busch credea în cele din urmă ceea ce Michael și Simon se zbătuseră atât de mult să-l convingă. Indiferent de religie, era întruchiparea întunericului.

    Însă în momentul ăsta nu-i păsa absolut deloc.

    - Nu mă poți orbi. Nu aici, replică Busch.

    Finster nu înțelese: încercă să treacă prin Busch. Dar uriașul nu voia să se urnească.

    - Habar n-ai unde ești, spuse Busch încrezător.

    Finster făcu un pas înainte, ajungând la câțiva centimetri de fața lui Busch.

    - Dă-te din calea mea înainte să....

    - Ești pe pământ sfânt, îl întrerupse Busch. Locul ăsta - făcu un gest larg - a fost înainte biserică. Închinată lui Dumnezeu. Sanctuar.

    Finster privi în jur, perplex, și începu să clocotească de mânie. Da, chiar era o biserică.
    Ferestrele înalte de cinci metri zugrăveau Drumul Crucii, prin vitralii uimitor de detaliate. În celălalt capăt, pe o platformă înălțată, era un altar de marmură, pe care DJ-ul învârtea discurile de muzică. Scaunele: vechi strane de lemn. Balconul: strana în care cânta odinioară corul. Forma clubului era acum evidentă: cea a unei cruci.
    - Mie, unul, mi se pare o idee bolnavă, dar în seara asta servește de minune scopului meu, zise Busch, începând să rânjească viclean.
    - Care este...?
    Furia lui Finster se manifesta în sfârșit și fizic - se înroșise la față și tremura.
    - Să te țin aici, orb și fără puteri.
    Finster se zbătu, însă nu se putu desprinde din strânsoarea lui Busch.
    - Te afli în singurul loc în care ți s-a interzis să intri.... și... n-ai cum să ieși.
    Busch rânji cu gura până la urechi. În învinsese pe cel despre care se spunea că nu poate fi învins.

                                                       2.

                             Michael era la o înălțime de vreo cincisprezece metri, deplasându-se dintr-un copac în altul. Se mișca fără efort, dar era greu să se furișeze. Grija de a nu face zgomot pe crengile care se îndoiau îl secătuia de energie. Profita de întuneric și de focurile îndepărtate de armă, ca să-și croiască drum prin coroanele copacilor.
    Rana de la braț era minoră; nu curgea decât foarte puțin sânge. Cu toate astea îl dureau degetele, iar picioarele erau pe punctele de a aluneca, așa că se întreba dacă va reuși să se ocupe de obținerea cheilor înainte ca Finster să se întoarcă acasă.
    De jos se auzi zgomot de frunze sfărâmate sub picioare. Michael îngheță. Desluși silueta unui bărbat care înainta prin umbrele de dedesubt, ghemuit și ascunzându-se după fiecare copac. Unul dintre soldații lui Finster.
    Michael se propri între două crengi, fixându-și corpul fără să scoată niciu zgomot. Își dădu pușca jos de pe umăr și-o îndreptă în jos.
    Trebuia să reușească din prima. Trebuia să nu se dea de gol. Altminteri, avea cu siguranță să moară; acum, că era aici, sus, nu mai avea unde să se ducă.
    Preț de câteva clipe se gândi dacă nu ar fi mai bine să-l lase pe tip să treacă și apoi să coboare.
    Bărbatul se opri chiar sub el. Michael își făcu curaj și ținti creștetul capului paznicului.
    Paznicul căzu secerat, glonțul străpungându-i țeasta, gâtul, corpul. Michael se uită în jur.
    - Doi, șopti el.
    Era numărul de oameni pe care-i omorâse chiar el.
    Așteptă o clipă, apoi coborî. Îi plăcea să se cațere, dar se obișnuise într-atât cu clădirile de cărămidă și de piatră, că uitase de bucia de a se urca în copaci, pe care o simțise în copilăre.
    Sări când ajunse la patru metri deasupra solului și ateriză lângă cadavru. Se aplecă să-l verifice.
    - Nu mișca.
    Michael nu-și dădea seama de unde venea vocea.
    - Mâinile sus!
    Cineva din spatele lui îi scoase pușca de pe umăr. Patul unei arme îl lovi în cap, făcându-l să se rostogolească în față.
    - Câți sunteți? mârâi soldatul.
    Michael nu spuse nimic, și fu răsplătit cu o altă lovitură în cap.
    - Răspunde-mi, nenorocitule!
    Numele soldatului era Jax, dar nu se prezentă.
    Pușca îl izbi peste șale; se prăbuși în genunchi. Simți o durere ascuțită în rinichi. I se tăie răsuflarea. Auzi zgomotul metalic puternic de la armarea puștii. Soldatul îi puse țeava armei în ureche, trântindu-l pe jos; simțea mirosul acelor de pin.
    - Ai zece secunde, țipă mercenarul.
    - OK.
    Mintea lui Michael căuta cu disperare o soluție.
    - Am să-ți arăt unde sunt.
    - Ridică-te.
    Era un efort, însă Michael reuși să se ridice și o luă în direcția care spera din suflet să fie cea corectă.
    - Aveți ditamai operațiunea aici, prietene, zise, încercând să destindă atmosfera.
    Soldatul nu scoase nicio vorbă.
    - Cred că aveți o armată întreagă, nu? continuă Michael, cu mâinile ridicate.
    Pașii mercenarului îi răsunau în ureche. Michael nu se îndoia că tipul l-ar împușca în spate dacă i-ar da cel mai mic motiv. Ieșiră în poiana în care stătuse Simon, dar bineînțeles că acum nu mai era acolo. În aer se simțea miros de praf de pușcă, pe jos erau împrăștiate cartușe goale. Se vedea piatra arsă pe care se sprijinise Simon.
    - Ei bine? întrebă Jax, bănuind că fusese păcălit.
    Michael se uită în jur, întrebându-se unde se dusese partenerul său de măcel. Privi spre conacul întunecat, care nu era decât o umbră monstruoasă pe cerul nopții.
    - Nu te opri!
    Mercenarul îl îmboldi cu țeava puștii în direcția casei. Când ieșiră pe alee, ieșiră și alții din umbre. Erau cinci, înarmați până-n dinți: arme albe și puști, câte un cuțit de vânătoare prins de fiecare picior.
    - Mai e și altcineva? strigă Jax spre tovarășii săi.
    - Nimeni, îi răspunse un soldat tuns foarte scurt. Crezi că era unul singur?
    - Cel puțin doi, replică Jax sumbru.
    Michael nu-și dădu seama cu cine vorbea,dar niciunul nu părea a fi comandantul celorlalți. În inimă începu să-i mijească un pic de speranță: măcar nu-l prinseseră pe Simon. Se putea însă ca preotul să zacă pe undeva într-o baltă de sânge.
    - Unde e colonelul? întrebăJax.
    - Nu l-am văzut de dinainte de împușcături.
    - Ce-o să facem cu el?
    Unul dintre mercenari arătă spre Michael.
    - Îl stoarcem de informații, aflăm ce avea de gând, apoi îl folosim ca țintă pentru antrenamente.
    Jax se întoarse spre Michael.
    - Și ce era așa de important la casa asta că te-ai pus cu noi, douăzeci și unu de oameni?
    - Acum nu mai sunteți douăzeci și unu, nu-i așa? ripostă Michael.
    Când se izbi cu fața de alee, regretă că făcuse pe durul. Nu știa cine l-a lovit, însă de data asta nu mai era doar unul. Se făcu ghem; loviturile plouau asupra lui. Cele mai rele erau șuturile în șale; simțea cum coastele rupte se mișcă prin el și retrăia aceeași durere la fiecare respirație agonizantă. Gustul metalic de sânge îi umplu gura; se lupta să rămână conștient.
    Mercenarii se adunaseră în jurul lui ca o haită de hiene feroce, râzând în timp ce îl loveau nemilos. Michael abia mai reușea să se agațe de starea de trezire, dar își dădu seama că întrebările lor prostești îi spuneau mai multe despre ei decât aveau să afle ei de la el.
    - Câți sunteți?
    - Pentru cine lucrezi?
    - După ce ai venit?
    - De ce să vrei răul unui om de afaceri pașnic?
    „Habar n-au” își zise Michael.
    Tipii ăștia nu știau numic despre Finster, considerându-l un mogul al afacerilor, cu maniere frumoase. Nici n-aveau idee ce se afla în subsolul casei.
    Michael își întinse gâtul, uitându-se sfidător la Kax, cel care-l interoga.
    Fața îi era rece, lipsită de viață, iar puținul păr pe care-l mai avea îi cădea în smocuri cenușii peste urechi. Iar ochii... ochii lui nu erau tocmai ochii unui om întreg la minte.
    Michael îl auzi pe Jax bolborosind ceva despre o frânghie și despre gâtul lui, după care totul deveni nedeslușit și leșină.

                                                     Capitolul 32
                                                           1.

                             Busch și Finster erau față în față, ochi în ochi. Zâmbetul lui Busch l-ar fi făcut pe dentistul lui să se simtă mândru. Nimeni din club nu băga în seamă confruntarea dintre ei.
    Mai devreme, Busch nu se lăsase convins de părerile lui Simon și considerase nesăbuit planul lui Michael. Cu toate astea, era aici, zdrobindu-i brațul bărbatului ăstuia, iar Finster nu putea decât să se zbată inutil.
    Finster era cuprins de panică, o panică pe care n-o cunoscuse niciodată. Mintea lui căuta frenetic o soluție, însă fără succes. Nu se mai simțise niciodată atât de slab, de lipsit de puteri. Era prins în capcana acestui loc oprimant.
    Imaginile de pe vitralii urlau în inima lui neagră, pereții de marmură îl strângeau. Zâmbetul disprețuitor al tipului ăstuia uriaș îl sugruma.
    Și apoi îl lovi inspirația. Își înălță triumfător capul plecat, privi în sufletul lui Busch.... și surâse.
    Apoi începu să fiarbă. La propriu. Ochii îi aruncară scântei și se dădură peste cap, lăsând la iveală numai partea albă. Mâinile îi tremurau și se scuturau, gura i se deschise, falca îi atârna, iar pe buze începu să-i apară spumă. Corpul începu să i se zgâlțâie violent, ca într-un dans, la un pas de o criză de epilepsie.
    Capul îi căzu pe spate, și apoi în față, după care Finster se prăbuși pe podea. Se învârtea sălbatic ca o bucată de unt într-o tigaie fierbinte, cu pumnii încleștați, cu capul izbindu-se dintr-o parte în alta, lovindu-se de ringul de dans.
    Oamenii începură să observe și să se dea la o parte, făcând loc pentru ceea ce credeau ei că e urmarea unei supradoze.
    Ochii lui Busch trecură de la triumf arogant la o teamă cumplită. Nu mai știa ce să creadă acum că Finster avea spasme incontrolabile la picioarele lui.
    Lumea începu să se strângă în cerc în jurul lor, unii fascinați, alții speriați. Se auzi țipătul unei femei.
    Busch fu măturat din cale de trei paznici solizi care-l luară pe Finster, ducându-l pe o canapea într-una din grote. Era limpede că tipii ăștia erau obișnuiți cu așa ceva, probabil că în fiecare noapte erau câțiva clienți care pățeau asta, o supradoză aducându-i în pragul morții. Treaba lor era să se asigure că moartea nu se va produce în club.
    Mulțimea din ce în ce mai mare îi urmă cu o curiozitate morbidă până la canapea, fascinată de bietul nenorocit care-i încântase și-i captivase mai devreme. În mijlocul lor se afla o celebritate și, cu puțin noroc, vor putea chiar spune că l-au văzut murind.
    Busch fu împins tot mai în spate, departe de locul acțiunii.
    Mult mai repede decât și-ar fi închipui el, apăru o targă. Paznicii îl ridicară fără efort pe Finster și-l legară cu chingi de cărucior. Acum mulțimea era uriașă, aproape jumătate de club se înghesuia să vadă ce se întâmplă; cu gurile căscate, făcuseră în jurul lui Finster un zid gros de douăzeci de oameni, Busch fiind al douăzeci și unulea, primul fiind exclus.
    Strigă să fie lăsat să treacă, nici ceea ce se auzea peste muzia asurzitoare nu era luat în seamă. Era un polițist american fără putere într-o țară străină; lucra fără aprobare sau autorizație, în afara jurisdicției, și parcă îl despărțea întregul pământ de Finster, atunci când acesta fu scos pe ușă afară.
    Busch se zbătut să-și facă loc prin marea de oameni; ieși în stradă, trecu de paparazzi, de mulțimile care stăteau la coadă în spatele frânghiei de catifea și se holbau prostește și ajunse în cele din urmă pe trotuar, dar nu mai văzu decât farurile din spate ale ambulanței și limuzina lui Finster imediat în urma ei, mistuindu-se în noapte.

                                                   2.

                            Michael se trezi în mijlocul unui masacru. Sângele curgea pe alee în mici râulețe roșii. Trupul și mintea îi erau amorțite. Nesigur dacă sângele era al lui, nu îndrăzni să se miște; recunoscu sunetul gloanțelor care-i șuierau pe deasupra capului.
    Când reuși să vadă clar, zări alte cadavre de soldați în jur: doi erau doborâți, mai rămăseseră trei. Și cei trei trăgeau în toate direcțiile.
    Jax era în dreapta lui Michael, ascunzându-se după un Peugeot verde. Cu o privire sălbatică, mercenarul mitralia grădinile, corpul fiindu-i scuturat de reculul rapid al armei.
    Unul dintre soldați zbură prin aer, apoi căzu grămadă. Michael îi auzi ultimele răsuflări horcăite prin gaura cât o monedă din gât.
    - Unde-i colonelul? strigă celălalt paznic peste zgomotul rafalelor.
    - Nu știu, spusese cel care-l prinsese pe Michael.
    - Un mic schimb de focuri și fuge să se ascundă? Credeam că el e comandantul nostru curajos și glorios.
    Jax se răsuci, cu arma ațintită asupra tovarășului său.
    - Concentrează-te pe inamicul de acolo!
    Arătă spre întunericul din față.
    Michael așteptă în liniște în timp ce conflictul se agrava. Oamenii ăștia nu erau soldați. Erau respinși de armată, războinici de weekend, cu mintea aproape zdruncinată, și aveau arme. Simon era undeva prin preajmă, eliminându-i unul câte unul.
    După părerea lui Michael, nu o făcea suficient de repede.
    Jax se întoarse și-l văzu pe Michael zăcând treaz printre cadavre, și puținii neuroni pe care-i avea începură să se pună pe treabă.
    - Uite cine s-a trezit!
    Îl înșfăcă pe Michael de păr, obligându-l să se ridice în picioare.
    - Ei drăcie... făcu celălalt paznic.
    - Șșșt,îl întrerupse Jax. La pământ.
    - Hei, cine te-a făcut pe tine Dumnezeu? ripostă celălalt, stând în picioare și strângând din ochi ca să deslușească ceva în întuneric.
    O împușcătură bubui de undeva, detunătura răsunând în întreaga vale.
    - La naiba, fu tot ce mai spuse soldatul, pe care Michael și Jax îl văzură cum se prăbușește mort.

                                                           3.

                                 Simon stătea în spatele unui puț vechi de piatră, cu nervii încordați la maximum. Mercenarii n-aveau nicio șansă; fiecare cădea la pământ, viața fiindu-le luată cu un singur glonț, în cap. Simon nu-și pierdea niciun moment concentrarea.
    După numărătoare lui, mai rămăseseră doar doi, liderul și un soldat. Soldatul cu smocuri cenușii de păr încă se mai ascundea după Peugeot, însă nimeni nu știa unde era celălalt.
    Simon scană aleea prin luneta puștii și-l găsi pe Michael. Acesta stătea în picioare, clătinându-se, în spatele Peugeotului, bătut rău, cu ochiul drept învinețit și închis din cauza umflăturii. Paznicul era în spatele lui, cu țeava puștii înfiptă în bărbia lui Michael.
    Simon încercă să-și alinieze traiectoria înpușcăturii, dar soldatul nu era prost; îl făcea pe Michael să se miște încoace și încolo, nelăsând loc pentru o împușcătură sigură.
    Simon nu putea risca. Se apropie la cincizeci de metri.
    Se culcă pe pământ, expus, desfăcu picioarele de sprijin ale puștii și-și scoase pistoalele. Își flexă degetele ca să scape de cârcei. Apoi cuprinse cu mâna dreaptă pușca, proptind patul ei în scorbura umărului, își strecură arătătorul pe trăgaci și-și puse ochiul în dreptul cătării.
    Mișcă pușca dintr-o parte în alta cu câțiva milimetri, fixând în cele din urmă reticulul pe cupola mașinii franțuzești. Ridică treptat ținta, aliniind țeava puștii cu un punct aflat la câțiva centimetri de umărul drept al lui Michael. Capul paznicului intră și ieși din bătaia puștii timp de o secundă și jumătate înainte de a se retrage, apoi, o clipă mai târziu, trecu din nou prin dreptul armei.
    Simon luă în calcul ușoara briză, ochi ținta... Numără învers... Expiră... Și începu rugăciunea. Când capul paznicului începu să se apropie de poziția potrivită, Simon își pregăti degetul.
    Șutul îl lovi pe Simon drept în tâmplă; pușca îi zbură din mână, descărcându-se în pădure. Se rostogoli din cauza impactului, încercând instinctiv să amortizeze lovitura.
    Capul îi pulsa când sări în picioare.
    În fața lui stătea un bărbat cu una dintre cele mai urâte cicatrici pe care le văzuse vreodată, îmbrăcat ca un ofițer într-o uniformă de camuflaj cafenie - din ce armată, asta numai Dumnezeu știa. Însă încrederea în sine pe care o emana fu ceea ce-l puse în încurcătură pe Simon.
    „Colonelul ăsta era înarmat cu pistoale - la ambele șolduri - și cu toate astea nu avea nicio armă în mâini. Mercenarul era sigur că putea omorî, chiar și fără arme.
    Luaseră amândoi poziția de atac, privindu-se printr-o barieră invizibilă. Colonelul fu primul, dându-i o lovitură puternică cu piciorul, din răsucire, în coaste.
    Simon făcu câțiva pași înapoi, împleticindu-se, dar își recăpătă echilibrul la timp ca să evite următoarea lovitură. Dădu o ploaie de pumni - toți blocați. Era ca și cum adversarul rău îi citea gândurile.
    Simon era surclasat și o știa.
    Simon își continua atacul, punându-și toată energia în fiecare lovitură pe care o dădea, de parcă ar fi fost ultima. Dar, ca într-un joc de șah care nu merge prea bine, își dădu seama de mutarea sa proastă când era deja prea târziu. Colonelul îl lăsa să-și consume energia, simulând durerea și înfrângerea, când, în realitate, el era agresorul constant. Și tocmai când Simon înțelegea asta, colonelul reveni cu o ploaie de lovituri puternice.
    Corpul lui Simon începu să dea semne de slăbiciune. Para ce putea, însă loviturile începeau să-l atingă, atacându-i cu brutalitate fața și stomacul. Continuă să se retragă, îndepărtându-se de adversar și de arme, până când fu nevoit să se oprească, dând cu spatele de un zid. Simțea răceala pietrei la șale; era un puț: simți mirosul de umezeală venind de dedesubt.
    Fără niciun avertisment colonelul sări la el, mâinile lui încleștându-se pe gâtul preotului.
    Simon încercă cu disperare să se dea la o parte, dar își epuizase forțele. Dăduse peste un adversar care-l întrecea nu doar ca putere, ci și ca inteligență și strategie. Colonelul se lăsă cu toată greutatea pe Simon, îndoindu-i spatele peste buza puțului.
    Simon vedea cât de adâncă era cicatricea, pielea albă, întărită, intrând mult în osul crestat. În timp ce degetele puternice ale celuilalt îl sugrumau fără milă, își auzea bubuitul inimii, amestecat cu ecoul stârnit de pietricelele care cădeau în puțul adânc, peste umărul lui, la cel puțin douăzeci de metri.
    Noaptea devenea din ce în ce mai neagră: și simțea cum alunecă în afara lumii.
    Și degetele din jurul gâtului său dispărură.
    În timp ce înghițea aerul cu nesaț, simți cum colonelul se prăbușește peste el. În sânge îi pătrunse din nou oxigen, și fu lovit deo migrenă cum nu mai avusese niciodată. Se strecură pe sub colonel, uluit și respirând șuierător. Colonelul se prăvăli peste buza puțului, cu un cuțit înfipt în spate.
    Îl văzu pe Michael, plin de vânătăi și de sânge, abia reușind să-i zâmbească; Simon se prăbuși la pământ, lângă piatra rece și umedă.
    Michael se duse la colonel și scoase cuțitul lung din spatele mercenarului; uniforma acestuia de camuflaj era deja pătată de sânge. Fără să ezite, Michael îl apucă de picioare, le ridică în aer, iar greutatea cadavrului făcu restul, trăgându-l în întunecimea puțului. Numără încet până la cinci, după care auzi cum șeful forțelor de securitate ale lui Finster lovește apa, la mare adâncime.
    Simon nu-l întrebă pe Michael cum scăpase de celălalt paznic, dar căpătă un respect și mai mare pentru omul pe care se gândise să-l omoare cu doar o săptămână în urmă.
    Michael băgă cuțitul într-un toc de gleznă luat de la unul dintre paznicii morți. Era același cuțit pe care-l folosise ca să-l omoare pe Jax, mercenarul respingător care se jucase de-a gardianul lui în ultima jumătate de oră.
    În timp ce Michael era ținut prizonier, răsucit dintr-o parte în alta ca scut, auzise împușcătura. Jax îl azvârlise la pământ și-i apăsase piciorul pe ceafă, strivindu-i fața de asfaltul aleii.
    Michael întinsese mâna, atinsese genunchiul, gamba.... și-l găsise. Îl trăsese din teacă și făcuse trei tăieturi rapide.
    Prima sus, pe orizontală, retezându-i lui Jax tendonul și artera femurală de la piciorul drept; a doua adusese lama, cu aceeași mișcare, în spatele piciorului stâng. Paznicul se prăbușise, în timp ce sângele de la ambele picioare țâșnea ca dintr-un robinet răsucit la maxim.
    Eliberat de apăsarea de pe ceafă, Michael dăduse cea de-a treia lovitură  - cea finală.

                                                       4.

                                  Busch nu mai condusese până acum cu două sute de kilometri la oră. În noaptea asta, nu condusese nicio clipă cu mai puțin. Avusese nevoie de zece minute ca să-și ia mașina și de alte cinci ca să iasă de pe străduțele Berlinului, în tot timpul ăsta sunând de pe mobilul său ca un posedat.
    De fiecare dată, o voce feminină îi spunea în germană ceva ce deduse a fi:
    - Ne pare rău, abonatul pe care încercați să-l apelați nu se află în aria de acoperire. Vă rugăm să lăsați un mesaj după ton.
    Busch lăsase un mesaj, neștiind dacă-l vor primi vreodată. Era simplu:
    - Plecați, plecați acum! Vine!!!
    În câteva minute, planul lor bine conceput se dusese dracului - fără exagerare. Busch nu se îndoise deloc că Simon va putea trece de gărzi și că va putea intra în casă. Michael va subtiliza cheile și vor ajunge la aeroport și în avion înainte să sesizeze cineva că fuseseră acolo. Tot ce trebuia Busch să facă era să-l țină pe Finster în clubul de noapte care fusese odinioară biserică.
    Apăsă pe tasta de reapelare automată.
    - Haide, haide, haide.....
    Intră din nou mesajul automat.
    - La naiba!
    Busch trânti clapeta telefonului. De ce nu aveau telefonul deschis?
    La cinci kilometri în afara orașului, zări ambulanța trasă pe marginea drumului, cu ușile deschise și luminile sirenei încă aprinse. Nu trebui să oprească ca să știe că șoferul și medicul erau morți.
    Busch nu se putea gândi decât la un singur lucru: Finster era liber, enervat și se ducea spre casă.

                                               Capitolul 33
                                                     1.

                               Jeannie Busch stătea de veghe. Bâzâitul aparatului de respirație artificială, combinat cu mirosul steril de spital, îi declanșase una dintre migrenele ei serioase, și asta se întâmplase cu două ore în urmă.
    Mary era cufundată într-un somn indus de medicamente. Acestea nu țineau la distanță doar durerea, ci și simțurile ei. Avea fața palidă, umflată de la tratament, iar părul era doar o amintire estompată a strălucirii de odinioară. Se stingea sub ochii lui Jeannie; medicul nu putuse da un pronostic cu privire la cât mai avea de trăit, dar nu mai era mult.
    Jeannie știa care era cea mai mare spaimă a lui Mary: era îngrozită de gândul că va muri singură. Dacă Michael nu era aici să onoreze ultima dorință o prietenei ei, măcar ea va fi. Jeannie își lăsase copiii la sora ei, și n-avea să plece până la întoarcerea lui Michael, indiferent cât de mult va dura.
    Sunase la hotelul de care-i spusese Paul. Se înfricoșă și mai mult atunci când i se făcu legătura cu un polițist extrem de iscoditor, a cărui serie de întrebări o sperie. Știa cu cine călătorea soțul ei? Ceva despre împușcături și cadavre. Știa unde se dusese el? Întrebările o îngroziră atât de tare, încât trânti receptorul.
    Ca soție de polițist, obișnuită cu o asemenea viață, nu își permise să se gândească la asta. Mary avea nevoie de ea.
    Pulsul lui Mary începu să crească, semnalul sonor al monitorului cardiac se acceleră. Începu să se foiască, picioarele îi zvâcneau, împingea capul în pernă. Jeannie îi văzu mișcarea rapidă a globilor oculari: Mary visa. Începu să spună ceva printre gemete, la început incoerent. Pe frunte îi apărură broboane de sudoare, care îi acoperiră apoi întregul corp.
    Era un coșmar. Iar Jeannie cunoștea coșmarurile lui Mary; îi împărtășise adesea temerile ei. Coșmarurile lui Mary se învârteau mereu în jurul lui Michael, care se reapuca de furturi și plătea cu viața lui, iar Mary era o martoră neputincioasă.
    Jeannie știa că aceste coșmaruri nu se terminau decât atunci când Mary sărea din pat, revenind înfricoșată la realitate. Jeannie se aplecă spre ea, atingându-i fruntea cu o cârpă umedă.
    - Șșșșș, îi șopti ea ca unui copil, nu-i nimic, sunt aici, lângă tine.
    Blestemă medicamentele care-i țineau prietena prizonieră în lumea coșmarului.
    Corpul lui Mary deveni rigid. Jeanni îi luă ușor mâna într-a ei. Se simțea din ce în ce mai neajutorată. Nu putea face nimic pentru a ușura suferința prietenei ei. Capul i se zbătea dintr-o parte în alta, ca și cum Mary ar fi încercat să fugă de ceea ce-i bântuia mintea. Era captivă pe un tărâm de unde nu putea scăpa.
    Mary îi spusese lui Jeannie că visul nu ajungea niciodată la final; întotdeauna se trezea în ultimul moment, revenind la realitate, eliberată de teroare. Totuși, în noaptea asta Mary nu avea de ales, trebuia să treacă prin tot coșmarul, să îl vadă desfășurându-se până la încheierea sa devastatoare.
    Viața lui Jeannie era legată de ani întregi de cea a lui Michael și a lui Mary; acum, simțea că se prăbușește odată cu ei. Mary era pe moarte, Michael avea necazuri, iar Paul lipsea și el.
    Își iubea bărbatul pentru aerul său îmbufnat, pentru faptul că trăia pentru copiii lui, pentru principiile lui de morală pe care alții le abandonaseră cu zeci de ani în urmă. Spera, împotriva oricărei logici, că Paul și Michael erau teferi, dar știa cumva că, indiferent ce aveau ei de înfruntat, confruntarea nu luase încă sfârșit.
    Se uită cum semnele vitale ale lui Mary erau tot mai puternice; trupul îi era cuprins de convulsii, iar cearșafurile erau scăldate în sudoare. Coșmarul ajungea la apogeu.
    „Vă rog se reușiți” se rugă Jeannie pentru toți.

                                                          2.

                              Ușile din față a conacului se deschiseră. De undeva dinăuntru răsună un bip puternic, la intervale de o secundă.
    - Ne putem grăbi? șopti Simon.
    - Liniștește-te! Am la dispoziție șaizeci de secunde.
    - De-acum sunt cincizeci și opt.
    Michael intră în hol; toate luminile erau stinse, casa era cum nu se poate mai întunecată. Își aprinse lanterna-creion, deschise dulapul de mahon de lângă ușă și-și scoase cuțitul. Azvârli afară mulțimea de paltoane și de pardesie, dând la iveală o cutie de securitate albă, netedă și rămase cu privirea ațintită pe afișajul pe care pâlpâiau luminițe roșii, numărând invers de la patruzeci și cinci.
    Nu era nicio tastatură, doar o fantă pentru cartele magnetice. Iar Michael nu avea nicio cartelă.
    - OK, spuse el.
    - OK, ce? zise Simon, peste umărul lui.
    Michael tăcu. Mai avea la dispoziție treizeci și opt de secunde.
    - Vezi, ăsta e....
    - Nu-mi explica!
    Simon îl întrerupse. Ultimul lucru de care aveau nevoie era o descindere a poliției berlineze. Douăzeci și unu de cadavre erau greu se asuns și chiar și mai greu de justificat. Locul avea să fie înțesat de polițiști, iar ei nu vor mai avea nicio cale de scăpare.
    Michael se concetră, își băgă lanterna în gură, învârti cuțitul și-l strecură în spatele panoului de alarmă. Desfăcu ușor capacul și se uită înăuntru. Grămada de fire aducea mai mult a farfurie de spaghete decât a sistem de securitate. Douăzeci și nouă de secunde. Bipurile se înmulțiseră.
    Scoase din buzunar o pereche de fire cu cleme la capete. Umblă cu degetul prin cele vreo douăzeci de fire, căutând - de fapt, nu era niciodată un fir albastru și unul roșu, ca-n filme - sistemul era codat pe culori, fiecare culoare având un număr individual care corespundea unui cod. Din păcare nu prea mai aveau timp.
    Nouăsprezece secunde. Acum, semnalele sonore răsunau că bătăile unei tobe. Michael rămase zgâindu-se, cufundat în gânduri.
    - Mm, nu că ne-am grăbi... îi aminti Simon.
    În vocea lui se simțea o ușoară nervozitate.
    Nouă secunde. Dac-ar fi avut o oră... poate ar fi reușit să-i dea de cap. Și apoi găsi soluția. Urmări firele care duceau la afișajul secundelor, mergând prin încâlceala din cutie până la un mic cip negru. Atașă una dintre cleme. Patru secunde.
    - Nu avem toată ziua.
    Simon era acum mai încordat decât fusese sub rafalele de gloanțe.
    - De fapt - Michael făcu o pauză cât atașă și cealaltă clemă - avem toată ziua.
    Afișajul luminos pâlpâi și, acolo unde nu mai rămăseseră decât două secunde, numărătoarea inversă începu de la zece ore.
    - Când nu poți reseta alarma, resetezi ceasul, explică Michael, cu un oftat de ușurare.
    Îl conduse pe Simon în adâncurile casei. Când înaintară, trecând de holul de la intrare și de bibliotecă, o lumină slabă se filtră înăuntru din încăperile laterale și de pe scări. Nu era multă, dar le permitea să nu-și mai folosească lanternele.
    Michael nu pierdu vremea să se uite prin camere; totul avea alt rost de data asta. Înainte, simțise mirare și încântare contemplând uriașa avere pe care o avea stăpânul acestor încăperi, însă acum... nu simțea decât dezgust.
    Ajunseră în cele din urmă la ușa veche, enormă, de lemn. Aceasta era ușor întredeschisă. Michael puse mâna pe clanța mare, neagră, de fier. Scrâșnetul balamalelor care se împotriveau era mai primejdios decât orice alarmă. Simon se tot învârtea prin jur, cu arma la îndemână, așteptându-se să vină cineva în fugă la auzul zgomotului.
    Mirosul de mucegai se înălța din firidele de piatră, care le asaltă imediat simțurile, stârnind din nou frica lui Michael. Simon luă poziție, cu pistolul la nivelul taliei.
    Fură înghițiți de beznă.
    Își lăsară lanternele stinse, ca să nu devină niște ținte ușoare, însă ajunseră astfel să coboare cei peste șaizeci de metri orbește, numai pe piatră alunecoasă și cu ajutorul unei balustrade crăpate după care se ghidau. Se afundau din ce în ce mai adânc, coborând scările acoperite de mușchi.
    Michael nu putea să nu compare locul ăsta cu celulele din subsolul închisorii germane: în amândouă plutea în aer o amenințare intangibilă.
    Ajunseră pe ultima treaptă și pășiră pe podeaua de pământ bătătorit. Aici nu mai era nicio balustradă după care să se ghideze, în încercarea lor de a se orienta. Rămaseră câteva clipe pe loc, întunericul negru ca smoala acoperindu-le ochii ca o mască, duhoarea amintind de ceva în descompunere.
    - Ce-ar fi să facem lumină... începu Michael să spună înainte ca Simon să-l trântească violent la pământ.
    Împușcătura veni de nicăieri, o pocnitură ca o explozie spărgându-le timpanele, răsunând între pereții umezi de piatră.
    Se lăsară în jos, neștiind prea bine unde erau sau unde se afla paznicul pe care nu se așteptaseră să-l găsească aici.
    - Am să mă rostogolesc la dreapta. Încearcă să-l faci să tragă în tine, șopti Simon în întuneric.
    - Hei, mulțumesc.
    Simon se îndepărtă ușurel, în liniște, lăsându-l pe Michael singur în locul care-i dăduse atâtea coșmaruri.
    „Fă-l să tragă în tine. Minunat.”
    Se târî înapoi pe scară, urcând câteva trepte, bâjbâind pe perete după o cornișă. Degetele i se înfipseră într-o zonă aflată doi metri mai sus, unde mortarul se înmuiase.
    Fără zgomot, săpă cu cuțitul, făcând o scobitură, apoi înfipse acolo capătul lanternei. Era sus și departe, ca o țintă - același truc pe care-l folosise și cu Simon în cimitir.
    Ghemuindu-se, se întinse și aprinse lanterna, conul îngust de lumină căzând pe mulțimea de artefacte imorale. Se ținu departe de raza de lumină, dar, înainte să apuce să facă un pas, explodă o altă rafală. Cinci împușcături în succesiune rapidă, aparent din toate direcțiile.
    Lanterna se făcu praf. Un întuneric sufocant coborî peste el. Tăcerea care urmă fu înnebunitoare. Și nici urmă de Simon. Din adâncurile subsolului se auzi un râcâit slab.
    Bazându-se pe ceea ce-și amintea, Michael se furișă în încăpere. Ținea revolverul Glock în față, îndreptat în direcția râcâitului. Părea să se audă de jos, de aproape de sol, ca niște unghii zgârâind piatra.
    Michael se lăsă repede pe vine. Cu pistolul în față, începu să bâjbâie în întuneric.
    La distanță de un braț, țeava pistolului dădu de ceva moale, fragil. Răsuflările erau ușoare și slabe. Michael căută în jur, pipăi un cap și puse arma pe pământ.
    Degetele sale continuară să exploreze: părul era fin, aproape casant; pielea, subțire ca o foaie de hârtie.
    O mână îl apucă pe Michael de umăr, din spate, făcându-l să tresară. Preotul își aprinse lanterna și-l găsi pe Michael ghemuit lângă cadavrul unui bărbat trecut binișor de nouăzeci de ani.
    Michael ridică privirea.
    - Era doar un bătrân.
    Simon își coborî pistolul.
    - Cine e?
    - Charles... majordomul lui Finster, fu tot ce putu Michael să spună.
    Bătrânul își dădu ultima suflare.
    Simon se aplecă deasupra cadavrului, își făcu cruce și rosti o rugăciune scurtă pentru cel mort. Michael găsi ironic faptul că Simon făcea asta pentru un om pe care tocmai în omorâse.
    Se îndepărtară, înaintând prin galerie. Când își plimbă lanterna prin încăpere, Simon fu uluit de ceea ce văzu.
    O mamă țipa îngrozită, strângându-și la piept copilul plin de sânge. Un războinic scotea măruntaiele prizonierilor care stăteau chirciți de frică. Tapiseriile glorificau moartea; pânzele zugrăveau trupuri în descompunere, ale căror suflete implorau să fie eliberate - omenirea subjugată nemilos de forțele răului. Mii de opere de artă, una mai cumplită decât cealaltă.
    Era ca și cum ar fi pătruns în iad.
    Lui Simon îi trecu prin minte că, înainte de a pleca de aici, trebuiau să distrugă totul. Asta nu era artă; era ceva mult mai înfricoșător decât orice văzuse sau își imaginase el. Colecția asta nu mai trebuia privită de nimeni.
    - Grăbește-te! insistă Michael, în timp ce continua să meargă prin galerie.
    Se uită în treacăt la lumina care aluneca pe pereți, roca neagră pătată de o rugină naturală dădea impresia de sânge care picura. Stalactitele, abia vizibile pe tavan, atârnau ca niște pumnale gata să cadă peste ei.
    - Nu vreau să rămân aici o clipă mai mult decât trebuie.
    Simon se smulse din loc și-l urmă, însă fu atras de ultimul tablou din șir. Era în față, aproape de ușă, sprijinit de o stivă de alte tablouri. Pătrat, cu latura de un metru douăzeci, ieșea în evidență printre celelalte. Singura operă luminoasă, strălucind în întuneric.
    Înfățișa porție raiului.
    Simon privi cu respect tabloul care îi amintea că întotdeauna rămânea o speranță, indiferent cât de gravă era situația. Și îi mai amintea că....
    Finster nu voia să câștige un suflet aici, altul dincolo, voia totul, voia tărâmul din care fusese alungat înainte de începutul timpurilor.
    Simon începu să fiarbă, redobândindu-și concentrarea, și o luă la goană pe coridor.
    Michael stătea în fața ușii de la încăperea care adăpostea cheile; lemnul care sclipea era abanos, lustruit până la o nuanță lucioasă, ca unsă cu ulei - o ușă înaltă de un metru optzeci, tocul scund obligându-te să te apleci. Se descurcă ușor cu încuietoarea veche și apucă inelul de fier ruginit pus pe post de clanță.
    Când Michael trase de ușă, întredeschizând-o, Simon lumină înăuntru.
    Pe piedestalul central de piatră din mica criptă stăteau cele două chei, pe o perniță de culoarea sângelui, părând simple și inofensive, ca în ziua în care le furase Michael. Cutia simplă, sculptată, în care se aflaseră atâta timp, era pusă deoparte pe un raft de piatră, lângă sute de lumânări, cele mai multe topite aproape în întregime.
    Michael simți un val de speranță. Pentru prima dată, era pe cale să îndrepte răul făcut, care-i pusese soția într-un asemenea pericol.
    Cei doi bărbați stăteau pe o parte și de alta a piedestalului; încăperea era atât de mică, încât spinările lor aproape atingeau pereții.
    Michael se uită de jur împrejurul piedestalului, căutând alarme sau capcane, trecându-și degetele peste baza de piatră și peste coloana de lemn, până la și apoi și sub pernița roșie. Nu găsi nimic. Când se ridică, îi atrase atenția un ușor pâlpâit.
    Se uită la Simon și apoi la celularul pe care acesta-l purta la brâu. Luminița verde pentru mesaje clipea.
    Simon îl deschise, afișajul se lumină: „1 mesaj, 19 apeluri pierdute. Fără semnal”.
    Busch era singurul care avea numărul.
    Erau la șaizeci de metri sub pământ, cu mii de tone de lut și de piatră deasupra capului, dar, cu toate astea, zgomotul tunător pătrunse până în măruntaiele pământului. Era ca și cum un avion militar s-ar fi izbit de un munte, un bubuit violent și cu tonalități joase, amenințătoare.
    Pământul și piatra se desprinseră din tavan, prăbușindu-se în jurul lor într-o perdea de praf sufocantă.
    Erau convinși că lumea se va prăbuși dintr-o clipă în alta.

                                                              3.

                               Ușa enormă de la intrare se smulse din balamale și ateriză pe treptele din fața casei, forța izbiturii făcând ca marea scară să se năruie într-un morman de fărâme.
    Finster, cuprins de o furie absolută, zbură prin casă. Era ca și cum în fața lui s-ar fi rostogolit un val invizibil: pereții lambrisați vibrau și se umflau ca un balon în jurul lui, tablourile cădeau, statuile erau doborâte la podea. Orice-i ieșea în cale era distrus.
    După cinci minute de mers cu ambulanța, își revenise complet în simțiri. Nu mai fusese niciodată înșelat atât de cumplit, păcălit de poftele, vanitatea și lăcomia lui. Își jurase că nu se va mai repeta niciodată.
    Spre uluirea medicului, smulsese curelele care-l legau de cărucior, deschisese ușa din spate și sărise din ambulanța care gonea pe autostradă.
    Șoferul său, la curent cu situația, urmărise salvarea și privise cu un zâmbet cum Finster zburase pe drum. Când ajunse la un pas de el, șoferul virase pe lângă corpul care se dădea peste cap. Apoi accelerase pe lângă ambulanță și o înghesuise cu limuzina, forțându-l pe șoferul ei îngrozit să iasă de pe șosea. Finster se ridicase de jos și se scuturase.
    Nu el fusese cel care-i eliminase pe oamenii din ambulanță, ci șoferul său. Cei doi muriseră punându-și nenumărate întrebări despre pacientul pe care tocmai îl luaseră.
    Când limuzina dărâmase porțile, smulgându-le din suporturile lor de piatră, Finster văzuse primele două victime. Îi subestimase pe Michael și pe preot și-și supraestimase mica armată de mercenari. Anii petrecuți sub chipul unui industriaș puternic îl făcuseră să uite de puterea unui om aflat în fața morții. Și de voința și mai puternică a celui care încearcă să-i salveze pe cei pe care-i iubește.
    Când limuzina ajunsese la capătul aleii, carnajul i se înfățișase în toată amploarea sa. Soldați morți pretutindeni, sânge împrăștiat în jur ca și cum ar fi fost împroșcat cu o bidinea.
    Mânia sa creștea proporțional cu ce vedea, cu fiecare pas făcut înspre casă; furia înăbușită explodase în cele din urmă, când dăduse buzna în conacul de piatră, sfărâmând ușile care-i stăteau în cale.
    În câteva secunde ajunse la ușa pivniței, scoțând-o din țâțâni. Coborâse scările într-o clipă; nu avea nevoie de lumină, știa drumul pe de rost. Era la el acasă.

                                                           4.

                             Finster, mergând tiptil, mai mult animal decât om, înainta prin galeria, cu spatele plecat, pășind fără zgomot, privind cu prudență în jur, adulmecând ușor aerul. Simți ceva în dreapta, în spatele stivei de tablouri rusești cu scene de război, dar trecu pe lângă.
   Adora vânătoarea, felul în care cauți și găsești prada, în care te joci cu ea, lăsând-o să creadă că e mai deșteaptă, că te poate păcăli, când de fapt e prinsă în capcană, fără scăpare.
    Continua să meargă prin întuneric, spre ușa încăperii unde erau cheile, trecând de tabloul cu porțile raiului, care-l motiva. Acea pânză îl stimulase, îl ajutase să rămână concentrat asupra țelului său, aidoma unui prizonier care ține în celulă o fotografie a munților, ca să nu uite de libertate.
    Tabloul acela îi oferea o rațiune pentru care să lupte, aproape că-i dădea speranță. Nimeni n-avea să-i ia speranța, și cel care voia să încerce trebuia să plătească prețul cuvenit.
    Apucă inelul ruginit al ușii cu mâna sa rece și trase: ușa neagr se deschise anevoie, cu un scârțâit.
    Se răsuci pe neașteptate, întinzând violent mâna stângă, apucând cu ea noaptea. Camera începu să se cutremure, aerul deveni încărcat; scântei albastre țâșniră din întuneric.
    Din beznă se ridicară două trupuri: Simon și Michael. Plutiră în sus, purtați de un vânt nevăzut. Tot mai sus și mai sus, până când fură striviți de tavanul cavernei, periculos de aproape de stalactitele ascuțite ca niște lame de cuțit. Cu mâinile și picioarele desfăcute, cei doi erau împinși în sus, ca și cum gravitația s-ar fi inversat dintr-un motiv necunoscut. Cu o lucire bruscă, armele fiecăruia zburară departe de ei. Pistoalele și cuțitele se rostogoliră pe jos.
    - De ce? urlă Finster. Chiar credeați că mă veți putea învinge pe MINE?
    Păși sub ei, privind în sus, dirigându-i cu mâna ca pe niște marionete neajutorate, prinse cu sfori invizibile.
    Dacă Michael avusese îndoieli despre adevărata identitate a fostului său angajator, acum locul lor fusese luat definitiv de o teamă cumplită. Văzu lumânări și torțe aprinzându-se spontan de jur împrejurul cavernei, luminând totul.
    Nu cunoscuse până acum dimensiunile adevărate ale colecției depravate de artă pe care o adunase Finster: era de zece ori mai mare decât ceea ce întrezărise el mai înainte, toată luminată straniu de strălucirea portocalie aruncată de torțe.
    Tavanul se ondula sălbatic, stalactitele străpungeau umbrele asemenea colților din gura unei bestii. Finster se pliba dedesubt, de colo până colo. Hainele lui de comandă erau zdrențe, iar el stătea ca un arc gata să sară.
    Chiar de la distanță, Michael deslușea că ochii i se făcuseră roșii, adânci și amenințători, reflectând flăcările lumânărilor.
    - Dați-mi ce-i al meu! zbieră Finster. Dați-mi cheile mele!
    Simon suferea în mod evident; avea un obraz tăiat de o stalactită, din care curgea sânge, picurând ca o ploaie pe podeaua de pământ de dedesubt. Dar, în timp ce se lupta cu mâna invizibilă, în ochi nu i se citi nicio clipă teama.
    - N-au fost niciodată cheile tale! scuipă el.
    - Acum sunt, preotule! Așa cum e tot ce vine odată cu ele. Dați-mi cheile înainte să vă smulg inimile din piept.
    Fața lui Michael era contorsionată de agonie când rosti cu răsuflarea întretăiată:
    - Ai... făcut... o promisiune.
    Simon se uită la Michael, derutat de afirmația lui.
    - Ai spus că niciodată n-ai încălcat un târg.
    - Și ce-i cu asta? mârâi Finster.
    - Mi-ai promis că n-ai să-mi faci niciun rău.
    Și Finster zâmbi.
    - Nu-i așa că tu ești ăla deșteptu? Atâta prevedere.
    Se întoarse spre Simon.
    - Mă tem că nu mi-am luat același angajament și față de tine.
    Simon fu strivit și mai tare de tavan, o menghină nevăzută scoțându-i aerul din plămâni.
    - Acum, dați-le înapoi, mormăi Finster, în vocea sa nemaisesizându-se decât un strop din fostul său trimbru și din eleganța de altădată.
    Se îndepărtă, dar se opri înaintea ușii de la încăperea cheilor. Răsucindu-se, mârâi:
    - Ai dreptate, Michael. Ți-am promis că nu-ți voi face rău, însă tocmai de-asta lucrează el pentru mine. Nu-mi amintesc ca el să fi făcut o asemenea promisiune.
    Pe scările întunecoase cobora șoferul lui Finster, cel care-l luase de pe autostradă. În mâna stângă ținea un pistol, același pe care-l folosise ca să-i omoare pe paramedici.
    Dennis Thal avea să își răscumpere în sfârșit greșelile în ochii șefului său.

                                                  5.

                            Sosise ceva mai devreme, în aceeași seară. Finster era în bibliotecă, bucurându-se de Joy; miliardarul nu scosese un cuvânt când acesta intră, doar se uitase lung la Thal, care părea să fi eșuat.
    Thal nu-și imaginase niciodată că acest miliardar renumit era cel care-i dădea ordine, vocea misterioasă care-i spusese la telefon ce să facă.
    Ochii lui Finster îl intimidaseră pe ucigaș atât de mult, încât Thal nu putuse recunoaște faptul că dăduse greș, de teamă că avea să moară înainte de-a termina de vorbit.
    Prin urmare, Thal spusese singurul lucru care credea că-i va prelungi viața:
    - Sun morți.
    Ochii lui Finster se îmblânziseră când auzise asta. Ultimele obstacole reale în calea succesului său - Michael și nebunul ăla de preot - fuseseră eliminate. Dar era tot afaceristul desăvârșit, precaut și vilcean. Nu voise să se explună niciunui risc. Își înarmase și apărase casa cu toate resursele, cu toți oamenii pe care-i avea la dispoziție. Întreaga sa armată, inclusiv șoferul lui, fusese mobilizată ca să-i apere în permanență cheile.
    Din acest motiv, Finser îi ordonase lui Thal să-i fie șofer în acea seară.
    În timp ce conducea limuzina prin noapte, cu Finster și trupa lui de aventuriere în spate, Thal se așteptase să primească un glonț în ceafă. Împușcătura însă nu venise.
    Crezuse că minciuna lui strigătoare la cer despre faptul că-i reușise asasinatul i se citea pe față; era sigur că avea să fie descoperit.
    Timp de două ore, așteptase în fața clubului de dans, întrebându-se cum l-ar putea omorî Finster când va afla adevărul. Dar, pe măsură ce timpul trecuse, se convinsese sigur că Finster nu avea să afle niciodată adevărul sau poate... poate avea să-l omoare pe Finster.
    Se întrerupse din făcut planuri când șeful său fusese scos afară pe targă. Thal alergase la limuzină și se ținuse după el. Când Finster se rostogolise din ambulanță, Thal, în egoismul lui, îl crezuse mort, izbise salvarea și-și luase revanșa asupra celor doi paramedici, împlântând câte un glonț în fiecare. Se întorsese cu spatele la carnaj și îl văzuse pe Finster ridicându-se de pe jos, scuturându-se de praf, fără nicio zgârietură.
    În acel moment Thal își dăduse seama că angajatorul său era mult mai mult decât și-ar fi putut închipui el vreodată. Gândurile începuseră să îi alerge frenetic când trecuseră prin porțile proprietății, când văzuse cadavrele presărate peste tot.
    Când ușile uzburaseră din balamale dintr-o simplă lovitură dată de Finster cu încheietura mâinii, Thaș devenise cel mai mare admirator al șefului său.

                                               6.

                         Thal stătea și se uita la cei doi bărbați striviți de tavanul cavernei, deasupra capului său; știa în sfârșit de ordinele lui ascultase în ultimii cinci ani. Nu simțea nici urmă de teamă; inima nu i se opri nicio clipă.
    - Vei fi împiedicat, zise Simon.
    Preotul era turtit de tavan, avea fața stacojie și tendoanele umflate la gât. Era greu de spus dacă zgomotul care se auzea venea de la frecarea corpului lui de stâncă sau de la frecarea dintre oasele sale.
    - Nu poți....
    - Desigur.
    Finster îi făcu pe plac și deschise ușa de la încăperea cheilor.
    - Nu poți fura raiul, gâfâi Simon.
    - Deja am făcut-o. Acum puneți-mi cheile îna....
    Finster se opri la jumătatea propoziției; ușa care scârțâia era deschisă la maximum, iar flăcările torțelor licăreau în cripta întunecatăă. Se holbă înăuntru. O sclipire de pe pernița stacojie îi atrase atenția. Își înălță capul ca să vadă mai bine.
    Pe față îi apăru un zâmbet de învingător.
    Și, în acel moment, Simon și Michael căzură de pe tavanul cavernei, prăbușindu-se de la înălțimea a două etaje pe podeaua de pământ de dedesubt.
    Finster era vrăjit de cheile lui: până la urmă, hoții nu i le luaseră, fuseseră întrerupți înainte de a-și duce treaba la bun sfârșit. Își îndreptă spatele. Stând semeț, cu palmele la tâmple, își dădu pe spate părul lung, alb, recăpătându-și stăpânirea de sine.
    - Scoate-i de aici, îi spuse lui Thal - fără să se întoarcă măcar să arunce o privire spre corpurile celor doi oameni care i se opuseseră, vocea sa triumfătoare fiind din nou melodioasă ca un cântec - și fă ceea ce știi tu să faci cel mai bine.

                                                Capitolul 34
                                                      1.

                          Thal îi scosese pe Simon și Michael afară prin ușa din față, împingându-i cu pistoalele pe lângă soldații morții de pe alee, ducându-i spre limuzina neagră, lungă.
    Cei doi erau plini de vânătăi și însângerați, iar mințile lor amețite încă refuzau să accepte puterea teribilă la care tocmai fuseseră martori.
    Thal scoase două perechi de cătușe, le prinse mâinile la spate, deschise portiera din față și-i băgă înăuntru. Trecu în spatele volanului vehiculului care încă avea motorul pornit, cu pistolul îndreptat spre capul lui Simon. Conduse prin noapte, pe lângă vastele grădini și pe lângă zidurile de piatră impunătoare, ieșind de pe alee și luând-o pe câmp. Se opri în cele din urmă la șase metri de vechiul puț.
    Thal coborî din mașină, smuci portiera din dreapta, întinse mâna și-l trase violent afară pe Michael, de păr. Îl izbi de structura de piatră, unde acesta se prăbuși sub strălucirea orbitoare a farurilor, de parcă ar fi fost pe o scenă în lumina reflectoarelor.
    Thal se întoarse la mașină și se înapoie în câteva secunde, ținând la beregata lui Simon un cuțit care arăta primejdios.
    - N-am mai omorât niciun preot până acum.
    Thal îl trânti pe Simon pe pământ, cu fața în jos, preotul neopunând rezistență, căci trupul îi era slăbit de atacul lui Finster.
    În bătaia farurilor cu halogen ale mașinii, era mai lumină decât ziua, iar umbrele erau prelungi și severe. Părea că se aflau într-o sală de operații bine luminată, înconjurați de un public de întuneric.
    Thal își vârî pistolul la brâu și așeză pe iarba scăladată de rouă o colecție abominabilă de cuțite: cu dinți ascuțiți și înclinați spre vârf, ca de coasă, bricege cu mâner dublu, cuțite pentru fileuri, cuțite zimțuite și cuțite pentru oase. O colecție care ar fi arătat firesc într-o măcelărie, dar care în acest loc avea un scop foarte diferit, mult mai malefic.
    - Ai văzut vreodată cum se jupoaie o căprioară proaspăt ucisă? îl întrebă Thal pe Michael pe un ton detașat.
    Michael, căruia nu-i ieșea niciun sunet din gâtlej, se holbă la el, neajutorat.
    - Nu? Ei bine, acum vei afla.
    Thal luă cuțitul pentru fileuri.
    - Lama asta este cea mai ascuțită dintre toate astea. Taie pielea ca și cum ar fi mătase. E atât de ascuțit, încât abia îl simți în timp ce-și face treaba. Îți dai seama că nu mai ai pielea pe tine numai când aerul rece atinge nervii proaspăt expuși.
    Thal apăsă cu genunchiul pe ceafa lui Simon, imobilizându-l complet.
    - Știi, am auzit povestea aia despre mama ta, și chiar a fost o sursă de inspirație pentru mine.
    - Mântuiește-ți sufletul, bolborosi Simon, cu fața strivită în iarbă.
    - Asta-i o replică standard pe care o înveți la seminar?
    - Te-ai dat de partea....
    - O, Doamne. Iar începi. Aleluia, amin, Doamne Isuse mântuiește-mă. Scutește-mă, te rog. Îmi strici concentrarea.
    Cu experiența unui chirurg, îi despică lui Simon cămașa la spate.
    Michael se zbătu să se ridice, sprijinindu-se de piatra puțului, gemând.
    - Cuțitul ăsta e o lamă de artizan, trebuie ținut delicat, ca o pensulă, între degetul mare, arătător și mijlociu.
    Thal demonstră cele spuse.
    Un lucru ciudat îi atrase atenția lui Michael. Degetul mic și inelarul lui Thal stăteau într-o poziție anormală, nu se îndoiau înspre palmă așa cum ar fi trebuit. Nu observase asta mai devreme, dar acum... Inima i se strânse și mai tare.
    Mai văzuse ustensilele astea înainte. Își aminti acea noaptea. Își aminti de propriul cuțit, cum îi fusese împlântat în umăr, în os, cum fusese târât pe podeaua atelierului de artă de un maniac. Cum mai simțea și astăzi durerea, care-i era stârnită de schimbarea vremii. Și-și aminti că fusese prima dată când voise să omoare pe cineva, o creatură atât de ticăloasă, atât de dezgustătoare, un bărbat care fusese în stare să-i facă unei femei ceva inuman.
    - Ce-ți mai face umărul? întrebă Thal, zâmbind.
    Toate amintirile năvăliră în mintea lui Michael. Cine era Thal de fapt.... Cum aflase Finster despre Michael și talentele lui... De ce Thal îl disprețuise din ziua în care-l cunoscuse.
    Instrumentele întinse pe iarbă în fața lui acum erau aceleași care fuseseră puse pe pervazul ferestrei unui apartament de pe Fifth Avenue, în urmă cu cinci ani și jumătate. Dennis Thal era cel care-o agresase pe Helen Staten, gata să îi ciopârțească trupul gol. Din cauza lui Thal renunțase Michael la fugă după lovitura de la Ambasada Akbiquestanului. El era cel cu care se luptase Michael în apartamentul lui Helen Staten. Și din cauza lui fusese Michael prins și trimis la închisoare.
    - Acum îți dai seama de ce mă interesezi atât de mult, zise Thal cu voioșie, întorcându-se la treabă. Asta e doar de încălzire și ca să-ți faci o idee despre ceea ce va urma. Așteptarea este mult mai importantă decât împlinirea unui lucru, nu crezi? Fac de ceva vreme planuri pentru uciderea ta. Când te-am recomandat lui Finster pentru furtul cheilor,am sperat că voi fi recompensat la sfârșit. Tu vei fi Capela mea Sixtină.
    Legat, Michael se zvârcolea degeaba lângă peretele puțului; gura i se umplu de fiere.
    - Te rog, stai liniștit, îl mustră Thal. Ai putea să mă faci să tresar. Dacă se întâmplă asta, mi-ar putea aluneca mâna și i-aș putea înfinge prietenului tău frumusețea asta de metal în inimă.
    Simon își îngropă gândurile undeva în adâncuri, rupându-se de orice senzații. Mintea sa era un vârtej de imagini cu tatăl lui comițând aceeași faptă oribilă asupra mamei lui. Ea își îndurase soarta fără niciun fel de pregătire, fără să aibă mintea călită de armată. Respectul său pentru suferința ei crescu, căci acum era pe cale să aibă aceeași soartă - să îndure un viol al sufletului.
    Thal era atât de concentrat, încât nu mai știa ce se întâmplă în jurul lui; aplecat asupra lui Simon, era pe punctul de a desprinde pielea de pe mușchi. Nu auzi șuieratul produs de piciorul care se repezi prin aer, nici nu văzu umbra uriașă a bărbatului turbat de mânie.
    Vârful de oțel al bocancului îl lovi pe Thal drept în ureche. Forța loviturii îl făcu să se rostogolească, corpul alunecându-i pe iarba umedă. Nu era în stare de niciun gând coerent, dar măcar atâta lucru știa și el: silueta gigantică îl omora.
    Cu energia dată de adrenalină oricărui animal încolțit, Thal sări în picioare; mâna i se îndreptă iute spre talie. Dar, deși se mișcă rapid, nu fu suficient.
    Cei doi polițiști, ofițerul și asasinul, se priviră în ochi. Fiecare ținea în mână o armă - îndreptată direct spre celălalt. Era o situație fără ieșire.
    - Ți-a cam depășit jurisdicția, mârâi Thal.
    - Asta n-are nimic de-a face cu legea.
    Mâna în care Busch ținea revolverul Big Sauer nu tremura deloc.
    Pentru a doua oară în viață, Thal ajunse să se confrunte cu frica, o frică adevărată, din aceea care te înfioară și te face să nu mai știi de tine. Îl străbătu din tălpi până-n inimă și-i ajunse drept în ochi.
    Thal se hrănea cu spaima pe care le-o provoca altora și  care pentru el era o desfătare a simțurilor, însă până în acest moment nu o simțise și el. Era paralizantă: picioarele i se înmuiară, mintea îi era un talmeș-balmeș. Făcu singurul lucru la care se putea gândi: se aruncă în stânga, trăgând în același timp cu pistolul.
    Busch se rostogoli la pământ, răspunzându-i la împușcături. Thal dispăru în întunericul de dincolo de lumina aruncată de faruri.
    Michael și Simon erau ținte vii, adevărate ținte cu cătușe pentru Thal, iar Busch nu putea tolera așa ceva. Polițistul îl apucă pe prietenul său și-l trase în umbrele din spatele puțului. Apoi se întoarse în fugă în lumina orbitoare a farurilor mașinii, repezindu-se după Simon.
    Când gloanțele începură să șuiere în spatele lui, ciuruind pământul de la picioarele sale, Busch nu se opri, ci se rostogoli și se ridică. Îl înșfăcă pe preot de picioare și-l târî prin perdeaua de focuri trase de Thal.
    Ajunși la adăpostul întunericului, Busch îl sprijini pe Simon de puț. Se întoarse și apucă cătușele de la spatele lui Michael. Lipi lanțul cătușelor de piatra puțului, și-i ordonă:
    - Să nu respiri!
    Lipi țeava pistolului de lanțul cătușelor și trase, pulverizându-l. Câteva clipe mai târziu, cătușele lui Simon avură aceeași soartă.
    - Stați aici, mormăi Busch, înainte de a se întoarce în întuneric.

                                                   2.

                         Busch se târa pe iarbă, având grijă să rămână în întuneric. Noaptea era liniștită, dacă nu puneai la socoteală zumzăitul motorului limuzinei, care mergea în gol. Dac-ar fi reușit să ajungă la volan, ar fi putut întoarce mașina, și-ar fi luat prietenii și-ar fi zburat de-aici.
    Chiar dacă Thal ar fi tras în cauciucuri, puteau să se îndepărteze suficient de atacatorul lor ca să ajungă undeva în siguranță.
    Busch se târî până în spatele mașinii negre, conștient de faptul că putea fi împușcat mortal în orice clipă. În mintea sa era numai confuzie. Faptul că Thal avusese de-a face cu Finster nu era o coincidență. Instinctul îl ajutase întotdeauna: acum, regreta că și-l reprimase când îl avertizase în legătură cu Dennis Thal.
    De data asta nu va mai ezita, nu se vor mai rosti vorbe pline de venin. Avea să-l împuște pe Thal dintr-un foc, și la naiba cu legea!
    Gloanțele se înfipseră în partea din față a limuzinei, străpungâng carosieria de metal. Busch fu țintuit la pământ, cu cinci gloanțe rămase în încărcător, dar asta nu mai conta dacă Thal reușea să-l atingă. Se repezi la portiera din dreptul șoferului și o deschise dintr-o smucitură.
    Glonțul îi sfâșie umărul drept, brațul căzându-i inert pe lângă corp când forța impactului îl izbi de mașină. Busch își pierdu echilibrul și căzu. Bâjbâi cu mâna stângă după pistol. Își încleștă degetele în iarbă, ignorând durerea din braț, aproape ajungând la armă....
    Bocancul îl lovi puternic, două dintre degete luându-i imediat foc, oasele frângându-i-se sub lovitura brutală. Thal se lăsă pe vine, luă pistolul lui Busc, apoi îl aruncă în întuneric.
    - Bună, Peaches.
    Sângele țâșnea în valuri din urechea lui Thal.
    - Greșeli, greșeli, greșeli. Unele ușor de trecut cu vederea, altele fatale. Ce s-a întâmplat cu legea? îl înțepă el pe Busch. Îți amintești de lege, legea ta? Niciun compromis, nicio abatere de la lege?
    Acuzația îl duru pe Busch la fel de tare ca rana care-l chinuia. Încă mai era polițist. Și, cu toate că Thal îl acuzase că-și abandonase codul de legi, nu o făcuse. Doar pusese legea deoparte, o altă lege mai importantă luându-i locul, una a prieteniei și a loialității. Compromisuri morale.
    Apăsând și mai tare cu piciorul pe mâna lui Busch, cu lumina stopurilor săpându-i umbre roșii ca sângele pe față, Thal băgă un nou încărcător în pistol. Ținti drept spre capul bărbatului pe care ajunsese să-l disprețuiască și zâmbi.
    - Soția ta va muri pe atât de încet pe cât de repede vei pieri tu.
    Busch se albi la față, copleșit de cele mai negre temeri.
    Thal apucă arma cu ambele mâini, stabilizând ținta. Nu voia să rateze.

...................................................................