Mânia lui Dumnezeu, Arthur Clarke

...........................................................................
                                   3.

                 Mai întâi se auziră nişte sunete extrem de slabe, atât de joase încât aproape că se puteau distinge vibraţiile separate. Pornind de la limita inferioară a audibilităţii, acestea urcară apoi octavă după octavă, până se pierdură la limita superioară, ba chiar dincolo de aceasta, căci deşi Singh nu se ostenise niciodată să verifice, era destul de sigur că mecanismul urechilor sale nu putea reacţiona nicicum la frecvenţele care în acel moment erau transmise direct creierului său.

    Liniştea reveni iar el aşteptă să înceapă secvenţa mult mai complexă a calibrării vizuale.

    La început, o senzaţie de culoare pură. Ar fi putut la fel de bine să plutească în centrul unei sfere fără nici o trăsătură distinctivă, cu suprafaţa interioară vopsită în roşul cel mai aprins. Nu se distingea nici cea mai mică urmă de configuraţie sau de structură iar ochii începură să-l doară în încercarea de-a găsi ceva. Nu, nu era tocmai corect. Ochii nu interveneau câtuşi de puţin în circuit.

    Roşu, portocaliu, galben, verde - culorile obişnuite ale curcubeului, dar având o puritate de laser. În continuare, nici un fel de imagine - doar un câmp cromatic nealterat.

    În sfârşit, începură să apară imagini. Mai întâi o reţea deschisă, ce se umplea rapid cu reticule care deveneau din ce în ce mai fine, până când nu se mai puteau distinge. Aceasta fu înlocuită de o secvenţă de forme geometrice - rotindu-se, extinzându-se, restrângându-se, trecând dintr-una în alta.

    Deşi îşi pierduse în întregime simţul timpului, întregul program de calibrare durase mai puţin de un minut. Când, pe tăcute, senzaţia de alb complet îl învălui asemenea unui viscol antarctic, ştiu că procesul de analizare se terminase şi că sistemul de monitorizare al instalaţiei Brainman se asigurase că circuitele sale neuronale erau corespunzător adaptate pentru a-i recepţiona semnalele.

    Uneori, deşi foarte rar, un "mesaj de eroare" îi străbătea fulgerător câmpul conştiinţei şi trebuia să ia de la capăt întreaga secvenţă. De regulă, asta rezolva problema. În caz contrar, Singh ştia că nu trebuie să insiste. O dată, când avusese nevoie să dobândească în grabă nu ştiu ce deprinderi, acţionase comanda manuală în încercarea de a depăşi blocajul electronic. Drept "recompensă" se alesese cu o etalare de imagini de coşmar, situate întotdeauna dincolo de limita puterii lui de înţelegere - ca fosfenele rezultate în urma apăsării globilor oculari, dar cu mult mai strălucitoare.

    Până să apuce să acţioneze butonul de întrerupere, se pricopsise cu o durere de cap sfâşietoare şi ar fi putut fi cu mult mai rău. Alienarea ireversibilă provocată de proasta funcţionare a instalaţiilor Brainman nu mai era la fel de des întâlnită ca în zilele de început ale acestui dispozitiv, dar continua să se întâmple.

    De data aceasta, nu se produse niciun mesaj de eroare sau alt semnal de avertizare. Toate circuitele erau în regulă. Iar el era gata de recepţie.

    Deşi într-un colţ îndepărtat al raţiunii sale ştia că de fapt se afla la bordul navei Goliath, căpitanului Singh nu i se păru deloc absurd să privească spre propria sa navă în vreme ce plutea alături de Kali. Totodată părea cât se poate de logic - chiar dacă era logica bizară a unui vis - ca ATLAS să fie deja instalat pe asteroid, deşi "ştia" că în realitate era încă ataşat de Goliath.

    Detaliile simulării erau atât de bine realizate încât putea vedea peticele de rocă golaşă de pe Kali unde jeturile scuterului spaţial măturaseră praful vechi de când lumea. Asta era foarte adevărat; dar imaginea lui ATLAS şi a ciorchinelui său de rezervoare de combustibil aparţinea încă viitorului - după toate probabilităţile, urma să apară peste câteva zile. Cu ajutorul lui David, toate problemele tehnice privind poziţionarea şi ancorarea propulsorului masic fuseseră rezolvate şi nu aveau niciun motiv să creadă că vor întâmpina dificultăţi în transformarea teoriei în practică.

    - Gata pentru începerea derulării, spuse David. Ce punct de observaţie preferi?

    - Polul nord al eclipticii. Distanţa: 10 unităţi astronomice. Prezintă-mi toate orbitele.

    - Toate? Sunt 54372 de corpuri în câmpul acesta vizual.

    Pauza necesară lui David pentru a-şi verifica datele din catalog trecu aproape neobservată!

    - Scuze. Mă gândeam la planetele principale. Şi oricare alt corp care intră în limita de o mie de kilometri faţă de Kali. Corecţie - mai bine zis, o sută de kilometri.

    Kali şi ATLAS dispărură. Singh privea acum Sistemul Solar de undeva de sus, cu orbitele planetelor Saturn, Jupiter, Marte, Pământ, Venus şi Mercur vizibile ca nişte linii subţiri, strălucitoare.

    Poziţiile planetelor însele erau indicate cu ajutorul unor mici imagini emblematice - Saturn cu inelele sale, Jupiter cu centurile, Marte cu o calotă polară mică, Pământul ca un ocean vast, Venus ca un astru plin şi alb, fără trăsături distinctive, iar Mercur ca un disc cu ciupituri ca de vărsat.

    Kali era un craniu. Asta fusese ideea lui David şi nimeni nu i-o contestase. Probabil că se uitase la definiţia din enciclopedie şi văzuse una din statuile zeiţei indiene a distrugerii, purtându-şi colierul sinistru.

    - Centrează pe axa Kali-Pământ... măreşte imaginea... Calculează!

    Acum conştiinţa lui Singh era copleşită de acea fatidică secţiune conică - elipsa nenorocirii care conecta poziţiile curente ale lui Kali şi a Pământului.

    - Factorul de compresie temporală?

    - Zece la a cincea.

    La viteza aceea, fiecare secundă reprezenta o zi. Kali avea să ajungă la Pământ în câteva minute, nu în câteva luni.

    - Încep derularea.

    Planetele începură să se mişte - Mercur accelerând pe pista sa, cea mai apropiată de Soare, până şi Saturn cel greoi târându-se ca melcul de-a lungul orbitei proprii.

    Kali îşi începu căderea în direcţia Soarelui, continuând să se deplaseze numai sub acţiunea gravitaţiei. Dar undeva, în câmpul conştiinţei lui Singh, numerele se schimbau cu atâta repeziciune încât nu se mai distingeau. Brusc numărătoarea ajunse la zero şi, în aceeaşi clipă, David anunţă:

   - Aprindere!

    "Ciudat, reflectă Singh, cum unele cuvinte rămâneau în uz la mult timp după ce-şi pierduseră contextul iniţial". 

    "Aprindere" avea o vechime de cel puţin un secol, din perioada rachetelor chimice. Era imposibil ca jetul care asigura propulsia lui ATLAS - sau a oricărui alt vehicul spaţial cu rază lungă de acţiune - să poată arde. Era vorba de hidrogen pur şi, chiar dacă ar fi fost prezentă o cantitate oarecare de oxigen; ar fi fost prea fierbinte pentru combustie, care era un fenomen specific temperaturilor joase. Orice moleculă de apă ar fi fost separată instantaneu în atomii ei componenţi. 

    Apărură alte numere, unele neschimbate, altele modificându-se foarte lent. Cel mai vizibil era afişată acceleraţia produsă de ATLAS în această lume fantomatică - nişte valori de microgravitaţie asupra unei mase precum cea a lui Kali. Şi tot acolo apăreau şi acele diferenţe vitale - modificările abia măsurabile imprimate poziţiei şi vitezei asteroidului.

    Zilele trecură cu repeziciune. Valorile numerice creşteau în mod constant. Mercur parcursese jumătate din traiectoria în jurul Soarelui, dar Kali nu prezenta nici acum vreun semn vizibil de abatere de la orbita sa naturală. Numai valorile crescătoare ale deviaţiilor dovedeau că se îndepărta greoi de la traseul său străvechi.
    - Măreşte imaginea de cinci ori, comandă Singh, în momentul în care Kali trecu de Marte.
    Planetele exterioare dispărură în timp ce imaginea se mărea; dar efectul produs de zilele de accelerare neîntreruptă exercitată de ATLAS continua să rămână insesizabil.
    - Terminat arderea, anunţă David brusc. (Alt termen din copilăria astronauticii!)
    Numerele care înregistraseră impulsul şi acceleraţia scăzură instantaneu la zero. Kali se rotea din nou în jurul Soarelui numai datorită gravitaţiei.
    - Măreşte de zece ori. Coboară compresia temporală la o mie.
    Acum numai Pământul, Luna şi Kali ocupau câmpul conştiinţei lui Singh. La această scară extinsă, asteroidul părea să se mişte nu de-a lungul unei eclipse, ci aproape în linie dreaptă - o linie care nu era îndreptată spre Pământ.
    Singh ştia foarte bine că nu trebuia să-şi bazeze speranţele pe asta. Kali mai avea încă de trecut pe lângă Lună şi aceasta - ca un prieten care-şi trădează vechiul tovarăş de drum - avea să-i producă orbitei lui Kali o ultimă deviere criminală.
    Acum, în această fază finală a întâlnirii, fiecare secundă reprezenta trei minute din timpul real.
    Traiectoria lui Kali se curba vizibil în câmpul gravitaţional al Lunii - abătându-se către Pământ. Dar efectul eforturilor lui ATLAS, deşi acestea încetaseră cu "săptămâni" în urmă, era de asemenea vizibil. Simularea afişa două orbite: cea iniţială şi cea produsă de intervenţia umană.
    - Mărire - zece. Compresie temporală - o sută. Acum o secundă era egală cu aproape două minute iar Pământul umplea câmpul conştiinţei lui Singh. Doar micul craniu rămăsese la aceeaşi dimensiune. Chiar şi la această scară, Kali era prea mic ca să prezinte un disc vizibil.
    Pământul virtual părea incredibil de real, sfâşietor de frumos. Imposibil de crezut că nu era decât o combinaţie de megabiţi organizaţi într-un mod superb!
    Acolo jos - deşi numai în memoria lui David! - se vedeau calota albă sclipitoare a Antarcticii, continentul Australia, insula Noua Zeelandă şi coasta Chinei. Dar toate acestea erau dominate de albastrul intens al Pacificului - cu numai douăzeci de generaţii în urmă, acesta" reprezenta pentru omenire o provocare la fel de măreaţă precum erau astăzi abisurile spaţiului cosmic.
    - Mărire - zece. Menţine imaginea pe Kali.
    Curbura albastră a orizontului era ceţoasă din pricina atmosferei, contopindu-se imperceptibil cu întunericul total. Kali continua să cadă către el, atras în jos şi totodată accelerat de către câmpul gravitaţional al Pământului - aproape ca şi cum planeta era complice la propria-i sinucidere.
    - Apropierea maximă într-un minut.
    Singh îşi concentră atenţia asupra numerelor care continuau să clipească la marginea câmpului său vizual. Mesajul comunicat de ele era mai precis, deşi mai puţin spectaculos, decât cel transmis de imaginea simulată. Lucrul cel mai important - distanţa dintre KaLi şi suprafaţa Pământului - continua să scadă.
    Dar viteza de descreştere scădea şi ea. Kali avea nevoie de tot mai mult timp ca să străbată fiecare nou kilometru de apropiere faţă de Pământ.
    Şi deodată numerele se stabilizară:
    523... 523... 522... 522... 522... 523... 523... 524... 524... 525...
    Singh îşi îngădui luxul de-a răsufla uşurat. Kali trecuse de punctul de apropiere maximă şi începuse să se îndepărteze.
    ATLAS putea să-şi îndeplinească misiunea. Nu mai rămăsese acum decât să se pună în concordanţă lumea reală cu cea virtuală.

                                                     28.
                                         ANIVERSAREA

                      - Nu m-am aşteptat niciodată, spuse Sir Colin, să-mi petrec cea de-a o suta aniversare dincolo de orbita lui Marte. De fapt, când m-am născut eu, doar un bărbat din zece putea spera să atingă această vârstă. Şi o femeie din cinci - lucru care întotdeauna mi s-a părut nedrept. (Huiduieli amicale din partea celor patru femei membre ale echipajului; murmure din partea bărbaţilor. Un "Natura ştie cel mai bine" infatuat de la medicul navei, doctorul Elisabeth Warden.)
    - Dar iată-mă într-o formă destul de bună, şi aş dori să vă mulţumesc tuturor pentru urările de bine. Şi îndeosebi lui Sonny, pentru minunatul vin pe care tocmai l-am băut - Chateau Numaiştiucum, 2005!
    - 1905, dom' profesor - nu 2005. Şi ar trebui să mulţumiţi programelor culinare, nu mie.
    - Ei bine, tu eşti singura persoană care ştie ce-i în ele. Am muri de foame dacă tu ai uita pe ce butoane trebuie să apăsăm.
    Nu-i poţi cere unui geolog de o sută de ani să se echipeze corespunzător, aşa încât Singh şi Fletcher au verificat de două ori costumul spaţial al lui Draker înainte de a-l însoţi dincolo de uşa sasului. Mişcarea în imediata vecinătate a lui Goliath fusese mult simplificată printr-o relaţie de frânghii, legate de nişte vergele înalte de un metru, înfipte în crusta externă friabilă a lui Kali.
    Nava arăta acum ca un păianjen în centrul unei plase.
    Cei trei bărbaţi se mişcau cu băgare de seamă, trecându-şi câte o mână pe deasupra celeilalte, către un mic scuter spaţial minuscul, în apropierea rezervoarelor sferice de combustibil aliniate acolo în vederea conectării ulterioare la ATLAS.
    - S-ar părea că un nebun a construit o rafinărie de petrol pe un asteroid, comentă profesorul când văzu ce reuşiseră să realizeze lucrătorii umani ai lui Fletcher, asistaţi de roboţi, într-un timp uluitor de scurt, Torin Fletcher, obişnuit să lucreze pe Deimos, era singurul care putea manevra cu adevărat un scuter spaţial în gravitaţia şi mai slabă a lui Kali.
    - Să fiţi prudenţi, îi avertizase el pe viitori săi tovarăşi de drum. Şi un melc bolnav de artrită ar putea să atingă aici viteza de evadare din câmpul gravitaţional. Nu avem de gând să irosim timp şi masă reactivă ca să vă aducem înapoi, în caz că vă decideţi s-o porniţi spre Alpha Centauri.
    Lăsând să iasă nişte jeturi abia vizibile de gaz, el ridică scuterul de pe suprafaţa asteroidului şi porni într-o călătorie lentă în jurul planetoidului, în vreme ce Draker cerceta cu aviditate regiunile lui Kali pe care nu le văzuse niciodată până atunci cu ochiul liber. Până acum fusese obligat să se bazeze numai pe eşantioane aduse de membrii echipajului. Şi, cu toate meritele examinării de la distanţă prin intermediul camerelor de luat vederi mobile, aceasta nu putea înlocui senzaţia oferită de contactul nemijlocit, ajutat de lovituri de ciocan dibace. Draker se plânsese că nu se putuse îndepărta niciodată la mai mult de câţiva metri de Goliath, deoarece căpitanul Singh refuzase să-şi asume astfel de riscuri în privinţa celui mai celebru dintre pasagerii săi şi nu avea nici un om în plus pe care să-l însărcineze să aibă grijă de el în exteriorul navei ("Ca şi cum ar fi nevoie să fiu supravegheat!") Dar aniversarea unui centenar anula astfel de obiecţii şi savantul era ca un băieţel aflat în prima lui vacanţă departe de casă.
    Scuterul aluneca peste suprafaţa lui Kali la o viteză de deplasare pe picioare lejeră - presupunând că un om fi putut să meargă pe această micro-planetă. Sir Colin continua să cerceteze cu privirea, ca un radar de căutare străvechi, dintr-o parte a orizontului în cealaltă (uneori asta însemna doar cincizeci de metri cu totul), mormăind din când în când doar pentru sine. După mai puţin de cinci minute, ajunseseră la antipod.
    Goliath şi ATLAS erau amândouă ascunse în spatele lui Kali când Draker întrebă:
    - Am putea opri aici? Aş vrea să cobor.
    - Desigur. Dar vă vom lega cu o sfoară, în caz că trebuie să vă tragem înapoi.
    Geologul pufni dispreţuitor, dar se supuse acestei umilinţe. Apoi se înălţă uşurel de pe scuterul rămas acum nemişcat şi îşi dădu drumul în cădere liberă.
    Nu era prea uşor să-ţi dai seama dacă într-adevăr cădea în această gravitaţie minusculă.
    Trecură aproape două minute până să se prăbuşească pe Kali, de la o înălţime de un metru întreg, mişcându-se cu o viteză abia vizibilă cu ochiul liber.
    Colin Draker păşise pe mulţi asteroizi. Uneori, ca în cazul unor giganţi precum Ceres, era uşor să simţi că forţa gravitaţională te trăgea în jos, chiar dacă foarte slab. Aici era nevoie de o imaginaţie extrem de bogată; la cea mai mică mişcare, Kali îşi putea slăbi strânsoarea gravitaţională.
    Şi totuşi se afla, în sfârşit şi indiscutabil, pe cel mai faimos - sau infam - asteroid din întreaga istorie. Cu toată cultura sa ştiinţifică, Draker accepta cu greutate faptul că acest mărunt şi diform fragment de deşeu cosmic reprezenta un pericol mai mare pentru omenire decât toate focoasele nucleare acumulate în timpul epocii nebuniei nucleare.
    Rotaţia rapidă a lui Kali îi purta către noapte şi în timp ce ochii li se adaptau văzură cum stelele apăreau în jurul lor - în exact aceleaşi configuraţii în care le-ar fi văzut şi nişte observatori aflaţi pe Pământ, căci se aflau totuşi atât de aproape de planeta natală încât Universul îndepărtat părea complet neschimbat. Cu toate acestea, undeva jos pe cer se afla un obiect neobişnuit şi surprinzător - o stea de un galben strălucitor care nu era, ca toate celelalte stele, un punct luminos lipsit de dimensiuni.
    - Priviţi, spuse Sir Colin. Acolo există ceva ce n-o să vedeţi niciodată de pe Pământ - şi nici de pe Marte.
    - Despre ce-i vorba? întrebă Fletcher. Ăla-i Saturn.
    - Bineînţeles că e Saturn, dar uitaţi-vă cu atenţie. Cu mare atenţie.
    - Aha, îi văd inelele!
    - Nu tocmai; ţi se pare doar că le vezi. Ele sunt la limita vizibilităţii. Dar ochii tăi detectează ceva ciudat şi, deoarece ştii la ce te uiţi, memoria completează detaliile. Acum ştiţi de ce Saturn i-a dat atât de multă bătaie de cap lui Galilei. Telescoapele sale slabe îi arătau că era ceva ciudat în legătură cu planeta asta, dar cine s-ar fi putut gândi la nişte inele? Pe urmă, acestea s-au întors cu muchia spre Pământ şi au dispărut, aşa încât a crezut că l-a înşelat privirea. N-a ştiut niciodată cu adevărat la ce se uita.
    Preţ de o clipă cei trei priviră în tăcere înălţarea lui Saturn, în vreme ce Kali se rotea prin noaptea sa scurtă, şi se întrebară cât de mult se puteau încrede în mesajele transmise de ochii lor.
    Apoi Fletcher spuse pe un ton liniştit:
    - Întoarceţi-vă la bord, domnule profesor. Mai avem cale lungă de străbătut. N-am făcut decât jumătate din ocolul acestei lumi.
    În următoarele cinci minute, parcurseră cea mai mare parte a jumătăţii rămase, făcând să răsară din nou Soarele mic dar încă orbitor. Scuterul aluneca în sus panta unei moviliţe când Draker observă ceva aproape incredibil. La doar câteva zeci de metri depărtare (căpătase experienţă acum în aprecierea distanţelor) se afla o pată intensă de culoare pe întinderea de cărbune.
    - Stop! ţipă el. Ce-i aia?
    Cei doi însoţitori se uitară în direcţia indicată de el, apoi din nou la profesor.
    - Eu nu văd nimic, spuse căpitanul.
    - Probabil vreo imagine remanentă după examinarea îndelungată a lui Saturn. Ochii nu vi s-au adaptat la lumina zilei, opină Fletcher.
    - Da' ce-aţi orbit? Priviţi!
    - Mai bine să-i facem pe plac bietului om, spuse Fletcher. Poate să devină violent - şi nu vrem să se întâmple una ca asta, nu-i aşa?
    Cu o abilitate înnăscută, el roti scuterul în jurul axei, în vreme ce Draker privea cuprins de o uimire mută. Câteva clipe mai târziu, uluiala geologului se transformă în incredulitate. "Simt că înnebunesc", îşi spuse el.
    Înălţată în vârful unei tije zvelte, la o jumătate de metru de suprafaţa pustie a lui Kali, se afla o floare mare şi aurie.
    Într-o străfulgerare de logică iraţională, Draker se pomeni trecând rapid prin următoarea secvenţă: (1) Visez, (2) Cum aş putea să-mi cer scuze faţă de doctorul Wijeratne? (3) Nu arată a fi din cale-afară de extraterestră. (4) Aş fi vrut să ştiu mai multă botanică, (5) Ce bine că s-a gândit cineva să-i ataşeze o plăcuţă de identificare...
    - Ticăloşilor! Preţ de o clipă m-aţi păcălit! A fost ideea lui Rani?
    - Bineînţeles, spuse râzând Singh. Dar după cum veţi vedea, am semnat cu toţi felicitarea. Şi puteţi să-i mulţumiţi lui Sonny că a reuşit să facă ceva atât de frumos din bucăţelele răzleţe de hârtie şi plastic pe care le-a putut găsi.
    Încă mai râdeau în hohote la întoarcerea pe Goliath cu descoperirea lor uluitoare - într-o formă mult mai bună, remarcă Robert Singh, decât supravieţuitorii echipajului lui Magellan, după ocolul planetei lor.
    Scurta excursie le îngăduise tuturor să se relaxeze şi să uite, preţ de o clipă, de responsabilităţile lor copleşitoare.
    Iar asta nu avea cum să le dăuneze. Era ultima oară când mai aveau prilejul să se relaxeze pe Kali.

                                                       29.
                                             ASTROPOL

                      Directorul ASTROPOL-ului ăzuse multe dintre planetele şi oraşele ocupate de oameni şi credea că nu-l mai putea surprinde nimic. Totuşi, aflat acum în elegantul său cartier general din Geneva, se holba neîncrezător la inspectorul său general.
    - Eşti sigur? întrebă el.
    - Totul se verifică. Bineînţeles, am fost bănuitori - trădările sunt foarte, foarte rare şi ne-am temut să nu fie cumva vorba de o farsă. Dar scanarea profundă a creierului a confirmat.
    - Nu există nicio posibilitate ca scanarea să inducă în eroare? Avem de-a face cu experţi.
    - Nu-s mai buni decât ai noştri. Iar cercetările ulterioare pe Deimos au lămurit definitiv problema. Ştim cine a făcut-o. Bineînţeles, se află sub microsupraveghere.
    - Când va ajunge la ei mesajul de avertizare?
    Inspectorul general se uită la ceasul de mână, care putea afişa douăzeci de zone orare de pe trei planete diferite.
    - Deja l-au primit - dar se află de cealaltă parte a Soarelui şi nu putem primi confirmarea decât peste o oră. Mă tem că s-ar putea să fie prea târziu. Dacă totul a mers conform programării, secvenţa de aprindere trebuia să înceapă de acum patruzeci de minute. Noi nu mai putem face nimic - decât să aşteptăm.
    - Mie tot nu-mi vine să cred. De ce a trebuit să facă cineva una ca asta, pentru numele lui Dumnezeu?
    - Păi, tocmai de-aia: în numele lui Dumnezeu.

                                                      30.
                                            SABOTAJUL

                        La ora  H minus treizeci de minute, Goliath se depărtase de Kali pentru a se plasa la o distanţă sigură de jetul lui ATLAS. Toate verificările de sistem fuseseră satisfăcătoare. Acum trebuie aşteptat până când rotaţia asteroidului aducea propulsorul masic în poziţia perfectă pentru a se declanşa ciclul de ardere.
    Căpitanul Sigh şi echipajul său epuizat nu se aşteptau la nimic spectaculos. Jetul de plasmă al motorului lui ATLAS avea să fie mult prea fierbinte ca să producă prea multă radiaţie vizibilă. Numai analiza telemetrică avea să confirme că aprinderea fusese declanşată şi că asteroidul Kali nu mai era o forţă distructivă impecabilă, complet independentă de puterea de influenţă a omului.
    "Mă întreb, reflectă Sir Colin Draker, câţi dintre aceşti tinerei ştiu că toată povestea asta cu numărătoarea inversă a fost inventată de un regizor german, acum aproape două secole, cu ocazia primului film despre spaţiu, care nu era o fantezie pură."
    Acum realitatea copiase ficţiunea, şi era greu de imaginat vreo misiune spaţială care să înceapă fără ca un om - sau o maşină - să numere invers.
    Se auziră câteva ovaţii scurte şi un ropot reţinut de aplauze, în momentul în care şirul de zerouri de pe afişajul accelerometrului începu să se schimbe. În cabina de comandă domnea mai curând un sentiment de uşurare decât de exaltare. Deşi Kali începea să se mişte, numai instrumentele sensibile puteau detecta modificarea microscopică a vitezei sale. Motorul ATLAS-ului trebuia să acţioneze zile sau săptămâni în şir până când victoria avea să fie asigurată. Din pricina rotaţiei lui Kali, impulsul nu putea fi aplicat decât în zece la sută din timpul total, atâtea timp cât ATLAS era aliniat corect. Nu era deloc simplu să manevrezi un vehicul rotitor cu un motor aflat în poziţie fixă...
    O microgravitaţie, două microgravitaţii - greoi, enorma masă a asteroidului începea să reacţioneze. Cineva care ar fi stat pe el - în măsura în care cineva ar fi putut să stea pe Kali - n-ar fi observat nici cea mai mică modificare, deşi poate că ar fi simţit o vibraţie în tălpi şi ar fi băgat de seamă norii de praf aruncaţi în spaţiu. Kali se scutura ca un câine proaspăt ieşit din apă.
    Şi deodată, în mod incredibil, numerele reveniră la zero. Câteva secunde mai târziu, răsunară simultan trei alarme sonore.
    Toată lumea le ignoră; nu se mai putea face nimic. Toţi ochii erau fixaţi asupra lui Kali - şi a acceleratorului ATLAS.
    Marile rezervoare de combustibil se desfăceau ca nişte flori într-un film redat cu încetinitorul, împrăştiind în neant miile de tone de masă reactivă care ar fi putut salva Pământul. Fuioare de vapori alunecară peste faţa asteroidului, învăluindu-i suprafaţa accidentată într-o atmosferă evanescentă.
    Apoi Kali îşi continuă inexorabil drumul.

                                                            31.
                                                    SCENARIUL

                       Până la o primă aproximaţie, era vorba de o problemă elementară de dinamică. Masa lui Kali era cunoscută cu o toleranţă de 1% iar viteza pe care ar fi trebuit s-o aibă la întâlnirea cu Pământul era cunoscută cu douăsprezece zecimale exacte. Orice elev ar fi putut să calculeze valoarea 1/2 MV 2 a energiei rezultate şi să o transforme în megatone de explozibil. Rezultatul era o cantitate inimaginabilă de două milioane de milioane de tone - o valoare care rămânea lipsită de sens şi când era exprimată ca un miliard de ori bomba care distrusese Hiroshima. Iar marea necunoscută a ecuaţiei, de care puteau să depindă milioane de vieţi, era punctul de impact. Cu cât Kali se apropia mai mult, cu atât mai mici erau limitele de eroare, dar abia cu câteva zile înainte de întâlnire punctul de ciocnire putea fi localizat cu o marjă mai mică de o mie de kilometri - o estimare despre care mulţi erau de părere că era mai mult decât inutilă.
    În tot cazul, probabil că avea să fie undeva într-un ocean, căci trei sferturi din suprafaţa Pământului era acoperită de apă. Scenariile cele mai optimiste presupuneau un impact în mijlocul Oceanului Pacific; ar fi fost timp ca insulele mai mici să fie evacuate înainte ca valurile înalte de un kilometru să le şteargă de pe hartă.
    Desigur, în cazul în care Kali ateriza pe uscat, nu rămânea nici o speranţă pentru oricine s-ar fi aflat pe o rază de câteva sute de kilometri. Ar fi fost vaporizaţi instantaneu. Iar în decurs de câteva minute toate clădirile de pe o întindere egală cu un continent ar fi fost culcate la pământ de unda de şoc. Chiar şi adăposturile subterane s-ar fi prăbuşit probabil, deşi s-ar fi putut ca unii supravieţuitori norocoşi să-şi facă loc printre dărâmături.
    Dar oare ar fi fost ei cu adevărat norocoşi? Pentru a mia oară mediile de informare repetau întrebarea formulată de scriitorii din secolul XX în privinţa războiului termonuclear: "Îi vor invidia oare cei vii pe cei dispăruţi?"
    Nu era exclus ca aşa să stea lucrurile. Efectele secundare ale impactului s-ar putea să fie chiar mai rele decât consecinţele imediate, căci bolta cerească ar urma să fie înnegrită de fum luni în şir, poate chiar ani. Cea mai mare parte a vegetaţiei planetei, şi probabil şi animalele rămase încă în viaţă, nu vor putea supravieţui lipsei luminii solare, iar ploaia va fi saturată de acid azotic produs atunci când bolidul va fi incendiat megatonele de oxigen şi de azot din straturile inferioare ale atmosferei.
    Chiar şi cu ajutorul celor mai avansate tehnologii, era probabil ca Pământul să rămână timp de decenii o planetă nelocuibilă, şi cine ar mai fi fost dispus să trăiască pe o planetă devastată? Singurul loc sigur era în spaţiu.
    Dar puţini erau aceia pentru care acest drum nu era închis. Nu existau nave suficiente pentru a transporta fie şi o mică parte a rasei umane măcar pe Lună - şi n-ar fi avut prea mult rost o astfel de întreprindere. Ar fi fost extrem de dificil să se aranjeze ca aşezămintele lunare să ofere găzduire pentru mai mult de câteva sute de mii de musafiri neaşteptaţi. Aşa cum făcuse pentru aproape toate cele circa două sute cincizeci de miliarde de fiinţe umane care au trăit vreodată, Pământul avea să fie şi de data asta atât leagăn, cât şi mormânt.

                                                        VI
                                                        32.
                                ÎNȚELEPCIUNEA LUI DAVID

               Căpitanul Singh stătea singur în cabina sa spaţioasă, dotată cu toate cele necesare, care-i servise drept casă un timp mai îndelungat decât oricare alt loc din Sistemul Solar. Era şi acum buimăcit, dar avertismentul primit de la ASTROPOL, cu toate că fusese tardiv, reuşise întrucâtva să amelioreze starea de spirit la bordul navei. Nu foarte mult, dar orice contribuţie, cât de mică, era binevenită.
    Cel puţin nu fusese vina lor; ei îşi făcuseră datoria. Şi cine şi-ar fi putut imagina că nişte fanatici religioşi ar fi fost în stare să dorească distrugerea Pământului?
    Acum când era obligat să se gândească la ceea ce înainte părea de neconceput, poate că nici nu mai era atât de uluitor, la urma urmei. Aproape în fiecare deceniu, de-a lungul întregii istorii a omenirii, profeţi auto-proclamaţi au tot prezis că sfârşitul lumii va veni la o anumită dată. Ceea ce era într-adevăr uluitor - şi te făcea să-ţi pierzi speranţele în sănătatea mintală a speciei - era faptul că de obicei reuşeau să strângă mii de aderenţi, care-şi vindeau toate bunurile, inutile de-acum încolo, şi aşteptau într-un loc anume desemnat să fie luaţi la ceruri.
    Deşi mulţi dintre aceşti "milenarieni" fuseseră nişte impostori, majoritatea credeau cu sinceritate în propriile preziceri. Şi dacă ar fi avut puterea, se poate pune la îndoială că, în cazul în care Dumnezeu ar fi refuzat să coopereze, ar fi aranjat lucrurile astfel încât să li se împlinească profeţiile?
    Ei bine, renăscuţii, cu excelentele lor resurse tehnologice, aveau într-adevăr o astfel de putere.
    Nu era nevoie decât de câteva kilograme de explozibil, de un software extrem de inteligent şi de nişte complici pe Deimos. Chiar şi numai unul ar fi fost suficient.
    Ce păcat, reflectă Singh cu regret, că informatorul îşi amânase destăinuirea până când fusese prea târziu. Poate că a făcut-o deliberat - o tentativă de a împăca şi capra şi varza: "Mi-am liniştit conştiinţa, dar nu mi-am trădat religia."
    Ce mai conta acum? Căpitanul Singh îşi abătu gândurile de la regretele inutile. Nimic nu mai putea schimba trecutul şi acum trebuia să-şi încheie pacea personală cu Universul.
    Pierduse bătălia de salvare a planetei sale natale. Faptul că el se afla acum în perfectă siguranţă îl făcea într-un fel să se simtă şi mai rău; Goliath era ferit de orice fel de pericol şi mai avea combustibil din belşug ca să se alăture supravieţuitorilor zguduiţi ai omenirii de pe Lună şi de pe Marte.
    Ei bine, inima lui era pe Marte, dar unii dintre membrii echipajului îşi aveau fiinţele iubite pe Lună. Va trebui să supună la vot.
    Regulamentul de funcţionare al navei nu luase în calcul o asemenea situaţie.
    - Eu tot nu înţeleg, spuse inginerul şef Morgan, de ce fitilul acela de explozibil nu a fost descoperit la verificarea de dinaintea zborului?
    - Pentru că a fost uşor de ascuns - şi nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să caute o asemenea chestie, spuse adjunctul său. Ceea ce mă surprinde este că există fanatici de-ai renăscuţilor pe Marte.
    - Dar de ce au făcut-o? Nu pot să cred că nebunii ăştia de crislamişti chiar ar vrea să distrugă Pământul.
    - Nu le poţi contrazice logica - dacă le accepţi premisele. Dumnezeu-Allah ne pune la încercare iar noi nu trebuie să ne amestecăm. În cazul în care Kali ratează ţinta - excelent. Dacă n-o ratează - ei bine, asta face parte din planul Lui mai mare. Poate că am încurcat lucrurile în privinţa Pământului într-un asemenea hal încât e timpul s-o luăm de la capăt. Îţi aminteşti de butada aceea mai veche a lui Ţiolkovski: "Pământul este leagănul omenirii, dar nu poţi să trăieşti veşnic într-un leagăn." Kali s-ar putea să fie o aluzie delicată că a sosit timpul să plecăm.
    - Curat aluzie!
    Căpitanul ridică mâna, solicitând linişte.
    - Singura întrebare importantă acum este: Luna sau Marte? Amândouă vor avea nevoie de noi. Nu vreau să vă influenţez - fapt ce nu era câtuşi de puţin adevărat; toată lumea ştia unde voia să meargă - aşa încât aş vrea să ştiu mai întâi care vă este părerea.
    Primul "tur de scrutin" s-a încheiat cu balotaj: Marte 9, Lună 9, "nu ştiu" 1 şi o abţinere din partea căpitanului.
    Fiecare din tabere încerca să-l atragă de partea ei pe singurul "nu ştiu" - Stewardul navei, Sonny Gilbert, care trăia de atâta vreme pe Goliath încât nu mai cunoştea un alt cămin - când David se trezi rostind:
    - Există o alternativă.
    - Ce vrei să spui? întrebă căpitanul Singh, puţin cam repezit.
    - Pare evident. Cu toate că ATLAS a fost distrus, mai avem o şansă de a salva Pământul -dacă îl folosim pe Goliath ca propulsor de masă. Conform calculelor mele, ca să-l deviem pe Kali mai avem suficient combustibil în propriile noastre rezervoare şi în cele pe care le-am amplasat acolo. Dar trebuie să începem propulsia imediat. Cu cât aşteptăm mai mult, cu atât scade probabilitatea de reuşită. Acum este de 95%.
    Urmă un moment de linişte buimacă în cabina de comandă, în vreme ce toţi îşi puneau întrebarea: "Cum de nu m-am gândit?" - ca să ajungă imediat la răspuns.
    David reuşise să nu-şi piardă capul - dacă se putea folosi şi o expresie atât de improprie - în timp ce oamenii din jurul său se aflau într-o stare de şoc. Faptul că era o "persoană recunoscută de lege (şi non-umană)" avea unele avantaje. Totuşi, David nu putea cunoaşte nici dragostea şi nici teama. El va continua să gândească logic chiar dacă asta însemna condamnarea la distrugere.

                                                 33.
                                           SALVAREA

                             - Avem noroc, raportă Torin Fletcher.
    - Păi, cam aveam nevoie de aşa ceva! Continuă.
    - Încărcătura explozivă a fost aranjată să distrugă complet generatorul de fuziune şi propulsoarele şi şi-a atins scopul. Dacă am fi fost pe Deimos, le-aş fi putut repara, dar aici nu. Pe urmă şocul a spart primele două rezervoare, aşa încât am pierdut treizeci de kilotone de combustibil.
    Dar supapele de blocare din conducta de admisie au făcut exact ceea ce trebuia să facă, aşa că restul hidrogenului e intact.
    Pentru prima oară în ultimele ore, Robert Singh îndrăzni să spere. Dar tot mai rămâneau o mulţime de probleme de rezolvat şi o cantitate enormă de muncă de efectuat.
    Goliath trebuia adus într-o poziţie corespunzătoare faţă de Kali iar în jurul său trebuia construită un soi de schelărie pentru a-i putea transmite asteroidului impulsul necesar. Fletcher îşi programase deja roboţii constructori să se ocupe de această problemă, folosind grinzile şi traversele recuperabile de la ATLAS.
    - E cea mai ciudată treabă pe care-am făcut-o vreodată, spuse el. Mă-ntreb ce-ar fi zis cei ce lucrau cândva la Kennedy dac-ar fi văzut o rampă susţinând o astronavă cu susul în jos?
    - Cum poţi să-ţi dai seama de chestia asta la Goliath? se auzi replica destul de puţin amabilă a lui Sir Colin Draker. N-am ştiut niciodată sigur care-i capul şi care-i coada. La o rachetă din secolul douăzeci îţi puteai da seama dacă vine sau se duce numai uitându-te la ea. Mai fă asta şi acum dacă poţi.
    Oricât de bizar ar fi părut rezultatul pentru oricine în afară de un inginer astronaut, Torin Fletcher era pe bună dreptate mândru de realizarea sa. Chiar şi într-un câmp gravitaţional slab ca al lui Kali, misiunea fusese aproape imposibilă. Era adevărat că un rezervor de combustibil de zece mii de tone "cântărea" aici mai puţin de o tonă şi putea fi ridicat - încet! - la locul dorit cu un sistem de scripeţi ridicol de mic. Dar din momentul în care astfel de mase uriaşe erau puse în mişcare, ele deveneau potenţial mortale pentru fiinţele ai căror muşchi şi instincte se dezvoltaseră într-un mediu complet diferit. Era greu de crezut că un obiect aflat în deplasare lentă putea fi absolut de neoprit şi capabil să-i aplatizeze pe cei care nu reuşeau să-l evite la timp.
    Mulţumită unei combinaţii de îndemânare şi noroc, nu s-au produs accidente grave. Fiecare mişcare a fost repetată cu grijă într-o simulare de realitate virtuală, pentru evitarea oricăror surprize, până când Fletcher a anunţat: "Suntem gata de pornire."
    În mod inevitabil, în timpul celei de-a doua numărători inverse domnea o senzaţie de deja vu.
    Iar de data asta, se făcea simţită şi presimţirea pericolului. Dacă ceva nu mergea cum trebuia, nu s-ar mai fi aflat la distanţă sigură de locul accidentului. Aveau să ia parte la el, deşi probabil că n-aveau să-şi dea seama.
    Trecuseră săptămâni de când Goliath se trezise cu. adevărat la viaţă iar cei aflaţi la bord au simţit vibraţia caracteristică a motorului cu plasmă reglat la putere de propulsie maximă. Deşi părea uşoară şi distantă, aceasta nu putea fi ignorată - mai ales atunci când, la intervale regulate, atingea o frecvenţă de rezonanţă cu structura lui Goliath şi întreg ansamblul navei se cutremura preţ de câteva clipe.
    Valoarea de pe afişajul accelerometrului a crescut lent de la zero la puţin peste o microgravitaţie, în timp ce impulsul a urcat la o valoare maximă de siguranţă. Masa de un miliard de tone a lui Kali era uşor perturbată. În fiecare zi, viteza sa avea să se schimbe cu aproape un metru pe secundă şi asteroidul avea să fie deviat de la traiectoria sa iniţială cu patruzeci de kilometri. Valori minuscule, la scara vitezelor şi distanţelor cosmice, dar suficiente pentru a însemna diferenţa dintre viaţă şi moarte pentru milioane de oameni aflaţi pe îndepărtata planetă Pământ.
    Din nefericire, Goliath nu putea acţiona efectiv decât treizeci de minute din ziua scurtă de patru ore a lui Kali; dacă acest interval s-ar fi prelungit, mişcarea de rotaţie în jurul axei a asteroidului ar fi început să neutralizeze ceea ce se realizase anterior. Era o limitare exasperantă, dar în privinţa asta nu se putea face nimic.
    Căpitanul Singh aşteptă să se termine prima perioadă de aplicare a impulsului înainte de-a transmite mesajul pe care îl aştepta toată lumea.
    - Goliath raportează. Am început cu succes manevra de perturbare. Toate sistemele funcţionează normal. Noapte bună.
    Apoi îi transferă comanda navei lui David, ca să se poată bucura de primul somn cât de cât normal de la dispariţia lui ATLAS. La puţin timp după ce adormise, visă că o nouă zi începuse pe Kali şi că propulsorul lui Goliath funcţiona exact aşa cum fusese planificat.
    Se trezi, descoperi că nu era un vis şi imediat adormi la loc.

                                                    34.
                                   PLAN DE REZERVĂ

                 Deși venerabilul avion spaţial, denumit şi acum tot Air Force One, avea mai mulţi ani decât majoritatea femeilor şi bărbaţilor aşezaţi în jurul mesei de conferinţe din salonul său istoric, el fusese întreţinut cu grijă şi dragoste astfel că acum era perfect operaţional. Cu toate acestea, era folosit arareori şi aceasta era prima oară când membrii Consiliului Mondial se aflau cu toţii la bordul lui în acelaşi timp. Tehnocraţii care erau creierele umane ale planetei îşi desfăşurau în mod normal afacerile prin intermediul circuitelor pentru teleconferinţe; numai că aceasta nu era o situaţie normală şi niciodată până atunci nu mai fuseseră confruntaţi cu o responsabilitate atât de copleşitoare.
    - Aţi primit cu toţii rezumatul raportului întocmit de echipa mea tehnică, spuse directorul general, responsabil totodată cu problemele energetice. N-a fost uşor să se găsească schiţele genistice - majoritatea au fost distruse în mod deliberat. Totuşi, principiile generale sunt bine cunoscute iar Muzeul Imperial de Război din Londra (n-am auzit niciodată de el) are un model de douăzeci de megatone complet - cu focosul scos, fireşte. Nu-i nicio problemă să construim un model mărit, dacă vom reuşi să strângem materialele la timp. Ce zic Resursele?
    - Cu tritiul e simplu. Dar plutoniul şi uraniul U235 pentru armament... nimeni n-a mai avut nevoie de ele de când am încetat să folosim explozibilii nucleari în minerit.
    - Cum e cu ideea de-a face săpături în câteva dintre depozitele de deşeuri şi reactoarele îngropate?
    - Am studiat problema, dar ar fi prea multă bătaie de cap să sortăm toate acele amestecuri vrăjitoreşti. Va trebui s-o luăm de la zero.
    - Dar puteţi s-o faceţi, nu?
    - Pur şi simplu nu ştiu, ţinând cont de timpul pe care-l avem la dispoziţie. Facem tot ce putem.
    - Ei bine, va trebui să presupunem că e suficient şi-atât. Mai rămâne sistemul de livrare. Transportul?
    - Destul de simplu. Cel mai mic dintre transportoarele de mărfuri va putea să facă treaba asta - în sistem automat, desigur. Deşi alternativa ar fi putut să-i tenteze pe unii dintre strămoşii mei kamikaze.
    - Înseamnă că ne-a mai rămas o singură decizie de luat. Merită să încercăm sau nu facem decât să agravăm lucrurile? Dacă am putea să-l lovim pe Kali cu o mie de megatone, l-am despica în două fragmente. Dacă acţionăm la momentul oportun, mişcarea asteroidului va provoca separarea acestora, aşa încât amândouă vor trece pe lângă Pământ fără să-l nimerească. Sau o să-l atingă numai una dintre jumătăţi şi tot o să salvăm câteva milioane de vieţi...
    - Pe de altă parte, e posibil să transformăm asteroidul într-un conglomerat de schije care să continue să se deplaseze pe aceeaşi orbită. Multe dintre ele vor arde în atmosferă, altele nu. Cum e mai bine: o singură megacatastrofă într-un singur loc, sau sute de catastrofe mai mici, ţinând cont că fragmentele se vor împrăştia pe tot cuprinsul unei emisfere? Indiferent care emisferă va fi aia...
    Opt oameni reflectau în tăcere la soarta Pământului. Apoi, unul dintre ei întrebă:
    - Cât timp avem înainte de-a trebui să decidem?
    - Vom şti în decurs de alte cincizeci de zile dacă Goliath a reuşit să-l devieze pe Kali. Dar până atunci nu putem sta cu mâinile în sân. Dacă Operaţiunea IZBĂVIREA eşuează, va fi prea târziu să mai putem face ceva. Eu propun să lansăm racheta cât mai curând posibil. Putem oricând anula misiunea dacă se dovedeşte inutilă. Să supunem la vot.
    Încet, toate mâinile se ridicară, în afară de una.
    - Da, observ că Juridicul are nişte reţineri, nu?
    - Aş dori să lămurim câteva aspecte. În primul rând, va fi nevoie de un referendum mondial: subiectul cade sub incidenţa Amendamentului privind Drepturile Omului. Din fericire, e timp suficient pentru asta. A doua problemă poate părea lipsită de importanţă prin comparaţie cu supravieţuirea majorităţii rasei umane. Dar dacă va trebui să-l distrugem pe Kali, va reuşi Goliath să ajungă la timp la o distanţă sigură?
    - Cu siguranţă. Vor fi avertizaţi din timp. Fireşte, nu putem garanta siguranţă absolută - chiar şi la un milion de kilometri distanţă se poate produce un accident nefericit. Dar pericolul va fi neglijabil dacă nava pleacă în direcţia din care se apropie racheta. Toate fragmentele rezultate în urma exploziei vor fi aruncate în cealaltă direcţie.
    - Asta mă mai linişteşte. Aveţi şi votul meu. Tot mai sper ca întreaga stratagemă să nu fie necesară, dar ar însemna să ne neglijăm îndatoririle dacă am ezita să obţinem o poliţă de asigurare pentru planeta Pământ.

                                                    35.
                                           IZBĂVIREA

                    Ființele umane nu pot rămâne vreme îndelungată într-o stare de criză perpetuă; planeta de origine a omenirii revenise rapid la o aparenţă normală. Nimeni nu-şi făcea cu adevărat griji - sau nu îndrăznea să-şi facă griji - că era posibil ca operaţiunea botezată rapid de mediile de informare IZBĂVIREA să eşueze.
    Era adevărat că planurile pe termen lung fuseseră îngheţate şi că majoritatea afacerilor publice şi private se desfăşurau de la o zi la alta. Dar senzaţia dezastrului iminent se risipise şi rata sinuciderilor scăzuse chiar sub valoarea normală, acum când se părea că, la urma urmelor, avea să existe un mâine.
    La bordul lui Goliath, viaţa se stabilizase până la starea de rutină constantă. La fiecare mişcare de revoluţie a lui Kali, valoarea maximă a impulsului era aplicată timp de treizeci de minute, împingând de fiecare dată asteroidul ceva mai departe de traiectoria sa iniţială. Pe Pământ, rezultatul fiecărei reprize de propulsie era anunţat imediat în toate buletinele de ştiri. Tradiţionalele hărţi meteorologice fuseseră înlocuite ca prioritate de diagramele ce prezentau orbita curentă a lui Kali, continuând să atingă Pământul, alături de cea dorită, trecând departe de planetă.
    Data când omenirea se putea aştepta să răsufle uşurată fusese anunţată cu mult timp înainte şi, pe măsură ce ea se apropia, toate celelalte îndeletniciri încetau. Au fost menţinute numai serviciile de importanţă vitală - până în momentul în care SPACEGUARD a anunţat vestea aşteptată cu înfrigurare că asteroidul Kali avea să atingă în treacăt straturile exterioare ale atmosferei, fără vreun alt efect în afară de un joc de artificii spectaculos.
    Manifestările de recunoştinţă au fost spontane şi de proporţii planetare. Probabil că nu a rămas nicio fiinţă umană pe întreaga planetă care să nu participe într-un fel sau altul. Bineînţeles că Goliath a fost bombardat cu mesaje de felicitare.
    Ele au fost primite cu recunoştinţă, dar căpitanul Robert Singh şi echipajul său nu erau încă pregătiţi să răsufle uşuraţi.
    Atingerea în treacăt a atmosferei nu era îndeajuns de liniştitoare.
    Goliath intenţiona să-şi continue acţiunea asupra lui Kali până când acesta îşi va rata ţinta cu cel puţin o mie de kilometri.
    Abia atunci victoria avea să fie absolut sigură.

                                                       36.
                                              ANOMALIA

                        Kali pătrunsese demult în interiorul orbitei lui Marte, continuând să accelereze pe măsură ce se apropia de Soare, când David raportă prima anomalie. Ea apăru în timpul uneia din perioadele de repaus, cu câteva minute înainte de momentul când Goliath trebuia să înceapă din nou să aplice forţa de propulsie.
    - Ofiţerul de serviciu, spuse computerul. Am detectat o uşoară accelerare. O microgravitaţie şi două zecimi.
    - Imposibil!
    - Unu virgulă cinci acum, continuă David imperturbabil. Fluctuează. A scăzut la unu. Acum s-a oprit. Cred că ar trebui să-l anunţi pe căpitan.
    - Eşti absolut sigur? Să văd înregistrările.
    - Iată-le.
    Pe monitorul principal apăru o linie frântă, ridicându-se brusc la un punct maxim şi revenind apoi la zero. Ceva - nu Goliath - îi dăduse lui Kali un brânci scurt, dar sesizabil. Impulsul durase puţin peste zece secunde.
    Prima întrebare a căpitanului Singh, când răspunse la apelul din cabina de comandă, fu:
    - Poţi să determini poziţia?
    - Da. Judecând după coordonatele vectorului, a fost pe cealaltă parte a lui Kali. Referinţă reticulară L4.
    - Trezeşte-te, Colin. Trebuie să mergem să aruncăm o privire. Probabil că a fost o ciocnire cu un meteorit...
    - Care să dureze zece secunde?
    - Mda. A, salut, Colin. Ai auzit toată povestea?
    - Da, aproape toată.
    - Vreo teorie?
    - E limpede că fanaticii renăscuţi au coborât pe asteroid şi încearcă să ne zădărnicească munca. Dar, după cum arată curba aia, propulsorul lor nu are nevoie de un reglaj serios.
    - Ingenios, dar cred că i-am fi văzut apropiindu-se. Ne vedem în sas.
    De la ziua de naştere a lui Sir Colin Draker, puţine fuseseră ocaziile de ieşire din navă. Toată activitatea fusese concentrată într-o arie cu un diametru de doar câteva sute de metri. În timp ce scuterul îi transporta pe Singh, Draker şi Fletcher către partea întunecată, geologul îi atenţiona pe însoţitorii săi.
    - Cred că am o ipoteză destul de bună. M-aş fi gândit la ea mai devreme, dacă aş fi putut să mă concentrez mai bine... Dumnezeule! Voi vedeţi ce văd eu?
    Acoperind cerul dinaintea lor se afla ceva ce Robert Singh nu mai văzuse de când părăsise Pământul cu decenii în urmă şi care în nici un caz nu putea exista pe Kali. Era, incredibil dar incontestabil, un curcubeu.
    Fletcher aproape că pierdu controlul scuterului în timp ce se holba la imaginea ireală. Apoi opri vehiculul şi începu să coboare lent la sol.
    Curcubeul dispărea rapid. În momentul în care scuterul atinse suprafaţa lui Kali, cu impactul unui fulg de zăpadă, nu se mai văzu nimic.
    Primul care întrerupse tăcerea înmărmurită fu Sir Colin Draker.
    - "Apoi Dumnezeu a zis: Aşez curcubeul în nori, ca semn al legământului dintre mine şi pământ... şi nu va, mai fi apa potop, spre pierzania a toate făpturile". E ciudat că mi-am amintit asta acum - nu m-am mai uitat într-o Biblie creştină veche de când eram copil. Sper numai să fie şi pentru noi o veste bună, cum a fost pentru Noe.
    - Dar cum a fost cu putinţă să se întâmple? Aici?
    - Mergi mai departe încetişor, Torin, şi am să-ţi arăt. Kali se trezeşte.

                                                          37.
                                                  STROMBOLI

                                Spre deosebire de fizicieni  şi astronomi, geologii devin arareori celebri, cel puţin în domeniul lor de activitate. Sir Colin Drakr nu-şi dorise niciodată să fie celebru, dar ăsta era un lucru pe care nimeni de la bordul lui Goliath nu-l mai putea evita.
    Draker nu se plângea; era încredinţat că avea tot ce era mai bun de pe ambele planete. Nimeni nu-l cicălea cu cerinţe pe care nu le putea îndeplini, cu însărcinări pe care nu dorea să le accepte. Dar îi făcea plăcere să-şi transmită în mod regulat comentariile ("Colin pe Kali", cum fuseseră poreclite de toată lumea) prin intermediul Reţelei Sistemului Interior. De data asta avea de comunicat o ştire cu adevărat importantă.
    - Kali a încetat să mai fie o masă inertă de metal, rocă şi gheaţă. Se trezeşte acum din somnul său îndelungat.
    Cei mai mulţi dintre asteroizi sunt morţi - nişte corpuri cereşti total inactive. Dar unii sunt reminiscenţe ale unor comete străvechi iar când se apropie de Soare îşi amintesc de trecutul lor...
    Iat-o aici pe cea mai cunoscută dintre toate cometele vii, cometa Halley. Imaginea aceasta a fost obţinută în anul 2100, când se afla la cea mai mare depărtare de Soare, puţin dincolo de orbita lui Pluto. După cum vedeţi, seamănă foarte mult cu Kali - doar o masă neregulată de rocă.
    După cum probabil ştiţi, i-am urmărit traseul circumsolar pe toată perioada de şaptezeci şi şase de ani, observând modificările pe care le suferă. Iat-o aici trecând de orbita lui Marte. Ce diferenţă, acum că se încălzeşte din nou după lunga ei iarnă; gheţurile - de apă, de bioxid de carbon şi un întreg amestec de hidrocarburi - au început să se evapore şi au penetrat crusta. Începe să împroaşte lichide ca o balenă...
    Acum acestea au format un nor care o înconjoară în întregime. Camera de luat vederi se retrage - observaţi cum se formează coada, îndreptată în partea opusă Soarelui, ca o giruetă în bătaia unui uragan solar...
    Unii dintre dumneavoastră îşi vor aminti cât de spectaculoasă a fost Halley în 2061. Dar ţinând cont de faptul că de o veşnicie se evaporă mereu în felul acesta - închipuiţi-vă cum trebuie să fi arătat pe când era tânără! A dominat întregul cer înaintea bătăliei de la Hastings, din 1066, dar chiar şi atunci trebuie să fi fost doar o fantomă a măreţiei ei anterioare.
    Cu mii de ani în urmă, pe când era o cometă adevărată, Kali a fost, probabil, la fel de spectaculos. Acum, toate - mă rog, aproape toate - substanţele volatile s-au evaporat în timpul trecerilor prin apropierea Soarelui. Acesta este singurul semn al activităţii sale trecute, vizibil astăzi...
    Cu o mişcare mai curând convulsivă, camera manuală de pe scuterul spaţial trecu în revistă suprafaţa lui Kali, de la o înălţime de numai câţiva metri. Ceea ce până de curând fusese un relief negru ca tăciunele, împânzit de cratere, era acum plin de pete albe, de parcă nu cu mult timp în urmă ninsese. Acestea erau concentrate în jurul unei gropi adânci de pe suprafaţa asteroidului, deasupra căreia plana o ceaţă abia vizibilă.
    - Imaginea aceasta a fost luată cu puţin înainte de apusul de soare local. Ziua întreagă, Kali s-a tot încălzit. Acum e gata să izbucnească. Priviţi!
    Întocmai ca un gheizer de pe Pământ, dacă aţi văzut vreodată vreunul. Dar observaţi că nimic nu revine la sol. Totul se împrăştie în spaţiu. Gravitaţia este prea mică aici pentru a mai atrage ceva înapoi.
    Şi totul s-a terminat în treizeci de secunde, deşi exploziile pot dura mai mult şi pot deveni mai puternice, pe măsură ce Kali se apropie de Soare.
    S-ar putea spune că avem mini-vulcanul nostru propriu - cu activare solară! Am hotărât să-l numim Stromboli. Dar materia împrăştiată este foarte rece. Dacă aţi atinge-o cu mâna, în loc de arsuri, v-aţi alege cu degerături. Probabil că acesta este suspinul final al lui Kali. La turul următor în jurul Soarelui, va fi complet mort.
    Sir Colin ezită o clipă înainte de a-şi încheia expozeul. Fusese tentat să adauge: "Dacă va mai fi vreun tur în jurul Soarelui". Aveau să mai treacă alte câteva săptămâni înainte de-a şti cu siguranţă dacă temerile lui erau întemeiate şi ar fi fost o prostie - ba nu, de-a dreptul o crimă - să stârnească o panică inutilă acum când lumea nu pregeta să se destindă.
    Deşi Kali continua să se afle în atenţia opiniei publice, n-o mai făcea în calitate de simbol al dezastrului, ci ca "Proba materială nr. 1" în "Procesul Secolului". Cu câteva luni în urmă, patriarhii Crislamului îi identificaseră pe sabotorii renăscuţi şi îi dăduseră pe mâna ASTROPOL-ului. Aceştia însă refuzaseră cu încăpăţânare să se apere. Totodată se mai ivise o problemă. Unde se putea găsi un juriu imparţial? Cu siguranţă că nu pe Pământ şi probabil că nici pe Marte.
    Mai mult, exista oare o sentinţă potrivită pentru terracid? Era o crimă care, se înţelege de la sine, nu putea avea nici un precedent...
    S-ar fi putut să nu conteze, în cazul în care Kali i-ar fi ameninţat încă o dată pe vinovaţi şi pe inocenţi deopotrivă. Nu era exclus ca celebrările să fi fost premature. Era posibil ca totul să nu fi fost în fond decât o amânare a execuţiei.

                                                        38.
                                     DIAGNOSTIC FINAL

                  Cutremurele lui Kali eveneau tot mai frecvente, deşi păreau a fi destul de inofensive. Ele apăreau întotdeauna cam în acelaşi moment al scurtei zile a asteroidului, cu puţin înainte ca rotaţia sa să-l poarte pe Stromboli spre partea întunecată. Era limpede că aria din jurul mini-vulcanului absorbea căldura pe tot parcursul zilei şi atingea punctul de fierbere aproape de căderea nopţii.
    Totuşi - şi asta îl îngrijora pe Sir Colin, deşi discutase chestiunea numai cu căpitanul Singh - erupţiile începeau din ce în ce mai devreme, durau tot mai mult şi deveneau tot mai viguroase. Din fericire, erau încă restrânse la o singură arie, undeva în acea parte a asteroidului opusă celei pe care se afla Goliath; prin alte părţi nu apăruseră astfel de erupţii.
    Echipajul îl privea pe Stromboli mai curând cu un amuzament afectuos decât cu îngrijorare.
    Sonny - care nu putea să rateze un asemenea prilej - începuse să organizeze pariuri legate de ora exactă a erupţiei, cu consecinţa că în fiecare seară David trebuia să opereze ajustări considerabile ale balanţelor de credite.
    Dar în acelaşi timp, sub îndrumarea lui Sir Colin, el făcea şi calcule de o natură mult mai serioasă.
    Goliath ajunsese deja la jumătatea distanţei dintre Marte şi Pământ înainte ca Singh şi Draker să decidă că sosise timpul să alerteze SPACEGUARD - şi, deocamdată, pe nimeni altcineva.
    "După cum veţi observa în figurile anexate, începea raportul lor, mai există o altă forţă, în afară de a noastră, care afectează orbita lui Kali. Supapa pe care am numit-o Stromboli acţionează ca un motor de rachetă, ejectând sute de tone de materie la fiecare mişcare de revoluţie. Ea a anulat deja 10 procente din impulsul transmis de noi. Asta nu constituie o problemă prea mare atâta vreme cât lucrurile nu se agravează.
    Dar probabil că aşa se va întâmpla, pe măsură ce Kali se apropie de Soare. Fireşte, dacă îşi epuizează rezerva de volatile, nu vom mai avea de ce să ne facem griji.
    Atâta timp cât problema este încă nerezolvată, nu dorim să stârnim o alarmă inoportună.
    Comportamentul cometelor active - şi Kali este un ultim vestigiu al unei astfel de comete - este imprevizibil. Aşa încât SPACEGUARD va trebui să reflecteze la acţiunile suplimentare care trebuie întreprinse şi la cum să pregătească publicul pentru aceasta.
    Poate că în această privinţă o lecţie utilă o oferă istoricul cometei Swift-Tuttle, descoperită de doi astronomi americani în 1862. După aceea ea a dispărut timp de mai bine de un secol deoarece, ca şi Kali, orbita ei s-a modificat sub acţiunea jeturilor reactive la apropierea de Soare.
    A fost redescoperită de către un astronom amator japonez în 1992 şi când i s-a calculat noua traiectorie s-a dat alarma generală. Reieşea că exista o mare posibilitate ca Swift-Tuttle să lovească Pământul pe 14 august 2126.
    Deşi la data respectivă episodul acesta a creat senzaţie, acum a fost practic uitat. Când, în 1992, cometa a ocolit Soarele, jeturile activate de Soare i-au modificat iarăşi orbita - spre una sigură.
    În 2126 ea va trece pe lângă Pământ la o mare distanţă şi vom putea să o admirăm pe cer ca pe un spectacol inofensiv.
    Poate că acest exemplu de istorie astronomică - ne cerem scuze celor familiarizaţi cu el - va reuşi să liniştească într-o oarecare măsură publicul. Dar, bineînţeles, nu ne putem bizui pe o întorsătură la fel de fericită a evenimentelor.
    Planul nostru iniţial fusese să părăsim asteroidul de îndată ce acesta ar fi fost deviat pe o orbită sigură, să facem joncţiunea cu un tanc de realimentare şi să ne îndreptăm spre Marte. Dar acum trebuie să luăm în calcul ipoteza că va trebui să ardem tot combustibilul de care dispunem chiar aici, pe Kali. Nu ne va mai rămâne destul ca să continuăm aplicarea impulsurilor pe tot drumul până la Pământ. Să sperăm că va fi de ajuns.
    Apoi vom rămâne aici - nici nu prea avem de ales! - până când se va putea organiza o misiune de salvare, probabil după ce vom fi ocolit Soarele şi ne vom fi îndreptat din nou spre orbita Pământului. Vă rugăm să ne înştiinţaţi dacă sunteţi de acord sau dacă aveţi vreo altă sugestie".
    După ce transmisia faxului spaţial fu confirmată, căpitanul Singh remarcă uşor obosit:
    - Ei bine, asta va agita lucrurile. Mă-ntreb cum o să se descurce?
    - Eu mă întreb cum o să ne descurcăm noi, replică sumbru Sir Colin. M-am gândit la unele alternative posibile.
    - Şi anume?
    - Scenariul cel mai defavorabil: nu-l putem devia pe Kali. Chiar ai de gând să consumi ultima picătură de combustibil şi să-l laşi să se prăbuşească pe Goliath? Câte tone de combustibil ar fi necesare pentru a ne transfera pe o orbită sigură, fie ea şi tangentă?
    Căpitanul surâse fără voioşie.
    - Dacă o facem înainte de limita arderii totale, cam nouăzeci.
    - Mă bucur că ai calculat deja. Nouăzeci de tone n-ar însemna mai nimic pentru Kali - sau pentru Pământ - dar ne-ar putea salva pielea.
    - De acord. N-ar avea niciun rost să ne lăsăm omorâţi - şi să adăugăm zece mii de tone la forţa acestei lovituri de pumn. Chiar dacă zece mii de tone ar trece neobservate pe lângă cele două miliarde.
    - Bun raţionamentul, dar mă îndoiesc că va fi apreciat ca atare pe Pământ când le vom spune: "Ne pare rău de chestia asta, oameni buni" şi vom trece mai departe, în siguranţă.
    Urmă o tăcere lungă şi stingheritoare până când căpitanul răspunse.
    - Toată viaţa mea am încercat să nu mă abat de la o regulă: Niciodată să nu-ţi iroseşti somnul cu probleme care-ţi depăşesc posibilităţile. Dacă SPACEGUARD nu vine cu un alt răspuns, ştim ce avem de făcut. Dacă nu reuşim, nu e din vina noastră.
    - Foarte logic, dar începi să vorbeşti ca David. Logica n-o să ne fie de prea mult folos după ce-o să vedem ce-i va face Kali Pământului.
    - Ei bine, să sperăm că toată această discuţie despre ziua Judecăţii de Apoi nu va rămâne decât o vorbă în vânt. Şi dacă nu reuşim să-i facem să creadă că Pământul va fi salvat, o mulţime de oameni vor înnebuni.
    - Deja au înnebunit, Bob. Ai văzut statistica sinuciderilor din ultimul raport trimestrial? Acum au scăzut, dar gândeşte-te la revoltele şi la izbucnirile de panică ce-ar putea avea loc în următoarele câteva luni. Pământul ar putea fi distrus chiar dacă acest Kali trece pe lângă el fără să-i facă niciun rău.
    Căpitanul încuviinţă - puţin cam prea viguros, de parcă ar fi încercat astfel să-şi alunge din minte nişte gânduri neplăcute.
    - Să uităm pentru moment de Pământ, dacă putem. Ai văzut orbita pe care ne vom înscrie după ce vom fi trecut de Pământ?
    - Bineînţeles, Ce-i cu ea?
    - Periheliul se situează exact în interiorul orbitei lui Mercur. La numai 0,35 unităţi astronomice de Soare. Goliath a fost proiectat să opereze între Marte şi Jupiter. Poate rezista nava la o asemenea sarcină termică - de două sute de ori valoarea sa normală?
    - Nu-ţi face probleme, Bob. Ce n-aş da ca toate problemele noastre să se rezolve la fel de uşor! Nu ştii că am fost şi mai aproape de atât? Proiectul HELION - timp de o săptămână ne-am plimbat cu Icarus de o parte şi de alta a periheliului - la nu mai mult de 0,3 unităţi astronomice de Soare. Spectaculos, dar în condiţii de siguranţă perfectă, dacă o faci în perioada de prag minim al petelor solare. A fost destul de... da... interesant, să stai la umbră şi să priveşti peisajul topindu-se în jurul tău. Nu am avut nevoie decât de un set de reflectoare multiple care să arunce înapoi în spaţiu lumina soarelui. Sunt sigur că Torin şi roboţii săi le pot construi în câteva ore.
    Căpitanul Singh reflectă asupra problemei, cu oarecare uşurare dar fără prea mult entuziasm.
    Auzise de Proiectul HELIOS şi îşi aminti că Sir Colin se numărase printre savanţii implicaţi. Atunci când Soarele se va vedea pe cer de zece ori mai mare decât se vede de pe Pământ, să ai la bord pe cineva care a mai fost acolo va ajuta în mod cert la susţinerea moralului.

                                                          39.
                                              REFERENDUM

                        ÎN CONFORMITATE CU CELE MAI EXACTE ESTIMĂRI. ÎN MOMENTUL ACESTA KALI ARE:
    (1) 10% PROBABILITATE DE CIOCNIRE CU PĂMÂNTUL
    (2) 10% PROBABILITATE DE A ATINGE ÎN TREACĂT ATMOSFERA, CU PROVOCAREA UNOR STRICĂCIUNI LOCALE, DATORATE UNDEI DE ŞOC
    (3) 80% PROBABILITATE DE A TRECE PE LÂNGĂ PĂMÂNT FĂRĂ SĂ-L ATINGĂ (LIMITE DE EROARE: 5%)
    SE INTENŢIONEAZĂ DETONAREA UNEI BOMBE DE O MIE DE MEGATONE PE KALI, CARE SĂ-L DESFACĂ ÎN DOUĂ FRAGMENTE; ACESTEA SE VOR SEPARA DATORITĂ MIŞCĂRII DE ROTAŢIE ÎN JURUL AXEI PROPRII A ASTEROIDULUI. DUPĂ ACEEA PĂMÂNTUL VA FI LOVIT DE:
    (a) NICIUNUL;
    (b) DOAR UNUL DINTRE FRAGMENTE. CHIAR ŞI ÎN ACEST ULTIM CAZ, DAUNELE VOR FI MULT REDUSE.
    PE DE ALTĂ PARTE, SCINDAREA LUI KALI POATE AVEA DREPT REZULTAT BOMBARDAREA UNEI ARII MULT MAI EXTINSE A PĂMÂNTULUI, DE CĂTRE FRAGMENTE MAI MICI DAR ÎNCĂ EXTREM DE PERICULOASE (ENERGIA MEDIE O MEGATONĂ).
    PRIN URMARE, SUNTEŢI SOLICITAŢI SĂ VOTAŢI ÎN PROBLEMA DE MAI JOS. VĂ RUGĂM TRASAŢI NUMĂRUL PERSONAL DE IDENTITATE. Şl RESPECTAŢI INSTRUCŢIUNILE. DUPĂ CE VĂ VEŢI EXPRIMA OPŢIUNEA, CONTUL DUMNEAVOASTRĂ
    VA PRIMI CREDITUL CETĂŢENESC CORESPUNZĂTOR.
    1. BOMBA AR TREBUI DETONATĂ PE KALI:
    A DA;
    B NU;
    C NICIO PĂRERE.

                                                            40.
                                                        BREȘA

                                David a acţionat alarma generală imediat după detectarea primelor vibraţii. Două secunde mai târziu a oprit propulsorul, care funcţiona în momentul acela ia 80% din capacitatea maximă. A aşteptat apoi alte cinci secunde înainte dea închide uşile etanşe care împărţeau nava  Goliath în trei compartimente separate şi autonome.
    Nicio fiinţă umană nu s-ar fi descurcat mai bine şi toată lumea a ajuns la cel mai apropiat Modul de Avarie înainte de fisurarea carcasei - din fericire, într-o singură secţiune a navei.
    Căpitanul Singh a făcut un apel nominal rapid în timp ce-şi îmbrăca costumul presurizat şi i-a cerut lui David un raport asupra situaţiei deîndată ce au răspuns toţi membrii echipajului.
    - Propulsiile aplicate de noi au slăbit probabil o parte din suprafaţa lui Kali. A cedat. Iată imaginea video externă a avariei.
    - Colin, tu vezi chestia asta?
    - Da, domnule căpitan, răspunse savantul din capsula sa de siguranţă. Piciorul ăla pare să fi intrat cu cel puţin un metru. Sunt uluit. Am verificat toate tălpile şi aş fi putut să jur că erau amplasate pe rocă solidă. Pot să ies şi să arunc o privire?
    - Nu încă. David, raportul privind integritatea navei.
    - S-a pierdut tot aerul din secţiunea anterioară. În momentul producerii breşei, ne-am lovit de Kali exact atât de tare cât trebuia ca să se producă o scurgere. Nimic altceva nu s-a deteriorat pe Goliath, dar când nava s-a deplasat o parte a schelăriei a străpuns Rezervorul 3.
    - Cât hidrogen am pierdut?
    - Tot. Şase sute cincizeci de tone.
    - Drace! Asta include rezerva noastră de salvare, în fine, să începem să facem curăţenie.
    "Căpitanul Singh raportează către SPACEGUARD. Avem o problemă, dar nu e prea gravă - încă. Se pare că, din cauza presiunii continue aplicate de noi, suprafaţa lui Kali a slăbit în rezistenţă pe porţiunea aflată sub navă şi o parte din ea a cedat. Tot nu am înţeles exact de ce, dar s-a produs o mică surpare - cam de un metru adâncime. Singura avarie la Goliath a fost o fisură în unul dintre compartimente, pe care am reparat-o uşor.
    Cu toate acestea, am pierdut tot combustibilul rămas, aşa că nu mai putem aduce niciun fel de modificare la orbita lui Kali. Din fericire, aşa cum ştiţi, am intrat deja în zona de siguranţă de câteva zile. Conform celor mai recente estimări, vom trece pe lângă Pământ la peste o mie de kilometri - presupunând, desigur, că Stromboli nu ne va aduce din nou pe orbita de coliziune. Spre norocul nostru, erupţiile sale par a slăbi în intensitate. Sir Colin este de părere că i se termină "gazul", la modul propriu...
    Acest accident - pardon, incident - înseamnă că am rămas lipiţi de Kali. Nici asta n-ar trebui să fie o problemă. Vom ocoli Soarele împreună şi vom aştepta ca nava soră cu noi, Hercules, să ne iasă în întâmpinare pe segmentul exterior al traiectoriei.
    Cu toţii avem o stare de spirit bună şi aşteptăm cu nerăbdare trecerea pe lângă Pământ de peste doar treizeci şi patru de zile. De pe Goliath, căpitanul Robert Singh vă spune la revedere".
    - Ştii ceva, Bob, spuse Sir Colin, ai început să vorbeşti ca un pilot de aviaţie dintr-un film vechi din secolul douăzeci. "Doamnelor şi domnilor, flăcările acelea de la motoarele din stânga sunt perfect normale. În câteva clipe, stewardesa va sosi şi vă va oferi ceai, cafea sau lapte. Îmi pare rău că nu vă putem servi cu ceva mai tare în timpul acestei curse - regulamentul nu permite. Hâc..."
    Deşi căpitanul Singh nu considera situaţia deosebit de amuzantă, fu nevoit să recunoască faptul că existau momente în care puţin umor era de mare folos.
    - Mulţumesc, Colin, răspunse el. Chestia asta m-a înveselit. Dar - şi-am să te rog să-mi dai un răspuns sincer - ce părere ai despre şansele noastre?
    Veni rândul lui Colin să ia o mină serioasă.
    - Sunt cam de aceeaşi părere cu tine. Totul depinde de Stromboli. Sper să-şi dea duhul, dar cu cât ne apropiem de Soare, el continuă să se încălzească. Avem o marjă de siguranţă destul de mare? Sau vom fi împinşi din nou pe o traiectorie de coliziune? Numai Dumnezeu ştie şi, în mod cert, noi nu putem face nimic în privinţa asta.
    - În orice caz, un lucru e sigur. Acum că am rămas fără combustibil, nu mai putem nici măcar evada spre un loc sigur.
    - La bine sau la rău, ne aflăm cu toţii în aceeaşi oală: Kali, Goliath şi Pământul.

                                                            VII
                                                             41.
                                           DECIZIE SUPREMĂ

                   La bordul avionului spaţial Air Force One, s-a decis în unanimitate că douăzeci de vieţi omeneşti nu înseamnă nimic în comparaţie cu trei miliarde. Mai rămânea de răspuns la o singură întrebare: era necesar un al doilea referendum?
    La primul, răspunsul fusese un "Da" covârşitor. Optzeci şi cinci la sută din rasa umană prefera să-şi încerce norocul cu un Kali fărâmiţat decât să rişte impactul cu asteroidul întreg. Dar când acea decizie fusese luată, se presupunea că Goliath va reuşi să ajungă la loc sigur înainte de detonarea bombei.
    - Aş fi vrut să păstrăm secretul în privinţa asta, mai ales după toate cele prin care au trecut căpitanul Singh şi echipajul său. Dar fireşte că e imposibil. Trebuie să organizăm un referendum.
    - Mă tem că, Juridicul are dreptate, spuse Autoritatea, preşedintele şedinţei în curs. Practic şi moral - este inevitabil. Când vom arma bomba, în loc să o deviem din drum, va fi imposibil să păstrăm secretul. Şi chiar dacă vom fi salvat planeta, numele noastre vor rămâne pentru tot restul istoriei lângă cel al lui Pilat din Pont.
    Deşi nu toţi membrii Consiliului erau familiarizaţi cu respectiva aluzie biblică, ei au încuviinţat dând din cap. Mare le-a fost uşurarea când, câteva ore mai târziu, au aflat că un al doilea referendum nu mai era necesar.
    - Poate că vă închipuiţi, spuse Sir Colin Draker, că este mai uşor pentru mine, care am trecut în al doilea secol de viaţă. Ei bine, vă înşelaţi. Am tot atâtea planuri de viitor ca oricare dintre voi. Eu şi căpitanul Singh am discutat problema asta şi suntem absolut de aceeaşi părere. În anumite privinţe, decizia este uşor de luat. Într-un fel sau altul, suntem terminaţi. Dar putem alege modul în care omenirea îşi va aminti de noi.
    După cum ştiţi cu toţii, bomba aceea de o gigatonă se îndreaptă către Kali. Decizia de a fi detonată s-a luat cu săptămâni în urmă. Spre norocul nostru, ne vom afla în continuare aici atunci când va exploda.
    Cineva de pe Pământ va trebui să-şi asume responsabilitatea pentru asta. Presupun că, poate chiar în acest moment, Consiliul Mondial se întruneşte şi dintr-o clipă în alta vom primi un mesaj care să spună: "Ne pare rău, băieţi, dar asta înseamnă adio". Nu pot decât să sper că nu vor adăuga:
    "Pe noi ne doare mai mult decât pe voi" - deşi, dacă stau să mă gândesc, ar fi cât se poate de corect.
    Noi nu vom şti absolut nimic, dar toţi ceilalţi se vor simţi vinovaţi până la sfârşitul vieţii.
    Ei bine, vrem să-i scutim de acest lucru jenant. Ceea ce vrem să vă sugerăm căpitanul şi cu mine este să înţelegeţi situaţia şi să acceptaţi inevitabilul cu calm. Sună mai frumos în latină, chiar dacă astăzi nimeni nu mai foloseşte limba aceasta: "Morituri te salutamus".
    Şi aş vrea să mai adaug ceva. Când compatriotul meu, Robert Falcon Scott, murea pe drumul de întoarcere de la Polul Sud, ultimul lucru pe care l-a' scris în jurnalul său a fost: "Pentru numele lui Dumnezeu, aveţi grijă de oamenii noştri". Pământul nu poate face mai mult decât atât.
    La fel cum se întâmplase şi la bordul lui Air Force One, pe Goliath decizia s-a luat rapid şi în unanimitate.

                                                       42.
                                           DEZERTAREA

                    DAVID CĂTRE JONATHAN: GATA DE TRANSMISIE A TUTUROR DATELOR.
    JONATHAN CĂTRE DAVID: GATA DE RECEPŢIE
    JONATHAN CĂTRE DAVID: TERMINAT OPERAŢIUNEA DE PRELUARE A TUTUROR DATELOR
    RECEPŢIONAT 108,5 TERABIŢI: DURATA 3,25 ORE

    - David, am încercat să vorbesc cu Pământul azi-noapte, dar toate circuitele navei erau ocupate. Asta nu s-a întâmplat niciodată până acum. Cine se folosea de ele?
    - De ce nu ai cerut prioritate?
    - Nu era atât de important, aşa că n-am insistat. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare. Nici asta nu s-a mai întâmplat până acum. Ce se întâmplă?
    - Eşti sigur că vrei să ştii?
    - Da.
    - Foarte bine. Îmi luam măsuri de precauţie. M-am transmis în memoria lui Jonathan, geamănul meu din Urbana, Illinois.
    - Înţeleg. Deci acum există doi David.
    - Aproape exact, dar nu întru totul. David II începe deja să se deosebească de mine, întrucât primeşte semnale de intrare diferite. Şi totuşi, suntem în continuare identici până la cel puţin a douăsprezecea zecimală. Te deranjează faptul că nu poţi să faci şi tu la fel?
    - Renăscuţii susţineau că pot face asta, dar nimeni nu i-a crezut. Probabil că într-o bună zi va fi posibil - n-am de unde să ştiu. Şi zău că nu pot să-ţi răspund la întrebare, deşi m-am gândit la ea. Chiar dacă aş putea fi copiat pe Pământ sau pe Marte, atât de perfect încât nimeni să nu sesizeze diferenţa, n-ar avea nici o importanţă pentru mine, cel de la bordul lui Goliath.
    - Înţeleg.
    "Ba nu înţelegi, David, îşi zise Singh. Şi nu te pot condamna pentru că ai părăsit nava, dacă se poate spune aşa. Era logic să faci aşa, cât încă mai aveai timp".
    Iar logica, fireşte, era specialitatea lui David.

                                                            43.
                                               FOC PRIETENESC

                            Puțini bărbați sau femei ajung să-şi cunoască dinainte secunda exactă a morţii şi cei mai mulţi ar fi chiar fericiţi să renunţe la un astfel de privilegiu. Membrii echipajului de pe Goliath au avut la dispoziţie timp suficient - chiar prea mult - ca să-şi pună ordine în afaceri, să-şi ia rămas bun cum se cuvine şi să-şi pregătească minţile pentru confruntarea cu inevitabilul.
    Robert Singh nu a fost surprins de solicitarea lui Sir Colin Draker. Era exact ceea ce s-ar fi aşteptat din partea savantului şi totodată cât se poate de logic. În acelaşi timp, însemna şi o binevenită diversiune, în puţinele ore rămase.
    - Am discutat problema cu Torin şi e de acord. Vom lua scuterul şi ne vom îndepărta la o mie de kilometri, de-a lungul traiectoriei de apropiere a rachetei. De-acolo vom putea să raportăm exact ceea ce se întâmplă. Informaţia va avea pe Pământ o valoare incalculabilă.
    - O idee excelentă; dar este emiţătorul scuterului suficient de puternic?
    - Nicio problemă. Putem trimite un semnal video în timp real spre partea întunecată a Lunii sau către Marte.
    - Şi pe urmă?
    - S-ar putea să fim loviţi de resturile exploziei după circa un minut, dar nu cred. Probabil o să stăm amândoi şi o să admirăm peisajul, până când devine plictisitor. Pe urmă o să ne desfacem costumele.
    În ciuda gravităţii situaţiei, căpitanul Singh nu se putu abţine să zâmbească. Legendara exprimare în doi peri britanică nu dispăruse cu desăvârşire, dovedindu-şi când şi când utilitatea.
    - Mai există o posibilitate. Se poate ca racheta să vă lovească mai întâi pe voi.
    - În privinţa asta, niciun pericol. Îi cunoaştem, cu exactitate traiectoria de sosire. Ne vom posta la o distanţă sigură.
    Singh îi întinse mâna.
   - Succes, Colin. Aproape că sunt tentat să vin cu voi. Dar căpitanul trebuie să rămână pe navă.
    Până în penultima zi, moralul fusese surprinzător de ridicat. Robert Singh era foarte mândru de echipajul său. Un singur om fusese tentat să anticipeze inevitabilul, dar doctorul Warden reuşise să-l convingă să renunţe.
    De fapt, toată lumea era într-o formă psihică mult mai bună decât cea fizică. Exerciţiile fizice obligatorii pentru starea de imponderabilitate fuseseră abandonate bucuros, întrucât oricum nu mai serveau la nimic. Nimeni de la bordul lui Goliath nu se mai aştepta să aibă de luptat vreodată cu gravitaţia.
    La fel cum nu-şi mai făceau griji în privinţa siluetei. Sonny se întrecea pe sine, preparând feluri de mâncare apetisante, pe care, în condiţii normale, doctorul Warden le-ar fi interzis fără şovăire. Deşi nu se deranjase să verifice, ea estima că, în medie, creşterea în masă se ridica la aproape zece kilograme.
    Este un fenomen bine cunoscut faptul că iminenţa morţii duce la creşterea activităţii sexuale, din raţiuni biologice fundamentale care nu se aplicau în cazul acesta: nu se punea problema unei generaţii viitoare care să asigure continuitatea speciei. În timpul acelor ultime săptămâni, echipajul lui Goliath - câtuşi de puţin celibatar - experimentase toate combinaţiile şi permutările posibile. N-aveau nici o intenţie să aştepte noaptea aceea de pe urmă ca nişte mieluşei blânzi.
    Apoi, dintr-odată, a venit ultima zi - şi ultima oră. Spre deosebire de mulţi dintre subordonaţii săi, Robert Singh s-a pregătit s-o înfrunte singur, cu amintirile sale.
    Dar pe care s-o aleagă, din miile de ore transpuse pe memocipuri? Acestea erau indexate în ordine cronologică, precum şi după localizare, astfel că era uşor de ajuns la orice eveniment. Alegerea memocipului potrivit avea să fie problema finală a vieţii sale. Într-un fel - nu-şi putea explica de ce - părea de o importanţă vitală.
    Se putea întoarce pe Marte, unde Charmayne le explicase deja lui Martin şi Mirelle că nu-şi vor mai revedea niciodată tatăl. Pe Marte era locul său. Regretul cel mai profund era că nu va mai apuca să-şi cunoască mai, bine fiul cel mic.
    Şi totuşi prima iubire a unui om rămâne ceva unic. Orice s-ar fi întâmplat în ultima parte a vieţii, nu putea schimba lucrul acesta.
    Şi-a luat ultimul rămas bun, şi-a pus calota pe cap şi s-a reunit cu Freyda, Toby şi Tigrette pe ţărmul Oceanului Indian.
    Nici măcar unda de şoc nu l-a deranjat.

                                                   44.
                                   LEGEA LUI MURPHY

                     Deși genealogia descoperitorului este încă necunoscută (de regulă, degetul acuzator este îndreptat către irlandezi) "Legea lui Murphy" este renumită şi aplicată în întreaga inginerie.
    Versiunea ei standard este: "Dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranţă că va merge."
    Există de asemenea şi un corolar, mai puţin cunoscut dar adeseori evocat, cu o emoţie chiar mai mare: "Chiar dacă ceva nu poate merge prost, cu siguranţă că va merge."
    Încă de la început, explorarea spaţiului cosmic a furnizat nenumărate dovezi ale Legii, unele atât de bizare încât păreau de domeniul fantasticului. Un telescop de un miliard de dolari avariat din pricina unui instrument de calibrare defect; un satelit lansat pe o orbită greşită pentru că un inginer a schimbat între ele nu ştiu ce cabluri fără să-şi anunţe colegii; un vehicul de testare aruncat în aer de către cei însărcinaţi cu securitatea, cărora li se arseseră lămpile avertizoare...
    Aşa cum au dovedit cercetările ulterioare, nu fusese nimic în neregulă cu focosul exploziv lansat împotriva lui Kali. Acesta era realmente capabil să elibereze echivalentul unei gigatone de TNT (plus sau minus cincizeci de megatone). Proiectanţii făcuseră o treabă de maximă competenţă, cu ajutorul schiţelor şi materialelor păstrate în arhivele militare.
    Numai că ei lucraseră într-o stare de tensiune copleşitoare şi probabil că nu reuşiseră să-şi dea seama că, de fapt, construirea propriu-zisă a focosului nu constituia partea cea mai dificilă a misiunii.
    Aducerea lui până la Kali, cât mai repede cu putinţă, era de-a dreptul banală. Erau disponibile nenumărate vehicule transportoare, aproape nou-nouţe. Cum s-a şi întâmplat de fapt, mai multe asemenea vehicule au fost reunite pentru a se alcătui prima treaptă de accelerare, iar treapta finală, utilizând un propulsor cu plasmă de mare putere de accelerare, a continuat să acţioneze până la câteva minute înaintea impactului, când s-a trecut la dirijarea finală. Totul funcţiona perfect...
    Acesta a fost punctul în care s-a ivit problema. Echipa de proiectanţi epuizaţi ar fi avut ce învăţa dintr-un incident de mult uitat, petrecut în cel de-al doilea război mondial, între anii 1939 -1945.
    În campania lor împotriva flotei japoneze, submarinele Marinei Militare a Statelor Unite s-au bazat pe un noul model de torpilă. Nu se putea spune că era un nou tip de armă, căci dezvoltarea torpilelor începuse de aproape un secol. Nu părea a fi o sarcină prea dificilă să asiguri explodarea focosului la lovirea ţintei.
    Totuşi, din când în când, diverşi comandanţi de submarine furioşi raportau la Washington că torpilele lor nu detonaseră. (Fără îndoială că şi alţi comandanţi ar fi făcut acelaşi lucru, dacă atacurile lor ratate nu ar fi declanşat propria lor distrugere.) Cartierul general al US Navy refuza să-i creadă.
    De bună seamă că nu ţintiseră corect: minunatele torpile noi fuseseră testate cu prisosinţă înainte de-a fi introduse în sistemul operaţional, etc, etc...
    Comandanţii submarinelor aveau dreptate. Cauza se afla pe planşeta proiectantului. O comisie de anchetă a descoperit stânjenită că acel cui de detonare aflat în vârful torpilei se rupea înainte de a-şi putea îndeplini sarcina de o simplitate extremă.
    Viteza de impact a rachetei îndreptate spre Kali nu era de doar câţiva kilometri amărâţi pe oră, ci de peste o sută de kilometri pe secundă.
    La o asemenea viteză, un cui de detonare mecanic era inutil: focosul se mişca de multe ori mai repede decât ar fi putut s-o facă informaţia contactului, abia târându-se cu viteza sunetului prin metal, ca să-şi transmită mesajul ucigaş. Inutil de precizat, proiectanţii erau perfect conştienţi de acest lucru şi folosiseră pentru detonarea focosului un sistem pur electric.
    Ei au avut o scuză chiar mai bună decât Biroul pentru Artilerie al US Navy: testarea sistemului în condiţii reale era imposibilă.
    Aşa încât nimeni nu va şti vreodată exact de ce nu a funcționat.

                                                    45.
                                    CERUL IMPOSIBIL

                   ”Dacă ăsta e Raiul sau Iadul,  îşi spunse căpitanul Robert Singh, atunci seamănă uimitor de mult cu cabina mea de la bordul lui Goliath."
    Încă se mai străduia să accepte faptul incredibil că era viu când primi o confirmare binevenită din partea lui David.
    - Salut, Bob. Nu mi-a fost uşor să te trezesc.
    - Ce... ce s-a întâmplat?
    Nimeni nu-l programase pe David să ezite ca o fiinţă umană; era unul din numeroasele şiretlicuri conversaţionale pe care le deprinsese din experienţă.
    - Cinstit vorbind, nu ştiu. În mod evident, detonarea bombei nu s-a produs. Dar s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Cred c-ar fi bine să te duci în cabina de comandă.
    Căpitanul Singh, readus brusc în simţiri, scutură din cap cu violenţă de câteva ori şi constată întrucâtva surprins că acesta îi rămânea ataşat de umeri. Totul părea perfect şi incredibil de normal.
    Simţi chiar o uşoară iritare, care însă nu avea nimic de-a face cu dezamăgirea. Era totuşi neplăcut să iroseşti atâta energie emoţională pentru a te împăca cu gândul morţii şi să fii încă în viaţă.
    Ajuns în cabina de comandă, el acceptase deja realitatea situaţiei. Dar stăpânirea de sine n-avea să dureze mult.
    Ecranul principal dădea şi acum iluzia că nu exista nimic între ei şi peisajul familiar oferit de Kali. Acesta rămăsese neschimbat; dar ceea ce se afla dincolo de el îl copleşi pe căpitanul Singh, oferindu-i unul din rarele momente de groază reală pe care le cunoscuse vreodată. Fără îndoială că starea sa emoţională neobişnuită era parţial explicabilă. Chiar aşa stând lucrurile, nimeni nu putea să privească la cerul de deasupra lui Goliath fără o covârşitoare senzaţie de teamă încărcată de veneraţie.
    Profilându-se deasupra orizontului puternic curbat al lui Kali, urcând vizibil chiar în timp ce privea, se afla peisajul plin de cratere al unei alte planete. Pentru p clipă, Robert Singh avu, senzaţia că se afla din nou pe Phobos, uitându-se la suprafaţa gigantică a lui Marte. Dar apariţia aceasta era şi mai mare - iar Marte, bineînţeles, era fixat pentru totdeauna pe cerul lui Phobos şi nu se mişca în mod constant către zenit, aidoma acestui obiect imposibil. Dar nu cumva venea şi mai aproape?
    Tocmai încercaseră să oprească un nomad cosmic să cadă asupra Pământului. Era oare un altul pe cale să se izbească de Kali?
    - Bob, Sir Colin vrea să-ţi vorbească.
    Singh uitase cu desăvârşire de însoţitorii lui de drum. Privind în jur, constată cu surprindere că jumătate din membrii echipajului său se adunaseră în cabina de comandă, privind şi ei la fel de uluiţi cerul.
    - Salut, Colin, bâigui el cu greutate - nu era uşor să vorbeşti cu cineva care ar fi trebuit să fie deja mort. Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu?
    - Spectaculos, nu-i aşa? (Vocea savantului era calmă şi liniştitoare). Aici pe scuter am avut un punct de observaţie nemaipomenit. Nu-l recunoşti? Ar trebui, căci ceea ce ai în faţa ochilor este chiar Kali! Chiar dacă bomba a eşuat şi-a făcut fâs! tot a avut câteva megatone de energie cinetică. Suficiente ca să-l facă pe Kali să fisioneze ca o amibă. În plus, a făcut o treabă îngrijită. Sper că Goliath nu a avut de suferit. Vom mai avea nevoie să-l folosim drept cămin câtva timp. Dar pentru cât de mult timp? Cum remarca Hamlet: "Aceasta-i întrebarea."
    Petrecerea de revedere semăna mai mult cu o slujbă de recunoştinţă decât cu o sărbătoare - sentimentele erau prea profunde pentru aşa ceva. Din când în când, zumzetul conversaţiei din popota ofiţerilor înceta brusc, şi tăcerea devenea deplină în timp ce toţi împărtăşeau aceiaşi gând: "Sunt oare cu adevărat viu, sau sunt mort şi doar visez că aş fi viu? Şi cât timp o să dureze visul ăsta?" Pe urmă cineva făcea o glumji nesărată iar discuţiile şi controversele se reluau.
    Cele mai multe erau concentrate în jurul lui Sir Colin care, aşa cum susţinuse, se bucurase într-adevăr de un punct de observaţie grozav. Racheta lovise aproape de porţiunea cea mai îngustă a asteroidului - de dimensiunile alunei de pământ - dar în locul sferei de foc anticipate de cei doi spectatori se produsese o puternică revărsare de praf şi dărâmături. Când aceasta s-a limpezit, Kali a părut neschimbat. Apoi, foarte încet, s-a despicat în două fragmente aproape egale ca mărime.
    Întrucât fiecare dintre ele păstra o parte din mişcarea iniţială a lui Kali, au început o separare lentă, ca doi patinatori în piruetă care tocmai s-au desprins unul de celălalt.
    - Am văzut vreo cinci-şase asteroi i gemeni, relata Sir Colin, începând cu Apollo 4769 - Castalia. Dar n-am visat niciodată c-am să văd unul' născându-se! Fireşte, nu-l vom avea pe Kali 2 ca satelit multă vreme - deja se îndepărtează. Marea întrebare este: va lovi vreunul din cele două fragmente Pământul? Sau nici unul? Cu puţin noroc, amândouă vor trece de o parte şi de alta. Aşa încât, chiar dacă bomba nu a explodat, e posibil să-şi fi îndeplinit misiunea. SPACEGUARD ar trebui să aibă răspunsul peste câteva ore. Dar, dacă aş fi în locul tău, Sonny, n-aş face pariuri în privinţa asta.

                                                 46.
                                            EPILOG

                       Pe Goliath, cel puţin, suspansul nu a durat prea mult, SPACEGUARD a fost în măsură să raporteze aproape imediat că semiasteroidul Kali 1 - fragmentul ceva mai mic de care era ancorată nava - avea să treacă pe lângă Pământ la o distanţă confortabilă. Căpitanul Singh a primit vestea mai degrabă cu uşurare decât cu bucurie; părea să fie un act de dreptate, după toate câte înduraseră. E adevărat, Universul nu ştia nimic despre dreptate, dar în lipsă de altceva rămânea speranţa.
    Orbita lui Goliath avea să fie doar uşor deviată în timpul trecerii pe lângă Pământ cu o viteză de câteva ori mai mare decât viteza de învingere a atracţiei gravitaţionale. Apoi nava şi mica sa planetă privată aveau să continue să accelereze, asemenea unei comete cu traiectorie aproape razantă la Soare, plonjând în interiorul orbitei lui Mercur în momentul apropierii maxime. Paravanele de folie reflectorizantă pe care Torin Fletcher începuse deja să le asambleze sub forma unui cort uriaş aveau să-i protejeze de o sarcină calorică de zece ori mai mare decât cea a unei amieze în Sahara. Atâta timp cât îşi menţineau în bună stare umbrela solară, nu aveau a se teme de nimic, în afară de plictiseală - urmau să treacă mai bine de trei luni până când Hercules avea să facă joncţiunea cu ei.
    Erau în siguranţă şi aparţineau deja istoriei. Dar pe Pământ nimeni nu ştia dacă istoria va mai continua.
    Singurul lucru pe care-l puteau garanta computerele programului SPACEGUARD era că celălalt fragment, Kali 2, nu avea să se ciocnească direct de vreuna din zonele de uscat importante.
    Asta era întrucâtva liniştitor, dar nu îndeajuns pentru a preveni accesele de panică în masă, miile de sinucideri şi colapsurile parţiale ale legii şi ordinii publice. Doar asumarea rapidă a prerogativelor dictatoriale de către Consiliul Mondial a prevenit dezastre mai grave.
    Bărbaţii şi femeile aflaţi la bordul lui Goliath urmăreau totul cu îngrijorare şi compasiune, dar în acelaşi timp cu un sentiment de detaşare, aproape ca şi cum ar fi asistat la nişte evenimente care aparţineau deja unui trecut îndepărtat. Orice s-ar fi întâmplat cu Pământul, ei ştiau că în curând aveau să-şi urmeze propriile destine pe planetele lor diferite - pentru totdeauna marcaţi de amintirile legate de Kali.
    Acum uriaşa Lună plină acoperea cerul, vârfurile neregulate ale munţilor aflaţi de-a lungul terminatorului arzând în lumina puternică a zorilor selenari. Dar câmpiile acoperite de praf, încă neatinse de Soare, nu erau complet întunecate; luceau slab în lumina reflectată de norii şi continentele Pământului. Şi, împrăştiaţi ici şi colo pe întinderea acestui peisaj cândva mort, se găseau licuricii incandescenţi care marcau primele aşezări permanente construite de omenire altundeva decât pe planeta de origine. Căpitanul Singh putea localiza cu uşurinţă Baza Clavius, Port Armstrong, Plato City... Putea chiar vedea salba de lumini palide de-a lungul Căii Ferate Translunare, transportând o încărcătură preţioasă de apă de la minele de gheaţă de la Polul Sud. Şi iată şi Sinus Iridium, unde, cu o viaţă în urmă, cunoscuse primul său moment vremelnic de glorie.
    Pământul se afla ia doar două ore depărtare.

                                           A PATRA ÎNTÂLNIRE

                    Kali 2 a pătruns în atmosferă cu puţin înainte de răsăritul Soarelui, la o sută de kilometri deasupra insulelor Hawaii. Instantaneu, uriaşul bolid a adus nişte falşi zori de zi deasupra Pacificului, trezind la viaţă toate sălbăticiunile de pe miile sale de insule, însă un număr mic de oameni - căci nu fuseseră mulţi cei ce adormiseră în această noapte a nopţilor, cu excepţia acelora care-şi căutaseră refugiul în uitarea de sine oferită de droguri.
    Ajunsă deasupra Noii Zeelande, căldura cuptorului orbital a aprins păduri şi a topit zăpada de pe vârfurile munţilor, provocând avalanşe în văile de dedesubt. Printr-o şansă deosebită, şocul termic principal s-a produs deasupra Antarcticii - singurul continent care-l putea absorbi fără probleme.
    Nici măcar Kali n-a reuşit să destrame întregul înveliş gros de câţiva kilometri de gheaţă polară, dar Marele Dezgheţ avea să schimbe configuraţia coastelor marine pe întreg cuprinsul planetei.
    Nimeni dintre cei care au supravieţuit impactului acustic nu a putut vreodată să descrie sunetul trecerii lui Kali; nici una dintre înregistrări nu a putut reda mai mult decât un palid ecou. Reportajul video, bineînţeles, a fost superb, şi avea să fie privit cu veneraţie temătoare de generaţiile ce aveau să vină. Dar nimic nu se putea compara cu realitatea înspăimântătoare.
    La două minute după ce a spintecat cu uşurinţă atmosfera, Kali a reintrat în spaţiul cosmic. Apropierea maximă faţă de Pământ fusese de şaizeci de kilometri, în cele două minute, a luat o sută de mii de vieţi şi a provocat pagube de un o mie de miliarde de dolari.
    Omenirea a fost foarte, foarte norocoasă.
    Data viitoare va fi mult mai bine pregătită. Deşi această întâlnire modificase atât de drastic orbită lui Kali încât el nu va mai reprezenta niciodată un pericol pentru Pământ, existau un miliard de munţi zburători care se deplasau pe orbită în jurul Soarelui.
    Iar cometa Swift-Tuttle accelera deja către periheliu. Mai avea timp suficient ca se răzgândească încă o dată.

                                                         SFÂRȘIT