20.
Ezită, totuși, fiindcă imaginea Mâinii și a Cocotei, prinse în capcana acelei fundături, îl încânta nespus de mult. Spera că vor avea parte de chinuri groaznice, înainte ca unica lor portiță de salvare să se închidă pe veci.
Poate că vor calcula greșit momentul și se vor năpusti drept în flăcări, arzând amândouă ca niște torțe - un spectacol pe care Maddoc nu voia să-l rateze.
Târfa sugativă-de-vodcă o trase pe fată spre ea. Încerca, probabil, să găsească o modalitate de a o proteja cu propriul ei trup, în momentul în care se vor năpusti spre partea de coridor mistuită de flăcări, de parcă ar mai fi contat dacă puștoaica se alegea și nu niște arsuri, când oricum și-așa era „foc” de urâtă.
Brusc, o porțiune din stivele care formau unul dintre pereții coridorului dintre ele și Preston se prăvăli pe jos, și cenușă de hârtie arsă, ca niște fluturi de noapte mari și negri.
Nu mai aveau cum să iasă de-acolo, decât croindu-și drum prin resturile incandescente, care le ajungeau până la genunchi.
Văzând că soarta le era pecetluită, femeia și fata se retraseră în partea din spate a fundăturii.
Vor mai trăi încă trei minute, poate cinci, cel mult, până când fumul se va revărsa aici în valuri înăbușitoare, până când se vor transforma în două torțe vii. Preston nu avea curaj să mai rămână aici și la actul final, fiindcă exista riscul de a pieri odată cu ele, în casa cuprinsă de flăcări.
Își simțea sufletul apăsat de povara unei mari dezamăgiri. Agonia lor, urmărită nemijlocit, i-ar fi făcut mare plăcere și, astfel, ar fi putut spori cantitatea totală de fericire din lumea aceasta. Așa însă moartea lor va fi aproape la fel de inutilă cum fusese și viața pe care o trăiseră.
Se consolă cu gândul că în cuptorașul Găurii negre se cocea o nouă șarjă de cozonăcei.
Când Preston se pregăti să plece, lăsând la cheremul focului cele două grămezi de seu viu, femeia începu să urle după ajutor. Excitat de disperarea din vocea ei, Preston mai zăbovi câteva clipe.
Tresări speriat, când auzi un alt strigăt, venit ca răspuns din altă parte a labirintului. Uitase de cele trei izbituri puternice, ca și cum cineva ar fi spart o ușă - încă o dovadă a faptului că aerul poluat îi afecta deja gândirea, întunecându-i judecata.
Prinzând curaj, femeia strigă de mai multe ori, folosindu-și vocea pe post de far.
Un alt strigăt de răspuns răsună peste cântul tot mai sonor al milioanelor de limbi de foc, iar în stânga lui Preston, la vreo trei metri, un bărbat voinic, îmbrăcat cu o cămașă înflorată, își făcu apariția la gura altui culoar.
Tipul avea un revolver.
Vădind o desconsiderație șocantă față de orice comportament etic, ticălosul acesta îl împușcă pe Preston.
Nu se cunoșteau; niciunul dintre ei nu dispunea de informațiile necesare pentru a evalua utilitatea celuilalt în această lume; cu toate astea, nemernicul apăsase pe trăgaci, fără nicio șovăire.
Când văzu că necunoscutul ridică arma, Preston își dădu seama că ar trebui să se arunce în spate și, cumva, în dreapta, dar, fiind mai degrabă o fire meditativă decât un tip de acțiune, nu apucă să schițeze vreun gest de apărare; impactul glonțului taxă imediat această ezitare.
Se clătină pe picioare, căzu, se rostogoli pe burtă și, târându-se, reuși să se îndepărteze de trăgător, de fundătura în care femeia și fata așteptau să ardă de vii, până când intră pe o altă arteră a labirintului; era șocat de intensitatea durerii, care i se părea mai cumplită decât tot ceea ce simțise vreodată, ori decât se așteptase să îndure în viață.
- Suntem aici! strigă Noah spre Micky și fetiță. Rezistați, o să vă scoate de-acolo!
Declanșat doar de câteva minute, pârjolul se întinsese uluitor de rapid în toată partea din față a casei.
Nefiind un om care să-și bătut capul cu ipotezele existenței unor forțe stranii în lume, Noah Farrel avea totuși senzația că incendiul acesta era altfel, că era ceva oarecum viu, conștient, viclean. Ceva care bântuia prin labirint, având un țel ciudat. Căutând mai mult decât combustibilul necesar pentru a-și hrăni apetitul nemărginit.
Știa că pompierii au uneori o asemenea senzație, care îi face să dea numele de Lighioană incendiului respectiv.
Ușa de la veranda acoperită și ușa dintre verandă și bucătărie rămăseseră deschise, după ce el și Cass pătrunseseră acolo cu forța. Ușile interioare fuseseră scoase demult.
Acum, aerul supraîncălzit din casă căuta răcoarea de-afară, de dincolo de colecția de stilce, iar curentul puternic trăgea fumul, cenușa și tăciunii fierbinți prin labirint, ademenind parcă pojarul spre niște rezerve mai mari de oxigen.
În mare parte, focul se limitase doar la partea din față a casei. Situația aceasta nu avea însă să mai dureze mult timp.
Stând la intrarea culoarului, terminat printr-o fundătură, unde până acum câteva clipe fusese postat Maddoc, Noah mijea ochii, încercând sp evalueze situația.
Coridorul avea cam trei metri lungime, din care focul cuprinsese deja cam un metru și douăzeci din ambii pereți. Clar, nu se putea ajunge de-aici la Micky și la fetiță, pe care Noah le zărea dincolo de niște perdele scânteietoare de flăcări.
Înfășcându-l de poalele cămășii înflorate, Cass îl trase pe Noah într-o parte și îi arătă că doar unul dintre pereții laterali ai fundăturii ajungea până sus, în tavan. Celălalt perete, comun cu coridorul paralel pe care veniseră ei, era mai scurt, lăsând un spațiu cam de șaizeci de centimetri până la plafon.
Intrând din nou pe acest coridor, de unde pășise afară înainte de a-l împușca pe Maddoc, Noah vârî revolverul în toc și o lăsă pe Cass să-i facă vânt, în sus. Izbuti, astfel, să se cațere pe latura superioară a barierei care îi despărțea de fundătura unde Micky și fetița erau prinse în capcană.
În vârf, în spațiul îngust dintre stive și tavan, cu picioarele înspre culoarul unde era Cass și cu pieptul lipit de muchia de sus a peretelui, Noah simțea că-l ustură ochii de la fumul care, aici, era mai dens și mai înecăcios. Mai bine să-și țină răsuflarea cât putea de mult, încercând să inhaleze cât mai puțin din aerul acela poluat.
Așadar, în Valea umbrelor. Fiecare secundă însemna un ticăit mai aproape de Moarte.
Un ghemotoc de sârmă ghimpată își răsucea spinii în rana de la umăr. Aproape că îl bucura această senzație de durere, care compensa, cumva, efectul de amorțire a simțurilor pe care îl aveau toate emanațiile toxice din jur.
Cu multă precauție, ca să nu șubrezească echilibrul peretelui făcut din stive de publicații, care putea oricând să se prăvălească exact peste persoanele pe care încerca el să le salveze, dar cu mișcări totuși iuți, se trase mai în față, până ce reușă să vadă dedesubt, în culoar terminat printr-o fundătură. La un metru în dreapta lui, focul mistuia podeaua, întinzându-se deja pe suprafața verticală a peretelui.
Porțiunea de zid de sub el, care avea o înălțime de vreo doi metri, nu luase încă foc. Exact când Noah lăsă în jos brațele, Micky ridică privirea. Respira greu. Fața ei era la numai șaizeci de centimetri de capul lui. Obrazul stâng mânjit de sânge, părul încleiat de sânge pe aceeași parte a capului.
Fără să ezite, Micky o săltă pe Leilani; după expresia chinuită de pe chipul femeii, Noah înțelese cât de rău o durea rana urâtă de la cap.
Noah o prinse pe fetiță și o ridică spre el. Leilani se căznea și ea să îi ușureze sarcina, prinzându-se de umărul lui și de partea de sus a peretelui.
În felul acesta, trasă de sus, împinsă de jos, izbuti să se strecoare între Noah și colțul de sus al fundăturii, intrând în spațiul îngust și plin de fum dintre stive și tavan.
Când se convinse că Leilani reușise să se târască deja spre cealaltă margine de sus a peretelui, înspre culoarul unde Cass aștepta să o ajute să coboare, Noah o apucă pe Micky de subțiori, iar tânăra procedă la fel ca fetița, mai înainte.
Era însă mai grea decât aceasta și nici n-o împingea nimeni de dedesubt.
Noah, la rândul lui, nici nu mai îndrăznea să respire, de teamă că pachetele de ziare se vor surpa sub el.
Conștientă și ea de pericol, Micky se târa în sus cu multă prudență, strecurându-se, apoi, pe lângă Noah, peste latura de sus a peretelui, până în cealaltă parte, care dădea spre culoarul unde se aflau Cass și Leilani.
În dreapta lui, colții strălucitori ai focului mușcau din stive, mai aproape cu vreo treizeci de centimetri decât adineauri.
Trăgându-se înapoi, Noah se lovi cu capul de tavan. Îngheță când masa compactă începu să tremure sub el. Și rămase așa, înlemnit, până când peretele încetă să se mai clatine.
Pe urmă, sări jos, pe culoar, unde era în siguranță, împreună cu Cass, Micky și Leilani.
În siguranță, ca pe Titanic. În siguranță, ca la Hiroshima, în 1945. În siguranță, ca în Iad.
Operația de salvare durase cel mult un minut și jumătate, între timp însă condițiile se înrăutățiseră simțitor.
Spre partea din față a labirintului, părea că se lăsase noaptea, deși sugera mai degrabă un tsunami de apă neagră, încremenit așa printr-o magică oprire a timpului.
Pagini înnegrite din reviste vechi, transformate acum în mici fulgi de cenușă, pluteau leneș prin aer, spre ei, în timp ce minuscule roiuri de scântei se roteau pe deasupra capetelelor lor, unele stingându-se în contact cu pereții labirintului, altele declanșând acolo noi incendii, fiindcă nu mai apucaseră să coboare până la părul și hainele de dedesubt, care li s-ar fi părut atât de interesante.
Lui Noah i se uscaseră gura și nările, îi crăpaseră buzele. Toți tușeau, răgușiți de fum, strănutau, gâfâiau, expectorau scuipat negru și flegmă cenușie.
- Afară, acum! strigă Cass, pornind înainte, urmată de Leilani și Micky.
Venind în spatele lor, cu revolverul pregătit, în eventualitatea în care Maddoc ar mai fi vrut să-și arate mușchii, Noah văzu ghemul de foc pâlpâind spre partea din spate a casei, unde la venise incendiul nu ajunsese încă.
Poate reușeau totuși să găsească o modalitate de a-l ocoli și de a ieși afară.
Cotitură după cotitură, prin coridoarele întortocheate, ca și cum ar fi explorat circumvoluțiunile sinuase de pe suprafața unuicreier, Preston își alese ruta ținând seama de modelul clasic de labirint, care era imprimat în memoria rasei umane și la care recurg negreșit toți constructorii unor astfel de structuri.
Poate că Broscoiul nu era un tip obișnuit - în sensul că subuman părea mai plauzibil - sau poate că amintirile lui Preston despre cele învățate de mult de tot, era imperfecte, din moment ce avea senzația că nu ajungea nicăieri, ba chiar i se părea că trecuse deja prin aceleași locuri de mai multe ori.
În mod cert, rana făcută de glonț era de vină, fiindcă simțea cum îl vlăguiește de puteri, sau poate calitatea aerului, și nu memoria lui defectuoasă sau incapacitatea Broscoiului de a exploata resursele unor cunoștințe primordiale.
Gaura neagră își făcea mereu griji în legătură cu aerul tot mai viciat al planetei, care suporta permanent asaltul agresiv al grătarelor, al gazelor de eșapament, al odorizantelor de baie și al atâtor alte lucruri.
Aerul de-aici devenise insuportabil de grețos.
Conținea probabil, mai multe toxine chimice psihoactive decât avea Gaura în tot stoul ei de droguri.
Preston avea o senzație de beție, o beție albă provocată de substanțele chimice din hârtie, exacerbată de căldură și de pâlca subțire de fum, care conferea acestor catacombe cu indieni de lemn o atmosferă de salon de opiomani. Și el era la capătul puterilor.
Încercă să-și dea seama care dintre aceste aglomerări de deșeuri ascundea în spate un zid exterior al casei, ceea ce însemna că dincolo de aceste stive se aflau niște ferestre, care ofereau posibilitatea de evadare și aer curat sau, în fine, atât de curat cât se putea într-o lume plină de grătare fumegânde.
Din păcate, nu se putea concentra asupra acestei idei.
Ba căuta cu disperare locurile unde ar fi putut exista niște ferestre mascate, ba se trezea holbându-se nedumerit la îmbinarea complexă de coridoare, bombănind, scuipând pe pantofi.
Scuipat. Ce scârbos.
Câte fluide sunt în corpul omenesc. Fluide nocive.
Îi era rău.
Ce rău se simțea... dar pe urmă se surprinse trăgând cu ochiul pe după colțuri, nu în căutarea vreunor ferestre, ci a afurisiților de extratereștri, misterioși și șireți, care de ani de zile îi jucau feste, nelăsându-se prinși.
În cea mai mare parte a vieții, nu simțise nevoia să creadă într-o inteligență superioară. Propria-i inteligență i se părea superioară.
În urmă cu cinci ani, când a descoperit că unii savanți, specialiști în fizică cuantică și biologie moleculară, începuseră să creadă că universul oferă dovezi nenumărate și incontestabile referitoare la existența unui plan prealabil inteligent, și că numărul lor creștea constant, confortabila lui concepție despre lume fusese zdruncinată; în aceste condiții nu mai putea să ignore informațiile respective și să își vadă de omoruri cu dezinvoltură.
A continuat să ucidă, da, dar nu cu dezinvoltură.
Din fericire, în plină criză intelectuală, Preston dăduse peste un citat extrem de utili din Francis Crick, unul dintre cei doi savanți care câștigaseră premiul Nobel pentru descoperirea structurii de dublă spirală a ADN-ului.
Parcurgând și el o perioadă de criză, Crick ajunsese la punctul în care nu mai credea că evoluția prin selecție naturală avea temeince baze științifice. Orice viață, fie și la vinel molecular, era atât de ireductibil de complexă, încât devenea un argument în favoarea unui plan inteligent, ceea ce l-a convins pe Crick că orice formă de viață de pe Pământ fuseseră create nu de Dumnezeu, ci de o rasă de extratereștri dotați cu niște puteri și o inteligență incomprehensibil de vaste, o rasă care a creat poate acest univers, dar și altele.
Extratereștri.
Creatori extratereștri ai universului.
Creatori extratereștri misterioși ai universului.
Or, dacă o asemenea teorie îl mulțumea pe Francis Crick, laureat al premiului Nobel, era suficient de bună și pentru Preston Claudius Maddoc.
Dar, moralmente vorbind, creatorii extratereștri de lumi nu se mai sinchiseau de ceea ce făceau creaturile lor în viață.
De fapt, Preston avea o teorie prin care explica de ce o rasă de extratereștri dotați cu niște puteri și o inteligență incomprehensibil de vaste prefera să țopăie de colo-colo prin univers, făurind lumi și însămânțându-le cu varietăți infinite de viață, inteligente și nu numai.
Știa că era o teorie strălucită, genială pur și simpli, dar stând aici și scuipându-și pe pantofi, nu-și putea aminti magnifica sa teorie, nici măcar o singură dată.
Scuipându-și pe pantofi? Ce scârbos!
N-ar trebui să piardă vremea degeaba, scuipându-și pe pantofi, când n-a găsit nici măcar o fereastră.
Ferestre. Ferestre ascunse. Găsește una dintre misterioasele ferestre ascunse.
Mai mult ca sigur că se pitise pe-acolo vreun extraterestru, care râdea cu gura până la urechile lui de creator de lumi.
Știa el cu cine are de-a face. Știa el ce le poate pielea. Niște perverși, extrem de puternici și inteligenți.
Teoria lui - da, și-o amintea acum - teoria lui strălucită conform căreia extratereștrii făuresc lumi și însămânțează viață în ele, fiindcă jubilează când văd suferința speciilor create de ei.
Iată o teorie strălucită, nu de prost gust.
Da, ne-au făcut ca să murim, ca să murim cu zecile de miliarde de-a lungul veacurilor, fiindcă moartea le face lor bine, le oferă ceva de preț.
Poate că există o formă de energie, care se eliberează de fiecare dată când piere o ființă, o energie pe care omul nu are capacitatea de a o detecta, pe care ei o folosesc pentru funcționarea navelor lor cosmice, ori pe care o absorb chiar ei, pentru a fi siguri că vor trăi veșnic.
La o parte, Francis Crick. La o parte, voi, laureați neputincioși ai premiilor Nobel. Academia i-ar putea decerna lui râvnitul premiu dacă ar reuși să demonstreze principiile sale teoretice.
Încercând să găsească o confirmare a teoriei sale, Preston își petrecuse ultimii patru ani și jumătate ricoșând prin țară, dintr-un loc în altul care fusese vizitat, se zice, de farfurii zburătoare. Acesta era motivul pentru care venise până aici, la Lacul Călugăriței, dar din păcate doar pentru a suferi o nouă dezamăgire, ajungând în halul ăsta, căutând o fereastră și scuipânu-și pe picioare.
Scuipându-și pe picioare? Ce gest dezgustător! Nu mai lipsea decât să facă pipi pe el. Poate și făcuse, deja.
Totuși, în ciuda repulsiei manifestate, chiar avea dreptate: nimerise în locul acesta ciudat, unde nu făcea decât să scuipe neîncetat cocoloașe oribile de flegmă neagră, care nimereau infailibil doar pe pantalonii și pantofii lui. În plus, mai și bătea câmpii cu teoria lui.
Profund umilit de divagațiile astea de bețivan notoriu, nu se putea totuși abține să nu turuie așa, fiindcă, la urma urmei, profunda analiză intelectuală și reflecția filosofică formau însăși esența muncii lui.
Asta făcea el. Așa era el. O persoană care analizează, reflectează și ucide.
Singurul lucru de care trebuia poate să-i fie jenă era că vorbise cu voce tare de unul singur... dar pe urmă își dădu seama că nu era singur, de fapt.
Venise cineva.
Vălul de fum se retrase ca un val cenușiu, aerul din apropiere se limpezi, iar în această subită claritate apăru un vizitator cu o înfățișare extraordinară.
Era cam de mărimea Mâinii, dar în rest nu semăna cu nimic din ceea ce Preston văzuse sau visase vreodată.
Era o apariție felină, dar nu semăna cu nicio pisică. O apariție canină, dar nu semăna cu niciun câine.
Acoperit cu o blană albă lucioasă, care uneori părea făcută din pene, da, care în mod cert era deopotrivă blană și pene, dar totuși nici una, nici alta. Ochi rotunzi și aurii, mari ca niște farfurioare, ochi translucizi și luminoși care, în ciuda frumuseții lor, îl umpleau de teamă, deși își dădea seama că vizitatorul nu voia să-i facă rău.
Când aparița vorbi, Preston nu se miră, deși vocea - melodioasă și plăcută de băiețel - nu era cum se așteptase el.
Evident, apariția ascultase divagațiile lui, fiindcă rosti:
- Există o problemă cu această teorie: dacă niște extratereștri incomprehensibil de inteligenți au făcut lumea asta și tot ceea ce este în ea - cine i-a făcut pe extratereștri?
Lui Preston nu-i venea în minte niciun răspuns; nu era în stare decât să scuipe încă un cocoloș vâscos de flegmă neagră.
Valul cenușiu se revărsă iarăși peste el, iar vizitatorul se retrase în această negură, dizolvându-se într-o ceață alburie, îndepărtându-se, până când nu mai rămase decât ca o licărire aurie, întrevăzută o clipă înainte de a dispărea.
Plecarea aceasta îi lăsă lui Preston un gust groaznic de amar.
Vedenia fusese rodul imaginației lui, desigur, născută din vlăguirea provocată de sângele prelins din rană și de emanațiile toxice di jur. Vedeniile nu prea vorbesc îndeobște. Aceasta rostise câteva cuvinte, pe care Preston nu și la mai amintea, însă.
Luminozitatea flăcărilor pălea, ecranată parcă de pâlca tot mai groasă. Sigur, prea mult fumători de opiu în această hardughie!
Dintr-un colț îndepărtat, se auzi un zgomot dubios: un BUUUFFF prelung. Pe urmă, iarăși: BUUUFFF. Și încă o dată: BUUUFFF. Ca niște gigantice piese de domino care se răstoarnă unele peste altele, într-o mișcare lentă. Sinistru!
Simțea apropierea morții. Un val. Brusc, întuneric absolut. Și niciun pic de aer, doar funinginea care-i intra în plămâni.
Preston Maddoc urlă într-un sac negru, urlă de groază dându-și seama că venise vremea ca ființa lui să furnizeze un pic de energie navei cosmice.
BUUUFFF...
Ultimul din șir, mergând spre partea din spate a casei, spre incendiul din locul unde nu fusese niciun incendiu ceva mai devreme, Noah privi îngrijorat înapoi, în direcția din care veniseră; în aer pluteau pagini înnegrite din reviste, iar valul negru de tsunami se revărsa violent prin labirint.
Noah țipa, țipa groaznic, ca atunci când îl împușcase tanti Lilly, cu atâția ani în urmă.
BUUUFFF...
Pereții labirintului se năruiau, stivele de ziare și hârtii legate pachete cădeau peste pereții de alături, declanșând alte prăbușiri.
BUUUFFF...
Podeaua se cutremură la a treia bufnitură, care se dovedi a fi și ultima pentru moment, însă valul de tsunami continua să se apropie vijelios, ca un zid de fum înăbușitor și atât de dens, încât atenua până și răgetele focului care continua să facă prăpăd în spatele lui.
- Jos! urlă Noah.
Nu mai puteau fugi din calea dezastrului. Nu le rămânea decât să se trântească pe podea, să-și lipească fața de parchetul uzat și să spere că sub norul negru de deasupra mai exista măcar un centimetru de aer bun.
Aici, acum. Oh, Doamne! Beznă ca în caverne și cripte. Și doar aer viciat, chiar și la nivelul solului. Pe urmă, aerul tot mai irespirabil. Iar, apoi, aer deloc, și...
Valul negru se domoli, se retrase din jurul lor; da, iată-i ghemuiți unul în altul într-un luminiș miraculos, unde miroase a pădure verde, fără nici cel mai mic iz de ars sau funingine.
Imensul tsunami de fum continuă să se năpustească spre ei, peste ei și dincolo de ei, formând dedesubt acest refugiu imposibil, această buclă salvatoare de calm desăvârșit în plin tumult.
Și din masele orbitoare se îndreaptă spre ei o făptură de o frumusețe atât de incredibilă, încât lui Noah îi venea să se arunci în genunchi, dacă n-ar fi fost deja pe podea.
Albă ca o mantie răcoroasă de nea, entitatea era absolut neîntinată de mizeria prin care trecuse.
Uriașii ochi aurii și luminoși, care prin ciudățenia și privirea lor directă ar fi trebuit să-l îngrozească pe Noah, nu insuflau teroare, ci o senzație de pace.
Noah era copleșit de percepția umilitoare că acest vizitator îl vedea așa cum nimeni nu-l mai văzuse vreodată, că privea în adâncul lui tainic și nu se supăra de ceea ce descoperea acolo. Nu-l tulbura nicio groază, nicio frică, decât un fel de teamă reverențioasă numită venerație.
În schimb, în ființa lui se răspândise o bucurie pe care nu știuse că o avea în el, o bucurie care toată viața rămăsese închisă în colivia pieptului lui, iar acum își lua zborul în libertate.
Ridicându-se încet în picioare, se uita mirat la Cass... Micky... Leilani. Și ele erau copleșite de aceleași emoții. Momentul era magic, înălțător.
Ființa fermecată venise ca un leopard, dar acum se ridică și rămase în picioare ca un om, poate un pic mai înalt decât Leilani, de care se apropie și căreia i se adresă, incredibil, cu o voce de băiat. De fapt, era poate chiar vocea lui Curtis Hammond:
- Tot mai strălucești, Leilani Klonk.
- Și tu la fel, spuse fata.
- Nimic nu te frânge.
- Nu, fiindcă am venit frântă de durere.
- Dar nu înfrântă sufletește.
Pe fată o podidiră lacrimile, iar Noah - împreună cu Micky și Cass - se duseră lângă ea.
Nu știa ce se întâmpla aici, nu înțelegea cum această entitate magică și Curtis Hammond puteau fi una și aceeași persoană, însă știa că jugul disperării, pe care îl suporta de atâta vreme, fusese ridicat, iar pe moment nu avea nevoie să înțeleagă mai mult decât faptul că, pentru el, lumea se schimbase pe veci.
Ochii aurii îi priviră pe fiecare dintre ei în parte, înainte de a coborî din nou spre Leilani.
- Dar nu înfrântă sufletește, repetă apariția. Suferința nu te poate distruge. Răul nu te poate atinge. Vei realiza lucruri mărețe în viață,Leilani Klonk, lucruri mărețe și minunate. Și să știi că nu spun prostii!
Leilani râdea printre lacrimi. Sfioasă, de parcă s-ar fi rușinat de ceea ce se spusese despre ea, renunță să se mai uite la minunatul ei salvator, clipi privind în sus la marea neagră de funingine și gaze toxice, care se vânzolea deasupra globului lor protector și spuse:
- Hei, cosmonautule, ai făcut tu o scamatorie cu fumul, așa-i?!
- Fumul e format și el din niște particule fine de materie. La orice micronivel, unde voința poate învinge, am capacitatea de a deplasa unele particule din locul unde se află în locul unde vreau eu să fie. Știi, de fapt, sunt mai puține molecule în fum decât într-un zăvor, bunăoară. E o mică scamatorie. Nu știu decât trei scamatorii, toate mărunte, dar utile.
- Ești mai tare decât Batman, zise Leilani.
Zâmbetul apariției se dovedi la fel de luminos ca și ochii aceia aurii.
- Hei, mulțumesc. Știi, scamatoria asta consumă multă energie, ceea ce se traduce prin necesitatea de a ingurgita grămezi de crenvuști și alte bunătăți, așa că hai mai bine să ieșim de-aici.
Printr-o furtună de foc și fum, înaintau acum pe un culoar cu aer curat și proaspăt, ghidându-se după semnele lăsate de Noah, pentru a găsi mai ușor drumul spre ieșire.
Așadar, pe coridoare terminate în unghi drept, de-a lungul unei spirale, în bucătărie, pe sub bolta de sticle goale....
Cerul cenușiu, splendidele nuanțe metalice, ca argintul lustruit, ploaia, ploaia mai domoală decât la venire, o ploaie cum Noah nu mai văzuse vreodată: pură, proaspătă, înălțătoare.
Polly îi aștepta în curtea din spatele casei; avea în mână lucrurile lui Curtis Hammond, hainele și pantofii leoarcă de apă. Udă și ea până la piele, stropită de noroi, frumoasa geamănă surâdea ca o sfântă pe care n-o sperie niciun potop.
Grațioasă ca o apă curgătoare, cu blana albă neatinsă de picăturile de ploaie, apariția cu ochi aurii se duse la Polly, luă lucrurile băiatului și, pe urmă, răsucindu-se în loc se uită lung la ceilalți, până când aceștia se dumiriră și se întoarseră cu spatele.
După câteva clipe de tăcere și stupefacție, fiindcă nu le venea să creadă că tot ceea ce li se întâmpla era aievea, Leilani începu să chicotească.
Veselia ei era molipsitoare: gemenele, Micky, chiar și Noah râdeau acum cu poftă.
- Ce-i atât de nostim, mă rog? întrebă apariția.
- Te-am văzut deja gol, spuse Leilani printre hohote de râs.
- Dar nu și când eram Curtis Hammond. Asta, nu.
- Ce bine că nu ești ca toți extratereștrii ăia urâcioși care vin să salveze lumea și nu știu decât să facă pe grozavii cu noi!
Când părăsesc ferma Teelroy cu cele două mașini ale lor, de sub streșini și prin crăpăturile zidurilor casei nu ies decât niște firicele anemice de fum. Dar deodată furtuna de foc dinăuntru aruncă în aer ferestrele, iar niște imenși fulgi negri se rotesc în sus, tot mai sus, prin ploaie.
Ajung la șoseaua regională și se îndreaptă spre Lacul Călugăriței, fără să întâlnească niciun alt vehicul.
Ieșind din travestiul lui uman și revenind pe urmă la el, băiatul orfan de mamă a restabilit tensiunea biologică originală, care îl făcuse ușor de depistat în primele zile pline de peripeții când fusese Curtis Hammond.
O vreme, va fi vulnerabil în fața ticăloșilor care ar încerca să-l identifice pornind de la semnalul lui unic de energie.
Imediat ce vor ajunge înapoi în rulota gemenelor, trebuie să își ia calabalâcul și s-o șteargă de-acolo, fiindcă mișcarea exclude detectarea, cum s-ar zice, nu-i așa?
Sigur, îi va părea rău că a plecat din localitatea numită Lacul Călugăriței, fără să le fi văzut pe măicuțe practicând sporturi nautice.
Privește prin luneta automobilului Camaro, ca să se convingă că Polly și Cass vin și ele din urmă, cu mașina pe care o închiriase Noah de la aeroport. Da, Polly e la volan, iar Cass în dreapta, cu arma pregătită, probabil.
Știe că n-ar suporta niciodată să le piardă pe gemene, fabuloasele lui surori. Nu, asta niciodată. A pierdut prea mult, deja.
Micky conduce Camaro, iar Noah stă în față, lângă ea. Leilani e pe bancheta din spate cu Curtis, iar Old Yeller doarme întinsă între ei.
Nimeni nu vorbește în mașină. Fiecare e preocupat de gândurile sale, ceea ce Crutis înțelege perfect. Nu-i nevoie mereu de cuvinte pentru a comunica perfect cu cei de lângă tine.
Când ajung la camping, ploaia se oprește.
Pentru a ajunge la Fleetwood, trebuie să treacă pe lângă Prevost, iar când se apropie de acest vehicul, care fusese o închisoare pentru Leilani, Curtis vede parcate alături o mașină de poliție și o ambulanță.
Un polițist în uniformă, plantat lângă imensa casă-rulotă, îi face semn lui Micky să circule mai departe, să nu staționeze.
Ambulanța este pregătită cu ușile din spate deschise.
Doi medici pășesc de o parte și de cealaltă a unei tărgi, pe aleea gudronată, ocolind băltoacele. Grupul se îndreaptă spre ambulanță.
Pe targă se află întinsă o femeie. Deși Curtis n-a văzut-o niciodată, bănuiește despre cine este vorba.
Pentru siguranța ei, dar, mai ales, pentru siguranța celor care încearcă să o ajute, mama lui Leilani este legată de targă. Se zbate furioasă și încearcă să își rupă legăturile. Zvârlind din cap ba pe-o parte, ba pe cealaltă, îi înjură pe medici, îi înjură pe cei care se uită la ea și urlă blesteme spre cer.
Leilani întoarce privirea, pleacă fruntea și se holbează la mâinile pe care le ține încleștate în poală.
Pe banchetă, între ei, surioara canină nu s-a trezit din somn din cauza vacarmului de lângă automobilului Prevost. Pieptul i se ridică și coboară cu fiecare răsuflare.
Când Camaro trece prin dreptul salvării, Curtis ridică din poala fetiței mâna deformată a acesteia, pe care o așază cu palma în jos peste cățeaua adormită, acoperind-o apoi cu palma lui.
Dintre cele trei mici scamatorii pe care Crutis le poate face, prima se referă la capacitatea de a-și exercita voința la orice micronivel, acolo unde voința poate învinge. A doua este splendida capacitate de a stabili legătura băiat-câine. A treia este abilitatea de a învăța pe orice persoană cu care se întâlnește să realizeze cea de-a doua scamatorie, or, tocmai această a treia scamatorie este cea cu care poate el salva lumea.
- Sssââât! șoptește el și, când Leilani face ochii mari de tot, o ia cu el în visele cățelei.
Speranța așteaptă în visele unui câine, unde sacralitatea vieții poate fi cunoscută fără filtrul orbitor a tot ceea ce este omenesc - nevoi, dorințe, lăcomie, invidie și frică nemărginită.
Și aici, în pădurile și câmpiile din vis, pe țărmul mărilor de vis, conștient acut de permanenta starnicie a Prezenței jucăușe, Curtis are posibilitatea să îi demonstreze lui Leilani ceea ce, până acum, fetița doar a îndrăznit să spere cu adevărat: că, deși mama ei n-a iubit-o niciodată, există aceea care o iubește dintotdeauna.
73.
Old Yeller trece ca vilejia prin ușile duble deschise, intră în birou și înhață în bot o jucărie de plastic colorată.
În fuga mare, după ea, aterizează acolo doi retrieveri aurii, pe nume Rosencreantz și Guidesntern, sau mai scurt, Rosie și Jilly.
Aici, în biroul său, Constance Veronica Tavenall, în curând ex-soție a congresmanului Jonathan Sharmer, este așezată la splendidul ei secreter. Completează niște cecuri.
Doamna îi amintește lui Curtis de Grace Kelly: superbă, dar nu trufașă, princiară, dar totuși caldă, cu o grație de lebădă. Nu este imensă și maiestuoasă ca Donella, dar, ce mai tura-vura, n-are asemănare!
Noah se apleacă, vrând să ridice de pe jos cărțile de jos rămase lângă canapea, dar doamna Tavenall zice:
- Nu, nu. Lasă-le acolo, exact cum sunt, te rog.
Ceva mai devreme, acționând sub îndrumarea lui Curtis, surioara canină a scos din pachetul de cărți de joc toate cupele. Cu trufa și labele, le-a aranjat în ordine, de la doi la as.
Rosie se trage în marșarier până pe hol, în bot cu jucăria de care întinde, din celălalt capăt, Old Yeller. Mârâie și încearcă fiecare să smulgă jucăria dintre colții celeilalte, scutură din cap cu putere, dar codițele lor se mișcă! Ah! Ce joacă pe cinste!
Doamna Tavenall rupe o filă de cec din carnet și o împinge pe birou spre Curtis. Are un scris clar și frumos, aproape caligrafic.
Când citește suma de pe fila de cec, Curtis fluieră încetișor.
- Ohoho, doamnă Tavenall, sigur vă puteți permite așa ceva?
- Banii ăștia sunt pentru două case-rulotă, spune ea. Trebuie să fie de cea mai bună calitate, din moment ce veți locui atât de multă vreme în ele.
Prima rulotă va fi pentru Micky, Leilani și tanti Gen. A doua va fi pentru Noah, Curtis și pentru Richard, pe care nu l-a cunoscut încă.
Polly și Cass au deja mașinuța lor, grație divorțurilor de la Hollywood.
Oare locul din care ar trebui să înceapă salvarea lumii n-ar fi tocmai Hollywood? se gândește Curtis.
Timp de câteva săptămâni, Curtis și noua lui familie vor fi permanent în mișcare, până când el va deveni pe deplin Curtis, cum își dorește să fie, zădărnicind, astfel, orice tentativă a inamicilor extratereștri sau a agenților federali de a pune mâna pe el.
De multă vreme, nemernicii cu forțe malefice au activat aici, în lume, or, nu suportă să le strice cineva planurile, care, oricum, se situează exact la polul opus față de cele preluate de Curtis de la mama lui.
Bătălia a început.
El, împreună cu noile lui surori - patru la număr, împreună cu mătușa lui, Gen, cu fratele lui Noah, cu fratele lui Richard, pe care nu l-a întâlnit încă, și cu surioara lui canincă vor trăi mult timp de-acum înainte ca niște nomazi, fiindcă așa e mai prudent și mai eficient.
În plus, munca lor presupune multe călătorii: nu poți salva lumea toată dintr-un birou din Cleveland.
Pe măsură ce va transmite altora Darul plămădit din vise de câine, va întâlni și oameni care, primind această putere de la el, vor fi capabil să o transmită și ei mai departe, la fel ca el.
Și fecare va pleca în lume, cu propria-i caravană, împărtășind și altora miracolul Darului, pretutideni în lume, în orice vale, pe orice culme, pe toate continentele.
Prima dintre aceste persoane va fi Leilani. Dar abia după mulți ani va pleca singură în lume. Leilani care strălucește.
Doamna Tavenall mai împinge trei file de cec pe birou, iar de data asta Noah fluieră încetișor.
- Le-am post-datat, la inverval de câte o lună, zice doamna Tavenall. Folosește-le pentru cheltuielile pecare le veți avea.
Privește la computerul de pe biroul ei și zâmbește.
Din locul unde se află, Curtis nu poate vedea ecranul, dar știe ce este afișat pe el.
Ceva mai devreme, după scamatoria cu cărțile de joc, cocoțată pe scaunul doamnei și cu un pix între dinți, Old Yeller, sub influența lui Curtis, a dactilografiat:
Sunt o cățea cuminte. Am un plan, dar îmi trebuie fonduri.
- Până când o să consumați toate cele trei cecuri, zice doamna Tavenall, o să punem la punct un sistem de finanțare pe termen lung.
- Nici nu știu cum să îți mulțumesc, spune Noah.
- Ba eu sunt cea care trebuie să îți mulțumesc, insistă doamna Tavenall. Mi-ai schimbat viața de două ori deja... iar de data asta într-un mod pe care nici nu mi l-am putut inchipui vreodată.
Și ochii ei se umplură de lacrimile acelea omenești atât de frumoase, când exprimă bucurie, și nu angoasă și disperare. Se șterge la ochi, pe obraji și își suflă nasul într-un Kleenex.
Curtis s-ar fi așteptat la ceva teatral, cu un zgomot ca de trombon, dar doamna aceasta este atât de discretă, atât de fină.
Aruncând șervețelul la coș, doamna Tavenall se ridică de pe scaun și, clipind des, ca să scape de lacrimile aninate de gene, îi spune lui Noah:
- Cealaltă chestiune e mai complicată. Nu se rezolvă doar completând o filă de cec.
- Legal, tutorii sunt unchiul și mătușa lui, spune Noah, dar cred că ar fi dispuși să renunțe la acest statut. L-au plasat la căminul acela, după moartea părinților lui, și nu se duc niciodată să-l vadă. Le este rușine cu el. Cred că e o chestiune de ordin.... financiar.
- Nemernicii naibii! exclamă ea.
Chestia asta îl cam surprinde pe Curtis, care nu-și imaginase că o asemenea doamnă poate vorbi și urât.
- Ei bine, continuă ea, am niște avocați buni. Și poate reușesc să-i vrăjesc și eu un pic pe oamenii ăia.
- Dumneavoastră?! exclamă Curtis. Păi, cum să nu reușiți!? Îi dați gata în doi timp și trei mișcări, pe cuvântul meu!
Doamna râde, chiar dacă un pic cam ciudat, și îi spune că este un băiețel tare drăguț, iar el ar vrea să-i răspundă... dar tocmai atunci Jilly dă buzna în birou cu o zdreanță albă în bot, urmărită îndeaproape de Rosie și Old Yeller.
Supărat și gelos, probabil, pe cele două cățele care se jucau așa de frumos, fără să-l bage și pe el în seamă, Jilly găsise cârpa aceasta și, cumva, le convinsese și pe ele că e mai grozavă decât jucăria lor. Așa că, hai, cine prinde de zdreanță și trage mai tare?!?
- Jilly, aici! comandă doamna Tavenall, iar Jilly o ascultă imediat, dând din coadă fericit în timp ce se apropie de stăpână. Ia dă-mi mie asta, dulău ștrengar ce ești tu!
Rămași fără distracție, cei trei căței se trântesc e covor, gâfâind poznași.
- De când m-am lămurit ce fel de om e congresmanul, îi explică doamna Tavenall lui Noah, i-am aruncat toate lucrurile. NU vreau să mai păstrez nimic de la el. Jilly o fi smuls chesta asta din gunoi.
Deci zdreanța nu e zdreanță, de fapt, ci un tricou, pe care sunt imprimate patru cuvinte și un semn al exclamării. Punctul de la semnul exclamării este în formă de inimioară verde.
Cititind cuvintele de pe tricou, amintindu-și de tipul căruia Old Yeller i-a furat sandala, pe autostrada din Utah, Curtis spune:
- LOVE IS THE ANSWER.
- Cred că-i adevărat, spune doamna Tavenall, chiar atunci când afirmația o fac niște oameni care nu cred în așa ceva.
Ridicându-se de pe scaun, Curtis clatină din cap:
- Nu, doamnă. Dacă ne referim la răspuns, adică The Answer cu majuscule, atunci nu este așa. Răspunsul este mult mai complex. Dragostea, de una singură, este un răspuns ușor, or, de obicei, răspunsurile ușoare sunt cele care duc la pierzanie lumi întregi. Dragostea este o parte a răspunsului, dar numai o parte. Speranța este altă parte, și curajul la fel, caritatea, râsul, deopotrivă capacitatea de a vedea cât de verzi sunt brazii după ploaie. Răspunsul are atât de multe părți, încât ar fi imposibil să le îngrămădești pe toate pe un tricou.
Timpul trece, fiindcă asta știe el să facă, iar caravana se instalează într-o după-amiază caldă de primăvară pe un teren de camping, lângă un râu leneș.
Întrucât se apropie ora cinei, aduc pături, coșuri încărcate cu bunătăți și numeroase jucării pentru căței, acolo, pe malul apei.
Polly vine cu Diana, o superbă femelă de labrador negru; Cass apare cu Apollo, un splendid mascul de labrador galben.
Uite-l și pe Noah cu Norman - un ditamai dulău; vine și Ladybug, o cockeriță, care este surioara canină a lui Richard Veldon, alias Rickster.
Tanti Gen, Micky și Leilani sunt însoțite de Larry, Curly și Moe - trei retrieveri aurii, care sunt de fapt femele, dar așa i-a plăcut lui tanti Gen să le boteze.
Curtis, firește, o are pe surioara lui patrupedă.
Și, deși toți acești câini ar putea relata povești extraordinare, dacă ar avea darul vorbirii, povestea lui Old Yeller este cu certitudine cea mai palpitantă dintre toatr.
Oamenii semai joacă și între ei, fără câini, deși Leilani insistă să nu se organizeze alergări în trei picioare.
Deși familia e în afara orelor de lucru acum, nu ratează ocazia de a transmite Darul mai departe, dacă se poate.
Și așa, înainte de a se duce cu toții la culcare, târziu, după miezul nopții, numărul celor adunați în jurul focului a crescut cu șapte.
Nou-veniților, după ce au aflat visele câinilor, Micky le spune ghicitoarea pe care o știe de la tanti Gen:
- Ce se află în spatele ușii dinaintea Cerurilor?
Până în prezent, Curtis este singurul care a răspuns corect, din prima încercare, iar în această seară, cei șapte nou-veniți sunt foarte aproape de răspunsul exact, deși niciunul nu ghicește.
Leilani dă răspunul așa cum l-a aflat de la Geneva; toți membrii familiei îl știu pe de rost.
- Dacă inima îți e ferecată, nu vei găsi nimic în spatele acelei uși, nimic care să-ți lumineze calea. Dar dacă inima îți este deschisă, vei găsi în spatele acelei uși oameni care, ca și tine,sunt în căutare; și vei descoperi ușa cea bună împreună cu ei. Nimeni nu se poate salva pe sine; suntem instrumentele salvării semenilor noștri.
Așadar, timpul trece, fiindcă asta știe el să facă, iar din focul de tabără rămâne o grămpjoară de jar. Oamenii și câinii se duc la culcare.
SFÂRȘIT
Ușa de la veranda acoperită și ușa dintre verandă și bucătărie rămăseseră deschise, după ce el și Cass pătrunseseră acolo cu forța. Ușile interioare fuseseră scoase demult.
Acum, aerul supraîncălzit din casă căuta răcoarea de-afară, de dincolo de colecția de stilce, iar curentul puternic trăgea fumul, cenușa și tăciunii fierbinți prin labirint, ademenind parcă pojarul spre niște rezerve mai mari de oxigen.
În mare parte, focul se limitase doar la partea din față a casei. Situația aceasta nu avea însă să mai dureze mult timp.
Stând la intrarea culoarului, terminat printr-o fundătură, unde până acum câteva clipe fusese postat Maddoc, Noah mijea ochii, încercând sp evalueze situația.
Coridorul avea cam trei metri lungime, din care focul cuprinsese deja cam un metru și douăzeci din ambii pereți. Clar, nu se putea ajunge de-aici la Micky și la fetiță, pe care Noah le zărea dincolo de niște perdele scânteietoare de flăcări.
Înfășcându-l de poalele cămășii înflorate, Cass îl trase pe Noah într-o parte și îi arătă că doar unul dintre pereții laterali ai fundăturii ajungea până sus, în tavan. Celălalt perete, comun cu coridorul paralel pe care veniseră ei, era mai scurt, lăsând un spațiu cam de șaizeci de centimetri până la plafon.
Intrând din nou pe acest coridor, de unde pășise afară înainte de a-l împușca pe Maddoc, Noah vârî revolverul în toc și o lăsă pe Cass să-i facă vânt, în sus. Izbuti, astfel, să se cațere pe latura superioară a barierei care îi despărțea de fundătura unde Micky și fetița erau prinse în capcană.
În vârf, în spațiul îngust dintre stive și tavan, cu picioarele înspre culoarul unde era Cass și cu pieptul lipit de muchia de sus a peretelui, Noah simțea că-l ustură ochii de la fumul care, aici, era mai dens și mai înecăcios. Mai bine să-și țină răsuflarea cât putea de mult, încercând să inhaleze cât mai puțin din aerul acela poluat.
Așadar, în Valea umbrelor. Fiecare secundă însemna un ticăit mai aproape de Moarte.
Un ghemotoc de sârmă ghimpată își răsucea spinii în rana de la umăr. Aproape că îl bucura această senzație de durere, care compensa, cumva, efectul de amorțire a simțurilor pe care îl aveau toate emanațiile toxice din jur.
Cu multă precauție, ca să nu șubrezească echilibrul peretelui făcut din stive de publicații, care putea oricând să se prăvălească exact peste persoanele pe care încerca el să le salveze, dar cu mișcări totuși iuți, se trase mai în față, până ce reușă să vadă dedesubt, în culoar terminat printr-o fundătură. La un metru în dreapta lui, focul mistuia podeaua, întinzându-se deja pe suprafața verticală a peretelui.
Porțiunea de zid de sub el, care avea o înălțime de vreo doi metri, nu luase încă foc. Exact când Noah lăsă în jos brațele, Micky ridică privirea. Respira greu. Fața ei era la numai șaizeci de centimetri de capul lui. Obrazul stâng mânjit de sânge, părul încleiat de sânge pe aceeași parte a capului.
Fără să ezite, Micky o săltă pe Leilani; după expresia chinuită de pe chipul femeii, Noah înțelese cât de rău o durea rana urâtă de la cap.
Noah o prinse pe fetiță și o ridică spre el. Leilani se căznea și ea să îi ușureze sarcina, prinzându-se de umărul lui și de partea de sus a peretelui.
În felul acesta, trasă de sus, împinsă de jos, izbuti să se strecoare între Noah și colțul de sus al fundăturii, intrând în spațiul îngust și plin de fum dintre stive și tavan.
Când se convinse că Leilani reușise să se târască deja spre cealaltă margine de sus a peretelui, înspre culoarul unde Cass aștepta să o ajute să coboare, Noah o apucă pe Micky de subțiori, iar tânăra procedă la fel ca fetița, mai înainte.
Era însă mai grea decât aceasta și nici n-o împingea nimeni de dedesubt.
Noah, la rândul lui, nici nu mai îndrăznea să respire, de teamă că pachetele de ziare se vor surpa sub el.
Conștientă și ea de pericol, Micky se târa în sus cu multă prudență, strecurându-se, apoi, pe lângă Noah, peste latura de sus a peretelui, până în cealaltă parte, care dădea spre culoarul unde se aflau Cass și Leilani.
În dreapta lui, colții strălucitori ai focului mușcau din stive, mai aproape cu vreo treizeci de centimetri decât adineauri.
Trăgându-se înapoi, Noah se lovi cu capul de tavan. Îngheță când masa compactă începu să tremure sub el. Și rămase așa, înlemnit, până când peretele încetă să se mai clatine.
Pe urmă, sări jos, pe culoar, unde era în siguranță, împreună cu Cass, Micky și Leilani.
În siguranță, ca pe Titanic. În siguranță, ca la Hiroshima, în 1945. În siguranță, ca în Iad.
Operația de salvare durase cel mult un minut și jumătate, între timp însă condițiile se înrăutățiseră simțitor.
Spre partea din față a labirintului, părea că se lăsase noaptea, deși sugera mai degrabă un tsunami de apă neagră, încremenit așa printr-o magică oprire a timpului.
Pagini înnegrite din reviste vechi, transformate acum în mici fulgi de cenușă, pluteau leneș prin aer, spre ei, în timp ce minuscule roiuri de scântei se roteau pe deasupra capetelelor lor, unele stingându-se în contact cu pereții labirintului, altele declanșând acolo noi incendii, fiindcă nu mai apucaseră să coboare până la părul și hainele de dedesubt, care li s-ar fi părut atât de interesante.
Lui Noah i se uscaseră gura și nările, îi crăpaseră buzele. Toți tușeau, răgușiți de fum, strănutau, gâfâiau, expectorau scuipat negru și flegmă cenușie.
- Afară, acum! strigă Cass, pornind înainte, urmată de Leilani și Micky.
Venind în spatele lor, cu revolverul pregătit, în eventualitatea în care Maddoc ar mai fi vrut să-și arate mușchii, Noah văzu ghemul de foc pâlpâind spre partea din spate a casei, unde la venise incendiul nu ajunsese încă.
Poate reușeau totuși să găsească o modalitate de a-l ocoli și de a ieși afară.
Cotitură după cotitură, prin coridoarele întortocheate, ca și cum ar fi explorat circumvoluțiunile sinuase de pe suprafața unuicreier, Preston își alese ruta ținând seama de modelul clasic de labirint, care era imprimat în memoria rasei umane și la care recurg negreșit toți constructorii unor astfel de structuri.
Poate că Broscoiul nu era un tip obișnuit - în sensul că subuman părea mai plauzibil - sau poate că amintirile lui Preston despre cele învățate de mult de tot, era imperfecte, din moment ce avea senzația că nu ajungea nicăieri, ba chiar i se părea că trecuse deja prin aceleași locuri de mai multe ori.
În mod cert, rana făcută de glonț era de vină, fiindcă simțea cum îl vlăguiește de puteri, sau poate calitatea aerului, și nu memoria lui defectuoasă sau incapacitatea Broscoiului de a exploata resursele unor cunoștințe primordiale.
Gaura neagră își făcea mereu griji în legătură cu aerul tot mai viciat al planetei, care suporta permanent asaltul agresiv al grătarelor, al gazelor de eșapament, al odorizantelor de baie și al atâtor alte lucruri.
Aerul de-aici devenise insuportabil de grețos.
Conținea probabil, mai multe toxine chimice psihoactive decât avea Gaura în tot stoul ei de droguri.
Preston avea o senzație de beție, o beție albă provocată de substanțele chimice din hârtie, exacerbată de căldură și de pâlca subțire de fum, care conferea acestor catacombe cu indieni de lemn o atmosferă de salon de opiomani. Și el era la capătul puterilor.
Încercă să-și dea seama care dintre aceste aglomerări de deșeuri ascundea în spate un zid exterior al casei, ceea ce însemna că dincolo de aceste stive se aflau niște ferestre, care ofereau posibilitatea de evadare și aer curat sau, în fine, atât de curat cât se putea într-o lume plină de grătare fumegânde.
Din păcate, nu se putea concentra asupra acestei idei.
Ba căuta cu disperare locurile unde ar fi putut exista niște ferestre mascate, ba se trezea holbându-se nedumerit la îmbinarea complexă de coridoare, bombănind, scuipând pe pantofi.
Scuipat. Ce scârbos.
Câte fluide sunt în corpul omenesc. Fluide nocive.
Îi era rău.
Ce rău se simțea... dar pe urmă se surprinse trăgând cu ochiul pe după colțuri, nu în căutarea vreunor ferestre, ci a afurisiților de extratereștri, misterioși și șireți, care de ani de zile îi jucau feste, nelăsându-se prinși.
În cea mai mare parte a vieții, nu simțise nevoia să creadă într-o inteligență superioară. Propria-i inteligență i se părea superioară.
În urmă cu cinci ani, când a descoperit că unii savanți, specialiști în fizică cuantică și biologie moleculară, începuseră să creadă că universul oferă dovezi nenumărate și incontestabile referitoare la existența unui plan prealabil inteligent, și că numărul lor creștea constant, confortabila lui concepție despre lume fusese zdruncinată; în aceste condiții nu mai putea să ignore informațiile respective și să își vadă de omoruri cu dezinvoltură.
A continuat să ucidă, da, dar nu cu dezinvoltură.
Din fericire, în plină criză intelectuală, Preston dăduse peste un citat extrem de utili din Francis Crick, unul dintre cei doi savanți care câștigaseră premiul Nobel pentru descoperirea structurii de dublă spirală a ADN-ului.
Parcurgând și el o perioadă de criză, Crick ajunsese la punctul în care nu mai credea că evoluția prin selecție naturală avea temeince baze științifice. Orice viață, fie și la vinel molecular, era atât de ireductibil de complexă, încât devenea un argument în favoarea unui plan inteligent, ceea ce l-a convins pe Crick că orice formă de viață de pe Pământ fuseseră create nu de Dumnezeu, ci de o rasă de extratereștri dotați cu niște puteri și o inteligență incomprehensibil de vaste, o rasă care a creat poate acest univers, dar și altele.
Extratereștri.
Creatori extratereștri ai universului.
Creatori extratereștri misterioși ai universului.
Or, dacă o asemenea teorie îl mulțumea pe Francis Crick, laureat al premiului Nobel, era suficient de bună și pentru Preston Claudius Maddoc.
Dar, moralmente vorbind, creatorii extratereștri de lumi nu se mai sinchiseau de ceea ce făceau creaturile lor în viață.
De fapt, Preston avea o teorie prin care explica de ce o rasă de extratereștri dotați cu niște puteri și o inteligență incomprehensibil de vaste prefera să țopăie de colo-colo prin univers, făurind lumi și însămânțându-le cu varietăți infinite de viață, inteligente și nu numai.
Știa că era o teorie strălucită, genială pur și simpli, dar stând aici și scuipându-și pe pantofi, nu-și putea aminti magnifica sa teorie, nici măcar o singură dată.
Scuipându-și pe pantofi? Ce scârbos!
N-ar trebui să piardă vremea degeaba, scuipându-și pe pantofi, când n-a găsit nici măcar o fereastră.
Ferestre. Ferestre ascunse. Găsește una dintre misterioasele ferestre ascunse.
Mai mult ca sigur că se pitise pe-acolo vreun extraterestru, care râdea cu gura până la urechile lui de creator de lumi.
Știa el cu cine are de-a face. Știa el ce le poate pielea. Niște perverși, extrem de puternici și inteligenți.
Teoria lui - da, și-o amintea acum - teoria lui strălucită conform căreia extratereștrii făuresc lumi și însămânțează viață în ele, fiindcă jubilează când văd suferința speciilor create de ei.
Iată o teorie strălucită, nu de prost gust.
Da, ne-au făcut ca să murim, ca să murim cu zecile de miliarde de-a lungul veacurilor, fiindcă moartea le face lor bine, le oferă ceva de preț.
Poate că există o formă de energie, care se eliberează de fiecare dată când piere o ființă, o energie pe care omul nu are capacitatea de a o detecta, pe care ei o folosesc pentru funcționarea navelor lor cosmice, ori pe care o absorb chiar ei, pentru a fi siguri că vor trăi veșnic.
La o parte, Francis Crick. La o parte, voi, laureați neputincioși ai premiilor Nobel. Academia i-ar putea decerna lui râvnitul premiu dacă ar reuși să demonstreze principiile sale teoretice.
Încercând să găsească o confirmare a teoriei sale, Preston își petrecuse ultimii patru ani și jumătate ricoșând prin țară, dintr-un loc în altul care fusese vizitat, se zice, de farfurii zburătoare. Acesta era motivul pentru care venise până aici, la Lacul Călugăriței, dar din păcate doar pentru a suferi o nouă dezamăgire, ajungând în halul ăsta, căutând o fereastră și scuipânu-și pe picioare.
Scuipându-și pe picioare? Ce gest dezgustător! Nu mai lipsea decât să facă pipi pe el. Poate și făcuse, deja.
Totuși, în ciuda repulsiei manifestate, chiar avea dreptate: nimerise în locul acesta ciudat, unde nu făcea decât să scuipe neîncetat cocoloașe oribile de flegmă neagră, care nimereau infailibil doar pe pantalonii și pantofii lui. În plus, mai și bătea câmpii cu teoria lui.
Profund umilit de divagațiile astea de bețivan notoriu, nu se putea totuși abține să nu turuie așa, fiindcă, la urma urmei, profunda analiză intelectuală și reflecția filosofică formau însăși esența muncii lui.
Asta făcea el. Așa era el. O persoană care analizează, reflectează și ucide.
Singurul lucru de care trebuia poate să-i fie jenă era că vorbise cu voce tare de unul singur... dar pe urmă își dădu seama că nu era singur, de fapt.
Venise cineva.
Vălul de fum se retrase ca un val cenușiu, aerul din apropiere se limpezi, iar în această subită claritate apăru un vizitator cu o înfățișare extraordinară.
Era cam de mărimea Mâinii, dar în rest nu semăna cu nimic din ceea ce Preston văzuse sau visase vreodată.
Era o apariție felină, dar nu semăna cu nicio pisică. O apariție canină, dar nu semăna cu niciun câine.
Acoperit cu o blană albă lucioasă, care uneori părea făcută din pene, da, care în mod cert era deopotrivă blană și pene, dar totuși nici una, nici alta. Ochi rotunzi și aurii, mari ca niște farfurioare, ochi translucizi și luminoși care, în ciuda frumuseții lor, îl umpleau de teamă, deși își dădea seama că vizitatorul nu voia să-i facă rău.
Când aparița vorbi, Preston nu se miră, deși vocea - melodioasă și plăcută de băiețel - nu era cum se așteptase el.
Evident, apariția ascultase divagațiile lui, fiindcă rosti:
- Există o problemă cu această teorie: dacă niște extratereștri incomprehensibil de inteligenți au făcut lumea asta și tot ceea ce este în ea - cine i-a făcut pe extratereștri?
Lui Preston nu-i venea în minte niciun răspuns; nu era în stare decât să scuipe încă un cocoloș vâscos de flegmă neagră.
Valul cenușiu se revărsă iarăși peste el, iar vizitatorul se retrase în această negură, dizolvându-se într-o ceață alburie, îndepărtându-se, până când nu mai rămase decât ca o licărire aurie, întrevăzută o clipă înainte de a dispărea.
Plecarea aceasta îi lăsă lui Preston un gust groaznic de amar.
Vedenia fusese rodul imaginației lui, desigur, născută din vlăguirea provocată de sângele prelins din rană și de emanațiile toxice di jur. Vedeniile nu prea vorbesc îndeobște. Aceasta rostise câteva cuvinte, pe care Preston nu și la mai amintea, însă.
Luminozitatea flăcărilor pălea, ecranată parcă de pâlca tot mai groasă. Sigur, prea mult fumători de opiu în această hardughie!
Dintr-un colț îndepărtat, se auzi un zgomot dubios: un BUUUFFF prelung. Pe urmă, iarăși: BUUUFFF. Și încă o dată: BUUUFFF. Ca niște gigantice piese de domino care se răstoarnă unele peste altele, într-o mișcare lentă. Sinistru!
Simțea apropierea morții. Un val. Brusc, întuneric absolut. Și niciun pic de aer, doar funinginea care-i intra în plămâni.
Preston Maddoc urlă într-un sac negru, urlă de groază dându-și seama că venise vremea ca ființa lui să furnizeze un pic de energie navei cosmice.
BUUUFFF...
Ultimul din șir, mergând spre partea din spate a casei, spre incendiul din locul unde nu fusese niciun incendiu ceva mai devreme, Noah privi îngrijorat înapoi, în direcția din care veniseră; în aer pluteau pagini înnegrite din reviste, iar valul negru de tsunami se revărsa violent prin labirint.
Noah țipa, țipa groaznic, ca atunci când îl împușcase tanti Lilly, cu atâția ani în urmă.
BUUUFFF...
Pereții labirintului se năruiau, stivele de ziare și hârtii legate pachete cădeau peste pereții de alături, declanșând alte prăbușiri.
BUUUFFF...
Podeaua se cutremură la a treia bufnitură, care se dovedi a fi și ultima pentru moment, însă valul de tsunami continua să se apropie vijelios, ca un zid de fum înăbușitor și atât de dens, încât atenua până și răgetele focului care continua să facă prăpăd în spatele lui.
- Jos! urlă Noah.
Nu mai puteau fugi din calea dezastrului. Nu le rămânea decât să se trântească pe podea, să-și lipească fața de parchetul uzat și să spere că sub norul negru de deasupra mai exista măcar un centimetru de aer bun.
Aici, acum. Oh, Doamne! Beznă ca în caverne și cripte. Și doar aer viciat, chiar și la nivelul solului. Pe urmă, aerul tot mai irespirabil. Iar, apoi, aer deloc, și...
Valul negru se domoli, se retrase din jurul lor; da, iată-i ghemuiți unul în altul într-un luminiș miraculos, unde miroase a pădure verde, fără nici cel mai mic iz de ars sau funingine.
Imensul tsunami de fum continuă să se năpustească spre ei, peste ei și dincolo de ei, formând dedesubt acest refugiu imposibil, această buclă salvatoare de calm desăvârșit în plin tumult.
Și din masele orbitoare se îndreaptă spre ei o făptură de o frumusețe atât de incredibilă, încât lui Noah îi venea să se arunci în genunchi, dacă n-ar fi fost deja pe podea.
Albă ca o mantie răcoroasă de nea, entitatea era absolut neîntinată de mizeria prin care trecuse.
Uriașii ochi aurii și luminoși, care prin ciudățenia și privirea lor directă ar fi trebuit să-l îngrozească pe Noah, nu insuflau teroare, ci o senzație de pace.
Noah era copleșit de percepția umilitoare că acest vizitator îl vedea așa cum nimeni nu-l mai văzuse vreodată, că privea în adâncul lui tainic și nu se supăra de ceea ce descoperea acolo. Nu-l tulbura nicio groază, nicio frică, decât un fel de teamă reverențioasă numită venerație.
În schimb, în ființa lui se răspândise o bucurie pe care nu știuse că o avea în el, o bucurie care toată viața rămăsese închisă în colivia pieptului lui, iar acum își lua zborul în libertate.
Ridicându-se încet în picioare, se uita mirat la Cass... Micky... Leilani. Și ele erau copleșite de aceleași emoții. Momentul era magic, înălțător.
Ființa fermecată venise ca un leopard, dar acum se ridică și rămase în picioare ca un om, poate un pic mai înalt decât Leilani, de care se apropie și căreia i se adresă, incredibil, cu o voce de băiat. De fapt, era poate chiar vocea lui Curtis Hammond:
- Tot mai strălucești, Leilani Klonk.
- Și tu la fel, spuse fata.
- Nimic nu te frânge.
- Nu, fiindcă am venit frântă de durere.
- Dar nu înfrântă sufletește.
Pe fată o podidiră lacrimile, iar Noah - împreună cu Micky și Cass - se duseră lângă ea.
Nu știa ce se întâmpla aici, nu înțelegea cum această entitate magică și Curtis Hammond puteau fi una și aceeași persoană, însă știa că jugul disperării, pe care îl suporta de atâta vreme, fusese ridicat, iar pe moment nu avea nevoie să înțeleagă mai mult decât faptul că, pentru el, lumea se schimbase pe veci.
Ochii aurii îi priviră pe fiecare dintre ei în parte, înainte de a coborî din nou spre Leilani.
- Dar nu înfrântă sufletește, repetă apariția. Suferința nu te poate distruge. Răul nu te poate atinge. Vei realiza lucruri mărețe în viață,Leilani Klonk, lucruri mărețe și minunate. Și să știi că nu spun prostii!
Leilani râdea printre lacrimi. Sfioasă, de parcă s-ar fi rușinat de ceea ce se spusese despre ea, renunță să se mai uite la minunatul ei salvator, clipi privind în sus la marea neagră de funingine și gaze toxice, care se vânzolea deasupra globului lor protector și spuse:
- Hei, cosmonautule, ai făcut tu o scamatorie cu fumul, așa-i?!
- Fumul e format și el din niște particule fine de materie. La orice micronivel, unde voința poate învinge, am capacitatea de a deplasa unele particule din locul unde se află în locul unde vreau eu să fie. Știi, de fapt, sunt mai puține molecule în fum decât într-un zăvor, bunăoară. E o mică scamatorie. Nu știu decât trei scamatorii, toate mărunte, dar utile.
- Ești mai tare decât Batman, zise Leilani.
Zâmbetul apariției se dovedi la fel de luminos ca și ochii aceia aurii.
- Hei, mulțumesc. Știi, scamatoria asta consumă multă energie, ceea ce se traduce prin necesitatea de a ingurgita grămezi de crenvuști și alte bunătăți, așa că hai mai bine să ieșim de-aici.
Printr-o furtună de foc și fum, înaintau acum pe un culoar cu aer curat și proaspăt, ghidându-se după semnele lăsate de Noah, pentru a găsi mai ușor drumul spre ieșire.
Așadar, pe coridoare terminate în unghi drept, de-a lungul unei spirale, în bucătărie, pe sub bolta de sticle goale....
Cerul cenușiu, splendidele nuanțe metalice, ca argintul lustruit, ploaia, ploaia mai domoală decât la venire, o ploaie cum Noah nu mai văzuse vreodată: pură, proaspătă, înălțătoare.
Polly îi aștepta în curtea din spatele casei; avea în mână lucrurile lui Curtis Hammond, hainele și pantofii leoarcă de apă. Udă și ea până la piele, stropită de noroi, frumoasa geamănă surâdea ca o sfântă pe care n-o sperie niciun potop.
Grațioasă ca o apă curgătoare, cu blana albă neatinsă de picăturile de ploaie, apariția cu ochi aurii se duse la Polly, luă lucrurile băiatului și, pe urmă, răsucindu-se în loc se uită lung la ceilalți, până când aceștia se dumiriră și se întoarseră cu spatele.
După câteva clipe de tăcere și stupefacție, fiindcă nu le venea să creadă că tot ceea ce li se întâmpla era aievea, Leilani începu să chicotească.
Veselia ei era molipsitoare: gemenele, Micky, chiar și Noah râdeau acum cu poftă.
- Ce-i atât de nostim, mă rog? întrebă apariția.
- Te-am văzut deja gol, spuse Leilani printre hohote de râs.
- Dar nu și când eram Curtis Hammond. Asta, nu.
- Ce bine că nu ești ca toți extratereștrii ăia urâcioși care vin să salveze lumea și nu știu decât să facă pe grozavii cu noi!
Când părăsesc ferma Teelroy cu cele două mașini ale lor, de sub streșini și prin crăpăturile zidurilor casei nu ies decât niște firicele anemice de fum. Dar deodată furtuna de foc dinăuntru aruncă în aer ferestrele, iar niște imenși fulgi negri se rotesc în sus, tot mai sus, prin ploaie.
Ajung la șoseaua regională și se îndreaptă spre Lacul Călugăriței, fără să întâlnească niciun alt vehicul.
Ieșind din travestiul lui uman și revenind pe urmă la el, băiatul orfan de mamă a restabilit tensiunea biologică originală, care îl făcuse ușor de depistat în primele zile pline de peripeții când fusese Curtis Hammond.
O vreme, va fi vulnerabil în fața ticăloșilor care ar încerca să-l identifice pornind de la semnalul lui unic de energie.
Imediat ce vor ajunge înapoi în rulota gemenelor, trebuie să își ia calabalâcul și s-o șteargă de-acolo, fiindcă mișcarea exclude detectarea, cum s-ar zice, nu-i așa?
Sigur, îi va părea rău că a plecat din localitatea numită Lacul Călugăriței, fără să le fi văzut pe măicuțe practicând sporturi nautice.
Privește prin luneta automobilului Camaro, ca să se convingă că Polly și Cass vin și ele din urmă, cu mașina pe care o închiriase Noah de la aeroport. Da, Polly e la volan, iar Cass în dreapta, cu arma pregătită, probabil.
Știe că n-ar suporta niciodată să le piardă pe gemene, fabuloasele lui surori. Nu, asta niciodată. A pierdut prea mult, deja.
Micky conduce Camaro, iar Noah stă în față, lângă ea. Leilani e pe bancheta din spate cu Curtis, iar Old Yeller doarme întinsă între ei.
Nimeni nu vorbește în mașină. Fiecare e preocupat de gândurile sale, ceea ce Crutis înțelege perfect. Nu-i nevoie mereu de cuvinte pentru a comunica perfect cu cei de lângă tine.
Când ajung la camping, ploaia se oprește.
Pentru a ajunge la Fleetwood, trebuie să treacă pe lângă Prevost, iar când se apropie de acest vehicul, care fusese o închisoare pentru Leilani, Curtis vede parcate alături o mașină de poliție și o ambulanță.
Un polițist în uniformă, plantat lângă imensa casă-rulotă, îi face semn lui Micky să circule mai departe, să nu staționeze.
Ambulanța este pregătită cu ușile din spate deschise.
Doi medici pășesc de o parte și de cealaltă a unei tărgi, pe aleea gudronată, ocolind băltoacele. Grupul se îndreaptă spre ambulanță.
Pe targă se află întinsă o femeie. Deși Curtis n-a văzut-o niciodată, bănuiește despre cine este vorba.
Pentru siguranța ei, dar, mai ales, pentru siguranța celor care încearcă să o ajute, mama lui Leilani este legată de targă. Se zbate furioasă și încearcă să își rupă legăturile. Zvârlind din cap ba pe-o parte, ba pe cealaltă, îi înjură pe medici, îi înjură pe cei care se uită la ea și urlă blesteme spre cer.
Leilani întoarce privirea, pleacă fruntea și se holbează la mâinile pe care le ține încleștate în poală.
Pe banchetă, între ei, surioara canină nu s-a trezit din somn din cauza vacarmului de lângă automobilului Prevost. Pieptul i se ridică și coboară cu fiecare răsuflare.
Când Camaro trece prin dreptul salvării, Curtis ridică din poala fetiței mâna deformată a acesteia, pe care o așază cu palma în jos peste cățeaua adormită, acoperind-o apoi cu palma lui.
Dintre cele trei mici scamatorii pe care Crutis le poate face, prima se referă la capacitatea de a-și exercita voința la orice micronivel, acolo unde voința poate învinge. A doua este splendida capacitate de a stabili legătura băiat-câine. A treia este abilitatea de a învăța pe orice persoană cu care se întâlnește să realizeze cea de-a doua scamatorie, or, tocmai această a treia scamatorie este cea cu care poate el salva lumea.
- Sssââât! șoptește el și, când Leilani face ochii mari de tot, o ia cu el în visele cățelei.
Speranța așteaptă în visele unui câine, unde sacralitatea vieții poate fi cunoscută fără filtrul orbitor a tot ceea ce este omenesc - nevoi, dorințe, lăcomie, invidie și frică nemărginită.
Și aici, în pădurile și câmpiile din vis, pe țărmul mărilor de vis, conștient acut de permanenta starnicie a Prezenței jucăușe, Curtis are posibilitatea să îi demonstreze lui Leilani ceea ce, până acum, fetița doar a îndrăznit să spere cu adevărat: că, deși mama ei n-a iubit-o niciodată, există aceea care o iubește dintotdeauna.
73.
Old Yeller trece ca vilejia prin ușile duble deschise, intră în birou și înhață în bot o jucărie de plastic colorată.
În fuga mare, după ea, aterizează acolo doi retrieveri aurii, pe nume Rosencreantz și Guidesntern, sau mai scurt, Rosie și Jilly.
Aici, în biroul său, Constance Veronica Tavenall, în curând ex-soție a congresmanului Jonathan Sharmer, este așezată la splendidul ei secreter. Completează niște cecuri.
Doamna îi amintește lui Curtis de Grace Kelly: superbă, dar nu trufașă, princiară, dar totuși caldă, cu o grație de lebădă. Nu este imensă și maiestuoasă ca Donella, dar, ce mai tura-vura, n-are asemănare!
Noah se apleacă, vrând să ridice de pe jos cărțile de jos rămase lângă canapea, dar doamna Tavenall zice:
- Nu, nu. Lasă-le acolo, exact cum sunt, te rog.
Ceva mai devreme, acționând sub îndrumarea lui Curtis, surioara canină a scos din pachetul de cărți de joc toate cupele. Cu trufa și labele, le-a aranjat în ordine, de la doi la as.
Rosie se trage în marșarier până pe hol, în bot cu jucăria de care întinde, din celălalt capăt, Old Yeller. Mârâie și încearcă fiecare să smulgă jucăria dintre colții celeilalte, scutură din cap cu putere, dar codițele lor se mișcă! Ah! Ce joacă pe cinste!
Doamna Tavenall rupe o filă de cec din carnet și o împinge pe birou spre Curtis. Are un scris clar și frumos, aproape caligrafic.
Când citește suma de pe fila de cec, Curtis fluieră încetișor.
- Ohoho, doamnă Tavenall, sigur vă puteți permite așa ceva?
- Banii ăștia sunt pentru două case-rulotă, spune ea. Trebuie să fie de cea mai bună calitate, din moment ce veți locui atât de multă vreme în ele.
Prima rulotă va fi pentru Micky, Leilani și tanti Gen. A doua va fi pentru Noah, Curtis și pentru Richard, pe care nu l-a cunoscut încă.
Polly și Cass au deja mașinuța lor, grație divorțurilor de la Hollywood.
Oare locul din care ar trebui să înceapă salvarea lumii n-ar fi tocmai Hollywood? se gândește Curtis.
Timp de câteva săptămâni, Curtis și noua lui familie vor fi permanent în mișcare, până când el va deveni pe deplin Curtis, cum își dorește să fie, zădărnicind, astfel, orice tentativă a inamicilor extratereștri sau a agenților federali de a pune mâna pe el.
De multă vreme, nemernicii cu forțe malefice au activat aici, în lume, or, nu suportă să le strice cineva planurile, care, oricum, se situează exact la polul opus față de cele preluate de Curtis de la mama lui.
Bătălia a început.
El, împreună cu noile lui surori - patru la număr, împreună cu mătușa lui, Gen, cu fratele lui Noah, cu fratele lui Richard, pe care nu l-a întâlnit încă, și cu surioara lui canincă vor trăi mult timp de-acum înainte ca niște nomazi, fiindcă așa e mai prudent și mai eficient.
În plus, munca lor presupune multe călătorii: nu poți salva lumea toată dintr-un birou din Cleveland.
Pe măsură ce va transmite altora Darul plămădit din vise de câine, va întâlni și oameni care, primind această putere de la el, vor fi capabil să o transmită și ei mai departe, la fel ca el.
Și fecare va pleca în lume, cu propria-i caravană, împărtășind și altora miracolul Darului, pretutideni în lume, în orice vale, pe orice culme, pe toate continentele.
Prima dintre aceste persoane va fi Leilani. Dar abia după mulți ani va pleca singură în lume. Leilani care strălucește.
Doamna Tavenall mai împinge trei file de cec pe birou, iar de data asta Noah fluieră încetișor.
- Le-am post-datat, la inverval de câte o lună, zice doamna Tavenall. Folosește-le pentru cheltuielile pecare le veți avea.
Privește la computerul de pe biroul ei și zâmbește.
Din locul unde se află, Curtis nu poate vedea ecranul, dar știe ce este afișat pe el.
Ceva mai devreme, după scamatoria cu cărțile de joc, cocoțată pe scaunul doamnei și cu un pix între dinți, Old Yeller, sub influența lui Curtis, a dactilografiat:
Sunt o cățea cuminte. Am un plan, dar îmi trebuie fonduri.
- Până când o să consumați toate cele trei cecuri, zice doamna Tavenall, o să punem la punct un sistem de finanțare pe termen lung.
- Nici nu știu cum să îți mulțumesc, spune Noah.
- Ba eu sunt cea care trebuie să îți mulțumesc, insistă doamna Tavenall. Mi-ai schimbat viața de două ori deja... iar de data asta într-un mod pe care nici nu mi l-am putut inchipui vreodată.
Și ochii ei se umplură de lacrimile acelea omenești atât de frumoase, când exprimă bucurie, și nu angoasă și disperare. Se șterge la ochi, pe obraji și își suflă nasul într-un Kleenex.
Curtis s-ar fi așteptat la ceva teatral, cu un zgomot ca de trombon, dar doamna aceasta este atât de discretă, atât de fină.
Aruncând șervețelul la coș, doamna Tavenall se ridică de pe scaun și, clipind des, ca să scape de lacrimile aninate de gene, îi spune lui Noah:
- Cealaltă chestiune e mai complicată. Nu se rezolvă doar completând o filă de cec.
- Legal, tutorii sunt unchiul și mătușa lui, spune Noah, dar cred că ar fi dispuși să renunțe la acest statut. L-au plasat la căminul acela, după moartea părinților lui, și nu se duc niciodată să-l vadă. Le este rușine cu el. Cred că e o chestiune de ordin.... financiar.
- Nemernicii naibii! exclamă ea.
Chestia asta îl cam surprinde pe Curtis, care nu-și imaginase că o asemenea doamnă poate vorbi și urât.
- Ei bine, continuă ea, am niște avocați buni. Și poate reușesc să-i vrăjesc și eu un pic pe oamenii ăia.
- Dumneavoastră?! exclamă Curtis. Păi, cum să nu reușiți!? Îi dați gata în doi timp și trei mișcări, pe cuvântul meu!
Doamna râde, chiar dacă un pic cam ciudat, și îi spune că este un băiețel tare drăguț, iar el ar vrea să-i răspundă... dar tocmai atunci Jilly dă buzna în birou cu o zdreanță albă în bot, urmărită îndeaproape de Rosie și Old Yeller.
Supărat și gelos, probabil, pe cele două cățele care se jucau așa de frumos, fără să-l bage și pe el în seamă, Jilly găsise cârpa aceasta și, cumva, le convinsese și pe ele că e mai grozavă decât jucăria lor. Așa că, hai, cine prinde de zdreanță și trage mai tare?!?
- Jilly, aici! comandă doamna Tavenall, iar Jilly o ascultă imediat, dând din coadă fericit în timp ce se apropie de stăpână. Ia dă-mi mie asta, dulău ștrengar ce ești tu!
Rămași fără distracție, cei trei căței se trântesc e covor, gâfâind poznași.
- De când m-am lămurit ce fel de om e congresmanul, îi explică doamna Tavenall lui Noah, i-am aruncat toate lucrurile. NU vreau să mai păstrez nimic de la el. Jilly o fi smuls chesta asta din gunoi.
Deci zdreanța nu e zdreanță, de fapt, ci un tricou, pe care sunt imprimate patru cuvinte și un semn al exclamării. Punctul de la semnul exclamării este în formă de inimioară verde.
Cititind cuvintele de pe tricou, amintindu-și de tipul căruia Old Yeller i-a furat sandala, pe autostrada din Utah, Curtis spune:
- LOVE IS THE ANSWER.
- Cred că-i adevărat, spune doamna Tavenall, chiar atunci când afirmația o fac niște oameni care nu cred în așa ceva.
Ridicându-se de pe scaun, Curtis clatină din cap:
- Nu, doamnă. Dacă ne referim la răspuns, adică The Answer cu majuscule, atunci nu este așa. Răspunsul este mult mai complex. Dragostea, de una singură, este un răspuns ușor, or, de obicei, răspunsurile ușoare sunt cele care duc la pierzanie lumi întregi. Dragostea este o parte a răspunsului, dar numai o parte. Speranța este altă parte, și curajul la fel, caritatea, râsul, deopotrivă capacitatea de a vedea cât de verzi sunt brazii după ploaie. Răspunsul are atât de multe părți, încât ar fi imposibil să le îngrămădești pe toate pe un tricou.
Timpul trece, fiindcă asta știe el să facă, iar caravana se instalează într-o după-amiază caldă de primăvară pe un teren de camping, lângă un râu leneș.
Întrucât se apropie ora cinei, aduc pături, coșuri încărcate cu bunătăți și numeroase jucării pentru căței, acolo, pe malul apei.
Polly vine cu Diana, o superbă femelă de labrador negru; Cass apare cu Apollo, un splendid mascul de labrador galben.
Uite-l și pe Noah cu Norman - un ditamai dulău; vine și Ladybug, o cockeriță, care este surioara canină a lui Richard Veldon, alias Rickster.
Tanti Gen, Micky și Leilani sunt însoțite de Larry, Curly și Moe - trei retrieveri aurii, care sunt de fapt femele, dar așa i-a plăcut lui tanti Gen să le boteze.
Curtis, firește, o are pe surioara lui patrupedă.
Și, deși toți acești câini ar putea relata povești extraordinare, dacă ar avea darul vorbirii, povestea lui Old Yeller este cu certitudine cea mai palpitantă dintre toatr.
Oamenii semai joacă și între ei, fără câini, deși Leilani insistă să nu se organizeze alergări în trei picioare.
Deși familia e în afara orelor de lucru acum, nu ratează ocazia de a transmite Darul mai departe, dacă se poate.
Și așa, înainte de a se duce cu toții la culcare, târziu, după miezul nopții, numărul celor adunați în jurul focului a crescut cu șapte.
Nou-veniților, după ce au aflat visele câinilor, Micky le spune ghicitoarea pe care o știe de la tanti Gen:
- Ce se află în spatele ușii dinaintea Cerurilor?
Până în prezent, Curtis este singurul care a răspuns corect, din prima încercare, iar în această seară, cei șapte nou-veniți sunt foarte aproape de răspunsul exact, deși niciunul nu ghicește.
Leilani dă răspunul așa cum l-a aflat de la Geneva; toți membrii familiei îl știu pe de rost.
- Dacă inima îți e ferecată, nu vei găsi nimic în spatele acelei uși, nimic care să-ți lumineze calea. Dar dacă inima îți este deschisă, vei găsi în spatele acelei uși oameni care, ca și tine,sunt în căutare; și vei descoperi ușa cea bună împreună cu ei. Nimeni nu se poate salva pe sine; suntem instrumentele salvării semenilor noștri.
Așadar, timpul trece, fiindcă asta știe el să facă, iar din focul de tabără rămâne o grămpjoară de jar. Oamenii și câinii se duc la culcare.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu