Mânia lui Dumnezeu, Arthur Clarke

....................................................................
                                2-3

                 - Acum, trebuie să mărturisesc că v-am minţit. Practic nici unul dintre asteroizii troieni nu se află în cele două puncte troiene. Ei rătăcesc înainte şi înapoi, în sus şi în jos, pe arce de treizeci de grade sau mai mari. O mare parte din vină pentru asta o poartă Saturn: câmpul său gravitaţional deteriorează puritatea configuraţiei Soare-Jupiter. Deci trebuie să vă gândiţi la aceşti asteroizi ca formând doi nori uriaşi, având centrele situate la aproximativ şaizeci de grade de fiecare parte a lui Jupiter. 

    Pentru motive rămase încă necunoscute: 

    - e cineva amator de o teză de doctorat merituoasă?

    - sunt de trei ori mai mulţi troieni în faţa lui Jupiter decât în urma sa.

    Aţi auzit vreodată de Marea Sargaselor, de pe bătrânul Pământ? Eram sigur că nu. Ei bine, este o zonă din Atlantic -ăsta e oceanul aflat la est de FSA - în care obiectele care plutesc în derivă - vegetaţie marină, nave abandonate - se acumulează din pricina circulaţiei curenţilor. Îmi place să mă gândesc la Punctele Troiene ca la nişte Sargase gemene ale cosmosului. Sunt cele mai dens populate regiuni ale Sistemului Solar, deşi nu v-aţi da seama de asta dacă v-aţi afla chiar acolo. Dacă aţi sta pe unul din asteroizii troieni v-aţi putea considera norocoşi dacă aţi vedea vreun altul cu ochiul liber.

    De ce sunt troienii atât de importanţi? Mă bucur că aţi întrebat.

    Cu totul aparte faţă de interesul ştiinţific, ei sunt armele principale din arsenalul lui Jupiter. Destul de des, câte unul dintre ei este scos din poziţia lui stabilă de către câmpurile reunite ale lui Saturn, Uranus şi Neptun şi porneşte în direcţia Soarelui. Şi, din când în când, se întâmplă ca unul dintre ei să se prăbuşească pe planeta noastră (aşa s-a format Bazinul Hellas) sau chiar pe Pământ. 

    Acest gen de lucruri se întâmplau foarte frecvent în perioada timpurie a formării Sistemului Solar, când resturile rămase de la constituirea planetelor pluteau prin spaţiu. Din fericire pentru noi, majoritatea acestora au dispărut acum. Totuşi au mai rămas o mulţime şi nu toate sunt situate în Norii Troieni. Există asteroizi hoinari care se deplasează până în apropierea lui Neptun. Oricare dintre ei este un pericol potenţial.

    Ei bine, până în acest secol rasa umană nu putea întreprinde nimic - dar absolut nimic - împotriva unui asemenea pericol şi majoritatea oamenilor, chiar dacă ştiau despre ce era vorba, nu dădeau doi bani. Ei simţeau că sunt probleme mai importante care trebuie să-i preocupe şi, fireşte, aveau dreptate.

    Dar un om înţelept îşi ia măsuri de siguranţă chiar şi împotriva celor mai improbabile evenimente, cu condiţia ca preţul plătit să nu fie prea ridicat. Activitatea programului SPACEGUARD se desfăşoară, cu un buget foarte modest, de aproape o jumătate de secol. Ştim acum că există o mare probabilitate privind cel puţin un impact catastrofal asupra Pământului, a Lunii sau asupra lui Marte în următoarea mie de ani.

    Ce să facem, să stăm şi să o aşteptăm? Bineînţeles că nu! Acum că avem tehnologia necesară pentru a ne apăra, putem cel puţin să facem planuri care pot fi puse în aplicare dacă - nu, mai bine zis când - pericolul devine iminent. Cu o fărâmă de noroc, ar trebui să dispunem de un interval de avertizare de câteva luni.

    Acum am un motiv întemeiat ca să merg pe Pământ - deocamdată e o chestie strict secretă - vreau să le ofer o mare surpriză: propun un plan pe termen lung pentru soluţionarea problemei.

    Pentru început, sugerez ca SPACEGUARD să primească responsabilităţi operaţionale, astfel încât să înceapă să se ridice la înălţimea propriului său nume. Aş dori să văd o pereche de nave rapide şi puternice în patrulă permanentă - iar Punctele Troiene ar fi un loc bun pentru poziţionarea lor. Ar putea să efectueze cercetări valoroase în timp ce se află acolo şi ar fi în stare să ajungă oriunde în Sistemul Solar imediat ce s-ar ivi o problemă.

    Aceasta e povestea pe care am de gând să le-o spun viermilor pământeni pe care-i voi întâlni.

    Uraţi-mi noroc.

                                                          14.
                                                AMATORUL

                        Pe la sfârșitul secolului XXI, existau puţine domenii ştiinţifice în care un amator putea să spere că ar putea face descoperiri importante, dar astronomia, ca întotdeauna, rămăsese unul din ele.
    E adevărat, niciun amator, oricât de înstărit ar fi fost, n-avea cum să aspire la un echipament echivalent cu cel folosit în mod curent de către marile observatoare de pe Pământ, Lună şi orbită. Dar profesioniştii erau specializaţi în domenii de studiu restrânse iar Universul este atât de nemărginit încât aceştia nu puteau să privească, la un moment dat, decât o fracţiune infimă din el. Rămânea destul de explorat de către entuziaştii energici şi inteligenţi. Nu trebuia să ai la dispoziţie un telescop foarte mare ca să descoperi ceva pe care nimeni nu l-a văzut vreodată, dacă ştiai cum să abordezi problema.
    Pentru doctorul Angus Millar, postul de medic consultant la Centrul Medical Port Lowell nu era din cale-afară de solicitant. Spre deosebire de echivalenţii lor tereştri, coloniştii de pe Marte nu aveau de înfruntat boli noi şi exotice, şi cea mai mare parte a activităţii unui doctor avea de-a face cu accidentările. E adevărat că la a doua şi a treia generaţie au început să apară nişte deficienţe ciudate ale sistemului osos, fără îndoială datorate gravitaţiei, dar personalul medical era încrezător că va fi în stare să le rezolve înainte de a deveni grave.
    Mulţumită timpului liber pe care-l avea la dispoziţie din belşug, doctorul Millar era unul dintre puţinii astronomi amatori de pe Marte. De-a lungul anilor, îşi construise o serie de reflectoare - polizând, lustruind şi argintând oglinzile cu ajutorul unor tehnici pe care mii de constructori de telescoape pasionaţi le perfecţionaseră într-o perioadă ce se întindea pe mai multe secole.
    La început şi-a petrecut mult timp observând planeta Pământ, în ciuda comentariilor amuzate ale prietenilor săi. "De ce-ţi mai pierzi timpul? îl întrebaseră ei. E destul de bine explorat, zău aşa. Se presupune chiar că adăposteşte forme de viaţă inteligente."
    Dar au rămas muţi când Millar le-a arătat minunata planetă albastră, aflată în primul pătrar, cu Luna - mai mică, dar într-o fază identică - rotindu-se în jurul ei. Întreaga istorie, cu excepţia ultimelor câteva momente, se concentrase acolo în câmpul vizual al telescopului. Oricât de departe ar ajunge în călătoriile sale prin Univers, specia umană nu va putea niciodată să rupă în întregime legăturile cu planeta de origine.
    Totuşi, criticii aveau dreptate. Pământul nu era un subiect de observaţie care să ofere prea mari satisfacţii. De obicei era acoperit în cea mai mare parte de nori, iar când se afla în punctul cel mai apropiat numai emisfera întunecată era îndreptată spre Marte, aşa încât toate formele de relief naturale erau invizibile. Cu un secol mai devreme, "faţa întunecată" a Pământului fusese orice altceva în afară de asta, căci megawaţi de electricitate erau aruncaţi fără restricţii spre cerul nopţii. Cu toate că o societate mai conştientă în privinţa problemelor energetice pusese capăt celor mai scandaloase abuzuri, cele mai multe dintre oraşele de oarecare mărime puteau fi încă detectate cu uşurinţă ca nişte insule incandescente de lumină.
    Doctorul Millar ar fi vrut să se afle prin preajmă la data terestră de 10 noiembrie 2084, pentru a observa fenomenul acela neobişnuit şi de o frumuseţe rară - trecerea Pământului peste "faţa" Soarelui. Arătase ca o mică pată solară, perfect circulară, în timp ce traversa lent discul solar, dar la mijlocul trecerii o stea strălucitoare se aprinsese în mijlocul său. Câteva baterii de lasere aflate pe partea întunecată a Pământului salutaseră în miez de noapte Planeta Roşie, devenită acum al doilea cămin al omenirii. Toţi cei aflaţi pe Marte urmăriseră evenimentul, care şi acum era rememorat cu un sentiment de veneraţie.
    Mai exista totuşi şi o altă dată din trecut pentru care doctorul Millar nutrea o afinitate specială, datorată unei coincidenţe absolut banale, lipsite de interes pentru oricine altcineva în afară de el însuşi. Unul dintre cele mai mari cratere de pe Marte primise numele unui alt astronom amator, care întâmplător se născuse în aceeaşi zi a anului - cu două secole mai devreme.
    De îndată ce primele fotografii clare ale planetei au început să sosească de la primele sonde spaţiale, găsirea unor nume pentru toate acele mii de noi formaţiuni de relief a devenit o problemă importantă. Unele alegeri erau evidente - astronomi, savanţi şi exploratori celebri precum Copernic, Kepler, Columb, Newton, Darwin, Einstein. Apoi au venit la rând autorii de literatură ale căror nume fuseseră asociate cu planeta - Wells, Burroughs, Weinbaum, Heinlein, Bradbury.
    În fine, o listă amestecată de locuri şi persoane terestre obscure, unele dintre ele având doar o legătură vagă cu Marte.
    Noii locuitori ai planetei nu erau întotdeauna mulţumiţi cu denumirile ce le fuseseră lăsate moştenire, pe care erau nevoiţi să le folosească în viaţa de zi cu zi. Cine sau ce puteau să fie pe Pământ - ca să nu mai vorbim de Marte - Dank, Dia-Cau, Eil, Gagra, Kagul, Surt, Tiwi, Waspam, Yat?
    Revizioniştii făceau tot timpul agitaţie pentru nişte denumiri mai adecvate - şi cu o sonoritate mai armonioasă - iar majoritatea oamenilor erau de acord cu ei. Aşa încât o comisie permanentă a fost însărcinată să se ocupe de această problemă, deşi nu era nici pe departe cea mai presantă dintre cele care afectau supravieţuirea umană pe Marte. Cum toată lumea ştia că avea timp liber din belşug şi că era pasionat de astronomie, era inevitabil ca doctorul Millar să fie cooptat.
    - De ce, a fost întrebat el într-o zi, trebuia ca unul dintre cele mai mari cratere de pe Marte să fie numit Molesworth? Are 175 de kilometri în diametru. Cine dracu a fost Molesworth ăsta?
    După unele investigaţii şi câteva faxuri spaţiale costisitoare schimbate cu Pământul, Millar a fost în măsură să răspundă la întrebare. Percy B. Molesworth fusese un inginer de căi ferate şi astronom amator englez care, la începutul secolului douăzeci, publicase numeroase schiţe ale lui Marte. Cele mai multe dintre observaţiile sale fuseseră făcute de pe insula ecuatorială Ceylon, unde a şi murit în 1908, la prematura vârstă de patruzeci şi unu de ani.
    Doctorul Millar a rămas impresionat. De bună seamă că Molesworth iubise planeta Marte şi îşi meritase craterul. Coincidenţa banală că amândoi aveau aceeaşi dată de naştere după calendarul terestru i-a dat totodată un sentiment ilogic de rudenie şi uneori privea în direcţia Pământului cu propriul său telescop pentru a găsi insula în care Molesworth îşi petrecuse cea mai mare parte a scurtei sale vieţi. Deoarece Oceanul Indian era de obicei acoperit de nori, nu a găsit-o decât o dată, dar a fost o experienţă de neuitat. S-a întrebat atunci ce ar fi gândit tânărul englez dacă ar fi ştiut că, într-o bună zi, ochii unor oameni aveau să privească de pe Marte către locuinţa sa.
    Doctorul a câştigat bătălia dusă pentru salvarea lui Molesworth - la drept vorbind, când şi-a prezentat argumentaţia nu a întâmpinat nici o împotrivire serioasă - dar şi-a schimbat propria atitudine faţă de ceea ce până atunci nu fusese decât un hobby captivant. Poate că şi el va putea face o descoperire care să-i poarte numele de-a lungul secolelor.
    Avea să reuşească într-o măsură mult mai mare decât îndrăznise să spere.
    Deşi la vremea aceea era un puşti, doctorul Millar nu uitase niciodată revenirea spectaculoasă a cometei Halley din anul 2061 - fapt fără îndoială legat de următoarea sa mutare. Multe comete, inclusiv unele dintre cele mai cunoscute, fuseseră descoperite de amatori care îşi asiguraseră astfel nemurirea scriindu-şi numele pe ceruri. Cu puţine secole în urmă, pe Pământ, reţeta succesului fusese simplă: un telescop bun (dar nu deosebit de mare), un cer senin, o cunoaştere profundă a aspectului bolţii cereşti în timpul nopţii, răbdare şi... o cantitate apreciabilă de noroc.
    Faţă de precursorii săi tereştri, doctorul Millar a pornit cu câteva avantaje majore. El avea întotdeauna la dispoziţie un cer senin şi, în pofida eforturilor susţinute de terraformizare, aşa avea să rămână pentru următoarele generaţii. Datorită distanţei mai mari faţă de Soare, Marte era totodată o platformă de observaţie ceva mai bună decât Pământul. Dar, amănuntul cel mai important, operaţia de căutare putea fi în mare măsură automatizată. Nu mai era necesară memorarea câmpurilor stelare, aşa cum procedaseră unii dintre astronomii din vechime, pentru a putea fi detectată imediat apariţia vreunui intrus.
    Tehnica fotografică transformase de multă vreme acel gen de abordare în ceva desuet. Era de ajuns să se efectueze două expuneri, la un interval de câteva ore, pentru a se vedea dacă ceva s-a deplasat. Cu toate că acest lucru putea fi făcut lejer, şezând confortabil la adăpost şi nu tremurând în frigul nopţii, era totuşi extrem de obositor. În deceniul al patrulea al secolului XX, tânărul Clyde Tombaugh a cercetat practic milioane de imagini stelare până a reuşit să descopere planeta Pluto.
    Abordarea fotografică a problemei a rezistat mai bine de un secol, înainte de-a fi înlocuită de tehnica electronică. O cameră de televiziune sensibilă putea să baleieze bolta cerească, să memoreze imaginea stelară rezultantă, apoi să se întoarcă în punctul iniţial şi s-o ia de la capăt. În câteva secunde, un program de computer putea să facă ceea ce Clyde Tombaugh făcea în luni de zile - să ignore toate obiectele staţionare şi să "semnalizeze" tot ce se mişcase faţă de imaginea iniţială.
    Totuşi, lucrurile nu erau chiar atât de simple. Un program "naiv" putea să redescopere sute de asteroizi şi sateliţi cunoscuţi - spre a nu mai vorbi de miile de obiecte spaţiale artificiale. Toate acestea trebuia să fie confruntate cu cataloagele, dar şi acest lucru putea fi efectuat în mod automat.
    Orice supravieţuia acestui proces de filtrare era susceptibil de a conţine ceva interesant.
    Echipamentul de cercetare automată şi programele aferente nu erau deosebit de scumpe, dar, la fel ca multe articole de înaltă tehnologie neesenţiale, nu erau disponibile pe Marte. Aşa că doctorul Millar a trebuit să aştepte câteva luni până când companiile de aprovizionare cu aparatură ştiinţifică de pe Pământ au reuşit să i le expedieze - ca să constate că, aşa cum se întâmpla adeseori, una din componentele esenţiale era defectă. După un schimb violent de faxuri spaţiale, problema a fost rezolvată. Din fericire, doctorul nu a trebuit să aştepte până la sosirea următoarei nave poştale. După ce furnizorul a dezvăluit, fără tragere de inimă, detalii privind circuitele electronice, experţii locali au reuşit să repare sistemul.
    Acesta funcţiona perfect. Chiar în noaptea următoare, doctorul Millar a fot încântat să-l descopere pe Deimos, cincisprezece sateliţi de comunicaţii, două nave transportoare aflate în tranzit şi cursa de pe Lună, ce urma să sosească în curând. Fireşte, cercetase doar o mică porţiune de cer - chiar şi în vecinătatea lui Marte spaţiul devenea tot mai aglomerat. Nu era de mirare că echipamentul îi fusese oferit la un preţ destul de convenabil. Ar fi fost practic inutil sub norii de obiecte spaţiale ce orbitau acum în jurul Pământului.
    În anul următor, doctorul a descoperit doi asteroizi noi, cu diametre mai mici de o sută de metri, şi a încercat să-i boteze Miranda şi Lorna, după numele soţiei şi fiicei sale. Uniunea Astronomică Interplanetară a acceptat al doilea nume, dar a atras atenţia asupra faptului că Miranda era un satelit celebru al lui Uranus.
    Doctorul Miliar cunoştea bineînţeles acest lucru la fel de bine ca şi UAI, dar s-a gândit că merită încercat, în interesul armoniei familiale. În cele din urmă s-au oprit la Mira; nimeni nu ar fi putut confunda un asteroid de o sută de metri cu un uriaş astru roşu.
    În ciuda mai multor alarme false, în anul următor nu a mai găsit nimic nou şi era pe punctul de-a se da bătut când programul a raportat o anomalie. Observase un obiect care părea să se mişte - dar atât de lent încât nu se putea afirma nimic cu certitudine, având în vedere limitele de eroare. Se sugera efectuarea unei noi observaţii, după un interval de timp mai mare, pentru a se putea lua o decizie într-un sens sau altul.
    Doctorul Miliar privea micul spot luminos. Ar fi putut fi o stea slab-luminoasă, dar cataloagele nu indicau nimic în această zonă. Spre dezamăgirea lui, nu se vedea nici urmă din haloul înceţoşat care ar fi indicat o cometă. "Încă un nenorocit de asteroid", şi-a spus el; abia dacă merita deranjul de a fi urmărit în continuare. Totuşi, Miranda avea să-i dăruiască în curând o fiică; ar fi fost frumos să aibă un cadou special pentru naşterea ei...
    Era într-adevăr un asteroid, situat imediat dincolo de orbita lui Jupiter. Doctorul Millar i-a cerut computerului să-i calculeze orbita aproximativă şi a constatat cu surprindere că Myrna, cum se hotărâse să-l numească, trecea destul de aproape de Pământ. Ceea ce-l făcea să devină ceva mai interesant.
    N-a reuşit niciodată să obţină recunoaşterea numelui propus de el. Înainte ca UAI să-l poată aproba, observaţii suplimentare au înlesnit calcularea unei orbite mai precise.
    Moment din care un singur nume era posibil: Kali, zeiţa distrugerii.
    Când doctorul Miliar a descoperit asteroidul Kali, acesta se deplasa deja în direcţia Soarelui - şi a Pământului - cu o viteză extraordinară. Deşi problema era de acum de o importanţă mai degrabă teoretică, toată lumea voia să ştie de ce SPACEGUARD, cu toate resursele de care dispunea, fusese întrecut de un observator amator de pe Marte, care folosise un echipament construit în mare măsură artizanal.
    Ca de obicei în astfel de situaţii, răspunsul era o combinaţie între ghinion şi binecunoscuta perversiune a obiectelor neînsufleţite.
    Kali avea o luminozitate extrem de scăzută pentru dimensiunile sale, fiind unul dintre cei mai întunecaţi asteroizi descoperiţi vreodată. Aparţinea în mod evident Clasei carbonice: suprafaţa sa era acoperită - aproape literalmente - cu funingine. Iar în ultimii ani fundalul stelar pe care se deplasase fusese una dintre cele mai aglomerate părţi ale Căii Lactee. Pentru observatoarele programului SPACEGUARD fusese invizibil în toată acea strălucire stelară.
    În punctul său de observaţie de pe Marte, doctorul Millar avusese noroc. Îndreptase în mod intenţionat telescopul către una dintre cele mai puţin populate regiuni ale cerului - şi, din întâmplare, Kali s-a aflat acolo. Câteva săptămâni mai devreme sau mai târziu şi l-ar fi ratat.
    Inutil de precizat că, în timpul investigaţiilor care au urmat, SPACEGUARD şi-a reverificat uriaşele bănci de date observaţionale. Când ştii că un lucru se află undeva anume, el este mult mai uşor de găsit.
    Kali fusese înregistrat de trei ori, dar semnalul se situase aproape de pragul de zgomot de fond, aşa încât nu reuşise să declanşeze programul automat de cercetare.
    Mulţi au fost recunoscători pentru această scăpare; aveau sentimentul că descoperirea mai devreme a lui Kali nu ar fi făcut decât să prelungească agonia.

                                                      15.
                                              PROFETUL

                         Crislamul nu avea încă o vechime oficială de o sută de ani, deşi originile sale mergeau înapoi în timp până la două decenii după războiul petrolului din ianuarie 1991. Una dintre consecinţele neaşteptate ale acelei dezastruoase erori de calcul a fost faptul că un mare număr de militari americani, bărbaţi şi femei, au intrat, pentru prima oară în viaţa lor, în contact direct cu religia islamică - şi au fost profund impresionaţi. Ei şi-au dat seama că multe dintre prejudecăţile lor, precum imaginea larg răspândită a musulmanului dement care într-o mână agită Coranul iar în cealaltă pistolul-mitralieră, erau nişte simplificări exagerate şi ridicole. Şi au descoperit plini de uimire progresele înregistrate de lumea islamică în astronomie şi matematică în timpul Evului Mediu timpuriu din Europa, cu o mie de ani înainte de naşterea Statelor Unite ale Americii.
    Încântate de prilejul atragerii unor noi prozeliţi, autorităţile saudite au organizat centre de informare în principalele baze militare ale operaţiunii "Furtună în deşert" spre a oferi învăţătura islamică şi explicaţiile Coranului. La sfârşitul războiului din Golf, câteva mii de americani trecuseră la o nouă religie. Cei mai mulţi dintre ei - aparent ignorând atrocităţile comise asupra strămoşilor lor de către negustorii de sclavi arabi - erau afro-americani, dar erau şi destul de mulţi albi.
    Sergentul specialist Ruby Goldenberg nu era numai de rasă albă; era fiica unui rabin şi nu văzuse nimic mai exotic decât Disneyland-ul până când a fost repartizată la baza King Faisal din Dharhan. Deşi era o bună cunoscătoare atât a iudaismului cât şi a creştinismului, nici islamismul nu constituia o noutate pentru ea. Era fascinată de preocuparea plină de seriozitate a acestei religii pentru problemele fundamentale, precum şi de îndelungata, deşi acum puternic erodată, ei tradiţie de toleranţă. Admira în mod deosebit respectul sincer faţă de cei doi profeţi ai unor credinţe diferite: Moise şi Iisus. Cu toate acestea şi în ciuda concepţiilor ei occidentale "liberale", avea rezerve puternice în privinţa poziţiei femeii în cele mai conservatoare dintre statele musulmane.
    Sergentul Goldenberg era mult prea ocupat cu repararea părţii electronice a rachetelor sol-aer pentru a se implica prea mult în chestiunile religioase până când "Furtuna în deşert" s-a domolit, dar sămânţa fusese semănată. De îndată ce s-a întors în Statele Unite s-a folosit de înlesnirile educaţionale rezervate veteranilor de război pentru a se înscrie la unul dintre puţinele colegii de orientare islamică - lucru care a implicat nu numai o dispută cu birocraţia Pentagonului, dar şi ruperea relaţiilor cu propria familie. După numai două semestre, ea a oferit o nouă dovadă de independenţă, ajungând în situaţia de-a fi exmatriculată.
    Motivele care au determinat acest eveniment fără îndoială decisiv nu au fost lămurite niciodată pe deplin. Hagiografii profetului susţin că ea a fost persecutată de către instructorii săi, incapabili să-i răspundă la criticile pătrunzătoare la adresa Coranului. Istoricii neutri au oferit o explicaţie mai pământească: a avut o legătură cu un coleg student şi a plecat de îndată ce sarcina devenise evidentă.
    S-ar putea să fie ceva adevăr în ambele versiuni. Profetul nu s-a dezis niciodată de tânărul care susţinea că-i este fiu, după cum nici nu a făcut vreo încercare serioasă de-a tăinui legăturile ulterioare cu amanţi de ambele sexe. Mai mult, o atitudine relaxată faţă de problemele sexuale, apropiată de cea a hinduismului, a reprezentat una dintre diferenţele frapante între crislamism şi religiile de origine ale acesteia. Cu siguranţă că a contribuit la popularitatea sa: nimic nu făcea un contrast mai puternic cu puritanismul islamismului şi patologia sexuală a creştinismului care otrăviseră vieţile a miliarde de oameni şi culminaseră cu perversiunea celibatului.
    După expulzarea din colegiu, Ruby Goldenberg a dispărut practic pentru mai bine de douăzeci de ani. Mănăstiri tibetane, ordine religioase catolice şi o mulţime de alţi pretendenţi au prezentat mai târziu dovezi de ospitalitate, nici una dintre ele nerezistând la o cercetare mai atentă. Tot aşa lipsesc şi dovezile că ar fi petrecut ceva timp pe Lună - ar fi fost uşor să i se ia urma în cadrul populaţiei selenare relativ reduse. Singurul lucru cert este că profetul Fatima Magdalena a apărut pe scena lumii în 2015.
    Creştinismul şi islamismul au fost descrise cu exactitate ca "religii ale cărţilor". Crislamismul, descendentul lor şi plănuitul succesor, era bazat pe o tehnologie de o putere infinit mai mare.
    Era prima religie a byte-ului.

                                                       16.
                                        CIRCUITUL PARADIS

                       Fiecare epocă își are limbajul  ei caracteristic, plin de cuvinte care ar fi fost lipsite de sens cu un secol mai devreme, multe dintre ele urmând a fi uitate un secol mai târziu. Unele sunt generate de artă, sport, modă şi politică, dar majoritatea sunt produse de către ştiinţă şi tehnologie-  incluzând, fireşte, războiul.
    Marinarii care străbat oceanele lumii de milenii au un vocabular complex - şi de neînţeles pentru "pământeni" - de denumiri şi comenzi, care le permite să stăpânească instalaţiile tehnice de care depinde viaţa lor. Când automobilele au început să se răspândească de-a lungul şi de-a latul continentelor la începutul secolului XX, zeci de cuvinte noi şi ciudate au început să fie folosite, iar altele vechi au căpătat sensuri noi . Un vizitiu de birjă din epoca victoriană ar fi rămas perplex în faţa unor cuvinte ca ambreiaj, cutie de viteze, cheie de contact, parbriz, diferenţial, bujie, carburator - cuvinte pe care nepotul său le-a folosit fără probleme în viaţa de zi cu zi. La rândul său, acesta din urmă ar fi fost la fel de neajutorat faţă de antenă, tub electronic, gamă de unde, circuit de acord, frecvenţă...
    Epoca electronică şi în mod deosebit apariţia calculatoarelor a generat neologisme într-un ritm exploziv. Microcip, hard disc, laser, CDRom, videocasetofon, casetă magnetică, megabyte, software - aceste cuvinte ar fi fost complet lipsite de semnificaţie înainte de mijlocul secolului douăzeci. Şi, pe măsură ce se apropia sfârşitul mileniului, un termen şi mai ciudat - chiar paradoxal - a început să-şi facă loc în vocabularul procesării informaţiei: realitatea virtuală.
    Rezultatele produse de primele sisteme RV erau aproape la fel de simpliste ca şi primele ecrane de televiziune, şi totuşi îndeajuns de impresionante ca să creeze o obişnuinţă care s-a transformat în viciu. Imaginile tridimensionale panoramice puteau capta într-o asemenea măsură atenţia subiectului încât aspectul lor "săltăreţ", de desen animat, era ignorat. Pe măsură ce animaţia şi rezoluţia se ameliorau constant, lumea virtuală devenea tot mai apropiată de cea reală - de care putea fi întotdeauna diferenţiată atâta timp cât era prezentată prin intermediul unor dispozitive incomode, precum ecranele montate pe cap şi mănuşile cu acţionare servo. Pentru a face iluzia perfectă şi pentru a păcăli creierul în întregime ar fi fost necesar să se ocolească intermedierea organelor senzitive externe ale ochilor, urechilor şi muşchilor şi informaţia să fie transmisă direct în circuitele neuronice.
    Conceptul de "Maşină de Vise" avea o vechime de cel puţin o sută de ani la data când progresele înregistrate în explorarea creierului şi în nanochirurgie l-au făcut posibil. Primele exemplare, la fel ca şi cele dintâi calculatoare, au fost nişte rafturi masive de echipamente, ce ocupau încăperi întregi -şi, la fel ca şi calculatoarele, au fost miniaturizate cu o viteză uluitoare. Cu toate acestea, aplicaţiile acestor maşini rămâneau limitate atâta vreme cât trebuia să opereze prin intermediul unor electrozi implantaţi în cortexul cerebral.
    Adevăratul pas înainte s-a produs atunci când - după ce o generaţie întreagă de specialişti în medicină îl declaraseră imposibil - a fost perfecţionat Brainman. O unitate de memorie cu o capacitate de ordinul câtorva terabytes era conectată printr-un cablu din fibre optice la o calotă strâns mulată pe cap ce dispunea efectiv de miliarde de terminale de dimensiuni atomice, aflate în contact nedureros cu pielea craniului. Brainman s-a dovedit atât de valoros, nu numai pentru distracţie dar şi în scopuri educaţionale, încât în decurs de o singură generaţie oricine şi-a putut permite şi-a procurat unul - acceptând totodată chelia ca un preţ necesar.
    Deşi uşor transportabil, Brainman nu a fost niciodată făcut cu adevărat portabil şi asta din motive bine întemeiate. Oricine ar fi umblat haihui complet cufundat într-o lume virtuală - chiar şi în mediul familiar de acasă - n-ar fi supravieţuit multă vreme.
     Cu toate că potenţialul oferit de Brainman în privinţa experienţelor de substituire - în special erotice, datorită dezvoltării rapide a tehnologiei hedoniste - a fost recunoscut de îndată, nu au fost neglijate nici aplicaţiile sale mai serioase. Acumularea instantanee de cunoştinţe şi deprinderi a devenit disponibilă prin intermediul unor biblioteci întregi de "module de memorie" specializate sau memocipuri. Cu toate acestea, cea mai atrăgătoare dintre ele a fost "jurnalul total", care îngăduia utilizatorului să stocheze şi apoi să retrăiască momente importante ale vieţii - ba chiar să le re-"ajusteze" pentru a le aduce mai aproape de dorinţa inimii.
    Mulţumită experienţei sale în domeniul electronicii, profetul Fatima Magdalena a fost prima care şi-a dat seama de posibilităţile oferite de Brainman pentru răspândirea doctrinei crislamice.
    Aceasta i-a avut, desigur, precursori pe "televangheliştii" secolului XX, care exploataseră undele radio şi sateliţii de comunicaţie, dar tehnologia aflată la dispoziţia ei era infinit mai puternică. Credinţa a fost dintotdeauna mai degrabă o problemă emoţională decât intelectuală, iar Brainman se putea adresa direct amândurora.
    La un moment dat, în primul deceniu al secolului XX, Ruby Goldenberg a făcut un prozelit important - unul dintre extrem de bogaţii pionieri ai revoluţiei computerelor, ajuns aproape un ratat la numai cincizeci şi ceva de ani. Ea i-a dat o nouă raţiune de a fi şi o provocare care încă o dată i-a însufleţit imaginaţia. În ceea ce-l privea, el avea resursele - şi, fapt chiar mai important, relaţiile personale - pentru a face faţă acestei provocări.
    Era vorba de un proiect foarte simplu de încorporare a celor trei Testamente ale Coranului contemporan într-o formă electronică, dar acesta nu era decât începutul - Versiunea 1 (publică). Pe urmă venea ediţia interactivă, destinată numai celor care manifestaseră un interes sincer pentru Credinţă şi doreau să treacă la pasul următor. Cu toate acesta, Versiunea 2 (limitată) putea fi copiată atât de uşor încât milioane de module neautorizate au ajuns în scurt timp în circulaţie - ceea ce era exact ce urmărise Profetul.
    Versiunea 3 era însă cu totul altceva. Era protejată la copiere şi dispunea de un sistem de autodistrugere după o singură utilizare. Necredincioşii glumeau spunând că era clasificată drept "extrem de sacră" şi circulau nenumărate speculaţii în privinţa conţinutului ei. Se ştia că avea în componenţă programe de realitate virtuală care ofereau imagini în "avanpremieră" ale paradisului crislamic - dar numai de pe poziţia spectatorului din afară care priveşte înăuntru...
    Se zvonea - fără a se fi confirmat vreodată, în pofida "revelaţiilor" inevitabile ale apostaţilor nemulţumiţi - că ar exista şi o versiune "super-sacră", probabil a patra. Se presupunea că aceasta operează prin intermediul unităţilor Brainman avansate, fiind "codificată sub aspect neurologic" astfel încât putea fi recepţionată numai de către persoana pentru care fusese proiectată. Folosirea de către persoane neautorizate provoca dereglări mentale permanente - poate chiar nebunie.
    Indiferent de ajutoarele tehnologice folosite de crislamism, erau întrunite condiţiile pentru o nouă religie care să reunească cele mai bune elemente ale celor două religii antice (alături de numeroase elemente ale uneia şi mai vechi, budismul). Totuşi, este posibil ca Profetul să nu fi izbândit niciodată fără alţi doi factori, în întregime independenţi de el.
    Primul a fost aşa numita "revoluţie a fuziunii reci", care a adus sfârşitul brusc al Epocii combustibililor fosili şi a distrus baza economică a lumii musulmane pentru aproape o generaţie - până când chimiştii israelieni au reconstituit-o cu sloganul: "Petrol pentru hrană - nu pentru foc!".
    Al doilea a fost declinul constant al statutului moral şi intelectual al creştinismului, care a început (deşi, timp de secole, puţini şi-au dat seama) la 31 octombrie 1517, când Martin Luther şi-a afişat cele nouăzeci şi cinci de teze pe uşa Catedralei din Wittemberg. Procesul a fost continuat de către Copernic, Galilei, Darwin şi Freud şi a culminat cu celebrul scandal de la "Marea Moartă", când publicarea, în sfârşit, a mult timp ascunselor Pergamente a dat la iveală faptul că Iisus din Evanghelii se baza pe trei (sau probabil patru) indivizi separaţi.
    Dar lovitura de graţie a venit din partea Vaticanului însuși.

                                                   17.
                                          ENCICLICA

                        ”Cu exact patru secole în urmă, predecesorul meu, papa Urban al VIII-lea, a făcut o gafă îngrozitoare. El a îngăduit ca prietenul său să fie condamnat pentru că a susţinut ceea ce astăzi ştim că este un adevăr fundamental: faptul că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui. Cu toate că Biserica şi-a cerut în mod oficial scuze faţă de Galilei în 1992, acea eroare teribilă a dat o puternică lovitură statutului ei moral, de pe urma căreia nu şi-a revenit niciodată pe deplin.
    Iar acum, vai! a sosit clipa recunoaşterii unei erori şi mai tragice. Datorită opoziţiei sale încăpăţânate faţă de planificarea naşterilor prin mijloace artificiale, Biserica a distrus miliarde de vieţi şi, în mod paradoxal, poartă o mare responsabilitate pentru răspândirea păcatului avortului printre cei prea săraci ca să-şi crească copiii pe care au fost forţaţi să-i aducă pe lume.
    Această politică a adus specia umană în pragul ruinei. Suprapopularea masivă a secătuit planeta Pământ de resurse şi a dus la poluarea întregului mediu natural. La sfârşitul secolului XX toată lumea şi-a dat seama de asta - dar nu a făcut nimic. Ei bine da, au fost nenumărate conferinţe şi rezoluţii, dar prea puţine acţiuni eficiente.
    Acum, o m ult aşteptată -şi de multă vreme temută! - descoperire ştiinţifică ameninţă să transforme o criză într-o catastrofă. Deşi întreaga planetă a aplaudat când profesorii Salman şi Bernstein au primit Premiul Nobel în decembrie, anul trecut, câţi oare s-au oprit să reflecteze asupra impactului social al realizării lor? La cererea mea, Academia Pontificală de Ştiinţă a făcut tocmai acest lucru. Concluziile sale sunt unanime - şi inevitabile.
    Descoperirea enzimelor superoxidice, care pot întârzia procesul îmbătrânirii prin protejarea ADN-ului, a fost considerată un triumf la fel de măreţ ca şi descifrarea codului genetic. Se pare că acum intervalul de viaţă sănătoasă şi activă a omului poate fi extins cu cel puţin cincizeci de ani - şi probabil cu mult mai mult! Ni s-a spus de asemenea că tratamentul va fi relativ ieftin. Aşa încât, ne place sau nu, viitorul va fi o lume plină de centenari viguroşi.
    Academia mea m-a informat că tratamentul ESO va prelungi totodată perioada de fertilitate cu până la treizeci de ani. Implicaţiile acestei precizări sunt zguduitoare - mai ales, ţinând cont de eşecurile lamentabile din trecut în prevenirea sarcinii prin apelul la abstinenţă şi utilizarea aşa numitelor metode "naturale"...
    De câteva săptămâni, experţii Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii se află în contact permanent cu toate ţările membre. Scopul este atingerea, cât mai rapid - şi cât mai uman - posibil a mult discutatei creşteri zero a populaţiei, neatinsă decât în situaţii de război sau de epidemii. Chiar şi acest lucru s-ar putea să nu fie suficient. S-ar putea să fie nevoie de o creştere negativă a populaţiei.
    Nu este exclus ca pentru următoarele câteva generaţii familia cu un singur copil să trebuiască să fie norma.
    Biserica este îndeajuns de înţeleaptă ca să nu se împotrivească inevitabilului, mai ales în această situaţie radical schimbată. În scurtă vreme voi redacta o enciclică în care să existe îndrumări pentru aceste chestiuni. Aş adăuga că ea a fost conturată în urma consultărilor pe care le-am avut cu colegii mai Dalai Lama, Rabinul Şef, Imamul Mahomed, Arhiepiscopul de Canterbury şi Profetul Fatima Magdalena. Ei sunt în întregime de acord cu mine.
    Ştiu că mulţi dintre voi vor găsi greu - chiar dureros - de acceptat ca practicile pe care Biserica le-a stigmatizat cândva ca fiind păcate să devină acum îndatoriri. Cu toate acestea, în privinţa unui punct de vedere fundamental nu s-a produs nici o schimbare a doctrinei. De îndată ce fătul începe să trăiască, viaţa lui este sacră.
    Avortul rămâne o crimă şi aşa va fi pentru totdeauna. Dar acum nu mai există nicio scuză - sau vreo necesitate - pentru a se recurge la el.
    Primiţi cu toţii binecuvântarea mea, indiferent pe ce planetă vă aflaţi atunci când ascultaţi toate acestea."
    Ioan Paul al IV-lea, Paştele anului 2032, Reţeaua de Comunicaţii Pământ-Lună-Marte.

                                                      18.
                                              EXCALIBUR

                         A fost cel mai mare experiment științific întreprins vreodată, pentru că a cuprins întregul Sistem Solar.
    Originile lui EXCALIBUR ajungeau înapoi în timp până în vremurile bizare - de-a dreptul incredibile astăzi - ale aproape uitatului război rece, când două supraputeri se ameninţau reciproc cu nişte arme nucleare care ar fi putut distruge însuşi edificiul civilizaţiei, ameninţând chiar supravieţuirea omenirii ca specie biologică.
    De o parte se afla entitatea numită Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste - care, aşa cum le plăcea să sublinieze istoricilor de mai târziu, se poate să fi fost sovietică (indiferent ce-o mai fi însemnat şi asta) dar cu certitudine n-a fost nici uniune, nici socialistă şi nici republică. De cealaltă parte se aflau Statele Unite ale Americii, o denumire mult mai exactă.
    În ultimul sfert al secolului al douăzecilea, cei doi adversari posedau mii de rachete cu rază lungă de acţiune, fiecare dintre ele fiind capabilă să poarte încărcături explozive care puteau distruge un oraş. Este deci de înţeles că s-au făcut încercări de-a se găsi nişte arme defensive care să poată împiedica aceste rachete să ajungă la ţintă. Până la descoperirea câmpurilor de forţe - mai bine de o sută de ani mai târziu - niciun fel de apărare totală nu a fost posibilă, nici măcar în teorie.
    Cu toate acestea, s-au întreprins eforturi disperate pentru proiectarea unor rachete anti-rachetă şi a unor fortăreţe orbitale echipate cu laser care puteau asigura cel puţin o protecţie parţială.
    Privind retrospectiv spre acele timpuri, este greu de decis dacă savanţii care propuneau unele dintre aceste proiecte exploatau cu cinism temerile politicienilor naivi sau credeau cu sinceritate că ideile lor se puteau transforma în realitate. Cei care nu au trăit secolul numit pe drept "al tristeţii" n-ar trebui să-i judece prea aspru.
    Fără îndoială, cea mai nebunească dintre toate armele de contraatac propuse a fost laserul cu raze X. În teorie, se susţinea că energia uriaşă produsă de explozia unei bombe nucleare putea fi convertită în fascicule de raze X extrem de direcţionale, atât de puternice încât puteau distruge rachetele inamice ia mii de kilometri distanţă. Dispozitivul EXCALIBUR (se înţelege că detaliile complete nu au fost niciodată publicate) ar fi semănat cu un arici de mare, cu spinii îndreptaţi în toate direcţiile, având în mijloc o bombă nucleară. Fiecare ghimpe ar fi generat, în micro-secundele de dinaintea evaporării, un fascicul laser, acestea din urmă fiind îndreptate fiecare către o altă ţintă.
    Nu e nevoie de multă imaginaţie pentru a remarca limitele unei astfel de arme "cu detonare unică", mai ales împotriva unui inamic care refuza să coopereze prin lansarea propriilor rachete în "snopuri" convenabile. Cu toate acestea, teoria care stătea la baza laserelor generate cu ajutorul bombelor era corectă, chiar dacă dificultăţile de realizare practică a acestora fuseseră grosolan subestimate. De fapt, întregul proiect a fost abandonat după ce au fost irosite zeci de milioane de dolari pe seama lui.
    Şi totuşi, ele nu au fost irosite în totalitate. Aproape un secol mai târziu, conceptul a fost readus la viaţă, din nou ca sistem defensiv împotriva unor proiectile - create de data aceasta de către Natură, nu de către om.
    Acel EXCALIBUR al secolului XXI a fost destinat să producă unde radio, nu radiaţii X, iar acestea erau îndreptate nu asupra unor ţinte specifice, ci către întreaga sferă cerească. Bomba de ordinul gigatonelor - cea mai puternică construită vreodată şi, sperau cei mai mulţi, cea mai puternică ce avea să fie construită vreodată" - a fost detonată pe orbita Pământului, dar de cealaltă parte a Soarelui. Asta urma să asigure un maximum de protecţie faţă de extraordinarul impuls electromagnetic care altfel ar fi putut să distrugă comunicaţiile şi să deterioreze echipamentele electronice de pe tot cuprinsul planetei.
    În momentul exploziei, un strat subţire de microunde - gros de numai câţiva metri - s-a împrăştiat în întreg Sistemul Solar cu viteza luminii. În decurs de câteva minute, detectoarele staţionate pe orbita terestră au început să recepţioneze ecouri dinspre Soare, Mercur, Venus şi Lună; dar acestea nu interesau pe nimeni.
    În următoarele două ore, până când unda de şoc radio a trecut dincolo de Saturn, sute de mii de ecouri, din ce în ce mai slabe, s-au revărsat în băncile de date ale lui EXCALIBUR. Toţi sateliţii, cometele şi asteroizii cunoscuţi au fost detectaţi cu uşurinţă, iar când s-a terminat analiza toate obiectele cu diametrul mai mare de un metru aflat în interiorul orbitei lui Jupiter fuseseră deja localizate. Catalogarea lor completă şi calcularea traiectoriilor ulterioare avea să ocupe pentru câţiva ani computerele programului SPACEGUARD.
    Primele "estimări rapide" au fost totuşi liniştitoare. Nimic din ceea ce se afla în raza de detecţie a lui EXCALIBUR nu punea în pericol Pământul iar omenirea s-a relaxat. S-au făcut chiar propuneri de anulare a funcţionării sistemului SPACEGUARD.
    Când, mulţi ani după aceea, doctorul Angus Millar a descoperit asteroidul Kali cu telescopul său artizanal, s-a înregistrat un protest general legat de întrebarea de ce nu fusese depistat respectivul asteroid. Răspunsul era simplu: la acea dată, Kali se aflase prea departe pe orbita sa, dincolo chiar şi de raza de. acţiune a unui radar nuclear. În mod cert EXCALIBUR l-ar fi detectat dacă ar fi fost suficient de aproape ca să reprezinte un pericol imediat.
    Dar cu mult înainte ca asta să se fi întâmplat, EXCALIBUR produsese un rezultat înspăimântător şi cu totul neaşteptat. Nu detectase pur şi simplu un pericol; mulţi credeau că provocase unul, reînsufleţind o temere străveche.

                                                            19.
                                          UN RĂSPUNS NEAȘTEPTAT

                     Programul SETI a fost continuat timp de mai mult de un secol, folosindu-se echipamente tot mai sensibile şi acoperindu-se o bandă de frecvenţe din ce în ce mai mare. Se produseseră mai multe alarme false iar radioastronomii înregistraseră câteva date "posibile" care ar îi putut fi nişte elemente reale şi nu doar fragmente aleatorii de zgomot de fond cosmic. Din nefericire, mostrele recepţionate fuseseră prea scurte pentru ca până şi cele mai ingenioase analize pe computer să poată dovedi că aveau o origine inteligentă.
    Toate acestea s-au schimbat brusc în anul 2085. Una din entuziastele de altădată ale programului SETI spusese cândva: "Când va fi un semnal, vom şti sigur că e o chestie adevărată, - căci n-o să fie un fâşâit anemic, aproape îngropat în zgomotul de fond." Femeia avusese dreptate.
    Semnalul a fost recepţionat puternic şi limpede, în timpul unei cercetări de rutină, de către unul din radiotelescoapele mai mici aflate pe emisfera întunecată a Lunii - un loc destul de liniştit, în ciuda traficului local de comunicaţii. Şi nu încăpea nici o îndoială privind originea sa extraterestră.
    Telescopul cu pricina fusese îndreptat direct către Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe întreg firmamentul.
    Asta a fost prima surpriză. Sirius era de circa cincizeci de ori mai strălucitoare decât Soarele şi păruse întotdeauna un candidat cu şanse slabe la încadrarea în categoria stelelor cu planete cu condiţii propice vieţii. Controversa astronomilor pe această temă era în plină desfăşurare când aceştia - odată cu întreaga lume - au avut parte de un şoc şi mai puternic.
    Deşi, în retrospectivă, faptul era de o evidenţă orbitoare, au trecut aproape douăzeci şi patru de ore până când cineva a atras atenţia asupra unei coincidenţe interesante.
    Sirius se afla la o depărtare de 8,6 ani-lumină iar Proiectul EXCALIBUR avusese loc în urmă cu şaptesprezece ani şi trei luni. Adică exact timpul necesar pentru ca undele radio să parcurgă distanţa până la Sirius şi înapoi. Indiferent cine - sau ce - recepţionase explozia electromagnetică, el nu întârziase să răspundă la apei.
    Ca pentru a încurca şi mai mult lucrurile, unda purtătoare de pe Sirius avea exact aceeaşi frecvenţă ca şi impulsul emis de către EXCALIBUR - 5400 de megahertzi.
    În tot cazul, a fost o mare dezamăgire.
    Împotriva tuturor aşteptărilor, acea undă de 5400 MHz era complet nemodulată; nu exista nici urmă de semnal.
    Era un zgomot de fond pur.

                                                      20.
                                            RENĂSCUȚII

                       Puține religii supraviețuiesc nevătămate după moartea fondatorilor lor. Aşa s-a întâmplat şi cu crislamismul, în pofida eforturilor depuse de Fatima Magdalena pentru desemnarea unui succesor.
    Primele dezacorduri au apărut când fiul ei, Morris Goldenberg, s-a materializat din neant şi şi-a solicitat drepturile de moştenitor. La început, a fost denunţat ca pretendent fraudulos, dar după ce a cerut - şi a obţinut - testarea ADN, Mişcarea a trebuit să abandoneze această direcţie de argumentaţie defensivă.
    El a făcut apoi pelerinajul la Mecca şi, cu toate că a fost ţinut la o distanţă sigură de Kaaba, a insistat ca din acel moment să i se spună Al Hadj. Despre cât de sincer era în privinţa asta - sau în oricare alta - s-au purtat discuţii aprinse. Sinceritatea mamei sale nu fusese niciodată serios pusă la îndoială, dar după moartea fui oamenii au decis că Al Hadj Morris Goldenberg nu fusese nimic mai mult decât un aventurier fermecător şi verosimil, care ştiuse să profite din plin de prilejul favorabil pe care i-l oferise Credinţa. Ca o ironie a soartei, el a fost una dintre ultimele victime cunoscute ale virusului SIDA - un element care a generat multe concluzii discordante.
    Din punctul de vedere al celor aflaţi în afara fenomenului, majoritatea subiectelor de dispută doctrinară promovate de către Morris păreau a fi cât se poate de banale. Erau rugăciunile din zori şi de la apusul soarelui cerinţa minimă? Erau pelerinajele la Bethleem şi Mecca de aceeaşi importanţă?
    Putea fi redusă la o săptămână sărbătoarea Ramadanului? Mai era nevoie să se plătească zeciuiala pentru "sărmani", acum când întreaga societate îşi recunoştea responsabilitatea în această privinţă? Era posibil să se împace porunca lui Iisus de a se bea vin întru pomenirea Sa cu aversiunea musulmanilor faţă de alcool? Şi aşa mai departe...
    Totuşi, după moartea lui Morris, aceste divergenţe între diferitele secte au fost aplanate şi vreme de câteva decenii crislamismul a arătat lumii o faţă destul de unitară. La apogeu, mişcarea a fost susţinută de existenţa a o sută de milioane de aderenţi, fiind a patra religie de pe Pământ în privinţa popularităţii, deşi s-a bucurat de puţin succes pe Lună şi pe Marte.
    Schisma principală a fost declanşată, cu totul surprinzător, de către "vocea lui Sirius". O subsectă ezoterică, puternic influenţată de doctrina Sufi, susţinea că interpretase semnalul enigmatic primit din spaţiu prin utilizarea , unor tehnici avansate de procesare a informaţiei.
    Toate tentativele anterioare, eşuaseră complet; semnalul - dacă era vorba de aşa ceva - părea a fi un zgomot de fond nemodulat. De ce să se fi deranjat sirienii să transmită un zgomot pur era o enigmă care a generat nenumărate teorii. Cea mai populară era aceea potrivit căreia, la fel ca toate mesajele strict secrete trimise în cine ştie ce sistem de codificare, acest semnal părea a fi un zgomot. Putea fi un test de inteligenţă pe care numai adepţii fanatici ai crislamismului - "renăscuţii", cum aveau să-şi spună mai târziu - îl trecuseră, dacă era să se dea crezare afirmaţiilor lor.
    Totuşi zgomotul de origine evident artificială comunica într-adevăr un mesaj indubitabil:
    "Suntem aici."
    Probabil că cei de pe Sirius aşteptau o confirmare - "strângerea de mână electronică" cerută de multe dispozitive de comunicaţie - înainte de a începe să transmită mesaje inteligibile.
    Renăscuţii aveau un răspuns mult mai ingenios, deşi nu şi original. În zilele de început ale teoriei comunicaţiei, se subliniase faptul că "zgomotul pur" putea fi considerat nu ca un reziduu fără nicio noimă, ci ca rezultanta combinaţiei tuturor mesajelor posibile.
    Renăscuţii făceau apel la o analogie elegantă: să ne imaginăm că toţi poeţii, profeţii şi filozofii omenirii ar vorbi simultan.
    Rezultatul ar fi un torent de sunete total indescifrabil - şi totuşi ar conţine suma totală a înţelepciunii umane.
    La fel stăteau lucrurile şi cu mesajul de pe Sirius. Nu era altceva decât Vocea lui Dumnezeu; şi numai credincioşii îl puteau înţelege - cu ajutorul unui echipament de decriptare complicat şi a unor algoritmi obscuri. Când au fost întrebaţi ce anume spunea Dumnezeu, renăscuţii au răspuns: "Vă vom spune la momentul potrivit."
    Restul lumii a râs, fireşte; totuşi, s-au făcut auzite câteva murmure temătoare atunci când renăscuţii au construit o antenă "farfurie" cu un diametru de un kilometru, într-o tentativă de-a iniţia un dialog cu Dumnezeu - sau cu ceea ce se afla la celălalt capăt al circuitului. Niciuna dintre organizaţiile spaţiale nu făcuse încă un astfel de pas, căci nu căzuseră de acord asupra unui răspuns adecvat. În plus, mulţi erau de părere că cel mai bine pentru rasa umană era să rămână tăcută - sau pur şi simplu să transmită muzică de Bach.
    În acelaşi timp, renăscuţii, încrezători în relaţia lor specială, au trimis rugăciuni şi osanale către Sirius. Nu s-au sfiit chiar să susţină că, întrucât Dumnezeu l-a creat pe Einstein şi nu invers, pentru ei limita impusă de viteza luminii nu avea să fie un obstacol; conversaţiile lor nu aveau să fie afectate de decalajele temporale de şaptesprezece ani.
    Detectarea lui Kali a avut pentru renăscuţi nici mai mult nici mai puţin decât forţa unei revelaţii. Acum îşi cunoşteau destinul şi se pregăteau să se ridice la înălţimea numelui pe care şi-l aleseseră.
    Vreme de cel puţin un secol, puţini oameni instruiţi crezuseră în înviere iar profetul Fatima Magdalena evitase cu înţelepciune subiectul. Acum, spuneau renăscuţii, în timp ce lumea îşi aştepta sfârşitul, sosise momentul ca ideea să fie luată în serios. Ei puteau garanta supravieţuirea - în schimbul unui preţ, fireşte.
    Milioane de oameni plănuiau să emigreze pe Lună sau pe Marte, dar ambele destinaţii stabileau deja restricţii pentru a preveni secătuirea rezervelor lor limitate. În orice caz, numai câteva procente din rasa umană aveau să fie în măsură să-şi găsească scăparea pe această cale.
    Renăscuţii ofereau ceva cu mult mai ambiţios: nu doar siguranţa, ci şi imortalitatea.
    Ei au anunţat că atinseseră unul din ţelurile îndelung căutate ale realităţii virtuale: puteau înregistra în totalitate o fiinţă umană - toate amintirile unei vieţi întregi şi configuraţia la zi a corpului care le trăise - într-un spaţiu de stocare modest de zece până la paisprezece biţi. În tot cazul, play-back-ul - învierea efectivă - avea să necesite alte decenii de cercetări. Chiar dacă ar fi existat vreo raţiune să se procedeze astfel, cercetările nu puteau fi definitivate înainte de sosire a lui Kali.
    Nicio problemă însă. Renăscuţii primiseră deja asigurări din partea lui Dumnezeu. Toţi drept-credincioşii se puteau teleporta către Sirius, via transmiţătorul de pe partea întunecată a Lunii. La celălalt capăt îi aştepta raiul.
    Acesta a fost momentul când îndoielile majorităţii oamenilor privind sănătatea mentală a renăscuţilor s-au evaporat. În pofida incontestabilului lor rafinament tehnologic, erau în mod evident la fel de nebuni ca toţi ceilalţi "milenarieni" care, cu o regularitate plictisitoare, promiteau să-şi salveze discipolii atunci când va veni sfârşitul lumii, adică marţea viitoare.
    De acum înainte, renăscuţii puteau fi priviţi ca o glumă bolnăvicioasă Caraghioslâcurile lor nu aveau de ce să mai preocupe o planetă care avea de reflectat la nişte probleme mult mai serioase.
    A fost o eroare explicabilă - dar dezastruoasă.

                                                  IV
                                                 21.
                                          VEGHEA

                      Șantierele Deimos susţineau că le construiesc "la kilometru", dând libertate clientului să-şi taie lungimea necesară. În mod cert, majoritatea produselor lor prezenta o asemănare "de familie" fundamentală iar Goliath nu făcea excepţie.
    Coloana lui vertebrală consta într-un singur lonjeron triunghiular, lung de 150 de metri şi măsurând cinci metri pe fiecare latură a secţiunii transversale. Ar fi părut incredibil de şubred oricărui inginer născut înainte de secolul XX, dar nanotehnologia care îl construise, efectiv atom de carbon după atom de carbon, îi conferise o rezistenţă de cincizeci de ori mai mare decât a oţelurilor de cea mai bună calitate.
    De-a lungul acestei coloane din diamant sintetic erau fixate diferitele module - cele mai multe uşor interschimbabile - care laolaltă alcătuiau nava care se chema Goliath.
    De departe componentele cele mai voluminoase erau rezervoarele sferice de hidrogen, aranjate pe cele trei laturi ale lonjeronului, asemenea unor boabe de mazăre aflate pe exteriorul unei teci. Prin comparaţie, modulele de comandă, de lucru şi rezidenţiale, la un capăt, şi unităţile energetice şi de propulsie la celălalt, păreau a fi nişte detalii adăugate mai târziu.
    Când a fost însărcinat să preia comanda navei Goliath, Robert Singh se aştepta la câţiva ani liniştiţi dacă nu chiar plictisitori, de serviciu spaţial înainte de-a se pensiona pe Marte. Cu toate că avea doar şaptezeci de ani, era limpede că randamentul în muncă îi scăzuse. Staţionarea aici, în Punctul Troian T1, cu un arc de şaizeci de grade înaintea tui Jupiter, ar fi trebuit să însemne aproape o vacanţă. Tot ce avea de făcut era să-i menţină mulţumiţi pe pasagerii săi - astronomii şi fizicienii - în timp ce-şi desfăşurau nesfârşitele lor experimente.
    Căci Goliath fusese categorisit ca navă de cercetare şi fusese finanţat în consecinţă de către Bugetul Planetar pentru Ştiinţă. În aceeaşi situaţie se afla şi Hercules, situat în punctul T2, la un miliard şi două sute cincizeci de milioane de kilometri distanţă.
    Împreună cu Soarele şi Jupiter, cele două nave alcătuiau un romb imens care nu-şi modifica niciodată forma, ci se rotea în jurul Soarelui o dată la fiecare an jupiterian egal cu 4333 de zile terestre.
    Dat fiind că navele erau conectate prin fascicule laser, a căror lungime era cunoscută cu o precizie de până la un centimetru, acesta era un aranjament ideal pentru multe tipuri de activităţi ştiinţifice. Pulsaţiile spaţio-temporale provocate prin coliziunea găurilor negre - isprăvi de inginerie cosmică ale unor super civilizaţii (sau cine ştie ale cui?) - puteau fi detectate cu ajutorul multitudinii de instrumente de la bordul lui Goliath şi Hercules.
    Şi întrucât receptoarele de pe cele două nave puteau fi interconectate pentru a forma un radiotelescop cu o deschidere efectivă de peste un miliard de kilometri, începuseră deja să cartografieze regiunile îndepărtate ale Universului, cu o precizie fără precedent.
    În acelaşi timp, cercetătorii de la bordul navelor aflate în cele două "gemene" troiene nu au neglijat nici vecinătatea imediată, unde distanţele se măsurau doar în milioane de kilometri. Ei au cercetat sute de asteroizi prinşi în această vastă capcană gravitaţională şi au efectuat scurte excursii pentru a-i vizita pe cei mai apropiaţi dintre ei. În câţiva ani, s-au aflat mai multe lucruri despre compoziţia acestor corpuri cereşti minore decât în cele trei secole de când fuseseră descoperite. Rutina lipsită de evenimente, întreruptă doar de schimbările de personal şi de revenirile regulate pe Deimos pentru inspecţii şi modernizarea echipamentului, dura deja de treizeci de ani şi puţini îşi mai aminteau scopul pentru care Goliath şi Hercules fuseseră construite iniţial.
    Chiar şi membrii echipajelor lor arareori ajungeau să se gândească la faptul că se aflau într-o misiune de veghe, la fel ca paznicii care patrulau pe zidurile bătute de vânturi ale Troiei, cu trei mii de ani în urmă. Numai că ei aşteptau un inamic pe care Homer nu şi l-ar fi putut imagina niciodată.

                                                  22.
                                            RUTINA

                   Deși misiunea curentă a căpitanului Singh, desfăşurată !a egală distanţă de Soare şi Jupiter, fusese denumită cea mai singuratică slujbă din întreg Sistemul Solar, erau rare ocaziile în care se simţea singur. Adeseori îşi compara situaţia cu cea a marilor navigatori din trecut, precum Cook sau pe nedrept ponegritul Bligh. Aceştia nu avuseseră la dispoziţie nici un mijloc de comunicaţie cu porturile de reşedinţă sau cu familiile lor pe perioade de luni - uneori ani - de zile şi fuseseră obligaţi să trăiască în spaţii aglomerate şi neigienice, în contact strâns cu o mână de camarazi ofiţeri şi numeroşi marinari neciopliţi şi de multe ori răzvrătiţi. Chiar făcând abstracţie de pericolele externe precum furtunile, bancurile de nisip ascunse, atacurile inamicilor şi băştinaşii ostili, viaţa la bordul unei nave în vremurile de demult trebuie să fi fost o bună aproximare a Infernului.
    E adevărat că nu exista mai mult spaţiu de locuit la bordul lui Goliath decât fusese pe corabia Endeavour, lungă de treizeci de metri, a căpitanului Cook, dar absenţa gravitaţiei însemna că ei putea fi folosit mult mai eficient. Şi, fireşte, facilităţile aflate la dispoziţia echipajului erau incomparabil superioare. Pentru distracţie, ei aveau acces imediat la tot ce crease arta şi cultura umană - până cu numai câteva minute înainte. Întârzierea în schimbul de informaţii cu Pământul era aproape singura privaţiune pe care erau nevoiţi s-o îndure.
    În fiecare lună sosea câte o navetă rapidă de pe Lună sau de pe Marte, aducând chipuri noi şi ducându-i pe membrii personalului acasă, pentru vacanţă. Sosirea aşteptată cu nerăbdare a navei-curier, cu obiectele care nu puteau fi transmise prin radio sau prin intermediul legăturilor optice, era singura întrerupere a unei rutine de-acum bine statornicite.
    Asta nu însemna că viaţa la bordul navei ar fi fost cumva lipsită de probleme - tehnice şi psihologice, serioase şi banale...
    - Domnule profesor Jamieson?
    - Da, domnule comandant.
    - Adineauri David mi-a atras atenţia asupra statisticii exerciţiilor dumitale fizice. Se pare că ai lipsit de la ultimele două şedinţe la "roata de ocnă".
    - Ăă... trebuie să fie o greşeală.
    - Fără îndoială. Dar a cui? Am să te pun în legătură cu David.
    - Mă rog, probabil că oi fi lipsit de la o şedinţă. Am fost foarte ocupat cu analizarea probelor acelea aduse de pe Ahile. Am să recuperez mâine.
    - Ai grijă s-o faci, Bill. Ştiu că e plictisitor, dar dacă nu-ţi respecţi programul de exerciţii la jumătate din gravitaţia standard, n-ai să mai fii în stare să te mai plimbi vreodată pe Marte - ca să nu mai vorbim de Pământ. Terminat comunicarea.
    - Un mesaj de la Freyda, domnule căpitan. Pe 15 ale lunii, Toby susţine un concert la Smithsonian. Zice că va fi un adevărat eveniment. Au reuşit să facă rost de pianul de concert original al lui Brahms. Toby va cânta una din propriile compoziţii şi Rapsodia lui Rahmaninov pe o temă de Paganini. Doreşti un reportaj complet sau numai un semnal audio?
    - N-am să mă pot bucura vreodată de niciuna dintre ele, dar n-aş vrea să-i rănesc orgoliul lui Toby. Transmite urările mele de bine - şi fă comandă pentru întreg memocipul.
    - Domnul doctor Jaworski?
    - Da, domnule căpitan.
    - Se simte un miros neobişnuit dinspre laboratorul dumitale. Mi s-au plâns mai mulţi de asta. Filtrele de aer nu par capabile să-l atenueze.
    - Un miros? Ciudat? N-am remarcat nimic. Dar am să verific imediat.
    - Domnule căpitan, s-a primit un mesaj de la Charmayne în timp ce dormeai. Nu e urgent, dar cetăţenia marţiană o să-ţi expire peste zece zile dacă nu o reînnoieşti.. Durata curentă de transmisie până la Marte este de douăzeci şi două de minute.
    - Mulţumesc, David. Nu mă pot ocupa de asta acum. Adu-mi aminte mâine, la aceeaşi oră.
    - Căpitanul Singh, nava de cercetare Goliath, către Reţeaua Solară de Ştiri. Am primit buletinul dumneavoastră acum două zile, dar nu l-am luat în serios. Habar n-am avut că mai există astfel de nebuni. Nu, nu am întâlnit nici o astronavă extraterestră. Vă asigur că vă vom înştiinţa când o vom face.
    - Sonny?
    - Aici, dom' căpitan.
    - Felicitări pentru masa festivă de aseară. Dar distribuitorul meu de săpun s-a golit din nou. Poţi să mi-l umpli? Aromă de brad, de data asta - m-am săturat de-atâta lavandă.
    Prin consens general, Sonny era al doilea personaj de pe navă, în ordinea importanţei. Unii îl considerau chiar mai important decât căpitanul. Statutul său oficial de steward al navei nu prea sugera rolul jucat de către Sonny Gilbert la bordul lui Goliath.
    El era domnul Aranjează-Tot, par excellence, capabil să se descurce la fel de bine în problemele umane şi tehnice - cel puţin la un nivel de gospodărire generală. Cei mai îndărătnici dintre roboţii însărcinaţi cu curăţenia începeau să funcţioneze corespunzător când apărea el prin preajmă iar tinerii savanţi îndrăgostiţi, indiferent de sex, păreau să aibă mai multă încredere în el decât în programul SHIPDOC-PSYCH. (La urechile căpitanului Singh ajunseseră zvonuri privind o remarcabilă colecţie de stimulente sexuale, reale şi virtuale, aflată în posesia lui Sonny, dar erau lucruri pe care un comandant înţelept prefera să nu le ştie.)
    Faptul că, indiferent de metoda de determinare, Sonny avea cel mai scăzut coeficient de inteligenţă dintre toţi cei aflaţi la bord era complet irelevant; eficienţa, caracterul prietenos şi deosebita sa amabilitate erau singurele lucruri care contau. Când un vestit cosmolog aflat în vizită l-a numit, într-un acces de pică, "imbecil", căpitanul Singh i-a tras un perdaf zdravăn şi l-a pus să-şi ceară scuze. Întrucât acesta a refuzat, a fost trimis acasă cu naveta următoare, în ciuda protestelor viguroase de pe Pământ.
    Deşi acesta a fost un caz excepţional, întotdeauna exista o anumită tensiune între membrii echipajului şi pasagerii-savanţi. De regulă, această stare de spirit era suportabilă şi lua forma unor glume sau, câteodată, a unor farse. Dar, când era vorba de nişte situaţii neobişnuite, toată lumea coopera fără rezerve, indiferent de îndatoririle oficiale ale fiecăruia.
    Dat fiind că David veghea neîncetat asupra tuturor sistemelor funcţionale ale lui Goliath, nu era necesar un serviciu de pază permanent. În timpul "zilei", nici una dintre echipele A sau B nu dormea, deşi numai una din ele era de serviciu; apoi întreaga navă trecea la programul de somn pentru opt ore. În cazul unei situaţii neprevăzute, David ar fi reacţionat oricum mai repede decât orice fiinţă umană. Mai mult, dacă era vorba de ceva pe care nici el nu-l putea rezolva, ar fi fost probabil mai bine ca ambele echipaje să fie lăsate să doarmă în ultimele secunde care le-ar mai fi rămas de trăit.
    Ziua pe navă începea la ora 6.00 după Timpul Universal, dar întrucât sala de mese era prea mică echipajul care intra primul de serviciu avea prioritate la micul dejun de la ora 6.30. Echipajul B mânca la 7.00 iar pasagerii-savanţi erau nevoiţi să aştepte până la 7.30.
    Cu toate acestea, deoarece automatele puteau furniza la orice oră gustări, nimeni nu a trebuit să sufere vreodată de foame.
    Exact la ora 8.00, căpitanul Singh le reamintea tuturor programul zilei şi comunica toate ştirile importante. După care echipajul A pleca la datorie, savanţii mergeau la laboratoarele şi consolele lor iar echipajul B dispărea în compartimentele personale mici dar luxoase, ca să se pună la curent cu emisiunile de ştiri transmise peste noapte, să se conecteze la sistemele informative şi distractive ale navei, să întreprindă unele studii şi, în general, să-şi ocupe timpul pană la schimbul de la ora 14.00.
    Acesta era orarul obişnuit, supus însă unor modificări frecvente, atât planificate cât şi neprevăzute. Cele mai interesante erau excursiile prilejuite de observarea unor asteroizi aflaţi în trecere.
    Nu era adevărat că, aşa cum remarcase un astronom blazat, "dacă ai văzut un asteroid, i-ai văzut pe toţi". (Respectivul era expert în coliziunea galaxiilor, aşa încât ignoranţa sa privind astfel de detalii minore era de înţeles.) În realitate, asteroizii erau tot atât de diverşi pe cât erau de diferiţi în dimensiuni - de la Ceres, cu un diametru de o mie de kilometri, până la bolovanii anonimi de mărimea unei vile modeste.
    Cei mai mulţi dintre ei nu erau de fapt alcătuiţi decât din roci, de tipuri perfect familiare pe Pământ şi pe Lună - bazalt şi granit, materialele de construcţie de înaltă calitate specificate de către arhitectul iniţial munţilor Alpi şi Himalaya.
    Alţii conţineau în special metale - fier, cobalt şi elemente mai rare, inclusiv aur şi platină.
    Unii asteroizi destul de mici ca dimensiuni ar fi valorat mii de miliarde de dolari înainte ca transmutaţia comercială să facă aurul ceva mai ieftin decât alte metale mult mai utile, precum cuprul sau plumbul.
    Cu toate acestea, asteroizii care prezentau cel mai mare interes pentru ştiinţă erau aceia care conţineau mari cantităţi de gheaţă şi de compuşi ai carbonului. Unii dintre ei erau comete stinse - sau comete care urmau să se nască, atunci când valurile schimbătoare ale câmpurilor gravitaţionale aveau să le împingă către flăcările generatoare ale Soarelui.
    Asteroizii carbonici continuau să ascundă multe mistere. Existau indicii - de şi în privinţa dovezilor se purtau încă dispute aprinse - că unii dintre ei făcuseră cândva parte dintr-un corp ceresc mult mai voluminos, poate chiar o planetă suficient de mare şi suficient de caldă pentru a avea oceane. Şi, dacă aşa stăteau lucrurile, de ce n-ar fi adăpostit chiar şi forme de viaţă? Câţiva paleontologi şi-au pus în joc reputaţia susţinând că descoperiseră fosile în asteroizi şi, cu toate că majoritatea colegilor lor pufniseră dispreţuitor la această idee, un verdict definitiv încă nu fusese dat.
    Ori de câte ori apărea un asteroid interesant prin preajmă, savanţii de pe Goliath se împărţeau în două tabere: chiar dacă nu se ajungea niciodată la confruntări deschise, ocuparea locurilor în sala de mese suferea modificări subtile. Astrogeologii doreau să mute nava - împreună cu tot echipamentul de laborator - pentru realizarea contactului cu ţinta, astfel încât să o poată cerceta în voie. Cosmologii se împotriveau cu străşnicie acestei idei; liniile lor de referinţă atent determinate ar fi fost modificate, ceea ce ar fi dus la distrugerea întregului lor sistem interferometric - şi asta doar pentru nişte amărâţi de bolovani de stâncă.
    Punctul lor de vedere era just şi, în cele din urmă, geologii cădeau la învoială, într-o manieră mai mult sau mai puţin elegantă. Asteroizii mai mici puteau fi vizitaţi de către sondele-robot, capabile să preleveze eşantioane şi să îndeplinească majoritatea operaţiunilor fundamentale de cercetare. Era mai mult decât nimic, dar dacă asteroidul se afla la peste un milion de kilometri depărtare, întârzierea în transmiterea mesajelor pe traseu!
    Goliath - sondă - Goliath devenea intolerabilă. "Cum ţi-ar plăcea ţie să aplici o lovitură de ciocan, se plânsese odată un geolog, şi să fii nevoit să aştepţi un minut până să afli că ai ratat lovitura?"
    Aşa încât pentru asteroizii cu adevărat importanţi aflaţi în trecere, ca de exemplu Patrocle şi Ahile - nişte troieni importanţi - naveta lui Goliath putea fi pusă la dispoziţia savanţilor zeloşi. Nu mai mare decât un automobil obişnuit, aceasta putea asigura funcţionarea sistemelor vitale de bază pentru pilot şi trei pasageri pentru o durată de până la o săptămână, permiţându-le să efectueze o examinare destul de detaliată a planetoidului virgin şi putând aduce înapoi câteva sute de kilograme de eşantioane bine documentate.
    În medie, căpitanul Singh trebuia să organizeze astfel de expediţii la fiecare două sau trei luni. Le considera nişte evenimente binevenite, întrucât aduceau o oarecare varietate în viaţa la bordul navei. Şi nu era greu de observat că până şi savanţii care îşi exprimau cel mai vehement dispreţul faţă de această activitate de scormonire a rocilor urmăreau imaginile video transmise de la faţa locului cu acelaşi interes ca toţi ceilalţi.
    Ei ofereau pretexte felurite:
    "Îmi dă ceva din senzaţia pe care trebuie să o fi avut stră-stră-stră-străbunicii mei, când au urmărit primii paşi pe Lună făcuţi de Armstrong şi Aldrin."
    "În felul acesta, pentru o săptămână, cel puţin trei dintre copoii stâncilor ne scutesc de prezenţa lor aici. Asta înseamnă şi mai mult loc în sala de mese."
    "Nu e nevoie să-mi citezi mai târziu cuvintele, domnule căpitan, dar dacă au existat vreodată vizitatori ai Sistemului Solar, este posibil ca aici să se fi debarasat de o parte din gunoaie. Sau poate că au lăsat chiar şi un mesaj pentru noi, pentru când vom fi destul de avansaţi ca să-l înţelegem."
    Uneori, în timp ce-i urmărea pe colegii săi plutind pe deasupra peisajelor miniaturale pe care nimeni nu le mai vizitase până atunci - şi probabil că nimeni nu avea s-o mai facă vreodată - Singh se simţea îmboldit să părăsească nava şi să se bucure de libertatea spaţiului cosmic. Probabil că nu i-ar fi fost greu să găsească un pretext pentru asta; secundul abia aştepta ocazia să preia comanda pentru o vreme. Dar ar fi fost o încărcătură suplimentară - o pacoste chiar - în spaţiul restrâns al navetei şi n-ar fi putut justifica un asemenea privilegiu.
    Şi totuşi, era păcat să petreci câţiva ani în mijlocul acestei veritabile Mări a Sargaselor, plină de planetoizi aflaţi în derivă, şi să nu ajungi să pui piciorul pe vreunul din ei.
    Într-o bună zi va trebui, cu siguranţă, să facă ceva în această privință.

                                                          23.
                                                   ALARMA

                            A fost ca și cum santinelele aflate pe zidurile Troiei ar fi zărit primele scânteieri ale razelor de soare pe suliţele îndepărtate. Dintr-odată, totul s-a schimbat.
    Şi totuşi, pericolul se afla încă la mai bine de un an depărtare. Oricât de înspăimântător ar fi fost, nu exista senzaţia de criză imediată; mai mult chiar, dăinuia şi acum speranţa ca observaţiile iniţiale, făcute în pripă, să fi fost afectate de vreo eroare. Poate că, la urma urmei, noul asteroid nu va nimeri Pământul, aşa cum se mai întâmplase în trecut cu atâţia alţii.
    David îl trezise pe Singh cu această veste la 5.30 TU. Era pentru prima dată când întrerupea somnul comandantului de la începutul misiunii.
    - Îmi cer scuze, domnule căpitan, dar e clasificată ca Prioritate Absolută. N-am mai avut de-a face cu aşa ceva până acum.
    Nici Singh, care se trezise instantaneu. În timp ce citea faxul spaţial şi privea orbitele Pământului şi ale asteroidului prezentate de acesta, a avut senzaţia că o mână de gheaţă îi strânge inima. Sperase să fie vorba de o greşeală, dar chiar din prima clipă s-a convins de gravitatea faptelor.
    Şi deodată, în mod paradoxal, s-a simţit cuprins de o senzaţie de bună dispoziţie. Acesta era motivul pentru care fusese construit Goliath, cu decenii în urmă.
    Iar pentru el, aceasta era clipa destinului. În Golful Curcubeelor, pe când nu mai era doar un copil, se confruntase cu o provocare - şi biruise. Acum avea de făcut faţă unei provocări infinit mai puternice.
    Acesta era motivul pentru care se născuse.
    Niciodată să nu-i dai cuiva o veste proastă pe stomacul gol. Căpitanul Singh aşteptă până când toţi cei aflaţi la bord luară micul dejun, iar apoi le comunică faxul primit de pe Pământ şi completarea sosită o oră mai târziu.
    - Toate programele şi toate proiectele de cercetare sunt, fireşte, anulate. Personalul ştiinţific se va întoarce pe Marte cu naveta următoare, în vreme ce noi ne vom pregăti pe Goliath pentru ceea ce va fi cu siguranţă cea mai importantă misiune pe care această navă - de fapt, oricare altă navă - a primit-o vreodată. Detaliile urmează a fi definitivate acum şi pot fi modificate mai târziu. Aşa cum sunt sigur că ştiţi, planurile pentru un propulsor masic capabil să devieze traiectoria unui asteroid de dimensiuni rezonabile au fost întocmite cu ani în urmă. A primit chiar un nume: ATLAS. De îndată ce toţi parametrii misiunii vor fi cunoscuţi, acele planuri vor fi definitivate iar Şantierele Deimos vor trece la construirea sa cu maximum de viteză. Din fericire, toate componentele necesare sunt elemente standardizate - rezervoare de combustibil, propulsoare, sisteme de comandă şi structura de rezistenţă care le va reuni. Aşa încât instalaţiile de nanoasamblare pot termina în câteva zile construcţia lui ATLAS. Pe urmă el va trebui cuplat cu Goliath, aşa că e nevoie să ajungem pe Deimos cât mai repede posibil. Asta ne va oferi unora dintre noi prilejul de a ne revedea familiile de pe Marte. O veche vorbă pământeană spune: "E un vânt nenorocit care nu aduce binele nimănui..." Vom lua cu noi doar atât combustibil cât să ne ajute să-l transportăm pe ATLAS până la Jupiter şi vom face realimentarea la staţia orbitală Europa. Apoi va începe adevărata misiune - întâlnirea cu asteroidul. La acea dată, se va afla la numai şapte luni de impactul cu Pământul - dacă într-adevăr va avea loc un impact.
    Va trebui să cercetăm asteroidul, să găsim o fundaţie adecvată, să-l instalăm pe ATLAS, să verificăm toate sistemele şi să pornim motoarele de propulsie. Desigur, efectul său asupra unui corp cântărind câteva miliarde de tone va fi aproape prea mic ca să poată fi măsurat. Dar o deviere de câţiva centimetri, dacă va putea fi aplicată înainte de-a trece de orbita lui Marte, va fi suficientă să-l facă să rateze ţinta Pământ cu câteva sute de kilometri...
    Singh se opri, uşor stânjenit. Toate acestea erau lucruri elementare pentru membrii echipajului, dar geologii şi astrochimiştii nu erau familiarizaţi cu el. Se îndoia tare mult că aceştia ar putea să-i spună cele trei legi ale lui Kepler, darămite să calculeze o orbită.
    - Nu mă pricep prea bine la discursuri însufleţitoare şi: nu cred că e nevoie de aşa ceva. Ştiţi cu toţii ce aveţi de făcut şi nu avem timp de irosit. Chiar şi câteva zile pierdute acum ar putea să însemne diferenţa dintre o inofensivă trecere "pe lângă" şi sfârşitul istoriei - cel puţin pe Pământ. Şi încă un lucru. Denumirile sunt foarte importante - uitaţi-vă la toţi asteroizii troieni din jurul nostru. Tocmai am primit denumirea oficială de la UAI. Nu ştiu care erudit a cercetat mitologia indiană şi a dat peste zeiţa morţii şi a distrugerii.
    Numele ei este Kali.

                                                             24.
                                                 ÎN PERMISIE

                         - Cum arătau de fapt marțienii, tăticule?
    Robert Singh îşi privi cu dragoste fiica în vârstă de zece anii în mod oficial, deşi planeta pe care locuia nu efectuase decât cinci rotaţii în jurul Soarelui de când se născuse. Nu puteai să-i ceri unui copil să aştepte 687 de zile între aniversări, aşa încât asta era una din reminiscenţele păstrate ale calendarului terestru. Când în sfârşit avea să se renunţe la ea, Marte îşi va fi tăiat încă una dintre legăturile cu planeta mamă.
    - Ştiam c-ai să mă întrebi, răspunse el. De aceea m-am documentat. Ia ascultă...
    "Cei care nu au văzut niciodată un marţian viu cu greu îşi pot imagina groaza neobişnuită stârnită de apariţia sa. Gura ciudată în formă de V, cu buza de sus ţuguiată, absenţa sprâncenelor, absenţa bărbiei sub buza de jos de formă triunghiulară, freamătul neîncetat al acestei guri, grupurile de tentacule ca de Gorgonă..."
    - Ce-i aia o gorgonă?
    - Un monstru cu chip de femeie, care în loc de păr avea nişte şerpi.
    - Pfui!
    - "... şi, mai presus de toate, extraordinara intensitate a ochilor săi imenşi devin dintr-odată periculoase, intense, inumane, slute şi monstruoase. Pielea cafenie şi unsuroasă are ceva de ciupercă, iar încetineala stângace a mişcărilor greoaie crează o senzaţie nespus de dezgustătoare". Ei bine, Mirelle, acum ştii.
    - Da' ce citeşti acolo? A, ghidul pentru DisneyMars! Când mergem acolo?
    - Asta depinde de cât de conştiincios îşi va face o anumită domnişoară lecţiile.
    - Nu-i corect, tăticule! N-am avut timp de când te-ai întors!
    Singh simţi un scurt spasm de vinovăţie. Ori de câte ori reuşise să scape de la operaţiunile de asamblare ale lui ATLAS şi de la verificările de pe Şantierele Deimos, avusese tendinţa să-şi monopolizeze fiica şi pe fratele ei mai mic. Speranţele de a face nişte vizite cât mai discrete pe Marte se năruiseră instantaneu când îi văzuse pe reprezentanţii presei aşteptându-l la Port Lowell. Nu-şi dăduse seama că devenise al doilea om de pe planetă în privinţa celebrităţii.
    Cel mai celebru era, fireşte, doctorul Millar. Descoperirea a lui Kali schimbase - şi probabil avea să mai schimbe - cursurile mai multor vieţi decât oricare alt eveniment din istorie. Deşi fuseseră implicaţi în vreo cinci sau şase întâlniri electronice, cei doi oameni nu se cunoscuseră încă personal. Singh evitase o astfel de confruntare; nu aveau nimic nou să-şi spună unul altuia şi era evident că astronomul amator nu reuşise să-şi păstreze cumpătul în faţa acestei neaşteptate celebrităţi.
    Devenise arogant şi condescendent şi întotdeauna se referea la Kali ca la "asteroidul meu". Ei bine, mai devreme sau mai târziu, co-planetarii săi, marţienii, aveau să-l facă să-şi vadă lungul nasului; se pricepeau de minune la asta.
    DisneyMars era minuscul prin comparaţie cu celebrii săi precursori tereştri, dar îndată ce te aflai înăuntru nu aveau cum să-ţi mai dai seama de asta. Prin intermediul unor diorame şi al unor proiecţii holografice, Marte era prezentat aşa cum crezuseră sau visaseră oamenii că ar putea fi şi aşa cum sperau că va fi într-o bună zi. Deşi unii critici obiectau că o şedinţă Brainman putea crea exact aceeaşi experienţă, lucrul acesta era pur şi simplu neadevărat. Era de ajuns să priveşti un copil marţian mângâind o bucată de rocă terestră veritabilă ca să-ţi dai seama de diferenţă.
    Martin era mult prea mic ca să se poată bucura de această excursie, aşa că a fost lăsat în grija sigură a ultimului model de robot casnic Dorcas. Nici Mirelle nu era suficient de coaptă pentru a pricepe tot ce vedea, dar părinţii ei ştiau că n-avea să uite niciodată această vizită. Fetiţa ţipă încântată şi totodată temătoare când fioroasele arătări imaginate de H.G. Wells ieşiră din cilindrii lor şi privi cu gura căscată de uimire cum tripozii lor monstruoşi călcau maiestuos pe străzile părăsite ale unui oraş straniu, necunoscut: Londra din epoca victoriană.
    Şi o îndrăgi pe frumoasa Dejah Thoris, prinţesa de pe Helium, mai ales când aceasta spuse pe un ton mieros:
    "Bun venit în Barsoom, Mirelle".
    Cu toate acestea, John Carter aproape că fusese eliminat din scenariu: cu siguranţă că astfel de personaje sângeroase nu erau genul de imigranţi pe care Camera de Comerţ de pe Marte ţinea să-i încurajeze. Săbiile, nici atât! Păi, dacă nu erau mânuite cu mare atenţie, aceste piese metalice prelucrate cu o iresponsabilitate de-a dreptul criminală puteau provoca răni grave spectatorilor...
    Mirelle se arătă la fel de fascinată de fiarele stranii pe care Burroughs le împrăştiase cu atâta dărnicie în peisajul marţian. În orice caz, îşi mărturisi nedumerirea în privinţa unui exemplar exobiologic peste care Edgar Rice trecuse cu destulă uşurinţă.
    - Mamă, spuse ea, şi eu m-am născut dintr-un ou?
    Carmayne râse.
    - Da şi nu, răspunse ea. Dar în mod cert nu a fost ca acela pe care l-a făcut Dejah. Când ajungem acasă am să cer Bibliotecii să ne explice diferenţa.
    - Şi chiar aveau maşini care puteau să facă aer, pentru ca oamenii să poată să respire afară?
    - Nu, dar ideea bătrânului Burroughs a fost corectă. Este exact ceea ce încercăm să facem noi acum. Ai să vezi când o să trecem prin secţiunea Bradbury.
    Dinspre dealuri se apropia un obiect ciudat.
    Era o maşină asemenea unei insecte, verde la culoare precum jadul, o călugăriţă alergând delicat prin aerul răcoros, cu nenumărate diamante verzi nedesluşite clipind pe corp, alături de nestemate roşii ce scânteiau ca nişte ochi poliedrici. Cele şase picioare ale arătării cădeau asupra şoselei străvechi cu sunetul unei ploi răzleţe ce se îndepărta, iar din spatele maşinii un marţian cu aur topit în loc de ochi privea în jos la Tomas de parcă ar fi privit într-o fântână...
    Mirelle fu fascinată şi totodată nedumerită de întâlnirea nocturnă dintre pământean şi marţian, fiecare dintre ei fantoma celuilalt. Într-o zi avea să înţeleagă că fusese o întâlnire fugară între cele două epoci, peste abisul timpului. Se arătă încântată de corăbiile nisipurilor ce alunecau pe suprafaţa deşerturilor, păsările-flacără incandescente de pe nisipurile răcoroase, păienjenii aurii care împrăştiau plase diafane, ambarcaţiunile plutind ca nişte flori de bronz pe canalele largi. Şi plânse când oraş ele de cristal se prefăcură în praf şi pulbere în faţa invadatorilor de pe Pământ.
    "De la Marte aşa cum nu a fost niciodată - la Marte aşa cum va fi", anunţa afişul de la intrarea în ultima galerie. Căpitanul Singh nu se putu abţine să zâmbească la acel "va fi" tipic, marţian prin aplombul exprimat. Pe bătrânul şt obositul Pământ s-ar fi scris "ar putea fi".
    Ultima expoziţie era aproape desuetă prin simplitatea sa, dar nu mai puţin frapantă. Şezură într-un întuneric aproape total în faţa unei vitrine, privind în jos către o mare de ceaţă, în vreme ce Soarele îndepărtat se ridica în spatele lor.
    - Valea Mariner, Labirintul Nopţii aşa cum arată astăzi, rosti o voce blândă pe un fond muzical suav.
    Ceaţa se destrămă odată cu răsăritul Soarelui, rarefiindu-se până la consistenţa unor vapori firavi. În faţa ochilor lor apăru vasta întindere de canioane şi maluri abrupte ale celei mai mari văi din Sistemul Solar, cu contururile vizibile clar şi precis până la orizont, fără estomparea datorată distanţei care dădea senzaţia de perspectivă unor imagini similare din mult mai micul Grand Canyon din America de Vest.
    Era de o frumuseţe austeră, cu nuanţele sale de roşu, ocru şi purpuriu - nu atât ostil, cât mai curând teribil de indiferent faţă de viaţă. Ochii căutau în zadar o urmă cât de mică de albastru sau de verde.
    Soarele traversă cu repeziciune bolta cerească; umbrele se prelinseră asemenea unor valuri de cerneală peste fundul canionului. Se lăsă noaptea; stelele scânteiară fulgerător, alungate apoi de un nou răsărit de soare.
    Nimic nu se schimbase... sau poate că da! Să fie o simplă părere sau orizontul nu mai avea contururile atât de clar definite?
    Încă o "zi" şi nu mai încăpu nicio îndoială. Contururile riguroase ale reliefului deveniră estompate; stâncile şi prăpăstiile îndepărtate nu se mai distingeau cu aceeaşi claritate. Marte se schimba...
    Zilele, săptămânile, lunile - poate că erau chiar decenii - trecură în zbor. Iar acum schimbările erau dramatice.
    Palida nuanţă de roz-portocaliu a cerului lăsase loc culorii bleu şi în sfârşit se formau nori adevăraţi - nu doar nişte ceţuri firave care să dispară odată cu zorile. Iar jos, pe fundul canionului, câteva petice de verde se răspândeau acolo unde altădată nu vedeai decât rocă stearpă. Deocamdată nu existau copaci, dar lichenii şi muşchii pregăteau terenul.
    Dintr-odată, ca prin farmec, apărură bălţi de apă, cu suprafeţele calme şi neîncreţite de vânt în lumina Soarelui, fără să se preschimbe instantaneu în vapori, aşa cum s-ar fi întâmplat astăzi pe Marte. Pe măsură ce viziunea asupra viitorului se desfăşura, bălţile deveneau lacuri şi se contopeau pentru a da naştere unui râu. Pe malurile lui, copacii răsăreau brusc. Pentru ochii obişnuiţi cu proporţiile terestre ai lui Robert Singh, trunchiurile lor păreau atât de zvelte încât nu-i venea să creadă că puteau avea mai mult de doisprezece metri înălţime. În realitate - dacă aşa ceva putea fi numit realitate! - ei ar fi depăşit şi cei mai înalţi arbori sequoia: minimum o sută de metri în această gravitaţie scăzută.
    Acum punctul de observaţie se schimba. Zburară către est, de-a lungul Văii Mariner, traversând Abisul Zorilor, apoi spre sud, către marea câmpie Hellas, zona depresionară a planetei.
    Vasta întindere de uscat dispăruse.
    În timp ce privea în jos la oceanul de vis al unei ere viitoare, un potop de amintiri se revărsă în mintea lui Robert Singh, cu o forţă atât de copleşitoare încât pentru o clipă aproape că-şi pierdu controlul. Oceanul Hellas dispăru; se afla din nou pe Pământ, păşind de-a lungul plajei africane străjuite de palmieri, împreună cu micuţul Toby şi cu Tigrette pe urmele lor.
    I se întâmplase oare asta cu adevărat, odată ca niciodată, sau era un fals trecut, amintirea împrumutată de la o altă persoană?
    Desigur, nu se îndoia cu adevărat, dar acea scurtă incursiune în trecut fusese atât de vie încât lăsase în urma ei o imagine remanentă care-i ardea în creier. Cu toate acestea, sentimentul de tristeţe făcu repede loc unei stări de mulţumire melancolica. Nu-l încerca niciun regret - Freyda şi Toby erau amândoi sănătoşi şi fericiţi (numai bine, se făcuse timpul să poarte o convorbire cu ei!), cu familii numeroase care să se îngrijească de ei. Îi părea rău, totuşi, că Mirelle şi Martin n-aveau să cunoască niciodată bucuria de a avea prieteni non-umani ca Tigrette. Animalele de casă de orice fel erau un lux pe care Marte încă nu şi-l putea permite.
    Călătoria în viitor se termină cu o imagine a planetei Marte văzută din spaţiu - câte secole sau milenii de acum încolo? - polii ei nemaifiind acoperiţi de calote de bioxid de carbon îngheţat, căci fasciculele de lumină solară reflectate de nişte oglinzi cu o deschidere de o sută de kilometri, amplasate pe orbită, puseseră capăt iernii lor vechi de când lumea. Imaginea se estompă, înlocuită de cuvintele "Primăvara anului 2500". "Nu pot decât să sper că aşa va fi, deşi nu voi şti niciodată", îşi spuse Robert Singh în timp ce ieşeau în tăcere. Chiar şi Mirelle era neobişnuit de liniştită, de parcă se străduia să delimiteze realul de imaginar în ceea ce văzuse.
    În timp ce traversau sasul către vehiculul Marscar presurizat care-i adusese de la hotel, expoziţia le făcu o ultimă surpriză. Se auzi huruitul unui tunet îndepărtat - un sunet pe care numai Robert Singh îl auzise în realitate - şi Mirelle scoase un mic ţipăt în clipa în care o ploaie de picături fine căzu asupra lor dintr-un dispozitiv aflat deasupra capului.
    "Ultima ploaie pe Marte a avut loc acum trei miliarde de ani - şi nu a adus viaţă ţinuturilor asupra cărora a căzut. Data viitoare va fi altfel. La revedere şi vă mulţumim pentru vizită".
    Robert Singh se trezi în toiul ultimei sale nopţi de dinaintea plecării şi rămase întins în pat, în întuneric, încercând să-şi amintească momentele importante ale vizitei sale. Pe unele dintre ele - inclusiv clipele de tandreţe din urmă cu câteva ore - le înregistrase pentru play-back-uri viitoare; ele aveau să-i susţină moralul în lungile luni care îl aşteptau.
    Probabil că schimbarea ritmului respiraţiei sale o deranjase pe Charmayne. Se întoarse către el şi îşi sprijini braţul pe pieptul lui. Nu pentru prima oară, Singh îşi aminti cu un zâmbet cât de incomod putea fi acest gest pe planeta natală.
    Preţ de câteva clipe, niciunul din ei nu vorbi. Apoi, Charmayne spuse cu un glas somnoros:
    - Mai ştii povestirea aia a lui Bradbury pe care am citit-o - cea în care barbarii ăia de pe Pământ foloseau minunatele oraşe de cristal pentru trageri la ţintă?
    - Desigur. "Luna va străluci la fel". M-a frapat că a fixat-o în anul 2001. Un pic cam optimist, nu ţi se pare?
    - Ei bine, cel puţin a trăit ca să vadă oamenii ajunşi aici! Dar n-am putut scăpa de un gând, după ce am plecat de la DisneyMars - nu cumva ne purtăm exact în acelaşi fel, distrugând ceea ce am găsit?
    - Nu mi-am închipuit c-am să aud vreodată un adevărat copil marţian vorbind astfel. Dar noi nu distrugem, ci creăm... Dumnezeule!
    - Ce s-a-ntâmplat?
    - Păi, asta mi-a adus aminte de Kali. Ea nu e doar zeiţa distrugerii. În acelaşi timp ea creează o lume nouă, din ruinele celei vechi.
    O lungă tăcere, după care:
    - Este exact ceea ce nu contenesc să ne spună renăscuţii. Ştiai că au organizat o misiune chiar aici, în Port Lowell?
    - Sunt doar nişte nebuni inofensivi. Nu cred c-or să deranjeze pe cineva. Vise plăcute, draga mea. Şi, data viitoare când mergem în DisneyMars, îl luăm şi pe Martin - îţi promit.

                                                    25.
                                       STAȚIA EUROPA

                    Robert Singh nu avu prea multe de făcut în timpul deplasării rapide de la Deimos/Marte până la Europa/Jupiter, în afară de studierea planurilor de acţiune în continuă schimbare transmise neîncetat de către SPACEGUARD şi de cunoştinţa cu noii membri ai echipajului său.
    Torin Fletcher, inginer principal la Şantierele Deimos, urma să supravegheze operaţiile de realimentare atunci când tandemul Goliath/ATLAS avea să ajungă la staţia de combustibil aflată pe orbită în jurul Europei. Zecile de mii de tone de hidrogen care trebuiau pompate la bordul ansamblului urmau să aibă o consistenţă de mâl - un amestec de lichid şi solid, mai dens decât lichidul pur şi necesitând astfel mai puţin spaţiu de depozitare. Chiar şi aşa, volumul total era mai mare decât cel al ghinionistului Hindenburg, al cărui dezastru literalmente incendiar a pus capăt scurtei epoci a zborului cu mijloace de transport mai uşoare decât aerul - cel puţin pe Pământ. Mici dirijabile transportoare de mărfuri erau adeseori folosite pe Marte şi se dovediseră a fi valoroase pentru cercetările efectuate în atmosfera superioară a planetei Venus.
    Fletcher era un entuziast al dirijabilelor şi se străduia din răsputeri să-l convertească şi pe Singh.
    - Când vom începe cu adevărat explorarea lui Jupiter, spuse el, şi vom trece de faza trimiterii de sonde, atunci dirijabilele or să-şi reintre în drepturi. Bineînţeles, întrucât atmosfera conţine mai ales H2, va trebui să fie un dirijabil cu hidrogen fierbinte. Nici o problemă! închipuieşte-ţi: să zbori cu zeppelinul în jurul Marii Pete Roşii!
    - Nu, mulţumesc frumos, replicase Singh. Nu la o gravitaţie de zece ori mai mare decât pe Marte.
    - Pământenii pot să reziste, dacă stau culcaţi la orizontală. Sau pe nişte saltele de apă.
    - Dar de ce să te omori cu firea? Nu există nicio palmă de suprafaţă solidă - n-ai unde să asolizezi. Roboţii pot să facă tot ce e nevoie, fără punerea în pericol a oamenilor.
    - Ăsta e exact genul de argumente folosit de oameni la începutul Epocii Spaţiale. Şi uită-te unde-am ajuns acum! Bărbaţii şi femeile vor merge pe Jupiter pentru că... mă rog, pentru că există. Dar dacă nu-ţi place Jupiter, cei zic de Saturn? Aproape aceeaşi gravitaţie ca a Pământului - şi gândeşte-te ce peisaje! Să călătoreşti în zbor la mare altitudine, de unde să poţi vedea inelele... Într-o bună zi asta o să reprezinte o importantă atracţie turistică.
    - E mai ieftin să te conectezi la un Brainman. Distracţie cât cuprinde şi riscuri ioc.
    Fletcher izbucnise în râs când Singh citase vestitul slogan.
    - Sunt convins că nu crezi în chestia asta.
    Avea dreptate, fireşte, dar Singh nu ţinea deloc să o recunoască. Elementul de risc era ceea ce distingea realitatea de imitaţiile sale, oricât de perfecte. Iar disponibilitatea de asumare a riscurilor - mai mult chiar, de a le întâmpina cu bucurie, dacă erau rezonabile - era ceea ce dădea savoare vieţii şi o făcea să merite a fi trăită.
    Un altul dintre pasagerii cu destinaţia Europa era specializat într-o tehnologie care părea şi mai nelalocul ei aici decât aeronautica - şi anume, submersibilele pentru mari adâncimi. În întreg Sistemul Solar, Europa era singurul corp ceresc care poseda oceane, ascunse sub o crustă de gheaţă care le proteja de spaţiul cosmic. Căldura produsă de fluxul gravitaţional imens al lui Jupiter - acelea şi forţe care declanşau vulcanii pe satelitul învecinat, Io - împiedica oceanul planetar să îngheţe.
    Acolo unde exista apă sub formă lichidă, existau şi speranţe de viaţă. Wijeratne petrecuse douăzeci de ani în explorarea abisurilor europene, atât în persoană cât şi prin intermediul sondelor robotizate. Deşi nu descoperise nimic, nu se simţea descurajată.
    - Sunt sigură că există, spunea ea. Sper doar să o pot găsi înainte ca vreunul din microbii tereştri să se târască afară din gunoaiele noastre şi să se instaleze.
    Doamna doctor Wijeratne era de asemenea destul de optimistă în privinţa perspectivelor de viaţă la distanţe mult mai mari de Soare - în marele nor al cometelor aflat mult dincolo de Neptun.
    - Acolo, departe, se găsesc din belşug şi apă şi carbon si azot, precum şi toate celelalte substanţe chimice, li plăcea ei să spună. De milioane de ori mai multe decât pe planete. Şi trebuie să existe radioactivitate - ceea ce înseamnă căldură şi o rată sporită de producere a mutaţiilor. În adâncurile cometelor, s-ar putea să existe condiţii ideale pentru originea vieţii.
    Din păcate, doamna doctor Wijeratne urma să debarce la staţia Europa şi nu avea să meargă mai departe, spre Kali. Controversele ei prieteneşti dar lipsite de prejudecăţi cu profesorul, Sir Colin Draker, membru al Societăţii Regale, le oferiseră celorlalţi pasageri numeroase prilejuri de descreţire a frunţilor. Celebrul astrogeolog era singurul savant care rămăsese la bordul lui Goliath din efectivul iniţial, fiind îndeajuns de cunoscut pentru a trece peste orice ordin de aducere acasă.
    - Ştiu mai multe despre asteroizi decât orice alt om aflat în viaţă, argumenta el cu o acurateţe incontestabilă. Iar Kali este cel mai important asteroid din istorie. Vreau să ajung să-l ating cu mâna - ca un cadou pe care să mi-l fac la împlinirea â o sută de ani. Şi pentru binele ştiinţei, fireşte.
    Cât despre formele de viaţă aflate pe comete, sugerate de către doamna doctor Wijeratne, el nu avea dubii:
    - Prostii! Hoyle şi Wickremasinghe au sugerat asta încă de-acum un secol, dar nimeni nu a luat ipoteza în serios!
    - Atunci ar fi timpul s-o facă. Şi ţinând cont că asteroizii - unii dintre ei, în orice caz - sunt nişte comete moarte, aţi căutat vreodată fosile? S-ar putea să merite efortul.
    - Cinstit vorbind, Rani, cred că aş putea să-mi petrec timpul într-un mod mult mai folositor.
    - Voi, geologii! Câteodată am impresia că voi înşivă sunteţi nişte fosile! Ţi-aduci aminte cum aţi râs de bietul Wegener şi de teoria lui privind deriva continentelor, pentru ca, după moartea lui, să-l transformaţi în sfântul vostru tutelar?
    Şi aşa mai departe - tot drumul până la Europa.
    Europa, cel mai mic dintre cei patru sateliţi galileeni ai lui Jupiter, era singurul corp ceresc din întregul Sistem Solar care putea fi confundat cu Pământul - dacă te aflai îndeajuns de aproape. În timp ce privea nesfârşita întindere a banchizei de sub el, căpitanului Singh îi era uşor să-şi închipuie că, de fapt, se afla pe orbita planetei sale natale.
    Iluzia aceasta se risipi rapid când îşi întoarse ochii spre Jupiter. Gonind grăbită prin fazele sale la fiecare trei zile şi jumătate, uriaşa planetă domina cerul chiar şi atunci când se afla în primul pătrar şi nu se vedea din ea decât o "seceră" firavă. Căci atunci arcul acela de lumină cuprindea un disc negru imens, cu diametrul de douăzeci de ori mai mare decât cel al Lunii pe cerul Pământului, care acoperea stelele şi eclipsa Soarele îndepărtat. Iar partea "nocturnă" a lui Jupiter era arareori complet întunecată; furtuni cu trăsnete, mai mari decât continentele terestre, fulgerau în permanenţă ca într-un schimb de focuri cu arme nucleare - şi cu aceeaşi energie. Inele de lumină aurorală învăluiau de obicei polii şi gheizere fosforescente izvorau din adâncurile neexplorate - probabil pentru totdeauna neexplorabile - ale planetei.
    Când ajungea aproape de faza plină, planeta era şi mai impresionantă. Atunci buclele şi înfloriturile complicate ale centurilor de nori, mărşăluind veşnic paralel cu ecuatorul, puteau fi văzute în măreţia lor policromă. De-a lungul lor se deplasau nişte insule ovale palide - ca nişte amibe întinse pe câte o mie de kilometri. Uneori, acestea păreau să accelereze cu atâta hotărâre printre norii din jurul lor încât nu era greu să-ţi închipui că erau nişte vietăţi uriaşe. Nu puţine povestiri fantastice se inspiraseră tocmai din această ipoteză.
    Dar adevărata vedetă a spectacolului era Marea Pată Roşie. Deşi de-a lungul secolelor crescuse în dimensiuni sau devenise mai ştearsă, uneori dispărând aproape complet, acum era mai proeminentă decât fusese vreodată de când o descoperise Cassini în 1665. În timp ce rotaţia ameţitoare de zece ore a lui Jupiter o făcea să treacă în goană peste faţa planetei, aveai impresia că un ochi uriaş şi însângerat cerceta intens şi răuvoitor spaţiul cosmic.
    Nu era de mirare că, dintre toţi cei aflaţi pe diferite baze planetare, lucrătorii de pe Europa aveau perioada de serviciu cea mai scurtă şi rata cea mai ridicată de îmbolnăviri psihice. Lucrurile se amelioraseră întrucâtva atunci când instalaţiile fuseseră mutate în centrul emisferei întunecate, acolo unde Jupiter era ascuns în permanenţă vederii. Totuşi, chiar şi acolo, psihologii raportaseră că unii dintre pacienţi credeau că acel ochi ciclopic, care nu clipea niciodată, îi urmărea, deşi la mijloc se aflau trei mii de kilometri de rocă...
    Îi urmărea, probabil, în timp ce furau comorile Europei. Satelitul era singura sursă importantă de apă - respectiv, de hidrogen - situată în interiorul orbitei lui Saturn. Cu toate că în norii de cometă de dincolo de Pluto se aflau cantităţi şi mai mari, exploatarea lor nu era încă economică. Mai târziu, poate. Până una alta, Europa asigura cea mai mare parte a combustibilului pentru comerţul în cadrul Sistemului Solar.
    Mai mult decât atât, hidrogenul "european" era superior celui terestru. Datorită eonilor de bombardament exercitat de câmpurile de radiaţii din jurul lui Jupiter, el conţinea un procentaj mult mai mare al izotopului său mai greu, deuteriul. Nu mai era nevoie decât de o uşoară îmbogăţire pentru a furniza amestecul optim pentru alimentarea unui motor cu fuziune.
    Din când în când - nu prea des - Natura colabora cu omenirea.
    Era deja dificil de evocat viaţa dinainte de Kali. Până la momentul pericolului mai rămăseseră încă destule luni, dar aproape toate gândurile şi acţiunile erau concentrate asupra sa. "Şi când te gândeşti, îşi amintea uneori cu ironie Robert Singh, că am acceptat postul ăsta pentru că-mi doream o misiune lipsită de probleme, înainte de-a mă pensiona cu rangul de căpitan plin!"
    Nu se va întâmpla prea des să aibă timp pentru astfel de introspecţii, căci rutina de altădată de pe navă fusese înlocuită acum de ceea ce secundul său numise "crize planificate". Totuşi, ţinând cont de complexitatea Operaţiunii ATLAS, totul se desfăşurase rezonabil. Nu se produseseră întreruperi importante şi programul se afla cu numai două zile întârziere faţă de ceea ce cândva păruse a fi un orar imposibil.
    De îndată ce Goliath/ATLAS s-a stabilit pe o orbită staţionara, procesul îndelungat de umplere a rezervoarelor cu două sute de mii de tone de amestec hidrogen-deuteriu, la treisprezece grade deasupra temperaturii de zero absolut, a început în mare grabă. Uzinele de electroliză de pe Europa puteau produce această cantitate într-o săptămână, dar transportarea ei pe orbită era cu totul altceva.
    Ghinionul a făcut ca două dintre tancurile de combustibil de pe Europa să aibă nevoie de reparaţii importante care nu puteau fi efectuate la faţa locului. Fuseseră transportate tocmai pe Deimos.
    Şi astfel, chiar dacă totul se desfăşura fără probleme, umplerea voluminoaselor rezervoare avea să dureze aproape o lună. În acest interval de timp, Kali avea să ajungă cu o sută de milioane de kilometri mai aproape de Pământ.

                                                     V
                                                   26.
                                   PROPULSORUL DE MASĂ

                Foarte puțin din ceea ce fusese Goliath la început mai era vizibil acum. Una din părţile laterale era ascunsă în întregime sub rezervoarele şi modulele de propulsie ale lui ATLAS, o masă compactă de ţevi, conducte şi cisterne, lungă de aproape două sute de metri. Ce mai rămăsese din navă era de asemenea acoperit de propriile rezervoare suplimentare. "N-o să avem parte de prea multă vizibilitate, reflectă Singh, până când nu ne vom fi debarasat de o parte din rezervoarele goale. Şi, cu toată masa asta excedentară, n-o să obţinem nici o acceleraţie prea mare, în ciuda îmbunătăţirilor aduse motoarelor".
    Era greu de crezut că viitorul omenirii ar putea depinde în bună măsură de această adunătură greoaie de componente metalice. Fusese proiectată şi asamblată cu un singur obiectiv în minte: aducerea pe suprafaţa lui Kali a unui propulsor de masă, cât mai repede cu putinţă.
    Goliath nu era decât un intermediar - camionul spaţial interplanetar. ATLAS era de fapt încărcătura de importanţă esenţială, care trebuia să ajungă la destinaţie la timp şi în bune condiţii.
    Atingerea acestui obiectiv implica un număr extraordinar de compromisuri. Deşi era esenţial să se ajungă la Kali cu un minimum de întârziere, suplimentarea vitezei nu se putea realiza decât pe seama reducerii sarcinii. Dacă Goliath consuma prea mult hidrogen pentru a ajunge la Kali, exista riscul să nu rămână suficient combustibil pentru a devia asteroidul de pe traiectoria sa distrugătoare şi atunci întreaga strădanie ar fi fost în zadar.
    Pentru reducerea timpului misiunii fără irosirea combustibilului, s-a luat în considerare la un moment dat şi "accelerarea gravitaţională" clasică, folosită de primele nave spaţiale pentru explorarea zonelor îndepărtate ale Sistemului Solar. Astfel, Goliath ar fi trebuit să plonjeze în direcţia lui Jupiter şi să "fure" în trecere o parte din energia cinetică a uriaşei planete, în tot cazul, planul a fost abandonat fără prea multă tragere de inimă, din pricina riscurilor implicate. Prea multe reziduuri circulau pe orbită în jurul lui Jupiter. Inelele sale subţiri, întinse până spre limitele atmosferei, şi chiar fragmentele cele mai mici, puteau perfora rezervoarele de hidrogen de construcţie uşoară, ironia soartei ar fi fost maximă dacă vreunul din microsateliţii jupiterieni ar fi zădărnicit misiunea.
    Spre deosebire de o lansare de pe suprafaţa unei planete, transferul orbital nu avea nimic spectaculos. Nu exista, desigur, nici un fel de zgomot şi nici măcar vreun indiciu vizibil privind energiile impresionante implicate. Jetul de plasmă care îl propulsa pe Goliath era mult prea fierbinte pentru a emite radiaţiile neînsemnate pe care le putea detecta ochiul uman; el îşi lăsa amprenta pe cărările astrale în ultravioletul îndepărtat. Pentru spectatorii care priveau de pe complexul orbital de lângă Europa, singurul indiciu că Goliath începuse să se mişte era micul nor de reziduuri lăsat în urmă: fragmente ale scutului termic, ambalaje aruncate, capete de sârmă şi de bandă adezivă - toate deşeurile specifice unui proiect de construcţie important, lăsate în urmă chiar şi de către cei mai grijulii dintre lucrători. Nu era cel mai măreţ dintre începuturi pentru o întreprindere atât de nobilă, dar Goliath şi încărcătura sa numită ATLAS porniseră la drum ducând cu ele speranţele şi temerile întregii omeniri.
    O zi mai târziu, accelerând la o zecime din gravitaţie, Goliath trecea de cel de-al doilea satelit ca mărime, greu încercatul Callisto. Dar avea să treacă aproape o săptămână înainte de a evada în sfârşit din teritoriul jupiterian, traversând traiectoriile extrem de dezordonate ale sateliţilor cei mai îndepărtaţi, gemenii Pasiphae şi Sinope. La acea dată, se mişca atât de rapid încât nici măcar Soarele nu l-ar fi putut opri din drum. Dacă nu ar fi fost capabil să-şi reducă din nou viteza, ar fi părăsit definitiv Sistemul Solar şi ar fi început o călătorie nesfârşită printre stele.
    Dar niciun comandant de astronavă nu ar fi putut spera la o călătorie mai lipsită de evenimente.
    Goliath şi ATLAS şi-au realizat joncţiunea cu Kali cu douăsprezece secunde înainte de ora planificată.
    - Am vizitat zeci de asteroizi, relata Sir Colin Drake auditoriului nevăzut aflat la o jumătate de miliard de kilometri în direcţia Soarelui, dar nici acum nu pot să-mi dau seama de dimensiunile lor numai privindu-i. Ştiu cu exactitate cât de mare este Kali, dar nu mi-ar fi greu să-mi închipui că l-aş putea cuprinde cu braţele. Problema e că lipseşte orice element de referinţă - nu există nimic care să dea ochiului vreun indiciu. Aşa cum veţi vedea, este acoperit cu cratere de impact puţin adânci, până la limita vizibilităţii. Cel mare, din centru-stânga, are de fapt o lărgime de circa cincizeci de metri, dar arată exact la fel ca şi celelalte mai mici aflate în jurul său; cele mai mici pe care le puteţi vedea au un diametru de câţiva centimetri.
    Eşti bun să măreşti imaginea, David? Mulţumesc. Acum ne apropiem, dar imaginea nu s-a modificat prea mult. Mini-craterele pe care le vedem acum arătă întocmai ca fraţii lor mai mari.
    Opreşte-te aici, David. Chiar dacă am fi folosit o lentilă de amplificare, imaginea ar fi arătat cam la fel - cratere superficiale de toate mărimile posibile, până la cele făcute de către particulele de praf.
    Acum să revenim la o imagine de ansamblu a lui Kali. Mulţumesc. Veţi observa că practic culoarea lipseşte, cel puţin pentru ochii noştri. Totul e aproape negru. Aţi putea presupune că e vorba de un bulgăre de cărbune şi nu v-aţi afla prea departe de adevăr. Straturile exterioare conţin 90% carbon.
    Totuşi, în interior e altfel: fier, nichel, silicaţi, diferite tipuri de gheaţă - apă, metan, bioxid de carbon. Evident, a avut o istorie foarte complicată şi de fapt sunt aproape sigur că este vorba de un întreg alcătuit din două corpuri de compoziţii destul de diferite, intrate cândva într-o coliziune remarcabil de blândă şi rămase apoi unite.
    Poate că aţi observat deja că, în timp ce vă vorbeam, unele cratere noi au intrat în câmpul vizual. Ziua lui Kali este destul de scurtă: trei ore şi douăzeci şi cinci de minute. Iar faptul că se roteşte în jurul axei face ca misiunea noastră să fie şi mai dificilă... Putem vedea cealaltă parte, David? Centrul pe referinţa reticulară K5. Asta e...
    Observaţi schimbarea de decor - dac-o putem numi aşa. Şanţurile acelea trebuie să fi fost provocate de o altă ciocnire, de data aceasta una violentă. Probabil că în urmă cu zece miliarde de ani, Kali s-a aflat într-o regiune aglomerată a Sistemului Solar. Priviţi valea aceea din dreapta sus - am botezat-o Grand Canyon. Nu are decât zece metri adâncime, dar dacă nu cunoşti scara de amplificare ţi-ar putea închipui cu uşurinţă că te afli în Colorado...
    Aşadar, avem aici un mic planetoid puternic afectat de acţiunea factorilor externi - de forma unei haltere pentru gimnastică sau a unei arahide - cu o masă de două miliarde de tone. Şi, din nefericire, se deplasează pe o orbită retrogradă - respectiv în direcţie opusă faţă de toate planetele.
    Nimic ieşit din comun în asta - Halley face exact acelaşi lucru - dar asta înseamnă că impactul cu Pământul se va produce frontal - fireşte, în eventualitatea cea mai defavorabilă. Astfel că trebuie să-l deviem. Dacă n-o facem, atunci nu numai civilizaţia, dar şi specia noastră va fi rasă de pe faţa planetei.
    Propulsorul de masă ATLAS a fost detaşat de Goliath - prim plan pe ATLAS, te-aş ruga, David - şi suntem angrenaţi acum în misiunea delicată de a-l instala pe Kali. Din fericire, gravitaţia asteroidului este atât de slabă - cam o zecime de miime din cea a Pământului - încât ATLAS cântăreşte aici doar câteva tone. Nu vă lăsaţi păcăliţi, totuşi. El continuă să posede întreaga sa masă şi întregul său moment mecanic.
    Aşa încât trebuie deplasat foarte, foarte lent şi cu mare atenţie... Mă credeţi sau nu, principalele scule pentru această treabă sunt troliile şi scripeţii desueţi, ancoraţi pe Kali.
    În câteva ore, ATLAS va fi gata să-şi aprindă jeturile. Fireşte, efectul său asupra lui Kali va fi aproape prea mic pentru a fi măsurat - o fracţiune de microgravitaţie. Îmi închipui că unii jurnalişti vor spune că va fi ca un şoarece care împinge un elefant. Destul de adevărat - dar ATLAS poate să continue să împingă zile în şir şi aici, în preajma lui Jupiter; nu trebuie decât să-i mişcăm pe Kali cu câţiva centimetri pentru ca acesta să rateze ţinta Pământ cu câteva mii de kilometri.
    Chiar şi numai o sută ar fi la fel de buni ca un an-lumină.

                                                       27.
                                     REPETIȚIE GENERALĂ

                    ”Un sikh chel! Cum ar fi reacţionat strămoşii mei hirsuţi din India faţă de un astfel de apostat? Şi dacă ar fi ştiut că mi-am depilat scalpul definitiv - ei bine, mi-ar fi trebuit mult noroc ca să scap cu viaţă..."
    Acest gând trecu inevitabil prin mintea lui Robert Singh în timp ce-şi aranja pe cap calota strâns mulată, îşi regla curelele de strângere şi se asigura că plăcuţele oculare excludeau orice urmă de lumină. Pe urmă, într-un întuneric şi o linişte desăvârşită, aşteaptă ca automatul secvenţial să preia iniţiativa.

.....................................................................