15-20
- Ai făcut o treabă bună pentru o femeie, pe care o cunosc. Era disperată, nu putea plăti prea mult, dar ai ajutat-o.- Să înțeleg că nici tu nu poți plăti prea mult.
- Îți dau o parte din sumă în bani peșin, iar restul sub formă de angajament de plată. S-ar putea să dureze până să mă achit integral, dar îți promit că, dacă n-am să reușeșc, îmi pun capăt zilelor și te scutesc de efort.
- N-ar fi niciun efort. Ba, dimpotrivă, o plăcere. Oricum, realitatea rămâne neschimbată: m-am lăsat de meseria asta.
- Femeia pe care ai ajutat-o se numește Wynette Jenkins. Era în închisoare, pe-atunci. Acolo am cunoscut-o și eu.
- Sigur, mi-aduc aminte.
Wynette aranjase ca băiețelul ei de șase ani, Danny, să stea cu bunicii din partea mamei, pe perioada în care ea își ispășea pedeapsa. Nu trecuse nicio săptămână de când era la închisoare, când fostul ei soț, Vin, îl luase pe băiat la el. Autoritățile au refuzat să intervină, având în vedere faptul că Vin era tatăl legitim al copilului, or, Wynette știa la ce să se aștepte din partea lui.
Femeia se temea că Vin îl va teroriza pe băiat și îl va băga în mormânt, până la urmă.
A aflat de Farrel de la o altă deținută și i-a convins pe părinții ei să îl contacteze. În două luni, Farrel a prezentat poliției probe privind infracțiunile lui Vin, care a fost arestat, condamnat și despărțit de fiul lui.
Băiatul a fost preluat din nou de părinții lui Wynette, care bănuiau că Farrel preluase acest caz, care nu-i aducea niciun câștig, fiindcă era vorba despre un copil necăjit, dar se știa că detectivul avea o slăbiciune pentru cei mici.
Fără să-și retragă piciorul cu care blocase ușa, Micky zise:
- O fetiță va fi ucisă, dacă nu o ajut. Și nu o pot ajuta de una singură.
Afirmația aceasta dramatică nu avu nicidecum efectul scontat de ea. În locul indiferenței de adineauri, chipul lui exprima o furie care nu părea totuși îndreptată împotriva ei:
- Domniță, eu sunt exact omul de care NU ai avea nevoie într-o asemenea situație. Du-te la poliție.
- Dar n-o să mă creadă. E un caz straniu. Iar fetița asta.... e deosebită.
- Toți copiii sunt deosebiți, declară Farrel, pe un ton plat, aproape glacial. Am fost și eu în poliție cândva, așa că știu că ei te pot ajuta, insistă el.
Micky sesiză durerea din privirea lui și își dădu seama că furia aceea era doar o mască, menită să ascundă o suferință adâncă.
- Am făcut pușcărie. Ticălosul de tată vitreg e bogat și are relații multe. Se bucură de respect și considerație, mai ales, din partea unei șleathe de imbecili, dar ale căror opinii contează, din păcate. Chiar dacă i-aș convinge pe polițai să mă ia în serios, tot nu i-aș putea face să se miște suficient de repede pentru a o putea ajuta pe această fetiță.
- N-am cum să-ți fiu de folos.
- Ți-am zis care e târgul - de mine nu vei scăpa, ori mă asculți, ori îmi dai brânci pe scări.
- Doamnă, mă exasperezi cu insistențele tale, pe cuvânt.
- Știu că par exasperantă, dar mă bucur că mă consideri o doamnă.
- Cine naiba m-o fi pus să deschid ușa, bombăni el, morocănos.
- În sinea dumitale, sperai să primești un buchet de flori.
Detectivul se trase înapoi, în casă.
- Indiferent ce ai de spus, te rog să fii concisă, să nu recurgi la sentimentalisme sau înflorituri.
Salonașul servea și ca birou. În stânga, se vedeau o masă, două scaune pentru clienți, un fișet. În dreapta, un singur fotoliu era întors spre televizor, o măsuță și un lampadar flancau fotoliul. Pereți goi. Totul părea însă extrem de curat, iar în cameră mirosea frumos.
Micky acea senzația că intrase în chilia austeră a unui călugăr obsedat de curățenie.
Dincolo de două uși interioare, se vedea o bucătărie înghesuită și ticsită. Cealaltă ușă, închisă acum, ducea, probabil, în dormitor și la baie.
Farrel se instală în fotoliu, iar Micky se așeză pe un scaun netapițat și cu spătar tare, rezervat clienților, dar atât de neconfortabil, încât poate să fi fost, eventual, potrivit doar ca mobilier de închisoare.
Detectivul lucra la computer, când Micky sunase la ușă. După zumzăitul imprimantei, deduse că aceasta era pornită. Dar, din locul unde ședea, Micky nu putea vedea ecranul.
Deși abia trecuse de ora zece dimineața, Farrel „lucrase” deja și la o cutie de Budweiser, din care sorbi acum o înghițitură.
- Prânz timpuriu sau mic dejun decalat? se miră Micky.
- Mic dejun. Și ca să par un cetățean responsabil, află că am devorat și o tartă cu fructe.
- Cunosc și eu dieta asta.
- Bun, dacă știi despre ce este vorba, hai să trecem la treabă. Spune-mi odată povestea aia tristă, dacă nu se poate altfel, și lasă-mă pe urmă în pace, să-mi văd de ale mele.
Micky ezită, vrând să pășească cu dreptul în această conversație, și își aminti cuvintele profetice rostite de tanti Gen, luni seara, adică în urmă cu nici patru zile.
- Uneori, viața unui om se poate schimba în bine, într-o clipă de grație, aproape ca printr-un miracol. Pe neașteptate, poate apărea o persoană cu totul specială care să te întoarcă într-o direcție absolut nouă și să te schimbie pentru totdeauna. Ți s-a întâmplat vreodată așa ceva, domnule Farrel?
- Chiar ești bună de misionară din ușă în ușă, se strâmbă el.
Cât mai succint cu putință, Micky îi povesti despre Leilani Klonk, Sinemilla și așa-zisul ei tată care vâna vindecători extratereștri. Îi relată și despre Lukipela, băiatul plecat în stele.
Nu-i dezvălui totuși adevărata identitate a lui Preston Maddoc, de teamă ca nu cumva detectivul să nutrească o mare admirație pentru acest ucigaș, la fel ca F. Bronson, bunăoară. Așa că preferă să nu-i rostească numele.
De mai multe ori, în timp ce Micky vorbea, Farrel privi la computer, ca și cum povestea ei nu era suficient de captivantă ca să-i abată atenția de la ce se afișa pe ecran.
Farrel nu punea întrebări și nu vădea niciun fel de interes față de relatarea lui Micky. Din când în când, se rezema de spătatul fotoliului, cu ochii închiși, și rămânea așa, complet nemișcat, încât ai fi putut crede că ațipise deja. Alteori, trăsăturile feței i se împietreau parcă și se uita foarte intens în ochii lui Micky, de parcă și-ar fi pierdut complet răbdarea și s-ar fi gândit s-o dea pe ușă afară.
La un moment dat, Farrel se ridică în picioare.
- Pe măsură ce te ascult, mă conving tot mai mult că nu sunt omul potrivit pentru acest caz. De fapt, n-aș fi fost bun pentru asta nici dacă nu m-aș fi lăsat de meseria de detectiv. Nici măcar nu-mi dau seama ce-ai vrea de la mine.
- O să ajung și acolo.
- Și presupun că ții morțiș să ajungi acolo. Prin urmare, ca să-mi alunece mai ușor pe gât toată chestia asta, trebuie să beau încă o bere. Vrei și tu una?
- Nu, mersi.
- Parcă ziceai că ești familiarizată cu dieta asta.
- Am fost cândva. Acum, nu.
- Bravo ție!
- Am pierdut și-așa prea mulți ani din viață.
- Mda, la mine e altfel.
Farrel se duse la bucătărie; negura unei deznădejdi cenușii se furișă în sufletul lui Micky, în timp ce îi urmărea mișcările, prin ușa deschisă.
După ce luă o bere din frigider, Farrel o deschise, sorbi câteva înghițituri, puse cutia pe bufet și turnă peste lichidul dinăuntru câteva degete de whisky.
Revenind lângă birou, dar rămânând în picioare, Farrel părea cuprins de o furie pe care abia și-o mai putea stăpâni. Privind în jos spre Micky și continuând să vorbească aproape în șoaptă, mai mult plictisit decât enervat, fostul detectiv zise:
- Ne pierdem timpul amândoi, doamnă Bellsong. Ce-i drept, al meu nu valorează prea mult. Dacă vrei să aștepți până mă duc la toaletă, bine, dacă nu, poți pleca. Treaba dumitale ce faci!
Micky era cât pe-aci să plece. Noah Farrel părea un om de nimic.
Rămase totuși pe scaunul cu spetează tare, fiindcă neliniștea din privirea lui Farrel dezmințea indiferența aparentă pe care o afișa. Cumva, reușise să-i atingă o coardă sensibilă, chiar dacă, în încăpățânarea lui, nu voia să recunoască acest lucru.
- Nu m-ai ascultat încă până la capăt.
- Dacă o să fac așa ceva, probabil că la sfârșit o să am nevoie de un transplant de timpane.
Ieșind din cameră, Farrel închise ușa la baia-dormitor și își luă cu el berea încropită cu tărie.
Nu încăpea nicio îndoială: soarta tragică a lui Leilani îl impresionase profund, numai că Farrel nu voia să se implice în acest caz.
Din experiența amară a trecutului, Micky știa cât de util poate fi alcoolul, când îți impui să iei o hotărâre contrară sentimentelor tale, iar aburii alcoolului îți pot amorți conștiința vinovată. Cunoștea perfect această strategie.
Dacă n-ar fi știut cât de bun și amabil fusese cu Wynette, Micky ar fi plecat, probabi, de mult. Dar se mai agăța de o speranță.
Când Farrel ieși din cameră, așadar, Micky luă carnețelul de pe biroul acestuia și scrise următorul mesaj:
Tatăl vitreg al lui Leilani este Preston Maddoc. Informează-te ca să te lămurești cine e. A omorât 11 persoane. Se dă drept un oarecare Jordan Banks, dar s-a însurat folosind numele lui adevărat. Când s-au căsătorit? Dovada? Cine este Sinsemilla, de fapt? Cum putem demonstra că a avut un fiu handicapat? Am intrat în criză de timp. Instinctul îmi spune că fetița va fi moartă, peste o săptămână.
Contactează-mă prin mătușa mea, Geneva Davis.
În încheiere, trecu pe hârtie numărul de telefon al lui tanti Gen și puse carnețelul la loc pe birou.
Din poșetă scoase trei sute de dolari, sub formă de bancnote de câte douăzeci. Nu-și putea permite să-i dea mai mult. În realitatea, nu-și putea permite să-i dea nici măcar atât, însă își făcuse socoteala că suma aceasta era suficientă pentru a-l obliga să facă totuși ceva.
Pe urmă, șovăi. Dacă tipul se apuca să cheltuiască banii pe băutură?
Înainte de a pleca, ocoli colțul biroului și se duse să arunce o privire pe ecranul computerului. Conectat la Internet, Farrel citise, până să vină ea, un articol despre niște asistente medicale maniace care ucideau din milă, considerându-se niște îngeri ai morții.
Un fior, nu atât de teamă, cât de uimire, i se strecură în suflet lui Micky, în clipa în care intui o stranie analogie între viața ei și cea a lui Farrel.
Ieșind din apartament, închise binișor ușa în urma ei, ca și cum ar fi fost o hoață care șterpelise niște bijurerii, în timp ce victima păgubită continua să doarmă.
Coborî grăbită treptele umbrite de palmieri.
51.
Grație procesului de descărcare de megadate direct în creier, Curtis știe că, în timp ce New Jersey are o populație cu densitatea de aproape 1100 de locuitori pe kilometru pătrat, Nevada nu are nici cincisprezece locuitori pe metru pătrat, cea mai mare parte a populației de aici, fiind grupată în jurul celor două paradisuri ale jocurilor de norc - Las Vegas și Reno.
Oricum, vaste regiuni din Nevada sunt pustii, misterioase, înfricoșătoare și deosebit de sinistre noaptea.
De la magazinul și benzinăria situate la intersecția de drumuri federale - unde adevărații proprietari zac morți în Ford-ul Explorer, în timp ce două creaturi ciuruite de gloanțe așteaptă să îi bage în sperieți pe cei care le vor descoperi - Autostrada 93 duce spre nord și se intersectează cu un drum asfaltat, înainte de a se întâlni cu Autostrada 50. Asta se întâmplă la vreo patruzeci de kilometri la sud de Ely.
Pilotând furgoneta Fleetwood cu o dexteritate de șofer de curse, Polly renunță să o ia spre est, pe Autostrada 50, care duce spre granița federală a statului Utah.
Trecând în locul lui Polly la volan, Cass o ia spre nord, pe Autostrada 93, fiindcă, la fel ca soră-sa, nici ea nu se simte tentată de atracții turistice. La vreo 90 de kilometri în față, se află Jackpot, exact înainte de granița cu Idaho.
- Când ajungem acolo, facem plinul și mergem mai departe, zice Cass.
- N-am nicio informație despre orașul Jackpot, recunoaște Curtis, care e instalat pe scaunul din dreapta volanului.
- Nici nu prea e oraș, de fapt, declară Cass. E o așezare întinsă, lângă șosea, unde oamenii își cheltuiesc banii.
- Există vreo semnificație religioasă în chestia asta? întreabă el.
- Mda, doar dacă te închini la roata unei rulete, poate, explică Polly, de pe canapea, unde se odihnește lângă Old Yeller. La Jackpot există cam cinci sute de camere de hotel și două cazinouri, cu vreo două restaurante foarte bune, iar în jur, mii de pogoane de deșert pustiu. După o masă gustoasă și un faliment pe cinste, pleci cu mașina în pustiu, intri în comuniune cu natura și îți zbori creierii liniștit.
- Poate de aceea, teorizează Curtis, tipii ăia de la Neary Ranch cumpărau sos foarte picant. Ca să-l aibă aici la Jackpot și să le fie mai ușor, când le ia gura foc, să-și tragă un glonț în cap.
- Ești un băiat tare ciudat, Curtis Hammond, remarcă Polly, după o scurtă tăcere.
- Mi s-a mai spus asta, recunoaște Curtis. Mi s-a zis că sunt prea drăguț pentru lumea asta și cam prostuț, cum era Gump. Dar sunt convins că o să mă adaptez până la urmă.
După ce fac plinul la mașină în Jackpot, fără să zăbovească la restaurant sau să asiste la vreo sinucidere, trec granița în statul Idaho și își continuă drumul spre nord, până la orașul Twin Falls.
Cu o populație de peste 27000 de locuitori, Twin Falls îi asigură o bună ascunzătoare băiatului, care de când a sosit în Colorado și a devenit Curtis Hammond s-a simțit mereu expus pericolului de a fi reperat.
S-a luminat de zi numai de două ceasuri, când Cass parchează într-un camping. Noaptea nedormită și nenumăratele ceasuri de șofat își spun cuvântul: gemenele se simt obosite, deși arată, în continuare, senzațional.
Curtis nu are nevoie să doarmă, însă își înăbușă un căscat, în timp ce surorile îi pregătesc patul în salonaș.
Gemenele deschid televizorul.
Toate posturile prezintă relatări ample despre urmărirea traficanților de droguri, care dețin armament puternic. Guvernul a confirmat, în cele din urmă, că trei agenți FBI au fost uciși în schimbul de focuri dintr-o parcare din Utah; alți trei au fost răniți.
Există unele informații, de asemenea, despre o confruntare și mai violentă care a avut loc într-un oraș-fantomă, undeva, la vest de parcarea amintită. Dar purtătorii de cuvânt de la FBI și armată refuză să comenteze aceste zvonuri.
- Ce cretini! zice Polly. Nici vorbă despre vreun magnat al drogurilor, cum zic ei! Sunt toți niște extratereștri malefici. Nu-i așa, Curtis?
- Sigur că da.
- Agenții federali te caută numai pe tine, zice Cass.
- Exact.
- Fiindcă i-ai văzut pe extratereștrii ăștia și știi prea multe...
- Da, exact.
- ....sau voi să-i prindă și pe extratereștri?
- Ăăă, și una și alta, cred.
- Dar, dacă autoritățile știu că ești în viață, de ce au născocit povestea că ai fost ucis de magnații drogurilor în Colorado? se miră Polly.
- Nu știu. Nu prea are sens, așa-i?
- Dacă ar spune că ai scăpat cu viață, ar putea să îți dea poza în toate ziarele, la toate televiziunile, iar toată lumea ar da o mână de ajutor ca să fii găsit.
- Sunt stupefiat.
Curtis are remușcări pentru această minciună, dar e și mândru, totodată, de felul cum aplică sfaturile mamei sale.
Surorile schimbă priviri pline de subînțeles. Apoi, recurg la vechea lor metodă de dialog în tandem. Polly începe prima:
- Mda, păi nu....
- ...ar fi timpul, continuă Cass.
- ...să analizăm toată...
- .... chestia asta cu OZN-uri....
- .... și ceea ce s-a întâmplat...
- ... acolo, la benzinărie. Suntem prea obosite...
- ... prea buimace...
- ... ca să gândim cum se cuvine...
- .... or, dacă ne apucăm să discutăm...
- .... vrem să fim cu mintea limpede....
- ... fiindcă avem o mulțime de întrebări. Toată chestia asta este....
- .... groaznic de ciudată, conchide Polly.
Iar Cass continuă:
- Nu am vrut...
- ... să vorbim despre asta...
- ... cât am mers cu mașina...
- ... pentru că trebuie să putem gândi...
- ... să asimilăm ceea ce s-a întâmplat.
De la soră la soră, prin privirea telemetrică, se comunică tomuri întregi de informații, fără să se rostească niciun cuvânt, iar pe urmă, cei patru ochi albaștri se fixează asupra lui Curtis.
Băiatul are senzația că este supus unui proces de scanare atât de sofisticat, încât i se vede nu numai starea arterelor și a organelor interne, ci i se deslușesc amănunțit secretele și adevărata natură a sufletului.
- O să dormim opt ore, spune Polly, apoi, o să discutăm situația la masă.
- Poate până atunci, zice Cass, unele lucruri nu vor mai părea atât de.... contradictorii, cum par acum.
- Poate da, poate nu, opinează Curtis. Când lucrurile sunt șocante, de obicei, nu încetează de la sine să mai fie așa. Există mereu niște elemente șocante, care efectiv te contrariază și te intrigă, dar am descoperit că e preferabil să le accepți ca atare și să încerci să îți vezi de treabă în continuare.
Intimidat de intensitatea privirii celor două perechi de ochi albaștri, Curtis are toate motivele să revadă în minte cele spuse adineauri, dar acum cuvintele nu i se mai par la fel de firești și de convingătoare ca atunci când le-a rostit. Zâmbește.
- Mai bine dormi, Curtis, spune Polly. Dumnezeu știe ce o să urmeze, dar un lucru e cert - trebuie să fim odihniți pentru asta.
- Și să nu cumva să deschizi, îl avertizează Cass. Alarma antifurt intră în funcțiune atunci când cineva trece pragul, indiferent dacă intră sau iese din mașină.
Surorile se retrag în dormitor.
În salonaș, Curtis se vâră sub o pătură subțire. Cățeaua ar trebui îmbăiată, dar băiatul o primește și așa pe sofa, unde o lasă să se așeze covrig direct peste cuvertură.
Folosind voința contra materiei, băiatul ar putea dezactiva alarma antifurt. Dar le datorează gemenelor câteva răspunsuri oneste, așa că nu vrea să plece înainte de a le lămuri.
Cățeaua, obosită, doarme.
Punând mâna pe pieptul ei, simțind bătaia acestei inimi nobile, Curtis intră in visele ei și devine conștient de Prezența jucăușă, de care creaturile simple, ca această cățea, nu s-au depărtat.
Nu poate dormi, dar, pentru o vreme, își găsește pacea de această parte e Cerurilor.
52.
Soarele a pârjolit cerul spre apus, făcând o gaură strălucitoare, care persistă încă niște ceasuri deasupra mării domolite.
Vineri după- amiaza, după numai cinci ore de când s-a întâlnit cu Noah Farrel, Micky puse o valiză în portbagajul mașinii ei.
Camaro fusese pregătită de drum: Micky schimbase uleiul, filtrele, cureaua de ventilator și cele patru pneuri.
Socotind și banii pe care îi dăduse ca avas detectivului, cheltuise peste jumăate din întreaga sa avere.
Nu trebuia să rateze posibilitatea de a se întâlni cu Leilani la Nuns Lake, Idaho. Chiar dacă va afla unde intenționa Maddoc să meargă, în continuare, de-acolo, Micky știa că nu avea suficienți bani ca să se poată ține după el, iar, apoi, să se și întoarcă în California, împreună cu fetița.
Când Micky ajunse acasă, tanti Gen era în bucătărie: îi pregătise pentru drum o geantă frigorifică plină cu sandvișuri, prăjituri, mere și cutii de Cola dietetică.
Datorită acestor provizii, până a doua zi la prânz Micky nu va mai trebui să piardă vremea, oprindu-se să mănânce, iar, în plus, mai economisea niște bani.
- Să nu șofezi toată noaptea, o sfătui tanti Gen.
- Nu-ți face griji.
- N-au nici măcar o zi avans, așa că nu-ți va fi greu să-i prinzi din urmă.
- Ar trebui să ajung la Sacramento până la miezul nopții. Trag la un hotel acolo, dorm vreo șase ore și încerc să fiu la Seatle mâine seară. De-acolo, o să ajung la Nuns Lake, Idaho, duminică seara târziu.
- E periculos, ca femeie, să călătorești singură cu mașina, zise Geneva, îngrijorată.
- Așa e. Numai că e periculos pentru o femeie și să fie singură în casă, bunăoară.
Punând capacul la lada frigorifică, Geneva spuse:
- Scumpete, dacă recepționerul de la motel seamănă cu Anthony Perkins sau dacă vreun tip de la benzinărie aduce cu Anthony Hopkins, îi tragi un șut în burtă și o iei la goană, pricepi?!
- O să fiu cu ochii în patru, îi promise Micky, luând geanta frigorifică de pe masă.
- Poate că ar trebui să vin cu tine, dragă, și să stau cu pușca pregătită, zise Geneva, ieșind cu Micky până la ușă.
- Poate chiar ar fi o idee bună, dacă am avea o pușcă. Oricum, trebui să rămâi aici ca să preiei mesajul de la Noah Farrel.
- Și dacă n-o să telefoneze?
- Ba o să sune, ai să vezi, zise Micky, deschizând portiera.
- Dacă nu găsește dovezile de care ai nevoie?
- Ba o să le găsească, spuse Micky, punând geanta frigorifică pe scaunul din dreapta volanului. Ei, dar ce-a pățit mătușica mea dragă, așa dintr-o dată? Unde e optimismul ei proverbial?
- Poate că ar trebui să sunăm la poliție.
- La care poliție? Asta de-aici, din Santa Ana? replică Micky, închizând portiera. Maddoc nu mai este sub jurisdicția lor. Să apelăm la diferitele posturi de poliție, din orașele pe unde va trece?
- Poate că, până ajungi tu în Idaho, domnul Farrel ăsta o să procure dovezile, așa că te poți duce la poliție acolo.
- Poate. Dar lumea s-a schimbat. Nu mai e la fel cum o vedeai tu în filmele alea vechi, tanti Gen. Oamenilor le păsa mai mult de ceea ce se petrecea lângă ei. Dar s-a întâmplat ceva. Totul s-a schimbat. Lumea se simte... distrusă. Din ce în ce mai mult, fiecare e singur, pe cont propriu.
- Și mai zici că mi-a pierit optimismul, spuse Geneva.
- Păi, nici eu nu mă pot lăuda că aș fi tocmai veselă. Dar știi, totuși, parcă niciodată nu m-am simțit mai bine, chiar și așa, când lucrurile sunt atât de complicate și totul pare foarte dificil.
- Sunt speriată, recunoscu Gen, și o umbră trecu prin verdele ochilor ei, întunecându-i.
- Și eu la fel. Dar aș fi și mai speriată, dacă n-aș face asta.
- Ți-am pus și un borcănel de murături, schimbă vorba, Gen, dând din cap.
- Îmi plac murăturile.
- Și alt borcănel cu măsline verzi.
- Ești cea mai grozavă femeie din lume.
Se îmbrățișară. Câteva momente, Micky avu senzația că Gen n-o să-i mai dea drumul de-acolo niciodată. Pe urmă, și lui Micky îi veni greu să se desprindă de mătușă-sa.
- Ad-o înapoi! șopti Geneva, ca o rugăciune.
- Da, o voi aduce, îi răspunse Micky, tot încet, de teamă să nu supere soarta, lăudându-se în gura mare că așa va face.
Micky se sui în mașină și își luă rămas-bun de la tanti Gen, care își ștergea lacrimile cu o batistă, pe care o folosi, apoi, ca să fluture cu ea în urma automobilului care se depărta.
Văzând că Gen venea după ea, Micky opri și deschise geamul.
- Șoricel scump și drag, spuse Geneva, mai ții minte ghicitoare pe care ți-o spuneam când era micuță?
- Ce ghicitoate? întrebă Micky, clătinând din cap.
- Ce o să găsești în spatele ușii...
- ... dinaintea Cerurilor, completă Micky.
- N-ai uitat! Și mai ții minte cum îmi dădeai răspuns după răspuns, și toate greșite?
Micky preferă să încline din cap, ca să nu trebuiască să vorbească.
- Trebuia să-mi fi dat seama din răspunsurile tale că sufereai mult.
- Sunt bine, Gen, izbuti să îngaime Micky. Toate relele de atunci nu mă mai apasă.
- Ce o să găsești în spatele ușii dinainte Cerurilor? Mai ții minte răspunsul corect?
- Da.
- Și crezi că e adevărat?
- Mi-ai spus răspunsul corect când nu-l puteam pricepe, așa că nu se poate să nu fie adevărat, tanti Gen. Mi-ai spus răspunsul corect... or, tu nu minți niciodată.
În soarele după-amiezii, umbra de pe jos părea mai lungă decât Geneva, mai subțire decât ea, mai neagră decât asfaltul pe care se proiecta, iar adierea blândă îi transformase părul auriu-argintiu într-un fel de nimb mișcător, făcând-o să pară cumva supranaturală.
- Iubito, să nu uiți învățătura acestei ghicitori. Vrei să faci acum un lucru nemaipomenit, un lucru bun și nesăbuit, dar dacă n-o să-ți iasă, știi că rămâne totuși acea ușă și ceea ce este în spatele ei.
- O s-o scot la capăt, tanti Gen.
- Să vii repede acasă.
- Fii liniștită, sigur că o să vin! Unde mai găsesc eu să stau fără chirie și să mănânc pe gratis?!
- Să vii repede acasă, insistă Geneva, cu o undă de disperare în voce.
- O să vin.
Geneva întinse mâna și o mângâie pe Micky pe obraz. Și-o retrase, apoi, cu părere de rău, nicio imagine veselă din filmele știute de ea nu-i putea atenua neliniștea.
Pe urmă, o văzu pe Geneva în oglinda retrovizoare, fluturând din mână în semn de rămas-bun.
Un viraj, și Geneva a dispărut.
Micky era singură, iar Nuns Lake se afla la peste 2500 de kilometri distanță.
53.
Înconjurată de bebeluși-minune, regina stupului călătorea cu mașina prin Nevada, alături de scorpionul care o slujise; ochii lor erau ascunși sub niște ochelari de soare - două insecte celebre în caleașca princiară.
Continuau să conspire unul cu celălalt, vorbind cu voce joasă.
Ținând seama de dezvăluirea făcută de Sinsemilla, Leilani nu putea deduce logic nici măcar în linii mari secretele împărtășite de cei doi.
La vest de Las Vegas, se opriră să mănânce în restaurantul unui hotel-cazinou, înconjurat de kilometri nesfârșiți de nisip și pietre aride.
Complexul turistic fusese amplasat în această pustietate, nu fiindcă decorul natural ar fi fost ideal ca loc de odihnă, ci pentru că un procent semnificativ din gloatele care se duceau la Vegas obișnuiau să se oprească întâi aici, atât de nerăbdători să își încerce norocul, încât erau în stare să cheltuiască tot și să rămână fără nicio lețcaie.
Așezând-o pe Leilani la mijloc, între ea și Preston, pe o banchetă semicirculară, Sinsemilla comandă două omlete insipide, una pentru ea și una pentru fiică-sa, cu pânie prăjită, și două platouri de fructe proaspete. Doctorul Doom mâncă un cheeseburger cu cartofi prăjiți în timp ce rânjea, lingându-se pe buze.
Chelnerița care îi servea era o adolescentă cu un păr blond unsuros, strâns într-un ciuf. Pe uniforma ei era scris: Salut, mă cheamă Darvey.
Darvey avea ochi cenușii și goi, ca niște linguri pătate. Plictisită și neobosindu-se să ascundă acest lucru, căsca tot timpul, bolborosea cuvintele fără niciun chef, își târșea picioarele și încurca toate comenzile de la clienți.
Gândindu-se că o persoană care se plictisea de moarte, ca Darvey, ar fi dispusă să își pigmenteze existența cu o tragedie adevărată, Leilani se decise să vorbească, atunci când chelnerița le aduse nota de plată, la sfârșitul mesei:
- Ăștia doi mă duc în Idaho, unde o să-mi dea una în cap și o să mă îngroape în pădure.
Darvey clipea alene, ca o șopârlă la soare.
- Haide, scumpete, îi spuse Preston lui Leilani, fii sinceră cu domnița asta. Eu și mama ta nu avem mania ciocanușui. Nouă ne plac topoarele. N-o să te omorâm, snopindu-te în bătaie. Planul nostru este să te ciopârțim și să te dăm la urși.
- Eu chiar vorbesc serios, îi spuse Leilani lui Darvey. Tipul ăsta l-a ucis pe fratele meu mai mare și l-a îngropat în Montana.
- L-am dat de mâncare la urși, o asigură Preston pe chelneriță. Așa facem noi cu toți copiii neascultători.
- Oh, Lani, scumpete dulce, zise Sinsemilla, ciufulind-o cu un gest drăgăstos, cât de morbidă poți fi uneori.
Pe urmă, i se adresă lui Darvey, care continua să clipească încet, pândindu-și parcă prada:
- Fratele ei a fost luat, de fapt, de către extratereștri, iar în momentul de față urmează un tratament la o bază secretă de-a lor, pe partea întunecată a Lunii.
- Maică-mea chiar crede în tâmpeniile astea cu extratereștri, îi spuse Leilani lui Darvey, fiindcă e drogată până în vârful unghiilor. Ba i s-a făcut chiar tratament cu șocuri electrice la creier.
- Zzzt, zzzt, făcu Sinsemilla, râzând. Zzzt, zzzt.
Făcând pe tatăl iubitor, dar sever, Preston Maddoc spuse:
- Lani, ajunge deja. Nu te întrece cu gluma.
Sinsemilla se încruntă la soțul ei, cu un aer dezaprobator:
- Oh, lasă, iubitule, nu face nimic. Își exersează imaginația. Ceea ce e un lucru bun, e chiar sănătos. Sunt total împotriva celor care încearcă să reprime creativitatea copiilor.
Leilani i se adresă chelneriței:
- Dacă o să chemi poliția și o să juri că i-ai văzut pe ăștia doi dând în mine, o să demareze o anchetă și când o să se termine, vei fi eroina zilei. O să te dea la televizor, în toate emisiunile de mare succes.
Punând nota de plată pe masă, Darvey zise:
- Ăsta e unul dintre nenumăratele motive pentru care n-o să fac niciodată copii.
- Oh, nu trebuie să vorbești așa, obiectă Sinsemilla, cu însuflețire. Darvey, să nu te privezi de bucuria de a fi mamă. Este un lucru formidabil; un copil te leagă de pământul viu, or, nimic nu se compară cu senzația asta.
- Da, da, nemaipomenit, ce să zic, mormăi chelnerița, căscând din nou.
În timp ce Darvey se îndepărta târșâindu-și picioarele, Preston lăsă pe masă un bacșiș exagerat de mare, iar Sinsemilla spuse:
- Lani, scumpete, gândirea asta morbidă este consecința mizeriilor de romane cu porci răi și afurisiți. Să renunți la literatura de genul ăsta. Trebuie să citești niște cărți adevărate.
- Mă uluiești, mamă.
Sinsemilla o trase pe Leilani spre ea, strângând-o cam tare, semn - în demența ei - de mare afecțiune maternă:
- Uneori, mă îngrijorezi foarte mult, Klonchinela.
Pe urmă, adresându-se lui Preston:
- Crezi că i-ar prinde bine niște terapie?
- Când va veni vremea, o să-i vindece mintea și trupul deopotrivă, prezise el. Pentru inteligența superioară a extratereștrilor, mintea și trupul alcătuiesc o singură entitate.
Ideea de a apela la Darvey se soldase cu un fiasco, nu numai fiindcă ospătărița era prea grea la cap ca să priceapă adevărul celor spuse de Leilani, ci, mai ales, pentru că în felul acesta Leilani îi dezvăluise lui Preston că nu credea o iotă din povestea lui despre Lukipela, care ar fi fost luat de niște vraci din Marte și că îl suspecta de omor.
Pășind în urma mamei sale, spre ieșirea din restaurant, Leilani îndrăzni să-i arunce o privire lui Preston. Acesta îi făcu cu ochiul.
Ar fi putut să fugă, chiar atunci, dar din cauza protezei de la picior se lăsă păgubașă.
Așa că, în timp ce Darvey căsca numărând bacșișul căpătat și se gândea ce norocoasă era handicapata aia că avea un tată atât de generos, furgoneta-rulotă, cu plinul făcut, se angajă din nou pe șoseaua Interstate 15, gonind către nord-est, înspre Vegas.
Instalată tot pe scaunul din dreapta șoferului, Sinsemilla, întremată de prânzul îngurgitat, se pregătea să-și administreze medicația menită să îi dezvolte mintea și să o ajute să aducă pe lume niște supraoameni cu capacități paranormale. Ținea între genunchi un mojar de porțelan, în care pisa trei tablete.
Leilani n-avea habar despre ce substanță era vorba, dar excludea din capul locului aspirina.
În apropiere de Tonopah, la vreo 320 de kilometri de Vegas, Sinsemilla se așeză la masă, lângă Leilani și se pregăti să se mutileze.
Aranjată ordonat într-o fostă cutie de bomboane, cu oameni de zăpadă pe capac, trusa ei de mutilare conținea spirt medicinal, ghemotoace de vată, pansamente, lame de ras, trei bisturie de oțel, de forme diferite, plus un al patrulea bisturiu cu un tăiș extrem de fin, făcut din rubin, care se folosea la chirurgia ochiului.
Leilani își dorea cu ardoare să nu asiste la această nebunie. Îi venea să se ascundă de maică-sa...
De fapt, învățase că, dacă ar fi manifestat scârbă sau doar dezaprobare, n-ar fi făcut decât să o înfurie pe mama ei, iar consecințele ar fi fost foarte neplăcute pentru ea. Invers, de asemenea, dacă Leilani se arăta cumva interesată de ceea ce făcea maică-sa, Sinsemilla o acuza că își băga nasul unde nu-i fierbea oala și trecea, apoi, la represalii chinuitoare.
Indifirența rămânea cea mai indicată atitudine, chiar dacă nu era decât o simulare menită să mascheze un profund dezgust. Prin urmare, în timp ce Sinsemilla își înșira pe masă instrumentele de mutilare, Leilani să concentră asupra jurnalului, scriind de zor, fără oprire.
De data asta însă indiferența se dovedi o apărare ineficientă.
Leilani se străduia să facă majoritatea lucrurilor cu mâna stângă, în speranța că, solicitate tot timpul, încheieturile deformate puteau să-și mențină cât de cât flexibitatea, iar degetele lipite din naștere, ar reuși, astfel, să deprindă noi funcții; în consecință, Leilani era ambidextră la scris. Și acum, bunăoară, scria în jurnal cu mâna stângă; așezată de cealaltă parte a mesei, maică-sa o urmărea cu mult interes.
Inițial, Leilani presupuse că Sinsemilla murea de curiozitate să știe ce nota acolo, dar, în scurt timp, se dumiri că mama sa voia să-și exerseze apucăturile de măcelar.
- Pot să ți-o fac frumoasă, zise Sinsemilla.
- La ce te referi? întrebă Leilani, continuând să scrie.
- La mâna noduroasă, la laba de porc care vrea să fie deopotrivă mână și copită despicată, la ciotul acela schimonosit pe care îl ai la capătul brațului - la asta mă refer. Pot să ți-o fac frumoasă, superbă chiar. Pot să fac din ea o operă de artă, de care să nu-ți mai fie rușine niciodată.
Leilani se considera prea bine blindată ca să mai poată fi rănită de maică-sa. Uneori totuși lovitura venea dintr-o direcție atât de neașteptată, încât lama tăioasă își croia drum prin sistemul ei de apărare, înfingându-i-se dureros în inimă.
- Dar nu mi-e rușine de ea, spuse ea, îngrozită de glasul sugrumat cu care rostise aceste cuvinte, fiindcă de-aici se putea deduce cât suferea, de fapt.
Or, nu voia să-i dea mamei sale satisfacția de a ști că lovitura își atinsese ținta și provocase durere.
- Sărăcuța Leilani! Cum încearcă ea să facă pe viteaza și să se autoamăgească. Ei bine, nu! Eu spun adevărul în față, mie nu mi-e teamă să articulez cuvintele „handicap fizic”. Da, fetițo, trebuie să-ți iasă din cap ideea că dacă vei gândi normal, vei deveni normală, fiindcă așa nu vei avea parte decât de decepții în viață. Nu vei putea fi niciodată normală, dar poți fi aproape normală. Pricepi?
- Da.
Leilani scria din ce în ce mai repede, decisă să noteze fiecare cuvânt al mamei sale.
- Ca să fii aproape normală, spuse Sinsemilla, matca îmblânzitoare de șerpi, trebuie să accepți că ai ceva stricat. Trebuie să te uiți la mâna aia ca niște clești de crab, trebuie, efectiv, să îți vezi mâna aia oribilă și hidoasă, iar atunci când o vei vedea cu adevărat, fără să te mai prefaci că ar fi mâna altuia, când vei putea accepta ceea ce este stricat la tine, abia atunci vei putea remedia defectul. Și știi cum poți îndrepta lucrurile?
- Nu, spuse Leilani, scriind cu furie.
- Uite.
Leilani ridică ochii de pe pagina jurnalului.
Sinsemilla își plimbă vârful degetului peste antebraț, trasând conturul cicatricilor în formă de fulgi de zăpadă.
- Pune mâna aia ca o copită de porc, aici, și o să ți-o fac frumoasă, ca a mea.
Hrănită doar cu omletă din albuș de ouă, cu niște brânză tofu, și înfruptându-se, de asemenea, din diverse chimicale ilegale, Sinsemilla continua să aibă pofte imposibil de satisfăcut vreodată. Era trasă la față de foame, iar privirea ei devenise tăioasă.
Leilani avea senzația că maică-sa o putea orbi cu privirea. Privi în jos spre mâna ei stângă. I se părea că Sinsemilla, fixând concentrată degetele acelea deformate, îi va lăsa urme de mușcături pe piele, ca niște stigmate de vampir.
Dacă o refuza brutal pe maică-sa, care se oferise să îi sculpteze mâna ca să i-o facă „frumoasă”, știa că risca să o enerveze și mai rău; Sinsemilla o să facă o obsesie din ideea de a-i scrijeli carnea și o va hărțui pe Leilani zile în șir de-acum încolo.
Trebuia, așadar, să încheie un armistițiu în chestiunea mutilării, dacă voia să-și păstreze mâna.
- Da, e frumoasă, minți Leilani. Dar nu doare?
Sinsemilla mai scoase un articol din cutia de bomboane, un flacon cu anestezic local.
- Dacă te ungi cu asta pe piele, amorțești și nu mai simți nicio împunsătură măcar. Restul durerii este prețul plătit pentru a fi frumoasă. Toți marii scriitori și artiști știu că frumusețea nu se obține decât prin durere.
- Pune-mi un pic pe deget, zise Leilani, întinzând mâna dreaptă și ținând strâns în poală mâna deformată pe care mama ei voia să i-o cioplească.
Lichidul cu miros iute se simțea rece pe buricul degetului arătător. Întâi niște pișcături, apoi, amorțeală și o stranie senzație de piele cauciucată.
În timp ce Sinsemilla o pândea cu ochii roșii, ca de fiară, Leilani lăsă stiloul din mână și, plină de dezinvoltură, ridică mâna deformată, prefăcându-se că o studiază cu atenție.
- Sunt frumoși și fulgii tăi de zăpadă, dar eu vreau un model al meu.
- Orice copil e rebel, până și micuța Lani, care face mofturi la orice. Domnișorica Strâmbă-din-nas vrea modelul ei! Foarte bine, Lani, chiar îmi place, pe cuvânt. Așa și trebuie să fie. De ce să vrei un tatuaj identic cu al mamei tale? Nici mie nu mi-ar plăcea să fie așa, să știi. Păi, pe urmă n-ar lipsi decât să ne îmbrăcăm la fel, să ne pieptănăm la fel, să ne ducem la baluri filantropice organizate de biserică și să ne rugăm ca Preston să ne împuște mai repede, ca să ne scape de monotonie. Și la ce model te-ai gândit?
- Nu știu, zise Leilani, străduindu-se să-i cânte în strună Sinsemillei. Ceva inedit, deosebit, frumos, dar și înfricoșător, ca și cum ai zice: Să vă ia naiba pe toți, sunt mutant, dar mă mândresc cu asta!
Întro fracțiune de secundă, Sinsemilla trecu de la ferocitatea fiarei la gingășia unei puștoaice zglobii:
- Da-da! Poate că totuși noi două semănăm un pic, Leilani! Bravo! Excelentă idee!
După aproape trei sferturi de oră, conveniră că suportul unic reprezentat de „mâna de monstru” a lui Leilani nu trebuia irosit, printr-o utilizare neadecvată.
Așadar, câteva zile vor reflecta individual la diferitele posibilități de realizare a proiectului, urmând să se reîntâlnească pentru a decide în privința variantei optime.
Leilani găsi și un nume pentru această formă de artă, biogravare, care suna mai plăcut decât automutilare. Firea de artistă a Sinsemillei virba la auzul rezonanței avangardiste a termenului.
Deocamdată, nu mai simțea nevoia de a tăia și mutila.
Dorința de a zbura, în schimb, o mână la frigider, din care scoase o pungă cu ciuperci exotice deshidratate, care nu erau deloc recomandate pentru mâncăruri.
Așa că, atunci când erau deja conectați la sursa de alimentare cu energie electrică dintr-un camping din Hawthorne, Nevada, regina-matcă zumzăia cuprinsă de halucinații: zăcea pe jos, în halonaș, holbându-se la zeul-soare pictat pe tavan, căruia îi vorbea ba în engleză, ba în havaiană.
În lumina asfințitului, doctorul Doom păși peste nevastă-sa, care nu și-ar fi dat seama nici măcar dacă ar fi călcat pe ea, și plecă să cumpere de mâncare pentru toți trei, lăsând-o pe Leilani în compania mamei sale, care murmura, bolborosea și se hilizea.
54.
O seară de vineri în Twin Falls, Idaho, nu se poate deosebi prea mult de orice seară de sâmbătă, luni sau miercuri în Twin Falls, Idaho.
Curtis Hammond nu are chef să facă pe turistul în această seară, preferând confortul casei-rulote, așa cum au amenajat-o cele două gemene.
În afară de asta, niciun spectacol realizat de mâna omului sau de natură nu ar putea egala spelndoarea celui oferit de Castoria și Polluxia care pregătesc cina.
Îmbrăcate cu niște pijamale roșii din mătase și încălțate cu niște sandale cu tocuri foarte înalte, cele două surori plutesc parcă, răsucindu-se și învârtindu-se cu grație prin bucătăria minusculă.
Curtis și Old Yeller sau alături în nișa-sufragerie, fermecați de stilul spectaculos de a găti al surorilor și convinși că vor avea parte de o cină fabuloasă.
Surioara lui canină merită un loc la masă, din mai multe motive - le-a salvat viața și a făcut baie.
Ceva mai devreme, trezindu-se după un somn de șapte ceasuri, înainte de a face ele duș, Polly și Cass au spălat bine cățeaua în cadă, au uscat-o cu două feonuri, au periat-o și i-au parfumat blana.
Old Yeller șade mândră lângă Curtis: înfoiată și zâmbitoare parcă, miroase exact ca vedeta patrupedă cu același nume.
Surorile desfac niște cutii de bere pentru ele și o sticlă de bere fără alcool pentru Curtis, fiindcă berea merge bine cu mâncarea chinezească. Farfuriile sunt umplute cu vârf, iar surorile par și mai înfometate decât Curtis, deși băiatul trebuie să se hrănească nu numai ca să se întremeze, ci și ca să producă energia suplimentară necesară pentru a-și controla structura biologică și a continua să fie Curtis Hammond.
Lui Old Yeller, i se servește un platou cu fâșii de carne de vită și pui, fiind tratată la fel ca oricare musafir raspectat.
Curtis reușește să folosească legătura băiat-câine pentru a o face să nu își înfulece mâncarea în doi timpi și trei mișcări, și să savureze fiecare bucată în parte. Inițial, ritmul acesta i se pare ciudat, dar în scurt timp descoperă și ea plăcerea de a mânca pe îndelete.
Pe tot parcursul cinei, gemenele se pricep să întrețină atmosfera, povestind tot felul de peripeții de când au fost ele la schi, la vânătoare, ori când au trebuit să-și apere onoarea la tot felul de petreceri simandicoase prin Hollywood, la care veneau, cum se exprima Polly, „hoarde de actori faimoși și regizori excitați, drogați, debil mintal și libidinoși”.
- Unii dintre ei sunt drăguți, totuși, spuse Cass.
- Cu tot respectul și toată afecțiunea, Cass, trebuie să remarc că tu ai fi în stare să zici că și un nazist nenorocit are ceva drăguț în el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu