16-20
Cass îi spune lui Curtis:
- După ce am plecat de la Hollywood, am făcut o analiză exhaustivă a experiențelor noastre acolo și am ajuns la concluzia că aproximativ șaizeci la sută dintre cei care lucrează în industria filmului sunt niște oameni normali și întregi la cap. Alții, însă, recunosc, sunt malefici și complet smintiți. Nu trebuie să generalizăm, totuși, fiincă, dacă mare majoritate este formată din niște porci demenți, aceasta nu înseamnă că întreaga comunitate de acolo e așa.
După ce au mâncat până s-au săturat și chiar un pic mai mult, masa este eliberată, apar două sticle pline cu bere și încă una cu bere fără alcool, o farfurie cu apă pentru Old Yeller, se aprind câteva lumânări, se stinge lampa, iar după ce Cass conchide că atmosfera e „delicios de stranie”, gemenele se instalează confortabil la masă, se apleacă în față și se uită intens la oaspeții lor - băiatul și cățeaua.
Cass spune:
- Ești o ființă de pe altă planetă, Curtis, nu-i așa?
Polly zice:
- Și tu la fel, Old Yeller, nu-i așa?
Iar amândouă spun:
- Hai, depănați-vă povestea, extratereștrilor!
55.
Așteptând ca doctorul Doom să revină cu mâncarea și încercând să nu dea atenție monologului smintit debitat de maică-sa, Leilani ședea pe scaunul din dreapta volanului, în fața parbrizului panoramic, și contempla apusul de soare.
Preston știa acum că Leilani aflase adevărul despre faptul că el îl ucisese pe Lukipela. Chiar dacă până în momentul de față nu se gândise să se descotorosească de ea în Idaho sau cu prilejul unei excursii colaterale în Montana, cu certitudine astea erau planurile lui începând de ieri, de la prânz.
În plus, ideea de a biograva mintea fiicei sale fusese sădită în mlaștina fertilă a minții scumpei mater. Sămânța va încolți, iar mlădița va crește.
Leilani se temea că mama ei, care dispunea de o farmacopee detaliată, i-ar putea pune droguri în lapte sau în sucul de portocale, ori niște purgative în pahar. Se și imagina, parcă, trezindu-se din somn, complet buimacă și dezorientată, și descoperind că Sinsemilla îi scrijelise prostii pe piele.
Așezată în față, Leilani nu prea deslușea ce șoptea biata Sinsemilla. Doar un singur cuvând, repetat din când în când, se distingea uneori din bolboroselile ei paranoice. Fata, murmura parcă Sinsemilla.
Sau poate că i se părea lui Leilani, din moment ce atunci când își încorda auzul, sau când se răsucea cu scaun cu tot înspre maică-sa, nu mai deslușea decât niște murmure fără sens.
Trebuia să-și ia cuțitul.
În prima noapte, după ce Lukipela nu se mai întorsese, Leilani se furișase în bucătărie și furase un cuțit din sertarul cu tacâmuri. Ascuțită și tăioasă, lama măsura cam nouă centimetri de la plăsele la vârf. Ca armă nu era cine știe ce, în comparație cu un revolver. Dar avea un avantaj față de această armă, era mai ușor de ascuns.
Peste câteva zile, își dăduse seama totuși că Preston n-o va expedia în stele prea curând, ci poate abia în preajma datei când urma să împlinească zece ani. Se gândise, desigur, să pună cuțitul la loc, în sertar. Dar dacă o surprindea exact când se pregătea să-l ducă acolo?
Așa că preferase, în schimb, să ascundă cuțitul în salteaua canapelei pliante pe care dormea în fiecare noapte.
Schimbatul așternuturilor și spălatul rufelor făceau parte din sarcinile ei. Prin urmare, nimeni în afară de Leilani nu avea cum să vadă ruptura lipită cu bandă adezivă.
În noaptea asta, în timp ce Preston și biata Sinsemilla vor dormi, Leilani va ridica iarăși colțul saltelei, va dezlipi banda, pusă acolo în urmă cu nouă luni, și va extrage cuțitul. De aici și până în Idaho - ba chiar și până în munții din Montana, cu Preston, dacă se va ajunge și la asta - va purta cuțitul asupra ei, bine fixat de corp.
I se făcea greață la gândul de a înjunghia pe cineva, chiar și pe doctorul Doom. Leilani putea fi dură, la nevoie, iar dacă adevărata duritate se măsoară în funcție de numărul averistăților pe care ești capabil să le înduri, însemna că ea avea mari disponibilități în această privință. Dar era posibil, totodată, că ei să-i lipsească tipul de duritate necesară pentru săvârșirea actelor de violență.
Oricum, își va prinde cuțitul pe corp, cu niște bandă adezivă.
În cele din urmă, va veni momentul să acționeze, or, Leilani era decisă să facă tot ceea ce trebuia ca să se apere. Infirmitățile ei erau mai puțin grave decât ale lui Luki; întotdeauna fusese mai puternică decât fratele ei.
Când va ajunge, în final, singură cu tatăl ei vitreg, care își va da jos masca, dezvăluindu-și toată ticăloșia, se va lupta cu Preston Maddoc, chiar dacă acesta o va birui până la urmă.
Un geamăt venit dinspre Sinsemilla o făcu pe Leilani să se întoarcă spre salonaș.
Sinsemilla se rostogoli și ajunse cu fața în jos pe podea. Ținea însă capul ridicat, încercând să vadă ceva în bucătăria cufundată în umbre. După aceea, începu să se târască pe burtă spre partea din spate a rulotei.
Ajunsă în bucătărie, Sinsemilla, în continuare trântită pe jos, deschise ușa de la frigider. Nu-i trebuia nimic de-acolo, dar nu era în stare să se ridice în picioare ca să aprindă lampa, așa că preferă lumina glacială din frigider. Se târî apoi spre un dulăpior, în care băutura era păstrată la îndemână, adică la nivelul solului.
Leilani se ridicase de pe scaun, dar ceva o reținea parcă să se apropie de bucătărie. Când ajunse totuși acolo, ușa de la frigider era închisă. Aprinse lumina de deasupra chiuvetei.
Biata Sinsemilla își scosese o sticlă de tequila și se așezase pe podea, cu spatele rezemat de ușa dulăpiorului. Ținea sticla între coapse, căznindu-se să desfacă dopul.
Leilani luă un păhărel de plastic din bufet. Toată vesela era din plastic la bordul rulotei lor, tocmai pentru preîntâmpinarea pericolului ca Sinsemilla că-și facă singură rău, cu vreun ciob, când ajungea într-un asemenea hal.
Leilani puse în păhărel niște gheață și o feliuță de lămâie.
Deși maică-sa ar fi fost în stare să-și toarne pe gât tequila așa caldă cum era, Leilani știa din experiență că, în asemenea cazuri, consecințele erau mai mult decât neplăcute. Când bea direct din sticlă, întotdeauna, bea prea mult și prea repede. Și, pe urmă, ceea ce cursese înăuntru ieșea afară, iar Leilani trebuia să curețe mizeria care se făcea.
Sinsemilla nici nu-și dăduse seama că nu mai era singură. Nu opuse niciun fel de rezistență, când Leilani se aplecă spre ea, ca să ia sticla, dar pe urmă se ghemui chircită într-un colț, ținându-și palmele în dreptul feței, într-un gest instinctiv de apărare, parcă. Lacrimile începură să-i șiroiască brusc pe obraji, iar gura i se schimonosi de plâns.
- Sunt eu, Leilani, încercă să o liniștească fata, crezând că Sinsemilla își închipuia că rămăsese închisă într-o variantă pocită a lumii reale, unde o împinsese fantezia ei bolnăvicioasă.
Cu fața contorsionată și vocea chinuită, Sinsemilla spuse, pe un ton implorator:
- Nu, stai, nu, nu... Voiam doar un pic de corn cu unt.
Turnând tequila în pahar, Leilani se enervă auzind cuvintele „corn cu unt”. Îi aminteau de glumele proaste pe care le făcea Sinsemilla, când îi ascundea proteza de la picior și îi ținea lecții moralizatoare, spunându-i că „așa e viața, te alegi mai mult cu pietre în cap decât cu cornuri cu unt”.
Strânsă ghem pe podea și privind printre spațiile dintre degetele răsfirate peste față, de parcă s-ar fi temut să nu fie bătută, Sinsemilla se ruga în continuare:
- Nu, te rog, nu.
- Sunt eu, nu-ți fie frică.
- Te rog, te rog, nu.
- Mamă, sunt eu, Leilani. Leilani.
Excludea posibilitatea ca maică-sa să-și fi amintit, de fapt, de trecut, când poate fusese speriată, când poate suferise enorm și ceruse o îndurare, care nu i se arătase niciodată.
Nu, nu voia să accepte că mama ei merita nu numai dispreț, ci și compasiune. Compasiunea implica o egalitate în suferință, o experiență înrudită, or, ea nu voia, nu putea s-o ierte pe mama ei într-atât, încât să poată simți compasiune față de ea.
Sinsemilla tremura convulsiv, gâfâind, horcăind, delirând:
- Te rog, te rog, te rog. Vreau doar corn cu unt. Corn cu unt. Niște corn cu unt.
Leilani îngenunche lângă Sinsemilla, arătându-i paharul cu tequila:
- Uite, asta vrei, de fapt. Ia-l. Haide, ia-l.
- Doar cu unt. Doar corn cu unt.
- Ia asta, mamă. E tequila, îți prinde bine, o îndemnă Leilani, cu vocea la fel de tremurătoare ca și a mamei sale.
- Nu mă lovi. Nu, nu, nu.
- Ia-l o dată, mamă, țipă Leilani, îndesându-i paharul în mâinile făcute scut peste față. Dă-l naibii de corn cu unt, mamă. Ia asta. Ia-l, când îți spun!
Niciodată până atunci nu mai zbierase la mama ei. Urletele acestea o speriară pe Leilani, fiindcă vădeau un chin lăuntric mai acut decât și-ar fi putut imagina vreodată.
Degeaba, țipetele fetei nu reușiră să o scoată pe Sinsemilla din criză.
Leilani îi vârî paharul între copase, unde Sinsemilla ținuse sticla. Piciorul mutant refuză s-o mai asculte, așa că Leilani rămase îngenuncheată în fața zeității sfărâmate a dragostei de mamă, în timp ce Sinsemilla plângea în hohote.
Dornică să acape de aura sufocantă a mamei sale, fata se agăță cu degetele de cel mai apropiat bufet, apoi, de mânerul de la frigider, și izbuti să se ridice în picioare. După aceea, pivotând pe piciorul beteag, își făcu vânt în față, spre botul furgonetei.
Acolo, cumva, cocoțându-se și târându-se, se prăbuși pe un scaun, unde încremeni cu pumnii stânși în poală, căznindu-se să nu izbucnească în plâns, gâfâind tot mai sacadat, iar, apoi, încetul cu încetul, respirând greoi, adânc, izbuti să se stăpânească.
Abia după câteva minute, realiză că se așezase pe scaunul șoferului, pe care îl alesese fără să își dea seama, poate pentru iluzia de putere pe care i-o insufla.
Desfăcu pumnii și își încleștă mâinile pe volan. Nu, nici gând să pornească motorul, nici gând să șifeze. Nici nu avea cheia, măcar.
Avea nevoie de cuțit. Trebuia să fie tare, să se pregătească pentru ceea ce va urma. Da, trebuia să fie tare, să se pregătească pentru ceea ce va urma. Avea nevoie de Dumnezeu, de dragostea și călăuzirea lui Dumnezeu.
Se ruga și cerea ajutor acum Creatorului, în timp ce ținea strâns de volan, strâns, strâns.
56.
Așadar, iată-l pe Curtis Hammond care se confruntă cu o dilemă morală.
Potrivit uneia dintre axiomele frecvent repetate de mama sa, indiferent de lumea pe care o vizitezi, indiferent de precaritatea civilizației din acea lume, nu poți realiza nimic, dacă dezvălui faptul că ești un extraterestru.
Trebuie să te integrezi. Trebuie să devii unul dintre cei a căror lume speri să o salvezi.
În această muncă, cel puțin la început, secretul este cheia succesului.
Așadar, în momentul în care Cass se apleacă peste masă și îl întreabă pe Curtis dacă este extraterestru, iar Polly sugerează că și Old Yeller ar putea fi tot de pe altă planetă, zicând amândouă:
- Hai, depănați-vă povestea, extratereștrilor!
Curtis se uită în ochii lor albaștri, soarbe din berea fără alcool, se gândește la toate învățăturile mamei sale, inspiră adânc și declară:
- Da, sunt extraterestru!
După care le spune tot adevărul și nimic altceva decât adevărul.
În fond, mămica lui l-a învățat că există situații excepționale în care e mai înțelept să renunți la orice regulă. Mama lui spunea adesea că, din când în când, se întâmplă să apară o persoană atât de specială, încât în momentul în care o întâlnești, viața ta ia cu totul altă turnură, pe neașteptate, iar tu te schimbi în bine, pentru totdeauna.
Gabby, paznicul de noapte din orașul-fantomă din Utah, nu avea forța de a declanșa o asemenea schimbare pozitivă.
Gemenele Spelkenfelter, în schimb, cu nenumăratele lor preocupări uluitoare, cu vitalitatea lor debordantă, cu sufletul lor mărinimos, sunt cu adevărat ființele magice despre care îi vorbise mama lui.
Încântarea pe care o manifestă față de dezvăluirile lui îl entuziasmează pe băiatul orfan de mamă. Le cuprinde o bucurie copilărească și inocentă, care amintește probabil de imaginea lor când erau mici, în Indiana.
Acum, altfel decât Old Yeller, Castoria și Polluxia au devenit surorile lui.
57.
Poate că Preston se oprise să joace la ruletă în vreun casino mărunt din Hawthorne. Sau poate că i-a luat atât de mult timp până să ajungă înapoi cu mâncarea, fiindcă zăbovise un pic ca să ucidă pe vreun amărât, care, din cauza degetelor hidoase lăsate de natură, era sortit să ducă o viață de calitate inferioară.
În fine, într-un târziu își făcu apariția, aducând niște pungi de hârtie din care emanau mirosuri apetisante: sandvișuri delicioase cu carne, brânză, ceapă, ardei și mult sos, cutii cu salate fabuloase, budincă de orez, plăcintă cu ananas și brânză.
Pentru biata Sinsemilla, soțul veșnic grijuliu cumpărase un sandviș cu roșii, dovlecei, fasole bătută și muștar, plus niște castraveți murați și o budincă tofu cu aromă de morcovi.
Din cauza oboselii după o zi întreagă de călătorit cu mașina, la care se adăugaseră planurile malefice pe care le ticluise, drogurile pe care le prizase și păhărelele de tequila, draga mater era din păcate prea dărâmată ca să mai poată cina cu familia.
Bravul de Preston se dovedi nu numai un savant de marcă, ci și un atlet puternic. Încordându-și mușchii, ridică de pe podea trupul ca o cârpă al ființei-mamă și se duse cu ea în dormitor, unde aceasta putea să zacă tolănită în poziții impudice, fără să mai șocheze pe nimeni.
Leilani profită de lipsa lui Preston ca să desfacă sofaua pat din salonaș, care era deja pregătită cu așternut și pătură, și ca să-și vâre nasul în pungile cu mâncare, din care își alese o porție gustoasă.
Se retrase în pat cu sandvișurile și cu romanul, mâncând și prefăcându-se că citește absorbită de carte, pentru a evita situația neplăcută de a trebui să stea la masă cu așa-zisul ei tată.
Totuși, neliniștile ei în privința obligației de a cina în doi cu Preston Maddoc, alias Jordan Banks, se dovediră nefondate. Tipul își deschise o sticlă de Guinness și se instală singur la masă, fără să o invite să stea cu el.
Preston ședea cu fața la ea, la o distanță de vreo trei metri jumătate.
Uitându-se cu coada ochiului, Leilani știa că din când în când o fixa cu privirea, ba poate chiar se holba mai mult în anumite perioade de timp; totuși, Preston nu scoase niciun cuvânt.
De fapt, nici nu mai vorbise deloc cu ea de la restaurantul din Vegas, când Leilani îl acuzase în gura mare că îl ucisese pe fratele ei. Poate că acesta era motivul pentru care doctorul Doom făcea acum pe îmbufnatul.
Leilani era convinsă că, dacă ar fi ridicat privirea din cartea ei și și-ar fi cerut scuze, Preston ar fi zâmbit și ar fi zis ceva de genul:
- Hei, lasă, gogoașă, a trecut. Toți facem greșeli.
Lucrul care ar fi fost de-a dreptul sinistru.
Afuristul de doctor mâncă repede și se întoarse în dormitor, închizând ușa. Știa că Leilani va face curat în bucătărie, strângând pungile goale și resturile de mâncare.
Imediat, Leilani sări jos din pat, luă telecomanda și selectă un program oarecare. Nu opri sonorul complet, fiindcă în felul acesta putea ecrana manifestările zgomotoase ale pasiunii din cealaltă cameră.
Leilani ridică un pic colțul saltelei și, cu grijă, pipăi prin gaură. Localiză punga mică de plastic în care, cu luni în urmă, învelise bine cuțitul, ca nu cumva, cu timpul, să ajungă să perforeze salteaua.
Dar pachetul părea ciudat. Mărimea, forma și greutatea nu corespundeau cu ceea ce știa ea că trebuia să fie acolo.
Punga de plastic era goală. Scoțând-o de sub saltea, văzu imediat că nu conținea cuțitul pe care îl ascunsese ea, nu conținea niciun cuțit de fapt, ci pinguinul care fusese al lui Tetsy și pe care Preston îl adusese acasă, fiindcă îi amintea de Luki; era figurina pinguin pe care Leilani o lăsase în grija Genevei Davis.
58.
Noaptea în Sacramento: aceste trei cuvinte nu vor forma niciodată titlul unui roman de dragoste sau al unui spectacol muzical de Broadway.
Ca orice altă localitate, și acest oraș are farmecul său. Dar pentru o călătoare îngrijorată și obosită, sosită aici la o oră așa târzie și căutând o cazare ieftină, capitala statului federal părea ghemuită jalnic sub o mantie de melancolie.
Pe o derivație din șosea, Micky nimeri într-o zonă comercială straniu de pustie: nici țipenie de om pe stradă, nicio mașină în afară de rabla ei de Camaro.
Atmosfera părea medievală: la un moment dat, Micky crezu că vede niște șobolani morți într-un șanț, când, de fapt, erau niște grămezi de frunze îngălbenite. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi aflat că toată lumea din partea locului murise sau era pe moarte din cauza unei epidemii de ciumă.
În ciuda pustietății de pe străzi, starea ei neplăcută, nu avea cauze externe, ci doar o sursă lăuntrică. Pe parcursul lungii călătorii cu mașina spre nord, avusese prea mult timp să analizeze nenumăratele posibilități de a o salva pe Leilani.
Găsi un motel pentru buzunarul ei; culmea, recepționerul era viu și din acest secol. Iar pe tricoul lui scria că LOVE IS THE ANSWER! O inimioară verde forma punctul din semnul exclamării.
Camera de motel era o avalanșă de culori, ca la un seminar despre modă unde toate nuanțele ajung să se bată cap în cap; atmosfera era totuși sumbră, în ciuda acestei veselii agresive. Nu se putea spune că părea foarte murdar; poate, doar, suficient de curat, încât să-i determine pe gândaci să se poarte civilizat.
Scormoni prin geanta frigorifică, în căutatea bunătăților despre care îi pomenise Geneva. Găsi și borcanul, cu capacul bine înșurubat. Ei bine, înăuntru se afla un sul de bancnote de zece și de douăzeci de dolari - o tratație specială din partea Genevei, care știa că, dacă ar fi încercat să-i dea banii direct, Micky ar fi refuzat-o.
Patru sute treizeci de dolari. Mai mult decât își putea permite Gen să contribuie în numele cauzei.
După ce numără banii, Micky îi înfășură strâns la loc și îi puse bine în borcan. Apoi, așeză geanta frigorifică pe comodă. Darul acesta nu o surprindea, fiindcă știa că Gen era o persoană pe care putea conta la ananghie.
În baie, în timp ce se spăla pe față, Micky se gândi la alt dar venit sub formă de ghicitoare, pe când avea șase ani:
- Ce o să găsești în spatele ușii dinaintea Cerurilor?
- Ușa spre Iad, replicase Micky, încă tanti Gen îi spusese că răspunsul era greșit.
- Moartea, zisese Micky-cea-de-atunci. Moartea este în spatele ușii, fiindcă întâi trebuie să mori ca să poți ajunge în Ceruri. Morții.... sunt reci și miros urât, așa că în Ceruri o fi, probabil, tare scârbos.
- Cadavrele nu se duc în Ceruri, îi explicase Geneva. Numai sufletele urcă acolo, or, sufletele nu putrezesc.
După încă vreo câteva răspunsuri greșite, peste o zi-două, Micky spusese:
- În spatele ușii, aș găsi, probabil, pe cineva care vrea să mă oprească să ajung la ușa următoare; cineva care vrea să mă împiedice să ajung în Ceruri.
- Ce ciudat vorbești, șoricelule. Cine ar vrea să împiedice un îngeraș ca tine să ajungă în Rai?
- O mulțime de oameni.
- Ca de pildă, cine?
- Niște oameni care te împiedică să intri acolo, punându-te să faci rele.
- Ei, și, degeaba. N-au nicio șansă cu tine. Tu nu poți fi rea.
- Ba pot, o contrazise Micky. Pot fi foarte rea.
Afirmația i se păruse adorabilă mătușii Gen, care văzuse în aceste cuvinte dovada incontestabilă a unui suflet neprihănit.
- Ei dragă, recunosc că nu am verificat în ultima vreme lista cu persoanele cele mai urmărite de FBI, dar presupun că nu figurezi printre ele. Spune-mi măcar un lucru rău făcut de tine, din cauza căuruia nu vei putea ajunge în Ceruri.
Rugămintea aceasta o făcuse pe Micky să izbucnească în plâns.
- Dacă o să-ți spun, n-o să mă mai iubești.
- Of, șoricelule, gata, gata, nu mai plânge, dă-i un pupic lui tanti Gen. Haide, gata, a trecut, șoricelule. O să te iubesc mereu, mereu, să știi asta.
Răspunsul corect aflat de la Geneva făcea ca această ghicitoare să semene mai degrabă cu o profesiune de credință.
Aici, acum, spălându-se pe dinți și studiindu-și chipul în oglindă, Micky își aminti răspunsul corect și de întrebă dacă, la fel ca mătușa ei, va putea crede vreodată sincer în adevărul acestor cuvinte.
Se vârî la loc în pat. Stinse lampa. Mâine, la Seattle. Duminică, la Nuns Lake.
Și dacă Preston Maddoc nu mai apărea niciodată?
Era atât de extenuată, încât cu toate grijile, tot adormi - și visă. Visă gratii de închisoare. Trenuri șuierând jalnic în noapte. O gară pustie, straniu luminată în care Maddoc aștepta cu un scaun cu rotile.
Ea, paraplegică, neputincioasă, lăsându-se manevrată de el, incapabilă să opună rezistență.
- Vom recolta de la tine majoritatea organelor, ca să le dăm unor oameni care merită mai mult să le aibă, zicea el, dar un organ îl voi lua eu. O să-ți despic pieptul și o să-ți mănânc inima, de vie.
59.
Găsind pinguinul în locul cuțitului de bucătărie, Leilani sări în picioare surprinzător de repede, având în vedere proteza incomodă de la picior. Brusc, Preston părea atotvăzător, atoateștiutor. Privi spre bucătărioară, așteptându-se, cumva, să-l descopere acolo, să-l vadă zâmbind și făcând buuu! spre ea.
Personajele de la televizor își pierdură instantaneu glasul, în momentul în care Leilani opri sonorul, de la telecomandă.
O liniște dubioasă se revărsa parcă din dormitor, ca și cum Preston ar fi stat la pândă, încercând să-și dea seama când era mai bine să deschidă ușa ca s-o prindă pe fetiță cu pinguinul în mână. Și asta, doar așa, ca să se amuze.
Leilani se îndreptă spre locul de trecere dintre salonaș și bucătărie. De aici, privi cu precauție spre partea din spate a rulotei.
Ușa de la baie era deschisă. Dincolo de acest spațiu plin de umbre, se afla ușa de la dormitor care era închisă.
O linie luminoasă delimita spațiul îngust dintre ușă și prag. Acest lucru nu era de bun augur.
Linia luminoasă se stinse. Bezna unea ușa de prag.
Prinzând curaj, Leilani se duse la bucătărie, aprinse lumina de deasupra chiuvetei, pe care Preston o stinsese mai devreme, și deschise sertarul cu tacâmuri. După ce scosese cuțitul din saltea, Preston nu-l pusese la loc, în sertar.
Dar acum Leilani constată că dispăruseră de fapt toate cuțitele. În sertar nu mai era niciunul. Lingurile și lingurițele erau toate la locul lor. Lipseau însă furculițele.
Scotocind prin toată bucătăria, fără să-i mai pese că Preston ar putea s-o surprindă asupra faptului, Leilani căuta ceva cu care să se poată apăra.
Oh, da, desigur, cu o pilă, așa cum văzuse în nenumărate filme cu închisori, putea remodela o coadă de lingură, ascunțind-o bine la vârf, ca un cuțit. De ce nu, în fond? Dar de unde să ia o pilă?
Când ajunse la ultimul sertar, ultimul bufet, ultimul dulap, Leilani înțelese că Preston ascunsese toate obiectele care ar fi putut servi drept arme.
Preston se pregătea pentru finalul partidei.
Deși trăise atâția ni aici și știa fiecare colțișor al bucătăriei, Leilani se simțea complet pierdută, ca și cum s-ar fi rătăcit în hățișurile unei jungle, din care nu mai știa să iasă.
Preston își modificare orarul crimei după incidentul din restaurant. Dovadă - lipsa tuturor cuțitelor din casă, pe care le scosese din rulotă, înainte ca Leilani și Sinsemilla să ajungă la garaj, devreme, în această dimineață.
Leilani nu era pregătită însă să-și ia zborul spre libertate. Dar știa că până să ajungă, duminică, la Nuns Lake, trebuia să fie gata.
Între timp însă cel mai bun lucru pe care-l putea face era să nu-i dea de înțeles lui Preston că descoperise deja pinguinul pus în saltea, în locul cuțitului, și nici că din bucătărie dispăruseră toate cuțitele și obiectele ascuțite. Nu voia să-i dea satisfacția de a constata cât îi era de frică.
În plus, în clipa în care Preston și-ar fi dat seama că Leilani descoperise pinguinul, era foarte posibil să-și devanseze planurile ucigașe și să nu mai aștepte până ajungeau în Idaho.
Prin urmare, făcu curat în bucătărie, ca de obicei. Puse mâncarea rămasă în frigider. Clăti ustensilele de plastic cumpărate odată cu sandvișurile de la magazin - toate numai linguri - și le aruncă la gunoi.
Revenind pe canapea, vârî pinguinul la loc în saltea și resigilă ruptura cu două bucăți de bandă adezivă.
Se urcă în pat și termină de mâncat ceea ce-și luase acolo mai devreme, deși foamea îi pierise complet.
Leilani începu să se întrebe ce se întâmplase cu doamna D și cu Micky. Lăsase figurina-pinguin în grija lor, dar nu se știe cum o recuperase Preston. În mod cert, nici doamna D, nici Micky, nu i-ar fi dat-o de bunăvoie.
Când închise ochii, le văzu în gând pe doamna D și pe Micky la masa din bucătărie, la flacăra lumânărilor, râzând, în seara când o invitaseră la cină. Se rugă pentru binele lor.
Când te-ai născut cu mâna și piciorul de pe partea stângă mutilate ca după o catastrofă nucleară, te aștepți ca lumea să se holbeze mereu la tine, cu gura căscată de groază, după care s-o ia la fugă și să se ascundă, de parcă ai scuipa flăcări pe nări. Nu, când te străduiești să surâzi dulce, după ce te-ai pieptănat frumos și te-ai gătit cum ai putut mai bine; oamenii întorc privirea și nu se uită la tine sau, în cazul cel mai bun, se uită prin tine, poate fiindcă le e jenă pentru tine, de parcă ar crede că handicapurile astea fizice sunt din vina ta și ție ar trebuie să-ți fie rușine din cauza lor.
Tanti Gen și Micky totuși o văzuseră pe Leilani. Se uitaseră la ea. O ascultaseră. Pentru ele, Leilani, era ființă reală, și de aceea le iubea.
Nu cumva să fi pățit ceva din cauza ei....
Stând lungită în pat, pe întuneric, Leilani se frământa pentru soarta lor. Dacă Preston le omorâse cumva pe Gen și pe Micky, Leilani ar fi fost în stare să-l ucidă, indiferent cum, chiar cu prețul vieții ei, fiindcă oricum nici n-ar mai conta dacă trăia în continuare sau nu.
60.
- Ce muncă interesantă ai! Dacă aș putea lua viața de la capăt, m-aș face și eu detectiv particular, spuse Geneva.
Deși era încă dimineață, căldura zilei de august se simțea deja în bucătărie; părea o prezență vie. Noah își simțea fruntea transpirată.
- Pe la vreo douăzeci de ani, m-am îndrăgostit lulea de un detectiv particular, declară Geneva Davis. Deși trebuie să recunosc că nu prea eram de nasul lui.
- Cum așa?! Eu cred că erați o tipă nemaipomenită!
- Ești amabil, dragule. Dar adevărul e că eram o fată tare rea pe-atunci, iar el, ca toți care îmbrățișează această meseria, avea un cod etic de la care nu putea face rabat pentru mine. Știi și tu cum e cu principiile etice în cazul detectivilor particulari.
- Ale mele nu sunt chiar atât de ferme.
- Mă cam îndoiesc, pe cuvânt. Îți plac prăjiturelele mele?
- Sunt delicioase, doamnă.
Zâmbind și arătând cu capul spre paharul lui, Geneva spuse:
- Dar Coca-Cola asta cu aromă de vanilie?
De un sfert de oră de când venise la Geneva Davis și se așezase la masa din bucătărie, Noah se obișnuise cu stilul ei de conversație. Acum, ridică paharul ca la un toast:
- E delicioasă. Ziceați că v-a sunat nepoata?
- Da, la șapte azi-dimineață, din Sacramento. Tare mi-am făcut griji pentru ea, știind că a trebuit să înnopteze acolo. O fată frumoasă nu e deloc în siguranță într-un oraș cu atâția politiceni. Dar bine că a plecat acum. E pe drum. Speră să ajungă la Seattle, diseară.
- Dar de ce n-a plecat cu avionul în Idaho?
- Ar fi riscat să n-o prindă pe Leilani la timp. De asemenea, nu se știa dacă nu trebuia să continue urmărirea, poate câteva zile încă. De aceea, a preferat să plece cu mașina ei. Plus că și bugetul ei e prea modest ca să-și permită călătorii cu avionul și cu mașini închiriate.
- Aveți numărul ei de celular?
- Noi nu ne permitem să avem telefoane celulare, dragă. Suntem sărace lipite pământului.
- După părerea mea, nu e bine ce face, doamnă Davis.
- Of, Doamne, sigur că nu e bine, dragă. Dar n-are încotro.
- Preston Maddoc e un adversar redutabil.
- Dragă, omul ăsta e un nemernic bolnav la cap și păcătos, or, tocmai de aceea nu putem s-o lăsăm pe Leilani să stea cu el.
- Bun, dar chiar dacă nepoata dumneavoastră nu pățește fizic nimic acolo, chiar dacă reușește s-o ia pe fată și să vină cu ea aici, vă dați seama ce necazuri o așteaptă?
Doamna Davis dădu aprobator din cap, sorbi din pahar și zise:
- Din câte înțeleg eu, guvernatorul o s-o bage în camera de gazare. Și pe mine la fel. Nu-i deloc cumsecade, guvernatorul ăsta. Unde mai pui că deja ne-a scumpit de trei ori factura la curent electric.
Tamponându-se pe frunte cu un șervețel de hârtie, Noah zise:
- Doamnă Davis...
- Te rog să-mi spui Geneva. Ai o cămașă tare frumoasă.
- Geneva, oricât de întemeiate ar fi motivele, răpirea rămâne o infracțiune, conform legislației federale. FBI se va implica.
- Ne-am gândit s-o ascundem pe Leilani la papagali, îi mărturisi Geneva. Acolo n-au cum s-o mai găsească!
- Ce papagali?
- Cumnata mea, Clarissa, e o dulceață de femeie. E bolnavă de gușă și are șaizeci de papagali. Locuiește tocmai în Hemet. Cui să-i dea prin cap să se ducă până acolo? Nimănui. În niciun caz ălora de la FBI.
- Ba se vor duce și la Hemet.
- Unul dintre papagali știe o mulțime de cuvinte obscene, dar ceilalți nu sunt spurcați la gură. Ăsta, care vorbește urât, a fost al unui polițai. Trist, nu-i așa? Un ofițer de poliție! Clarissa a încercat să-l dezvețe de limbajul ăsta mizerabil, dar n-a prea reușit.
- Geneva, admițând că fetița n-a născocit toate chestiile astea, admițând că e într-adevăr în mare pericol, tot nu e posibil să-ți faci singur dreptate....
- Există o sumedenie de legi în momentul de față, îl întrerupse ea, dar nu prea multă dreptate. Starurile își ucid nevestele și scapă fără să facă închisoare. O mamă își omoară copiii, iar la televizor ni se spune că ea e victima căreia trebuie să-i trimitem bani pentru avocat. Când totul s-a întors cu josul în sus ca acum, trebuie să fii prost ca să stai cu mâinile în sân și să aștepți ca justiția să-și facă treaba!
Parcă nici nu mai era aceeași femeie cu care vorbise până adineauri. Trăsăturile ei dulci căpătaseră o duritate neașteptată.
- Dacă Micky nu face asta, continuă ea, nenorocitul ăla o s-o omoare pe Leilani, și nimeni nu va mai ști că fetița asta a existat vreodată. Nimănui, în afară de mine și de Micky, nu-i va păsa că lumea a pierdut o comoară ca ea. Fetița asta are un suflet minunat, crede-mă. În ziua de azi, lumea face eroi din actori, cântăreți, politicieni nebuni după putere. Cât de strâmbă e societatea noastră, dacă asta a ajuns să însemne un erou? Mai vrei o prăjitură?
Deși în ultima vreme Noah prefera dulciurile lichide și, de obicei, împreună cu ceva alcoolic, știa că avea nevoie de energie ca să țină piept acestei femei. Așa că mai luă o prăjitură.
- Ai găsit vreo dovadă scrisă privind căsătoria lui Maddoc cu mama lui Leilani? zise Geneva.
- Nu. Țara asta e mare. Nici informațiile de pe Internet nu sunt întotdeauna suficiente. Oricum, se știe că în câteva state federale, dacă ai niște motive convingătoare și prieteni acolo unde trebuie, poți aranja să se căsătorești legal în secret, fără ca actul să fie dat publicității. Nu este exclusă nici posibilitatea ca să se fi căsătorit într-o altă țară, cum ar fi Mexic, bunăoară. Ori Guatemala. Păcat că nu putem afla mai multe detalii despre asta de la Leilani.
- Exact asta intenționam s-o întrebăm, când am invitat-o a doua oară la masă. Dar n-am mai apucat să ne vedem cu ea. Presupun că la fel de greu de descoperit ar fi numele adevărat al mamei și dovada că fetița a avut un frate.
- Greu, da, dar nu imposibil. Încă o dată subliniez, însă, că Leilani ne-ar fi de mare ajutor. Dar ce m-o fi apucat să discut despre chestiile astea, ca și cum m-aș fi implicat total, când, de fapt, nu e cazul, Geneva?! pufni el, enervat.
- Știu că va costa scump, iar Micky nu ți-a dat prea mult...
- Nu asta-i problema.
- ...dar aș putea lua un împrumut pe casă, iar Micky va avea și ea un serviciu bun, în curând.
- Mda, greu să obții o slujbă bănoasă și s-o păstrezi, când trebuie să fugi de FBI. Uite, de fapt, asta-i problema. Dacă lucrez pentru voi, știind că nepoata ta are de gând s-o ia pe fetiță de lângă părinții ei legitimi, înseamnă că sprijin o răpire.
- Ce spui tu e ridicol, dragă.
- Aș deveni părtaș la o infracțiune. Asta e legea.
- Legea e ridicolă.
- De fapt, ca să mă protejez de riscul de a fi acuzat de complicitate, după ce îți dau înapoi cele trei sute de dolari, pe care i-am adus cu mine, trebuie să mă duc direct la poliție și să le spun ce are de gând să facă nepoata ta acolo, în Idaho.
- Glumești, dragă! zise Geneva, amuzată.
- Ba nu glumesc deloc. Vorbesc foarte serios chiar.
- Ei, na, nu vorbești serios deloc, îl contrazise ea, făcându-i cu ochiul.
- Ba da, vorbesc serios.
- Nu, nu-i adevărat. Cum adică să te duci la poliție?! În plus, chiar dacă înapoiezi banii ăștia, tot implicat rămâi.
- Ba nu.
Scoțând cele trei sute de dolari din buzunar, Noah zise:
- Poftim, gata. Mă retrag.
- Ba nu, nu te retragi, insistă ea.
- De fapt, nici nu m-am angajat vreodată.
- Ba da, te-ai angajat, zise Geneva, mișcând din deget cu un aer dojenitor.
- Ba nu.
- Ba da, dragă. Altminteri, de unde-ar fi apărut cele trei sute de dolari?
- Mă retrag, spuse el cu fermitate. Mă retrag. Îmi dau demisia. Pa, adio, am plecat.
Geneva surâdea și îi făcea cu ochiul, cumva conspirativ.
- Oh, cum zici dumneata, domnule Farrel. Dacă va trebui vreodată să depun mărturie în vreo instanță bazată pe legislația asta ridicolă, voi spune judecătorului că te-ai retras în condiții neelucidate pe deplin.
Cu zâmbetul ei, femeia asta ar fi putut îndupleca și păsările cerului să intre de bunăvoie în colivie! Noah avea senzația că ședea acum, aici, cu bunică-sa, o bunică utopică, ideală, care îl îmbia cu prăjituri și îi îndulcea sufletul în mod miraculos.
- Nu-mi mai face cu ochiul, Geneva, ca și cum am fi deja în cârdășie.
- Vai, dragă, dar știu că nu e așa. Doar te-ai retras, pa, adio, ai plecat.
De nervi, Farrel mușcă zdravăn dintr-o prăjitură și, fiind cu gura plină, nici nu protestă când Geneva îi mai turnă niște Coca-Cola cu vanilie.
Când Geneva se așeză iarăși la masă, Noah spuse:
- Hai să mai încerc o dată.
- Ce să încerci, scumpule?
- Să-ți explic situația.
- Doamne Sfinte, dar nu sunt grea de cap, dragă. Înțeleg perfect situația. Ai niște argumente plauzibile, iar în instanță voi depune mărturie că nu ne-ai ajutat, deși tu ne-ai ajutat. Sau ne vei ajuta, adăugă ea, luând cele trei sute de dolari. Iar, dacă totul iese bine și nimeni nu va ajunge la tribunal, o să-ți dau banii ăștia înapoi. O să-ți plătim și toate celelalte cheltuieli. S-ar putea să ne ia ceva timp, poate îți vom da banii în rate lunare, dar un lucru e cert: ne vom onora datoriile. Crede-mă, nimeni însă dintre noi nu va ajunge în boxa acuzaților. Nu vreau să par nepoliticoasă, dar am impresia că nu prea te pricepi la subtilitățile legii.
- Înainte de a mă face detectiv particular, am fost ofițer de poliție.
- Hm, mă mir atunci că nu ești mai versat în domeniul legislației! remarcă ea, cu un surâs dojenitor de bunică iubitoare.
- Ba cunosc foarte bine domeniul legislației și nu de-asta a trebuit să renunț la insigna de polițist, ci fiindcă am bătut pe unul de l-a luat naiba, spuse Noah, cu un aer furios.
- Ăsta nu-i un motiv de mândrie, zise Geneva, plescăind din buze.
- Dar nici nu mă mândresc cu asta. Bine că n-am ajuns la pârnaie.
- Ei, lasă, mie tot mi se pare că ești mândru de isprava ta!
Holbându-se la ea, fără să clipească, termină de mestecat ultima înghițitură de prăjitură, după care goli și Coca-Cola din pahar. Pe Geneva, n-o intimida privirea lui fixă. Dimpotrivă, zâmbea încântată că dulciurile ei erau așa de apreciate.
- Mda, de fapt nu sunt mândru decât pe jumătate. N-ar trebui să fiu deloc însă, nici dacă ținem seama de împrejurări. Dar eu sunt mândru de ceea ce am făcut, da. Fusesem solicitat la fața locului, în urma unui apel telefonic. Era vorba despre un scandal conjugal. Tipul o ciomăgise rău pe nevastă-sa. Când ajung acolo, o găsesc pe ea într-un hal fără de hal, iar pe el bătându-și fiica, o fetiță de numai opt ani. A dat în ea până i-a rupt câțiva dinți. Când m-a zărit i-a dat drumul fetiței și nu s-a împotrivit arestării. Am văzut negru în fața ochilor. Da, din cauza fetiței, am văzut negru în fața ochilor.
- Bravo, bine ai făcut, spuse Geneva, mângâindu-l pe mână.
- Ba nu, n-a fost bine. Dacă fetița nu mă oprea, eram în stare să-l omor din bătaie. În raport, am mințit, susținând că nemernicul s-a opus arestării. La audiere, nevasta a depus mărturie împotriva mea... dar fetița a mințit pentru mine, iar instanța a crezut-o pe fetiță. Sau s-a prefăcut că o crede. Am căzut la învoială cu șefii mei - eu mă retrag din poliție, iar ei îmi dau niște plăți compensatorii și mă ajută să obțin licența de detectiv privat.
- Și ce s-a întâmplat cu fata? întrebă Geneva.
- S-a dovedit că bătăile durau de multă vreme. Tribunalul a luat-o de la mamă și a dat-o în grija bunicilor. Va absolvi liceul în curând. E un copil bun.
- Oh, ești exact ca detectivul meu, spuse Geneva, mângâindu-l iarăși pe mână.
- Care detectiv?
- Ăla pe care-l iubeam, când aveam douăzeci de ani. Dacă nu aș fi ascuns cadavrul soțului meu, care fusese ucis, în rezervorul cu țiței, poate că Philip nu mă părăsea.
Noah nu prea știa cum să reacționeze la auzul cuvintelor ei. Se șterse iarăși pe frunte.
- Ți-ai ucis soțul? întrebă el, în cele din urmă.
- Nu, sora mea, Carmen, l-a împușcat. Am ascuns cadavrul ca s-o protejez pe ea și ca să-l cruț pe tata de scandal. Generalul Sterwood - tăticul nostru - nu stătea prea bine cu sănătatea. Și el...
O expresie de totală nedumerire se așternu pe fața Genevei.
- Și el...? o încurajă Noah să continue.
- Ei, sigur, nu eu am făcut asta, ci Lauren Bacall în filmul „The Big Sleep”. Detectivul era Humphrey Bogart în rolul lui Philip Marlowe.
Geneva bătea din palme și fredona o melodie, râzând.
Fără să știe de ce, Noah zâmbea și el.
- Ce amintire frumoasă, chiar dacă e falsă. Sinceră să fiu, nu mă pot abține să nu fabulez puțin. Când eram mică, nu făceam chestii de-astea. Totul a început după ce am fost împușcată în cap.
- Ai fost împușcată în cap? se miră Noah, căruia i-ar fi prins bine o bere acum, ca să facă față acestei versatilități intelectuale.
- Un bandit politicos și elegant ne-a jefuit magazinul, l-a ucis pe soțul meu, m-a împușcat pe mine și a dispărut. N-o să-ți spun că l-am urmărit până la New Orleans și că i-am zburat creierii, fiindcă așa a făcut Alec Baldwin, iar episodul nu are nicio legătură cu viața mea reală. Dar cert e că dacă l-aș fi prins, l-aș fi împușcat de nenumărate ori. O dată în fiecare picior și l-ar fi lăsatsă sufere un pic, pe urmă, de două ori în burtă, după care o dată în cap. Ți se pare că sunt prea crudă, dragă?
- Nu, crudă, nu. Dar mai răzbunătoare decât m-aș fi așteptat.
- Uite un răspuns sincer. Noah, mă impresionezi.
Și Geneva zâmbea dulce, cum știa ea. Noah zâmbea și el.
- Îmi face plăcere mica noastră conversație, spuse ea.
- Și mie la fel.
61.
Sâmbătă se deplasă de la Hawrhorne, Nevada, la Boise, Idaho. Parcusese șapte sute douăzeci de kilometri. În cea mai mare parte, deșert, soare arzător, dar altminteri un drum ușor.
Un nor de vulturi se rotea deasupra unei mortăciuni din pustiu, la vreo jumătate de oră distanță de Lovelock, Nevada. Deși intrigat, Preston renunță să meargă până acolo, să vadă despre ce e vorba.
Se opriră pentru prânz la un local din Winnemucca.
A merge cu Mâna într-un loc pubșic devenise riscant în ultima vreme. Recitalul ei de vineri, din Vegas, fusese enervant. N-ar fi exclus să-și atingă scopul, dacă ospătărița nu s-ar fi dovedit așa de tâmpită.
Cei mai mulți oameni sunt tâmpiți.
Preston Maddoc ajunsese la această concluzie în privința omenirii încă de la vârsta de unsprezece ani. Iar în ultimii treizeci și patru de ani, nu avusese niciun motiv să-și schimbe părerea.
În restaurant, mirosea a cârnați prăjiți, a cartofi rumeniți în ulei încins și a carne.
Oare cum mirosea zeama de gânganie?
Mâna îi conduse spre un separeu și se așeză la fereastră.
Gaura neagră se instală lângă fiică-sa.
Preston stătea vizavi de ele, pe cealaltă latură a mesei. Frumoasele lui doamne.
Mâna era grotească, desigur, dar Gaura neagră chiar era frumoasă. După atâtea droguri, te-ai fi așteptat să fie complet stafidită. Oricum, probabil că așa va ajunge în cel mult doi-trei ani.
Dar poate că până atunci reușea s-o facă să mai fete de vreo două ori.
Pe pervaz zăcea o muscă moartă. Crea atmosferă.
Consultă meniul. Proprietarii ar trebui să schimbe numele localului și să-i zică „Imperiul grăsimilor”.
Firește Gaura neagră nu avea cum să găsească o mâncare pe gustul ei. Bine măcar că nu se văita. Femeia era veselă. Coerentă, de asemenea, fiindcă rareori recurgea la chimicale grele înainte de prânz.
Apăru chelnerița, o pocitanie, cu fața buhăită ca de pește mort.
Purta o uniformă roz, bine călcată. Părul de culoarea blănii de șobolan avea o pieptănătură complicat, plus o fundă roz asortată cu uniforma. Era însă fardată cu grijă.
Se căznea prea mult să fie drăguță. Tot degeaba.
Ce deserviciu ar aduce omenirii individul care ar convinge-o să nu se sinucidă, dacă vreodată i-ar trece prin minte un asemenea gând!
Comandară mâncarea.
Preston se aștepta ca Mâna să ceară ajutorul Peștelui mort. Nici vormă. Mâna părea cumințică.
Recitalul de deunăzi fusese enervant, dar acum parcă-i părea rău că nu îl repeta.
........................................................................
După ce au mâncat până s-au săturat și chiar un pic mai mult, masa este eliberată, apar două sticle pline cu bere și încă una cu bere fără alcool, o farfurie cu apă pentru Old Yeller, se aprind câteva lumânări, se stinge lampa, iar după ce Cass conchide că atmosfera e „delicios de stranie”, gemenele se instalează confortabil la masă, se apleacă în față și se uită intens la oaspeții lor - băiatul și cățeaua.
Cass spune:
- Ești o ființă de pe altă planetă, Curtis, nu-i așa?
Polly zice:
- Și tu la fel, Old Yeller, nu-i așa?
Iar amândouă spun:
- Hai, depănați-vă povestea, extratereștrilor!
55.
Așteptând ca doctorul Doom să revină cu mâncarea și încercând să nu dea atenție monologului smintit debitat de maică-sa, Leilani ședea pe scaunul din dreapta volanului, în fața parbrizului panoramic, și contempla apusul de soare.
Preston știa acum că Leilani aflase adevărul despre faptul că el îl ucisese pe Lukipela. Chiar dacă până în momentul de față nu se gândise să se descotorosească de ea în Idaho sau cu prilejul unei excursii colaterale în Montana, cu certitudine astea erau planurile lui începând de ieri, de la prânz.
În plus, ideea de a biograva mintea fiicei sale fusese sădită în mlaștina fertilă a minții scumpei mater. Sămânța va încolți, iar mlădița va crește.
Leilani se temea că mama ei, care dispunea de o farmacopee detaliată, i-ar putea pune droguri în lapte sau în sucul de portocale, ori niște purgative în pahar. Se și imagina, parcă, trezindu-se din somn, complet buimacă și dezorientată, și descoperind că Sinsemilla îi scrijelise prostii pe piele.
Așezată în față, Leilani nu prea deslușea ce șoptea biata Sinsemilla. Doar un singur cuvând, repetat din când în când, se distingea uneori din bolboroselile ei paranoice. Fata, murmura parcă Sinsemilla.
Sau poate că i se părea lui Leilani, din moment ce atunci când își încorda auzul, sau când se răsucea cu scaun cu tot înspre maică-sa, nu mai deslușea decât niște murmure fără sens.
Trebuia să-și ia cuțitul.
În prima noapte, după ce Lukipela nu se mai întorsese, Leilani se furișase în bucătărie și furase un cuțit din sertarul cu tacâmuri. Ascuțită și tăioasă, lama măsura cam nouă centimetri de la plăsele la vârf. Ca armă nu era cine știe ce, în comparație cu un revolver. Dar avea un avantaj față de această armă, era mai ușor de ascuns.
Peste câteva zile, își dăduse seama totuși că Preston n-o va expedia în stele prea curând, ci poate abia în preajma datei când urma să împlinească zece ani. Se gândise, desigur, să pună cuțitul la loc, în sertar. Dar dacă o surprindea exact când se pregătea să-l ducă acolo?
Așa că preferase, în schimb, să ascundă cuțitul în salteaua canapelei pliante pe care dormea în fiecare noapte.
Schimbatul așternuturilor și spălatul rufelor făceau parte din sarcinile ei. Prin urmare, nimeni în afară de Leilani nu avea cum să vadă ruptura lipită cu bandă adezivă.
În noaptea asta, în timp ce Preston și biata Sinsemilla vor dormi, Leilani va ridica iarăși colțul saltelei, va dezlipi banda, pusă acolo în urmă cu nouă luni, și va extrage cuțitul. De aici și până în Idaho - ba chiar și până în munții din Montana, cu Preston, dacă se va ajunge și la asta - va purta cuțitul asupra ei, bine fixat de corp.
I se făcea greață la gândul de a înjunghia pe cineva, chiar și pe doctorul Doom. Leilani putea fi dură, la nevoie, iar dacă adevărata duritate se măsoară în funcție de numărul averistăților pe care ești capabil să le înduri, însemna că ea avea mari disponibilități în această privință. Dar era posibil, totodată, că ei să-i lipsească tipul de duritate necesară pentru săvârșirea actelor de violență.
Oricum, își va prinde cuțitul pe corp, cu niște bandă adezivă.
În cele din urmă, va veni momentul să acționeze, or, Leilani era decisă să facă tot ceea ce trebuia ca să se apere. Infirmitățile ei erau mai puțin grave decât ale lui Luki; întotdeauna fusese mai puternică decât fratele ei.
Când va ajunge, în final, singură cu tatăl ei vitreg, care își va da jos masca, dezvăluindu-și toată ticăloșia, se va lupta cu Preston Maddoc, chiar dacă acesta o va birui până la urmă.
Un geamăt venit dinspre Sinsemilla o făcu pe Leilani să se întoarcă spre salonaș.
Sinsemilla se rostogoli și ajunse cu fața în jos pe podea. Ținea însă capul ridicat, încercând să vadă ceva în bucătăria cufundată în umbre. După aceea, începu să se târască pe burtă spre partea din spate a rulotei.
Ajunsă în bucătărie, Sinsemilla, în continuare trântită pe jos, deschise ușa de la frigider. Nu-i trebuia nimic de-acolo, dar nu era în stare să se ridice în picioare ca să aprindă lampa, așa că preferă lumina glacială din frigider. Se târî apoi spre un dulăpior, în care băutura era păstrată la îndemână, adică la nivelul solului.
Leilani se ridicase de pe scaun, dar ceva o reținea parcă să se apropie de bucătărie. Când ajunse totuși acolo, ușa de la frigider era închisă. Aprinse lumina de deasupra chiuvetei.
Biata Sinsemilla își scosese o sticlă de tequila și se așezase pe podea, cu spatele rezemat de ușa dulăpiorului. Ținea sticla între coapse, căznindu-se să desfacă dopul.
Leilani luă un păhărel de plastic din bufet. Toată vesela era din plastic la bordul rulotei lor, tocmai pentru preîntâmpinarea pericolului ca Sinsemilla că-și facă singură rău, cu vreun ciob, când ajungea într-un asemenea hal.
Leilani puse în păhărel niște gheață și o feliuță de lămâie.
Deși maică-sa ar fi fost în stare să-și toarne pe gât tequila așa caldă cum era, Leilani știa din experiență că, în asemenea cazuri, consecințele erau mai mult decât neplăcute. Când bea direct din sticlă, întotdeauna, bea prea mult și prea repede. Și, pe urmă, ceea ce cursese înăuntru ieșea afară, iar Leilani trebuia să curețe mizeria care se făcea.
Sinsemilla nici nu-și dăduse seama că nu mai era singură. Nu opuse niciun fel de rezistență, când Leilani se aplecă spre ea, ca să ia sticla, dar pe urmă se ghemui chircită într-un colț, ținându-și palmele în dreptul feței, într-un gest instinctiv de apărare, parcă. Lacrimile începură să-i șiroiască brusc pe obraji, iar gura i se schimonosi de plâns.
- Sunt eu, Leilani, încercă să o liniștească fata, crezând că Sinsemilla își închipuia că rămăsese închisă într-o variantă pocită a lumii reale, unde o împinsese fantezia ei bolnăvicioasă.
Cu fața contorsionată și vocea chinuită, Sinsemilla spuse, pe un ton implorator:
- Nu, stai, nu, nu... Voiam doar un pic de corn cu unt.
Turnând tequila în pahar, Leilani se enervă auzind cuvintele „corn cu unt”. Îi aminteau de glumele proaste pe care le făcea Sinsemilla, când îi ascundea proteza de la picior și îi ținea lecții moralizatoare, spunându-i că „așa e viața, te alegi mai mult cu pietre în cap decât cu cornuri cu unt”.
Strânsă ghem pe podea și privind printre spațiile dintre degetele răsfirate peste față, de parcă s-ar fi temut să nu fie bătută, Sinsemilla se ruga în continuare:
- Nu, te rog, nu.
- Sunt eu, nu-ți fie frică.
- Te rog, te rog, nu.
- Mamă, sunt eu, Leilani. Leilani.
Excludea posibilitatea ca maică-sa să-și fi amintit, de fapt, de trecut, când poate fusese speriată, când poate suferise enorm și ceruse o îndurare, care nu i se arătase niciodată.
Nu, nu voia să accepte că mama ei merita nu numai dispreț, ci și compasiune. Compasiunea implica o egalitate în suferință, o experiență înrudită, or, ea nu voia, nu putea s-o ierte pe mama ei într-atât, încât să poată simți compasiune față de ea.
Sinsemilla tremura convulsiv, gâfâind, horcăind, delirând:
- Te rog, te rog, te rog. Vreau doar corn cu unt. Corn cu unt. Niște corn cu unt.
Leilani îngenunche lângă Sinsemilla, arătându-i paharul cu tequila:
- Uite, asta vrei, de fapt. Ia-l. Haide, ia-l.
- Doar cu unt. Doar corn cu unt.
- Ia asta, mamă. E tequila, îți prinde bine, o îndemnă Leilani, cu vocea la fel de tremurătoare ca și a mamei sale.
- Nu mă lovi. Nu, nu, nu.
- Ia-l o dată, mamă, țipă Leilani, îndesându-i paharul în mâinile făcute scut peste față. Dă-l naibii de corn cu unt, mamă. Ia asta. Ia-l, când îți spun!
Niciodată până atunci nu mai zbierase la mama ei. Urletele acestea o speriară pe Leilani, fiindcă vădeau un chin lăuntric mai acut decât și-ar fi putut imagina vreodată.
Degeaba, țipetele fetei nu reușiră să o scoată pe Sinsemilla din criză.
Leilani îi vârî paharul între copase, unde Sinsemilla ținuse sticla. Piciorul mutant refuză s-o mai asculte, așa că Leilani rămase îngenuncheată în fața zeității sfărâmate a dragostei de mamă, în timp ce Sinsemilla plângea în hohote.
Dornică să acape de aura sufocantă a mamei sale, fata se agăță cu degetele de cel mai apropiat bufet, apoi, de mânerul de la frigider, și izbuti să se ridice în picioare. După aceea, pivotând pe piciorul beteag, își făcu vânt în față, spre botul furgonetei.
Acolo, cumva, cocoțându-se și târându-se, se prăbuși pe un scaun, unde încremeni cu pumnii stânși în poală, căznindu-se să nu izbucnească în plâns, gâfâind tot mai sacadat, iar, apoi, încetul cu încetul, respirând greoi, adânc, izbuti să se stăpânească.
Abia după câteva minute, realiză că se așezase pe scaunul șoferului, pe care îl alesese fără să își dea seama, poate pentru iluzia de putere pe care i-o insufla.
Desfăcu pumnii și își încleștă mâinile pe volan. Nu, nici gând să pornească motorul, nici gând să șifeze. Nici nu avea cheia, măcar.
Avea nevoie de cuțit. Trebuia să fie tare, să se pregătească pentru ceea ce va urma. Da, trebuia să fie tare, să se pregătească pentru ceea ce va urma. Avea nevoie de Dumnezeu, de dragostea și călăuzirea lui Dumnezeu.
Se ruga și cerea ajutor acum Creatorului, în timp ce ținea strâns de volan, strâns, strâns.
56.
Așadar, iată-l pe Curtis Hammond care se confruntă cu o dilemă morală.
Potrivit uneia dintre axiomele frecvent repetate de mama sa, indiferent de lumea pe care o vizitezi, indiferent de precaritatea civilizației din acea lume, nu poți realiza nimic, dacă dezvălui faptul că ești un extraterestru.
Trebuie să te integrezi. Trebuie să devii unul dintre cei a căror lume speri să o salvezi.
În această muncă, cel puțin la început, secretul este cheia succesului.
Așadar, în momentul în care Cass se apleacă peste masă și îl întreabă pe Curtis dacă este extraterestru, iar Polly sugerează că și Old Yeller ar putea fi tot de pe altă planetă, zicând amândouă:
- Hai, depănați-vă povestea, extratereștrilor!
Curtis se uită în ochii lor albaștri, soarbe din berea fără alcool, se gândește la toate învățăturile mamei sale, inspiră adânc și declară:
- Da, sunt extraterestru!
După care le spune tot adevărul și nimic altceva decât adevărul.
În fond, mămica lui l-a învățat că există situații excepționale în care e mai înțelept să renunți la orice regulă. Mama lui spunea adesea că, din când în când, se întâmplă să apară o persoană atât de specială, încât în momentul în care o întâlnești, viața ta ia cu totul altă turnură, pe neașteptate, iar tu te schimbi în bine, pentru totdeauna.
Gabby, paznicul de noapte din orașul-fantomă din Utah, nu avea forța de a declanșa o asemenea schimbare pozitivă.
Gemenele Spelkenfelter, în schimb, cu nenumăratele lor preocupări uluitoare, cu vitalitatea lor debordantă, cu sufletul lor mărinimos, sunt cu adevărat ființele magice despre care îi vorbise mama lui.
Încântarea pe care o manifestă față de dezvăluirile lui îl entuziasmează pe băiatul orfan de mamă. Le cuprinde o bucurie copilărească și inocentă, care amintește probabil de imaginea lor când erau mici, în Indiana.
Acum, altfel decât Old Yeller, Castoria și Polluxia au devenit surorile lui.
57.
Poate că Preston se oprise să joace la ruletă în vreun casino mărunt din Hawthorne. Sau poate că i-a luat atât de mult timp până să ajungă înapoi cu mâncarea, fiindcă zăbovise un pic ca să ucidă pe vreun amărât, care, din cauza degetelor hidoase lăsate de natură, era sortit să ducă o viață de calitate inferioară.
În fine, într-un târziu își făcu apariția, aducând niște pungi de hârtie din care emanau mirosuri apetisante: sandvișuri delicioase cu carne, brânză, ceapă, ardei și mult sos, cutii cu salate fabuloase, budincă de orez, plăcintă cu ananas și brânză.
Pentru biata Sinsemilla, soțul veșnic grijuliu cumpărase un sandviș cu roșii, dovlecei, fasole bătută și muștar, plus niște castraveți murați și o budincă tofu cu aromă de morcovi.
Din cauza oboselii după o zi întreagă de călătorit cu mașina, la care se adăugaseră planurile malefice pe care le ticluise, drogurile pe care le prizase și păhărelele de tequila, draga mater era din păcate prea dărâmată ca să mai poată cina cu familia.
Bravul de Preston se dovedi nu numai un savant de marcă, ci și un atlet puternic. Încordându-și mușchii, ridică de pe podea trupul ca o cârpă al ființei-mamă și se duse cu ea în dormitor, unde aceasta putea să zacă tolănită în poziții impudice, fără să mai șocheze pe nimeni.
Leilani profită de lipsa lui Preston ca să desfacă sofaua pat din salonaș, care era deja pregătită cu așternut și pătură, și ca să-și vâre nasul în pungile cu mâncare, din care își alese o porție gustoasă.
Se retrase în pat cu sandvișurile și cu romanul, mâncând și prefăcându-se că citește absorbită de carte, pentru a evita situația neplăcută de a trebui să stea la masă cu așa-zisul ei tată.
Totuși, neliniștile ei în privința obligației de a cina în doi cu Preston Maddoc, alias Jordan Banks, se dovediră nefondate. Tipul își deschise o sticlă de Guinness și se instală singur la masă, fără să o invite să stea cu el.
Preston ședea cu fața la ea, la o distanță de vreo trei metri jumătate.
Uitându-se cu coada ochiului, Leilani știa că din când în când o fixa cu privirea, ba poate chiar se holba mai mult în anumite perioade de timp; totuși, Preston nu scoase niciun cuvânt.
De fapt, nici nu mai vorbise deloc cu ea de la restaurantul din Vegas, când Leilani îl acuzase în gura mare că îl ucisese pe fratele ei. Poate că acesta era motivul pentru care doctorul Doom făcea acum pe îmbufnatul.
Leilani era convinsă că, dacă ar fi ridicat privirea din cartea ei și și-ar fi cerut scuze, Preston ar fi zâmbit și ar fi zis ceva de genul:
- Hei, lasă, gogoașă, a trecut. Toți facem greșeli.
Lucrul care ar fi fost de-a dreptul sinistru.
Afuristul de doctor mâncă repede și se întoarse în dormitor, închizând ușa. Știa că Leilani va face curat în bucătărie, strângând pungile goale și resturile de mâncare.
Imediat, Leilani sări jos din pat, luă telecomanda și selectă un program oarecare. Nu opri sonorul complet, fiindcă în felul acesta putea ecrana manifestările zgomotoase ale pasiunii din cealaltă cameră.
Leilani ridică un pic colțul saltelei și, cu grijă, pipăi prin gaură. Localiză punga mică de plastic în care, cu luni în urmă, învelise bine cuțitul, ca nu cumva, cu timpul, să ajungă să perforeze salteaua.
Dar pachetul părea ciudat. Mărimea, forma și greutatea nu corespundeau cu ceea ce știa ea că trebuia să fie acolo.
Punga de plastic era goală. Scoțând-o de sub saltea, văzu imediat că nu conținea cuțitul pe care îl ascunsese ea, nu conținea niciun cuțit de fapt, ci pinguinul care fusese al lui Tetsy și pe care Preston îl adusese acasă, fiindcă îi amintea de Luki; era figurina pinguin pe care Leilani o lăsase în grija Genevei Davis.
58.
Noaptea în Sacramento: aceste trei cuvinte nu vor forma niciodată titlul unui roman de dragoste sau al unui spectacol muzical de Broadway.
Ca orice altă localitate, și acest oraș are farmecul său. Dar pentru o călătoare îngrijorată și obosită, sosită aici la o oră așa târzie și căutând o cazare ieftină, capitala statului federal părea ghemuită jalnic sub o mantie de melancolie.
Pe o derivație din șosea, Micky nimeri într-o zonă comercială straniu de pustie: nici țipenie de om pe stradă, nicio mașină în afară de rabla ei de Camaro.
Atmosfera părea medievală: la un moment dat, Micky crezu că vede niște șobolani morți într-un șanț, când, de fapt, erau niște grămezi de frunze îngălbenite. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi aflat că toată lumea din partea locului murise sau era pe moarte din cauza unei epidemii de ciumă.
În ciuda pustietății de pe străzi, starea ei neplăcută, nu avea cauze externe, ci doar o sursă lăuntrică. Pe parcursul lungii călătorii cu mașina spre nord, avusese prea mult timp să analizeze nenumăratele posibilități de a o salva pe Leilani.
Găsi un motel pentru buzunarul ei; culmea, recepționerul era viu și din acest secol. Iar pe tricoul lui scria că LOVE IS THE ANSWER! O inimioară verde forma punctul din semnul exclamării.
Camera de motel era o avalanșă de culori, ca la un seminar despre modă unde toate nuanțele ajung să se bată cap în cap; atmosfera era totuși sumbră, în ciuda acestei veselii agresive. Nu se putea spune că părea foarte murdar; poate, doar, suficient de curat, încât să-i determine pe gândaci să se poarte civilizat.
Scormoni prin geanta frigorifică, în căutatea bunătăților despre care îi pomenise Geneva. Găsi și borcanul, cu capacul bine înșurubat. Ei bine, înăuntru se afla un sul de bancnote de zece și de douăzeci de dolari - o tratație specială din partea Genevei, care știa că, dacă ar fi încercat să-i dea banii direct, Micky ar fi refuzat-o.
Patru sute treizeci de dolari. Mai mult decât își putea permite Gen să contribuie în numele cauzei.
După ce numără banii, Micky îi înfășură strâns la loc și îi puse bine în borcan. Apoi, așeză geanta frigorifică pe comodă. Darul acesta nu o surprindea, fiindcă știa că Gen era o persoană pe care putea conta la ananghie.
În baie, în timp ce se spăla pe față, Micky se gândi la alt dar venit sub formă de ghicitoare, pe când avea șase ani:
- Ce o să găsești în spatele ușii dinaintea Cerurilor?
- Ușa spre Iad, replicase Micky, încă tanti Gen îi spusese că răspunsul era greșit.
- Moartea, zisese Micky-cea-de-atunci. Moartea este în spatele ușii, fiindcă întâi trebuie să mori ca să poți ajunge în Ceruri. Morții.... sunt reci și miros urât, așa că în Ceruri o fi, probabil, tare scârbos.
- Cadavrele nu se duc în Ceruri, îi explicase Geneva. Numai sufletele urcă acolo, or, sufletele nu putrezesc.
După încă vreo câteva răspunsuri greșite, peste o zi-două, Micky spusese:
- În spatele ușii, aș găsi, probabil, pe cineva care vrea să mă oprească să ajung la ușa următoare; cineva care vrea să mă împiedice să ajung în Ceruri.
- Ce ciudat vorbești, șoricelule. Cine ar vrea să împiedice un îngeraș ca tine să ajungă în Rai?
- O mulțime de oameni.
- Ca de pildă, cine?
- Niște oameni care te împiedică să intri acolo, punându-te să faci rele.
- Ei, și, degeaba. N-au nicio șansă cu tine. Tu nu poți fi rea.
- Ba pot, o contrazise Micky. Pot fi foarte rea.
Afirmația i se păruse adorabilă mătușii Gen, care văzuse în aceste cuvinte dovada incontestabilă a unui suflet neprihănit.
- Ei dragă, recunosc că nu am verificat în ultima vreme lista cu persoanele cele mai urmărite de FBI, dar presupun că nu figurezi printre ele. Spune-mi măcar un lucru rău făcut de tine, din cauza căuruia nu vei putea ajunge în Ceruri.
Rugămintea aceasta o făcuse pe Micky să izbucnească în plâns.
- Dacă o să-ți spun, n-o să mă mai iubești.
- Of, șoricelule, gata, gata, nu mai plânge, dă-i un pupic lui tanti Gen. Haide, gata, a trecut, șoricelule. O să te iubesc mereu, mereu, să știi asta.
Răspunsul corect aflat de la Geneva făcea ca această ghicitoare să semene mai degrabă cu o profesiune de credință.
Aici, acum, spălându-se pe dinți și studiindu-și chipul în oglindă, Micky își aminti răspunsul corect și de întrebă dacă, la fel ca mătușa ei, va putea crede vreodată sincer în adevărul acestor cuvinte.
Se vârî la loc în pat. Stinse lampa. Mâine, la Seattle. Duminică, la Nuns Lake.
Și dacă Preston Maddoc nu mai apărea niciodată?
Era atât de extenuată, încât cu toate grijile, tot adormi - și visă. Visă gratii de închisoare. Trenuri șuierând jalnic în noapte. O gară pustie, straniu luminată în care Maddoc aștepta cu un scaun cu rotile.
Ea, paraplegică, neputincioasă, lăsându-se manevrată de el, incapabilă să opună rezistență.
- Vom recolta de la tine majoritatea organelor, ca să le dăm unor oameni care merită mai mult să le aibă, zicea el, dar un organ îl voi lua eu. O să-ți despic pieptul și o să-ți mănânc inima, de vie.
59.
Găsind pinguinul în locul cuțitului de bucătărie, Leilani sări în picioare surprinzător de repede, având în vedere proteza incomodă de la picior. Brusc, Preston părea atotvăzător, atoateștiutor. Privi spre bucătărioară, așteptându-se, cumva, să-l descopere acolo, să-l vadă zâmbind și făcând buuu! spre ea.
Personajele de la televizor își pierdură instantaneu glasul, în momentul în care Leilani opri sonorul, de la telecomandă.
O liniște dubioasă se revărsa parcă din dormitor, ca și cum Preston ar fi stat la pândă, încercând să-și dea seama când era mai bine să deschidă ușa ca s-o prindă pe fetiță cu pinguinul în mână. Și asta, doar așa, ca să se amuze.
Leilani se îndreptă spre locul de trecere dintre salonaș și bucătărie. De aici, privi cu precauție spre partea din spate a rulotei.
Ușa de la baie era deschisă. Dincolo de acest spațiu plin de umbre, se afla ușa de la dormitor care era închisă.
O linie luminoasă delimita spațiul îngust dintre ușă și prag. Acest lucru nu era de bun augur.
Linia luminoasă se stinse. Bezna unea ușa de prag.
Prinzând curaj, Leilani se duse la bucătărie, aprinse lumina de deasupra chiuvetei, pe care Preston o stinsese mai devreme, și deschise sertarul cu tacâmuri. După ce scosese cuțitul din saltea, Preston nu-l pusese la loc, în sertar.
Dar acum Leilani constată că dispăruseră de fapt toate cuțitele. În sertar nu mai era niciunul. Lingurile și lingurițele erau toate la locul lor. Lipseau însă furculițele.
Scotocind prin toată bucătăria, fără să-i mai pese că Preston ar putea s-o surprindă asupra faptului, Leilani căuta ceva cu care să se poată apăra.
Oh, da, desigur, cu o pilă, așa cum văzuse în nenumărate filme cu închisori, putea remodela o coadă de lingură, ascunțind-o bine la vârf, ca un cuțit. De ce nu, în fond? Dar de unde să ia o pilă?
Când ajunse la ultimul sertar, ultimul bufet, ultimul dulap, Leilani înțelese că Preston ascunsese toate obiectele care ar fi putut servi drept arme.
Preston se pregătea pentru finalul partidei.
Deși trăise atâția ni aici și știa fiecare colțișor al bucătăriei, Leilani se simțea complet pierdută, ca și cum s-ar fi rătăcit în hățișurile unei jungle, din care nu mai știa să iasă.
Preston își modificare orarul crimei după incidentul din restaurant. Dovadă - lipsa tuturor cuțitelor din casă, pe care le scosese din rulotă, înainte ca Leilani și Sinsemilla să ajungă la garaj, devreme, în această dimineață.
Leilani nu era pregătită însă să-și ia zborul spre libertate. Dar știa că până să ajungă, duminică, la Nuns Lake, trebuia să fie gata.
Între timp însă cel mai bun lucru pe care-l putea face era să nu-i dea de înțeles lui Preston că descoperise deja pinguinul pus în saltea, în locul cuțitului, și nici că din bucătărie dispăruseră toate cuțitele și obiectele ascuțite. Nu voia să-i dea satisfacția de a constata cât îi era de frică.
În plus, în clipa în care Preston și-ar fi dat seama că Leilani descoperise pinguinul, era foarte posibil să-și devanseze planurile ucigașe și să nu mai aștepte până ajungeau în Idaho.
Prin urmare, făcu curat în bucătărie, ca de obicei. Puse mâncarea rămasă în frigider. Clăti ustensilele de plastic cumpărate odată cu sandvișurile de la magazin - toate numai linguri - și le aruncă la gunoi.
Revenind pe canapea, vârî pinguinul la loc în saltea și resigilă ruptura cu două bucăți de bandă adezivă.
Se urcă în pat și termină de mâncat ceea ce-și luase acolo mai devreme, deși foamea îi pierise complet.
Leilani începu să se întrebe ce se întâmplase cu doamna D și cu Micky. Lăsase figurina-pinguin în grija lor, dar nu se știe cum o recuperase Preston. În mod cert, nici doamna D, nici Micky, nu i-ar fi dat-o de bunăvoie.
Când închise ochii, le văzu în gând pe doamna D și pe Micky la masa din bucătărie, la flacăra lumânărilor, râzând, în seara când o invitaseră la cină. Se rugă pentru binele lor.
Când te-ai născut cu mâna și piciorul de pe partea stângă mutilate ca după o catastrofă nucleară, te aștepți ca lumea să se holbeze mereu la tine, cu gura căscată de groază, după care s-o ia la fugă și să se ascundă, de parcă ai scuipa flăcări pe nări. Nu, când te străduiești să surâzi dulce, după ce te-ai pieptănat frumos și te-ai gătit cum ai putut mai bine; oamenii întorc privirea și nu se uită la tine sau, în cazul cel mai bun, se uită prin tine, poate fiindcă le e jenă pentru tine, de parcă ar crede că handicapurile astea fizice sunt din vina ta și ție ar trebuie să-ți fie rușine din cauza lor.
Tanti Gen și Micky totuși o văzuseră pe Leilani. Se uitaseră la ea. O ascultaseră. Pentru ele, Leilani, era ființă reală, și de aceea le iubea.
Nu cumva să fi pățit ceva din cauza ei....
Stând lungită în pat, pe întuneric, Leilani se frământa pentru soarta lor. Dacă Preston le omorâse cumva pe Gen și pe Micky, Leilani ar fi fost în stare să-l ucidă, indiferent cum, chiar cu prețul vieții ei, fiindcă oricum nici n-ar mai conta dacă trăia în continuare sau nu.
60.
- Ce muncă interesantă ai! Dacă aș putea lua viața de la capăt, m-aș face și eu detectiv particular, spuse Geneva.
Deși era încă dimineață, căldura zilei de august se simțea deja în bucătărie; părea o prezență vie. Noah își simțea fruntea transpirată.
- Pe la vreo douăzeci de ani, m-am îndrăgostit lulea de un detectiv particular, declară Geneva Davis. Deși trebuie să recunosc că nu prea eram de nasul lui.
- Cum așa?! Eu cred că erați o tipă nemaipomenită!
- Ești amabil, dragule. Dar adevărul e că eram o fată tare rea pe-atunci, iar el, ca toți care îmbrățișează această meseria, avea un cod etic de la care nu putea face rabat pentru mine. Știi și tu cum e cu principiile etice în cazul detectivilor particulari.
- Ale mele nu sunt chiar atât de ferme.
- Mă cam îndoiesc, pe cuvânt. Îți plac prăjiturelele mele?
- Sunt delicioase, doamnă.
Zâmbind și arătând cu capul spre paharul lui, Geneva spuse:
- Dar Coca-Cola asta cu aromă de vanilie?
De un sfert de oră de când venise la Geneva Davis și se așezase la masa din bucătărie, Noah se obișnuise cu stilul ei de conversație. Acum, ridică paharul ca la un toast:
- E delicioasă. Ziceați că v-a sunat nepoata?
- Da, la șapte azi-dimineață, din Sacramento. Tare mi-am făcut griji pentru ea, știind că a trebuit să înnopteze acolo. O fată frumoasă nu e deloc în siguranță într-un oraș cu atâția politiceni. Dar bine că a plecat acum. E pe drum. Speră să ajungă la Seattle, diseară.
- Dar de ce n-a plecat cu avionul în Idaho?
- Ar fi riscat să n-o prindă pe Leilani la timp. De asemenea, nu se știa dacă nu trebuia să continue urmărirea, poate câteva zile încă. De aceea, a preferat să plece cu mașina ei. Plus că și bugetul ei e prea modest ca să-și permită călătorii cu avionul și cu mașini închiriate.
- Aveți numărul ei de celular?
- Noi nu ne permitem să avem telefoane celulare, dragă. Suntem sărace lipite pământului.
- După părerea mea, nu e bine ce face, doamnă Davis.
- Of, Doamne, sigur că nu e bine, dragă. Dar n-are încotro.
- Preston Maddoc e un adversar redutabil.
- Dragă, omul ăsta e un nemernic bolnav la cap și păcătos, or, tocmai de aceea nu putem s-o lăsăm pe Leilani să stea cu el.
- Bun, dar chiar dacă nepoata dumneavoastră nu pățește fizic nimic acolo, chiar dacă reușește s-o ia pe fată și să vină cu ea aici, vă dați seama ce necazuri o așteaptă?
Doamna Davis dădu aprobator din cap, sorbi din pahar și zise:
- Din câte înțeleg eu, guvernatorul o s-o bage în camera de gazare. Și pe mine la fel. Nu-i deloc cumsecade, guvernatorul ăsta. Unde mai pui că deja ne-a scumpit de trei ori factura la curent electric.
Tamponându-se pe frunte cu un șervețel de hârtie, Noah zise:
- Doamnă Davis...
- Te rog să-mi spui Geneva. Ai o cămașă tare frumoasă.
- Geneva, oricât de întemeiate ar fi motivele, răpirea rămâne o infracțiune, conform legislației federale. FBI se va implica.
- Ne-am gândit s-o ascundem pe Leilani la papagali, îi mărturisi Geneva. Acolo n-au cum s-o mai găsească!
- Ce papagali?
- Cumnata mea, Clarissa, e o dulceață de femeie. E bolnavă de gușă și are șaizeci de papagali. Locuiește tocmai în Hemet. Cui să-i dea prin cap să se ducă până acolo? Nimănui. În niciun caz ălora de la FBI.
- Ba se vor duce și la Hemet.
- Unul dintre papagali știe o mulțime de cuvinte obscene, dar ceilalți nu sunt spurcați la gură. Ăsta, care vorbește urât, a fost al unui polițai. Trist, nu-i așa? Un ofițer de poliție! Clarissa a încercat să-l dezvețe de limbajul ăsta mizerabil, dar n-a prea reușit.
- Geneva, admițând că fetița n-a născocit toate chestiile astea, admițând că e într-adevăr în mare pericol, tot nu e posibil să-ți faci singur dreptate....
- Există o sumedenie de legi în momentul de față, îl întrerupse ea, dar nu prea multă dreptate. Starurile își ucid nevestele și scapă fără să facă închisoare. O mamă își omoară copiii, iar la televizor ni se spune că ea e victima căreia trebuie să-i trimitem bani pentru avocat. Când totul s-a întors cu josul în sus ca acum, trebuie să fii prost ca să stai cu mâinile în sân și să aștepți ca justiția să-și facă treaba!
Parcă nici nu mai era aceeași femeie cu care vorbise până adineauri. Trăsăturile ei dulci căpătaseră o duritate neașteptată.
- Dacă Micky nu face asta, continuă ea, nenorocitul ăla o s-o omoare pe Leilani, și nimeni nu va mai ști că fetița asta a existat vreodată. Nimănui, în afară de mine și de Micky, nu-i va păsa că lumea a pierdut o comoară ca ea. Fetița asta are un suflet minunat, crede-mă. În ziua de azi, lumea face eroi din actori, cântăreți, politicieni nebuni după putere. Cât de strâmbă e societatea noastră, dacă asta a ajuns să însemne un erou? Mai vrei o prăjitură?
Deși în ultima vreme Noah prefera dulciurile lichide și, de obicei, împreună cu ceva alcoolic, știa că avea nevoie de energie ca să țină piept acestei femei. Așa că mai luă o prăjitură.
- Ai găsit vreo dovadă scrisă privind căsătoria lui Maddoc cu mama lui Leilani? zise Geneva.
- Nu. Țara asta e mare. Nici informațiile de pe Internet nu sunt întotdeauna suficiente. Oricum, se știe că în câteva state federale, dacă ai niște motive convingătoare și prieteni acolo unde trebuie, poți aranja să se căsătorești legal în secret, fără ca actul să fie dat publicității. Nu este exclusă nici posibilitatea ca să se fi căsătorit într-o altă țară, cum ar fi Mexic, bunăoară. Ori Guatemala. Păcat că nu putem afla mai multe detalii despre asta de la Leilani.
- Exact asta intenționam s-o întrebăm, când am invitat-o a doua oară la masă. Dar n-am mai apucat să ne vedem cu ea. Presupun că la fel de greu de descoperit ar fi numele adevărat al mamei și dovada că fetița a avut un frate.
- Greu, da, dar nu imposibil. Încă o dată subliniez, însă, că Leilani ne-ar fi de mare ajutor. Dar ce m-o fi apucat să discut despre chestiile astea, ca și cum m-aș fi implicat total, când, de fapt, nu e cazul, Geneva?! pufni el, enervat.
- Știu că va costa scump, iar Micky nu ți-a dat prea mult...
- Nu asta-i problema.
- ...dar aș putea lua un împrumut pe casă, iar Micky va avea și ea un serviciu bun, în curând.
- Mda, greu să obții o slujbă bănoasă și s-o păstrezi, când trebuie să fugi de FBI. Uite, de fapt, asta-i problema. Dacă lucrez pentru voi, știind că nepoata ta are de gând s-o ia pe fetiță de lângă părinții ei legitimi, înseamnă că sprijin o răpire.
- Ce spui tu e ridicol, dragă.
- Aș deveni părtaș la o infracțiune. Asta e legea.
- Legea e ridicolă.
- De fapt, ca să mă protejez de riscul de a fi acuzat de complicitate, după ce îți dau înapoi cele trei sute de dolari, pe care i-am adus cu mine, trebuie să mă duc direct la poliție și să le spun ce are de gând să facă nepoata ta acolo, în Idaho.
- Glumești, dragă! zise Geneva, amuzată.
- Ba nu glumesc deloc. Vorbesc foarte serios chiar.
- Ei, na, nu vorbești serios deloc, îl contrazise ea, făcându-i cu ochiul.
- Ba da, vorbesc serios.
- Nu, nu-i adevărat. Cum adică să te duci la poliție?! În plus, chiar dacă înapoiezi banii ăștia, tot implicat rămâi.
- Ba nu.
Scoțând cele trei sute de dolari din buzunar, Noah zise:
- Poftim, gata. Mă retrag.
- Ba nu, nu te retragi, insistă ea.
- De fapt, nici nu m-am angajat vreodată.
- Ba da, te-ai angajat, zise Geneva, mișcând din deget cu un aer dojenitor.
- Ba nu.
- Ba da, dragă. Altminteri, de unde-ar fi apărut cele trei sute de dolari?
- Mă retrag, spuse el cu fermitate. Mă retrag. Îmi dau demisia. Pa, adio, am plecat.
Geneva surâdea și îi făcea cu ochiul, cumva conspirativ.
- Oh, cum zici dumneata, domnule Farrel. Dacă va trebui vreodată să depun mărturie în vreo instanță bazată pe legislația asta ridicolă, voi spune judecătorului că te-ai retras în condiții neelucidate pe deplin.
Cu zâmbetul ei, femeia asta ar fi putut îndupleca și păsările cerului să intre de bunăvoie în colivie! Noah avea senzația că ședea acum, aici, cu bunică-sa, o bunică utopică, ideală, care îl îmbia cu prăjituri și îi îndulcea sufletul în mod miraculos.
- Nu-mi mai face cu ochiul, Geneva, ca și cum am fi deja în cârdășie.
- Vai, dragă, dar știu că nu e așa. Doar te-ai retras, pa, adio, ai plecat.
De nervi, Farrel mușcă zdravăn dintr-o prăjitură și, fiind cu gura plină, nici nu protestă când Geneva îi mai turnă niște Coca-Cola cu vanilie.
Când Geneva se așeză iarăși la masă, Noah spuse:
- Hai să mai încerc o dată.
- Ce să încerci, scumpule?
- Să-ți explic situația.
- Doamne Sfinte, dar nu sunt grea de cap, dragă. Înțeleg perfect situația. Ai niște argumente plauzibile, iar în instanță voi depune mărturie că nu ne-ai ajutat, deși tu ne-ai ajutat. Sau ne vei ajuta, adăugă ea, luând cele trei sute de dolari. Iar, dacă totul iese bine și nimeni nu va ajunge la tribunal, o să-ți dau banii ăștia înapoi. O să-ți plătim și toate celelalte cheltuieli. S-ar putea să ne ia ceva timp, poate îți vom da banii în rate lunare, dar un lucru e cert: ne vom onora datoriile. Crede-mă, nimeni însă dintre noi nu va ajunge în boxa acuzaților. Nu vreau să par nepoliticoasă, dar am impresia că nu prea te pricepi la subtilitățile legii.
- Înainte de a mă face detectiv particular, am fost ofițer de poliție.
- Hm, mă mir atunci că nu ești mai versat în domeniul legislației! remarcă ea, cu un surâs dojenitor de bunică iubitoare.
- Ba cunosc foarte bine domeniul legislației și nu de-asta a trebuit să renunț la insigna de polițist, ci fiindcă am bătut pe unul de l-a luat naiba, spuse Noah, cu un aer furios.
- Ăsta nu-i un motiv de mândrie, zise Geneva, plescăind din buze.
- Dar nici nu mă mândresc cu asta. Bine că n-am ajuns la pârnaie.
- Ei, lasă, mie tot mi se pare că ești mândru de isprava ta!
Holbându-se la ea, fără să clipească, termină de mestecat ultima înghițitură de prăjitură, după care goli și Coca-Cola din pahar. Pe Geneva, n-o intimida privirea lui fixă. Dimpotrivă, zâmbea încântată că dulciurile ei erau așa de apreciate.
- Mda, de fapt nu sunt mândru decât pe jumătate. N-ar trebui să fiu deloc însă, nici dacă ținem seama de împrejurări. Dar eu sunt mândru de ceea ce am făcut, da. Fusesem solicitat la fața locului, în urma unui apel telefonic. Era vorba despre un scandal conjugal. Tipul o ciomăgise rău pe nevastă-sa. Când ajung acolo, o găsesc pe ea într-un hal fără de hal, iar pe el bătându-și fiica, o fetiță de numai opt ani. A dat în ea până i-a rupt câțiva dinți. Când m-a zărit i-a dat drumul fetiței și nu s-a împotrivit arestării. Am văzut negru în fața ochilor. Da, din cauza fetiței, am văzut negru în fața ochilor.
- Bravo, bine ai făcut, spuse Geneva, mângâindu-l pe mână.
- Ba nu, n-a fost bine. Dacă fetița nu mă oprea, eram în stare să-l omor din bătaie. În raport, am mințit, susținând că nemernicul s-a opus arestării. La audiere, nevasta a depus mărturie împotriva mea... dar fetița a mințit pentru mine, iar instanța a crezut-o pe fetiță. Sau s-a prefăcut că o crede. Am căzut la învoială cu șefii mei - eu mă retrag din poliție, iar ei îmi dau niște plăți compensatorii și mă ajută să obțin licența de detectiv privat.
- Și ce s-a întâmplat cu fata? întrebă Geneva.
- S-a dovedit că bătăile durau de multă vreme. Tribunalul a luat-o de la mamă și a dat-o în grija bunicilor. Va absolvi liceul în curând. E un copil bun.
- Oh, ești exact ca detectivul meu, spuse Geneva, mângâindu-l iarăși pe mână.
- Care detectiv?
- Ăla pe care-l iubeam, când aveam douăzeci de ani. Dacă nu aș fi ascuns cadavrul soțului meu, care fusese ucis, în rezervorul cu țiței, poate că Philip nu mă părăsea.
Noah nu prea știa cum să reacționeze la auzul cuvintelor ei. Se șterse iarăși pe frunte.
- Ți-ai ucis soțul? întrebă el, în cele din urmă.
- Nu, sora mea, Carmen, l-a împușcat. Am ascuns cadavrul ca s-o protejez pe ea și ca să-l cruț pe tata de scandal. Generalul Sterwood - tăticul nostru - nu stătea prea bine cu sănătatea. Și el...
O expresie de totală nedumerire se așternu pe fața Genevei.
- Și el...? o încurajă Noah să continue.
- Ei, sigur, nu eu am făcut asta, ci Lauren Bacall în filmul „The Big Sleep”. Detectivul era Humphrey Bogart în rolul lui Philip Marlowe.
Geneva bătea din palme și fredona o melodie, râzând.
Fără să știe de ce, Noah zâmbea și el.
- Ce amintire frumoasă, chiar dacă e falsă. Sinceră să fiu, nu mă pot abține să nu fabulez puțin. Când eram mică, nu făceam chestii de-astea. Totul a început după ce am fost împușcată în cap.
- Ai fost împușcată în cap? se miră Noah, căruia i-ar fi prins bine o bere acum, ca să facă față acestei versatilități intelectuale.
- Un bandit politicos și elegant ne-a jefuit magazinul, l-a ucis pe soțul meu, m-a împușcat pe mine și a dispărut. N-o să-ți spun că l-am urmărit până la New Orleans și că i-am zburat creierii, fiindcă așa a făcut Alec Baldwin, iar episodul nu are nicio legătură cu viața mea reală. Dar cert e că dacă l-aș fi prins, l-aș fi împușcat de nenumărate ori. O dată în fiecare picior și l-ar fi lăsatsă sufere un pic, pe urmă, de două ori în burtă, după care o dată în cap. Ți se pare că sunt prea crudă, dragă?
- Nu, crudă, nu. Dar mai răzbunătoare decât m-aș fi așteptat.
- Uite un răspuns sincer. Noah, mă impresionezi.
Și Geneva zâmbea dulce, cum știa ea. Noah zâmbea și el.
- Îmi face plăcere mica noastră conversație, spuse ea.
- Și mie la fel.
61.
Sâmbătă se deplasă de la Hawrhorne, Nevada, la Boise, Idaho. Parcusese șapte sute douăzeci de kilometri. În cea mai mare parte, deșert, soare arzător, dar altminteri un drum ușor.
Un nor de vulturi se rotea deasupra unei mortăciuni din pustiu, la vreo jumătate de oră distanță de Lovelock, Nevada. Deși intrigat, Preston renunță să meargă până acolo, să vadă despre ce e vorba.
Se opriră pentru prânz la un local din Winnemucca.
A merge cu Mâna într-un loc pubșic devenise riscant în ultima vreme. Recitalul ei de vineri, din Vegas, fusese enervant. N-ar fi exclus să-și atingă scopul, dacă ospătărița nu s-ar fi dovedit așa de tâmpită.
Cei mai mulți oameni sunt tâmpiți.
Preston Maddoc ajunsese la această concluzie în privința omenirii încă de la vârsta de unsprezece ani. Iar în ultimii treizeci și patru de ani, nu avusese niciun motiv să-și schimbe părerea.
În restaurant, mirosea a cârnați prăjiți, a cartofi rumeniți în ulei încins și a carne.
Oare cum mirosea zeama de gânganie?
Mâna îi conduse spre un separeu și se așeză la fereastră.
Gaura neagră se instală lângă fiică-sa.
Preston stătea vizavi de ele, pe cealaltă latură a mesei. Frumoasele lui doamne.
Mâna era grotească, desigur, dar Gaura neagră chiar era frumoasă. După atâtea droguri, te-ai fi așteptat să fie complet stafidită. Oricum, probabil că așa va ajunge în cel mult doi-trei ani.
Dar poate că până atunci reușea s-o facă să mai fete de vreo două ori.
Pe pervaz zăcea o muscă moartă. Crea atmosferă.
Consultă meniul. Proprietarii ar trebui să schimbe numele localului și să-i zică „Imperiul grăsimilor”.
Firește Gaura neagră nu avea cum să găsească o mâncare pe gustul ei. Bine măcar că nu se văita. Femeia era veselă. Coerentă, de asemenea, fiindcă rareori recurgea la chimicale grele înainte de prânz.
Apăru chelnerița, o pocitanie, cu fața buhăită ca de pește mort.
Purta o uniformă roz, bine călcată. Părul de culoarea blănii de șobolan avea o pieptănătură complicat, plus o fundă roz asortată cu uniforma. Era însă fardată cu grijă.
Se căznea prea mult să fie drăguță. Tot degeaba.
Ce deserviciu ar aduce omenirii individul care ar convinge-o să nu se sinucidă, dacă vreodată i-ar trece prin minte un asemenea gând!
Comandară mâncarea.
Preston se aștepta ca Mâna să ceară ajutorul Peștelui mort. Nici vormă. Mâna părea cumințică.
Recitalul de deunăzi fusese enervant, dar acum parcă-i părea rău că nu îl repeta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu