Mânia lui Dumnezeu, Arthur Clarke

                                              1-3

                     Toate evenimentele din trecut s-au întâmplat  la datele şi în locurile menţionate; toate cele din viitor sunt posibile.

    Iar unul este sigur: Mai curând sau mai târziu, ne vom întâlni cu Kali.

                                      I

                        PRIMA ÎNTÂLNIRE 

                Oregon, 1972

    Avea dimensiunile unei case mici, cântărea nouă mii de tone şi se deplasa cu o viteză de cincizeci de mii de kilometri pe oră. 

    În timp ce trecea pe deasupra Parcului Naţional Grand Teton, un turist vigilent a fotografiat bolidul incandescent şi dâra lui lungă de vapori. În mai puţin de două minute, el a traversat atmosfera Pământului şi a revenit în spaţiul cosmic.

    Dacă s-ar fi produs o cât de mică modificare a orbitei în intervalul de câteva miliarde de ani de când înconjoară soarele, bolidul s-ar fi putut prăbuşi asupra oricăruia dintre marile oraşe ale planetei, cu o putere explozivă de cinci ori mai mare decât bomba care a distrus Hiroshima.

    Data evenimentului: 10 august 1972.

                                                  1.

                                     DINCOLO, AFRICA 

                  Lui Robert Singh îi plăceau aceste plimbări prin pădure în compania fiului său, micuţul Toby.

    Fireşte, o pădure paşnică şi blândă, în care absenţa animalelor periculoase era garantată, dar care constituia un contrast emoţionant faţă de peisajul ultimului lor loc de popas din deşertul Arizona.

    Mai presus de toate, trăia acea senzaţie de bine creată de apropierea oceanului, faţă de care toţi exploratorii spaţiului nutreau o atracţie profundă. Chiar şi aici, în acest luminiş situat la mai mult de un kilometru în interiorul continentului, se putea auzi slab vuietul brizanţilor mânaţi de muson, izbindu-se de stâncile de lângă ţărm.

    - Ce-i aia, tăticule? întrebă băieţelul de patru ani, arătând spre o faţă mică şi păroasă, încadrată de nişte favoriţi albi, care îi privea iscoditor printr-o perdea de frunziş.

    -  Ăă..., un fel de maimuţă. De ce nu-l întrebi pe Brain?

    - L-am întrebat şi nu vrea să-mi răspundă.

    Încă o problemă, îşi spuse Singh. Erau momente când tânjea după viaţa simplă a strămoşilor săi de pe câmpiile pline de praf ale Indiei, deşi ştia cât se poate de bine că n-ar fi fost în stare să o suporte decât preţ de câteva milisecunde.

    - Mai încearcă o dată, Toby. Uneori vorbeşti prea repede şi Unitatea Centrală a Locuinţei nu-ţi recunoaşte întotdeauna vocea. Şi nu cumva ai uitat să trimiţi o imagine? N-are cum să-ţi spună la ce te uiţi tu, dacă nu poate să vadă şi el despre ce e vorba.

    - Tii! Am uitat!

    Singh comută pe canalul personal al fiului său tocmai la timp ca să prindă răspunsul Unităţii Centrale.

    - Este un colobus alb, din familia cercopitecilor...

    - Mulţumesc, Brain. Pot să mă joc cu ea?

    - Nu cred că e o idee prea bună, interveni grăbit Singh. S-ar putea să te muşte. Şi probabil că are purici. Robojucăriile tale sunt mult mai simpatice.

    - Dar nu la fel ca Tigrette.

    - Cel puţin nu provoacă atâta bătaie de cap - chiar dacă acum e cât de cât dresată, har cerului! Oricum, e timpul să mergem acasă.

    "Şi să vedem, adăugă el în gând, cât a avansat Freyda în rezolvarea problemelor ei cu Unitatea Centrală..."

    Încă din momentul în care Serviciul Skylift amplasase locuinţa aici, în Africa, avuseseră loc o serie de disfuncţionalităţi. Ultima dintre ele şi, potenţial, cea mai gravă, era legată de sistemul de reciclare a alimentelor. Deşi garantat pentru o funcţionare fără cusur, astfel încât riscul unei otrăviri propriu-zise să fie infim, cu o seară înainte filet mignon-ul consumat la cină avusese un gust metalic, ciudat. Freyda sugerase cu ironie că nu era exclus să fie nevoiţi să se întoarcă la viaţa de vânători-agricultori din era pre-electronică şi să-şi gătească hrana la focuri de lemne. Uneori, avea un simţ al umorului uşor bizar: însăşi ideea de a consuma carne naturală provenită de la nişte animale sacrificate era, fireşte, realmente revoltătoare...

    - N-am putea să mergem pe plajă?

    Toby, care-şi petrecuse cea mai mare parte a vieţii înconjurat de nisip, era fascinat de mare: nu-i venea să creadă că era posibil să existe atâta apă într-un singur loc. De îndată ce musonul de nord-est avea să slăbească tatăl lui aştepta cu nerăbdare să-l ducă pe recif şi să-i arate minunăţiile ascunse acum de valurile mânioase.

    - Hai să vedem ce-are de spus mama.

    - Mama spune că e timpul să vă întoarceţi amândoi acasă. S-ar părea că aţi uitat că avem musafiri în după-amiaza asta. Şi, Toby, camera ta e un dezastru. E timpul să-ţi faci singur curat, nu să laşi totul în seama lui Dorcas.

    - Dar am programat-o...

    - Fără comentarii! Veniţi imediat acasă!

    Toby începu să se bosumfle, un răspuns de-acum foarte familiar. Dar erau situaţii în care disciplina avea întâietate în faţa dragostei; Singh îl luă pe Toby în braţe şi porni înapoi spre casă, ducând cu el povara vie care se zvârcolea uşor. Toby era prea greu ca să poată fi cărat pe distanţe mai lungi, dar împotrivirea lui se domoli rapid, aşa încât tatăl lui îl lăsă bucuros să-şi continue drumul prin forţe proprii.

    Casa în care locuiau Robert Singh, Freyda Carroll, fiul lor Toby, minitigrul iubit al acestuia şi diferiţii roboţi ar fi părut surprinzător de mică unui vizitator sosit dintr-un secol anterior - mai degrabă o cabană. Dar în cazul acesta aparenţei erau extrem de înşelătoare, căci majoritatea încăperilor erau multifuncţionale şi puteau fi transformate printr-o simplă comandă verbală. Astfel, mobila se putea metamorfoza, zidurile şi tavanele dispăreau, pentru a fi înlocuite de peisaje terestre sau imagini ale cerului - ori chiar ale spaţiului cosmic, îndeajuns de convingătoare ca să poată înşela pe oricine în afară de un astronaut.

    Complexul alcătuit din cupola centrală şi cele patru aripi semicilindrice nu părea - şi Singh era nevoit să recunoască - prea plăcut vederii, şi arăta categoric nelalocul lui în acest luminiş din junglă. Dar se potrivea perfect cu descrierea "o instalaţie pentru locuit"; iar Singh îşi petrecuse aproape întreaga viaţă de adult în astfel de instalaţii, adeseori în stare de imponderabilitate. Nici nu s-ar fi simţit realmente în largul său în orice alt mediu.

    Uşa pricipală se rabată în sus şi o pată aurie se năpusti în direcţia lor. Cu braţele întinse, Toby alergă s-o întâmpine pe Tigrette.

    Dar nu mai apucară să se întâlnească, pentru că această realitate existase cu treizeci de ani în urmă şi la o depărtare de o jumătate de miliard de kilometri.

                                                2.

                               ÎNTÂLNIRE CU KALI

                   Pe  măsură ce playback-ul neural se apropia de sfârşit, iar sunetul, imaginea, miresmele fiorilor necunoscute şi adierea blândă a vântului pe pielea lui mai tânără cu câteva decenii scădeau treptat în intensitate, căpitanul Singh revenea în cabina sa de la bordul remorcherului spaţial Goliath, în vreme ce Toby şi mama lui rămâneau pe planeta pe care el nu o va mai putea vizita niciodată. Anii petrecuţi în spaţiu - şi neglijarea exerciţiilor fizice obligatorii pentru starea de imponderabilitate - îl slăbiseră într-atât încât acum nu mai putea să păşească decât pe Lună şi pe Marte. Gravitaţia îl exilase de pe planeta natală.

    - O oră până la momentul întâlnirii, domnule căpitan, rosti pe un ton liniştit, dar stăruitor vocea lui David - inevitabil, aşa ajunsese să fie numit computerul central al navei Goliath. Mod de lucru activ, conform comenzii. E timpul să-ţi părăseşti memocipurile şi să revii în lumea reală.

    Comandantul uman al navei Goliath se simţi năpădit de un val de tristeţe în timp ce imaginea finală, venită din trecutul său pierdut, se transforma într-o ceaţă incertă şi agitată, caracteristică zgomotului de fond. Trecerea prea bruscă de la o realitate la alta era o bună reţetă pentru schizofrenie, iar căpitanul Singh atenua întotdeauna şocul cu ajutorul celui mai liniştitor sunet pe care-l cunoştea: valuri de mare prelingându-se uşor pe o plajă, cu pescăruşi ţipând în depărtare. Era încă o amintire legată de o viaţă care nu-i mai aparţinea şi de un trecut paşnic, înlocuit acum de un prezent înspăimântător.

    Mai amână pentru câteva clipe confruntarea cu responsabilitatea-i teribilă. Apoi oftă şi-şi scoase calota de racord neural mulată pe craniul său. Asemenea tuturor astronauţilor, căpitanul Singh aparţinea şcolii "chel şi frumos", fie şi numai pentru motivul că, la gravitaţie zero, firele de păr erau incomode. Istoricii societăţii erau şi acum uluiţi de faptul că o singură invenţie, aparatul portabil "Brainman" reuşise să schimbe aspectul exterior al rasei umane în decurs de un singur deceniu şi să readucă meşteşugul străvechi al confecţionării de peruci la rangul de industrie principală.

    - Domnule căpitan, spuse David. Ştiu că eşti acolo. Sau doreşti să preiau eu comanda?

    Era o glumă mai veche, inspirată de toate acele computere nebune din romanele şi filmele erei electronice timpurii. David avea un simţ al umorului surprinzător de dezvoltat: la urma urmei, era o "persoană recunoscută de lege" (non-umană) sub incidenţa faimosului Amendament 100 şi avea aproape toate calităţile creatorilor săi, uneori, chiar depăşindu-le. Existau totuşi arii emoţionale şi senzoriale întregi la care nu avea acces. Nu se considerase necesar să fie echipat cu simţurile mirosului şi al gustului, cu toate că ar fi fost simplu. Şi toate încercările lui de-a spune bancuri deochiate eşuaseră atât de lamentabil încât abandonase genul.

    - În regulă, David, ripostă căpitanul. Rămân la comandă.

    Îşi scoase masca de la ochi, îşi şterse lacrimile care se adunaseră nu se ştie cum şi, fără prea multă tragere de inimă, se întoarse către hubloul de vizionare. Acolo, plutind în spaţiu înaintea sa, se afla Kali.

    Arăta destul de inofensiv - ca orice alt mic asteroid, forma lui amintind atât de mult de cea a unei arahide încât asemănarea era aproape comică. Câteva cratere de impact mari, alături de alte câteva sute de cratere mai mici, erau răspândite la întâmplare pe suprafaţa lui neagră ca tăciunele.

    Niciun fel de repere vizuale nu sugerau scara la care era proiectată imaginea, dar Singh îi cunoştea dimensiunile pe dinafară: 1295 metri lungimea maximă, 656 metri lăţimea minimă; Kali ar fi fost numai potrivit în multe parcuri orăşeneşti.

    Nu era de mirare deci că, până şi acum, cea mai mare parte a omenirii nu putea să creadă că acesta putea fi instrumentul distrugerii sale. Sau, aşa cum îl numeau fundamentaliştii crislamici, "Mânia lui Dumnezeu".

    Se sugerase adesea că puntea de comandă a navei Goliath fusese copiată după cea a astronavei Enterprise - după un secol şi jumătate, Star Trek continua să fie revăzut cu afecţiune, din când în când. Era o aducere aminte a zorilor naivi ai Epocii Spaţiale, când oamenii visau că era posibilă sfidarea legilor fizicii pentru a străbate în lung şi în lat Universul mai repede decât lumina însăşi.

    Numai că nu fusese descoperită nici o modalitate de depăşire a limitei de viteză stabilită de Einstein şi, cu toate că se dovedise existenţa "găurilor de vierme" în spaţiul cosmic, prin ele nu putea trece nici măcar un nucleu atomic. Totuşi, în pofida tuturor acestor impedimente, visul cuceririi cu adevărat a abisurilor interstelare nu pierise în întregime.

    Kali acoperea în întregime suprafaţa ecranului principal. Nu era necesară niciun fel de amplificare, căci Goliath plana la numai două sute de metri deasupra bătrânei şi multîncercatei sale suprafeţe. Iar acum, pentru prima oară în existenţa sa, avea musafiri.

    Deşi era privilegiul comandantului să facă primul pas pe o planetă virgină, căpitanul Singh delegase trei membri ai echipajului mai experimentaţi în activităţi extra-vehiculare să coboare pe suprafaţa asteroidului. Era dornic să evite orice pierdere de timp. Cea mai mare parte a spiţei umane privea şi aştepta verdictul care avea să decidă soarta Pământului.

    Este imposibil să păşeşti normal pe suprafaţa asteroizilor mici: gravitaţia este atât de slabă încât un explorator neglijent poate să atingă cu uşurinţă viteza de învingere a atracţiei gravitaţionale şi să se înscrie pe o orbită independentă. Prin urmare, unul din membrii echipei de contact purta un costum solid autopropulsat, dotat cu braţe externe pentru agăţare. Ceilalţi doi "călăreau" un mic scuter spaţial, care putea fi uşor confundat cu unul din echivalentele sale arctice.

    Căpitanul Singh şi duzina de ofiţeri adunaţi în jurul lui pe puntea de comandă a navei Goliath ştiau că nu trebuie să-i deranjeze pe cei din echipa AEV cu întrebări sau sfaturi inutile, cu excepţia unei situaţii neprevăzute.

    Scuterul coborâse acum pe vârful unui bolovan de câteva ori mai mare decât micul vehicul spaţial, stârnind un nor de praf impresionant şi surprinzător prin dimensiunile sale.

    - Stabilit contactul, Goliath! Se vede acum suprafaţa stâncoasă. Să ancorăm?

    - Pare a fi un loc la fel de bun ca oricare altul. Continuaţi!

    - Am acţionat sfredelul... S-ar părea că perforarea se face cu uşurinţă... N-ar fi grozav să găsim petrol?

    În cabina de comandă se auziră câteva murmure slabe. Astfel de "glumiţe" serveau la uşurarea încordării, şi Singh le încuraja. Încă de când ajunseseră la locul întâlnirii, se produsese o modificare subtilă în moralul echipajului, cu treceri imprevizibile de la melancolie la bună dispoziţie adolescentină - "tentative de înfrângere a fricii", cum le etichetase medicul navei. Aceasta prescrisese deja tranchilizante pentru un caz ce prezentase uşoare simptome de depresiune maniacală.

    Situaţia avea să se înrăutăţească în mod constant în săptămânile şi lunile următoare.

   - Ridicarea antenelor... Instalarea balizei radio... Cum se recepţionează semnalele?

    - Clar şi puternic.

    - Bun. Acum Kali n-o să se mai poată ascunde.

    Fireşte, nu exista nici cel mai mic pericol să i se piardă urma tocmai lui Kali - aşa cum se întâmplase de multe ori în trecut cu asteroizii observaţi în mod neadecvat. Deşi nicio orbită nu fusese vreodată calculată cu o grija mai mare, o oarecare incertitudine continua să existe. Rămânea o probabilitate foarte scăzută ca Mânia lui Dumnezeu să nu-şi nimerească ţinta.

    Acum, radiotelescoapele gigantice de pe Pământ şi de pe faţa nevăzută a Lunii aşteptau să recepţioneze impulsurile emise de baliză, având o durată fixată la o miime de milionime de milionime de secundă. Aveau să treacă mai bine de douăzeci de minute până să ajungă semnalele la destinaţie, creând un soi de ruletă de măsurat invizibilă care urma să definească orbita lui Kali cu o precizie de câţiva centimetri.

    Câteva secunde mai târziu, computerele programului SPACEGUARD aveau să pronunţe sentinţa de viaţă sau de moarte; numai că avea să treacă aproape o oră până când răspunsul urma să ajungă înapoi la Goliath.

    Prima perioadă de aşteptare începuse.

    SPACEGUARD fusese unul dintre ultimele proiecte ale legendarei agenţii NASA, demult, pe la sfârşitul secolului XX.

    Obiectivele sale iniţiale fuseseră destul de modeste: efectuarea unei cât mai complete analize a asteroizilor şi cometelor care traversau orbita Pământului şi studierea posibilităţii ca vreunul din corpurile cereşti analizate să reprezinte o ameninţare potenţială. Denumirea proiectului - preluată de la un obscur roman science-fiction din secolul XX - era întrucâtva înşelătoare; criticii nu conteneau să sublinieze că mult mai adecvate ar fi fost denumiri precum "Spacewatch" sau "Spacewarn".

    Cam pe la anul 2000, cu un buget total care arareori depăşea zece milioane de dolari pe an, se reuşise organizarea unei reţele planetare de telescoape - cele mai multe dintre ele fiind supravegheate de amatori calificaţi. Şaizeci şi unu de ani mai târziu, revenirea spectaculoasă a cometei Halley încurajase sporirea fondurilor alocate, iar marele meteorit din 2079 - căzut, din fericire, în mijlocul Atlanticului - conferise proiectului SPACEGUARD un plus de prestigiu. Până la sfârşitul secolului, acesta localizase mai mult de un milion de asteroizi şi se considera că analiza era completă în proporţie de 90%. 

    Cu toate acestea, el se cerea continuat pe o durată nedefinită, căci nu trebuia neglijată posibilitatea ca vreun musafir nepoftit să dea buzna dinspre zonele neexplorate de dincolo de limitele Sistemului Solar.

    Aşa cum făcuse Kali, detectat la sfârşitul anului 2109, apropiindu-se de Soare de dincolo de orbita lui Saturn.

                                      ÎNTÂLNIREA A DOUA

                      Tunguska,  Siberia, 1908

    Aicebergul cosmic a sosit din direcţia Soarelui, astfel că nimeni nu l-a văzut apropiindu-se până când cerul a explodat. Câteva secunde mai târziu, unda de şoc a culcat la pământ două mii de kilometri pătraţi de pădure de conifere, şi cel mai puternic zgomot de la erupţia vulcanului Krakato a început să înconjoare planeta.

    Dacă fragmentul de cometă ar fi întârziat doar trei ore în călătoria sa multiseculară, suflul exploziei de zece megatone ar fi şters Moscova de pe faţa Pământului şi ar fi schimbat cursul istoriei.

    Data evenimentului: 30 iunie 1908.

                                                   3.

                                   PIETRE DIN CERURI

                   Faptul că pietrele puteau într-adevăr să cadă din cer era binecunoscut în antichitate, chiar dacă nu se ajungea întotdeauna la un acord în privinţa zeului care le lăsa să cadă. Şi nu era vorba numai de pietre, ci şi de preţiosul fier. Până la inventarea procedeelor metalurgice, meteoriţii au constituit sursa principală pentru acest element valoros. Nu e de mirare deci că acestea au devenit obiecte sacre şi adeseori venerate.

    Dar gânditori mai luminaţi din acea "Epocă a Raţiunii" din secolul al XVIII-lea au ştiut că nu trebuie să dea crezare unor astfel de superstiţii stupide. Mai mult, Academia Franceză de Ştiinţă a emis o rezoluţie prin care lămurea că meteoriţii aveau o origine exclusiv terestră. Dacă vreunul părea să vină din ceruri, asta se întâmpla deoarece era rezultatul unor trăznete - o eroare perfect scuzabilă.

    Aşa încât Custozii muzeelor europene s-au descotorosit de pietrele lipsite de orice valoare pe care predecesorii lor ignoranţi le colecţionaseră cu răbdare.

    Mulţumită uneia dintre cele mai încântătoare ironii din istoria ştiinţei, la numai câţiva ani după sentinţa Academiei Franceze a avut loc o masivă ploaie de meteoriţi la doar câţiva kilometri distanţă de Paris, în prezenţa unor martori de necontestat. Academia a fost nevoită să dea publicităţii o retractare grăbită.

    Chiar şi aşa, abia în perioada timpurie a Epocii Spaţiale, dimensiunile şi importanţa potenţială a problemei meteoriţilor au fost recunoscute. Vreme de decenii, oamenii de ştiinţă s-au îndoit - şi chiar au negat - că aceştia erau responsabili pentru vreuna din formaţiunile de relief importante de pe Pământ, în mod aproape incredibil, până spre mijlocul secolului douăzeci, unii geologi au fost încredinţaţi că vestitul Meteor Crater din Arizona avea o denumire eronată, argumentând că acesta avea o origine vulcanică! Abia atunci când sondele spaţiale au arătat că Luna şi majoritatea corpurilor cosmice mai mici din Sistemul Solar au fost supuse din vremuri imemoriale unui bombardament cosmic, controversa a încetat în cele din urmă.

    De îndată ce au început să le caute - îndeosebi mulţumită noii perspective oferite de camerele de luat vederi de pe orbită - geologii au descoperit cratere de impact pretutindeni. Motivul pentru care acestea nu erau mult mai răspândite era acum evident: cele mai vechi fuseseră toate erodate sub acţiunea factorilor climatici. Iar unele erau atât de mari încât nu puteau fi văzute de la nivelul solului şi nici măcar din aer. Întinderea lor nu putea fi cuprinsă decât din spaţiul cosmic.

    Toate acestea erau foarte interesante pentru geologi, dar prea îndepărtate de problemele omeneşti obişnuite pentru a stârni interesul marelui public. Şi deodată, mulţumită laureatului Premiului Nobel Luis Alvarez şi fiului său Walter, neînsemnata ştiinţă a meteoriţilor a acaparat brusc primele pagini ale ziarelor.

    Dispariţia subită - cel puţin la scara astronomică a timpului - a marilor dinozauri, după ce au dominat Pământul vreme de mai bine de o sută de milioane de ani, a reprezentat dintotdeauna un mister important. Se avansaseră multe explicaţii, unele plauzibile, altele de-a dreptul ridicole. O modificare de climat era răspunsă cel mai simplu şi cel mai la îndemână, şi aceasta inspirase o operă de artă clasică - strălucitoarea secvenţă "Ritualul primăverii" din capodopera lui Walt Disney, Fantasia.

    Numai că explicaţia aceasta nu era pe deplin satisfăcătoare, pentru că ridica mai multe întrebări decât cele la care răspundea. Dacă climatul s-a schimbat, ce anume a provocat acea schimbare? Existau atât de multe teorii, nici una din ele într-adevăr convingătoare, încât savanţii au început să-şi îndrepte atenţia în alte direcţii.

    În 1980, cercetând izvoarele geologice, Luis şi Walter Alvarez au anunţat că au rezolvat acest vechi mister, într-un strat geologic subţire, care marca graniţa dintre cretacic şi terţiar, ei au descoperit dovada unei catastrofe globale.

    Dinozaurii fuseseră ucişi iar ei cunoşteau arma crimei.

                                                A TREIA ÎNTÂLNIRE

                        Golful Mexic, cu șaizeci și cinci de milioane de ani în urmă

    A venit pe o traiectorie verticală, producând o gaură de zece kilometri diametru în atmosferă şi generând temperaturi atât de înalte încât aerul însuşi a început să ardă. Când a lovit solul, roca a devenit lichidă şi s-a împrăştiat spre exterior în valuri de înălţimea unui munte, încremenind abia după formarea unui crater cu un diametru de două sute de kilometri.

    Acesta a fost doar începutul dezastrului; acum se declanşa adevărata tragedie.

    Ploaia de oxizi de azot căzută din atmosferă a transformat oceanul de apă într-unul de acid.

    Nori de funingine de la pădurile incinerate au întunecat cerul, ascunzând soarele timp de câteva luni.

    Pe toată suprafaţa planetei, temperatura a scăzut cu repeziciune, exterminând majoritatea plantelor şi animalelor care supravieţuiseră cataclismului iniţial. Cu toate că unele specii aveau să mai dăinuie câteva milenii, domnia marilor reptile se încheiase definitiv.

    Ceasul evoluţiei a fost reglat din nou: pentru om începuse numărătoarea inversă.

    Data evenimentului (cu multă aproximaţie): cu şaizeci şi cinci de milioane de ani în urmă.

                                                                 4.

                                         CONDAMNARE LA MOARTE

                      Robert Singh avea prea puţină răbdare pentru speculaţiile filozofice, dar când întâlnise pentru prima oară cuvintele marelui matematician francez într-un manual de astronomie, fusese cuprins de un sentiment vecin cu groaza. Oricât de improbabilă ar fi fost acea "inteligenţă îndeajuns de vastă", numai ideea posibilităţii ei era înfricoşătoare. Era oare posibil ca "voinţa liberă", pe care Singh se mândrea că o posedă, să nu fie altceva decât o iluzie, dat fiind că fiecare dintre acţiunile sale putea fi predeterminată, cel puţin în principiu?

    Simţise o uşurare enormă când aflase cum fusese exorcizat coşmarul laplacian de către dezvoltarea Teoriei Haosului, spre sfârşitul secolului XX.

    Atunci se înţelesese că nici măcar viitorul unui singur atom, cu atât mai puţin al întregului Univers, nu putea fi prezis cu deplină exactitate.

    Pentru asta, era necesar ca poziţia şi viteza sa iniţială să fie cunoscute cu precizie infinită.

    Orice eroare, fie ea de ordinul milionimii, miliardimii sau centilionimii, avea în ultimă instanţă să se amplifice, până când între realitate şi teorie nu avea să mai existe nici cea mai mică asemănare.

    Cu toate acestea, anumite evenimente puteau fi prezise cu o certitudine absolută, cel puţin pentru perioade care, după standardele umane, erau lungi. Mişcările planetelor sub acţiunea câmpului gravitaţional al Soarelui - şi al fiecăruia dintre celelalte planete - constituiau exemplul clasic de problemă căreia Laplace îşi dedicase geniul, atunci când nu discuta filozofie cu Napoleon. Deşi stabilitatea pe termen lung a Sistemului Solar nu putea fi garantată, poziţiile planetelor puteau fi calculate pentru zeci de mii de ani în viitor; în cadrul unor limite de eroare extrem de mici.

    Viitorul lui Kali trebuia cunoscut pe o perioadă de numai câteva luni, iar eroarea admisibilă era egală cu diametrul Pământului. Acum că baliza radio implantată pe suprafaţa asteroidului înlesnise calcularea orbitei sale cu precizia necesară, nu mai rămânea loc pentru incertitudine - sau pentru speranţă...

    La drept vorbind, Robert Singh nici nu-şi îngăduise vreodată să spere prea mult. Mesajul adus la cunoştinţa lui de către David, de îndată ce sosise purtat de fascicolul îngust de infraroşii emis de staţia de retransmisie lunară, era exact ceea ce se aşteptase:

    "Computerele SPACEGUARD raportează că asteroidul Kali va lovi Pământul în 241 de zile, treisprezece ore, cinci minute, plus sau minus douăzeci de minute. Punctul de impact încă nu a fost determinat. Probabil, zona Pacificului."

    Aşadar, Kali avea să aterizeze în ocean. Ceea de nu va reduce cu nimic dimensiunile catastrofei globale. S-ar putea chiar s-o agraveze, când un val înalt de un kilometru va ajunge până la poalele munţilor Himalaya.

    - Am confirmat primirea, spuse David. Soseşte un nou mesaj.

    - Ştiu.

    N-avusese cum să dureze mai mult de un minut, dar i se păruse o veşnicie.

    "Conducerea SPACEGUARD către Goliath. Sunteţi autorizaţi să începeţi de îndată Operaţiunea ATLAS."

                                                          5.

                                                    ATLAS 

                          Atlas, eroul mitologic, avea misiunea să împiedice prăbuşirea cerurilor asupra Pământului.

    ATLAS, modulul de propulsie transportat de Goliath, avea o însărcinare mult mai simplă. Nu trebuia decât să ţină în loc o foarte mică porţiune de cer.

    Asamblat pe Deimos, satelitul mai îndepărtat al lui Marte, ATLAS era ceva mai mult decât un set de motoare de rachetă ataşat la rişte rezervoare de combustibil conţinând două sute de mii de tone de hidrogen lichid. Deşi reactorul de fuziune cu care era dotat putea genera o acceleraţie mai mică decât racheta primitivă care îl transportase în spaţiu pe Iuri Gagarin, el putea funcţiona continuu nu numai câteva minute, ci timp de câteva săptămâni. Chiar şi aşa, efectul său asupra unui corp de dimensiunile lui Kali avea să fie neînsemnat: o modificare a vitezei de câţiva centimetri pe secundă.

    Dar, dacă totul mergea bine, ar fi trebuit să fie suficient.

    Ce păcat că oamenii care luptaseră atâta în favoarea - şi împotriva - proiectului ATLAS n-aveau să cunoască niciodată rezultatul eforturilor lor.

                                                        6.

                                             SENATORUL 

                          Senatorul George Ledstone (candidat independent din America de Vest) avea o excentricitate de notorietate publică şi, o recunoştea cu voioşie, un viciu secret. Purta întotdeauna nişte ochelari cu rame masive din baga (nefuncţionali, fireşte), deoarece aveau un efect intimidant asupra martorilor necooperanţi, puţini dintre aceştia având vreodată ocazia să întâlnească o astfel de bizarerie într-o epocă în care operaţiile chirurgicale pe ochi efectuate cu ajutorul laserului se efectuau la minut.

    "Viciul său secret" - prea bine cunoscut de toată lumea - consta în trasul cu puşca de vânătoare într-un poligon de dimensiuni olimpice, amenajat în coridoarele unui siloz de rachete de multă vreme abandonat, din apropiere de muntele Cheyenne. Încă de la demilitarizarea planetei Pământ, astfel de activităţi nu fuseseră privite cu ochi buni, dacă nu chiar descurajate în mod activ.

    Senatorul era de acord cu rezoluţia Naţiunilor Unite, declanşată de măcelurile în masă ale secolului al XX-lea, care interzicea deţinerea de către state şi persoane individuale a oricăror arme care puteau răni mai mult de o persoană. Cu toate acestea, el îşi exprima dispreţul faţă de vestitul slogan al Salvatorilor Planetei: "Armele sunt cârjele impotenţilor."

    "Nu pentru mine, replicase cândva în cadrul unuia din nenumăratele lui interviuri. (Era iubit de reprezentanţii mass-media.) Am doi copii şi, dacă legea mi-ar fi permis, aş fi avut o duzină. Nu mi-e ruşine să recunosc că o armă bună îmi este dragă - e o operă de artă. Când aplici a doua apăsare pe trăgaci şi vezi c-ai nimerit centrul ţintei - ei bine, sentimentul nu poate fi asemuit cu nimic. Şi dacă dibăcia în tragerile cu arma e un substitut pentru sex, eu mă mulţumesc cu amândouă."

    Cu toate acestea, lucrul de care senatorul se delimita într-adevăr era vânătoarea.

    "Fireşte, era în regulă atunci când nu exista o altă modalitate de obţinere a cărnii, dar să împuşti nişte animale lipsite de apărare doar de dragul sportului chiar că-i o chestie greţoasă: Am făcut-o şi eu o dată, pe când eram copil. O veveriţă - din fericire, nu era dintr-o specie, protejată - a dat buzna pe peluza noastră şi n-am putut rezista tentaţiei... Tatăl meu mi-a tras o chelfăneală, dar n-a fost nevoie de asta. N-am să uit niciodată nenorocirea provocată de glonţul meu."

    Nu încăpea nicio îndoială că senatorul Ledstone era un original; se părea că i se trage din familie. Bunica lui fusese colonel în temutele Miliţii Beverly Hills, ale căror conflicte cu Trupele Neregulate din Los Angeles inspiraseră nenumărate psihodrame reprezentate în toate formele de artă, de la demodatul balet la memocipuri. Iar bunicul său fusese unul dintre cei mai vestiţi contrabandişti ai secolului al XXI-lea. 

    Înainte de-a fi ucis în cursul unui schimb de focuri cu Poliţia Sanitară canadiană, în timpul unei tentative ingenioase de trecere prin contrabandă a unei kilotone de tutun în susul cascadei Niagara, se estimase că "Smokey" Ledstone fusese responsabil pentru cel puţin douăzeci de milioane de decese.

    Ledstone nu-şi exprima în nici un fel căinţa cu privire la bunicul său, a cărui moarte senzaţională declanşase abrogarea celei de-a treia (ultima, de altfel) tentative de aplicare a prohibiţiei în Statele Unite. El susţinea că adulţilor responsabili ar trebui să li se îngăduie să se sinucidă în orice fel doresc -  prin alcool, cocaină sau chiar cu ajutorul tutunului - atâta vreme cât, făcând asta, nu ucid şi alţi nevinovaţi. Cu siguranţă că bunicul său era un sfânt prin comparaţie cu magnaţii reclamelor, care, până în momentul în care nici avocaţii lor bine plătiţi nu mai izbutiseră să-i scape de închisoare, reuşiseră să întreţină o fatală toxicomanie în rândurile unei părţi considerabile a speciei umane.

    Federaţia Statelor Americane continua să-şi ţină Adunarea Generală la Washington, într-o ambianţă care ar fi părut perfect familiară unor generaţii întregi de spectatori - cu toate că oricine dintre cei născuţi în secolul XX ar fi rămas extrem de nedumerit în faţa procedurilor şi formelor de adresare. Totuşi multe comitete şi subcomitete îşi păstraseră denumirile iniţiale, deoarece majoritatea problemelor administrative este eternă.

    Senatorul Ledstone avusese de-a face pentru prima oară cu SPACEGUARD, Faza 2, în calitate de preşedinte al Comisiei de Alocaţii Bugetare a FSA, şi fusese revoltat. Era adevărat că economia globală se afla într-o situaţie bună. De la colapsul comunismului şi capitalismului - atât de îndepărtate în timp încât cele două evenimente păreau acum simultane - aplicarea ingenioasă a Teoriei Haosului de către matematicienii Băncii Mondiale întrerupsese vechiul ciclu de avânt economic urmat de depresiuni, şi îndepărtase (până atunci) primejdia Crizei economice finale prezisă de mulţi pesimişti. 

    Cu toate acestea, senatorul susţinea că banii puteau fi cheltuiţi cu mai mult folos pe terra firma, îndeosebi pentru proiectul său favorit: reconstruirea a ceea ce mai rămăsese din California în urma super-cutremurului.

    Când Ledstone uzase pentru a doua oară de dreptul său la veto faţă de propunerea de alocare a fondurilor pentru SPACEGUARD, Faza 2, toată lumea căzuse de acord că nimeni de pe Pământ nu avea să-l facă să se răzgândească. Nu se gândiseră la cineva de pe Marte.

                                               7.

                                      SAVANTUL

                    Planeta Roșie nu mai era atât de roşie, chiar dacă procesul de "înverzire" abia începuse.

    Concentrându-se asupra problemelor legate de supravieţuire, coloniştilor (care detestau cuvântul acesta şi îşi spuneau deja cu mândrie: "Noi, marţienii") le rămânea puţină energie disponibilă pentru artă sau ştiinţă. Dar lumina orbitoare a trăznetului geniului loveşte acolo unde nu te aştepţi şi cel mai mare fizician teoretician al secolului se născuse sub cupolele emisferice din Port Lowell.

    Ca şi Einstein, cu care fusese adesea comparat, Carlos Mendoza ajunsese un muzician excelent. Era deţinătorul unicului saxofon de pe Marte şi devenise un virtuoz al acestui instrument străvechi. Totodată împărtăşea cu Einstein aceeaşi inteligenţă auto-ironică. Când previziunile sale privind undele gravitaţionale au fost verificate în mod spectaculos, singurul său comentariu a fost:

    "Ei bine, asta anulează cu succes Teoria Big-Bang-ului, varianta a 5-a..., cel puţin până miercuri."

    Carlos şi-ar fi putut primi Premiul Nobel pe Marte, aşa cum se aştepta toată lumea. Dar era un mare amator de surprize şi de farse, astfel că şi-a făcut apariţia la Stockholm echipat ca un cavaler, într-o armură high-tech, înzestrat cu unele din acele exoschelete puse la punct pentru paraplegici.

    Cu ajutorul acestui mecanism, el se putea mişca aproape normal într-un mediu care altfel l-ar fi ucis rapid.

    Inutil de precizat că, după încheierea ceremoniei, Carlos a fost bombardat cu invitaţii la reuniuni ştiinţifice şi sociale. Printre puţinele pe care a fost în stare să le accepte, s-a numărat şi o apariţie în faţa Comisiei de alocaţii bugetare a FSA, unde a lăsat o impresie de neuitat:

    SENATORUL LEDSTONE: Domnule profesor, aţi auzit vreodată de Little Chicken ?

    PROFESORUL MENDOZA: Mă tem că nu, domnule preşedinte.

    SENATORUL LEDSTONE: Ei bine, era un personaj dintr-o poveste pentru copii, care alerga de colo-colo strigând: "Cerul se prăbuşeşte! Cerul se prăbuşeşte!" El îmi aminteşte de unii dintre colegii dumneavoastră. V-aş fi recunoscător dacă ne-aţi destăinui părerea dumneavoastră despre Proiectul SPACEGUARD - sunt sigur că ştiţi la ce mă refer.

    PROFESORUL MENDOZA: Da, ştiu, domnule preşedinte. Trăiesc pe o planetă care mai prezintă încă urmele a mii de impacturi meteoritice - unele dintre ele largi de sute de kilometri. Cândva, ele au fost la fel de răspândite pe pământ, dar vântul şi ploaia - ceva ce noi nu avem încă pe Marte, deşi ne străduim în acest sens! - le-au şters urmele. Mai aveţi totuşi un exemplu de altădată, în Arizona.

    SENATORUL LEDSTONE: Ştiu, ştiu. Susţinătorii proiectului SPACEGUARD arată mereu cu degetul spre Craterul Meteor. Cât de serios ar trebui să ne preocupe avertismentele lor?

    PROFESORUL MENDOZA: Foarte serios, domnule preşedinte. Mai devreme sau mai târziu un nou impact important, e inevitabil. Nu e domeniul meu, dar am să verific statisticile pentru dumneavoastră.

    SENATORUL LEDSTONE: Mă sufocă statisticile astea, dar pun mare preţ pe opinia dumneavoastră competentă. Şi vă sunt recunoscător pentru prezenţa dumneavoastră aici, ţinând cont mai ales că peste puţine ore aveţi programată o întâlnire cu preşedintele Windsor.

    PROFESORUL MENDOZA: Vă mulţumesc, domnule preşedinte.

    Senatorul Ledstone fusese impresionat, ba chiar fermecat, de către tânărul savant, dar nu şi convins încă. Ceea ce l-a făcut să se răzgândească nu a fost o chestiune de logică. Căci Carlos Mendoza nu a mai reuşit să ajungă la acea întâlnire programată la palatul Buckingham. În drum spre Londra, el a murit într-un accident bizar, în urma unei defecţiuni la sistemul de control al exoscheletului său.

    Ledstone a renunţat imediat la opoziţia sa faţă de SPACEGUARD şi a votat în favoarea alocării de fonduri pentru faza următoare. Ajuns la o vârstă înaintată, avea să-i spună unuia dintre asistenţii săi: "Mi s-a spus că în curând vom fi în stare să scoatem creierul lui Mendoza din rezervorul acela cu azot lichid şi să conversăm cu el prin intermediul unei interfeţe de computer. Mă întreb la ce s-a gândit în toţi aceşti ani...”

                                                        II

                                                        8.

                                  ÎNTÂMPLARE ȘI NECESITATE

               Această poveste a fost  povestită şi repovestită în bazarele din Irak de sute de ani şi este realmente foarte trista. Aşa încât să nu râdeţi.

    Abdul Hassan era un vestit lucrător de covoare sub domnia Marelui Calif, care îi admira mult meşteşugul. Dar într-o zi, pe când îşi prezenta mărfurile la curte, a avut loc o nenorocire înspăimântătoare.

    Când Abdul a făcut o plecăciune adâncă în faţa lui Harun-al-Raşid, a slobozit un vânt.

    În noaptea aceea, făuritorul de covoare şi-a închis prăvălia, şi-a încărcat mărfurile cele mai preţioase în spinarea unei singure cămile şi a părăsit Bagdadul. Ani la rând a rătăcit prin ţinuturile Siriei, Persiei şi Irakului, schimbându-şi numele, dar nu şi profesia. A cunoscut bunăstarea, dar întotdeauna a tânjit după iubitul său oraş de obârşie.

    Şi abia târziu, la bătrâneţe, s-a simţit în sfârşit sigur că toată lumea uitase de ruşinea lui şi putea să se întoarcă acasă în siguranţă. Când minaretele din Bagdad au apărut în zare tocmai se înnopta, aşa că s-a hotărât să tragă la un han aflat în apropiere, înainte de-a intra în oraş a doua zi de dimineaţă.

    Hangiul era vorbăreţ şi prietenos, aşa încât Abdul a fost bucuros să-l poată trage de limbă despre tot ce se întâmplase în timpul îndelungatei sale absenţe. Tocmai râdeau amândoi din pricina unuia dintre scandalurile de la curte când Abdul a întrebat într-o doară:

    - Când s-a întâmplat asta?

    Hangiul s-a oprit o clipă să se gândească, apoi s-a scărpinat la ceafă.

    - Nu sunt prea sigur de dată, a spus el, dar cam la vreo cinci ani după Pârţul lui Abdul Hassan.

    Aşa s-a făcut că făuritorul de covoare nu s-a mai întors niciodată la Bagdad.

               Cele mai neînsemnate evenimente  pot, într-o clipită, să schimbe complet cursul vieţii unui om.

    Şi adeseori nu este posibil, nici la sfârşit, să se constate dacă schimbarea a fost în bine sau în rău. Cine ştie? Poate că vântul involuntar al lui Abdul să-i fi salvat viaţa. Dacă ar fi rămas la Bagdad, ar fi putut să devină victima vreunui ucigaş sau, şi mai grav, ar fi putut cădea în dizgraţia califului şi, în consecinţă, în mâinile pricepute ale călăilor acestuia.

    Când cadetul Robert Singh, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, şi-a început ultimul semestru la Institutul de Tehnologie Spaţială Aristarchus - cunoscut de regulă sub numele de AriTech - i-ar fi râs în nas oricui i-ar fi sugerat că în curând avea să devină concurent olimpic. Ca toţi rezidenţii de pe Lună care doreau să se poată reîntoarce cândva pe Pământ, el respectase cu religiozitate orele de exerciţii fizice la gravitaţie înaltă ce aveau loc în centrifuga de la AriTech. Deşi erau plictisitoare, timpul nu era în totalitate irosit, Singh petrecându-şi cea mai mare parte a lui conectat la programele de studiu.

    Apoi, într-o bună zi, decanul facultăţii de inginerie l-a convocat în biroul lui - un eveniment îndeajuns de neobişnuit ca să alarmeze pe orice student aproape de absolvire. Dar acesta părea să fie într-o dispoziţie bună, aşa că Singh şi-a permis să se relaxeze.

    - Domnule Singh, dosarul dumitale universitar este satisfăcător, chiar dacă nu e strălucit. Dar nu te-am chemat să discutăm despre asta. S-ar putea să nu fii în cunoştinţă de cauză, dar, conform rezultatelor analizelor medicale, dispui de un raport masă/energie neobişnuit de bun. Aşa că am dorisă începi antrenamentele pentru viitoarele Jocuri Olimpice.

    Singh fusese surprins şi nu grozav de încântat. Prima lui reacţie fusese: "Cum să-mi mai fac timp şi pentru asta?" Dar aproape simultan un al doilea gând îl fulgerase prin minte. În cazul unor performanţe atletice, prin compensaţie, orice carenţe din dosarul său universitar puteau fi trecute cu vederea. În această privinţă exista o lungă şi onorabilă tradiţie.

    - Vă mulţumesc, domnule decan. Sunt foarte onorat. Probabil că va trebui să mă mut la Astrodom.

    Acoperişul larg de trei kilometri întins deasupra unui crater din apropierea peretelui estic al câmpiei Platon adăpostea cea mai spaţioasă incintă cu atmosferă proprie de pe Lună şi devenise un popular loc de desfăşurare a zborurilor cu propulsie umană. De câţiva ani se purtau discuţii privind admiterea acestora printre probele olimpice, dar Comitetul Olimpic Interplanetar nu fusese în stare să decidă dacă participanţii la concursuri ar trebui să folosească aripi sau elice. Lui Singh i-ar fi convenit oricare dintre ele - le încercase pe amândouă, în reprize scurte, cu prilejul unei vizite la complexul Astrodom.

    Numai că îl aştepta o o nouă surpriză.

    - Nu vei zbura, domnule Singh. Vei alerga. Pe teren selenar deschis. Probabil pe Sinus Iridum.

    Freyda Carroll se afla pe Lună doar de câteva săptămâni iar acum, când plăcerea noutăţii se mai tocise, îşi dorea să se poată întoarce pe Pământ.

    Din capul locului nu reuşise să se acomodeze cu gravitaţia redusă la o şesime. Unii vizitatori nu ajungeau să se obişnuiască niciodată. Ori ţopăiau ca nişte canguri, izbindu-se din când în când de tavan şi înaintând cu greutate, ori îşi târşâiau cu precauţie picioarele, oprindu-se la fiecare pas înainte de a-l face pe următorul. Nu era de mirare că localnicii îi numeau "viermi pământeni".

    Şi în calitate de studentă la geologie Freyda fusese dezamăgită de Lună. Ei da, exista suficientă geologie - mă rog, selenologie - cât să-i dea de lucru unui cercetător timp de o sută de vieţi. Numai că în zonele interesante ale Lunii se ajungea cu greutate. Nu puteai să te plimbi la întâmplare, înarmat cu un ciocan şi un spectrometru de masă portabil, ca pe Pământ, ci trebuia să îmbraci un costum spaţial (lucru detestat), sau să stai adăpostit într-un vehicul şi să ţii sub supraveghere comenzile de acţionare teleghidată, ceea ce era aproape la fel de neplăcut. Sperase ca nesfârşitele tunele şi amenajările subterane de la AriTech să ofere nişte secţiuni transversale edificatoare privind structura solului selenar până la adâncimea de câteva sute de metri, dar de unde aşa noroc! 

    Laserele de mare putere care efectuaseră excavaţie topiseră straturile de rocă şi regolitul - solul de suprafaţă selenar, brăzdat de bombardamentele meteorice timp de eoni - lăsând în urmă nişte suprafeţe netede ca oglinda, lipsite de orice trăsături caracteristice. Nu era de mirare că te puteai rătăci cu uşurinţă în uniformitatea monotonă a tunelelor şi coridoarelor. 

    Nenumărate plăci avertizoare de genul:

    ACCESUL INTERZIS INDIFERENT DE ÎMPREJURĂRI!

    NUMAI PENTRU ROBOŢI CLASA a 2-a!

    ÎNCHIS PENTRU REPARAŢII

    ATENŢIE - AER CONTAMINAT - FOLOSIŢI RESPIRATOARELE

    nu aveau darul să încurajeze genul de explorări agreate de Freyda pe pământ.

    Se rătăci - ca de obicei - în momentul când apăsă pe butonul de deschidere a unei uşi care promitea accesul în SUBSOLUL #3 şi se lansă cu grijă în tunel. Dar nu îndeajuns de prudent.

    Aproape imediat fu lovită de un obiect mare, aflat în mişcare rapidă, şi expediată val vârtej într-o parte a coridorului larg în care abia intrase. Preţ de o clipă, fu complet dezorientată şi trecură câteva secunde până când îşi reveni şi făcu evaluarea rănilor posibile.

    Se părea că nu-şi rupsese nimic, dar bănui că nu peste mult timp avea să-i apară o vânătaie dureroasă în partea stângă. Apoi, mai mult mânioasă decât alarmată, căută în jur cu privirea proiectilul care provocase accidentul.

    O arătare care, după toate aparenţele evadase dintr-o străveche carte cu benzi desenate, se apropia încet de ea. Era în mod evident o fiinţă umană, ambalată într-un costum argintiu sclipitor, mulat pe trup asemenea unui costum de balerin. Capul celui astfel înveşmântat era adăpostit într-un glob de sticlă disproporţionat de mare. Freyda nu-şi putea vedea decât propriul chip deformat în suprafaţa lui reflectorizantă.

    Aşteptă o explicaţie sau o scuză (deşi, dacă se gândea mai bine, poate că ea ar fi trebuit să fie mai cu băgare de seamă...). În timp ce silueta se apropia de ea, cu braţele întinse într-o atitudine imploratoare, Freyda auzi o voce de bărbat înăbuşită şi abia inteligibilă spunând:

    - Îmi pare nespus de rău. Sper că nu eşti rănită. Credeam că nimeni nu intră vreodată aici.

    Freyda încercă să vadă prin sticla reflectorizantă, dar casca ascundea complet faţa celuilalt.

    - N-am păţit nimic... Aşa cred.

    Vocea din costumul spaţial (căci ce altceva putea fi, chiar dacă nu văzuse niciodată vreunul asemănător acestuia nici măcar pe departe) avea o sonoritate plăcută şi totodată încărcată de căinţă, aşa încât supărarea ei se evaporă cu repeziciune.

    - Sper că nu te-am rănit şi nici nu ţi-am defectat echipamentul.

    Acum domnul X era atât de aproape încât costumul lui aproape că o atingea, iar Freyda îşi dădea seama că era cercetată cu atenţie. Părea nedrept ca el s-o poată vedea, în timp ce ea nu avea habar cum arăta celălalt la faţă. Realiză dintr-odată că îşi dorea foarte mult să ştie...

    Câteva ore mai târziu, în cantina institutului AriTech, Freyda nu era deloc dezamăgită. Bob Singh părea în continuare stânjenit, chiar dacă nu întrutotul din motivul care ar fi fost de aşteptat. De îndată ce ea îl asigurase că, probabil, va supravieţui, el trecuse la un subiect evident de o importanţă mai mare.

    - Supunem costumul unor probe, explică el, efectuăm toate testele asupra sistemelor vitale, în incintă, la loc sigur. Săptămâna viitoare, dacă totul merge bine, îl vom încerca afară. Dar avem probleme cu... ăă..., secret. E cert că cei de la Clavius vor participa iar cei de la Ţiolkovski, de pe faţa întunecată a Lunii, au şi ei de gând. La fel şi MIT, CalTech şi Gagarin, dar nimeni nu-i ia în serios. Nu posedă know-how-ul şi, în plus, cum ar putea să se antreneze cum se cuvine pe Pământ?

    Interesul Freydei faţă de atletism era aproape zero, dar iată că subiectul reuşea să-i stârnească atenţia. Sau poate că de vină era Robert Singh.

    - Ţi-e teamă că îţi va copia cineva proiectul?

    - Întocmai. Şi dacă e atât de reuşit pe cât sperăm, s-ar putea să provoace o revoluţie în echipamentul AEV - cel puţin pentru misiunile de scurtă durată. Am dori ca AriTech să se bucure de onorurile cuvenite pentru asta. După mai bine de o sută de ani, costumele spaţiale sunt la fel de greoaie şi de incomode. Ştii vorba aia veche, "Nu m-aş vedea nici mort în aşa ceva."

    Vorba era într-adevăr veche, dar Freyda râse politicos. Apoi deveni serioasă şi privi drept în ochii noului ei prieten.

    - Sper, spuse ea, că nu ai de gând să-ţi asumi vreun risc.

    Iar atunci îşi dădu seama că, pentru a doua sau a treia oară în viaţă, se îndrăgostise.

    Decanul Facultăţii de Inginerie, deja întrucâtva mâhnit pentru că spionul lui de la MIT tocmai fusese aruncat cu tot dichisul în râul Charles, nu se arătă prea încântat de noua colegă de cameră a lui Robert Singh.

    - Am să iau toate măsurile să fie trimisă într-o expediţie pe teren cu cel puţin trei zile înainte de cursă, ameninţă el.

    Dar, gândindu-se mai bine, se domoli. Factorii psihologici erau la fel de importanţi ca şi cei fiziologici, influenţând performanţele unui atlet.

    Freyda nu avea să fie exilată înaintea maratonului.

                                                           9.

                                        GOFLUL CURCUBEELOR

                   Arcul grațios al Golfului Curcubeelor constituie una dintre cele mai încântătoare formaţiuni ale reliefului lunar. Având o lăţime de trei sute de kilometri, el este jumătatea unui şes de crater tipic, al cărui perete nordic a fost măturat în întregime în urmă cu trei miliarde de ani de către un potop de lavă revărsat dinspre Marea Ploilor. Semicercul rămas, pe care lava nu a putut să-l înece, este mărginit la capătul vestic de promontoriul Heraclides, un grup de dealuri care, din când în când, creează o scurtă şi minunată iluzie. Când Luna se află în a zecea zi a ciclului, crescând spre faza de lună plină, promontoriul Heraclides întâmpină zorii şi, chiar şi în obiectivele celor mai mici telescoape de pe Pământ, apare pentru câteva ore ca un profil de femeie tânără, cu părul revărsat spre vest. Apoi, pe măsură ce soarele se înalţă, configuraţia umbrelor se modifică şi Fecioara Selenară dispare.

    Dar nu era nici urmă de soare acum, când participanţii la primul maraton selenar se adunau la poalele promontoriului. Într-adevăr, la faţa locului era aproape miezul nopţii. Pământul "plin" atârna la jumătatea drumului descendent pe porţiunea sudică a bolţii cereşti, inundând toată întinderea cu o lumină de un albastru electric, de cincizeci de ori mai strălucitoare decât cea pe care ar putea s-o arunce vreodată luna plină asupra Pământului. Totodată, lumina aceasta gonise stelele de pe cer; doar Jupiter era slab vizibil jos, spre vest, dacă îl căutai cu atenţie.

    Robert Singh nu se mai aflase până atunci în atenţia publicului şi totuşi nici faptul că trei planete şi o duzină de sateliţi urmăreau evenimentul nu îl făcea să se simtă deosebit de neliniştit.

    Aşa cum îi explicase Freydei cu douăzeci şi patru de ore mai devreme, avea încredere deplină în echipamentul său.

    - Ei bine, tocmai ai demonstrat chestia asta, spusese ea visătoare.

    - Mulţumesc. Dar i-am promis decanului că e ultima oară până după cursă.

    - Ba nu i-ai promis!

    - Mda, nu tocmai. Să zicem că a fost un... gentlemen's agreement nerostit.

    Freyda devenise dintr-o dată serioasă.

    - Sper că vei câştiga, fireşte... dar sunt mai îngrijorată să nu se defecteze ceva. N-aveai cum să ai timp suficient să testezi costumul ăla cum se cuvine.

    Asta era perfect adevărat, dar Singh nu voia s-o alarmeze pe Freyda recunoscând. Şi chiar dacă se produce a o defectare a sistemelor - oricând posibilă, oricât de multe teste s-ar fi făcut în prealabil - nu exista nici un pericol real. O mică armada de vehicule lunare îi însoţea: maşini de observaţie încărcate cu reprezentanţii presei, jeep-uri lunare cu antrenori şi conducători ai galeriilor de suporteri.

    Mai important decât toate, un echipaj de prim-ajutor, având în dotare o cameră de recompresie, se va afla tot timpul la doar câteva sute de metri distanţă.

    În timp ce se echipa în furgoneta AriTech, Singh se întreba care dintre concurenţi avea să aibă primul nevoie să fie salvat. Cei mai mulţi dintre ei se cunoscuseră cu numai câteva ore mai devreme şi schimbaseră între ei obişnuitele urări nesincere de succes. Iniţial se anunţaseră unsprezece participanţi, dar patru dintre ei renunţaseră, astfel că rămăseseră doar reprezentanţii institutelor AriTech, Gagarin, Clavius, Ţiolkovski, Goddard, CalTech şi MIT. Alergătorul de la MIT - un tip secretos pe nume Robert Steel - încă nu sosise şi avea să fie descalificat dacă nu-şi făcea apariţia în următoarele zece minute. Putea fi vorba de un truc ce ţinea de "războiul psihologic", menit să creeze confuzie în cadrul competiţiei său să împiedice o examinare prea atentă a echipamentului său spaţial -  lucru care oricum n-ar mai fi avut o importanţă deosebită în această fază târzie.

    - Cum stai cu respiraţia? întrebă antrenorul lui Singh după etanşarea căştii.

    - Destul de bine.

    - Ei, deocamdată nici nu depui cine ştie ce efort, Dacă ai nevoie, regulatorul poate creşte debitul de oxigen până la de zece ori. Haide acum, intră în sas, să-ţi verificăm mobilitatea...

    - Echipa de la MIT tocmai a sosit, anunţă observatorul din partea Comitetului Olimpic Interplanetar prin intermediul circuitului public de comunicare. Maratonul va începe peste cincisprezece minute.

    - Vă rog să confirmaţi funcţionarea sistemelor, şopti vocea starterului în urechea lui Robert Singh. Numărul unu?

    - OK.

    - Numărul doi?

    - Da.

    - Numărul trei?

    - Nicio problemă.

    Dar nu se auzi nici un răspuns de la "numărul patru", reprezentanta CalTech-ului. Aceasta se îndepărta de linia de start, mişcându-se cu multă stângăcie.

    "Asta înseamnă că am rămas doar şase", îşi spuse Singh, năpădit de un scurt acces de compasiune. Ce ghinion să faci atâta drum, tocmai de pe Pământ, ca să ai parte de o defecţiune a echipamentului în ultima clipă! Dar era limpede că acolo nu se puteau efectua testări corespunzătoare: niciun simulator nu putea fi îndeajuns de încăpător. Aici era suficient să ieşi din sas şi găseai vid din belşug pentru a satisface pe toată lumea.

    - Începe numărătoarea inversă. Zece, nouă, opt...

    Aceasta nu era una dintre acele competiţii care puteau fi câştigate sau pierdute la linia de start.

    Singh aşteptă un interval destul de mare după ce auzi "zero", estimându-şi cu atenţie unghiul de lansare înainte de a porni din loc.

    Matematica avusese un cuvânt greu de spus în rezolvarea acestei probleme, pentru care computerul AriTech alocase aproape o milisecundă din timpul său de lucru. Gravitaţia de pe Lună, redusă la o şesime, constituia factorul cel mai important, dar în nici un caz singurul. Rigiditatea costumului, debitul optim de inhalare a oxigenului, sarcina calorică, oboseala - toate acestea trebuiseră luate în consideraţie. Şi mai întâi fusese necesar să se rezolve o controversă care data încă de pe vremea primilor oameni ajunşi pe Lună: cum era mai bine, să ţopăi sau să sari în lungime?

    Ambele metode dădeau rezultate destul de bune, dar nu exista precedent pentru ceea ce încerca el acum. Până astăzi, toate costumele fuseseră nişte chestii voluminoase care limitau mobilitatea şi sporeau atât de mult masa celui care le purta încât era necesar un anumit efort pentru începerea mişcării şi uneori un efort similar pentru încetarea ei. Numai că acest costum era diferit.

    Robert Singh încercase să explice diferenţele cu pricina - fără să dezvăluie vreun secret de fabricaţie - în timpul unuia dintre inevitabilele interviuri de dinaintea cursei.

    - Cum de reuşim să-l facem atât de uşor? răspunsese el primei întrebări. Păi, nu e destinat folosirii în timpul zilei.

    - Şi de ce e important lucrul acesta?

    - Nu are nevoie de un sistem de evacuare a căldurii. Soarele poate să pompeze mai mult de un kilowatt în tine. De-aia şi alergăm în timpul nopţii.

    - Aha, chiar eram nedumerit în privinţa asta. Dar n-o să vi se facă prea frig? Că doar în timpul nopţii selenare se poate ajunge la vreo două sute de grade sub zero, nu-i aşa?

    Singh reuşi să se abţină să zâmbească la o întrebare atât de naivă.

    - Propriul trup generează toată căldura de care ai nevoie, chiar şi pe Lună. Şi dacă alergi într-un maraton îţi dă mult mai multă căldură decât ai nevoie.

    - Dar chiar o să puteţi să alergaţi, împachetaţi aşa ca nişte mumii?

    - Aşteptaţi şi-o să vedeţi!

    În siguranţa studioului vorbise destul de încrezător. Dar acum, aflându-se aici pe câmpia asta lunară pustie, expresia aceea "ca nişte mumii" începuse să-l obsedeze. Nu era cea mai optimistă dintre comparaţii.

    Se consolă cu gândul că nu era întrutotul conformă cu adevărul. Nu era înfăşurat în nişte bandaje, ci înveşmântat în două costume mulate pe trup: unul activ, celălalt pasiv. Costumul interior, făcut din bumbac, îl îmbrăca de la gât până la glezne, şi dispunea de o reţea densă de tuburi subţiri şi poroase pentru eliminarea transpiraţiei şi a excesului de căldură. Peste acesta venea costumul exterior de protecţie, rezistent dar extrem de flexibil, făcut dintr-un material asemănător cauciucului şi cuplat prin intermediul unui inel de etanşare cu casca de protecţie, care oferea o vizibilitate de 180 de grade.

    Când Singh întrebase de ce nu i se oferea o vizibilitate de 360 de grade, i se răspunsese cu fermitate:

    "Când alergi, să nu priveşti niciodată înapoi."

    Ei bine, acum era momentul adevărului. Folosindu-se de ambele picioare, se lansă pe o direcţie ascendentă la un unghi mic, depunând în mod deliberat un efort cât mai redus cu putinţă. Totuşi, într-un interval de două secunde atinsese apogeul traiectoriei sale şi se deplasa acum paralel cu suprafaţa lunară, cam la patru metri deasupra ei. Pe Pământ, asta ar fi reprezentat un nou record la proba de săritură în înălţime care, de o jumătate de secol, rămăsese cantonată sub bariera celor trei metri.

    Preţ de o clipă, timpul păru că se târăşte cu încetineală. Devenea conştient de câmpia imensă şi strălucitoare, întinzându-se până spre curbura nealterată a orizontului. Lumina pământului căzută pieziş peste umărul lui dădea iluzia extraordinară că Sinus Iridum era acoperit de zăpadă. Toţi ceilalţi alergători se aflau înaintea lui, unii ridicându-se, alţii coborând de-a lungul parabolelor lor puţin înalte. Iar unul dintre ei avea să aselenizeze cu capul înainte - cel puţin el nu făcuse această jenantă eroare de calcul .

    Ajunse la sol cu picioarele înainte, ridicând un mic nor de praf. Lăsă inerţia să-i pivoteze corpul înainte şi aşteptă până când trupul i se roti cu un unghi de nouăzeci de grade înainte de-a sări din nou în sus.

    Secretul alergării pe Lună, descoperi el rapid, nu consta în a sări atât de sus încât să cobori pe o traiectorie prea abruptă şi să pierzi din impuls în momentul contactului cu solul. După câteva minute de experimentare, găsi compromisul optim şi intră într-un ritm constant. Cât de repede se mişca? Era imposibil să-şi dea seama pe acest teren lipsit de trăsături distinctive, dar trecuse de jumătatea distanţei până la prima bornă kilometrică.

    Mai important, îi întrecuse pe toţi ceilalţi; nici unul nu se afla la mai puţin de o sută de metri de el. În pofida sfatului de a nu se uita înapoi, îşi putu permite luxul să verifice care era situaţia concursului. Nu fu deloc surprins să constate că, în afară de el, nu mai rămăseseră decât trei concurenţi în cursă.

    - Încep să rămân singur pe-aici, spuse el. Ce s-a întâmplat?

    Ăsta ar fi trebui să fie un circuit privat; dar avea îndoieli în privinţa asta. Aproape sigur, celelalte echipe şi mediile de informare în masă îl ţineau sub supraveghere.

    - Goddard a avut o uşoară neetanşeitate. Care-i situaţia ta?

    - Starea 7.

    Oricare dintre ascultători putea foarte bine să ghicească despre ce era vorba. N-avea importanţă. Şapte se presupunea a fi un număr norocos şi Singh spera să continue să-l folosească până la sfârşitul cursei.

    - Tocmai ai trecut de prima bornă, spuse vocea din urechea lui. Timpul scurs: patru minute, zece secunde. Numărul doi e la cincizeci de metri în urma ta şi păstrează distanţa.

    "Ar trebui să mă mişc mai repede, îşi zise Singh. Chiar şi pe Pământ, oricine poate să parcurgă un kilometru în patru minute. Dar abia mi-am intrat în ritm."

    La borna de doi kilometri, reuşise să stabilească un ritm constant şi confortabil, parcurgând distanţa în ceva mai puţin de patru minute. Dacă reuşea să o ţină tot aşa - deşi, fireşte, era imposibil - avea să ajungă la linia de sosire în circa trei ore. Nimeni nu ştia cu adevărat cât putea să dureze parcurgerea celor patruzeci şi doi de kilometri tradiţionali pe Lună. Pronosticurile se situaseră între un foarte optimist "două ore" şi "zece ore". Singh spera să obţină un timp de cinci ore.

    Costumul părea să funcţioneze conform previziunilor: nu-i restrângea în mod nedorit libertatea de mişcare iar regulatorul de oxigen se adapta cerinţelor impuse de plămânii lui. Începea să se simtă tot mai bine. Aceasta nu era o simplă cursă de alergare; era ceva nou în experienţa umană, ceva ce avea să deschidă orizonturi cu totul noi în atletism şi probabil în multe altele.

    Cincizeci de minute mai târziu, la borna de zece kilometri, primi un mesaj de felicitare.

    - Te descurci excelent. Şi s-a mai înregistrat un abandon - Ţiolkovski.

    - Ce s-a întâmplat cu ea?

    - Nu contează. Îţi spun eu mai târziu. Dar e teafără. 

    Singh îşi putea da cu presupusul. Odată, în primele zile ale antrenamentelor sale, aproape că i se făcuse rău în costumul spaţial. Nu era deloc o problemă neînsemnată, căci putea să se termine cu o moarte extrem de neplăcută. Îşi aminti oribila senzaţie rece şi umedă care precedase atacul, pe care îl evitase mărind debitul de oxigen şi termostatul costumului. Nu descoperise niciodată cauza simptomelor: se poate să fi fost de vină nervii sau ceva de la ultima masă - vreo substanţă inofensivă, cu multe calorii dar cu puţine reziduuri, dat fiind că un număr mic de costume erau dotate cu facilităţi sanitare complete.

    Într-o încercare deliberată de a-şi abate mintea de la direcţia deloc profitabilă în care i-o luaseră gândurile, Singh îl chemă pe antrenorul lui.

    - Dacă mergem tot aşa, s-ar putea să termin cursa la pas. Abia dac-am început şi trei s-au şi lăsat păgubaşi.

    - Să nu devii prea sigur de tine, Bob. Aminteşte-ţi de povestea cu iepurele şi ţestoasa.

    - N-am auzit-o, dar îţi înţeleg punctul de vedere.

    Îl înţelese şi mai limpede la borna de cincisprezece kilometri. De câtăva vreme, devenise conştient de o senzaţie de rigidizare tot mai pronunţată a piciorului stâng. Îi venea din ce în ce mai greu să-l îndoaie la contactul cu solul iar lansarea următoare tindea să se producă într-o parte, asimetric. Fără doar şi poate obosea, dar era de aşteptat. Costumul însuşi părea să funcţioneze perfect, aşa încât nu avea nici o problemă reală. Era poate o idee bună să se oprească şi să se odihnească o vreme; regulatorul nu interzicea acest lucru.

    Se opri în loc şi cercetă cu privirea peisajul. Puţine se schimbaseră, doar culmile promontoriului Heraclides erau ceva mai jos, către est. Alaiul de jeepuri lunare, ambulanţe şi maşini de observaţie continua să păstreze o distanţă respectuoasă în spatele alergătorilor, al căror număr scăzuse acum la trei.

    Nu-l surprinse faptul că reprezentantul celor de la Clavius Industries, al doilea participant de pe Lună supravieţuitor, rămăsese în competiţie. Cu totul neaşteptată era în schimb comportarea "viermelui pământean" de la MIT. Robert Steel - ce coincidenţă stranie, aveau aceleaşi iniţiale şi chiar acelaşi nume de botez - era de fapt înaintea lui Clavius. Şi totuşi, n-avea unde să fi făcut un antrenament în condiţii reale. Ştiau oare inginerii de la MIT ceva ce localnicii nu ştiau?

    - Stai bine, Bob? întrebă neliniştit antrenorul său.

    - Am rămas la şapte. Am luat doar o mică pauză. Dar mă minunez de ăsta de la MIT. Se descurcă foarte bine.

    - Da, pentru un pământean. Dar nu uita ce ţi-am spus despre privitul înapoi. O să fim cu ochii pe el.

    Preocupat dar nu îngrijorat, Singh se concentră pentru scurt timp asupra unor exerciţii fizice care ar fi fost totalmente imposibile într-un costum convenţional. Se lăsă chiar jos pe regolitul moale şi pedală energic câteva secunde, ca şi cum ar fi mers pe o bicicletă invizibilă. Era o nouă premieră pentru Lună. Spera ca spectatorii să aprecieze "numărul".

    Când se ridică din nou în picioare, nu rezistă să nu arunce o privire rapidă în urmă. Clavius se afla la trei sute de metri în urmă, clătinându-se într-o parte şi-n alta într-o manieră care indica aproape cu certitudine oboseala. 

    "Proiectanţii costumului tău nu sunt la fel de buni ca ai mei, îşi spuse Singh; nu cred că ai să-mi mai ţii multă vreme companie."

    Lucru care cu siguranţă că nu era adevărat în ceea ce-l privea pe domnul Robert de la MIT. În orice caz, acesta părea să se apropie tot mai mult.

    Singh hotărî să-şi modifice modul de mişcare, să-şi solicite noi grupe de muşchi şi să reducă riscurile unor crampe - un alt pericol în legătură cu care antrenorul lui îl avertizase. Saltul de cangur fusese rapid şi eficient, dar un pas săltăreţ era mai comod şi mai puţin obositor, pur şi simplu pentru că era mai natural.

    Cu toate acestea, la borna de douăzeci de kilometri reveni la saltul de cangur, ca să dea tuturor muşchilor săi şanse egale. Totodată i se făcu sete şi supse câţiva centilitri de suc de fructe din muştiucul plasat convenabil în interiorul căştii.

    Douăzeci şi doi de kilometri până la sosire şi mai avea un singur adversar. În cele din urmă, Clavius abandonase. În acest prim maraton lunar, bronzul nu avea să se decerneze. Era o luptă directă între Pământ şi Lună.

    - Felicitări, Bob, chicoti antrenorul lui câţiva kilometri mai târziu. Tocmai ai făcut exact două mii de salturi uriaşe pentru omenire. Neil Armstrong ar fi fost mândru de tine.

    - Nu cred că mi le-ai numărat, dar oricum e o chestie simpatică. Am o mică problemă.

    - Ce este?

    - Pare ciudat, dar mi se răcesc picioarele.

    Urmă o tăcere atât de lungă încât îşi repetă plângerea.

    - Verificam, Bob. Sunt singur că n-ai de ce să-ţi faci griji.

    - Sper.

    Părea într-adevăr o problemă banală, dar în spaţiul cosmic nu există probleme banale. În ultimele zece-cincisprezece minute, Singh devenise conştient de o uşoară jenă: avea senzaţia că merge prin zăpadă, purtând pantofi sau ghete care nu reuşeau să-l adăpostească de frig. Şi senzaţia se înrăutăţea.

    Ei bine, în mod cert nu putea fi vorba de zăpadă în Golful Curcubeelor, deşi lumina pământului dădea adeseori această iluzie. Numai că aici la miezul nopţii regolitul era mult mai rece chiar şi decât zăpada iernilor din Antarctica - cu cel puţin o sută de grade mai rece.

    N-ar fi trebuit să conteze. Regolitul era un foarte prost conducător de căldură iar izolaţia de la încălţămintea sa ar fi trebuit să-i ofere o protecţie suficientă. Era evident că nu reuşea s-o facă.

    O tuse stingherită răsună în interiorul căştii sale.
    - Îmi pare rău de chestia asta, Bob. Am impresia că ghetele alea ar fi trebuit să aibă nişte tălpi mai groase.
    - Bine că mi-o spui acum. În fine, mă descurc eu.
    Douăzeci de minute mai târziu nu mai era la fel de sigur. Senzaţia de jenă începuse să se transforme în durere; picioarele începuseră să-i îngheţe. Nu se aflase niciodată într-un climat cu adevărat rece si era o experienţă nouă pentru el. Nu era sigur cum trebuia să procedeze sau cum să-şi dea seama când anume simptomele deveneau periculoase. Nu riscau oare şi exploratorii polari să rămână fără degetele de la picioare - sau chiar fără membre întregi? Dincolo de neplăcerile provocate de o astfel de situaţie, Singh nu voia să-şi piardă timpul într-un salon de regenerare. Pentru recuperarea unui picior era nevoie de o săptămână întreagă...
    - Ce s-a întâmplat? se interesă vocea neliniştită a antrenorului. Am impresia că ai necazuri.
    Nu avea necazuri, era în agonie. Avea nevoie de toată voinţa ca să nu ţipe de durere de fiecare dată când atingea suprafaţa lunară şi răvăşea solul, care-i sorbea parcă viaţa picătură cu picătură.
    - Trebuie să mă odihnesc câteva clipe şi să mă gândesc la chestia asta.
    Singh se lăsă cu grijă pe solul moale, întrebându-se dacă nu cumva frigul avea să pătrundă instantaneu prin jumătatea superioară a costumului său. Dar nici pomeneală de aşa ceva şi Bob se relaxă. Era probabil în siguranţă câteva minute şi avea să primească o mulţime de avertismente înainte ca Luna să încerce să-i congeleze trunchiul.
    Îşi ridică ambele picioare şi îşi îndoi degetele. Cel puţin şi le simţea şi îi ascultau comenzile. Acum să vezi comedie! Reporterii din camionul acela de observaţie îşi închipuia probabil că înnebunise sau că executa cine ştie ce ritual religios obscur - expunându-şi tălpile în direcţia stelelor.
    Se întrebă ce le spuneau oare spectatorilor lor împrăştiaţi prin cosmos.
    Deja se simţea ceva mai în largul său; acum, că picioarele nu se mai aflau în contact direct cu solul, circulaţia sanguină câştiga bătălia împotriva pierderii de căldură. Dar era de vină imaginaţia sau simţea într-adevăr un uşor fior în şale?
    Fu lovit brusc de un alt gând neliniştitor. "Îmi încălzesc picioarele îndreptându-le spre cerul nopţii - spre Universul însuşi. Şi orice elev de şcoală primară ştie că asta înseamnă trei grade deasupra lui zero absolut. Prin comparaţie, regolitul lunar e mai fierbinte decât apa clocotindă."
    - Aşadar, fac ceea ce trebuie? Sigur, picioarele mele nu par să piardă bătălia împotriva acestui burete cosmic absorbant de căldură.
    Zăcând aproape întins pe burtă în Golful Curcubeelor, ţinându-şi picioarele ridicate la nişte unghiuri ridicole către stelele abia vizibile şi Pământul strălucitor, Robert Singh medita asupra acestei mici probleme de fizică. Erau probabil prea mulţi factori implicaţi pentru ca răspunsul să fie simplu, dar într-o primă aproximaţie, era bun şi acesta...
    Era o chestiune referitoare la raportul dintre conducţie şi radiaţie. Materialul din care erau confecţionate ghetele lui spaţiale era mai bun la primul decât la al doilea dintre termenii raportului.    Când se aflau în contact fizic cu regolitul lunar, ghetele pierdeau căldura lui corporală mi repede decât o putea el genera. Situaţia se inversa când radiau spre cerul liber. Din fericire pentru el.
    - MIT te prinde din urmă, Bob. Ar fi bine s-o iei din loc.
    Singh fu nevoit să-l admire pe urmăritorul lui perseverent. Merita argintul. "Dar al naibii să fiu dac-am să-l las să câştige aurul. Hai, la drum, băiete. Mai sunt doar zece kilometri - să zicem, vreo două mii de salturi."
    Primele trei sau patru se dovediră a nu fi prea rele, dar pe urmă frigul începu să se facă simţit din nou. Singh ştia că dacă se oprea iar, nu va mai fi în stare să continue. Nu-i mai rămânea decât să scrâşnească din dinţi şi să pretindă că durerea nu era decât o iluzie care putea fi îndepărtată printr-un efort de voinţă. Unde mai văzuse el un exemplu perfect în acest sens? Mai parcurse încă un kilometru agonizant până când reuşi să-şi aducă aminte.
    Cu ani în urmă vizionase un material video vechi de un secol despre mersul pe foc, executat în cursul unei ceremonii religioase pe pământ. Un şanţ lung fusese umplut cu tăciuni încinşi şi credincioşii păşeau desculţi de la un capăt la altul, fără grabă şi degajaţi, manifestând mai puţină îngrijorare decât dacă ar fi umblat pe nisip. Chiar dacă asta nu dovedea nimic despre puterea vreunui zeu, era o demonstraţie uluitoare de curaj şi încredere în sine. De bună seamă că putea şi el să facă la fel; de-acum era foarte simplu să-şi imagineze că mergea pe foc...
    Să mergi pe flăcări aici, pe Lună! Nu se putu abţine să râdă de această idee şi, pentru o clipă, durerea aproape că-i dispăru. Aşadar, gândul reuşise să învingă materia, cel puţin pentru câteva secunde.
    - Au rămas doar cinci borne - te descurci de minune. Dar MIT te ajunge din urmă. Nu te relaxa.
    Să se relaxeze! Cât şi-ar fi dorit s-o poată face! Deoarece durerea ascuţită domina toate celelalte senzaţii, aproape că scăpase din vedere oboseala crescândă care făcea tot mai dificilă mişcarea înainte. Renunţase la salturi şi alesese o soluţie de compromis, deplasându-se cu nişte paşi lungi şi înceţi, care ar fi fost impresionanţi pe Pământ, dar care pe Lună aveau un aspect jalnic.
    La trei kilometri de linia de finiş fu cât pe ce să se dea bătut şi să cheme ambulanţa; probabil că era deja prea târziu ca să-şi mai salveze picioarele. Şi deodată, tocmai când simţea că ajunsese la capătul puterilor, observă un lucru pe care cu siguranţă că l-ar fi văzut şi înainte dacă nu şi-ar fi concentrat toate simţurile asupra terenului aflat imediat înaintea sa.
    Orizontul nu mai era o linie dreaptă şi monotonă, separând peisajul incandescent de noaptea neagră a spaţiului cosmic. Se apropia de limita vestică a Golfului Curcubeelor şl piscurile blând rotunjite ale promontoriului Laplace se înălţau deasupra curburii Lunii. Imaginea aceasta, alături de conştiinţa faptului că propriile sale eforturi ridicaseră acei munţi în câmpul vizual, îi dădură lui Singh un ultim impuls de energie.
    Iar acum nu mai exista nimic altceva în univers decât linia de sosire. Se afla la numai câţiva metri de ea când adversarul său tenace ţâşni înaintea lui, într-un sprint final ce părea să nu reclame niciun efort.
    Când îşi recăpătă cunoştinţa, zăcea în interiorul unei ambulanţe, suferind dar fără să simtă nicio durere.
    - N-ai să mai fii în stare să umbli prea mult pentru o vreme, auzi el o voce ce părea să vină de la ani-lumină depărtare. Cel mai grav caz de degerare pe care l-am văzut vreodată. Dar ţi-am administrat un anestezic local şi n-o să fie nevoie să-ţi cumperi o pereche de picioare noi.
    Era şi ăsta un soi de consolare, dar care nu reuşea să compenseze amărăciunea provocată de faptul că, în pofida tuturor eforturilor, eşuase tocmai când victoria părea atât de la îndemână. Cine spusese oare că "victoria nu este cel mai important lucru, ci este singurul lucru important"? Se întrebă dacă era cazul să se mai deranjeze să se prezinte la decernarea medaliilor.
    - Pulsul ţi-a revenit la normal. Cum te simţi?
    - Oribil.
    - Atunci poate că asta o să te înveselească. Eşti pregătit pentru un şoc... unul plăcut?
    - Nu ştiu. S-auzim.
    - Tu eşti câştigătorul. Nu, nu-ncerca să te ridici!
    - Cum? De ce?
    - Comitetul Olimpic e furios, dar cei de la MIT râd de se prăpădesc. Imediat ce s-a terminat cursa, au mărturisit că Robert al lor era de fapt Robot - Homiform pentru utilizări generale, varianta 9. Nu-i de mirare că individul - pardon, maşinăria - a ieşit pe locul întâi. Astfel că performanţa ta este cu atât mai impresionantă. Felicitările curg din toate părţile. Eşti celebru, indiferent dacă-ţi place sau nu.
    Deşi celebritatea n-a durat mult, medalia de aur a rămas pentru tot restul vieţii unul din obiectele personale cele mai preţuite ale lui Robert Singh. Totuşi, el nu şi-a dat seama ce inaugurase până la a treia ediţie a Jocurilor Olimpice Selenare, desfăşurate opt ani mai târziu. La vremea aceea, medicii spaţiali împrumutaseră de la scufundătorii din adâncurile mărilor tehnica "respiraţiei lichide", inundând plămânii cu un fluid saturat cu oxigen.
    Aşa s-a făcut că învingătorul primului maraton desfăşurat pe Lună, împreună cu cea mai mare parte a speciei umane răspândite în Sistemul Solar, au privit cu o admiraţie încărcată de veneraţie cum, protejat împotriva vidului, Karl Gregorios şi-a stabilit recordul de două minute în cursa de un kilometru, alergând în Golful Curcubeelor, la fel de dezbrăcat ca şi strămoşii săi greci în primele Jocuri Olimpice, cu trei mii de ani mai devreme.

                                                           10.
                                    INSTALAȚIE PENTRU LOCUIT

                   După ce a absolvit AriTech cu nişte note suspect de mari, astro-specialistul Robert Singh nu a avut niciun fel de dificultăţi să-şi asigure un post de inginer asistent (propulsie) pe una din navetele Pământ - Lună regulate, mai cunoscute sub denumirea de "cursele de lapte", atribuită din motive care acum nu se mai cunosc.
    Asta îi convenea de minune deoarece, spre surprinderea ei, Freyda descoperise între timp că, la urma urmei, Luna era un loc interesant. Hotărâse să-şi petreacă acolo câţiva ani, specializându-se în echivalentul selenar al goanei după aur, care avusese loc pe Pământ.
    Dar ceea ce prospectorii căutau de multă vreme pe Lună era ceva cu mult mai valoros decât ceea ce între timp devenise un metal cât se poate de banal.
    Era vorba de apă sau, pentru mai multă exactitate, de gheaţă. Cu toate că eonii de bombardament meteoric şi activitatea vulcanică sporadică ce răvăşiseră straturile de suprafaţă ale Lunii până la adâncimi de câteva sute de metri îndepărtaseră cu mult timp în urmă toate urmele de apă - lichidă, solidă sau gazoasă - mai dăinuia încă speranţa că în straturile adânci de sol de la poli, unde temperatura se menţinea tot timpul mult sub punctul de îngheţ, era posibil să mai existe straturi de gheaţă fosilă rămase din vremurile când Luna se condensase din reziduurile primordiale ale Sistemului Solar.
    Majoritatea selenologilor credea că asta nu era decât fantezie pură, dar existaseră numeroase indicii amăgitoare capabile să nu lase visul să moară. Freyda a avut îndeajuns de mult noroc ca să se numere printre membrii echipei care a descoperit prima dintre minele de gheaţă de la Polul Sud. Fapt care nu numai că avea să transforme în cele din urmă economia Lunii, dar a avut un impact extrem de benefic asupra "economiei Singh-Carroll". Împreună, se bucurau acum de un credit suficient pentru ca să închirieze o locuinţă Fuller şi să locuiască oriunde doreau pe Pământ.
    Pe Pământ.
    Se aşteptau în continuare să-şi petreacă cea mai mare parte a vieţii prin alte părţi, dar erau nerăbdători să aibă un fiu. Dacă acesta s-ar fi născut pe Lună, n-ar fi avut niciodată forţa necesară să viziteze planeta părinţilor săi. Pe de altă parte, purtarea sarcinii la gravitaţia terestră i-ar fi oferit copilului libertatea întregului Sistem Solar.
    De asemenea, au convenit ca prima localizare a căminului lor să fie în deşertul Arizona. Cu toate că acesta devenea destul de aglomerat, mai rămâneau destule mostre de geologie antică pe care Freyda să le poată cerceta în voie. În plus, era analogul cel mai apropiat pentru Marte, pe care amândoi erau hotărâţi să-l viziteze într-o bună zi - "înainte de a fi deteriorat", cum comenta Freyda, doar pe jumătate în glumă.
    Problema cea mai dificilă a fost alegerea modelului optim de casă Fuller din multitudinea de variante disponibile. Denumite după marele inginer-arhitect al secolului al XX-lea, Buckminster Fuller, şi utilizând tehnologii la care acesta visase dar nu apucase să le vadă în timpul vieţii, locuinţele erau practic autonome şi puteau asigura subzistenţa ocupanţilor lor pe o perioadă aproape nedefinită.
    Energia era asigurată de o unitate de fuziune etanşă, care necesita completarea rezervei de apă îmbogăţită la un interval de câţiva ani. Puterea totală a unităţii era de o sută de kilowaţi, un asemenea nivel energetic modest fiind destul de adecvat pentru orice locuinţă bine proiectată, iar tensiunea de curent continuu de 96 de volţi putea electrocuta doar pe sinucigaşii cei mai hotărâţi.
    Clienţilor cu veleităţi tehnice care întrebau "De ce tocmai 96 de volţi?", cei de la Consorţiul Fuller le explicau răbdători că inginerii erau nişte sclavi ai obişnuinţei: cu numai două secole în urmă, sistemele de 12 şi 24 de volţi fuseseră sisteme-standard, iar aritmetica ar fi fost cu mult mai uşoară dacă oamenii ar fi avut douăsprezece degete la mâini, în loc de zece.
    A fost nevoie de aproape un secol pentru a se realiza acceptarea generală de către public a celei mai controversate caracteristici a locuinţei Fuller: sistemul de reciclare a hranei. Fără îndoială că, la începuturile erei agricole, fusese nevoie de şi mai mult timp pentru ca vânătorii-agricultori să-şi înfrângă repulsia faţă de împrăştierea bălegarului peste viitoarea lor hrană. Vreme de milenii, pragmaticii chinezi merseră chiar mai departe, folosindu-şi propriile excremente pentru a fertiliza lanurile de orez.
    Dar prejudecăţile şi tabuurile legate de alimentaţie sunt printre cele mai puternice care guvernează comportamentul uman şi adeseori logica nu este suficientă pentru a le învinge. Una era reciclarea excrementelor în câmp deschis, cu ajutorul luminii sănătoase a soarelui; cu totul altceva era să o faci în propria casă, cu nişte dispozitive electronice misterioase. Multă vreme, Consorţiul Fuller a argumentat în van: "Nici măcar Dumnezeu nu poate diferenţia un atom de carbon de altul."Cei mai mulţi dintre potenţialii clienţi credeau că ei pot.
    În cele din urmă, aşa cum se întâmplă de obicei, criteriile economice au învins. Să nu mai duci grija cheltuielilor legate de hrană şi să ai la dispoziţie o gamă practic nelimitată de meniuri stocată în memoria "creierului casei" erau tentaţii la care puţini puteau rezista. Toate celelalte îndoieli au fost învinse cu o soluţie extrem de simplă, dar eficientă: ca o dotare opţională se putea asigura o mică grădină. Deşi sistemul de reciclare putea funcţiona foarte bine şi fără ea, vederea unor flori minunate întorcându-şi feţele către soare avea darul să liniştească multe stomacuri sensibile.
    Până la ei, nu mai existaseră decât alţi doi deţinători ai locuinţei închiriate de Freyda şi Robert (Consorţiul nu le vindea niciodată) iar "durata medie până la defecţiune" garantată pentru unităţile sale principale era de cincisprezece ani. La acea vreme, urmau să aibă nevoie de un nou model, care să fie îndeajuns de încăpător şi pentru un adolescent plin de vitalitate.
    Dintr-un motiv sau altul, n-au reuşit niciodată să-l întrebe pe Brain despre obişnuitele mesaje de rămas bun şi de bun venit lăsate de chiriaşii de dinaintea lor. Amândoi aveau gândurile şi visele fixate prea ferm asupra unui viitor despre care, asemenea tuturor cuplurilor tinere, nu puteau să creadă că avea să cunoască vreodată un sfârșit.

                                                     11.
                                   RĂMAS BUN, PĂMÂNT

                  Tobby Carroll Singh s-a născut în Arizona, aşa cum plănuiseră părinţii săi. Robert a continuat să activeze pe naveta Pământ-Lună, avansând la rangul de inginer principal şi declinând chiar o ofertă de a merge pe Marte, căci nu dorea să se afle departe de fiul său pentru perioade de câteva luni în şir.
    Freyda a rămas pe Pământ şi, la drept vorbind, arareori a părăsit Federaţia Americană. Deşi a renunţat la deplasările pe teren, a fost în măsură să-şi continue neabătut cercetările şi asta în condiţii de confort considerabil sporit, via băncile de date şi imaginile transmise prin satelit. Era de-acum o glumă răsuflată ideea că geologia încetase să mai fie o profesie rezervată masculilor viguroşi, dat fiindcă algoritmii de procesare a imaginilor înlocuiseră ciocanele.
    Toby avea trei ani când părinţii lui au hotărât că roboţii prietenoşi nu mai erau de ajuns ca să-i ţină tovărăşie la joacă. Un câine era o opţiune evidentă şi erau pe punctul să achiziţioneze un Scottie modificat genetic (IQ canin garantat - 120) când au apărut pe piaţă primele exemplare de minitigri.
    A fost o dragoste la prima vedere.
    Tigrul bengalez este cel mai frumos dintre toate felinele mari - şi probabil dintre toate mamiferele. Pe la începutul secolului al XXI-lea el a dispărut în mediul său natural, cu puţin înainte ca însuşi mediul respectiv să dispară. Dar câteva sute de exemplare ale acestei specii splendide continuau să ducă o viaţă îndestulată în grădini zoologice şi în rezervaţii. Chiar dacă toate acestea ar fi murit, ADN-ul lor fusese bineînţeles descifrat în totalitate şi recrearea lor ar fi fost o treabă extrem de simplă.
    Tigrette era un produs secundar al ingineriei genetice. După toate aparenţele, era o exemplificare perfectă a speciei sale, dar avea să cântărească doar treizeci de kilograme chiar la maturitate. Dispoziţia ei psihică - de asemenea dirijată cu atenţie - era aceea a unei pisicuţe jucăuşe şi drăgăstoase. Singh nu obosea niciodată să o urmărească în timp ce se lua după micii roboţi însărcinaţi cu curăţenia, pe care era limpede că îi considera nişte animale ce trebuiau investigate cu foarte multă prudenţă, întrucât combinaţiile de mirosuri emanate de aceştia nu se regăseau printre amintirile sale ancestrale. În ceea ce-i privea, roboţii nu erau deloc dumiriţi în privinţa ei.
    Uneori, când dormea, o confundau cu un preş şi încercau să o cureţe cu aspiratorul, cu rezultate dintre cele mai comice.
    Această ocazie nu se ivea prea des, căci minitigrul dormea de obicei în patul lui Toby. Freyda s-a opus din motive igienice, până când a observat cât de mult timp petrecea micul animal ca să se ferchezuiască, prin comparaţie cu contactele extrem de sporadice al lui Toby cu apa şi săpunul. O eventuală contaminare nu avea să se producă în direcţia de care se temuse Freyda.
    Tigrette era ceva mai mică decât o pisică domestică ajunsă la maturitate atunci când a devenit membră a familiei, pe care foarte curând a pus stăpânire. N-a trecut mult şi Robert a început să se plângă, mai în glumă, mai în serios, că Toby nici nu mai observa când tatăl lui era plecat în spaţiu.
    Probabil că sosirea Tigrettei a inspirat şi o altă schimbare. Freyda se simţise dintotdeauna atrasă de continentul strămoşilor ei şi păstra ca pe un odor de preţ un exemplar ferfeniţit din romanul Rădăcini al lui Arthur Hailey. "Şi-apoi, spunea ea, n-au fost niciodată tigri în Africa. A sosit timpul să fie."
    Una peste alta, erau fericiţi în noul lor amplasament, în ciuda aducerilor aminte întâmplătoare în privinţa trecutului său oribil - ca atunci când Toby a dezgropat pe plajă scheletul unui copil care continua să strângă la piept o păpuşă. Multe nopţi după aceea s-a trezit din somn ţipând şi nici măcar prezenţa lui Tigrette n-a putut să-l liniştească.
    Cam pe la a zecea aniversare a lui Toby - sărbătorită prin sosirea a trei mătuşi şi unchi, adevăraţi şi a mai multor duzini de unchi şi mătuşi onorifice - atât Robert cât şi Freyda şi-au dat seama că prima etapă a relaţiei lor se terminase. Noutatea ei, ca să nu mai vorbim de pasiunea acesteia, se ostoiseră de mult. Deveniseră nimic mai mult decât doi buni prieteni, fiecare luând compania celuilalt drept ceva de la sine înţeles. Cu un minimum de gelozie, amândoi îşi făcuseră alţi amanţi. De câteva ori au experimentat în grupuri de câte trei, şi o dată în patru. În ciuda bunăvoinţei manifestate de, toate părţile implicate, rezultatele au fost întotdeauna mai curând comice decât erotice.
    Ruptura finală nu a avut nimic de-a face cu vreuna din relaţiile umane. De ce, se întreba adesea Robert Singh, ne dăruim inimile unor prieteni a căror viaţă este atât de scurtă faţă de a noastră?
    Cu multă vreme în urmă, vegetaţia acaparatoare a junglei ştersese de pe faţa Pământului placheta metalică purtând inscripţia:
    TIG R E T T E
    AICI SE ODIHNEŞTE VEŞNIC FRUMUSEŢEA, LOIALITATEA, PUTEREA
    Deşi acum părea ceva petrecut într-o altă viaţă, Robert Singh n-avea să uite niciodată cum se sfârşise copilăria lui Toby, cu Tigrette în braţele sale în timp ce lumina se stingea încet în ochii ei iubitori.
    Era timpul să plece.

                                                          12.
                                     NISIPURILE DE PE MARTE

                        Deși fusese întotdeauna hotărât să ajungă acolo în cele din urmă, Robert Singh a lăsat Marte pe unul din ultimele locuri în agenda vieţii sale. Împlinise deja cincizeci şi cinci de ani când, încă o dată, Soarta a hotărât când şi cum.
    Turiştii de pe Marte erau rari pe Lună şi, datorită carantinei foarte eficiente stabilite de gravitaţia planetei, practic inexistenţi pe Pământ. Mulţi erau cei care pretindeau că nici nu le pasă.
    Toată lumea ştia că Pământul era zgomotos, urât mirositor, poluat şi îngrozitor de aglomerat - aproape trei miliarde de oameni! Fără a mai vorbi de cât era de periculos cu uraganele, cutremurele şi vulcanii săi...
    Cu toate acestea, Charmayne Jorgen privea cu melancolie în direcţia Pământului, în sala-observator a institutului AriTech atunci când Robert Singh a întâlnit-o pentru prima oară. Cupola cu o deschidere de douăzeci de metri, o capodoperă inginerească, era atât de transparentă încât nimic nu părea să stea în calea vidului cosmic. Vizitatorii mai slabi de înger nu puteau suporta experienţa decât câteva secunde.
    În timpul studenţiei sale foarte ocupate, Robert Singh nu prea dăduse pe acolo, dar acum îi prezenta unuia dintre colegii săi de pe navă dotările şi amenajările universităţii sale şi acela era unul din punctele de staţionare obligatorii. În timp ce trecea de cele trei seturi de uşi automate, el comentă:
    - Dacă această cupolă explodează, perechea exterioară se închide într-o secundă. Cel de-al treilea set de uşi se închide după un interval de cincisprezece secunde pentru a permite oricui se află înăuntru să ajungă la loc sigur.
    - Doar dacă nu sunt absorbiţi spre exterior. Când a fost ultima oară testată?
    - Să vedem. Uite marca de certificare. E datată, mda, acum două luni.
    - Nu la asta mă refeream! Orice circuit electronic tembel poate că închidă nişte uşi. S-a făcut vreodată un test în condiţii reale?
    - Cum adică, să se fisureze cupola? E o-ntrebare stupidă. Îţi dai seama cât costă?
    În clipa aceea, conversaţia prietenească încetă brusc, căci cei doi vizitatori îşi dădură seama că nu erau singuri.
    Tăcerea se prelungi un timp nedefinit. În cele din urmă, însoţitorul lui Robert Singh spuse:
   - Dacă nu cumva ai rămas fără limbă, Bob, ai putea cel puţin să faci prezentările.
    Se afla în continuare în termeni excelenţi cu Freyda, dar se vedeau din ce în ce mai rar acum când ea se mutase din nou în Arizona iar Toby câştigase o bursă la Conservatorul din Moscova - spre surprinderea plină de încântare a părinţilor săi, care nu dăduseră dovadă vreodată nici de cea mai mică urmă de talent muzical. Aşa încât a părut, perfect natural ca atunci când Charmayne Jorgen s-a întors pe Marte, Robert Singh să o urmeze cât mai curând cu putinţă. Cu pregătirea şi experienţa sa - alături de ecourile modestei sale celebrităţi, ce încă mai dăinuia şi pe care, la nevoie, o exploata fără scrupule - aranjarea unui astfel de transfer nu a fost dificilă. Curând după cea de-a cincizeci şi şasea aniversare, el amartiza la Port Lowell. Era acum un neo-marţian - şi aşa avea să rămână, căci nu se născuse pe această planetă.
    - Nu-mi pasă că mi se spune neo-marţian, îi spuse el lui Charmayne, atâta timp cât cei care-mi zic astfel o fac cu zâmbetul pe buze.
    - Aşa o să fie, dragul meu, îi răspunse ea. Cu muşchii tăi pământeni, eşti mult mai - puternic decât majoritatea celor de pe-aici.
    Asta era adevărat, dar nu se ştia pentru cât timp. Dacă nu se ţinea de exerciţiile fizice cu mai multă rigurozitate decât bănuia că o va face, avea să devină în curând un adaptat la condiţiile de pe Marte.
    Ceea ce nu era lipsit de avantaje. Marţienii susţineau că planeta lor, şi nu Venus, ar fi trebuit numită planeta iubirii. Gravitaţia standard a Pământului era ridicolă, dacă nu chiar periculoasă.
    Coastele rupte din pricina greutăţii, crampele şi accidentele circulatorii erau doar câteva dintre accidentele posibile cu care se confruntau amanţii tereştri. Gravitaţia redusă la o şesime de pe Lună reprezenta o ameliorare considerabilă, dar experţii considerau că nu era tocmai suficientă pentru un contact acceptabil.
     Cât despre mult ridicata în slăvi gravitaţie zero a spaţiului cosmic, după ce senzaţia de noutate iniţială se atenuase, a devenit ceva plictisitor. Practicanţii trebuiau să aloce prea mult timp problemelor de joncţiune şi andocare. Treimea de gravitaţie standard de pe Marte reprezenta un compromis perfect.
    Ca toţi noii imigranţi, Robert Singh şi-a petrecut primele săptămâni făcând Marele Tur Marţian: Muntele Olympus, Valea Mariner, Stâncile de Gheaţă de la Polul Sud, Depresiunea Hellas - aceasta din urmă fiind la vremea aceea binecunoscută în rândul tinerilor aventuroşi cărora le plăcea să se grozăvească în concursuri de rezistenţă fără echipament de respiraţie. Presiunea atmosferică tocmai ajunsese la o valoare suficientă pentru astfel de isprăvi, chiar dacă procentajul de oxigen era prea scăzut pentru susţinerea vieţii. Recordul, denumit impropriu, "în aer liber", ajunsese la puţin peste zece minute.
    Reacţia iniţială a lui Singh faţă de Marte a fost de uşoară dezamăgire. Făcuse atât de multe excursii imaginare pe deasupra peisajelor marţiene, adeseori la viteze ameţitoare şi cu intensificarea imaginii, încât uneori realitatea era dezamăgitoare. Problema legată de cele mai cunoscute forme de relief ale planetei consta în chiar dimensiunile lor: erau atât de uriaşe încât nu puteau fi apreciate cum se cuvine decât din spaţiu, nu când te aflai efectiv cu picioarele pe ele.
    Muntele Olympus era exemplul cel mai concludent. Marţienii aminteau cu mândrie că era de trei ori mai înalt decât orice alt munte de pe Pământ, dar munţii Himalaya sau Stâncoşi erau mult mai impresionaţi pentru că erau cu mult mai abrupţi. Având o deschidere de şase sute de kilometri la bază, Olympus apărea mai curând ca q băşică uriaşă pe faţa lui Marte decât ca un munte. În proporţie de nouăzeci la sută nu era altceva decât o câmpie cu o pantă domoală.
    Iar cu excepţia porţiunilor sale mai înguste, Valea Mariner nu se ridica nici ea la înălţimea reclamelor turistice. Era atât de largă încât din centrul ei ambele "maluri" se situau sub linia orizontului. Dacă nu ar fi fost tocmai acea lipsă de tact care întotdeauna le pricinuia necazuri neo-marţienilor, Singh ar fi fost tentat să facă nişte comparaţii umilitoare cu mult mai micul Grand Canyon.
    Cu toate acestea, după câteva săptămâni, el a început să aprecieze subtilităţile şi frumuseţile care explicau devotamentul pasionat al coloniştilor (acesta era un alt cuvânt pe care trebuia să îl evite cu grijă) faţă de planeta lor. Şi deşi ştia cum nu se putea mai bine că suprafaţa de uscat a lui Marte era aproape egală cu a Pământului, datorită absenţei oceanelor, nu înceta să fie surprins de întinderea sa.
    Nu avea importanţă că avea un diametru cât jumătate din diametrul Pământului; era o planetă mare...
    Şi era în schimbare, chiar dacă una foarte lentă. Lichenii şi ciupercile modificate începeau să domine rocile oxidate, inversând procesul de moarte prin oxidare care surprinsese planeta cu eoni în urmă. Probabil cel mai reuşit invadator de pe Pământ a fost o varietate modificată a "cactusului fereastră" - o plantă cu o epidermă rezistentă care arăta de parcă Natura încercase să proiecteze un costum spaţial. Încercările de aclimatizare pe Lună eşuaseră, dar pe câmpiile marţiene planta prospera.
    Toată lumea de pe Marte trebuia să muncească pentru a-şi câştiga existenţa şi, cu toate că Robert Singh efectuase un substanţial transfer de credite din Contul său considerabil de pe Terra, nici el nu făcea excepţie de la regulă. Nici nu şi-ar fi dorit să facă. Mai avea în faţa lui decenii de viaţă activă şi dorea să le valorifice la maximum - atâta timp cât putea să petreacă alături de noua sa familie cât mai mult timp posibil.
    Acesta era un alt motiv pentru venirea pe Marte: era încă o planetă pustie şi aici i se permitea să aibă doi copii. Prima lui fiică, Mirelle, s-a născut în primul an de la amartizare; Martin a venit pe lume trei ani mai târziu. Au mai trecut cinci ani până când căpitanul Robert Singh a simţit din nou dorinţa de a "respira spaţiul" sau cel puţin spaţiul cosmic îndepărtat. Era prea mulţumit de familia şi de munca sa.
    Fireşte, făcea călătorii frecvente pe Phobos şi Deimos, legate de regulă de îndatoririle sale de mare responsabilitate (şi bine remunerate) în calitate de inspector de nave al companiei Lloyd's de pe Pământ. Nu prea avea multe de făcut pe Phobos, satelitul mai mare şi mai apropiat al lui Marte, în afară de inspectarea Şcolii de Antrenament Spaţial, unde era privit cu o veneraţie considerabilă de către cadeţi. În ceea ce-l privea, se simţea bine în compania lor. Îl făceau să se simtă cu treizeci - mă rog, douăzeci - de ani mai tânăr, şi stătea în legătură cu cele mai noi cercetări ale tehnologiei spaţiale.
    La un moment dat, Phobos fusese considerat ca o sursă nepreţuită de materii prime pentru proiectele de construcţie spaţială, dar conservatorii de pe Marte - simţindu-se probabil vinovaţi pentru procesul constant de terraformizare a propriei lor planete - reuşiseră să prevină acest lucru.
    Cu toate că micul satelit negru ca tăciunele era prea puţin bătător la ochi pe cerul nopţii, încât prea puţini oameni îl observau vreodată, sloganul "Nu-l jefuiţi pe Phobos!" îşi făcuse efectul.
    Din fericire, celălalt satelit, Deimos, mai mic şi mai îndepărtat, era în anumite privinţe o alternativă mai bună. Deşi avea un diametru mediu puţin mai mare de doisprezece kilometri, el putea să asigure şantierelor locale majoritatea metalelor necesare în următoarele secole şi nimănui nu-i păsa prea mult dacă micuţul satelit dispărea încetul cu încetul în următoarea mie de ani. Mai mult decât atât, câmpul său gravitaţional era atât de slab încât un brânci zdravăn era suficient pentru lansarea produselor sale spre destinaţie.
    La fel ca toate porturile aglomerate din toate timpurile, Port Deimos era o harababură dezordonată. Prima oară când Robert Singh a pus ochii pe Goliath a fost în Şantierul Deimos 3, unde era supus inspecţiei şi reutilării obişnuite o dată la cinci ani. La prima vedere, nava nu avea nimic neobişnuit: nu era cu nimic mai urâtă ca majoritatea vehiculelor spaţiale cu rază mare de acţiune.
    Având o masă de zece mii de tone, fără încărcătură, şi o lungime totală de o sută cincizeci de metri, nu era deosebit de mare ca dimensiuni iar caracteristica sa cea mai importantă rămânea ascunsă vederii. Motoarele de rachetă cu fuziune la cald ale lui Goliath, utilizând în mod normal ca fluid de lucru hidrogenul, dar apte să funcţioneze la nevoie şi cu apă, erau cu mult mai puternice decât ar fi fost nevoie pentru o navă cu un astfel de gabarit. Cu excepţia unor teste de câteva secunde, ele nu fuseseră întrebuinţate niciodată la puterea maximă.
    A doua oară când Robert Singh a văzut nava Goliath aceasta se afla tot pe Deimos, după încă cinci ani lipsiţi de evenimente petrecuţi în staţionare. Iar căpitanul ei ajunsese în pragul pensionării...
    - Ia gândeşte-te, Bob, i-a spus el. Cea mai uşoară misiune din Sistemul Solar. N-ai de făcut niciun fel de navigaţie. N-ai decât să stai pe loc şi să admiri priveliştea. Singura problemă: îngrijirea şi hrănirea a circa douăzeci de savanţi nebuni.
    Era tentant. Deşi ocupase multe posturi de răspundere, Robert Singh nu comandase niciodată o navă şi sosise momentul să o facă, înainte de-a se pensiona. Adevărat, abia împlinise şaizeci de ani, dar era uluitor cât de rapid păreau să treacă acum deceniile.
    - Am să discut problema cu familia mea, a spus el. Cu condiţia să pot pleca de două ori pe an înapoi pe Marte.
    Da, era o propunere atrăgătoare. Va chibzui asupra ei pe îndelete...
    Robert Singh nu zăbovise mâi mult de câteva clipe cu gândul la scopul care stătuse iniţial la baza construcţiei lui Goliath.
    Mai mult, aproape că uitase de ce fusese echipată nava cu un sistem de propulsie ridicol de puternic.
    Fireşte, niciodată nu avea să fie nevoit să folosească mai mult de o fracţiune din această putere, dar era liniştitor să ştii că ai o rezervă.

                                                              13.
                                         SARGASELE COSMICE

                     - Vă aflați pe Soare, le-a spus odată Mendoza studenţilor săi uşor buimaci, curând după anunţarea câştigării Premiului Nobel, şi priviţi direct spre Jupiter, aflat la trei sferturi de miliard de kilometri depărtare. Apoi întindeţi braţele în faţă la un unghi de şaizeci de grade... Ştiţi către ce vă sunt îndreptate braţele?
    Nu s-a aşteptat să primească vreun răspuns, aşa că nu s-a oprit şi a continuat:
    - N-o să fiţi în stare să vedeţi nimic, dar o să aveţi braţele îndreptate spre două dintre cele mai fascinante locuri din Sistemul Solar... În 1772, marele matematician francez Lagrange a descoperit că de fapt câmpul gravitaţional al Soarelui şi cel al lui Jupiter se pot combina pentru a produce un fenomen foarte interesant. Pe orbita lui Jupiter - şaizeci de grade înaintea sa, şaizeci de grade în urma sa - se află două puncte stabile. Un corp plasat în oricare din aceste puncte va rămâne la aceeaşi distanţă faţă de Soare şi Jupiter, cele trei formând un uriaş triunghi echilateral.
    Existenţa asteroizilor nu era cunoscută pe vremea lui Lagrange, aşa încât probabil că el nu a bănuit că într-o bună zi teoria sa va avea partea de o demonstraţie practică. Au trecut mai bine de o sută de ani - 134, pentru a fi mai exacţi - până la descoperirea lui Ahile, care se deplasează la şaizeci de grade în urma lui Jupiter. Un an mai târziu, Patrocle a fost găsit nu foarte departe de el, iar apoi Hector, care era însă situat la şaizeci de grade înaintea lui Jupiter. Astăzi cunoaştem mai mult de zece mii de astfel de asteroizi troieni, numiţi aşa pentru că primele câteva zeci au primit denumiri după eroii războiului troian. Bineînţeles, la ideea aceasta a trebuit să se renunţe cu mulţi ani în urmă; acum ei sunt nişte simple numere. Ultimul catalog pe care l-am văzut ajunsese la 11 500 şi continuă să apară şi alţii, chiar dacă într-un ritm mai lent. Credem că în momentul de faţă recensământul este complet în proporţie de 95%. Orice alt "troian" rămas necatalogat nu poate depăşi câteva sute de metri în diametru.

........................................