17-20
În timp ce așteptau să li se aducă felurile comandate, Gaura spunea tot felul de inepții, ca de obicei.
O poreclise „Gaura neagră” fiindcă energia ei de psihopată și tâmpeniile pe care le debita urzeau o plasă de profundă gravitate, care te putea prinde cu totul, împingându-te spre uitare, dacă nu erai tare din fire.
El era tare. Nu se eschiva de la nicio sarcină. Nu fugea de niciun adevăr.
Deși făcea conversație cu Gaura, nu participa decât pe jumătate la realitatea din jur. Întotdeauna fusese interiorizat.
Se gândea la Șantaliu, fratele Mâinii. Se tot gândise la Șantaliu în ultima vreme.
Ținând seama de riscurile pe care și le asumase, nu avusese satisfacții prea mari cu prilejul ultimei vizite cu băiatul în pădurile din Montana. Totul se petrecuse prea repede. Astfel de amintiri trebuie să fie bogate, să-l susțină.
Preston avea niște planuri ceva mai complicate pentru Mână.
Apropo de ea, cu nonșalanță, aproape pe furiș, fata își plimba privirea prin restaurant, căutând parcă un lucru anumit.
Ah, da, semnul de la toalete.
În momentul următor, Mâna anunță că trebuie să se ducă la vece. Și spusese „vece”, fiindcă știa că termenul îi displăcea lui Preston.
Fusese crescut și educat într-o familie distinsă, unde nu se foloseau niciodată asemenea cuvinte vulgare.
Gaura se ridică în picioare, ca să-i facă loc fiicei sale să iasă din separeu.
- Chiar trebuie să fac pipi, insistă Mâna, mișcându-se greoi.
Tot o palmă la adresa lui Preston. Mâna știa că lui îi repugna profund orice aluzie la funcțiile fiziologice.
Nu-i plăcea să o vadă mergând. Și așa degetele ei deformate erau suficient de scârboase. Continuă să discute tâmpenii cu Gaura, gândindu-se la Montana și urmărind-o pe Mâna cu coada ochiului.
Brusc, își dădu seama că sub semnul Toalete, mai era unul - Telefon.
Scuzându-se, ieși și el din separeu și se duse după fată, care dispăruse pe un culoar. Ajuns acolo, Preston găsi toaleta pentru bărbați pe dreapta, toaleta pentru femei pe stânga. Pe zidul din fund se afla un telefon public.
Fata era la telefon, cu spatele la Preston. Când se întinse să ia receptorul, simți prezența lui Maddoc și se întoarse.
Preston văzu moneda din mâna ei.
- Ai găsit bănuțul aici, uitat în telefon? întrebă el.
- Da, minți ea. Întotdeauna îmi place să caut monede uitate în telefon.
- Asta înseamnă însă că moneda aparține altcuiva, o mustră el. O s-o lăsăm casieriței, când ieșim.
Și întinse mâna, cu palma în sus.
Nu prea-i venea să renunțe la monedă.
Lui Preston îi repugna ideea de a se atinge de ea. Simțea că i se face pielea de găină, de atâta scârbă.
Noroc că ținea banul în mâna normală. Dacă l-ar fi avut în mâna deformată și ar fi trebuit să se atingă de ea, Preston știa că nici n-ar mai fi fost în stare să mănânce la masă.
Prefăcându-se că venise aici ca să meargă la toaletă, Mâna dispăru pe ușa marcată Femei.
Preston procedă la fel, intrând la Bărbați, unde răsuflă ușurat constatând că nu era nimeni.
Oare unde o fi vrut să telefoneze? La Poliție?
Când Mâna ieși din toaletă, ieși și el, revenind pe culoar. O luă înainte, spre separeu, fiindcă nu suporta să o vadă din spate, cu mersul ei de handicapată.
Li se aduse și mâncarea.
Peștele mort, adică ospătărița urâtă, avea o aluniță pe nas. Poate că era un melanom, se gândi el.
Ah, dacă era melanom și nu și-l trata, îi va putrezi tot nasul curând. Și după operație va rămâne cu o gaură cât toate zilele pe față. Poate abia atunci, își va da seama că trebuia să-și pună capăt zilelor.
Mâncarea era destul de bună.
Ca de obicei, nu suporta să se uite la gura altora în timp ce mâncau. Se concentra asupra ochilor sau privea cumva peste ei, evitând cu îndârjire să le vadă limva, dinții, buzele și fălcile care mestecau.
Preston își imagina că, uneori, în timp ce mesteca sau înghițea, cineva se uita poate la gura sau la gâtul lui, dar își impunea să nu insiste asupra acestei idei, fiindcă altminteri ar fi ajuns să mănânce de unul singur, între patru pereți.
În timpul meselor, se retrăgea și mai mult în el însuși. Măsură defensivă.
Pe parcursul prânzului, făcu conversație cu Gaura, în timp ce își amintea de Montana.
Cum pârâia gâtul băiatului!...
Își amintea cum teroarea îi întunecase ochii, în care se ivise o resemnare sumbră, care apoi se limpezise, făcând loc unei mari acalmii....
Mirosul special al ultimei suflări produse de horcăiala morții în gâtlejul Șantaliului....
Preston lăsă un bacșiș generos, dar nu renunță la monedă. Era convins că Mâna nu găsise moneda în telefon. Din punct de vedere moral, considera că e de datoria lui să o păstreze.
Pentru a evita blocada instituită de guvern în partea de est a Nevadei, unde, oficial, FBI pornise în căutarea unor traficanți de droguri, dar în realitate - după opinia lui - se mușamaliza un eveniment legat de niște OZN-uri, ieșind din Winnemucca, Preston o luă spre Nord, către statul Oregon.
Pe la șase seara, ajunseră la un teren de campare, la nord de Boise, în Idaho, unde se conectară la apă, canalizare și curent electric.
Preston aduse de mâncare. Preparate chinezești de data asta, nu prea grozave.
Gaura neagră era ahtiată după orez. Și, cu toate că părea din nou dusă, rămase la masă cu ei.
Ca de obicei, Gaura dirija conversația după cum îi convenea ei. Voia tot timpul să fie în centrul atenției.
Când pomeni despre niște noi modele pe care urma să le scrijelească pe mâna deformată a fiicei sale, Preston o încurajă. Ideea acestei mutilări decorative i se părea o tâmpenie amuzantă - atâta vreme cât evita să se uite la membrul infirm al fetei.
În plus, știa că această discuție o îngrozea pe Mâna, deși își disimula frica destul de bine. Frica aceasta va reuși, în cele din urmă, să-i slupbere iluzia că va putea duce vreodată o viață normală.
Alesese să opună rezistență mamei sale, pretându-se cu viclenie la jocul ei dement. Dar, auzind-o pe Gaura neagră, delirând entuziasmată despre minunile pe care le va face ea cu bisturiul, n-ar fi exclus să ajungă la concluzia că nu avea nicio șansă să câștige vreun joc și, cu atât mai puțin, pe acesta.
Din burta mamei sale ieșise imperfectă. Fusese o perdantă din clipa în care medicul îi dăduse o palmă la fund, ca să o facă să respire, în loc să fi avut bunătatea de a o sufoca discret.
Când va veni vremea s-o ducă în pădure, poate că fata va ajunge la concluzia că era preferabil să moară. Ar trebui să aleagă moartea, înainte ca maică-sa să se apuce s-o sculpteze.
Pentru ea, moartea era singura eliberare posibilă. Altminteri, va trebui să îndure mai mulți ani statutul de paria. Viața nu putea însemna decât o dezamăgire pentru o ființă așa deteriorată ca ea.
Desigur, Preston nu voia ca fata să fie întru totul maleabilă și împăcată cu ideea morții. O doză de rezistență constituia o pavază în calea uitării.
După ce terminară cina, Mâna rămase să strângă masa, în timp ce el și Gaura făcură câte un duș, separat, și se retraseră în dormitor.
În cele din urmă, Gaura adormi.
Preston voia s-o folosească, dar nu-și dădea seama dacă era doborâtă de droguri sau pur și simplu dormea profund.
Dacă doar dormea, exista riscul să se trezească în mijlocul acțiunii. Participarea ei i-ar strica tot cheful.
Trează, devenea entuziastă. Gaura știa că târgul dintre ei nu permitea participarea ei activă în momentele lor de intimitate fizică, dar asta nu însemna că nu își va manifesta entuziasmul.
Târgul era următorul: Gaura primea tot ce îi trebuia, în schimbul acestui unic lucru pe care îl dorea Preston.
I se făcea ușor greață la gândul entuziasmului ei, la ideea atitudinii ei participative. N-avea niciun chef să asiste la manifestarea funcțiilor biologice ale altor persoane.
Și nu putea suferi să-l observe cineva. Când avea guturai, bunăoară, se scuza și se ducea să-și sufle nasul în altă parte, unde nu-l vedea nimeni.
Nesigur în privința aparentei stări de inconștiență a Găurii, stinse lumina și se întinse în partea lui de pat.
Se gândea la copilașii pe care ea îi va aduce pe lume. Niște mici monștri. Dileme etice care necesitau rezoluții ferme.
De obicei, nu pornea la drum înainte de nouă sau zece dimineața, când Gaura neagră era încă în pat, iar Mâna se trezise. Deși plecaseră în căutarea unei întâlniri de gradul trei, misiunea lor nu era prea urgentă.
În dimineața asta totuși, ieși cu furgoneta din Twin Falls la 6:15.
Mâna se îmbrăcase deja și ronțăia ceva.
Se întreba dacă descoperise lipsa din bucătărie a tuturor cuțitelor și a obiectelor ascuțite de orice fel.
Rămânea cu convingerea că Mâna n-ar avea curajul să-l înjunghie pe la spate, în timp ce șofa. De fapt, n-o credea în stare să se apere nici când vor fi numai ei doi, la momentul judecății.
Cu toate acestea, el era prudent.
Spre nord, peisajul era spectaculor - munți semeți, păduri imense, șoimi în zbor.
Afară, dincolo de parbriz, natura își etala întreaga ei splendoare.
Aici, înăuntru, în spatele ochilor lui, unde el trăiește cel mai din plin, grandoarea este diferită, dar egală cu aceea a naturii, un peisaj care lui i se pare mereu fascinant.
Totuși, Preston Claudius Maddoc se mândrește că e înzestrat cu onestitatea și principialitatea necesare pentru a-și recunoaște propriile neajunsuri.
Potrivit oricărui criteriu, defectul lui cel mai mare este reprezentat, probabil, de frecventele porniri criminale. Și plăcerea de a ucide.
Spre meritul lui, la o vârstă fragedă, și-a dat seama că pofta aceasta de a omorî constituia un defect pentru care nu avea nicio scuză. Încă de mic, a încercat să-și canalizeze impulsurile asasine în niște activități responsabile.
Întâi, a torturat și a omorât insecte. Furnici, gândăcei, păianjeni, muște, omizi...
Pe atunci, toată lumea părea să fie de acord că gângăniile de orice fel sunt o mare pacoste. Poate că suprema grație este să-ți poți găsi fericirea într-o muncă utilă. Fericirea lui era să ucidă, iar munca lui utilă era să lichideze tot ceea ce se târa pe pământ.
În vremea aceea, Preston nu era conștient de existența mediului înconjurător. Anii de școală care au urmat l-au făcut să-și dea seama cu groază de ravagiile pe care le săvârșise în natură, în copilărie. Gângăniile fac o muncă extrem de folositoare.
Îl obseda și azi ideea că, undeva în străfundurile sufletului lui, știuse că îndeletnicirile lui contraveneau eticii. Altminteri, de ce să fi fost așa de secretos, când făcea ceva care îi aducea fericirea.
Nu se fălise niciodată povestind despre păianjenii striviți, despre omizile presărate cu sare sau despre gândăceii cărora le dădea foc.
Și, fără să se gândească în prealabil, absolut fără să-și dea seama, trecuse de la insecte la animalele mici. Șoareci, șobolani, porci de guineea, păsărele, iepuri, pisici....
Privind retrospectiv, Preston se întreba dacă, în perioada aceea, nu fusese la un pas de a-și pierde controlul de sine. Prefera să-și amintească de vremuri mai bune.
În noaptea când a împlinit paisprezece ani, viața i s-a schimbat în bine odată cu vizita vărului Brandon, care a venit la ei, pentru câteva zile, împreună cu părinții.
Paralizat de mulți ani, Brandon era imobilizat într-un cărucior cu rotile.
În lumea lui interioară, unde Preston trăia cu adevărat, îl poreclise pe vărul lui Sacul-cu-rahat, fiindcă mai de mult, timp de aproape doi ani, Brandon avusese nevoie de o pungă, în urma unei colonostomii, până când o serie de intervenții chirurgicale complexe rezolvaseră problema evacuării conținutului intestinelor.
Întrucât conacul lor era dotat cu ascensor, băiatul handicapat avea acces la toate cele trei etaje. El a dormit în camera lui Preston, unde exista un pat pentru prietenii care rămâneau peste noapte la ei.
S-au distrat de minune. La cei treisprezece ani ai lui, Sacul-cu-rahat vădea reale talente actoricești, fiind capabil să imite pe oricine. Preston nu râsese niciodată așa de mult, ca în seara aceea.
Sacul-cu-rahat a adormit pe la unu noaptea.
La două noaptea, Preston l-a omorât. I-a pus o pernă pe față, până la asfixiat.
Deși avea doar picioarele paralizate, Sacul-cu-rahat era neputincios, în general. A încercat să opună rezistență, dar fără niciun efect.
Abia însănătoșit după o gravă viroză respiratorie, plămânii nu lucrau, probabil, la capacitatea maximă. A murit mult prea repede, după gustul lui Preston.
Sperând să prelungească deliciul experienței, Preston mai ridicase perna de câteva ori, dându-i Sacului-cu-rahat posibilitatea să mai inspire o gură de aer. Oricum, sfârșitul a venit prea curând.
Preston a netezit așternutul care se deranjase un pic; pe urmă, i-a potrivit mâinile lui Brandon, ca să lase impresia că murise fără să se chinuiască.
I-a închis gura, care îi rămăsese căscată, și i-a coborât pleoapele, peste care a așezat câte o monedă, ca să le turtească mai bine. Mai târziu, când a luat monedele de pe ochii mortului, pleoapele nu s-au mai ridicat.
Preston a stins apoi lumina și s-a băgat la loc în pat, înfundându-și fața în aceeași pernă cu care îl sufocase pe vărul lui.
Simțea că făcuse un lucru minunat.
La opt dimineața, era treaz, dar se prefăcea că doarme, după o noapte aproape albă, în care reușise s ațipească de câteva ori. Mama Sacului-cu-rahat, tanti Janice - poreclită și Țâțele - a ciocănit ușor la ușa dormitorului. Pe urmă, a intrat, deși nu-i răspunsese nimeni, fiindcă trebuia să-i dea fiului ei doctoriile de dimineață.
Plănuind să simuleze o trezire bruscă, de om speriat, în momentul în care Țâțele ar fi început să urle, Preston a fost privat de plăcerea acestui moment dramatic: femeia a scos un sunet sugrumat de durere și s-a prăbușit ca o cârpă peste patul în care zăcea Sacul-cu-rahat.
La înmormântare, Preston a auzit multe rude și prieteni care afirmau că poate e mai bine așa, că Brandon plecase într-un loc mai bun acum, că scăpase de nesfârșitele suferințe care îl chinuiseră și că părinților lui li se luase de pe umeri o imensă povară.
Toate astea au confirmat percepția lui asupra realității: da, făcuse un lucru minunat.
Nu-l mai pasionau insectele.
Gata cu pățaniile acelea urâte cu tot felul de animale mici.
Își găsise îndeletnicirea perfectă, care era, totodată, și marea lui fericire.
Dotat cu o inteligență sclipitoare, băiatul, iar apoi tânărul Preston s-a dedicat studiului, din dorința de a înțelege mai bine rostul lui în viață. Din cursuri și cărți a aflat toate răspunsurile dorite.
Pe măsură cestudia, punea în aplicare cele învățate. Fiind un tânăr extrem de bogat și privilegiat, era foarte admirat pentru munca neplătită pe care o presta în diferite cămine și aziluri, unde, cum se exprima el cu modestie, „răsplătea un pic societatea pentru toate binecuvântările de care el avea parte”.
Când a intrat la universitate, Preston și-a dat seama că filosofia era domeniul lui preferat.
Unele filosofii prețuiau viața omenească mai mult decât altele. Asemenea concepții nu-l interesau însă.
Curând a descoperit că dacă filosofia era domeniul lui, atunci etica contemporană reprezenta spațiul în care își dorea cel mai mult să trăiască. În cele din urmă, ramura relativ nouă a bioeticii a devenit preferata lui.
Și așa ajunsese aici și acum.
Gaura neagră înviase. Se așeză în scaunul din dreapta.
Preston conversa cu ea, o făcea să râdă, șofa cu dexteritatea lui obișnuită, dar de trăit tot înlăuntrul lui trăia, de fapt.
Revedea în minte cele mai frumoase omoruri ale lui. Habar n-avea lumea cât de multe erau. Sinuciderile asistate, cunoscute de presă, reprezentau doar o mică parte din realizările lui profesionale.
Fiind unul dintre cei mai controversați și unul dintre cei mai stimați bioeticieni din acea vreme, Preston își impusese să nu dea dovadă de lipsă de modestie. În consecință, nu se lăuda niciodată cu numărul gesturilor milostive față de cei care trebuiau să moară.
Înainte să se înnopteze, Preston intenționa să-l găsească pe Leonard Teelroy, omul care pretindea că fusese vindecat de niște ființte de pe altă planetă. Spera ca vremea să nu-i strice planurile.
Bănuia că acest Teelroy era un impostor. Multe dintre așa-zisele întâlniri alien erau niște mistificări.
Cu toate acestea, convingerea lui Preston era că, de mii de ani, extratereștrii continuau să viziteze Pământul. Și, de fapt, credea că și știa ce căutau ei aici.
Să presupunem că Leonard Teelroy spunea adevărul. Ba chiar să presupunem că activitatea alien de la ferma lui Teelroy era în curs de desfășurare și acum. Asta tot nu-l putea face pe Preston să accepte ideea că extratereștrii o vor vindeca pe Mâna.
Nu avusese niciodată viziunea că Mâna și Șantaliul s-ar putea vindeca. Născocise chestia asta, doar ca să-i poată explica Găurii negre de ce umblau haihui prin țară, în căutarea extratereștrilor.
Acum, sporovăind cu Gaura, se uită în oglindă. Mâna ședea la masa din bucătărie. Citea.
Cum li se spunea pușcăriașilor? Morții vii? Da, parcă așa.
Exact ca ea, moartă vie citind.
Adevăratele motive pentru care voia să găsească niște extratereștri erau pur personale. Nu aveau nimic de-a face cu Mâna. Știa totuși că pe Gaura neagră nu ar interesa-o prea mult aceste motive.
Orice activitate trebuia să se învârtească în jurul Găurii. Altminteri, nu ar mai coopera la realizarea planurilor lui.
Simțise că povestea asta cu extratereștrii vindecători ar fi pe gustul ei. Tot la fel, acum, știa că, după ce îi va ucide ambii copii, pretinzând că urcaseră, de fapt, la stele, Gaura se va împăca totuși cu dispariția lor, fără să-și dea seama de primejdia care o pândește. Se dovedea că avusese dreptate. Dacă natura o înzestrase cu multă inteligență, Gaura avusese grijă să și-o distrugă metodic.
Mâna era altfel. Mult prea deșteaptă.
Preston nu mai putea risca să aștepte până când fata împlinea zece ani.
După ce vizita ferma lui Teelroy, va pleca în Montana, la prima oră, a doua zi dimineața. Pe la trei după-amiaza, o va duce pe fată în păduricea umbroasă, unde o aștepta fratele ei.
Va deschide mormântul și o va forța să se uita la ceea ce mai rămăsese din Șantaliu.
Ce cruzime! Admitea și el că era ceva josnic.
Ca întotdeauna, Preston își recunoștea greșelile. Nu avea pretenția că era perfect. Nicio ființă umană nu putea pretinde așa ceva.
Pe lângă pasiunea pentru omucideri, descoperise treptat, de-a lungul anilor, că îi plăcea cruzimea. Nu se mândrea cu acest defect, dar nici nu se rușina de el.
Tot ceea ce conta totuși era să rămână util și ca toate contribuțiile lui spre binele societății năpăstuite să depășească ponderea resurselor consumate de el pentru a funcționa.
Își rezerva cruzimea doar pentru cei care trebuiau să moară oricum și nu-i tortura decât imediat înainte de a-i omorî.
Altminteri, își controla admirabil orice impuls de a fi rău. Trata pe toți oamenii - cei care nu fuseseră însemnați pentru moarte - cu bunătate, respect și mărinimie.
De fapt, era nevoie de mai mulți ca el: bărbați - și femei - care să acționeze conform unui cod etic pentru a curăța de profitori lumea asta suprapopulată. Dacă ar fi lăsați în viață, netrebnicii ar târî în jos, cu nevoile lor nesfârșite, nu numai civilizația, ci și întreaga natură.
Oh, și câți netrebnici sunt pe lume! Netrebnici cu nemiluita!
Voia să o supună pe Mâna unei cruzimi rafinate de a o obliga să vadă rămășițele pământești ale fratelui ei, fiindcă îl enerva certitudinea ei evlavioasă că Dumnezeu a făcut-o cu rost, că viața ei are un sens, pe care va trebui să-l descopere într-o bună zi.
Păi, să caute atunci rostul și sensul terciului biologic reprezentat de cadavrul descompus al fratelui ei. Să caute degeaba vreun semn divin în mormântul acela puturos.
Munți semeți, păduri imense. Șoimi plecați la cuiburi.
Moarta vie citea.
62.
Potrivit estimărilor incluse în harta rutieră cu privire la durata până la diferite destinații a călătoriei cu mașina, Micky ar fi trebuit să parcurgă în opt ore și zece minute cei 610 kilometri de la Seattle la Nuns Lake.
Ieșind din Seattle la 5.30 dimineața fix, a ajuns la destinație la 12.20. cu o oră și douăzeci de minute înainte de ora prevăzută în grafic. La această performanță contribuiseră traficul lejer, nerespectarea limitei de viteză și ignorarea necesității de a se mai odihni din când în când.
Denumirea localității - Nuns Laje, adică Lacul Călugăriței - se dovedea conformă cu realitatea. În sudul așezării de afla un lac mare, iar la nord, sus, pe un deal înalt, era o mănăstire impunătoare clădită prin anii 1930.
Păduri de conifere înconjurau orașul. Sub un cer amenințător, brazii falnici stăteau de strajă în fața furtunii care se apropia, aidoma călugărițelor evlavioase în calea păcatelor.
Deși orașul nu număra nici două mii de locuitori în extrasezon, un flux constant de turiști amatori de pescuit, iahting, ascensiuni montane și schi pe apă dubla populația așezării pe timpul verii.
La un magazin de articole de sport, Micky a aflat că în regiune existau trei complexuri pentru campat, care asigurau conectarea la utilități.
În nicio oră, Micky a vizitat toate aceste trei locuri, interesându-se dacă familia Jordan Banks nu trăsese cumva acolo, fiind convinsă că Maddoc nu putea călători sub numele lui adevărat. Membrii familiei Banks nu locuiau în niciunul dintre campinguri și nici nu făcuseră vreo rezervare pentru viitor.
Rugă pe fiecare recepționer să nu spună familiei Banks că întrebase de ei, în cazul în care aceștia și-ar face până la urmă apariția:
- Sunt sora lui Jordan. Nu știe că am venit. Vreau să-i fac o surpriză. E ziua lui.
Pe de altă parte, dacă Maddoc avea acte pe numele Jordan Banks, probabil că același lucru era valabil și în cazul altor posibile identități, sub care nu era exclus să se fi înregistrat.
În loc să treacă din oră în oră pe la fiecare dintre cele trei campinguri, Micky preferă să procedeze altfel. Maddoc venise tocmai până aici ca să stea de vorbă cu un tip care susținea că se întâlnise cu niște extratereștri.
Păi, dacă reușea să supravegheze casa acestui individ însemna că avea toate șansele să-l surprindă pe Maddoc când urma să vină în vizită acolo.
Tot la magazinul de articole de sport, a întrebat de individul devenit celebru pentru că văzuse niște OZN-uri, ceea ce l-a făcut pe vânzător să râdă cu poftă. Da, pe tip îl chema Leonard Teelroy și locuia la o fermă situată în afara localității, la o distanță de vreo cinci kilometri.
Micky nu intenționase inițial să îi facă o vizită lui Teelroy, ci doar să stea la pândă, ascunsă undeva, până ce apărea Maddoc. Trecu cu mașina dincolo de fermă, cotind imediat la dreapta, unde văzu un drum de țară, sus pe o movilă.
Până să aleagă locul unde ar putea ascunde mașina, începu să-și facă griji la gândul că poate Maddoc trecuse deja pe-acolo și plecase mai departe. Ceea ce însemna că, rămânând la pândă, risca să nu-l mai poată prinde din urmă, mai târziu.
Micky alesese un traseu care ocolea Nevada, din dorința de a evita orice blocaj rutier insituit de autorități. Dar dacă Maddoc o luase direct prin Nevada și mai avusese și șansa de a nu fi obligat să oprească, însemna că ajunsese aici cu mult înaintea ei.
Și totuși....
Când găsi o porțiune de drum prielnică, întoarse mașina și porni înapoi, spre ferma lui Teelroy.
Teelroy nu făcuse decât strictul necesar în materie de reparații, adică atât cât să fie sigur că nu va avea ghinionul să moară îngropat sub moloz, în cazul în care structura de rezistență a casei ar fi făcut brusc implozie.
Între Camaro și treptele de la verandă, Micky traversă ceea ce mai rămăsese dintr-o fostă peluză, mai exact pământ bătătorit și smocuri de buruieni.
Treptele de lemn dansau și scârțâiau. Podeaua verandei gemea.
După ce ciocăni, făcu doi pași înapoi. Dacă rămânea prea aproape de intrare, avea senzația că Jack Spintecătorul se va repezi la ea, dinăuntru.
Aerul era nemișcat, de parcă întreaga fermă s-ar fi aflat sub un clopot de sticlă.
Cerul vinețiu și umflat părea cumva supărat, gata să se răzbune pe tot ceea ce era sub el.
Micky nu auzi când cineva se apropie de ușă, dar tresări când aceasta se deschise brusc dinspre interior.
În prag se postase o matahală oribilă, care mirosea a lapte acru, avea o față roși ca un balon și o barbă țepoasă făcută parcă din scaieți, și nu din păr.
Salopeta și tricoul alb cu mânecă scurtă sugerau că în fața ei se afla o ființă umană, dar impresia nu se putea cofirma decât verificând și ceea ce exista deasupra: între nasul turtit și fruntea unui cap chel ca o pătlăgică roșie, se zăreau niște ochi îngropați în grăsime, care exprimau suspiciune, speranță și sărăcie.
Da. Un om.
- Domnul Teelroy? întrebă ea.
- Da, cine naiba altul?! Nu-s decât eu pe-aici, rosti matahala cu o voce suavă ca de băiat de cor.
- Dumneata ești Leonard Teelroy care s-a întâlnit cu niște ființe de pe altă planetă?
- De la ce firmă ești? întrebă el, cu amabilitate.
- Firmă?
Tipul o măsură din cap până în picioare.
- Degeaba te-ai deghizat așa. Scrie Hollywood pe tine, m-am prins.
- Hollywood? Nu prea-nțeleg ce vrei să spui.
- Și poanta cu hârbul e bună, remarcă el, uitându-se la Camaro.
- Nu e nicio poantă. Este mașina mea.
- Asta-i mașină pentru cei de teapa mea. O tipă mișto ca o actriță de film, cum ești tu, nu umblă decât cu Mercedes.
Nu era morocănos sau argățos, dar avea opiniile lui, la care ținea, în ciuda tonului dulceag și a atitudinii mieroase.
S-ar fi zis că aștepta pe cineva. Dându-și seama că o confundase cu altă persoană, Micky încercă să o ia de la capăt.
- Domnule Teelroy, am venit să aflu amănunte despre experiența dumitale cu OZN-urile și să te întreb....
- Normal că vrei să mă întrebi mai multe, fiindcă, da, asta e una dintre cele mai formidabile povești din istoria omenirii. Ce mi s-a întâmplat mie e un succes de casă. Sunt dispus să-ți vând totul, după ce cădem la învoială.
- Cum adică?
- Da. După ce batem palma, cinstit. Mai bine nu te deghizai așa și îmi spuneai de la bun început de la ce studio sau televiziune ești. Nici nu mi-ai zis măcat cum te cheamă, de fapt.
Acum, se dumirise. Tipul își imagina că povestea lui cu extratereștri era numai bună de un viitor film făcut de Spielberg, cu Mel Gibson în rolul lui Leonard Teelroy.
N-o interesau pățaniile lui cu OZN-urile, dar își dădu seama că putea exploata confuzia din mintea tipului, pentru a obține informațiile de care avea nevoie.
- Ești un om abil, domnule Teelroy.
Tipul se lumină la față și se înroși, precum boilerele din filmele de desene animate, înainte de a exploda.
- Îmi știu lungul nasului, așa că n-am pretenții exagerate. Doar atât cât se obișnuiește în astfel de cazuri.
- Nu pot lua legătura cu șeful meu decât duminică. Mâine, îl sun la sudio, discut situația și mă întorc cu o ofertă în termeni absolut profesioniști.
- Ți-aș fi recunoscător, făcu tipul, înclinând din cap.
- O singură întrebare, domnule Teelroy. Avem o concurență în chestia asta?
Tipul ridică o sprânceană. Micky insistă:
- A mai trecut pe-aici vreun reprezentant al altui studio?
- Nu, până la dumneata, nu.
Brusc, își dădu seama că ar fi trebuit să-i dea impresia că i se fluturaseră deja sub nas sume grase de bani:
- Un gagiu a fost ieri pe-aici, era de la unul dintre studiourile alea babane, adăugă Teelroy, după o scurtă ezitare.
Săracul Leonard, nici nu știa să mintă măcar; de rușine, i se îngroșase și vocea.
Chiar dacă ar mai fi venit cineva deja, sâmbătă, nu putea fi vorba despre Maddoc.
- Nu pot să zic de la care studio, adăugă Teelroy.
- Înțeleg.
- Am primit un telefon apropo de asta, acum o jumătate de oră. Tipul zice că vine din California special ca să mă vad, așa că precis e din branșa voastră.
Ezitarea dispăruse, iar vocea nu mai era îngroșată. De astă dată spunea adevărul.
- Urmează să ne vedem în scurt timp.
- Ei bine, domnule Teelroy, sunt convinsă că ați auzit de Paramount Pictures, nu-i așa?
- Ohoho, mari de tot!
- Da, destul de mari. Pe mine mă cheamă Janet Hitchcock - nu, nicio legătură - și am o funcție de decizie la Paramount Pictures.
Era convinsă că Teelroy va reține toate aceste date, pe care cu bucurie le va plasa următorului vizitator, posibil Maddoc.
- Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Hitchcock, zise el, dând mâna cu ea, înainte ca Micky să aibă timp să se întrebe unde fuseseră degetele lui până atunci.
- Te sun mâine, minți ea. Fixăm o întâlnire pentru după-amiază.
Deși individul încercase s-o tragă pe sfoară, fiind probabil un impostor, și pe deasupra periculos, lui Micky îi părea rău că îl mințise. Renunțase la orice suspiciune, fiind mai degrabă patetic decât ofensiv.
În lumea asta, există prea multe persoane care abia așteaptă să-i lovească pe cei căzuți la pământ. Or, ea nu voia să se numere printre ei.
63.
Curtis șade în scaunul din dreapta, în furgoneta Fleetwood, care este parcată, și privește prin parbriz, întrebându-se dacă măicuțele se vor încumeta să facă schi nautic, acum, înainte de izbucnirea furtunii.
Sosise aici, la Lacul Călugăriței, sâmbătă după-amiaza, sub protecția surorilor Spelkenfelter. S-au instalat într-un camping, pe un loc de unde se vede lacul printre copaci.
În ultimele douăzeci și patru de ore, Curtis nu a zărit nicio călugăriță - nici pe lac, nici pe mal. E tare dezamăgit, fiindcă a văzut atâtea măicuțe duioase și grijulii în filme - Ingrid Bergman, Audrey Hepburn - dar niciuna aievea, de când a sosit în această lume.
După ce Curtis și-a dezvăluit adevărata natură vineri seara, în Twin Falls, Cass și Polly s-au oferit să fie garda lui regală.
Încercase să le explice că nu se trăgea din neam împărătesc, că era o persoană obișnuită, exact ca ele. În fine, nu chiar exact ca ele, ținând seama de faptul că el avea capacitatea de a-și controla structura biologică și de a-și schimba forma, pentru a imita orice organism dotat cu o inteligență relativ superioară.
Gemenele trăiesc într-o permanentă stare de extaz, declarând că visează de multă vreme la acest moment și că sunt dispuse să își consacre restul vieții țelului de a-l ajuta să ducă la bun sfârșit lucrarea pe care o aveau de făcut aici mama lui și adepții ei.
Le-a explicat care este misiunea lui, iar ele au înțeles ce poate face el pentru omenire. Nu le-a dat încă Darul, dar o va face curând, iar ele abia așteaptă să-l primească.
Fiindcă s-au purtat așa de frumos cu el și fiindcă a ajuns să le considere surorile lui, Curtis nu voise, inițial, să rămână cu ele, de teamă să nu le pună în primejdie. De la „căderea” de joi, a putut să fie Curtis Hammond fără să mai dea greș.
Nu mai poate fi detectat așa de ușor de către inamici, fiindcă de la oră la oră se contopește și mai bine cu populația omenească.
Totuși, chiar și atunci când nu va mai putea fi detectat de niciun fel de scanner biologic, hăitașii umani și extratereștri tot vor căuta să-l prindă. Iar dacă ticăloșii cei mari vor pune mâna pe el, cei care sunt alături de el în această lucrare - bunăoară Cass și Polly - vor fi și ei condamnați la moarte.
În cele șase zile tumultoase petrecute pe Pământ, totuși s-a maturizat; suferințele provocate de pierderea cumplită a celor dragi și izolarea de neamul lui l-au făcut să înțeleagă că nu este suficient doar să supraviețuiască, nu este îndeajuns doar să spere să poată propovădui misiunea mamei lui, ci că trebuie să profite de fiecare moment și să ducă la bun sfârșit lucrarea.
Aceasta necesită un ajutor substanțial din partea unui cerc de prieteni, un grup de nădejde format din niște suflete dedicate, persoane care să fie bune la suflet, iuți la minte și curajoase.
A schimba o lume, așa cum trebuie el să o schimbe pe aceasta pentru a o salva, presupune uneori un preț cumplit.
Dacă trebuie să adune forțe pentru a opera schimbarea, Cass și Polly sunt niște recruți ideali. Bunătatea sufletului lor nu poate fi pusă la îndoială, nici iuțimea minții, iar amândouă împreună au curaj cât un regiment de infanterie.
L-au adus pe Curtis la Lacul Călugăriței, fiindcă ar fi venit aici oricum, și dacă nu îl întâlneau pe el. Fusese următorul popas în pelerinajul lor pe urmele OZN-urilor; la Neary Ranch făcuseră doar un ocol, din cauza blocajelor rutiere instituite de guvern în Utah, pentru prinderea așa-zișilor traficanți de droguri, despre care orice om limpede la cap știa că nu pot fi decât niște extratereștri.
Acum, după o zi de odihnă binemeritată, în timp ce gemenele stau de vorbă în bucătărioară, studiind hărțile și alegând cele mai bune trasee, Curtis se uită la lac, sperând să vadă cum se joacă măicuțele. Și concepe planuri mărețe pentru o campanie menită să schimbe lumea, pentru care mintea lui de zece ani nu e totuși pregătită.
Dar, chiar și când urzesc asemenea planuri de anvergură, cățelele tot trebuie să facă pipi. Old Yeller dă semne că vrea afară, bătând cu laba în portieră și uitându-se la fratele ei.
Când Curtis se duce să-i deschidă, Polly se ridică și îi spune băiatului să nu iasă afară, fiindcă riscă să fie detectat de scannerele agenților veniți din imperiul răului.
Le-a spus că nu există niciun imperiu care să lupte împotriva lui. Situația reală este, în anumite privințe, mai simplă și, în altele, mai complicată decât entitățile politice standard.
- O scot eu afară, spune Polly.
- Nu e nevoie să meargă nimeni cu ea, explică băiatul. O las să iasă singură, dar rămân cu ea în spirit.
- Legătura băiat-câine, remarcă Polly.
- Da, prin intermediul surioarei patrupede, văd și eu ce mai e prin camping.
Old Yeller sare afară din mașină, surorile revin la hărțile lor, iar Curtis se întoarce pe scaunul din dreapta volanului.
Legătura cu surioara este stabilită permanent, douăzeci și patru de ori din douăzeci și patru, indiferent dacă se concentrează sau nu. Acum, se concentrează.
Cățeaua face pipi, dar nu-și golește complet vezica. Patrulând printre rulote și remorci, explorează fericită acest nou teritoriu, iar când găsește ceva ce îi place în mod deosebit, marchează locul cu un strop de urină.
Afară, o dată cu apropiera asfințitului, începe să se răcorească; norii vin dinspre apus, se rostogolesc pe versanții stâncoși, rămân prinși în capcanele dintre munți, se condensează în umbre de griuri tot mai întunecoase.
Miroase a brad și a ploaia care va veni.
Aerul neclintit pare greu de așteptări, ca și cum, într-o clipită, calmul de o profunzime ireală s-ar putea preschimba într-un tumult furios.
Peste tot, turiștii se pregătesc de furtună. Prelatele sunt strânse și puse înăuntru. Femeile adună mobilierul de camping și îl depozitează în rulote. Un bărbat vine cu doi copii de la scăldat. Lumea adună de pe-afară revite, cărți, pături, tot ceea ce se poate uda și strica de la ploaie.
Old Yeller e giugiulită și admirată, ceea ce o face să pășească țanțoș și să dea fericită din codiță, dar fără să renunțe la explorările ei palpitante. Lumea este ca o mare infinită de mirosuri, care presupun mistere și tot atâtea posibile descoperiri.
Și așa, prin labirintul de vehicule, cățeaua ajunge la o casă-rulotă imensă, care seamănă cu o mașină infernală gata să zdrobească batalioane întregi.
Surioara patrupedă e atrasă de acest atelaj demn de Zeus, nu neapărat din cauza dimensiunilor impresionante sau a aspectului impunător, ci fiindcă mirosurile asociate cu enormul vehicul o fascinează și o tulbură deopotrivă.
Se apropie cu precauție, adulmecă pneurile, se uită prudentă spre umbrele de dedesubt și, într-un târziu, ajunge la portiera închisă, unde amușină și mai agresiv.
În Fleetwood, departe fizic de Old Yeller, Curtis se neliniștește și simte un fel de primejdie. Inițial, crede că mașina-mamut e un fel de „Corvette”, adică un vehicul din altă lume. Nu, e doar ceva foarte straniu.
La portiera uriașei rulote, un miros puternic sugerează ceva amar, iar altul este însăși esența putreziciunii. Dar nu amăreala de chinină, ci amărăciunea de suflet disperat. Nu putoarea de stârv în descompunere, ci un spirit hidos de corupt într-un corp încă viu.
Din punctul de vedere al câinelui, corpul oricărui om emite niște feromoni, care oferă informații despre natura spiritulu dinăuntru.
Aici mai e și o ciudățenie de miros care sugerează ceva acru; nu acreala de lămâie sau de lapte stricat, ci acrul care înseamnă frică îndurată de multă vreme, spaimă permanentă și anxietate.
Surioara lui canină palpită de compasiune.
În schimb, nu are pic de simpatie față de bestia rea care degajă celelalte miasme - o persoană dinăuntrul vehicului este un vulcan sulfuros de furie reprimată, o hazna aburindă de ură neagră și vâscoasă, a cărei putoare arde parcă nările sensibile ale surioarei. Ca și cum Moartea însăși ar bântui prin lume, sub formă de ființă vie, cu glugă și coasă, împrăștiindu-și în văzduh oribilii feromoni.
Cățeaua strănută ca să-și curețe nasul de efluviile pututroase, mârâie înăbușit și pleacă de la portieră.
Pe urmă, la comanda lui Curtis, ridică privirea spre parbriz și vede - așa cum vede și băiatul - nu un montru, nu un strigoi, ci o fetiță frumoasă de vreo zece ani. Fetița aceasta stă în picioare lângă scaunul de la volan, pe care nu se află nimeni, și, aplecată în față, privește spre lac și la cerul tot mai amenințător, încercând să-și dea seama cât va mai dura până ce se va dezlănțui vijelia.
A ei este, probabilă, amărăciunea disperării, și tot ea emană mirosul fricii depistate de cățea.
Da, categoric, fetița asta nu poate fi sursa miasmelor indentificate de Old Yeller în acea rulotă.
Fetița o vede pe surioara patrupedă a băiatului. Aceasta ridică privirea de la înălțimea obișnuită, de șaizeci de centimetri, de la care cățeii se uită la lume. Codița ei care se agită exprimă un punct de vedere ce nu mai trebuie redat în cuvinte.
Fetița e radioasă.
În casa ei pe roți, pare totuși pierdută. Și speriată, bântuită parcă de spirite, un spirit fantomatic pare ea însăși, iar parbrizul mare dintre ea și câine sugerează membrana rece dintre tărâmul morții și cel al vieții.
Fetița radioasă se întoarce cu spatele și pornește spre interiorul casei-rulotă, topindu-se în întunericul de dincolo.
64.
Natura își adjudecase aproape în întregime terenul care aparținuse cândva fermei lui Teelroy. Căprioarele se plimbau pe-acolo unde odinioară caii trăgeau plugul. Era împărăția buruienilor.
Timpul, intemperiile și paragina dăduseră o înfățișare gotică acestei clădiri în stil victorian, care fusese frumoasă la vremea ei.
Proprietarul era un broscoi scârbos. Avea un glas suav de prințișor, dar arăta ca un izvor inepuizabil de veruci și alte lururi rele.
Când dădu ochii cu Broscoiul lui Preston îi veni să se răsucească pe călcâie și să se suie în mașină, fără să mai pună nicio întrebare.
Greu de crezut că povestea fantastică a nesuferitului ăstuia, care pretindea că fusese vindecat de niște ființe de pe alte planete, putea fi verosimilă. Tipul era cel mult o glumă proastă și, în mod cert, reprezenta consecința nefericită a incestului practicat generații de-a rândul de albi împuțiți.
Totuși....
În ultimii cinci ani, dintre sutele de oameni pe care Preston îi ascultase răbdător povestind despre locurile unde văzuseră OZN-uri și răpirile efectuate de extratereștri, se întâmplase ca tocmai specimenele cele mai dubioase să fie totuși cele mai convingătoare.
Mda, de fapt, așa era și cu trufele, pe care doar porcii știu să le descopere.
Poftit înăuntru, Preston acceptă invitația. Constată că pragul separa, de fapt, lumea obișnuită din Idaho de un tărâm suprarealist.
În holul de la intrare se trezi în mijlocul unui trib de indieni. Unii zâmbeau, alții manifestau o atitudine nobilă, dar majoritatea aveau o mutră impenetrabilă de Buddha visător sau de statuie din Insula Paștelui. Toți păreau pașnici.
Holul măsura, probabil, vreo 12 metri. Indienii care străjuiau de o parte și de alta erau pe puțin vreo 25 la număr.
Alți indieni se vedeau pe treptele scării care urca la etaj, pe partea cu peretele, adică vizavi de balustradă.
- Tati colecționa indieni.
Broscoiul nu obișnuia să-și tundă mustățile. Franjurii aceștia ajunseseră să-i acopere buzele aproape complet. Când vorbea, glasul lui cântat străpungea acest camuflaj păros, la fel de misterios ca spiritele invocate de mediul prin intermediul căruia vorbesc. Fiindcă aproape nici nu-și mișca buzele când vorbea, aveai impresia că sunetul nu ieșea din el, ci dintr-un fel de radio organic care emitea semnale venite de la o altă entitate.
- Indienii ăștia valorează o avere, dar nu pot să-i vând. Sunt lucrul cel mai de preț care mi-a rămas de la tati.
Preston presupunea că statuile aveau, probabil, valoare ca obiecte de artă populară. Dar pentru el nu prezentau niciun interes.
Multe opere de artă, cele folcorice, în special, celebrau viața. Nu era și cazul lui Preston.
- Haideți în salon, zise gazna lui roșie, cu barba țepoasă. O să discutăm pe îndelete.
Și cu o grație de porc dansator, Broscoiul porni spre o arcadă, în stânga. Intrarea aceasta, cândva impunătoare, ajunsese acum o deschizătură îngustă, din cauza revistelor făcute pachete și stivuite acolo în coloane înalte, care se suțineau reciproc.
Salonul nu mai era o cameră în adevăratul înțeles al cuvântului. Spațiul fusese transformat într-un labirint cu coridoare înguste.
- Mami strângea reviste, explică Broscoiul. Și eu la fel.
Preston detesta mizeria, dar ambianța i se părea atrăgătoare. Nu exista viață aici. Era într-o casă a morții.
Prezența indienilor, încorporați în pereții labirintului, dădeau încăperii un aspect de catacombe, ca și cum aceste figuri ar fi fost niște cadavre mumificate.
Mergând în urma Broscoiului printre sinuozitățile acestui păienjeniș tridimensional, Preston nu s-ar fi mirat să-i găsească morții, pe mami și tati ai acestui Broscoi, fiecare în nișa lui flancată de torace.
Când, în cele din urmă, Broscoiul în conduse spre un mic luminiș în mijlocul labirintului, unde puteau sta jos și vorbi, preston se simțea deja foarte dezamăgit de faptul că nu găsise nicăieri cadavrul vreunui membru al familiei Broscoiului.
În „salonașul” acesta din inima labirintului nu puteau încăpea simultan mai mult de două persoane. Un fotoliu, flancat de un lampadar de podea și o măsuță, era plasat vizavi de un televizor. Alături, se afla o canapea uzată, învelită cu o husă terminată prin niște cercuri.
Broscoiul se instală în fotoliu.
Preston se strecură pe lângă el și se așeză pe canapea, cât mai departe cu putință de gazda lui.
- Bun, deci care-i treaba? zise Broscoiul.
- Așa cum ți-am explicat la telefon mai devreme, am venit să aflu despre întâlnirea de gradul trei pe care spui că ai avut-o.
- Uite cum stau lucrurile, domnule Banks. După atâta amar de ani, guvernul s-a apucat să-mi taie pensia de handicapat.
- Îmi pare rău, pe cuvânt.
- Au zis că m-am prefăcut timp de douăzeci de ani, ceea ce nu-i deloc adevărat.
- Sunt convins de asta. Dar chestia asta are vreo legătură cu întâlnirea de gradul trei? În ce fel? întrebă Preston.
Un animăluț roz și lucios scoase capul din barba încâlcită a Broscoiului.
Preston se aplecă în față, fascinat, dar își dădu seama că animalul roz era limba omului, intrând și ieșind printre niște buze care ar fi fost preferabil să rămână ascunse sub țepii bărbii, dar care trebuiau totuși unse cumva ca să lase să treacă mai ușor minciunile.
- Sunt recunoscător, spunea Broscoiul, că niște oameni din cosmos, cu câte trei ochi, au venit și m-au făcut bine. Erau tare ciudați, ce-i drept, dar nici nu mai contează asta, din moment ce recunosc că au făcut o faptă bună cu mine. Necazul e că acum nu mai sunt un handicapat vrednic de toată mila, cum am fost odată, așa că nu mai primesc niciun fel de ajutor social.
- Mda, o dilemă, spuse Preston.
- Le-am promis solemn oamenilor din cosmos să nu dezvălui lumii ceea ce au făcut ei aici. Am mari remușcări că nu mă pot ține de cuvânt, dar nenorocirea e că trebuie și eu să mănânc și să-mi plătesc cumva facturile.
- Sunt convins că oamenii din cosmos ar înțelege perfect situația, spuse Preston, dând din cap compătimitor spre imecilul păros.
- Asta nu înseamnă că nu sunt fericit că m-au scăpat de infirmitate, folosind chestia aia cu lumini albastre. Dar, așa atotputernici cum sunt ei, mi se pare ciudat că nu le-a trecut prin minte totuși să mă înzestreze cu ceva talent, ca să-mi pot câștiga și eu existența cumva. Bunăoară, să-mi fi dat talentul să ghicesc viitorul!
- Sau priceperea de a schimba plumbul în aur, sugeră Preston.
- Asta, da, chiar ar fi ceva! declară Broscoiul, bătând cu palmele în fotoliu. Și nici n-aș abuza de favorul acesta. Mi-aș face doar un pic de aur, cât să mă pot descurca.
- Extraordinar, de câtă responsabilitate dai dovadă în această privință, spuse Preston.
- Mulțumesc, domnule Banks. Dar, în rest, vorbim doar ca să ne aflăm în treabă, fiindcă oamenii din cosmos nu s-au gândit să mă fericească în această privință. Prin urmare... deși mi-e rușine că nu pot să mă țin de cuvânt, dar fir-ar să fie nu văd nicio ieșire din dilema asta, cum ai numit-o dumneata, decât să mă apuc să povestesc lumii cum niște extratereștri m-au scăpat de handicap.
Deși n-avea nici cea mai mică intenție de a băga mâna în buzunar și de a scoate de-acolo vreo bancnotă de douăzeci de dolari, Preston, curios, nu se putu abține să nu zică:
- Cât vrei, de fapt?
Ceea ce putea trece, probabil, drept o expresie de viclenie încruntă bursc fruntea pătată a Broscoiului, îi încreți colțurile ochilor și îi boți și mai mult nasul ca o gălușcă fiartă. Sau reacția asta să fi fost provocată de un mic atac de apoplexie?
- Uite, domnule, amândoi suntem niște oameni de afaceri deștepți, iar eu vă respect enorm, așa cum cred că și dumneata mă respecți pe mine. Ei bine, în negocierea unei afaceri, ca aceasta, dintre noi doi, nu cred că e treaba mea să fixez prețul final. Dumneata trebuie să oferi primul, iar eu să răspund după aceea. Dar, cum văd că ești cu adevărat domn, voi da dovadă și eu de multă curtoazie și îți voi spune că, după părerea mea, un preț corect ar fi ceva peste un milion de dolari.
Tipul era complet sonat.
- Sunt convins că prețul e corect, numai că nu am atâția bani la mine.
Omul cu voce suavă de băiat de cor râse cristalin, aproape feriorelnic. Broscoiul bătea cu palmele în fotoliu, de parcă în viața lui n-ar fi auzit o poantă mai bună. Pe urmă, înclinându-se în față și vrând să facă și el pe hazosul, spuse:
- Perfect, primesc și cecuri la nevoie. Ha-ha-ha!
Preston zâmbi, încuviințând din cap. Tot căutând dovezi privind autenticitatea întâlnirilor cu extratereștrii, suportase de-a lungul anilor aberațiile debitate de nenumărați idioți și impostori. Acesta era prețul pe care trebuia să-l plătească pentru speranța de a afla într-o bună zi adevărul.
Extratereștrii existau cu adevărat. Își dorea ca ei să existe, cu nespusă ardoare, fiindcă numai așa viața putea avea un sens pentru el.
Broscoiul deveni serios.
- Domnule Banks, nu mi-ai spus încă de la ce firmă ești.
- Cum adică de la ce firmă?
- În spiritul unor afaceri cinstite, sunt obligat să vă spun că azi, ceva mai devreme, domnișoara Janet Hitchcock personal, de la Paramount Pictures, mi-a făcut o vizită. Îmi va prezenta o ofertă mâine. I-am spus, desigur, că și dumneata te arăți interesat, deși n-am știut să-i zic de la ce firmă sunteți.
Păi, dacă Paramount Pictures s-a gândit să trimită pe cineva la Nuns Lake, ca să cumpere povestea Broscoiului despre modelul cum a fost el vindecat de niște extratereștri, însemna că universul acesta putea face implozie în orice moment, reducându-se la o bilă densă de materie, nu mai mare decât un bob de mazăre.
- Din păcate, cred că e vorba despre o neînțelegere, spuse Preston.
Pe Broscoi nu-l interesau neînțelegerile sau confuziile, ci doar cecurile bancare cu șapte cifre.
- Nu vă vând eu gogoși, domnule, pe cuvânt. Ne respectăm reciproc prea mult, ca să vă fac eu așa ceva. Pot să dovedesc că nu mint, arătându-vă un singur lucru, doar unul atât, ca să vă convingeți că spun adevărul.
Și, rostogolindu-se afară din fotoliu, ca un por gras din cocină, ieși din labirint pe alt drum decât la venire.
- Haide să vezi, domnule Banks!
Lui Preston nu-i era frică de Broscoi. În plus, atmosfera din această casă dărăpănată i se părea de-a dreptul romantică.
Pentru un om îndrăgostit de moarte, clădirea aceasta era echivalentul unei plaje minunate sub cerul înstelat.
Prin tunele de hârtie, indieni de lemn și mobilă îngrămădită, Preston își urmă gazda. Trecură așa prin încă două încăperi mai mari, identificabile ca spații diferite doar datorită cadrului ușii dintre ele. Ușa propriu-zisă fusese scoasă, pentru a înlesni deplasarea prin labirint. Toate ferestrele fuseseră blocate.
- O să vezi, domnule Banks! repeta Brosciul, strecurându-se printre catrafuse. Ohoho, o să vezi dovada, dovada!
Exact când Preston începea să creadă că, de fapt, această cază bizară era un fel de paralelipiped care exista simultan în mai multe lumi paralele, putând continua așa la nesfârșit, Broscoiul în scoase din labirint, întrând într-o bucătărie.
Dar nu era o bucătărie obișnuită.
Existau dotările uzuale, ce-i drept, un aragaz vechi cu email cândva alb, dar acum îngălbenit și ciobit, un frigider care bâzâia și tremura, datând probabil de pe vremea când erau la modă răcitoarele cu gheață, un prăjitor de pâine, un cuptor cu microunde. Dar numai la asta se limita firescul.
Toate suprafețele erau acoperite la maximum cu sticle de bere și apă minerală, stivuite orizontal ca vinurile într-o pivniță. Câteva bufete aveau ușile deschise, iar înăuntru, se aflau alte sticle goale. O piramidă de sticle acoperea și masa din bucătărie.
Pe fereastra de deasupra chiuvetei, se vedea o verandă închisă, în care erau îngrămădite, probabil, alte câteva mii de sticle.
O ușă dădea spre niște scări, prea înguste însă ca să mai încapă acolo și niște indieni de lemn. Nenumărate sticle goale de bere fuseseră fixate cu adeziv pe pereți și pe tavan, cu sutele, aidoma unui tapet tridimensional. Deși lichidul rămas cândva pe fundul sticlelor se evaporase de mult, pe scară puțea încă a bere trezită.
- Haide, domnule Banks! Nu mai avem mult de mers. Vei vedea de ce o sumă de cel puțin un milion de dolari reprezintă un preț cinstit.
Preston urcă în urma Broscoiului pe scara tapetată cu sticle. Ajunseră sus, pe un hol la fel de ticsit de lucruri ca și camerele de la parter.
Dormitorul Broscoiului mai avea încă ușă și nu fusese preschimbat într-un mușuroi cu tunele, ca restul casei. Două noptiere cu veioze flancau un pat mare, cu așternut răvășit.
Pericolul normalității era evitat însă grație unei colecții întregi de pălării de pai care atârnau de cuie pe toți pereții, din tavan până în podea.
Pălării de pai pentru bărbați, femei și copii. Pălării de pai pentru toate modelele, pentru toate scopurile, de lamunca pe câmp până la completarea ținutei unei doamne elegante care merge la biserică, într-o duminică fierbinte de vară.
Dar asta nu era singura colecție de obiecte din dormitor. Mai existau zeci și zeci de bastoane, simple, sau cu modele fistichii.
Bastoane banale din lemn de alun, cu vârf de cauciuc la bază și mâner curbat și lucios. Bastoane perfect drepte, dar cu mâner din lemn împletit. Bastoane negre lăcuite cu vârfuri de argint, ideale pentru un Fred Astaire în frac și joben, atârnau alături de bastoane albe, rezervate nevăzătorilor.
În loc de draperii, la geam atârnau perdele de bastoane.
La una dintre ferestre, Broscoiul scosese deja vreo douăsprezece bastoane de pe galerie, eliberând un ochi de geam, pe care îl ștersese cu mâna, ca să îl mai curețe un pic.
..........................................................................
Preston avea niște planuri ceva mai complicate pentru Mână.
Apropo de ea, cu nonșalanță, aproape pe furiș, fata își plimba privirea prin restaurant, căutând parcă un lucru anumit.
Ah, da, semnul de la toalete.
În momentul următor, Mâna anunță că trebuie să se ducă la vece. Și spusese „vece”, fiindcă știa că termenul îi displăcea lui Preston.
Fusese crescut și educat într-o familie distinsă, unde nu se foloseau niciodată asemenea cuvinte vulgare.
Gaura se ridică în picioare, ca să-i facă loc fiicei sale să iasă din separeu.
- Chiar trebuie să fac pipi, insistă Mâna, mișcându-se greoi.
Tot o palmă la adresa lui Preston. Mâna știa că lui îi repugna profund orice aluzie la funcțiile fiziologice.
Nu-i plăcea să o vadă mergând. Și așa degetele ei deformate erau suficient de scârboase. Continuă să discute tâmpenii cu Gaura, gândindu-se la Montana și urmărind-o pe Mâna cu coada ochiului.
Brusc, își dădu seama că sub semnul Toalete, mai era unul - Telefon.
Scuzându-se, ieși și el din separeu și se duse după fată, care dispăruse pe un culoar. Ajuns acolo, Preston găsi toaleta pentru bărbați pe dreapta, toaleta pentru femei pe stânga. Pe zidul din fund se afla un telefon public.
Fata era la telefon, cu spatele la Preston. Când se întinse să ia receptorul, simți prezența lui Maddoc și se întoarse.
Preston văzu moneda din mâna ei.
- Ai găsit bănuțul aici, uitat în telefon? întrebă el.
- Da, minți ea. Întotdeauna îmi place să caut monede uitate în telefon.
- Asta înseamnă însă că moneda aparține altcuiva, o mustră el. O s-o lăsăm casieriței, când ieșim.
Și întinse mâna, cu palma în sus.
Nu prea-i venea să renunțe la monedă.
Lui Preston îi repugna ideea de a se atinge de ea. Simțea că i se face pielea de găină, de atâta scârbă.
Noroc că ținea banul în mâna normală. Dacă l-ar fi avut în mâna deformată și ar fi trebuit să se atingă de ea, Preston știa că nici n-ar mai fi fost în stare să mănânce la masă.
Prefăcându-se că venise aici ca să meargă la toaletă, Mâna dispăru pe ușa marcată Femei.
Preston procedă la fel, intrând la Bărbați, unde răsuflă ușurat constatând că nu era nimeni.
Oare unde o fi vrut să telefoneze? La Poliție?
Când Mâna ieși din toaletă, ieși și el, revenind pe culoar. O luă înainte, spre separeu, fiindcă nu suporta să o vadă din spate, cu mersul ei de handicapată.
Li se aduse și mâncarea.
Peștele mort, adică ospătărița urâtă, avea o aluniță pe nas. Poate că era un melanom, se gândi el.
Ah, dacă era melanom și nu și-l trata, îi va putrezi tot nasul curând. Și după operație va rămâne cu o gaură cât toate zilele pe față. Poate abia atunci, își va da seama că trebuia să-și pună capăt zilelor.
Mâncarea era destul de bună.
Ca de obicei, nu suporta să se uite la gura altora în timp ce mâncau. Se concentra asupra ochilor sau privea cumva peste ei, evitând cu îndârjire să le vadă limva, dinții, buzele și fălcile care mestecau.
Preston își imagina că, uneori, în timp ce mesteca sau înghițea, cineva se uita poate la gura sau la gâtul lui, dar își impunea să nu insiste asupra acestei idei, fiindcă altminteri ar fi ajuns să mănânce de unul singur, între patru pereți.
În timpul meselor, se retrăgea și mai mult în el însuși. Măsură defensivă.
Pe parcursul prânzului, făcu conversație cu Gaura, în timp ce își amintea de Montana.
Cum pârâia gâtul băiatului!...
Își amintea cum teroarea îi întunecase ochii, în care se ivise o resemnare sumbră, care apoi se limpezise, făcând loc unei mari acalmii....
Mirosul special al ultimei suflări produse de horcăiala morții în gâtlejul Șantaliului....
Preston lăsă un bacșiș generos, dar nu renunță la monedă. Era convins că Mâna nu găsise moneda în telefon. Din punct de vedere moral, considera că e de datoria lui să o păstreze.
Pentru a evita blocada instituită de guvern în partea de est a Nevadei, unde, oficial, FBI pornise în căutarea unor traficanți de droguri, dar în realitate - după opinia lui - se mușamaliza un eveniment legat de niște OZN-uri, ieșind din Winnemucca, Preston o luă spre Nord, către statul Oregon.
Pe la șase seara, ajunseră la un teren de campare, la nord de Boise, în Idaho, unde se conectară la apă, canalizare și curent electric.
Preston aduse de mâncare. Preparate chinezești de data asta, nu prea grozave.
Gaura neagră era ahtiată după orez. Și, cu toate că părea din nou dusă, rămase la masă cu ei.
Ca de obicei, Gaura dirija conversația după cum îi convenea ei. Voia tot timpul să fie în centrul atenției.
Când pomeni despre niște noi modele pe care urma să le scrijelească pe mâna deformată a fiicei sale, Preston o încurajă. Ideea acestei mutilări decorative i se părea o tâmpenie amuzantă - atâta vreme cât evita să se uite la membrul infirm al fetei.
În plus, știa că această discuție o îngrozea pe Mâna, deși își disimula frica destul de bine. Frica aceasta va reuși, în cele din urmă, să-i slupbere iluzia că va putea duce vreodată o viață normală.
Alesese să opună rezistență mamei sale, pretându-se cu viclenie la jocul ei dement. Dar, auzind-o pe Gaura neagră, delirând entuziasmată despre minunile pe care le va face ea cu bisturiul, n-ar fi exclus să ajungă la concluzia că nu avea nicio șansă să câștige vreun joc și, cu atât mai puțin, pe acesta.
Din burta mamei sale ieșise imperfectă. Fusese o perdantă din clipa în care medicul îi dăduse o palmă la fund, ca să o facă să respire, în loc să fi avut bunătatea de a o sufoca discret.
Când va veni vremea s-o ducă în pădure, poate că fata va ajunge la concluzia că era preferabil să moară. Ar trebui să aleagă moartea, înainte ca maică-sa să se apuce s-o sculpteze.
Pentru ea, moartea era singura eliberare posibilă. Altminteri, va trebui să îndure mai mulți ani statutul de paria. Viața nu putea însemna decât o dezamăgire pentru o ființă așa deteriorată ca ea.
Desigur, Preston nu voia ca fata să fie întru totul maleabilă și împăcată cu ideea morții. O doză de rezistență constituia o pavază în calea uitării.
După ce terminară cina, Mâna rămase să strângă masa, în timp ce el și Gaura făcură câte un duș, separat, și se retraseră în dormitor.
În cele din urmă, Gaura adormi.
Preston voia s-o folosească, dar nu-și dădea seama dacă era doborâtă de droguri sau pur și simplu dormea profund.
Dacă doar dormea, exista riscul să se trezească în mijlocul acțiunii. Participarea ei i-ar strica tot cheful.
Trează, devenea entuziastă. Gaura știa că târgul dintre ei nu permitea participarea ei activă în momentele lor de intimitate fizică, dar asta nu însemna că nu își va manifesta entuziasmul.
Târgul era următorul: Gaura primea tot ce îi trebuia, în schimbul acestui unic lucru pe care îl dorea Preston.
I se făcea ușor greață la gândul entuziasmului ei, la ideea atitudinii ei participative. N-avea niciun chef să asiste la manifestarea funcțiilor biologice ale altor persoane.
Și nu putea suferi să-l observe cineva. Când avea guturai, bunăoară, se scuza și se ducea să-și sufle nasul în altă parte, unde nu-l vedea nimeni.
Nesigur în privința aparentei stări de inconștiență a Găurii, stinse lumina și se întinse în partea lui de pat.
Se gândea la copilașii pe care ea îi va aduce pe lume. Niște mici monștri. Dileme etice care necesitau rezoluții ferme.
De obicei, nu pornea la drum înainte de nouă sau zece dimineața, când Gaura neagră era încă în pat, iar Mâna se trezise. Deși plecaseră în căutarea unei întâlniri de gradul trei, misiunea lor nu era prea urgentă.
În dimineața asta totuși, ieși cu furgoneta din Twin Falls la 6:15.
Mâna se îmbrăcase deja și ronțăia ceva.
Se întreba dacă descoperise lipsa din bucătărie a tuturor cuțitelor și a obiectelor ascuțite de orice fel.
Rămânea cu convingerea că Mâna n-ar avea curajul să-l înjunghie pe la spate, în timp ce șofa. De fapt, n-o credea în stare să se apere nici când vor fi numai ei doi, la momentul judecății.
Cu toate acestea, el era prudent.
Spre nord, peisajul era spectaculor - munți semeți, păduri imense, șoimi în zbor.
Afară, dincolo de parbriz, natura își etala întreaga ei splendoare.
Aici, înăuntru, în spatele ochilor lui, unde el trăiește cel mai din plin, grandoarea este diferită, dar egală cu aceea a naturii, un peisaj care lui i se pare mereu fascinant.
Totuși, Preston Claudius Maddoc se mândrește că e înzestrat cu onestitatea și principialitatea necesare pentru a-și recunoaște propriile neajunsuri.
Potrivit oricărui criteriu, defectul lui cel mai mare este reprezentat, probabil, de frecventele porniri criminale. Și plăcerea de a ucide.
Spre meritul lui, la o vârstă fragedă, și-a dat seama că pofta aceasta de a omorî constituia un defect pentru care nu avea nicio scuză. Încă de mic, a încercat să-și canalizeze impulsurile asasine în niște activități responsabile.
Întâi, a torturat și a omorât insecte. Furnici, gândăcei, păianjeni, muște, omizi...
Pe atunci, toată lumea părea să fie de acord că gângăniile de orice fel sunt o mare pacoste. Poate că suprema grație este să-ți poți găsi fericirea într-o muncă utilă. Fericirea lui era să ucidă, iar munca lui utilă era să lichideze tot ceea ce se târa pe pământ.
În vremea aceea, Preston nu era conștient de existența mediului înconjurător. Anii de școală care au urmat l-au făcut să-și dea seama cu groază de ravagiile pe care le săvârșise în natură, în copilărie. Gângăniile fac o muncă extrem de folositoare.
Îl obseda și azi ideea că, undeva în străfundurile sufletului lui, știuse că îndeletnicirile lui contraveneau eticii. Altminteri, de ce să fi fost așa de secretos, când făcea ceva care îi aducea fericirea.
Nu se fălise niciodată povestind despre păianjenii striviți, despre omizile presărate cu sare sau despre gândăceii cărora le dădea foc.
Și, fără să se gândească în prealabil, absolut fără să-și dea seama, trecuse de la insecte la animalele mici. Șoareci, șobolani, porci de guineea, păsărele, iepuri, pisici....
Privind retrospectiv, Preston se întreba dacă, în perioada aceea, nu fusese la un pas de a-și pierde controlul de sine. Prefera să-și amintească de vremuri mai bune.
În noaptea când a împlinit paisprezece ani, viața i s-a schimbat în bine odată cu vizita vărului Brandon, care a venit la ei, pentru câteva zile, împreună cu părinții.
Paralizat de mulți ani, Brandon era imobilizat într-un cărucior cu rotile.
În lumea lui interioară, unde Preston trăia cu adevărat, îl poreclise pe vărul lui Sacul-cu-rahat, fiindcă mai de mult, timp de aproape doi ani, Brandon avusese nevoie de o pungă, în urma unei colonostomii, până când o serie de intervenții chirurgicale complexe rezolvaseră problema evacuării conținutului intestinelor.
Întrucât conacul lor era dotat cu ascensor, băiatul handicapat avea acces la toate cele trei etaje. El a dormit în camera lui Preston, unde exista un pat pentru prietenii care rămâneau peste noapte la ei.
S-au distrat de minune. La cei treisprezece ani ai lui, Sacul-cu-rahat vădea reale talente actoricești, fiind capabil să imite pe oricine. Preston nu râsese niciodată așa de mult, ca în seara aceea.
Sacul-cu-rahat a adormit pe la unu noaptea.
La două noaptea, Preston l-a omorât. I-a pus o pernă pe față, până la asfixiat.
Deși avea doar picioarele paralizate, Sacul-cu-rahat era neputincios, în general. A încercat să opună rezistență, dar fără niciun efect.
Abia însănătoșit după o gravă viroză respiratorie, plămânii nu lucrau, probabil, la capacitatea maximă. A murit mult prea repede, după gustul lui Preston.
Sperând să prelungească deliciul experienței, Preston mai ridicase perna de câteva ori, dându-i Sacului-cu-rahat posibilitatea să mai inspire o gură de aer. Oricum, sfârșitul a venit prea curând.
Preston a netezit așternutul care se deranjase un pic; pe urmă, i-a potrivit mâinile lui Brandon, ca să lase impresia că murise fără să se chinuiască.
I-a închis gura, care îi rămăsese căscată, și i-a coborât pleoapele, peste care a așezat câte o monedă, ca să le turtească mai bine. Mai târziu, când a luat monedele de pe ochii mortului, pleoapele nu s-au mai ridicat.
Preston a stins apoi lumina și s-a băgat la loc în pat, înfundându-și fața în aceeași pernă cu care îl sufocase pe vărul lui.
Simțea că făcuse un lucru minunat.
La opt dimineața, era treaz, dar se prefăcea că doarme, după o noapte aproape albă, în care reușise s ațipească de câteva ori. Mama Sacului-cu-rahat, tanti Janice - poreclită și Țâțele - a ciocănit ușor la ușa dormitorului. Pe urmă, a intrat, deși nu-i răspunsese nimeni, fiindcă trebuia să-i dea fiului ei doctoriile de dimineață.
Plănuind să simuleze o trezire bruscă, de om speriat, în momentul în care Țâțele ar fi început să urle, Preston a fost privat de plăcerea acestui moment dramatic: femeia a scos un sunet sugrumat de durere și s-a prăbușit ca o cârpă peste patul în care zăcea Sacul-cu-rahat.
La înmormântare, Preston a auzit multe rude și prieteni care afirmau că poate e mai bine așa, că Brandon plecase într-un loc mai bun acum, că scăpase de nesfârșitele suferințe care îl chinuiseră și că părinților lui li se luase de pe umeri o imensă povară.
Toate astea au confirmat percepția lui asupra realității: da, făcuse un lucru minunat.
Nu-l mai pasionau insectele.
Gata cu pățaniile acelea urâte cu tot felul de animale mici.
Își găsise îndeletnicirea perfectă, care era, totodată, și marea lui fericire.
Dotat cu o inteligență sclipitoare, băiatul, iar apoi tânărul Preston s-a dedicat studiului, din dorința de a înțelege mai bine rostul lui în viață. Din cursuri și cărți a aflat toate răspunsurile dorite.
Pe măsură cestudia, punea în aplicare cele învățate. Fiind un tânăr extrem de bogat și privilegiat, era foarte admirat pentru munca neplătită pe care o presta în diferite cămine și aziluri, unde, cum se exprima el cu modestie, „răsplătea un pic societatea pentru toate binecuvântările de care el avea parte”.
Când a intrat la universitate, Preston și-a dat seama că filosofia era domeniul lui preferat.
Unele filosofii prețuiau viața omenească mai mult decât altele. Asemenea concepții nu-l interesau însă.
Curând a descoperit că dacă filosofia era domeniul lui, atunci etica contemporană reprezenta spațiul în care își dorea cel mai mult să trăiască. În cele din urmă, ramura relativ nouă a bioeticii a devenit preferata lui.
Și așa ajunsese aici și acum.
Gaura neagră înviase. Se așeză în scaunul din dreapta.
Preston conversa cu ea, o făcea să râdă, șofa cu dexteritatea lui obișnuită, dar de trăit tot înlăuntrul lui trăia, de fapt.
Revedea în minte cele mai frumoase omoruri ale lui. Habar n-avea lumea cât de multe erau. Sinuciderile asistate, cunoscute de presă, reprezentau doar o mică parte din realizările lui profesionale.
Fiind unul dintre cei mai controversați și unul dintre cei mai stimați bioeticieni din acea vreme, Preston își impusese să nu dea dovadă de lipsă de modestie. În consecință, nu se lăuda niciodată cu numărul gesturilor milostive față de cei care trebuiau să moară.
Înainte să se înnopteze, Preston intenționa să-l găsească pe Leonard Teelroy, omul care pretindea că fusese vindecat de niște ființte de pe altă planetă. Spera ca vremea să nu-i strice planurile.
Bănuia că acest Teelroy era un impostor. Multe dintre așa-zisele întâlniri alien erau niște mistificări.
Cu toate acestea, convingerea lui Preston era că, de mii de ani, extratereștrii continuau să viziteze Pământul. Și, de fapt, credea că și știa ce căutau ei aici.
Să presupunem că Leonard Teelroy spunea adevărul. Ba chiar să presupunem că activitatea alien de la ferma lui Teelroy era în curs de desfășurare și acum. Asta tot nu-l putea face pe Preston să accepte ideea că extratereștrii o vor vindeca pe Mâna.
Nu avusese niciodată viziunea că Mâna și Șantaliul s-ar putea vindeca. Născocise chestia asta, doar ca să-i poată explica Găurii negre de ce umblau haihui prin țară, în căutarea extratereștrilor.
Acum, sporovăind cu Gaura, se uită în oglindă. Mâna ședea la masa din bucătărie. Citea.
Cum li se spunea pușcăriașilor? Morții vii? Da, parcă așa.
Exact ca ea, moartă vie citind.
Adevăratele motive pentru care voia să găsească niște extratereștri erau pur personale. Nu aveau nimic de-a face cu Mâna. Știa totuși că pe Gaura neagră nu ar interesa-o prea mult aceste motive.
Orice activitate trebuia să se învârtească în jurul Găurii. Altminteri, nu ar mai coopera la realizarea planurilor lui.
Simțise că povestea asta cu extratereștrii vindecători ar fi pe gustul ei. Tot la fel, acum, știa că, după ce îi va ucide ambii copii, pretinzând că urcaseră, de fapt, la stele, Gaura se va împăca totuși cu dispariția lor, fără să-și dea seama de primejdia care o pândește. Se dovedea că avusese dreptate. Dacă natura o înzestrase cu multă inteligență, Gaura avusese grijă să și-o distrugă metodic.
Mâna era altfel. Mult prea deșteaptă.
Preston nu mai putea risca să aștepte până când fata împlinea zece ani.
După ce vizita ferma lui Teelroy, va pleca în Montana, la prima oră, a doua zi dimineața. Pe la trei după-amiaza, o va duce pe fată în păduricea umbroasă, unde o aștepta fratele ei.
Va deschide mormântul și o va forța să se uita la ceea ce mai rămăsese din Șantaliu.
Ce cruzime! Admitea și el că era ceva josnic.
Ca întotdeauna, Preston își recunoștea greșelile. Nu avea pretenția că era perfect. Nicio ființă umană nu putea pretinde așa ceva.
Pe lângă pasiunea pentru omucideri, descoperise treptat, de-a lungul anilor, că îi plăcea cruzimea. Nu se mândrea cu acest defect, dar nici nu se rușina de el.
Tot ceea ce conta totuși era să rămână util și ca toate contribuțiile lui spre binele societății năpăstuite să depășească ponderea resurselor consumate de el pentru a funcționa.
Își rezerva cruzimea doar pentru cei care trebuiau să moară oricum și nu-i tortura decât imediat înainte de a-i omorî.
Altminteri, își controla admirabil orice impuls de a fi rău. Trata pe toți oamenii - cei care nu fuseseră însemnați pentru moarte - cu bunătate, respect și mărinimie.
De fapt, era nevoie de mai mulți ca el: bărbați - și femei - care să acționeze conform unui cod etic pentru a curăța de profitori lumea asta suprapopulată. Dacă ar fi lăsați în viață, netrebnicii ar târî în jos, cu nevoile lor nesfârșite, nu numai civilizația, ci și întreaga natură.
Oh, și câți netrebnici sunt pe lume! Netrebnici cu nemiluita!
Voia să o supună pe Mâna unei cruzimi rafinate de a o obliga să vadă rămășițele pământești ale fratelui ei, fiindcă îl enerva certitudinea ei evlavioasă că Dumnezeu a făcut-o cu rost, că viața ei are un sens, pe care va trebui să-l descopere într-o bună zi.
Păi, să caute atunci rostul și sensul terciului biologic reprezentat de cadavrul descompus al fratelui ei. Să caute degeaba vreun semn divin în mormântul acela puturos.
Munți semeți, păduri imense. Șoimi plecați la cuiburi.
Moarta vie citea.
62.
Potrivit estimărilor incluse în harta rutieră cu privire la durata până la diferite destinații a călătoriei cu mașina, Micky ar fi trebuit să parcurgă în opt ore și zece minute cei 610 kilometri de la Seattle la Nuns Lake.
Ieșind din Seattle la 5.30 dimineața fix, a ajuns la destinație la 12.20. cu o oră și douăzeci de minute înainte de ora prevăzută în grafic. La această performanță contribuiseră traficul lejer, nerespectarea limitei de viteză și ignorarea necesității de a se mai odihni din când în când.
Denumirea localității - Nuns Laje, adică Lacul Călugăriței - se dovedea conformă cu realitatea. În sudul așezării de afla un lac mare, iar la nord, sus, pe un deal înalt, era o mănăstire impunătoare clădită prin anii 1930.
Păduri de conifere înconjurau orașul. Sub un cer amenințător, brazii falnici stăteau de strajă în fața furtunii care se apropia, aidoma călugărițelor evlavioase în calea păcatelor.
Deși orașul nu număra nici două mii de locuitori în extrasezon, un flux constant de turiști amatori de pescuit, iahting, ascensiuni montane și schi pe apă dubla populația așezării pe timpul verii.
La un magazin de articole de sport, Micky a aflat că în regiune existau trei complexuri pentru campat, care asigurau conectarea la utilități.
În nicio oră, Micky a vizitat toate aceste trei locuri, interesându-se dacă familia Jordan Banks nu trăsese cumva acolo, fiind convinsă că Maddoc nu putea călători sub numele lui adevărat. Membrii familiei Banks nu locuiau în niciunul dintre campinguri și nici nu făcuseră vreo rezervare pentru viitor.
Rugă pe fiecare recepționer să nu spună familiei Banks că întrebase de ei, în cazul în care aceștia și-ar face până la urmă apariția:
- Sunt sora lui Jordan. Nu știe că am venit. Vreau să-i fac o surpriză. E ziua lui.
Pe de altă parte, dacă Maddoc avea acte pe numele Jordan Banks, probabil că același lucru era valabil și în cazul altor posibile identități, sub care nu era exclus să se fi înregistrat.
În loc să treacă din oră în oră pe la fiecare dintre cele trei campinguri, Micky preferă să procedeze altfel. Maddoc venise tocmai până aici ca să stea de vorbă cu un tip care susținea că se întâlnise cu niște extratereștri.
Păi, dacă reușea să supravegheze casa acestui individ însemna că avea toate șansele să-l surprindă pe Maddoc când urma să vină în vizită acolo.
Tot la magazinul de articole de sport, a întrebat de individul devenit celebru pentru că văzuse niște OZN-uri, ceea ce l-a făcut pe vânzător să râdă cu poftă. Da, pe tip îl chema Leonard Teelroy și locuia la o fermă situată în afara localității, la o distanță de vreo cinci kilometri.
Micky nu intenționase inițial să îi facă o vizită lui Teelroy, ci doar să stea la pândă, ascunsă undeva, până ce apărea Maddoc. Trecu cu mașina dincolo de fermă, cotind imediat la dreapta, unde văzu un drum de țară, sus pe o movilă.
Până să aleagă locul unde ar putea ascunde mașina, începu să-și facă griji la gândul că poate Maddoc trecuse deja pe-acolo și plecase mai departe. Ceea ce însemna că, rămânând la pândă, risca să nu-l mai poată prinde din urmă, mai târziu.
Micky alesese un traseu care ocolea Nevada, din dorința de a evita orice blocaj rutier insituit de autorități. Dar dacă Maddoc o luase direct prin Nevada și mai avusese și șansa de a nu fi obligat să oprească, însemna că ajunsese aici cu mult înaintea ei.
Și totuși....
Când găsi o porțiune de drum prielnică, întoarse mașina și porni înapoi, spre ferma lui Teelroy.
Teelroy nu făcuse decât strictul necesar în materie de reparații, adică atât cât să fie sigur că nu va avea ghinionul să moară îngropat sub moloz, în cazul în care structura de rezistență a casei ar fi făcut brusc implozie.
Între Camaro și treptele de la verandă, Micky traversă ceea ce mai rămăsese dintr-o fostă peluză, mai exact pământ bătătorit și smocuri de buruieni.
Treptele de lemn dansau și scârțâiau. Podeaua verandei gemea.
După ce ciocăni, făcu doi pași înapoi. Dacă rămânea prea aproape de intrare, avea senzația că Jack Spintecătorul se va repezi la ea, dinăuntru.
Aerul era nemișcat, de parcă întreaga fermă s-ar fi aflat sub un clopot de sticlă.
Cerul vinețiu și umflat părea cumva supărat, gata să se răzbune pe tot ceea ce era sub el.
Micky nu auzi când cineva se apropie de ușă, dar tresări când aceasta se deschise brusc dinspre interior.
În prag se postase o matahală oribilă, care mirosea a lapte acru, avea o față roși ca un balon și o barbă țepoasă făcută parcă din scaieți, și nu din păr.
Salopeta și tricoul alb cu mânecă scurtă sugerau că în fața ei se afla o ființă umană, dar impresia nu se putea cofirma decât verificând și ceea ce exista deasupra: între nasul turtit și fruntea unui cap chel ca o pătlăgică roșie, se zăreau niște ochi îngropați în grăsime, care exprimau suspiciune, speranță și sărăcie.
Da. Un om.
- Domnul Teelroy? întrebă ea.
- Da, cine naiba altul?! Nu-s decât eu pe-aici, rosti matahala cu o voce suavă ca de băiat de cor.
- Dumneata ești Leonard Teelroy care s-a întâlnit cu niște ființe de pe altă planetă?
- De la ce firmă ești? întrebă el, cu amabilitate.
- Firmă?
Tipul o măsură din cap până în picioare.
- Degeaba te-ai deghizat așa. Scrie Hollywood pe tine, m-am prins.
- Hollywood? Nu prea-nțeleg ce vrei să spui.
- Și poanta cu hârbul e bună, remarcă el, uitându-se la Camaro.
- Nu e nicio poantă. Este mașina mea.
- Asta-i mașină pentru cei de teapa mea. O tipă mișto ca o actriță de film, cum ești tu, nu umblă decât cu Mercedes.
Nu era morocănos sau argățos, dar avea opiniile lui, la care ținea, în ciuda tonului dulceag și a atitudinii mieroase.
S-ar fi zis că aștepta pe cineva. Dându-și seama că o confundase cu altă persoană, Micky încercă să o ia de la capăt.
- Domnule Teelroy, am venit să aflu amănunte despre experiența dumitale cu OZN-urile și să te întreb....
- Normal că vrei să mă întrebi mai multe, fiindcă, da, asta e una dintre cele mai formidabile povești din istoria omenirii. Ce mi s-a întâmplat mie e un succes de casă. Sunt dispus să-ți vând totul, după ce cădem la învoială.
- Cum adică?
- Da. După ce batem palma, cinstit. Mai bine nu te deghizai așa și îmi spuneai de la bun început de la ce studio sau televiziune ești. Nici nu mi-ai zis măcat cum te cheamă, de fapt.
Acum, se dumirise. Tipul își imagina că povestea lui cu extratereștri era numai bună de un viitor film făcut de Spielberg, cu Mel Gibson în rolul lui Leonard Teelroy.
N-o interesau pățaniile lui cu OZN-urile, dar își dădu seama că putea exploata confuzia din mintea tipului, pentru a obține informațiile de care avea nevoie.
- Ești un om abil, domnule Teelroy.
Tipul se lumină la față și se înroși, precum boilerele din filmele de desene animate, înainte de a exploda.
- Îmi știu lungul nasului, așa că n-am pretenții exagerate. Doar atât cât se obișnuiește în astfel de cazuri.
- Nu pot lua legătura cu șeful meu decât duminică. Mâine, îl sun la sudio, discut situația și mă întorc cu o ofertă în termeni absolut profesioniști.
- Ți-aș fi recunoscător, făcu tipul, înclinând din cap.
- O singură întrebare, domnule Teelroy. Avem o concurență în chestia asta?
Tipul ridică o sprânceană. Micky insistă:
- A mai trecut pe-aici vreun reprezentant al altui studio?
- Nu, până la dumneata, nu.
Brusc, își dădu seama că ar fi trebuit să-i dea impresia că i se fluturaseră deja sub nas sume grase de bani:
- Un gagiu a fost ieri pe-aici, era de la unul dintre studiourile alea babane, adăugă Teelroy, după o scurtă ezitare.
Săracul Leonard, nici nu știa să mintă măcar; de rușine, i se îngroșase și vocea.
Chiar dacă ar mai fi venit cineva deja, sâmbătă, nu putea fi vorba despre Maddoc.
- Nu pot să zic de la care studio, adăugă Teelroy.
- Înțeleg.
- Am primit un telefon apropo de asta, acum o jumătate de oră. Tipul zice că vine din California special ca să mă vad, așa că precis e din branșa voastră.
Ezitarea dispăruse, iar vocea nu mai era îngroșată. De astă dată spunea adevărul.
- Urmează să ne vedem în scurt timp.
- Ei bine, domnule Teelroy, sunt convinsă că ați auzit de Paramount Pictures, nu-i așa?
- Ohoho, mari de tot!
- Da, destul de mari. Pe mine mă cheamă Janet Hitchcock - nu, nicio legătură - și am o funcție de decizie la Paramount Pictures.
Era convinsă că Teelroy va reține toate aceste date, pe care cu bucurie le va plasa următorului vizitator, posibil Maddoc.
- Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnișoară Hitchcock, zise el, dând mâna cu ea, înainte ca Micky să aibă timp să se întrebe unde fuseseră degetele lui până atunci.
- Te sun mâine, minți ea. Fixăm o întâlnire pentru după-amiază.
Deși individul încercase s-o tragă pe sfoară, fiind probabil un impostor, și pe deasupra periculos, lui Micky îi părea rău că îl mințise. Renunțase la orice suspiciune, fiind mai degrabă patetic decât ofensiv.
În lumea asta, există prea multe persoane care abia așteaptă să-i lovească pe cei căzuți la pământ. Or, ea nu voia să se numere printre ei.
63.
Curtis șade în scaunul din dreapta, în furgoneta Fleetwood, care este parcată, și privește prin parbriz, întrebându-se dacă măicuțele se vor încumeta să facă schi nautic, acum, înainte de izbucnirea furtunii.
Sosise aici, la Lacul Călugăriței, sâmbătă după-amiaza, sub protecția surorilor Spelkenfelter. S-au instalat într-un camping, pe un loc de unde se vede lacul printre copaci.
În ultimele douăzeci și patru de ore, Curtis nu a zărit nicio călugăriță - nici pe lac, nici pe mal. E tare dezamăgit, fiindcă a văzut atâtea măicuțe duioase și grijulii în filme - Ingrid Bergman, Audrey Hepburn - dar niciuna aievea, de când a sosit în această lume.
După ce Curtis și-a dezvăluit adevărata natură vineri seara, în Twin Falls, Cass și Polly s-au oferit să fie garda lui regală.
Încercase să le explice că nu se trăgea din neam împărătesc, că era o persoană obișnuită, exact ca ele. În fine, nu chiar exact ca ele, ținând seama de faptul că el avea capacitatea de a-și controla structura biologică și de a-și schimba forma, pentru a imita orice organism dotat cu o inteligență relativ superioară.
Gemenele trăiesc într-o permanentă stare de extaz, declarând că visează de multă vreme la acest moment și că sunt dispuse să își consacre restul vieții țelului de a-l ajuta să ducă la bun sfârșit lucrarea pe care o aveau de făcut aici mama lui și adepții ei.
Le-a explicat care este misiunea lui, iar ele au înțeles ce poate face el pentru omenire. Nu le-a dat încă Darul, dar o va face curând, iar ele abia așteaptă să-l primească.
Fiindcă s-au purtat așa de frumos cu el și fiindcă a ajuns să le considere surorile lui, Curtis nu voise, inițial, să rămână cu ele, de teamă să nu le pună în primejdie. De la „căderea” de joi, a putut să fie Curtis Hammond fără să mai dea greș.
Nu mai poate fi detectat așa de ușor de către inamici, fiindcă de la oră la oră se contopește și mai bine cu populația omenească.
Totuși, chiar și atunci când nu va mai putea fi detectat de niciun fel de scanner biologic, hăitașii umani și extratereștri tot vor căuta să-l prindă. Iar dacă ticăloșii cei mari vor pune mâna pe el, cei care sunt alături de el în această lucrare - bunăoară Cass și Polly - vor fi și ei condamnați la moarte.
În cele șase zile tumultoase petrecute pe Pământ, totuși s-a maturizat; suferințele provocate de pierderea cumplită a celor dragi și izolarea de neamul lui l-au făcut să înțeleagă că nu este suficient doar să supraviețuiască, nu este îndeajuns doar să spere să poată propovădui misiunea mamei lui, ci că trebuie să profite de fiecare moment și să ducă la bun sfârșit lucrarea.
Aceasta necesită un ajutor substanțial din partea unui cerc de prieteni, un grup de nădejde format din niște suflete dedicate, persoane care să fie bune la suflet, iuți la minte și curajoase.
A schimba o lume, așa cum trebuie el să o schimbe pe aceasta pentru a o salva, presupune uneori un preț cumplit.
Dacă trebuie să adune forțe pentru a opera schimbarea, Cass și Polly sunt niște recruți ideali. Bunătatea sufletului lor nu poate fi pusă la îndoială, nici iuțimea minții, iar amândouă împreună au curaj cât un regiment de infanterie.
L-au adus pe Curtis la Lacul Călugăriței, fiindcă ar fi venit aici oricum, și dacă nu îl întâlneau pe el. Fusese următorul popas în pelerinajul lor pe urmele OZN-urilor; la Neary Ranch făcuseră doar un ocol, din cauza blocajelor rutiere instituite de guvern în Utah, pentru prinderea așa-zișilor traficanți de droguri, despre care orice om limpede la cap știa că nu pot fi decât niște extratereștri.
Acum, după o zi de odihnă binemeritată, în timp ce gemenele stau de vorbă în bucătărioară, studiind hărțile și alegând cele mai bune trasee, Curtis se uită la lac, sperând să vadă cum se joacă măicuțele. Și concepe planuri mărețe pentru o campanie menită să schimbe lumea, pentru care mintea lui de zece ani nu e totuși pregătită.
Dar, chiar și când urzesc asemenea planuri de anvergură, cățelele tot trebuie să facă pipi. Old Yeller dă semne că vrea afară, bătând cu laba în portieră și uitându-se la fratele ei.
Când Curtis se duce să-i deschidă, Polly se ridică și îi spune băiatului să nu iasă afară, fiindcă riscă să fie detectat de scannerele agenților veniți din imperiul răului.
Le-a spus că nu există niciun imperiu care să lupte împotriva lui. Situația reală este, în anumite privințe, mai simplă și, în altele, mai complicată decât entitățile politice standard.
- O scot eu afară, spune Polly.
- Nu e nevoie să meargă nimeni cu ea, explică băiatul. O las să iasă singură, dar rămân cu ea în spirit.
- Legătura băiat-câine, remarcă Polly.
- Da, prin intermediul surioarei patrupede, văd și eu ce mai e prin camping.
Old Yeller sare afară din mașină, surorile revin la hărțile lor, iar Curtis se întoarce pe scaunul din dreapta volanului.
Legătura cu surioara este stabilită permanent, douăzeci și patru de ori din douăzeci și patru, indiferent dacă se concentrează sau nu. Acum, se concentrează.
Cățeaua face pipi, dar nu-și golește complet vezica. Patrulând printre rulote și remorci, explorează fericită acest nou teritoriu, iar când găsește ceva ce îi place în mod deosebit, marchează locul cu un strop de urină.
Afară, o dată cu apropiera asfințitului, începe să se răcorească; norii vin dinspre apus, se rostogolesc pe versanții stâncoși, rămân prinși în capcanele dintre munți, se condensează în umbre de griuri tot mai întunecoase.
Miroase a brad și a ploaia care va veni.
Aerul neclintit pare greu de așteptări, ca și cum, într-o clipită, calmul de o profunzime ireală s-ar putea preschimba într-un tumult furios.
Peste tot, turiștii se pregătesc de furtună. Prelatele sunt strânse și puse înăuntru. Femeile adună mobilierul de camping și îl depozitează în rulote. Un bărbat vine cu doi copii de la scăldat. Lumea adună de pe-afară revite, cărți, pături, tot ceea ce se poate uda și strica de la ploaie.
Old Yeller e giugiulită și admirată, ceea ce o face să pășească țanțoș și să dea fericită din codiță, dar fără să renunțe la explorările ei palpitante. Lumea este ca o mare infinită de mirosuri, care presupun mistere și tot atâtea posibile descoperiri.
Și așa, prin labirintul de vehicule, cățeaua ajunge la o casă-rulotă imensă, care seamănă cu o mașină infernală gata să zdrobească batalioane întregi.
Surioara patrupedă e atrasă de acest atelaj demn de Zeus, nu neapărat din cauza dimensiunilor impresionante sau a aspectului impunător, ci fiindcă mirosurile asociate cu enormul vehicul o fascinează și o tulbură deopotrivă.
Se apropie cu precauție, adulmecă pneurile, se uită prudentă spre umbrele de dedesubt și, într-un târziu, ajunge la portiera închisă, unde amușină și mai agresiv.
În Fleetwood, departe fizic de Old Yeller, Curtis se neliniștește și simte un fel de primejdie. Inițial, crede că mașina-mamut e un fel de „Corvette”, adică un vehicul din altă lume. Nu, e doar ceva foarte straniu.
La portiera uriașei rulote, un miros puternic sugerează ceva amar, iar altul este însăși esența putreziciunii. Dar nu amăreala de chinină, ci amărăciunea de suflet disperat. Nu putoarea de stârv în descompunere, ci un spirit hidos de corupt într-un corp încă viu.
Din punctul de vedere al câinelui, corpul oricărui om emite niște feromoni, care oferă informații despre natura spiritulu dinăuntru.
Aici mai e și o ciudățenie de miros care sugerează ceva acru; nu acreala de lămâie sau de lapte stricat, ci acrul care înseamnă frică îndurată de multă vreme, spaimă permanentă și anxietate.
Surioara lui canină palpită de compasiune.
În schimb, nu are pic de simpatie față de bestia rea care degajă celelalte miasme - o persoană dinăuntrul vehicului este un vulcan sulfuros de furie reprimată, o hazna aburindă de ură neagră și vâscoasă, a cărei putoare arde parcă nările sensibile ale surioarei. Ca și cum Moartea însăși ar bântui prin lume, sub formă de ființă vie, cu glugă și coasă, împrăștiindu-și în văzduh oribilii feromoni.
Cățeaua strănută ca să-și curețe nasul de efluviile pututroase, mârâie înăbușit și pleacă de la portieră.
Pe urmă, la comanda lui Curtis, ridică privirea spre parbriz și vede - așa cum vede și băiatul - nu un montru, nu un strigoi, ci o fetiță frumoasă de vreo zece ani. Fetița aceasta stă în picioare lângă scaunul de la volan, pe care nu se află nimeni, și, aplecată în față, privește spre lac și la cerul tot mai amenințător, încercând să-și dea seama cât va mai dura până ce se va dezlănțui vijelia.
A ei este, probabilă, amărăciunea disperării, și tot ea emană mirosul fricii depistate de cățea.
Da, categoric, fetița asta nu poate fi sursa miasmelor indentificate de Old Yeller în acea rulotă.
Fetița o vede pe surioara patrupedă a băiatului. Aceasta ridică privirea de la înălțimea obișnuită, de șaizeci de centimetri, de la care cățeii se uită la lume. Codița ei care se agită exprimă un punct de vedere ce nu mai trebuie redat în cuvinte.
Fetița e radioasă.
În casa ei pe roți, pare totuși pierdută. Și speriată, bântuită parcă de spirite, un spirit fantomatic pare ea însăși, iar parbrizul mare dintre ea și câine sugerează membrana rece dintre tărâmul morții și cel al vieții.
Fetița radioasă se întoarce cu spatele și pornește spre interiorul casei-rulotă, topindu-se în întunericul de dincolo.
64.
Natura își adjudecase aproape în întregime terenul care aparținuse cândva fermei lui Teelroy. Căprioarele se plimbau pe-acolo unde odinioară caii trăgeau plugul. Era împărăția buruienilor.
Timpul, intemperiile și paragina dăduseră o înfățișare gotică acestei clădiri în stil victorian, care fusese frumoasă la vremea ei.
Proprietarul era un broscoi scârbos. Avea un glas suav de prințișor, dar arăta ca un izvor inepuizabil de veruci și alte lururi rele.
Când dădu ochii cu Broscoiul lui Preston îi veni să se răsucească pe călcâie și să se suie în mașină, fără să mai pună nicio întrebare.
Greu de crezut că povestea fantastică a nesuferitului ăstuia, care pretindea că fusese vindecat de niște ființe de pe alte planete, putea fi verosimilă. Tipul era cel mult o glumă proastă și, în mod cert, reprezenta consecința nefericită a incestului practicat generații de-a rândul de albi împuțiți.
Totuși....
În ultimii cinci ani, dintre sutele de oameni pe care Preston îi ascultase răbdător povestind despre locurile unde văzuseră OZN-uri și răpirile efectuate de extratereștri, se întâmplase ca tocmai specimenele cele mai dubioase să fie totuși cele mai convingătoare.
Mda, de fapt, așa era și cu trufele, pe care doar porcii știu să le descopere.
Poftit înăuntru, Preston acceptă invitația. Constată că pragul separa, de fapt, lumea obișnuită din Idaho de un tărâm suprarealist.
În holul de la intrare se trezi în mijlocul unui trib de indieni. Unii zâmbeau, alții manifestau o atitudine nobilă, dar majoritatea aveau o mutră impenetrabilă de Buddha visător sau de statuie din Insula Paștelui. Toți păreau pașnici.
Holul măsura, probabil, vreo 12 metri. Indienii care străjuiau de o parte și de alta erau pe puțin vreo 25 la număr.
Alți indieni se vedeau pe treptele scării care urca la etaj, pe partea cu peretele, adică vizavi de balustradă.
- Tati colecționa indieni.
Broscoiul nu obișnuia să-și tundă mustățile. Franjurii aceștia ajunseseră să-i acopere buzele aproape complet. Când vorbea, glasul lui cântat străpungea acest camuflaj păros, la fel de misterios ca spiritele invocate de mediul prin intermediul căruia vorbesc. Fiindcă aproape nici nu-și mișca buzele când vorbea, aveai impresia că sunetul nu ieșea din el, ci dintr-un fel de radio organic care emitea semnale venite de la o altă entitate.
- Indienii ăștia valorează o avere, dar nu pot să-i vând. Sunt lucrul cel mai de preț care mi-a rămas de la tati.
Preston presupunea că statuile aveau, probabil, valoare ca obiecte de artă populară. Dar pentru el nu prezentau niciun interes.
Multe opere de artă, cele folcorice, în special, celebrau viața. Nu era și cazul lui Preston.
- Haideți în salon, zise gazna lui roșie, cu barba țepoasă. O să discutăm pe îndelete.
Și cu o grație de porc dansator, Broscoiul porni spre o arcadă, în stânga. Intrarea aceasta, cândva impunătoare, ajunsese acum o deschizătură îngustă, din cauza revistelor făcute pachete și stivuite acolo în coloane înalte, care se suțineau reciproc.
Salonul nu mai era o cameră în adevăratul înțeles al cuvântului. Spațiul fusese transformat într-un labirint cu coridoare înguste.
- Mami strângea reviste, explică Broscoiul. Și eu la fel.
Preston detesta mizeria, dar ambianța i se părea atrăgătoare. Nu exista viață aici. Era într-o casă a morții.
Prezența indienilor, încorporați în pereții labirintului, dădeau încăperii un aspect de catacombe, ca și cum aceste figuri ar fi fost niște cadavre mumificate.
Mergând în urma Broscoiului printre sinuozitățile acestui păienjeniș tridimensional, Preston nu s-ar fi mirat să-i găsească morții, pe mami și tati ai acestui Broscoi, fiecare în nișa lui flancată de torace.
Când, în cele din urmă, Broscoiul în conduse spre un mic luminiș în mijlocul labirintului, unde puteau sta jos și vorbi, preston se simțea deja foarte dezamăgit de faptul că nu găsise nicăieri cadavrul vreunui membru al familiei Broscoiului.
În „salonașul” acesta din inima labirintului nu puteau încăpea simultan mai mult de două persoane. Un fotoliu, flancat de un lampadar de podea și o măsuță, era plasat vizavi de un televizor. Alături, se afla o canapea uzată, învelită cu o husă terminată prin niște cercuri.
Broscoiul se instală în fotoliu.
Preston se strecură pe lângă el și se așeză pe canapea, cât mai departe cu putință de gazda lui.
- Bun, deci care-i treaba? zise Broscoiul.
- Așa cum ți-am explicat la telefon mai devreme, am venit să aflu despre întâlnirea de gradul trei pe care spui că ai avut-o.
- Uite cum stau lucrurile, domnule Banks. După atâta amar de ani, guvernul s-a apucat să-mi taie pensia de handicapat.
- Îmi pare rău, pe cuvânt.
- Au zis că m-am prefăcut timp de douăzeci de ani, ceea ce nu-i deloc adevărat.
- Sunt convins de asta. Dar chestia asta are vreo legătură cu întâlnirea de gradul trei? În ce fel? întrebă Preston.
Un animăluț roz și lucios scoase capul din barba încâlcită a Broscoiului.
Preston se aplecă în față, fascinat, dar își dădu seama că animalul roz era limba omului, intrând și ieșind printre niște buze care ar fi fost preferabil să rămână ascunse sub țepii bărbii, dar care trebuiau totuși unse cumva ca să lase să treacă mai ușor minciunile.
- Sunt recunoscător, spunea Broscoiul, că niște oameni din cosmos, cu câte trei ochi, au venit și m-au făcut bine. Erau tare ciudați, ce-i drept, dar nici nu mai contează asta, din moment ce recunosc că au făcut o faptă bună cu mine. Necazul e că acum nu mai sunt un handicapat vrednic de toată mila, cum am fost odată, așa că nu mai primesc niciun fel de ajutor social.
- Mda, o dilemă, spuse Preston.
- Le-am promis solemn oamenilor din cosmos să nu dezvălui lumii ceea ce au făcut ei aici. Am mari remușcări că nu mă pot ține de cuvânt, dar nenorocirea e că trebuie și eu să mănânc și să-mi plătesc cumva facturile.
- Sunt convins că oamenii din cosmos ar înțelege perfect situația, spuse Preston, dând din cap compătimitor spre imecilul păros.
- Asta nu înseamnă că nu sunt fericit că m-au scăpat de infirmitate, folosind chestia aia cu lumini albastre. Dar, așa atotputernici cum sunt ei, mi se pare ciudat că nu le-a trecut prin minte totuși să mă înzestreze cu ceva talent, ca să-mi pot câștiga și eu existența cumva. Bunăoară, să-mi fi dat talentul să ghicesc viitorul!
- Sau priceperea de a schimba plumbul în aur, sugeră Preston.
- Asta, da, chiar ar fi ceva! declară Broscoiul, bătând cu palmele în fotoliu. Și nici n-aș abuza de favorul acesta. Mi-aș face doar un pic de aur, cât să mă pot descurca.
- Extraordinar, de câtă responsabilitate dai dovadă în această privință, spuse Preston.
- Mulțumesc, domnule Banks. Dar, în rest, vorbim doar ca să ne aflăm în treabă, fiindcă oamenii din cosmos nu s-au gândit să mă fericească în această privință. Prin urmare... deși mi-e rușine că nu pot să mă țin de cuvânt, dar fir-ar să fie nu văd nicio ieșire din dilema asta, cum ai numit-o dumneata, decât să mă apuc să povestesc lumii cum niște extratereștri m-au scăpat de handicap.
Deși n-avea nici cea mai mică intenție de a băga mâna în buzunar și de a scoate de-acolo vreo bancnotă de douăzeci de dolari, Preston, curios, nu se putu abține să nu zică:
- Cât vrei, de fapt?
Ceea ce putea trece, probabil, drept o expresie de viclenie încruntă bursc fruntea pătată a Broscoiului, îi încreți colțurile ochilor și îi boți și mai mult nasul ca o gălușcă fiartă. Sau reacția asta să fi fost provocată de un mic atac de apoplexie?
- Uite, domnule, amândoi suntem niște oameni de afaceri deștepți, iar eu vă respect enorm, așa cum cred că și dumneata mă respecți pe mine. Ei bine, în negocierea unei afaceri, ca aceasta, dintre noi doi, nu cred că e treaba mea să fixez prețul final. Dumneata trebuie să oferi primul, iar eu să răspund după aceea. Dar, cum văd că ești cu adevărat domn, voi da dovadă și eu de multă curtoazie și îți voi spune că, după părerea mea, un preț corect ar fi ceva peste un milion de dolari.
Tipul era complet sonat.
- Sunt convins că prețul e corect, numai că nu am atâția bani la mine.
Omul cu voce suavă de băiat de cor râse cristalin, aproape feriorelnic. Broscoiul bătea cu palmele în fotoliu, de parcă în viața lui n-ar fi auzit o poantă mai bună. Pe urmă, înclinându-se în față și vrând să facă și el pe hazosul, spuse:
- Perfect, primesc și cecuri la nevoie. Ha-ha-ha!
Preston zâmbi, încuviințând din cap. Tot căutând dovezi privind autenticitatea întâlnirilor cu extratereștrii, suportase de-a lungul anilor aberațiile debitate de nenumărați idioți și impostori. Acesta era prețul pe care trebuia să-l plătească pentru speranța de a afla într-o bună zi adevărul.
Extratereștrii existau cu adevărat. Își dorea ca ei să existe, cu nespusă ardoare, fiindcă numai așa viața putea avea un sens pentru el.
Broscoiul deveni serios.
- Domnule Banks, nu mi-ai spus încă de la ce firmă ești.
- Cum adică de la ce firmă?
- În spiritul unor afaceri cinstite, sunt obligat să vă spun că azi, ceva mai devreme, domnișoara Janet Hitchcock personal, de la Paramount Pictures, mi-a făcut o vizită. Îmi va prezenta o ofertă mâine. I-am spus, desigur, că și dumneata te arăți interesat, deși n-am știut să-i zic de la ce firmă sunteți.
Păi, dacă Paramount Pictures s-a gândit să trimită pe cineva la Nuns Lake, ca să cumpere povestea Broscoiului despre modelul cum a fost el vindecat de niște extratereștri, însemna că universul acesta putea face implozie în orice moment, reducându-se la o bilă densă de materie, nu mai mare decât un bob de mazăre.
- Din păcate, cred că e vorba despre o neînțelegere, spuse Preston.
Pe Broscoi nu-l interesau neînțelegerile sau confuziile, ci doar cecurile bancare cu șapte cifre.
- Nu vă vând eu gogoși, domnule, pe cuvânt. Ne respectăm reciproc prea mult, ca să vă fac eu așa ceva. Pot să dovedesc că nu mint, arătându-vă un singur lucru, doar unul atât, ca să vă convingeți că spun adevărul.
Și, rostogolindu-se afară din fotoliu, ca un por gras din cocină, ieși din labirint pe alt drum decât la venire.
- Haide să vezi, domnule Banks!
Lui Preston nu-i era frică de Broscoi. În plus, atmosfera din această casă dărăpănată i se părea de-a dreptul romantică.
Pentru un om îndrăgostit de moarte, clădirea aceasta era echivalentul unei plaje minunate sub cerul înstelat.
Prin tunele de hârtie, indieni de lemn și mobilă îngrămădită, Preston își urmă gazda. Trecură așa prin încă două încăperi mai mari, identificabile ca spații diferite doar datorită cadrului ușii dintre ele. Ușa propriu-zisă fusese scoasă, pentru a înlesni deplasarea prin labirint. Toate ferestrele fuseseră blocate.
- O să vezi, domnule Banks! repeta Brosciul, strecurându-se printre catrafuse. Ohoho, o să vezi dovada, dovada!
Exact când Preston începea să creadă că, de fapt, această cază bizară era un fel de paralelipiped care exista simultan în mai multe lumi paralele, putând continua așa la nesfârșit, Broscoiul în scoase din labirint, întrând într-o bucătărie.
Dar nu era o bucătărie obișnuită.
Existau dotările uzuale, ce-i drept, un aragaz vechi cu email cândva alb, dar acum îngălbenit și ciobit, un frigider care bâzâia și tremura, datând probabil de pe vremea când erau la modă răcitoarele cu gheață, un prăjitor de pâine, un cuptor cu microunde. Dar numai la asta se limita firescul.
Toate suprafețele erau acoperite la maximum cu sticle de bere și apă minerală, stivuite orizontal ca vinurile într-o pivniță. Câteva bufete aveau ușile deschise, iar înăuntru, se aflau alte sticle goale. O piramidă de sticle acoperea și masa din bucătărie.
Pe fereastra de deasupra chiuvetei, se vedea o verandă închisă, în care erau îngrămădite, probabil, alte câteva mii de sticle.
O ușă dădea spre niște scări, prea înguste însă ca să mai încapă acolo și niște indieni de lemn. Nenumărate sticle goale de bere fuseseră fixate cu adeziv pe pereți și pe tavan, cu sutele, aidoma unui tapet tridimensional. Deși lichidul rămas cândva pe fundul sticlelor se evaporase de mult, pe scară puțea încă a bere trezită.
- Haide, domnule Banks! Nu mai avem mult de mers. Vei vedea de ce o sumă de cel puțin un milion de dolari reprezintă un preț cinstit.
Preston urcă în urma Broscoiului pe scara tapetată cu sticle. Ajunseră sus, pe un hol la fel de ticsit de lucruri ca și camerele de la parter.
Dormitorul Broscoiului mai avea încă ușă și nu fusese preschimbat într-un mușuroi cu tunele, ca restul casei. Două noptiere cu veioze flancau un pat mare, cu așternut răvășit.
Pericolul normalității era evitat însă grație unei colecții întregi de pălării de pai care atârnau de cuie pe toți pereții, din tavan până în podea.
Pălării de pai pentru bărbați, femei și copii. Pălării de pai pentru toate modelele, pentru toate scopurile, de lamunca pe câmp până la completarea ținutei unei doamne elegante care merge la biserică, într-o duminică fierbinte de vară.
Dar asta nu era singura colecție de obiecte din dormitor. Mai existau zeci și zeci de bastoane, simple, sau cu modele fistichii.
Bastoane banale din lemn de alun, cu vârf de cauciuc la bază și mâner curbat și lucios. Bastoane perfect drepte, dar cu mâner din lemn împletit. Bastoane negre lăcuite cu vârfuri de argint, ideale pentru un Fred Astaire în frac și joben, atârnau alături de bastoane albe, rezervate nevăzătorilor.
În loc de draperii, la geam atârnau perdele de bastoane.
La una dintre ferestre, Broscoiul scosese deja vreo douăsprezece bastoane de pe galerie, eliberând un ochi de geam, pe care îl ștersese cu mâna, ca să îl mai curețe un pic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu