18-20
Îl conduse pe Preston aici și arătă spre nord-est, peste un câmp cu bălării, către drumul cu două benzi.
- Domnule Banks, vezi pădurea aia de-acolo? Acum, uită-te în stânga, la vreo 70 de metri lateral față de intrarea în fermă, și o să vezi perfect o mașină parcată printre copaci. Vezi?
Preston era derutat și dezamăgit, totodată, fiindcă se așteptase ca dovada despre care tot pomenea Broscoiul să fie cu totul altceva - vreo mașinărie lăsată de extratereștri sau vreo poză cu niște creaturi din acelea ciudate, cu trei ochi în cap!
- Asta-i rabla de mașină cu care a venit, ca să nu mă prind eu cu ce persoană sus-pusă am de-a face, de fapt.
- La cine te referi?
- Ei, na, la domnișoara Janet Hitchcock, nu ți-am zis? Care a venit tocmai de la Paramount Pictures, din California. Stă acolo la pândă, ca să vadă cine îi face concurență, pricepi?
Un binoclu mare și greu era pus pe pervaz. Broscoiul i-l întinse lui Preston, care fu cât pe-aici să-l azvârle, când puse mâna pe el și simți cât era de unsuros.
- Dovada, domnule, zise Broscoiul. Dovada că n-am născocit nimic, dovada că Paramount Pictures mă curtează. Uite, vezi, chestia aia care sclipește acolo, printre brazi, stai așa, o să vezi acum.
Curios, Preston ridică binoclul și se uită spre mașina din pădure.
- Până adineauri, stătea rezemată de botul mașinii, privind încoace spre drum, probabil, în speranța de a se lămuri cine a venit la mine.
Femeia nu mai stătea rezemată de mașină. Poate că se așezase înăuntru, unde nu se vedea însă nimic, din cauza întunericului. Nu-și dădea seama dacă era cineva la volan.
- Ei, ia spune, nu se poate să n-o fi recunoscut pe senzaționala domnișoară Janet Hitchcock de la Paramount Pictures.
Când o localiză pe femeie, Preston o recunoscu, într-adevăr. Stătea în picioare, ceva mai departe de mașină, rezemată acum de un copac.
Da, Michelina Teresa Bellsong - fostă pușcăriașă, ucenică alcoolică, șomeră fără nicio speranță, nepoată a senilei tanti Gen, curvă de proastă calitate, încercând să se reprofileze, salvatoare de bunăvoie a lui Leilani, exhumatoare în devenire a lui Lukipela, ticăloasă inutilă, băgăreață și impertinentă.
Cu ochii la Micky Bellsong, Preston spuse:
- Da, e Janet Hitchcock, sigur că da. Se pare că voi intra la licitație, asta e, domnule - puțin lipsise să nu spună Broscoi - domnule Teelroy.
- Nu asta am urmărit, domnule Banks. Am vrut doar să vă demonstrez că aveți o concurență redutabilă.
- Înțeleg, sigur. Aș vrea tare mult să-ți fac o ofertă chiar de azi, înainte de a pleca, dar prefer îndeobște, în astfel de cazuri, să fac propunerea în prezența întregii familii. Aveți o soție, domnule, copii? Dar părinții mai trăiesc?
- Mami și tati s-au dus amândoi, domnule Banks.
- Ah, îmi pare tare rău.
- Nu am fost niciodată căsătorit, deși ocaziile nu au lipsit, să știi.
- Prin urmare, locuiești singur în toată casa asta mare.
- Da, singur, zise Broscoiul. Și, cu toate că sunt un burlac convins, mărturisesc că mă mai apucă urâtul câteodată, oftă el. Așa singur-singurel.
- Bun, spuse Preston, întorcându-se cu spatele la fereastră.
Și, cu o forță feroce, îi zdrobi fața Broscoiului cu ajutorul binoclului masiv.
Lovitura produse un fel de pârâit vâscos, un suspin strangulat și prăbușirea instantanee a bărbatului.
Preston azvârli binoclul pe patul răvășit, de unde îl putea lua mai târziu.
Câteva bastoane erau atârnate de pervaz. Înșfăcă unul dintre ele, cu mâner de bronz, în formă de cap de lup.
Lungit pe spate, pe podea, Broscoiul ridică privirea și văzu bastonul pe care Preston îl ținea deasupra lui, cu degetele încleștate pe vârful ascuțit folosit la mers. Buimăcit inițial, poate dezorientat, Broscoiul se lumină la față, când văzu ce îl aștepta, și rosti emoționat, oftând ușurat:
- Mulțumesc.
- Cu plăcere, zise Preston și îi înfipse capul de lup drept în mijlocul frunții.
Și asta nu doar o dată. Poate cel puțin de vreo șase ori. Bastonul trosni, dar nu se rupse.
Când se convinse că îl ucisese pe Broscoi, azvârli bastonul pe pat, lângă binoclu. Mai târziu, va șterge amprentele de pe ambele obiecte.
Avea de gând ca, în final, să ardă casa până în temelii. Flăcările vor șterge orice urmă. Dar, oricum, el era un om precaut.
Grăbit, Preston alese un alt baston. Mânerul din alamă, în formă de șarpe, avea două pietricele roșii frumos incrustate, în loc de ochi.
Ieșind din budoarul Broscoiului, traversă holul plin de mizerii, de la etaj, coborî scările pavoazate cu sticle și ajunse la parter.
Afară, traversă repede o curte plină de gunoaie, având grijă tot timpul să rămână ascuns după casă, ca după un paravan, ca să nu poată fi văzut din pădure, unde stătea la pândă inutila domnișoară Bellsong.
Mai mult ca sigur, femeia aștepta momentul potrivit ca să pornească în urma lui, spre Lacul Călugăriței, păstrând evident o distanță prudentă. Se pregătea, probabil, s-o înhațe pe Leilani și s-o ducă în Hemet, la Clarissa Gușata, cu cei șaizeci de papagali ai ei.
Ce curvă proastă! Niște imbecili, cu toții. Își imaginau că el nu știe nimic, dar el deținea controlul asupra situației.
Dincolo de curtea stearpă, se întindea un câmp cu bălării, în care se putea pierde cu totul, doar dacă se apleca un pic.
Înainta grăbit, paralel cu drumul aflat ceva mai departe, intenționând ca în cele din urmă să cotească spre nord, să traverseze drumul printr-un loc nevăzut de ea și pe urmă să o ia spre vest. În felul acesta, o putea lua prin surprindere pe Micky Bellsong, venind din spate și ciomăgind-o zdravăn cu mânerul-șarpe al bastonului.
Cerul întunecat devenea tot mai apăsător, cu nori negri ca niște pumni încleștați, plini de o putere malefică.
Nu tuna încă. Dar va tuna în curând.
Iar fulgerul va sfâșia cerul, aruncând reflexe fierbinți pe șarpele de alamă, exact când va lovi, poate - și va lovi.
Dar, în ciuda luminii fulgerătoare și a bubuitului ce vor veni, Preston Maddoc știa că încăperile Cerurilor erau pustii și că acolo, sus, nu exista nimeni care să se uite în jos la ce făcea el sau căruia să-i pese de ceea ce se întâmpla dedesubt.
65.
Băiatul orfan de mamă este tulburat, or, el își păstrează de obicei cumpătul. Șade pe una dintre canapelele din Fleetwood, mângâind-o pe Old Yeller, care i s-a așezat în poală, în timp ce gemenele continuă să facă planuri și să studieze hărțile.
Grație pregătirii prealabile, Curtis a dobândit cunoștințe impresionante despre majoritatea speciilor de pe Pământ, cu care ar putea să se întâlnească pe parcursul acestei misiuni. Drept urmare, știe o mulțime de lucruri despre câini.
Surioara lui canină are nenumărate calități admirabile, printre care și nasul ei excepțional. Forma trufei, ca o pietrică neagră și lucioasă, îi sporește frumusețea, dar, lucru și mai important, simțul ei olfactiv este poate de douăzeci de mii de ori mai fin decât la oameni.
Dacă în rulota aceea enormă, în care a văzut-o pe fetița radioasă, ar exista niște hăitași de genul celor întâlniți la benzinăria din Nevada, câinele ar fi detectat mirosul lor unic, l-ar fi recunoscut pe loc și ar fi reacționat fie speriindu-se, fie cu ferocitate.
Grație legăturii dintre ei, Curtis ar fi detectat amintirile ei de la benzinărie, toate acele valuri de imagini mentale declanșate de acest miros atipic, la fel cum sesizează și alte imagini de acest fel, atunci când cățeaua întâlnește mirosuri cunoscute.
Bestia malefică, a cărei miasmă Old Yeller a simțit-o în jurul rulotei, reprezintă o noutate pentru ea. Dar este ceva sau cineva din lumea ei, totuși.
Lucrul acesta nu este întru totul neliniștitor. Își amintește reacția ei față de Vern Tuttle, ucigașul în serie care colecționa dinți. Old Yeller dăduse din coadă, foarte prietenoasă când îl văzuse. Păi, dacă la un afurisit ca Tuttle nu i s-a zburlit părul pe spinare, cât de groaznic o fi, probabil, monstrul uman din această rulotă, ca s-o facă să mârâie înfundat?
Din moment ce s-a convins că misterioșii lor vecini din camping nu sunt niște extratereștri ostili, nu trebuie să întreprindă nici el nimic, mai prudent fiind să nu iasă din Fleetwood. Îi vine greu totuși să fie întru totul precaut, atâta vreme cât amintirea fetiței radioase continuă să îl obsedeze.
Nu și-o poate scoate din minte.
Dacă închide ochii, o și vede parcă stând în picioare, lângă scaunul șoferului, aplecată în față și privind afară, prin parbriz. Expresia ei de profundă singurătate și părăsire revrebează înlăuntrul lui, fiindcă exprimă niște sentimente pe care și el le cunoaște prea bine, amintindu-i de ceea ce s-a întâmplat în munții din Colorado, înainte de a fi devenit Curtis Hammond.
În cele din urmă, își dă seama că nu ar fi un fiu vrednic de mama sa, dacă ar întoarce spatele acestei fetițe cu sufletul rănit. Glasul inimii este mai puternic decât prudența.
În fond, a venit aici pentru a schimba lumea. Și, ca întotdeauna, această sarcină începe prin salvarea unui singur suflet, după care vine altul, și altul, și altul, cu răbdare și abnegație.
Când se duce la Cass și Polly ca să le explice ce intenționează să facă, gemenele se opun planului lui. Preferă ca băiatul să nu iasă din Fleetwood până când, a doua zi dimineață, vor porni spre Seattle. Acolo, multitudinea de oameni va oferi un camuflaj adecvat, până când băiatul va putea redeveni complet Curtis Hammond, excluzând orice posibilitate de a fi detectat.
Pe moment, îl enervează împotrivirea lor tenace. Pe urmă, folosind modelul lor de gândire, le reamintește că ele sunt păzitoarele ființei lui regale și că, deși prețuiește bravura și sfaturile lor înțelepte, nu poate tolera totuși ca niște străjeri să-i dicteze moștenitorului tronului ce are voie să facă și ce nu.
- Nici prințesa Leila nu ar accepta așa ceva.
Poate că surorile își dau seama că băiatul se folosește chiar de armele lor ca să le închidă gura, cum s-ar spune, din moment ce până atunci a negat cu perseverență că ar fi un extraterestru de neam împărătesc, însă strategia asta le derutează până la urmă.
Așadar, supunându-se, gemenele Spelkenfelter schimbă niște priviri pline de subînțeles, oftează frumos, cum numai ele știu să ofteze, și se pregătesc să devină escorta lui înarmată. Sunt gata să-l însoțească oriunde, fiindcă, nu-i așa, le pasionează aventurile.
Îmbrăcate cu blugi și cămăși în carouri, au o alură de gărzi de corp, în ciuda poșetei pe care fiecare o poartă atârnată de umăr, în care se află un pistol de 9 mm.
- Scumpete, să stai între noi, îl previne Polly pe Curtis.
Cass iese prima din Fleetwood; ține mâna dreaptă în poșetă.
Urmează surioara lui patrupedă. Curtis vine după cățea, iar Polly iese ultima, tot cu mâna dreaptă încleștată pe revolverul din geantă.
Deși nu este decât ora trei într-o după-amiază de vară, ai zice că e o zi de iarnă, la asfințit, și asta în ciuda căldurii de-afară; lumina cenușie învăluie natura și obiectele din jur, accentuând tenta argintie a acelor de brad și placând parcă lacul cu un miraj de gheață.
Afară, Old Yeller preia conducerea plutonului, refăcând traseul dinainte, spre mașina-măgăoaie.
Aproape toți turiștii au intrat în mașini. Terminând de strâns totul de teama furtunii, s-au băgat și ei la adăpost.
Fetița radioasă n-a mai apărut în spatele parbrizului.
Cass se gândește să bată la ușă.
- Nu, îi șoptește Curtis.
Ca și înainte, cățeaua simte nu numai că o bestie malefică din specia umană locuia în acea rulotă, ci și că bestia aceasta lipsește deocamdată de aici.
Din nou, detectează două prezențe, prima producând atât mirosul amar al unui suflet disperat, cât și putoarea feromonală a unui spirit profund corupt. A doua este cea care, îndurând frica de atâta timp, este copleșită de o anxietate cronică, dar fără niciun pic de disperare, totuși.
Curtis deduse că imina aceasta tulburată de frică este cea a fetiței pe care a văzut-o mai devreme, prin parbriz.
Prezența coruptă este atât de dezgustătoare, încât cățeaua își dezgolește dinții, parcă de scârbă.
Curtis nu-și dă seama dacă în spatele acestei sile se ascunde o amenințare. Poate nu e lipsit de importanță faptul că la această persoană nu se simte nicio urmă din teama cumplită care o apasă ca un jug pe fetiță.
La un alt nivel, aici lângă rulotă, unde voința poate domina materia, băiatul simte un curent electric de mic voltaj și constată că seamănă cu circuitul sistemului de alarmă de la Fleetwood, pe care gemenele îl activează în fiecare seară.
Orice circuit are un întrerupător. Curentul electric înseamnă energie, dar întrerupătorul este mecanic și, prin urmare, vulnerabil la puterea voinței. Curtis are o voință puternică. Alarma este activată - pe urmă, dezactivată.
Portiera este încuiată. Acum e descuiată. Încetișor, băiatul o deschide și aruncă o privire înăuntru. Nimeni.
Urcă două trepte. Ajunge în rulotă.
În salonaș, e aprinsă o singură lampă. Una dintre canapele a fost desfăcută și transformată în pat.
Fetița șade pe pat. Scrie cu iuțeală într-un jurnal. Un picior e îndoit, celălalt stă întins în față, prins într-o proteză metalică.
Fetița este radioasă.
Concentrată pe ceea ce srie, nici nu aude când se deschide portiera și nu-și dă seama imediat că a intrat cineva.
Surioara patrupedă vine după Curtis, se împinge și își face loc printre picioarele lui, ca să vadă mai bine creatura cu proteză metalică.
Mișcarea aceasta îi atrage atenția fetei, care ridică privirea.
- Ce strălucești! spuse Curtis.
66.
După ce ascunse automobilul printre copaci, Micky rămase în picioare o vreme, rezemată de mașină, cu ochii la punctul în care drumul cotește spre ferma lui Teelroy, de care o despart cam șaptezeci de metri.
Trei vehicule au trecut în următoarele zece minute, dându-i posibilitatea să constate că de la o asemenea depărtare nu va putea observa dacă Maddoc ar veni singur în Durango sau însoțit, asta presupunând că ar reuși să identifice întâi marca mașinii. Se deplasă mai spre vest cu cincizeci de metri.
După nici douăzeci de minute, postată în spatele unui copac, a văzut automobilul Durango apropiindu-se dinspre Lacul Călugăriței. Da, Preston era singur.
Se duse grăbită spre est, de unde venise mai devreme, și se instală la pândă lângă un brad, aproape de Camaro. De aici, nu vedea clar intrarea în fermă, dar avea o vizibilitate perfectă spre Durango.
Prin urmare, imediat ce vehiculul se va pune în mișcare, se va urca și ea în mașină, va ieși dintre copaci și va porni pe urmele lui Maddoc, înapoi spre Lacul Călugăriței, păstrând o distanță menită să elimine orice suspiciune.
Speranța ei absurdă fusese că tipul va veni, poate, cu Leilani, ceea ce ar fi însemnat să se furișeze până la fermă, să aranjeze ceva la Durango, ca să nu mai poată pleca de-acolo, după care să o fure pe fetiță, înainte ca Maddoc să se dumirească și să intre în acțiune.
Speranța absurdă nu se împlinise. Avea de ales: ori rămânea aici și îl urmărea pe Maddoc, la plecare, ori se întorcea la Lacul Călugăriței și se interesa unde trăsese, sub numele de Jordan Banks sau sub un altul, trecând pe la toate cele trei campinguri.
Pe de altă parte se temea că, dacă se întorcea în oraș, recepționerii de la campinguri nu i-ar da informații corecte. Sau dacă Maddoc se prezentase sub cine știe ce alt nume. Sau că, poate, nici nu intrase în vreun camping, parcând temporar undeva în localitate, cu intenția de a pleca imediat mai departe.
În oricare dintre aceste eventualități, era foarte posibil ca Maddoc s-o șteargă de-acolo fără ca ea să aibă habar.
Scurta ei întâlnire cu Leonard Teelroy îi întărise convingerea că Maddoc nu va zăbovi prea mult la fermă. Impostor ușor de dibuit, Teelroy nu avea cum să păcălească un ins versat ca afurisitul de doctor, indiferent ce elucubrații cu OZN-uri și extrareștri s-ar apuca să-i debiteze.
Trecură, totuși, cinci minute, pe urmă încă cinci, și Durango nu se clintise de la fermă.
În acest răstimp, Micky își dădu seama că uitase să îi telefoneze lui tanti Gen, care era probabil tare îngrijorată. Dar, dacă totul mergea bine, intenționa să o sune mai târziu, spre seară, de la un restaurant de pe autostradă, în statul Washington, cu Leilani lângă ea, așteptând să îi transmită sărutări Genevei.
Negru ca fierul pe alocuri, cerul căpătă consistență și greutate parcă, strivind neclintirea după-amiezii, care suspină speriată. Vremea începu să se răcească. În jurul lui Micky, copacii se înfiorară, șușotind în bătaia vântului. Se apropia furtuna.
Întorcându-se după ciripitul unor vrăbii, Micky văzu mutra lui Preston Maddoc și bâta care cobora.
Pe urmă, era pe jos, fără să știe când căzuse. Avea gura plină de ace de brad și de țărână, dar nu și energia de a le scuipa afară.
O gânganie se târa la câțiva centimetri de nasul ei, foarte aferată, fără să-i pese de ea. Din acest unghi, insecta părea uriașă; un pic mai încolo, se profila un con de brad, mare cât un munte.
Vederea i se încețoșă. Clipi ca să-și limpezească privirea. Clipitul dezmorți un pietroi în arcada craniului ei, iar durerea începu să se rostogolească peste ea, ca un bolovan imens. Și întunericul la fel.
67.
Curtis Hammond o vede pe fată întâi cu ochii lui, dar nu mai percepe luminozitatea pe care aceasta o avea când privea din mașină, prin parbriz.
Pe urmă, surioara lui patrupedă urcă treptele și își face loc printre picioarele lui. Prin ochii cățelei inocente, ochi care sunt permanent conștienți de Prezența jucăușă, fetișa este radioasă într-adevăr, luminată cumva dinăuntru.
Cățeaua o adoră instantaneu, dar, timidă, nu îndrăznește să se apropie.
- Ce strălucești! declară Curtis.
- N-ai nicio șansă cu fetele, dacă te apuci să le spui că sunt transpirate! îl admonestă ea.
Vorbește încetișor, uitându-se din când în când spre partea din spate a rulotei.
Fiind un băiat care s-a ocupat de multe operații clandestine în nenumărate lumi, Curtis se prinde repede de sensul cuvintelor ei și, coborând vocea și mai mult, zice:
- Nu m-am referit la transpirație.
- Atunci a fost o aluzie grosolană la asta? întreabă ea, arătând spre proteza metalică de la picior.
Oh, Doamne, iar a călcat în străchini, metaforic vorbind. Și el care crezuse că începea să se descurce în societate!
- Nu sunt așa de prost, spuse el, încercând să-și repare greșeala invonluntară.
- Nici n-am zis că ești, spune ea și surâde.
Surâsul îl încălzește, iar pe surioară o topește de tot: cățeaua ar dori să se ducă la fetița radioasă, să se întindă pe spate, cu labele în sus, într-o poziție de totală supunere și atașament.
Când fetița ridică sprânceana și privește dincolo de Curtis, acesta se uită în spate și o vede pe Polly, care urcase și ea. La fereastra din fața fetiței, s-a ivit capul lui Cass, care se cocoțase probabil pe vreo ladă goală ca să vadă mai bine în rulotă.
- Ohoho, exclamă fetița. Ești însoțit de Amazoane!
- Doar de două, zice el.
- Cine ești tu?
Fiindcă vede cum strălucește fetița, când o privește prin ochii cățelei, și fiindcă știe ce înseamnă această luminozitate, băiatul se decide să fie absolut sincer cu această persoană, la fel cum fusese și cu gemenele. Așa că îi răspunde:
- Eu sunt Curtis Hammond.
- Și eu sunt Leilani Klonk, spune ea, folosindu-și piciorul cu proteză ca un fel de contragreutate, ca să se tragă mai spre marginea canapelei. Cum ai oprit alarma și ai descuiat portiera, Curtis?
Băiatul ridică din umeri:
- Prin puterea voinței asupra materiei, la micro nivel, unde voința prevalează.
- Exact așa fac și eu ca să-mi crească sânii.
- Nu ține, replică el.
- Ba eu cred că da. Înainte, eram practic, concavă. Măcar acum sunt plată. De ce ai venit aici?
- Ca să schimb lumea, spune Curtis.
Polly pune mâna pe umărul lui, îndemnându-l tacit să fie prudent.
- E în regulă, spune el către garda sa de corp.
- Ca să schimbi lumea, repetă Leilani, privind iarăși spre fundul rulotei, după care se ridică în picioare. Și ai avut rezultate până acum?
- Păi, abia am început treaba. Și va dura.
Cu o mână destul de diferită, Leilani arată spre fața fericită pictată pe tavan și pe urmă spre dansatoarele de hula-hoop, care își leagănă șoldurile pe mesele de alături.
- Schimbi lumea începând de aici?
- Conform mamei mele, toate adevărurile vieții și toate răspunsurile la misterele ei sunt prezente, putând fi văzute și înțelese, în oricare întâmplare din viața noastră, în orice loc, indiferent cât de măreț sau modest ar fi.
Din nou, arătând spre tava și spre figurinele dansatoare, Leilani zice:
- Și indiferent cât de oribil?
- Mama mea, cu înțelepciunea ei, ne susținea în orice situație, criză sau nenorocire. Dar n-a zis niciodată nimic despre lucrurile oribile, nici pro, nici contra.
- Ea e mama ta? întrebă Leilani, referindu-se la Polly.
- Nu. Ea e Polly. Iar cea de la fereastră e Cass. Cât despre mama... ei bine, ai fost vreodată în Utah?
- În ultimii patru ani am fost peste tot, doar pe Marte nu.
- Nici nu ți-ar plăcea acolo. Nu e aer, e frig, plictisitor. Dar în Utah, într-o parcare de camioane, nu te-ai întâlnit cu o ospătăriță pe nume Donella?
- Nu mi-aduc aminte s-o fi cunoscut.
- Oh, ți-ai fi adus aminte, dacă o vedeai. Donella nu seamănă deloc cu mama, întrucât nu sunt din aceeași specie, deși mama ar fi putut să arate exact ca ea, dacă ar fi să fie Donella.
- Sigur că da, spune Leilani.
- De fapt, și eu aș putea arăta ca Donella, doar că nu am suficientă masă.
- Masă, repetă Leilani, dând din cap cu bunăvoință. Da, mama e întotdeauna o problemă, nu?
- Nu întotdeauna. Dar ce încercam eu să-ți spun e că, în felul ei, Donella mi-amintește de mama. Umerii frumoși și rotunzi, gâtul care nu suportă niciun guler, bărbiile mândre de taur îngrășat.Ceva maiestuos. Magnific.
- Deja îmi place de mama ta, mai mult decât de a mea, spune Leilani.
- Aș fi onorat să o cunosc pe mama ta.
- Crede-mă, nu pierzi nimi dacă n-ai s-o cunoști. Din cauza ei vorbim noi în șoaptă, să știi. Fiindcă e o teroare.
- Mi-am dat seama că purtăm o conversație clandestină, răspunde Curtis. Dar ce trist că motivul este tocmai mama ta. Știi, parcă nu ți-am spus că sunt extraterestru, nu-i așa?
- Halal noutate, remarcă Leilani. Spune-mi altceva...
- Orice, îi promite el fetiței, care strălucește așa de frumos.
- Ești rudă cumva cu o doamnă pe care o cheamă Geneva Davis?
- Nu, dacă e de pe planeta asta.
- Păi, n-aș prea zice că e. Dar puteam să jur că ești nepotul ei.
- Aș fi onorat dacă aș cunoaște-o? întreabă Curtis.
- Da, absolut. Și, dacă o vei cunoaște vreodată, mi-ar plăcea să fiu și eu acolo, ca o musculiță pe perete.
Se înțelegeau așa de bine și, brusc, această ultimă afirmație îl derutează complet.
- Musculiță pe perete? Adică și tu poți să-ți schimbi forma?
68.
În timpul ocolului de la ferma lui Teelroy până la mașina Cocotei, în pădure, Preston avut timp să se gândească și să își modifice planul inițial.
La început, când pornise spre est pe câmpul cu buruieni din spatele casei, o botezase în gând Bețiva, dar nu-i plăcea cum sună. Doamna Ciroză sau Conița Matolită erau două porecle nostime, dar tot inadecvate.
De-a lungul anilor, folosise denumirea tuturor părților mai interesante din anatomia femeiască pentru a identifica, în gând, diverse persoane de sex feminin. Deși nu-l deranja să reutilizeze un nume, dacă îl putea cupla cu un adjectiv inedit și simpatic, epuizase aproape toate epitele care aveau legătură cu termenii anatomici.
Până la urmă, optase pentru Cocota, bazându-se pe puținele, dar edificatoarele detalii pe care le știa despre slăbiciunea ei pentru bărbați și despre experiențele ei sexuale la o vârstă destul de fragedă.
Nu exagera deloc dând atâta importanță alegerii numelui corect, care trebuia să fie ceva amuzant, desigur, dar și suficient de sugestiv, minimalizând, totodată, persoana îndeajuns, încât să o dezumanizeze. Ultimele două cerințe menționate țineau de niște bune principii etice.
Pentru a-și îndeplini obligația de a subția rândurile turmei umane și, implicit, de a conserva lumea, bioeticianul utilitarist nu trebuie să mai considere că „turma” este alcătuită întru totul din oameni ca el.
În lumea interioară a lui Preston, doar oamenii utili, oamenii care aveau ceva substanțial de oferit omenirii și care duceau o viață de mare calitate, rămâneau cu aceleași nume pe care le purtau în lumea exterioară.
Prin urmare, moarte Cocotei!
Aceasta era misiunea lui când plecă de la fermă și aceasta rămase misiunea lui când se furișă în sus, prin pădure, ca s-o surprindă venind din spate.
Pe drumul de-acolo aici totuși se răzgândise în privința modului în care trebuia comis omorul.
Când termină ce avea de făcut cu bastonul cap-de-șarpe, Preston îl azvârli în Camaro, pe bancheta din spate.
Cheile Cocotei erau în contact. Le folosi pentru a descide cu ele portbagajul.
O târî pe covorul din ace de brad și frunze moarte, până în spatele mașinii.
Supraveghind aceste fapte, cerul se întunecă și mai mult. Un dig înalt din blocuri de tunet părea gata să se fisureze și să se prăbușească peste lume.
Vântul, imitator șmecher, mâna de la spate un vuiet ca o cireadă de tauri furioși, printre copaci.
Forfota și mirosul furtunii iminente îl excitau pe Preston. Cocota - atât de atrăgătoare și moale și caldă încă - îl ispitea.
Pădurea oferea un pat frust. Iar vântul violent se adresa brutei fioroase care sălășuia în inima lui.
Cu o onestitate de care era mândru, recunoștea că exista în el această brută. Această mărturisire făcea parte din autoanaliza pătrunzătoare pe care fiecare etician trebuie să o cultive, pentru a avea credibilitatea și autoritatea de a stabili reguli de viață pentru alții.
Rar avea ocazia de a fi violent fără reținere. În cele mai multe cazuri, pentru a evita pușcăria, se limitase în omuciderile lui la injectări masive de digitoxină, sugrumări delicate, provocarea de embolii cu bule de aer...
Recentele eforturi cu Broscoiul ți cu Cocota fuseseră extrem de tonice și revigorante. Într-adevăr, Preston Maddoc era excitat.
Din nefericite, nu avea timp de pasiuni. Își lăsase mașina în fața fermei. Un cadavru ciomăgit cu bastonul zăcea în dormitorul tapeta cu pălării, așteptând să fie descoperit.
Deși numai niște debili mintali și monștrii de la circ ar fi putut veni în vizită, eventual, la Broscoi duminică seara, Preston trebuia totuși să elimine toate dovezile incriminatoare, cât mai repede cu putință.
Și Cocota era o astfel de dovadă. O ridică în brațe și o răsturnă în protbagajul mașinii ei.
Era ud pe mâini de sânge. Luă un pumn de ace de brad uscate, de pe jos, și se frecă ușor cu ele pe palme și degete, ca să scape de petele mai mari și să usuce porțiunile încă lipicioase de la sânge.
Pe urmă, la volan, afară din pădure, pe drum, pe alee, pe lângă rabla de tractor.
Parcă lângă Durango, în fața casei.
Mult mai greu s-o tragă pe Cocotă afară din portbagaj, decât s-o arunce înăuntru.
Urme de sânge luceau pe mocheta unde zăcuse ea. Timp de câteva clipe, Preston rămase ca paralizat văzând acele pete.
Intenționase să însceneze un incendiu, în care femeia și Broscoiul ar fi ar de vii în casă. Înțesată cu teanscuri imense de hârtie, indieni din lemn și alte obiecte perfect uscate, la care s-ar mai fi adăugato canistră de benzină vărsată acolo unde trebuia, clădirea s-ar face scrum, astfel încât din cadavre n-ar mai rămâne aproape nimic.
Târgurile de provincie ca Lacul Călugăriței nu au mijloacele necesare de a detecta niște crime disimulate atât de bine.
Mai târziu, va trebui să rezolve problema petelor din portbagaj. Mai târziu. Va trebui să șteargă și amprentele de pe caroseria mașinii. Toate însă la timpul lor.
Acum, cu Cocota în brațe, traversă pajiștea, urcă pe verandă, intră pe ușă, ajunse în holul de la parter, unde indienii stăteau de strajă, trecu pe lângă căpeteniile de lemn, zâmbind spre șeful de triv care făcea OK cu degetele, și pătrunse în labirint.
În aceste catacombe, alese locul și făcu pregătirile necesare.
Peste câteva minute, se instală din nou în Durango, la volan.
Pe drumul de întoarcere spre Lacul Călugăriței, vântul împingea parcă automobilul de la spate, fâșâind și vâjâind la geam, de parcă și-ar fi manifestat toată aprobarea pentru faptele săvârșite de el.
Având în vedere ultimele evenimente, nu mai putea aștepta până la ziua de naștere a Mâinii, ca să se ocupe de ea. Nu mai putea amâna nici măcar până se întorceau la locul unde era groapa Șantaliului, în Montana, deși nu ar fi avut nevoie decât de o jumătate de zi de mers cu mașina, ca să ajungă acolo.
Ferma lui Teelroy oferea o excelentă scenă alternativă pentru actul final din trista și inutila viață a Mâinii.
Digur, nu va mai avea posibilitatea să o forțeze să atingă și să sărute rămășițele pământești descompuse ale fratelui ei, înainte de o ucide, așa cum visa să facă de atâtea luni de zile. Regreta că trebuie să renunțe la niște posibile amintiri atât de delicioase.
Partea pozitivă era că labirintul oferea condiții propice pentru a o schingiui pe Mâna timp îndelungat, fără să se teamă de vreo întrerupere. Or, însăși arhitectura construcției bizare a Broscoiului constituia locul ideal pentru exercitarea terorii.
Momentele pe care le petrecuse singur cu Șantaliul, în pădurea din Montana, fuseseră o adevărată fericire pentru Preston.
Jocul acesta cu Mâna va fi pentru el o fericire dublă, triplă chiar.
Iar când va isprăvi, va avea toate motivele să fie mândru că într-o singură zi lichidase trei zevzeci jalnici și inutili, economisind, astfel, resursele pe care ei le-ar fi consumat în următorii ani, scutind atâția oameni utili de spectacolul mizeriei celor trei și, prin aceasta, sporind cantitatea totală de fericire din lume.
69.
Extraterestrul metamorfozat, venit să salveze lumea, arăta ca un băiat drăguș, pistruiat și drăgălaș la față.
- În tot universul cunoscut, există doar două specii de metamorfozanți, o informă el cu seriozitate, iar specia mea este una dintre ele.
- Felicitări, zise Leilani.
- Mulțumesc, domniță.
- Spune-mi Leilani.
Băiatul surâdea.
- Spune-mi... în fine, tot n-ai putea să pronunți numele, ținând seama de felul cum funcționează limba omenească, așa că spune-mi Curtis. Oricum, acestea sunt, totodată, și cele mai vechi specii din universul cunoscut.
- Dar cât din univers este cunoscut? întrebă ea.
- Unii zic că patruzeci la sută, alții că aproximativ șaizeci la sută.
- Ohoho, eu credeam că doar vreo paisprezece-șaisprezece la sută. OK, prin urmare ai venit aici ca să schimbi lumea, în fine, sau mai degrabă ca s-o distrugi?
- Vai, nu, nu suntem un neam de distrugători. Asta-i cealaltă specie de metamorfozați, toți niște răi, care urmăresc nimicirea omenirii. Le place haosul, distrugerea, moartea.
- Păi, dacă sunteți cele mai vechi specii... e ca și cum ați fi niște îngeri și demoni.
- Cam așa ceva, zise el, cu un zâmbet la fel de enigmatic ca soarele de pe tavan. Nu înseamnă că suntem perfecți. Nu, Doamne Sfinte. Uite, eu, bunăoară, am furat bani, suc de portocale, crenvuști și un Mercury Montaineer, deși sper și am de gând să îmi repar greșelile. Am spart încuietori de uși și am pătruns prin efracție în casele altora, am condus un automobil noaptea, fără faruri, nu mi-am pus centura de siguranță și am mințit în numeroase ocazii, deși acum nu mint deloc.
Partea nostimă era că îl credea. Nu știa exact de ce îl credea, dar, oricum, așa era. Cum își trăise aproape toată viața de până acum în compania unor fățarnici, ajunsese să se priceapă de minune să deosebească minciuna de adevăr, în vorbele celorlalți. În plus, fiind târâtă atâția ani de zile prin țară, în căutarea extratereștrilor, începuse și ea să creadă în existența lor.
- Am venit aici, spuse băiatul, deoarece cățeaua mea mi-a spus că ești foarte tristă și că te paște un mare pericol.
- Sună din ce în ce mai bine.
Sfioasă, scoțând botul printre picioarele lui Curtis, cu ochii la Leilani, cățelușa drăgălașă lovea podeaua cu coada.
- Dar am mai venit aici, continuă băiatul, fiindcă ești strălucitoare. Ai nevoie de ajutor?
- Oh, Doamne, da.
- Care este problema.
Leilani își dădu seama că, probabil, vorbele ei i se vor părea băiatului la fel de neverosimile cum sunase și afirmația lui că era extraterestru, dar spera că și el avea capacitatea de a detecta adevărul, atunci când era rostit.
- Tatăl meu vitreg este un asasin și o să mă ucidă în curând, mama - o drogată, iar eu n-am unde s mă duc ca să scap.
- Acum, ai unde, spuse Curtis.
- Da? Unde? Nu mă prea pasionează excursiile în cosmos.
Din dormitorul rulotei, se auzi glasul Sinsemillei:
- LaniLaniLaniLani! ca un vuiet continuu. Vino repede, Lani, vino, am neeeeeevoiiieee de tine!
Atât de ascuțită și de stranie era vocea scumpei mater, încât Polly, Amazoana din spatele lui Curtis, scoase un revolver din poșetă și îl pironi spre tavan, vigilentă și gata să tragă, la nevoie.
- Vin acum! strigă Leilani, încercând cu disperare s-o împiedice pe mama sa să vină acolo.
Pe urmă, șopti spre delegația de extratereștri:
- Așteptați aici. Rezolv imediat. Gloanțele nu ar avea niciun efect, fie ele și de argint.
Brusc, Leilani fu cuprinsă de frică; nu era anxietatea aceea surdă, care o măcina zilnic, ci o spaimă acută, ca lama tăioasă a bisturiului pe care maică-sa îl folosea uneori, ca să se automutileze.
Se temea că Sinsemilla ar putea ieși val-vârtej din dormitor, năpustindu-se ca o fiară aici, și că într-o secundă ar anula orice speranță de evadare și salvare. Sau că blonda alien senzațională, din spatele lui Curtis, ar ciurui-o de gloanțe.
Făcu trei pași, îndepărtându-se de canapea, după care îi veni brusc o idee și încremeni locului. Uitându-se pe rând la Cass, care rămăsese afară, cu capul în dreptul ferestrei, la Curtis, la Polly, și pe urmă iarăși la Curtis, spune:
- Îl cunoști pe Lukipela?
Băiatul arcui sprâncenele, remarcând:
- Asta înseamnă Satana în havaiană.
- E fratele meu, spuse fetița, căreia îi bătea inima nebunește. Așa îl cheamă. Luki. Îl cunoști?
- Nu, spune Curtis, scuturând din cap. Te-ai fi așteptat să-l cunosc?
Apariția oportună a unor ființe de pe altă planetă, chiar și fără farfurii zburătoare sau raze de levitație, era totuși un miracol în sine. N-ar fi trebuit să se aștepte să descopere că tot ceea ce crezuse ea că fusese o pierdere în cei nouă ani de viață nu fusese nicidecum o pierdere.
Deși vedea dovada grației divine în fiecare lucru din lume, zi de zi, știa că în viața aceasta nu puteau fi alinate toate suferințele, fiindcă aici oamenii au libertatea de a se înălța unul pe altul, dar și capacitatea de a se strivi reciproc.
Răul era la fel de real ca vântul și apa, iar Preston Maddoc se afla în slujba lui.
Toată puterea fierbinte a speranței din inima unei fetițe nu putea anula ceea ce făcuse el.
- LaniLaniLaniLani! Lani! Vinooo!
- Așteaptă, șopti ea spre Curtis Hammond. Te rog, așteaptă.
Și, mișcându-se cât putea de repede, în pofida piciorului infirm, dispăru pe ușa dormitorului.
70.
De-a lungul drumului, pajiștile luxuriante fremătau sub bătaia vântului, dar Preston nu vedea niciun cerc de vegetație cosită și niciun fel de formă geometrică meticulos desenată pe întinderea nesfârșită de iarbă, pe lângă care trecea.
Cerul cobora tot mai mult, amenințător ca în nenumăratele filme despre întâlniri cu extratereștri, însă niciun fel de navă spațială nu se materializa din norii sumbri.
Căutările lui Preston nu se vor încheia aici, în Idaho, cum sperase. Nu era exclus să își petreacă tot restul vieții, de fapt, în căutarea acelei mult dorite confirmări, pe care spera s-o obțină de la extratereștri.
Avea răbdare. Iar, între timp, trebuia să facă o treabă folositoare, care continua acum cu Mâna.
Conștientă că zilele ei erau deja numărate și că i se apropia sfârșitul, Mâna începuse să caute o soluție pentru a scăpa din capcană. Se atașase mult de Cocotă și de mătușica țicnită, extrăsese din saltea pinguinul lui Tetsy, în loc de cuțit, și se apucase să născocească strategii pentru a lupta împotriva lui Preston.
Știa toate astea, fiindcă îi citise jurnalul.
Prescurtările codificare pe care le născocise Mâna pentru cuvintele pe care le scria erau ingenioase, mai ales pentru o fetiță de vârsta ei. Alt om în locul lui Preston Maddoc n-ar fi reușit să le descopere secretul.
Fiind un intelectual extrem de respectat, cu prieteni și admiratori în mai multe cercuri academice, luase legătura cu un matematician pe nume Trevor Kinksley, care se specializase în criptografie.
Cu mai bine de un an în urmă, acest creator și spărgător de coduri folosise un program IT de criptanaliză sofisticată, pentru a descifra jurnalul Mâinii.
Când primise transcrierea unei pagini întregi din jurnal, Trevor se așteptase să rezolve problema în cincisprezece minute, aceasta fiind durate medie necesară pentru a sparge orice cod simplu născocit de orice persoană fără studii de matematici superioare.
Ei bine, nu.
Lui Trevor, îi trebuiră douăzeci și șase de minute pentru a descifra acea pagină, ceea ce îl impresionă profund, făcându-l curios să cunoască identitatea autorului acelei codificări.
Neînțelegând ce era așa de extraordinar la codul născocit de Mâna, Preston refuză să dezvpluie identitatea fetei sau să pomenească de legătura dintre ei. Susținu că, de fapt, găsise jurnalul uitat pe o bancă în parc și că fusese curios să afle ce conținea.
Trevor mai spusese că textul de pe pagina adusă drept mostră era „amuzant, cutremurător, dar plin și de un umor duios”.
Deși îl citise și el de câteva ori, Preston nu găsise nimic nostim.
Utilizând regulile de transcriere procurate de la Trevor, studiase în secret tot jurnalul, de fapt - câteva pagini în fiecare dimineață, când Leilani era la duș, iar altele ori de câte ori se ivea câte un moment prielnic pentru citit - și nu găsise, de la un capăt la celălalt, niciun rând amuzant.
Dimpotrivă, în însemnările de-acolo, Mâna își dădea arama pe față și apăra așa cum era ea în realitate - nerespectuoasă, josnică, ignorantă și urâtă, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară.
Cum, în ultimele zile, citise că Mâna făcea planuri cum să se salveze, Preston începu să ia măsuri și el, pregătindu-se să îi înfrângă rezistența, atunci când o va duce într-in loc potrivit pentru a o ucide.
Încă de vineri, de când plecaseră din California, avea permanent la el o pungă de plastic, care se închidea ermetic, cu fermoar, și în care pusese o cârpă îmbibată cu un anestezic preparat de el, artizanal, dintr-o combinație de amonica și alte trei chimicale pentru uz casnic.
În activitatea desfășurată de-a lungul atâtor ani, folosise acest amestec în câteva sinucideri asistate. În momentul inhalării, provoca instantaneu leșin și stare de inconștiență; dacă era administrat în continuare, apărea colapsul respirator, urmat de afectarea ficatului.
Avea de gând să folosească acest anestezic doar pentru a-i anihila rezistența și a-i induce starea de inconștiență, deoarece, ca armă de ucidere, i se părea ceva mult prea blând.
Mai avea doar un kilometru până la Lacul Călugăriței.
71.
Îmbrăcată cu un sarong înflorat, Sinsemilla ședea pe pat printre așternuturile răvășite, rezemată de un maldăr de perne. Smulsese paginile din exemplarul uzat al cărții „Un pepene dulce ca zahărul” și împrăștiase aceste confeti pe pat și pe jos.
Plângea, furioasă, roșie la față, mânjită de lacrimi și tremurând din tot corpul.
- Nu știu ce nenorocit de ticălos bolnav la cap și-a băgat nasul în cartea mea și mi-a făcut-o complet alandala. Nu-i drept așa ceva, pur și simplu nu e drept!
Cu precauție, Leilani se apropie de pat, căutând din priviri vreo cușcă de animal de companie sau ceva asemănător.
- Mamă, ce s-a întâmplat?
Blestemând și afurisind în continuare, Sinsemilla apuca la întâmplare, de pe cearșafurile mototolite, pumni întregi de pagini rupte și le azvârlea în sus:
- N-au tipărit-o corect, au făcut asta înadins ca să-și bată joc de mine. Uite, pagina asta e în loc de asta, paragrafele sunt inversate, iar frazele apar de-a-ndoaselea. Dintr-un lucru așa de frumos, au făcut o porcărie ca asta, intenționat, ca să nu mai înțeleg eu nimic, ca să nu descifrez mesajul.
Plânsul deveni spasmodic; se bătea cu pumnii în coapse, iarăși și iarăși, suficient de tare cât să se umple de vânătăi.
În vremuri normale - sau, în fine, atât de normale cât puteau fi clipele petrecute în rulota lor - Leilani ar fi avut mai multă răbdare cu maică-sa, și-ar fi asumat rolul ingrat care îi revenea în astfel de situații dramatice, oferind compasiune, încurajare și îngrijire, alungând angoasa din sufletul femeii.
Dar momentul de-acum era excepțional, fiindcă, prin niște mijloace fantastice, poate chiar mistice, Leilani își redobândise speranțele pierdute; drept urmare, nu se încumeta să irosească această șansă, lăsându-se din nou prinsă în capcană fie de solicitările emoționale ale mamei sale, fie de propriile ei vise cu privire la o imposibilă reconciliere mamă-fiică.
Leilani nu se așeză pe pat, ci rămase în picioare. Nu încercă s-o aline, ci spuse doar:
- Ce vrei? Ce-ți trebuie? Ce vrei să-ți aduc?
Repeta întruna aceste întrebări simple, în timp ce Sinsemilla continua să-și plângă de milă.
- Ce-ți trebuie? Ce vrei să-ți aduc?
Păstra un ton rece, dar persista cu aceleași întrebări, fiindcă știa că, de fapt, oricât de multă compasiune sau atenție i-ar fi arătat mamei sale, aceasta nu-și va găsi alinarea, într-un final, decât tot în droguri.
- Ce-ți trebuie? Ce vrei să-ți aduc?
Persistența se dovedi utilă, când Sinsemilla - plângând în continuare, dar adoptând o atitudine îmbufnată - se prăvăli cu spatele pe perne și cu bărbia în piept, declară:
- Bulinuțele mele. Vreau bulinuțele mele. Am înghițit deja ceva, dar nu erau bulinuțe. Mi-au dat o stare ciudată. Niște porcării, probabil.
- Ce fel de bulinuțe vrei? De unde să le iau?
Maică-sa arătă spre comodă.
- Acolo, sertarul de jos. Sticluța albastră. Bulinuțe de alungat urâtul.
Leilani găsi pastilele.
- Câte să-ți dau? Una? Două? Zece?
- O bulinuță acum. Una, mai târziu. Mami are o zi oribilă, Lani. Afurisită zi. N-ai cum să știi ce-nseamnă asta, dacă nu ești în pielea lui mami.
Pe noptieră, se afla o sticlă de lapte de soia cu aromă de vanilie. Sinsemilla se ridică în șezut și înghiți prima pastilă, cu niște lapte. Puse a doua pastilă, pe noptieră, lângă sticlă.
- Mai vrei ceva? întrebă Leilani.
- Altă carte.
- O să-ți cumpere el.
- Nu cartea aia nenorocită.
- Nu. Alta.
- O carte care să aibă sens.
- Bine.
- Dar nu una din-alea de-ale tale tâmpite, cu porci.
- Nu, nu una din-alea.
- O să te tâmpești de tot, citind porcăriile alea de cărți.
- N-o să le mai citesc.
- Nu-ți poți permite să fii urâtă și tâmpită, pe deasupra.
- Nu, nu-mi pot permite așa ceva.
- Trebuie să te obișnuiești cu ideea că ești pocită.
- O să mă obișnuiesc.
- Ah, rahat! Ia mai lasă-mă-n pace! Du-te să-ți citești tâmpenia ta de carte. Ce mai contează? Nimic nu mai contează, oricum.
Sinsemilla se lăsă pe o parte și își strânse genunchii la piept.
Leilani șovăia, întrebându-se dacă asta era ultima oară când o vedea pe maică-sa. După tot ce îndurase, după ce crescuse atâția ani sumbri în cumplitul deșert numit Sinsemilla, ar fi trebuit să simtă doar o mare ușurare, ba poate chiar bucurie. Dar nu-i așa de ușor să te rupi de firavele rădăcini care te țineau pe loc, fie ele chiar și putrede.
Perspectiva libertății o entuziasma, dar, din păcate, viața de ciulin măturat de capriciile vântului încolo și încoace nu părea deloc o fericire.
- Cine o să mai aibă grijă de tine? murmură Leilani, prea încet însă ca mama ei să o poată auzi.
Nu-și imaginase niciodată că o asemenea frământare îi va chinui sufletul când mult așteptata șansă de a scăpa se va fi ivit în fine.
Cât de ciudat că atâția ani de cruzimi nu îi înăspriseră inima, așa cum crezuse ea, ci dimpotrivă o făcuseră și mai duioasă, și mai capabilă de compasiune față de bruta aceasta jalnică.
Se retrase din dormitor. În baie. În bucătărioară.
Ținându-și răsuflarea, temându-se că Polly și Curtis plecaseră deja.
O așteptau. Și câinele, la fel, izbind cu coada în podea.
72.
Micky nu șofase peste 2500 de kilometri, doar ca să aibă unde să moară. Putea să moară și acasă, dacă voia, cu o sticlă de băutură și suficient timp la dispoziție sau zdrobindu-se cu viteză cu Camaro de un parapet, asta dacă s-ar fi grăbit să-și încheie socotelile cu lumea.
Când își recăpătase cunoștința, crezuse inițial că murise.
O înconjurau niște pereți stranii, cum nu mai văzuse niciodată, nici aievea, nici în coșmaruri, niște structuri perfect verticale, nici netede ca tencuiala, cumva curbe parcă, de o consistență aproape organică, de parcă s-ar fi aflat în burta unei balene.
Aerul mirosea a putregai și mucegai, a urină de rozătoare, vag a vomă, a podele peste care fuseseră vărsate straturi-peste-straturi de bere, datând dinainte ca Micky să vină pe lume, a fum stătut de țigară, iar peste toate astea - un iz slab, dar acid, de descompunere.
O fracțiune de secundă, se gândi că murise, într-adevăr, fiindcă, probabil, așa arăta Iadul, și nu ca o bufatorie de operetă cum era descris în cărți și în filme; da, pesemne asta însemna Iad - nu atât foc infernat, cât futilitate, nu atât pucioasă, cât izolare, nu atât chinuri fizice, cât disperare.
Pe urmă, vederea i se limpezi la ochiul stâng. Dându-și seama că acești pereți erau formați din gunoaie și publicații legate teancuri, înțelese unde se afla, probabil. Nu în Iad. În casa lui Teelroy.
Pe lângă toate celelalte arome din acest ghiveci olfactiv, simțea miros de sânge. Ba chiar gust de sânge, când se linse pe buze.
Nu putea deschide ochiul drept, fiindcă genele îi rămâneau lipite printr-un tampon de sânge închegat.
Când încercă să-și steargă pleoapele, constată că avea mâinile legate la încheieturi, în față.
Zăcea într-o rână, pe o canapea cu tapițerie mucegăită, în fața căreia erau înghesuite un televizor și un fotoliu.
Simți un zvâcnet de durere suportabilă la tâmpla dreaptă, dar, când încercă să ridice capul, pulsația deveni un junghi cumplit, iar Micky crezu pe moment că o să leșine. Pe urmă, supliciul redeveni acceptabil.
Când încercă să se ridice în capul oaselor, descoperi că avea gleznele legate la fel de strâns ca și încheieturile mâinilor și că un cablu, cam de un metru lungime, făcea legătura dintre lațul de la mâini și cel de la glezne, împiedicând-o să-și întindă corpul sau să se ridice complet în picioare.
Balansă amândouă picioarele deodată, puse tălpile pe podea și se cocoță cu fundul pe marginea canapelei.
Manevra asta declanșă un nou val de durere de cap, ca și cum o parte a craniului ei se tot umfla și dezumfla ca un balon.
Preston Maddoc devenise pentru ea diavolul întruchipat, ba poate nu numai pentru ea și, de asemeena, poate nu doar metaforic vorbind, ci chiar de-adevăratelea.
Când durerea începu să o mai lase, Micky se aplecă în față și se frecă încet cu ochiul drept de genunchi, ca să scape de cheagurile lipicioase de pe gene.
Da, vedea bine, ceea ce însemna că sângele nu-i cursese din ochi, ci dintr-o rană adâncă la cap, care poate mai supura un pic, dar, oricum, nu mai sângera abundent.
Ciuli urechile. Nu auzit niciun zgomot. Ba, pe măsură ce se tot concentra să sesizeze ceva, liniștea devenea și mai profundă.
Logica îi spunea că Leonard Teelroy fusese ucis. Că locuise aici singur. Și că acum casa devenise ascunzătoarea lui Maddoc.
Nu strigă după ajutor. Ferma era amplastă pe un teren deschis, departe de drumul regional. Nu existau vecini care să audă țipetele ei.
Doctorul infernal plecase undeva. Dar se va întoarce. Destul de curând, probabil.
Nu știa ce plănuia exact să facă totuși cu ea, de ce nu o omorâse în pădure, dar nici nu intenționa să îl aștepte aici ca să-l poată întreba personal.
Improvizase legăturile din niște fire de lampă. Sârme de cupru învelite în plastic moale.
Având în vedere materialul din care erau făcute, nodurile n-ar fi trebuit să fie așa de strânse cum erau. Uitându-se mai bine, Micky observă că aceste cătușe improvizate erau dibaci întrețesute, fiecare nor fiind de fapt sudat la cald. Plasticul se topise, încastrând nodurile în niște umflături care se solidificaseră, ceea ce făcea imposibilă orice tentativă de a le desface sau de a lărgi cumva firele, trăgând și întinzând de ele.
Își îndreptă atenția spre fotoliu. Pe masa de alături, văzu o scrumieră plină de mucuri de țigară.
Maddoc folosise, probabil, bricheta lui Teelroy ca să topească firele. Poate că o uitase pe-acolo, pe undeva. Ceea ce fusese lipit la cald, putea fi dezlipit tot la fel. Așadar, trebuia să dea dovadă de prudență și răbdare, dacă voia să rezolve problema.
Avea mâinile prea strâns legate ca să poată ține bricheta fără să se ardă. Putea încerca totuși cu legăturile de la glezne.
Se lăsă să alunece de pe canapea, atât cât îi permitea lațul dintre glezne și încheieturile mâinilor, și rămase ghemuită, cu genunchii ușor ghemuiți.
Rămânând pe podea, culcată pe-o parte, Micky începu să se târască pe jos, ca un șarpe, căutând bricheta lângă fotoliu, în spatele lui.
Aproape de dușumea, putoarea era și mai pregnantă decât mai sus, pe canapea. Se chinuia să nu verse de scârbă.
Un trosnet-pocnet violent zgâlțâi casa, făcând-o pe Micky să urle de spaimă, fiindcă o clipă avu senzația că se trântise o ușă, anunțând revenirea demonului. Pe urmă, își dădu seama că zgomotul acela fusese o bubuitură de tunet.
Furtuna iminentă se dezlănțuise, în fine.
Intrând în Lacul Călugăriței, cu mașina pe care o închiriase de la aeroport, Noah Farrel o sună pe Geneva Davis, de la telefonul lui celular.
Stabiliseră că Geneva avea să-i spună lui Micky, când aceasta îi va telefona dimineața, că stratagema cu cei trei sute de dolari dăduse roade, așa că detectivul intrase în jos și era în drum spre Idaho.
Prin urmare, Micky trebuia să îl aștepte acolo, renunțând să se mai aventureze de una singură în necunoscut.
Potrivit instrucțiunilor lui Noah, Geneva ar fi urmat să-i spună nepoatei ei să sune iarăși acasă din Lacul Călugăriței, pentru a lăsa un nume de restaurant sau alt reper, unde să se întâlnească cu el.
Acum, când îi telefonă Genevei, ca să afle unde fusese fixată întâlnirea, află că Micky nu sunase deloc, cum promisese.
- Nu se poate să nu fi ajuns deja, zise Geneva. Nici nu știu dacă să fiu îngrijorată sau groaznic de îngrijorată.
Fetița radioasă a căpătat încredere în niște străini, cu o rapiditate uluitoare. Curtis presupune că o ființă care strălucește așa ca ea are probabil niște intuiții excepționale, care o ajută să privească până în adâncul sufletului persoanelor întâlnire și să-și dea seama de bunele sau de relelelor intenții.
Nu-și ia cu ea nicio valiză, niciun obiect personal, ca și cum nu ar avea nimic pe lumea asta, în afară de hainele de pea ea, ca și cum nu ar simți nevoia de nicio amintire, dornică să iasă cu totul din trecutul ei, să iasă pentru totdeauna - deși se oprește totuși să-și ia jurnalul de pe pat.
- Mama dă o reprezentație de zile mari, spune Leilani, încetișor. S-ar putea nici să nu-și dea seama că am plecat, decât, cine știe, abia când voi fi publicat douăzeci de romane și voi fi câștigat premiul Nobel pentru literatură!
Curtis e impresionat.
- Zău? Așa prevezi tu că ți se va întâmpla?
- Păi, dacă tot de apucp să prevezi ceva, măcar să fie o chestie senzațională, nu crezi?! Asta-i părerea mea. Ia spune, Batman, ai mai salvat și alte lumi?
Curtis e măgulit de faptul că îi spune Batman, mai ales când se gândește la rolul interpretat de Michael Keaton, singurul Batman măreț, în opinia lui.
.................................................................................
Mai mult ca sigur, femeia aștepta momentul potrivit ca să pornească în urma lui, spre Lacul Călugăriței, păstrând evident o distanță prudentă. Se pregătea, probabil, s-o înhațe pe Leilani și s-o ducă în Hemet, la Clarissa Gușata, cu cei șaizeci de papagali ai ei.
Ce curvă proastă! Niște imbecili, cu toții. Își imaginau că el nu știe nimic, dar el deținea controlul asupra situației.
Dincolo de curtea stearpă, se întindea un câmp cu bălării, în care se putea pierde cu totul, doar dacă se apleca un pic.
Înainta grăbit, paralel cu drumul aflat ceva mai departe, intenționând ca în cele din urmă să cotească spre nord, să traverseze drumul printr-un loc nevăzut de ea și pe urmă să o ia spre vest. În felul acesta, o putea lua prin surprindere pe Micky Bellsong, venind din spate și ciomăgind-o zdravăn cu mânerul-șarpe al bastonului.
Cerul întunecat devenea tot mai apăsător, cu nori negri ca niște pumni încleștați, plini de o putere malefică.
Nu tuna încă. Dar va tuna în curând.
Iar fulgerul va sfâșia cerul, aruncând reflexe fierbinți pe șarpele de alamă, exact când va lovi, poate - și va lovi.
Dar, în ciuda luminii fulgerătoare și a bubuitului ce vor veni, Preston Maddoc știa că încăperile Cerurilor erau pustii și că acolo, sus, nu exista nimeni care să se uite în jos la ce făcea el sau căruia să-i pese de ceea ce se întâmpla dedesubt.
65.
Băiatul orfan de mamă este tulburat, or, el își păstrează de obicei cumpătul. Șade pe una dintre canapelele din Fleetwood, mângâind-o pe Old Yeller, care i s-a așezat în poală, în timp ce gemenele continuă să facă planuri și să studieze hărțile.
Grație pregătirii prealabile, Curtis a dobândit cunoștințe impresionante despre majoritatea speciilor de pe Pământ, cu care ar putea să se întâlnească pe parcursul acestei misiuni. Drept urmare, știe o mulțime de lucruri despre câini.
Surioara lui canină are nenumărate calități admirabile, printre care și nasul ei excepțional. Forma trufei, ca o pietrică neagră și lucioasă, îi sporește frumusețea, dar, lucru și mai important, simțul ei olfactiv este poate de douăzeci de mii de ori mai fin decât la oameni.
Dacă în rulota aceea enormă, în care a văzut-o pe fetița radioasă, ar exista niște hăitași de genul celor întâlniți la benzinăria din Nevada, câinele ar fi detectat mirosul lor unic, l-ar fi recunoscut pe loc și ar fi reacționat fie speriindu-se, fie cu ferocitate.
Grație legăturii dintre ei, Curtis ar fi detectat amintirile ei de la benzinărie, toate acele valuri de imagini mentale declanșate de acest miros atipic, la fel cum sesizează și alte imagini de acest fel, atunci când cățeaua întâlnește mirosuri cunoscute.
Bestia malefică, a cărei miasmă Old Yeller a simțit-o în jurul rulotei, reprezintă o noutate pentru ea. Dar este ceva sau cineva din lumea ei, totuși.
Lucrul acesta nu este întru totul neliniștitor. Își amintește reacția ei față de Vern Tuttle, ucigașul în serie care colecționa dinți. Old Yeller dăduse din coadă, foarte prietenoasă când îl văzuse. Păi, dacă la un afurisit ca Tuttle nu i s-a zburlit părul pe spinare, cât de groaznic o fi, probabil, monstrul uman din această rulotă, ca s-o facă să mârâie înfundat?
Din moment ce s-a convins că misterioșii lor vecini din camping nu sunt niște extratereștri ostili, nu trebuie să întreprindă nici el nimic, mai prudent fiind să nu iasă din Fleetwood. Îi vine greu totuși să fie întru totul precaut, atâta vreme cât amintirea fetiței radioase continuă să îl obsedeze.
Nu și-o poate scoate din minte.
Dacă închide ochii, o și vede parcă stând în picioare, lângă scaunul șoferului, aplecată în față și privind afară, prin parbriz. Expresia ei de profundă singurătate și părăsire revrebează înlăuntrul lui, fiindcă exprimă niște sentimente pe care și el le cunoaște prea bine, amintindu-i de ceea ce s-a întâmplat în munții din Colorado, înainte de a fi devenit Curtis Hammond.
În cele din urmă, își dă seama că nu ar fi un fiu vrednic de mama sa, dacă ar întoarce spatele acestei fetițe cu sufletul rănit. Glasul inimii este mai puternic decât prudența.
În fond, a venit aici pentru a schimba lumea. Și, ca întotdeauna, această sarcină începe prin salvarea unui singur suflet, după care vine altul, și altul, și altul, cu răbdare și abnegație.
Când se duce la Cass și Polly ca să le explice ce intenționează să facă, gemenele se opun planului lui. Preferă ca băiatul să nu iasă din Fleetwood până când, a doua zi dimineață, vor porni spre Seattle. Acolo, multitudinea de oameni va oferi un camuflaj adecvat, până când băiatul va putea redeveni complet Curtis Hammond, excluzând orice posibilitate de a fi detectat.
Pe moment, îl enervează împotrivirea lor tenace. Pe urmă, folosind modelul lor de gândire, le reamintește că ele sunt păzitoarele ființei lui regale și că, deși prețuiește bravura și sfaturile lor înțelepte, nu poate tolera totuși ca niște străjeri să-i dicteze moștenitorului tronului ce are voie să facă și ce nu.
- Nici prințesa Leila nu ar accepta așa ceva.
Poate că surorile își dau seama că băiatul se folosește chiar de armele lor ca să le închidă gura, cum s-ar spune, din moment ce până atunci a negat cu perseverență că ar fi un extraterestru de neam împărătesc, însă strategia asta le derutează până la urmă.
Așadar, supunându-se, gemenele Spelkenfelter schimbă niște priviri pline de subînțeles, oftează frumos, cum numai ele știu să ofteze, și se pregătesc să devină escorta lui înarmată. Sunt gata să-l însoțească oriunde, fiindcă, nu-i așa, le pasionează aventurile.
Îmbrăcate cu blugi și cămăși în carouri, au o alură de gărzi de corp, în ciuda poșetei pe care fiecare o poartă atârnată de umăr, în care se află un pistol de 9 mm.
- Scumpete, să stai între noi, îl previne Polly pe Curtis.
Cass iese prima din Fleetwood; ține mâna dreaptă în poșetă.
Urmează surioara lui patrupedă. Curtis vine după cățea, iar Polly iese ultima, tot cu mâna dreaptă încleștată pe revolverul din geantă.
Deși nu este decât ora trei într-o după-amiază de vară, ai zice că e o zi de iarnă, la asfințit, și asta în ciuda căldurii de-afară; lumina cenușie învăluie natura și obiectele din jur, accentuând tenta argintie a acelor de brad și placând parcă lacul cu un miraj de gheață.
Afară, Old Yeller preia conducerea plutonului, refăcând traseul dinainte, spre mașina-măgăoaie.
Aproape toți turiștii au intrat în mașini. Terminând de strâns totul de teama furtunii, s-au băgat și ei la adăpost.
Fetița radioasă n-a mai apărut în spatele parbrizului.
Cass se gândește să bată la ușă.
- Nu, îi șoptește Curtis.
Ca și înainte, cățeaua simte nu numai că o bestie malefică din specia umană locuia în acea rulotă, ci și că bestia aceasta lipsește deocamdată de aici.
Din nou, detectează două prezențe, prima producând atât mirosul amar al unui suflet disperat, cât și putoarea feromonală a unui spirit profund corupt. A doua este cea care, îndurând frica de atâta timp, este copleșită de o anxietate cronică, dar fără niciun pic de disperare, totuși.
Curtis deduse că imina aceasta tulburată de frică este cea a fetiței pe care a văzut-o mai devreme, prin parbriz.
Prezența coruptă este atât de dezgustătoare, încât cățeaua își dezgolește dinții, parcă de scârbă.
Curtis nu-și dă seama dacă în spatele acestei sile se ascunde o amenințare. Poate nu e lipsit de importanță faptul că la această persoană nu se simte nicio urmă din teama cumplită care o apasă ca un jug pe fetiță.
La un alt nivel, aici lângă rulotă, unde voința poate domina materia, băiatul simte un curent electric de mic voltaj și constată că seamănă cu circuitul sistemului de alarmă de la Fleetwood, pe care gemenele îl activează în fiecare seară.
Orice circuit are un întrerupător. Curentul electric înseamnă energie, dar întrerupătorul este mecanic și, prin urmare, vulnerabil la puterea voinței. Curtis are o voință puternică. Alarma este activată - pe urmă, dezactivată.
Portiera este încuiată. Acum e descuiată. Încetișor, băiatul o deschide și aruncă o privire înăuntru. Nimeni.
Urcă două trepte. Ajunge în rulotă.
În salonaș, e aprinsă o singură lampă. Una dintre canapele a fost desfăcută și transformată în pat.
Fetița șade pe pat. Scrie cu iuțeală într-un jurnal. Un picior e îndoit, celălalt stă întins în față, prins într-o proteză metalică.
Fetița este radioasă.
Concentrată pe ceea ce srie, nici nu aude când se deschide portiera și nu-și dă seama imediat că a intrat cineva.
Surioara patrupedă vine după Curtis, se împinge și își face loc printre picioarele lui, ca să vadă mai bine creatura cu proteză metalică.
Mișcarea aceasta îi atrage atenția fetei, care ridică privirea.
- Ce strălucești! spuse Curtis.
66.
După ce ascunse automobilul printre copaci, Micky rămase în picioare o vreme, rezemată de mașină, cu ochii la punctul în care drumul cotește spre ferma lui Teelroy, de care o despart cam șaptezeci de metri.
Trei vehicule au trecut în următoarele zece minute, dându-i posibilitatea să constate că de la o asemenea depărtare nu va putea observa dacă Maddoc ar veni singur în Durango sau însoțit, asta presupunând că ar reuși să identifice întâi marca mașinii. Se deplasă mai spre vest cu cincizeci de metri.
După nici douăzeci de minute, postată în spatele unui copac, a văzut automobilul Durango apropiindu-se dinspre Lacul Călugăriței. Da, Preston era singur.
Se duse grăbită spre est, de unde venise mai devreme, și se instală la pândă lângă un brad, aproape de Camaro. De aici, nu vedea clar intrarea în fermă, dar avea o vizibilitate perfectă spre Durango.
Prin urmare, imediat ce vehiculul se va pune în mișcare, se va urca și ea în mașină, va ieși dintre copaci și va porni pe urmele lui Maddoc, înapoi spre Lacul Călugăriței, păstrând o distanță menită să elimine orice suspiciune.
Speranța ei absurdă fusese că tipul va veni, poate, cu Leilani, ceea ce ar fi însemnat să se furișeze până la fermă, să aranjeze ceva la Durango, ca să nu mai poată pleca de-acolo, după care să o fure pe fetiță, înainte ca Maddoc să se dumirească și să intre în acțiune.
Speranța absurdă nu se împlinise. Avea de ales: ori rămânea aici și îl urmărea pe Maddoc, la plecare, ori se întorcea la Lacul Călugăriței și se interesa unde trăsese, sub numele de Jordan Banks sau sub un altul, trecând pe la toate cele trei campinguri.
Pe de altă parte se temea că, dacă se întorcea în oraș, recepționerii de la campinguri nu i-ar da informații corecte. Sau dacă Maddoc se prezentase sub cine știe ce alt nume. Sau că, poate, nici nu intrase în vreun camping, parcând temporar undeva în localitate, cu intenția de a pleca imediat mai departe.
În oricare dintre aceste eventualități, era foarte posibil ca Maddoc s-o șteargă de-acolo fără ca ea să aibă habar.
Scurta ei întâlnire cu Leonard Teelroy îi întărise convingerea că Maddoc nu va zăbovi prea mult la fermă. Impostor ușor de dibuit, Teelroy nu avea cum să păcălească un ins versat ca afurisitul de doctor, indiferent ce elucubrații cu OZN-uri și extrareștri s-ar apuca să-i debiteze.
Trecură, totuși, cinci minute, pe urmă încă cinci, și Durango nu se clintise de la fermă.
În acest răstimp, Micky își dădu seama că uitase să îi telefoneze lui tanti Gen, care era probabil tare îngrijorată. Dar, dacă totul mergea bine, intenționa să o sune mai târziu, spre seară, de la un restaurant de pe autostradă, în statul Washington, cu Leilani lângă ea, așteptând să îi transmită sărutări Genevei.
Negru ca fierul pe alocuri, cerul căpătă consistență și greutate parcă, strivind neclintirea după-amiezii, care suspină speriată. Vremea începu să se răcească. În jurul lui Micky, copacii se înfiorară, șușotind în bătaia vântului. Se apropia furtuna.
Întorcându-se după ciripitul unor vrăbii, Micky văzu mutra lui Preston Maddoc și bâta care cobora.
Pe urmă, era pe jos, fără să știe când căzuse. Avea gura plină de ace de brad și de țărână, dar nu și energia de a le scuipa afară.
O gânganie se târa la câțiva centimetri de nasul ei, foarte aferată, fără să-i pese de ea. Din acest unghi, insecta părea uriașă; un pic mai încolo, se profila un con de brad, mare cât un munte.
Vederea i se încețoșă. Clipi ca să-și limpezească privirea. Clipitul dezmorți un pietroi în arcada craniului ei, iar durerea începu să se rostogolească peste ea, ca un bolovan imens. Și întunericul la fel.
67.
Curtis Hammond o vede pe fată întâi cu ochii lui, dar nu mai percepe luminozitatea pe care aceasta o avea când privea din mașină, prin parbriz.
Pe urmă, surioara lui patrupedă urcă treptele și își face loc printre picioarele lui. Prin ochii cățelei inocente, ochi care sunt permanent conștienți de Prezența jucăușă, fetișa este radioasă într-adevăr, luminată cumva dinăuntru.
Cățeaua o adoră instantaneu, dar, timidă, nu îndrăznește să se apropie.
- Ce strălucești! declară Curtis.
- N-ai nicio șansă cu fetele, dacă te apuci să le spui că sunt transpirate! îl admonestă ea.
Vorbește încetișor, uitându-se din când în când spre partea din spate a rulotei.
Fiind un băiat care s-a ocupat de multe operații clandestine în nenumărate lumi, Curtis se prinde repede de sensul cuvintelor ei și, coborând vocea și mai mult, zice:
- Nu m-am referit la transpirație.
- Atunci a fost o aluzie grosolană la asta? întreabă ea, arătând spre proteza metalică de la picior.
Oh, Doamne, iar a călcat în străchini, metaforic vorbind. Și el care crezuse că începea să se descurce în societate!
- Nu sunt așa de prost, spuse el, încercând să-și repare greșeala invonluntară.
- Nici n-am zis că ești, spune ea și surâde.
Surâsul îl încălzește, iar pe surioară o topește de tot: cățeaua ar dori să se ducă la fetița radioasă, să se întindă pe spate, cu labele în sus, într-o poziție de totală supunere și atașament.
Când fetița ridică sprânceana și privește dincolo de Curtis, acesta se uită în spate și o vede pe Polly, care urcase și ea. La fereastra din fața fetiței, s-a ivit capul lui Cass, care se cocoțase probabil pe vreo ladă goală ca să vadă mai bine în rulotă.
- Ohoho, exclamă fetița. Ești însoțit de Amazoane!
- Doar de două, zice el.
- Cine ești tu?
Fiindcă vede cum strălucește fetița, când o privește prin ochii cățelei, și fiindcă știe ce înseamnă această luminozitate, băiatul se decide să fie absolut sincer cu această persoană, la fel cum fusese și cu gemenele. Așa că îi răspunde:
- Eu sunt Curtis Hammond.
- Și eu sunt Leilani Klonk, spune ea, folosindu-și piciorul cu proteză ca un fel de contragreutate, ca să se tragă mai spre marginea canapelei. Cum ai oprit alarma și ai descuiat portiera, Curtis?
Băiatul ridică din umeri:
- Prin puterea voinței asupra materiei, la micro nivel, unde voința prevalează.
- Exact așa fac și eu ca să-mi crească sânii.
- Nu ține, replică el.
- Ba eu cred că da. Înainte, eram practic, concavă. Măcar acum sunt plată. De ce ai venit aici?
- Ca să schimb lumea, spune Curtis.
Polly pune mâna pe umărul lui, îndemnându-l tacit să fie prudent.
- E în regulă, spune el către garda sa de corp.
- Ca să schimbi lumea, repetă Leilani, privind iarăși spre fundul rulotei, după care se ridică în picioare. Și ai avut rezultate până acum?
- Păi, abia am început treaba. Și va dura.
Cu o mână destul de diferită, Leilani arată spre fața fericită pictată pe tavan și pe urmă spre dansatoarele de hula-hoop, care își leagănă șoldurile pe mesele de alături.
- Schimbi lumea începând de aici?
- Conform mamei mele, toate adevărurile vieții și toate răspunsurile la misterele ei sunt prezente, putând fi văzute și înțelese, în oricare întâmplare din viața noastră, în orice loc, indiferent cât de măreț sau modest ar fi.
Din nou, arătând spre tava și spre figurinele dansatoare, Leilani zice:
- Și indiferent cât de oribil?
- Mama mea, cu înțelepciunea ei, ne susținea în orice situație, criză sau nenorocire. Dar n-a zis niciodată nimic despre lucrurile oribile, nici pro, nici contra.
- Ea e mama ta? întrebă Leilani, referindu-se la Polly.
- Nu. Ea e Polly. Iar cea de la fereastră e Cass. Cât despre mama... ei bine, ai fost vreodată în Utah?
- În ultimii patru ani am fost peste tot, doar pe Marte nu.
- Nici nu ți-ar plăcea acolo. Nu e aer, e frig, plictisitor. Dar în Utah, într-o parcare de camioane, nu te-ai întâlnit cu o ospătăriță pe nume Donella?
- Nu mi-aduc aminte s-o fi cunoscut.
- Oh, ți-ai fi adus aminte, dacă o vedeai. Donella nu seamănă deloc cu mama, întrucât nu sunt din aceeași specie, deși mama ar fi putut să arate exact ca ea, dacă ar fi să fie Donella.
- Sigur că da, spune Leilani.
- De fapt, și eu aș putea arăta ca Donella, doar că nu am suficientă masă.
- Masă, repetă Leilani, dând din cap cu bunăvoință. Da, mama e întotdeauna o problemă, nu?
- Nu întotdeauna. Dar ce încercam eu să-ți spun e că, în felul ei, Donella mi-amintește de mama. Umerii frumoși și rotunzi, gâtul care nu suportă niciun guler, bărbiile mândre de taur îngrășat.Ceva maiestuos. Magnific.
- Deja îmi place de mama ta, mai mult decât de a mea, spune Leilani.
- Aș fi onorat să o cunosc pe mama ta.
- Crede-mă, nu pierzi nimi dacă n-ai s-o cunoști. Din cauza ei vorbim noi în șoaptă, să știi. Fiindcă e o teroare.
- Mi-am dat seama că purtăm o conversație clandestină, răspunde Curtis. Dar ce trist că motivul este tocmai mama ta. Știi, parcă nu ți-am spus că sunt extraterestru, nu-i așa?
- Halal noutate, remarcă Leilani. Spune-mi altceva...
- Orice, îi promite el fetiței, care strălucește așa de frumos.
- Ești rudă cumva cu o doamnă pe care o cheamă Geneva Davis?
- Nu, dacă e de pe planeta asta.
- Păi, n-aș prea zice că e. Dar puteam să jur că ești nepotul ei.
- Aș fi onorat dacă aș cunoaște-o? întreabă Curtis.
- Da, absolut. Și, dacă o vei cunoaște vreodată, mi-ar plăcea să fiu și eu acolo, ca o musculiță pe perete.
Se înțelegeau așa de bine și, brusc, această ultimă afirmație îl derutează complet.
- Musculiță pe perete? Adică și tu poți să-ți schimbi forma?
68.
În timpul ocolului de la ferma lui Teelroy până la mașina Cocotei, în pădure, Preston avut timp să se gândească și să își modifice planul inițial.
La început, când pornise spre est pe câmpul cu buruieni din spatele casei, o botezase în gând Bețiva, dar nu-i plăcea cum sună. Doamna Ciroză sau Conița Matolită erau două porecle nostime, dar tot inadecvate.
De-a lungul anilor, folosise denumirea tuturor părților mai interesante din anatomia femeiască pentru a identifica, în gând, diverse persoane de sex feminin. Deși nu-l deranja să reutilizeze un nume, dacă îl putea cupla cu un adjectiv inedit și simpatic, epuizase aproape toate epitele care aveau legătură cu termenii anatomici.
Până la urmă, optase pentru Cocota, bazându-se pe puținele, dar edificatoarele detalii pe care le știa despre slăbiciunea ei pentru bărbați și despre experiențele ei sexuale la o vârstă destul de fragedă.
Nu exagera deloc dând atâta importanță alegerii numelui corect, care trebuia să fie ceva amuzant, desigur, dar și suficient de sugestiv, minimalizând, totodată, persoana îndeajuns, încât să o dezumanizeze. Ultimele două cerințe menționate țineau de niște bune principii etice.
Pentru a-și îndeplini obligația de a subția rândurile turmei umane și, implicit, de a conserva lumea, bioeticianul utilitarist nu trebuie să mai considere că „turma” este alcătuită întru totul din oameni ca el.
În lumea interioară a lui Preston, doar oamenii utili, oamenii care aveau ceva substanțial de oferit omenirii și care duceau o viață de mare calitate, rămâneau cu aceleași nume pe care le purtau în lumea exterioară.
Prin urmare, moarte Cocotei!
Aceasta era misiunea lui când plecă de la fermă și aceasta rămase misiunea lui când se furișă în sus, prin pădure, ca s-o surprindă venind din spate.
Pe drumul de-acolo aici totuși se răzgândise în privința modului în care trebuia comis omorul.
Când termină ce avea de făcut cu bastonul cap-de-șarpe, Preston îl azvârli în Camaro, pe bancheta din spate.
Cheile Cocotei erau în contact. Le folosi pentru a descide cu ele portbagajul.
O târî pe covorul din ace de brad și frunze moarte, până în spatele mașinii.
Supraveghind aceste fapte, cerul se întunecă și mai mult. Un dig înalt din blocuri de tunet părea gata să se fisureze și să se prăbușească peste lume.
Vântul, imitator șmecher, mâna de la spate un vuiet ca o cireadă de tauri furioși, printre copaci.
Forfota și mirosul furtunii iminente îl excitau pe Preston. Cocota - atât de atrăgătoare și moale și caldă încă - îl ispitea.
Pădurea oferea un pat frust. Iar vântul violent se adresa brutei fioroase care sălășuia în inima lui.
Cu o onestitate de care era mândru, recunoștea că exista în el această brută. Această mărturisire făcea parte din autoanaliza pătrunzătoare pe care fiecare etician trebuie să o cultive, pentru a avea credibilitatea și autoritatea de a stabili reguli de viață pentru alții.
Rar avea ocazia de a fi violent fără reținere. În cele mai multe cazuri, pentru a evita pușcăria, se limitase în omuciderile lui la injectări masive de digitoxină, sugrumări delicate, provocarea de embolii cu bule de aer...
Recentele eforturi cu Broscoiul ți cu Cocota fuseseră extrem de tonice și revigorante. Într-adevăr, Preston Maddoc era excitat.
Din nefericite, nu avea timp de pasiuni. Își lăsase mașina în fața fermei. Un cadavru ciomăgit cu bastonul zăcea în dormitorul tapeta cu pălării, așteptând să fie descoperit.
Deși numai niște debili mintali și monștrii de la circ ar fi putut veni în vizită, eventual, la Broscoi duminică seara, Preston trebuia totuși să elimine toate dovezile incriminatoare, cât mai repede cu putință.
Și Cocota era o astfel de dovadă. O ridică în brațe și o răsturnă în protbagajul mașinii ei.
Era ud pe mâini de sânge. Luă un pumn de ace de brad uscate, de pe jos, și se frecă ușor cu ele pe palme și degete, ca să scape de petele mai mari și să usuce porțiunile încă lipicioase de la sânge.
Pe urmă, la volan, afară din pădure, pe drum, pe alee, pe lângă rabla de tractor.
Parcă lângă Durango, în fața casei.
Mult mai greu s-o tragă pe Cocotă afară din portbagaj, decât s-o arunce înăuntru.
Urme de sânge luceau pe mocheta unde zăcuse ea. Timp de câteva clipe, Preston rămase ca paralizat văzând acele pete.
Intenționase să însceneze un incendiu, în care femeia și Broscoiul ar fi ar de vii în casă. Înțesată cu teanscuri imense de hârtie, indieni din lemn și alte obiecte perfect uscate, la care s-ar mai fi adăugato canistră de benzină vărsată acolo unde trebuia, clădirea s-ar face scrum, astfel încât din cadavre n-ar mai rămâne aproape nimic.
Târgurile de provincie ca Lacul Călugăriței nu au mijloacele necesare de a detecta niște crime disimulate atât de bine.
Mai târziu, va trebui să rezolve problema petelor din portbagaj. Mai târziu. Va trebui să șteargă și amprentele de pe caroseria mașinii. Toate însă la timpul lor.
Acum, cu Cocota în brațe, traversă pajiștea, urcă pe verandă, intră pe ușă, ajunse în holul de la parter, unde indienii stăteau de strajă, trecu pe lângă căpeteniile de lemn, zâmbind spre șeful de triv care făcea OK cu degetele, și pătrunse în labirint.
În aceste catacombe, alese locul și făcu pregătirile necesare.
Peste câteva minute, se instală din nou în Durango, la volan.
Pe drumul de întoarcere spre Lacul Călugăriței, vântul împingea parcă automobilul de la spate, fâșâind și vâjâind la geam, de parcă și-ar fi manifestat toată aprobarea pentru faptele săvârșite de el.
Având în vedere ultimele evenimente, nu mai putea aștepta până la ziua de naștere a Mâinii, ca să se ocupe de ea. Nu mai putea amâna nici măcar până se întorceau la locul unde era groapa Șantaliului, în Montana, deși nu ar fi avut nevoie decât de o jumătate de zi de mers cu mașina, ca să ajungă acolo.
Ferma lui Teelroy oferea o excelentă scenă alternativă pentru actul final din trista și inutila viață a Mâinii.
Digur, nu va mai avea posibilitatea să o forțeze să atingă și să sărute rămășițele pământești descompuse ale fratelui ei, înainte de o ucide, așa cum visa să facă de atâtea luni de zile. Regreta că trebuie să renunțe la niște posibile amintiri atât de delicioase.
Partea pozitivă era că labirintul oferea condiții propice pentru a o schingiui pe Mâna timp îndelungat, fără să se teamă de vreo întrerupere. Or, însăși arhitectura construcției bizare a Broscoiului constituia locul ideal pentru exercitarea terorii.
Momentele pe care le petrecuse singur cu Șantaliul, în pădurea din Montana, fuseseră o adevărată fericire pentru Preston.
Jocul acesta cu Mâna va fi pentru el o fericire dublă, triplă chiar.
Iar când va isprăvi, va avea toate motivele să fie mândru că într-o singură zi lichidase trei zevzeci jalnici și inutili, economisind, astfel, resursele pe care ei le-ar fi consumat în următorii ani, scutind atâția oameni utili de spectacolul mizeriei celor trei și, prin aceasta, sporind cantitatea totală de fericire din lume.
69.
Extraterestrul metamorfozat, venit să salveze lumea, arăta ca un băiat drăguș, pistruiat și drăgălaș la față.
- În tot universul cunoscut, există doar două specii de metamorfozanți, o informă el cu seriozitate, iar specia mea este una dintre ele.
- Felicitări, zise Leilani.
- Mulțumesc, domniță.
- Spune-mi Leilani.
Băiatul surâdea.
- Spune-mi... în fine, tot n-ai putea să pronunți numele, ținând seama de felul cum funcționează limba omenească, așa că spune-mi Curtis. Oricum, acestea sunt, totodată, și cele mai vechi specii din universul cunoscut.
- Dar cât din univers este cunoscut? întrebă ea.
- Unii zic că patruzeci la sută, alții că aproximativ șaizeci la sută.
- Ohoho, eu credeam că doar vreo paisprezece-șaisprezece la sută. OK, prin urmare ai venit aici ca să schimbi lumea, în fine, sau mai degrabă ca s-o distrugi?
- Vai, nu, nu suntem un neam de distrugători. Asta-i cealaltă specie de metamorfozați, toți niște răi, care urmăresc nimicirea omenirii. Le place haosul, distrugerea, moartea.
- Păi, dacă sunteți cele mai vechi specii... e ca și cum ați fi niște îngeri și demoni.
- Cam așa ceva, zise el, cu un zâmbet la fel de enigmatic ca soarele de pe tavan. Nu înseamnă că suntem perfecți. Nu, Doamne Sfinte. Uite, eu, bunăoară, am furat bani, suc de portocale, crenvuști și un Mercury Montaineer, deși sper și am de gând să îmi repar greșelile. Am spart încuietori de uși și am pătruns prin efracție în casele altora, am condus un automobil noaptea, fără faruri, nu mi-am pus centura de siguranță și am mințit în numeroase ocazii, deși acum nu mint deloc.
Partea nostimă era că îl credea. Nu știa exact de ce îl credea, dar, oricum, așa era. Cum își trăise aproape toată viața de până acum în compania unor fățarnici, ajunsese să se priceapă de minune să deosebească minciuna de adevăr, în vorbele celorlalți. În plus, fiind târâtă atâția ani de zile prin țară, în căutarea extratereștrilor, începuse și ea să creadă în existența lor.
- Am venit aici, spuse băiatul, deoarece cățeaua mea mi-a spus că ești foarte tristă și că te paște un mare pericol.
- Sună din ce în ce mai bine.
Sfioasă, scoțând botul printre picioarele lui Curtis, cu ochii la Leilani, cățelușa drăgălașă lovea podeaua cu coada.
- Dar am mai venit aici, continuă băiatul, fiindcă ești strălucitoare. Ai nevoie de ajutor?
- Oh, Doamne, da.
- Care este problema.
Leilani își dădu seama că, probabil, vorbele ei i se vor părea băiatului la fel de neverosimile cum sunase și afirmația lui că era extraterestru, dar spera că și el avea capacitatea de a detecta adevărul, atunci când era rostit.
- Tatăl meu vitreg este un asasin și o să mă ucidă în curând, mama - o drogată, iar eu n-am unde s mă duc ca să scap.
- Acum, ai unde, spuse Curtis.
- Da? Unde? Nu mă prea pasionează excursiile în cosmos.
Din dormitorul rulotei, se auzi glasul Sinsemillei:
- LaniLaniLaniLani! ca un vuiet continuu. Vino repede, Lani, vino, am neeeeeevoiiieee de tine!
Atât de ascuțită și de stranie era vocea scumpei mater, încât Polly, Amazoana din spatele lui Curtis, scoase un revolver din poșetă și îl pironi spre tavan, vigilentă și gata să tragă, la nevoie.
- Vin acum! strigă Leilani, încercând cu disperare s-o împiedice pe mama sa să vină acolo.
Pe urmă, șopti spre delegația de extratereștri:
- Așteptați aici. Rezolv imediat. Gloanțele nu ar avea niciun efect, fie ele și de argint.
Brusc, Leilani fu cuprinsă de frică; nu era anxietatea aceea surdă, care o măcina zilnic, ci o spaimă acută, ca lama tăioasă a bisturiului pe care maică-sa îl folosea uneori, ca să se automutileze.
Se temea că Sinsemilla ar putea ieși val-vârtej din dormitor, năpustindu-se ca o fiară aici, și că într-o secundă ar anula orice speranță de evadare și salvare. Sau că blonda alien senzațională, din spatele lui Curtis, ar ciurui-o de gloanțe.
Făcu trei pași, îndepărtându-se de canapea, după care îi veni brusc o idee și încremeni locului. Uitându-se pe rând la Cass, care rămăsese afară, cu capul în dreptul ferestrei, la Curtis, la Polly, și pe urmă iarăși la Curtis, spune:
- Îl cunoști pe Lukipela?
Băiatul arcui sprâncenele, remarcând:
- Asta înseamnă Satana în havaiană.
- E fratele meu, spuse fetița, căreia îi bătea inima nebunește. Așa îl cheamă. Luki. Îl cunoști?
- Nu, spune Curtis, scuturând din cap. Te-ai fi așteptat să-l cunosc?
Apariția oportună a unor ființe de pe altă planetă, chiar și fără farfurii zburătoare sau raze de levitație, era totuși un miracol în sine. N-ar fi trebuit să se aștepte să descopere că tot ceea ce crezuse ea că fusese o pierdere în cei nouă ani de viață nu fusese nicidecum o pierdere.
Deși vedea dovada grației divine în fiecare lucru din lume, zi de zi, știa că în viața aceasta nu puteau fi alinate toate suferințele, fiindcă aici oamenii au libertatea de a se înălța unul pe altul, dar și capacitatea de a se strivi reciproc.
Răul era la fel de real ca vântul și apa, iar Preston Maddoc se afla în slujba lui.
Toată puterea fierbinte a speranței din inima unei fetițe nu putea anula ceea ce făcuse el.
- LaniLaniLaniLani! Lani! Vinooo!
- Așteaptă, șopti ea spre Curtis Hammond. Te rog, așteaptă.
Și, mișcându-se cât putea de repede, în pofida piciorului infirm, dispăru pe ușa dormitorului.
70.
De-a lungul drumului, pajiștile luxuriante fremătau sub bătaia vântului, dar Preston nu vedea niciun cerc de vegetație cosită și niciun fel de formă geometrică meticulos desenată pe întinderea nesfârșită de iarbă, pe lângă care trecea.
Cerul cobora tot mai mult, amenințător ca în nenumăratele filme despre întâlniri cu extratereștri, însă niciun fel de navă spațială nu se materializa din norii sumbri.
Căutările lui Preston nu se vor încheia aici, în Idaho, cum sperase. Nu era exclus să își petreacă tot restul vieții, de fapt, în căutarea acelei mult dorite confirmări, pe care spera s-o obțină de la extratereștri.
Avea răbdare. Iar, între timp, trebuia să facă o treabă folositoare, care continua acum cu Mâna.
Conștientă că zilele ei erau deja numărate și că i se apropia sfârșitul, Mâna începuse să caute o soluție pentru a scăpa din capcană. Se atașase mult de Cocotă și de mătușica țicnită, extrăsese din saltea pinguinul lui Tetsy, în loc de cuțit, și se apucase să născocească strategii pentru a lupta împotriva lui Preston.
Știa toate astea, fiindcă îi citise jurnalul.
Prescurtările codificare pe care le născocise Mâna pentru cuvintele pe care le scria erau ingenioase, mai ales pentru o fetiță de vârsta ei. Alt om în locul lui Preston Maddoc n-ar fi reușit să le descopere secretul.
Fiind un intelectual extrem de respectat, cu prieteni și admiratori în mai multe cercuri academice, luase legătura cu un matematician pe nume Trevor Kinksley, care se specializase în criptografie.
Cu mai bine de un an în urmă, acest creator și spărgător de coduri folosise un program IT de criptanaliză sofisticată, pentru a descifra jurnalul Mâinii.
Când primise transcrierea unei pagini întregi din jurnal, Trevor se așteptase să rezolve problema în cincisprezece minute, aceasta fiind durate medie necesară pentru a sparge orice cod simplu născocit de orice persoană fără studii de matematici superioare.
Ei bine, nu.
Lui Trevor, îi trebuiră douăzeci și șase de minute pentru a descifra acea pagină, ceea ce îl impresionă profund, făcându-l curios să cunoască identitatea autorului acelei codificări.
Neînțelegând ce era așa de extraordinar la codul născocit de Mâna, Preston refuză să dezvpluie identitatea fetei sau să pomenească de legătura dintre ei. Susținu că, de fapt, găsise jurnalul uitat pe o bancă în parc și că fusese curios să afle ce conținea.
Trevor mai spusese că textul de pe pagina adusă drept mostră era „amuzant, cutremurător, dar plin și de un umor duios”.
Deși îl citise și el de câteva ori, Preston nu găsise nimic nostim.
Utilizând regulile de transcriere procurate de la Trevor, studiase în secret tot jurnalul, de fapt - câteva pagini în fiecare dimineață, când Leilani era la duș, iar altele ori de câte ori se ivea câte un moment prielnic pentru citit - și nu găsise, de la un capăt la celălalt, niciun rând amuzant.
Dimpotrivă, în însemnările de-acolo, Mâna își dădea arama pe față și apăra așa cum era ea în realitate - nerespectuoasă, josnică, ignorantă și urâtă, atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară.
Cum, în ultimele zile, citise că Mâna făcea planuri cum să se salveze, Preston începu să ia măsuri și el, pregătindu-se să îi înfrângă rezistența, atunci când o va duce într-in loc potrivit pentru a o ucide.
Încă de vineri, de când plecaseră din California, avea permanent la el o pungă de plastic, care se închidea ermetic, cu fermoar, și în care pusese o cârpă îmbibată cu un anestezic preparat de el, artizanal, dintr-o combinație de amonica și alte trei chimicale pentru uz casnic.
În activitatea desfășurată de-a lungul atâtor ani, folosise acest amestec în câteva sinucideri asistate. În momentul inhalării, provoca instantaneu leșin și stare de inconștiență; dacă era administrat în continuare, apărea colapsul respirator, urmat de afectarea ficatului.
Avea de gând să folosească acest anestezic doar pentru a-i anihila rezistența și a-i induce starea de inconștiență, deoarece, ca armă de ucidere, i se părea ceva mult prea blând.
Mai avea doar un kilometru până la Lacul Călugăriței.
71.
Îmbrăcată cu un sarong înflorat, Sinsemilla ședea pe pat printre așternuturile răvășite, rezemată de un maldăr de perne. Smulsese paginile din exemplarul uzat al cărții „Un pepene dulce ca zahărul” și împrăștiase aceste confeti pe pat și pe jos.
Plângea, furioasă, roșie la față, mânjită de lacrimi și tremurând din tot corpul.
- Nu știu ce nenorocit de ticălos bolnav la cap și-a băgat nasul în cartea mea și mi-a făcut-o complet alandala. Nu-i drept așa ceva, pur și simplu nu e drept!
Cu precauție, Leilani se apropie de pat, căutând din priviri vreo cușcă de animal de companie sau ceva asemănător.
- Mamă, ce s-a întâmplat?
Blestemând și afurisind în continuare, Sinsemilla apuca la întâmplare, de pe cearșafurile mototolite, pumni întregi de pagini rupte și le azvârlea în sus:
- N-au tipărit-o corect, au făcut asta înadins ca să-și bată joc de mine. Uite, pagina asta e în loc de asta, paragrafele sunt inversate, iar frazele apar de-a-ndoaselea. Dintr-un lucru așa de frumos, au făcut o porcărie ca asta, intenționat, ca să nu mai înțeleg eu nimic, ca să nu descifrez mesajul.
Plânsul deveni spasmodic; se bătea cu pumnii în coapse, iarăși și iarăși, suficient de tare cât să se umple de vânătăi.
În vremuri normale - sau, în fine, atât de normale cât puteau fi clipele petrecute în rulota lor - Leilani ar fi avut mai multă răbdare cu maică-sa, și-ar fi asumat rolul ingrat care îi revenea în astfel de situații dramatice, oferind compasiune, încurajare și îngrijire, alungând angoasa din sufletul femeii.
Dar momentul de-acum era excepțional, fiindcă, prin niște mijloace fantastice, poate chiar mistice, Leilani își redobândise speranțele pierdute; drept urmare, nu se încumeta să irosească această șansă, lăsându-se din nou prinsă în capcană fie de solicitările emoționale ale mamei sale, fie de propriile ei vise cu privire la o imposibilă reconciliere mamă-fiică.
Leilani nu se așeză pe pat, ci rămase în picioare. Nu încercă s-o aline, ci spuse doar:
- Ce vrei? Ce-ți trebuie? Ce vrei să-ți aduc?
Repeta întruna aceste întrebări simple, în timp ce Sinsemilla continua să-și plângă de milă.
- Ce-ți trebuie? Ce vrei să-ți aduc?
Păstra un ton rece, dar persista cu aceleași întrebări, fiindcă știa că, de fapt, oricât de multă compasiune sau atenție i-ar fi arătat mamei sale, aceasta nu-și va găsi alinarea, într-un final, decât tot în droguri.
- Ce-ți trebuie? Ce vrei să-ți aduc?
Persistența se dovedi utilă, când Sinsemilla - plângând în continuare, dar adoptând o atitudine îmbufnată - se prăvăli cu spatele pe perne și cu bărbia în piept, declară:
- Bulinuțele mele. Vreau bulinuțele mele. Am înghițit deja ceva, dar nu erau bulinuțe. Mi-au dat o stare ciudată. Niște porcării, probabil.
- Ce fel de bulinuțe vrei? De unde să le iau?
Maică-sa arătă spre comodă.
- Acolo, sertarul de jos. Sticluța albastră. Bulinuțe de alungat urâtul.
Leilani găsi pastilele.
- Câte să-ți dau? Una? Două? Zece?
- O bulinuță acum. Una, mai târziu. Mami are o zi oribilă, Lani. Afurisită zi. N-ai cum să știi ce-nseamnă asta, dacă nu ești în pielea lui mami.
Pe noptieră, se afla o sticlă de lapte de soia cu aromă de vanilie. Sinsemilla se ridică în șezut și înghiți prima pastilă, cu niște lapte. Puse a doua pastilă, pe noptieră, lângă sticlă.
- Mai vrei ceva? întrebă Leilani.
- Altă carte.
- O să-ți cumpere el.
- Nu cartea aia nenorocită.
- Nu. Alta.
- O carte care să aibă sens.
- Bine.
- Dar nu una din-alea de-ale tale tâmpite, cu porci.
- Nu, nu una din-alea.
- O să te tâmpești de tot, citind porcăriile alea de cărți.
- N-o să le mai citesc.
- Nu-ți poți permite să fii urâtă și tâmpită, pe deasupra.
- Nu, nu-mi pot permite așa ceva.
- Trebuie să te obișnuiești cu ideea că ești pocită.
- O să mă obișnuiesc.
- Ah, rahat! Ia mai lasă-mă-n pace! Du-te să-ți citești tâmpenia ta de carte. Ce mai contează? Nimic nu mai contează, oricum.
Sinsemilla se lăsă pe o parte și își strânse genunchii la piept.
Leilani șovăia, întrebându-se dacă asta era ultima oară când o vedea pe maică-sa. După tot ce îndurase, după ce crescuse atâția ani sumbri în cumplitul deșert numit Sinsemilla, ar fi trebuit să simtă doar o mare ușurare, ba poate chiar bucurie. Dar nu-i așa de ușor să te rupi de firavele rădăcini care te țineau pe loc, fie ele chiar și putrede.
Perspectiva libertății o entuziasma, dar, din păcate, viața de ciulin măturat de capriciile vântului încolo și încoace nu părea deloc o fericire.
- Cine o să mai aibă grijă de tine? murmură Leilani, prea încet însă ca mama ei să o poată auzi.
Nu-și imaginase niciodată că o asemenea frământare îi va chinui sufletul când mult așteptata șansă de a scăpa se va fi ivit în fine.
Cât de ciudat că atâția ani de cruzimi nu îi înăspriseră inima, așa cum crezuse ea, ci dimpotrivă o făcuseră și mai duioasă, și mai capabilă de compasiune față de bruta aceasta jalnică.
Se retrase din dormitor. În baie. În bucătărioară.
Ținându-și răsuflarea, temându-se că Polly și Curtis plecaseră deja.
O așteptau. Și câinele, la fel, izbind cu coada în podea.
72.
Micky nu șofase peste 2500 de kilometri, doar ca să aibă unde să moară. Putea să moară și acasă, dacă voia, cu o sticlă de băutură și suficient timp la dispoziție sau zdrobindu-se cu viteză cu Camaro de un parapet, asta dacă s-ar fi grăbit să-și încheie socotelile cu lumea.
Când își recăpătase cunoștința, crezuse inițial că murise.
O înconjurau niște pereți stranii, cum nu mai văzuse niciodată, nici aievea, nici în coșmaruri, niște structuri perfect verticale, nici netede ca tencuiala, cumva curbe parcă, de o consistență aproape organică, de parcă s-ar fi aflat în burta unei balene.
Aerul mirosea a putregai și mucegai, a urină de rozătoare, vag a vomă, a podele peste care fuseseră vărsate straturi-peste-straturi de bere, datând dinainte ca Micky să vină pe lume, a fum stătut de țigară, iar peste toate astea - un iz slab, dar acid, de descompunere.
O fracțiune de secundă, se gândi că murise, într-adevăr, fiindcă, probabil, așa arăta Iadul, și nu ca o bufatorie de operetă cum era descris în cărți și în filme; da, pesemne asta însemna Iad - nu atât foc infernat, cât futilitate, nu atât pucioasă, cât izolare, nu atât chinuri fizice, cât disperare.
Pe urmă, vederea i se limpezi la ochiul stâng. Dându-și seama că acești pereți erau formați din gunoaie și publicații legate teancuri, înțelese unde se afla, probabil. Nu în Iad. În casa lui Teelroy.
Pe lângă toate celelalte arome din acest ghiveci olfactiv, simțea miros de sânge. Ba chiar gust de sânge, când se linse pe buze.
Nu putea deschide ochiul drept, fiindcă genele îi rămâneau lipite printr-un tampon de sânge închegat.
Când încercă să-și steargă pleoapele, constată că avea mâinile legate la încheieturi, în față.
Zăcea într-o rână, pe o canapea cu tapițerie mucegăită, în fața căreia erau înghesuite un televizor și un fotoliu.
Simți un zvâcnet de durere suportabilă la tâmpla dreaptă, dar, când încercă să ridice capul, pulsația deveni un junghi cumplit, iar Micky crezu pe moment că o să leșine. Pe urmă, supliciul redeveni acceptabil.
Când încercă să se ridice în capul oaselor, descoperi că avea gleznele legate la fel de strâns ca și încheieturile mâinilor și că un cablu, cam de un metru lungime, făcea legătura dintre lațul de la mâini și cel de la glezne, împiedicând-o să-și întindă corpul sau să se ridice complet în picioare.
Balansă amândouă picioarele deodată, puse tălpile pe podea și se cocoță cu fundul pe marginea canapelei.
Manevra asta declanșă un nou val de durere de cap, ca și cum o parte a craniului ei se tot umfla și dezumfla ca un balon.
Preston Maddoc devenise pentru ea diavolul întruchipat, ba poate nu numai pentru ea și, de asemeena, poate nu doar metaforic vorbind, ci chiar de-adevăratelea.
Când durerea începu să o mai lase, Micky se aplecă în față și se frecă încet cu ochiul drept de genunchi, ca să scape de cheagurile lipicioase de pe gene.
Da, vedea bine, ceea ce însemna că sângele nu-i cursese din ochi, ci dintr-o rană adâncă la cap, care poate mai supura un pic, dar, oricum, nu mai sângera abundent.
Ciuli urechile. Nu auzit niciun zgomot. Ba, pe măsură ce se tot concentra să sesizeze ceva, liniștea devenea și mai profundă.
Logica îi spunea că Leonard Teelroy fusese ucis. Că locuise aici singur. Și că acum casa devenise ascunzătoarea lui Maddoc.
Nu strigă după ajutor. Ferma era amplastă pe un teren deschis, departe de drumul regional. Nu existau vecini care să audă țipetele ei.
Doctorul infernal plecase undeva. Dar se va întoarce. Destul de curând, probabil.
Nu știa ce plănuia exact să facă totuși cu ea, de ce nu o omorâse în pădure, dar nici nu intenționa să îl aștepte aici ca să-l poată întreba personal.
Improvizase legăturile din niște fire de lampă. Sârme de cupru învelite în plastic moale.
Având în vedere materialul din care erau făcute, nodurile n-ar fi trebuit să fie așa de strânse cum erau. Uitându-se mai bine, Micky observă că aceste cătușe improvizate erau dibaci întrețesute, fiecare nor fiind de fapt sudat la cald. Plasticul se topise, încastrând nodurile în niște umflături care se solidificaseră, ceea ce făcea imposibilă orice tentativă de a le desface sau de a lărgi cumva firele, trăgând și întinzând de ele.
Își îndreptă atenția spre fotoliu. Pe masa de alături, văzu o scrumieră plină de mucuri de țigară.
Maddoc folosise, probabil, bricheta lui Teelroy ca să topească firele. Poate că o uitase pe-acolo, pe undeva. Ceea ce fusese lipit la cald, putea fi dezlipit tot la fel. Așadar, trebuia să dea dovadă de prudență și răbdare, dacă voia să rezolve problema.
Avea mâinile prea strâns legate ca să poată ține bricheta fără să se ardă. Putea încerca totuși cu legăturile de la glezne.
Se lăsă să alunece de pe canapea, atât cât îi permitea lațul dintre glezne și încheieturile mâinilor, și rămase ghemuită, cu genunchii ușor ghemuiți.
Rămânând pe podea, culcată pe-o parte, Micky începu să se târască pe jos, ca un șarpe, căutând bricheta lângă fotoliu, în spatele lui.
Aproape de dușumea, putoarea era și mai pregnantă decât mai sus, pe canapea. Se chinuia să nu verse de scârbă.
Un trosnet-pocnet violent zgâlțâi casa, făcând-o pe Micky să urle de spaimă, fiindcă o clipă avu senzația că se trântise o ușă, anunțând revenirea demonului. Pe urmă, își dădu seama că zgomotul acela fusese o bubuitură de tunet.
Furtuna iminentă se dezlănțuise, în fine.
Intrând în Lacul Călugăriței, cu mașina pe care o închiriase de la aeroport, Noah Farrel o sună pe Geneva Davis, de la telefonul lui celular.
Stabiliseră că Geneva avea să-i spună lui Micky, când aceasta îi va telefona dimineața, că stratagema cu cei trei sute de dolari dăduse roade, așa că detectivul intrase în jos și era în drum spre Idaho.
Prin urmare, Micky trebuia să îl aștepte acolo, renunțând să se mai aventureze de una singură în necunoscut.
Potrivit instrucțiunilor lui Noah, Geneva ar fi urmat să-i spună nepoatei ei să sune iarăși acasă din Lacul Călugăriței, pentru a lăsa un nume de restaurant sau alt reper, unde să se întâlnească cu el.
Acum, când îi telefonă Genevei, ca să afle unde fusese fixată întâlnirea, află că Micky nu sunase deloc, cum promisese.
- Nu se poate să nu fi ajuns deja, zise Geneva. Nici nu știu dacă să fiu îngrijorată sau groaznic de îngrijorată.
Fetița radioasă a căpătat încredere în niște străini, cu o rapiditate uluitoare. Curtis presupune că o ființă care strălucește așa ca ea are probabil niște intuiții excepționale, care o ajută să privească până în adâncul sufletului persoanelor întâlnire și să-și dea seama de bunele sau de relelelor intenții.
Nu-și ia cu ea nicio valiză, niciun obiect personal, ca și cum nu ar avea nimic pe lumea asta, în afară de hainele de pea ea, ca și cum nu ar simți nevoia de nicio amintire, dornică să iasă cu totul din trecutul ei, să iasă pentru totdeauna - deși se oprește totuși să-și ia jurnalul de pe pat.
- Mama dă o reprezentație de zile mari, spune Leilani, încetișor. S-ar putea nici să nu-și dea seama că am plecat, decât, cine știe, abia când voi fi publicat douăzeci de romane și voi fi câștigat premiul Nobel pentru literatură!
Curtis e impresionat.
- Zău? Așa prevezi tu că ți se va întâmpla?
- Păi, dacă tot de apucp să prevezi ceva, măcar să fie o chestie senzațională, nu crezi?! Asta-i părerea mea. Ia spune, Batman, ai mai salvat și alte lumi?
Curtis e măgulit de faptul că îi spune Batman, mai ales când se gândește la rolul interpretat de Michael Keaton, singurul Batman măreț, în opinia lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu