La un pas de paradis, Dean Koontz

.......................................................................
                                 19-20

                 - Eu, nu. Mama mea însă da.

    - Se pare că lumea noastră s-a ales cu un novice. Dar sunt convinsă că o să te descurci perfect.

    Încrederea pe care fetița o are în el, deși i se pare nemeritată, îl face pe Curtis să se înroșească de mândrie.

    - O să-mi dau toată silința.
    Old Yeller iese dintre picioarele lui Curtis și se duce la Leilani. Fetița întinde mâna și o mângâie pe cap. Prin legătura specială băiat-câine, Curtis simte încântarea surioarei lui patrupede și îi vine să leșine de plăcere.
    - Dar cum îți dai seama că o lume are nevoie să fie salvată? întreabă Leilani.
    - E ceva evident. Îți dai seama după o mulțime de semne.
    - Aveți de gâns să plecăm odată de-aici? întrebă Polly, care s-a suit complet în rulotă.
    Se dă la o parte, ca să iasă surioara patrupedă, pe urmă Leilani și Curtis. Cățeaua sare jos, dar fetița radioasă coboară treptele cu prudență, punând pe pământ întâi piciorul valid, balansând pe urmă în jos piciorul cu proteză, clătinându-se un pic, dar recăpătându-și imediat echilibrul.
    - Dar unde e tatăl tău vitreg, ucigașul? se miră Curtis.
    - S-a dus la un tip, ca să discute despre niște extratereștri, zice Leilani.
    - Niște extratereștri?
    - Ah, e o poveste mai lungă.
    - Și vine repede înapoi?
    Brusc, trăsăturile ei frumoase se încordează, iar fetița se întunecă la față, cu ochii pironiți în zare.
    - Da, poate veni din clipă în clipă.
    Părăsindu-și postul de pază, de pe tomberonul răsturnat, Cass îi ajunge din urmă, la timp pentru a auzi acest schimb de replici, care o umple de neliniște.
    - Iubito, îi spune ea fetiței, poți alerga cu chestia asta grea la picior?
    - Pot merge repede, dar nu așa iute ca voi. Unde trebuie să ajungem?
    - În celălalt capăt al campingului, spune Cass, arătând undeva departe, dincolo de șirurile de rulote baricadate pentru furtună.
    - Nu-i greu pentru mine, îi asigură Leilani, începând să pășească șchiopătând, dar iute, în direcția arătată de Cass. Nu știu însă dacă pot păstra același ritm rapid până la capăt.
    - În regulă, zice Polly, începând să meargă alături de Leilani. Dacă tot avem de gând să facem nebunia asta...
    Cass îl înșfacă pe Curtis de mână, ca și cum s-ar fi temut că băiatul ar fi putut s-o ia în direcția greșită, după care continuă fraza începută de Polly, în stilul lor de dialog în tandem:
    - ...și să riscăm și fom urmărite și....
    - ...acuzate de răpire de persoană...
    - ...atunci....
    - ...hai să ne mișcăm fundul mai repede.
    - Curtis, ia-o la fugă în fața mea, îl dirijeasă Cass, tratându-l ascum ca pe un băiat obișnuit și nu ca pe o alteță alien. Să mă ajuți să ridicăm ancora și s-o ștergem de-aici cât mai repede cu putință, spre frontiera federală.
    - Eu stau cu tine, Leilani, zice Polly.
    Deși n-ar fi vrut să plece de lângă fetiță, Curtis îi spune acesteia, înainte de a o rupe la fugă, cum îi ceruse Cass:
    - Să nu-ți fie teamă. Surorile Spelkenfelter sunt tare drăguțe.
    Fulgerele brăzdează cerul. Umbrele brazilor saltă parcă peste solul luminat de sus, peste zidurile formate din rulotele camuflate, ca și cum ar fi fugit de urgia care le urmărește.
    Cățeaua aleargă și ea spre Fleetwood, Cass nu se lasă mai prejos, de parcă ar avea sânge canin în vene, iar Curtis merge acolo unde îl cheamă datoria.
    Întoarce capul o dată; fetița vine legănându-se, mai repede decât se aștepta el. În lumea aceasta strălucitoare și glorioasă, ca puține altele, Leilani Klonk domină scena, trăgând parcă întregul mapamond după ea, ca pe o mantie lungă.

    Permisul de detectiv particular stârnește întotdeauna un viu interes, oriunde în țară, indiferent de statul federal în care era emis.
    Recepționerul de la camping nu leșină de plăcere când Noah Farrel își arătă permisul de detectiv particular, dar reacționă totuși ca mai toți bărbații - vădind un interes acut și un fel de invidie camaraderească.
    La vreo cincizeci și ceva de ani, tipul avea o față palidă, mai lată în partea de jos decât în cea de sus, și un corp care se potrivea cu proporțiile capului, ca și cum monotonia vieții îl deformase și îl trăsese în jos, mult mai eficient decât forța gravitației.
    Voia să afle de la Noah detalii legate de emoțiile palpitante de care el nu putea avea parte. Îi puse multe întrebări lui Noah, nu numai despre cazul curent, ci și despre viață, în general.
    Noah nu prea se pricepea să mintă, dar încercă să descrie investigația pe care o făcea ca pe o urmărire ucigător de plicticoasă, întreprinsă la cererea unor reclamanți sus-puși care intentaseră un proces unei companii importante. Nu omise să mai adauge și niște detalii spumoase referitoare la alte aventuri anterioare.
    Plin de solicitudine, funcționarul confirmă co Jornad Banks închiriase un loc de campare, ceva mai devreme, în acea după-amiază. Numărul de înmatriculare și descrierea rulotei - un autobuz Prevost modificat - corespundeau informațiilor obținute de Noah, prin diferite contacte din poliție. Bingo!
    Funcționarul o recunoscu și pe Micky, când Noah îi arătă o fotografie de-a ei, pe care o luase de la tanti Gen.
    - Oh, da, absolut, a fost aici azi, înainte să vină domnul Banks, și a întrebat de el.
    Alarmat, Noah se încordă la maximum și, din încovoiat cum stătuse până atunci, se îndreptă de spate cât era de lung. Dacă Maddoc știa că Micky venise să-l caute....
    - E sora lui, spuse recepționerul. Vrea să-i facă o surpriză de ziua lui, așa că nu i-am spus omuluinimic, când a venit mai târziu, să se cazeze. Dar este sora lui, nu-i așa?! insistă tipul, mijind ochii.
    - Da, sigur, e sora lui. A mai apărut după ce a venit domnul Banks?
    - Nu, nu. Sper să vină până ies eu din tură, nu de alta, dar e o plăcere să te uiți la ea.
    - Îmi trebuie un permis de vizitator? întrebă Noah.
    - Nu-i chiar atât de simplu. Dacă tipul nu a lăsat numele dumitale aici, la recepție, ceea ce nu a făcut, trebuie să trimit un băiat până în camping, la locul 62, ca să întrebe dacă avem voie să vă dăm drumul înăuntru. Problema e că unul dintre băieți e bolnav azi, iar celălalt nu-și mai vede capul de treabă, fiindcă a preluat și sarcinile celuilalt. Așa că trebuie să mă duc până acolo, personal, ca să întreb, iar până mă întorc dumneata rămâi aici, să mă aștepți.
    Primul fulger al furtunii care se dezlănțuia brăzdă cerul, iar un bubuit de tunet zgâlțâi zdravăn geamurile de la birou, scutindu-l pe Noah de efortul de a-l mitui pe recepționer, fiindcă acesta tresări și spuse:
   - Nu-mi place să plec din post, când e furtună. Am multă răspundere aici. Ei, drăcie, dar ce atâta tevatură - în fond, ești tot un fel de polițai, nu-i așa?
    - Sigur, ba da, îi dădu dreptate Noah.
    - Du-te, atunci. Nicio problemă. Trage mașina aici, iar eu o să ridic bariera ca să poți intra.

    Primul fulger, urmat de un bubuit puternic, nu fu însoțit de ploaie. Trecu aproape un minut, până când un alt fulger, mai strălucitor decât primul, despică bolta tuciurie a cerului și deschise porțile în calea furtunii.
    Picături răzlețe de ploaie, mari ca niște boabe de struguri, se prelingeau pe aleea gudronată dintre locurile de campare, împroșcând cu alți stropi mai fini foarte aproape de nivelul solului.
    Performanțele de viteză ale lui Leilani era deja de domeniul trecutului. Degeaba părea înfricoșător piciorul ei cu proteză, dacă acum i se contractase de cârcei, poate și fiindcă nici nu prea mai mersese pe jos în ultimele zile, de când tot călătoriseră cu mașina, aproape fără oprire.
    Obosise și nu mai reușea să prindă ritmul alternant picior-șold, picior-șold.
    Preludiul la simfonia ploii dură doar câteva secunde, după care un fel de Niagara se revărsă peste terenul de camping.
    Leilani încerca să ferească jurnalul, ca să nu se ude, și îl ținea lipit de corp, dar vântul o biciuia cu perdele întregi de ploaie, așa că vedea disperată cum copertele din mucava se închideau la culoare, îmbibate de apă.
    Punând o mână pe umărul lui Leilani și apropiindu-se de ea ca să se facă auzită peste vuietul ploii și al tunetelor, care veneau acum în rafale, Polly spuse:
    - Ajungem imediat la Fleetwood, nici treizeci de metri și suntem acolo!
    Împingând jurnalul înspre mâinile lui Polly, Leilani zise:
    - Ia-l! Du-te înainte! Te ajung din urmă!
    Polly insista că erau foarte aproape de rulotă, iar Leilani știa că așa era, dar nu se putea mișca la fel de repede ca Polly, deoarece cârceii din picior deveniseră dureroși, iar, în plus, nici nu mai putea găsi ritmul corect, oricât s-ar fi străduit de mult, iar aleea dintre rulote - gudronată pentru a elimina praful - era și mai alunecoasă de la ploaie, împiedicând-o pe Leilani să-și păstreze echilibrul.
    Împinse iarăși jurnalul în mâinile lui Polly, îngrozită la gândul că ploaia se infiltra în pagini, mânjindu-le de cerneală, astfel încât exista riscul ca sofisticatul ei cod nici să nu mai poată fi descifrat, îngrozită fiindcă între aceste coperte erau anii ei de suferință, nu numai povești despre Sinsemilla și doctorul Doom, ci și nenumărate amintiri despre Lukipela, cu multe amănunte, pe care nu știa dacă ar mai putea să și le amintească altfel.
    Paginile acestea conțineau observații și idei menite să o ajute să devină scriitoare, să devină cineva, așa că îndesă iarăși jurnalul în mâinile lui Polly și urlă:
    - Ia-l, ai grijă să nu se ude, în el e viața mea, viața mea!
    Poate că gestul ăsta i se păru deplasat lui Polly, dar văzuse probabil o expresie pe fața sau în ochii lui Leilani, care o sperie, o înduioșă, fiindcă, la nici douăzeci și cinci de metri distanță de Fleetwood, luiă jurnalul și încercă să-l vâre în poșetă. Nereușind, continuă să fugă cu el în mână.
    Leilani aluneca, patina, se clătina pe picooare, se împiedica, dar continua să șchiopăteze înainte, propulsându-se spre Fleetwood. Se bizuia deopotrivă pe gândirea pozitivă și pe propriile picioare.
    Polly spintă zece metri, încetini, privi înapoi, tot cincisprezece metri până la rulotă; nu mai era Amazoana vioaie de adineauri, ci o ființă cenușie, umbrită de perdele ploii.
    Leilani flutură din mână, făcându-i semn să alerge în continuare.
    Polly mai avea zece metri până la mașină, Leilani - douăzeci, fiecare metru era un salt de gazelă pentru femeie și o luptă pentru fetiță.

    Întinsă pe jos, Micky avea senzația că vedea putoarea aceea oribilă ca un fel de ceață galben-verzuie, plutind la câțiva centimetri deasupra podelei.
    Nu reușea să găsească bricheta. După vreo jumătate de minut de căutare, se uită din nou, mai atent de data asta, la pereții bizari de deasupra ei și își dădu seama că folosirea unei flăcări de brichetă ca să topească legăturile de la picioare prezenta un pericol mult mai mare decât o simplă arsură pe piele.
    Imobilizată cum era, abia reușind să se târască pe jos ca o râmă, risca să provoace un incendiu de proporții.
    În timp ce afară tuna, iar ploaia răpăoa deja pe acoperiș, Micky inspectă cu atenție pereții, căutând un obicet printre gunoaie, care i-ar fi putut fi de folos. Numai cutiile de tablă de la cafea păreau mai promițătoare.
    Smucindu-se, Micky se trase de lângă fotoliu, trecu de televizor, sosi lângă etalajul de cafea Maxwell Housw, se ridică anevoios în genunchi și reuși să apuce zdravăn una dintre cutii.
    Nu prea-i venea s-o tragă afară din stivă, de teamă să nu provoace dărâmarea întregului perete, îngropându-se de vie într-un morman de deșeuri.
    Studiind și evaluând stabilitatea structurii, optă pentru acțiune, dându-și seama că nu avea de ales. Inițial, cutia i se păru de neclintit,ca o piatră zidită într-un meterez. Pe urmă, se urni un pic, se clătină dintre celelalte cutii, alunecă și ieși afară.
    Tot în genunchi, Micky prinse cutia între coapse și trase de capac, care se încăpățâna să nu se desfacă. De-a lungul anilor, plasticul se sudase de aluminiu. Până la urmă, reuși să smulgă capacul de pe cutie.
    Cel puțin vreo sută de semilune pale, în nuanțe de alb și galben murdar, se revărsară afară din cutie, pe podea, lângă genunchii ei, până ca Micky să îndrepte cutia în poziție verticală. Recipientul conținea mii de astfel de semilune minuscule, la care Micky se holba acum uluită, nu fiindcă n-ar fi reușit să le identifice proveniența, ci pentru că nu putea pricepe care fusese scopul acestei obsesii a lui Teelroy.
    Bucăți de unghii tăiate de la mâini și de la picioare, în cantități strânse ANI și ANI la rând.
    Dar nu proveneau toate de la aceeași persoană. Unele erau mai mici decât altele și date cu ojă: unghii de femeie. Poate că toată familia își adusese contribuția la formarea acestei colecții, în trecut, când în casă locuiau mai multe persoane, în afară de Leonard.
    Puse cutia deoparte și se căzni să deschidă alta. Părea prea ușoară. Probabil că nu conținea nimic util pentru ea. O desfăcu, totuși.
    Păr. Fire de păr unsuros.
    Când Micky scoase capacul de la a treia cutie, simți un miros de calciu, cu iz de scoici, parcă. Uitându-se înăuntru, trase un țipăt și scăpă cutia, pe care o ținea între coapse.
    Din cutia care se rostogolea acum pe podea, se revărsară scheletele micuțe de la vreo opt păsărele, probabil canari sau papagali.
    Probabil că familila Teelroy avusese colivii cu papagali, iar, de fiecare dată când unul dintre ei murea, se apucau să desprindă penele și carnea, păstrând oasele rămase pentru....
    Pentru ce? Din motive sentimentale?
    Poate că totuși era moartă și ea; poate că totuși ajunsese în Iad.
    Oricum, casa aceasta fusese pentru Leonard Teelroy și pentru rudele lui, un adevărat infern.
    În cutiile astea de cafea nu exista nimic folositor.
    Iar în camera asta mizerabilă nu exista niciun ceas, deși ea auzea clar un ticăit, numărând minutele până la revenirea lui Preston Maddoc.

    Ținând strâns jurnalul îmbibat de ploaie, Polly ajunse la Fleetwood, deschise portiera, urcă înăuntru, se opri pe trepse, se întoarse ca s-o îndemne pe Leilani să se grăbească - și văzu că fetița dispăruse.
    Curtis, care deconectase legăturile la utilități, apăru și el exact în momentul în care Cass, instalată la volan, pornea motorul.
    - Probleme, zbieră Polly, azvârlind jurnalul în salonaș și repezindu-se afară din Fleetwood.
    Cercetă din priviri campingul inundat de ploaie. Încremenise de consternare.
    Fetița fusese acolo, imediat în spatele ei, la nici cinci metri în urmă, pentru ca după cinci secunde, poate, să se fi evaporat, de parcă nici n-ar fi existat.

    Ștergătoarele de parbriz abia făceau față torenților care șiroiau pe geam, dar Noah înainta cu mașina printre rulote; găsi cu greu locul 62,gândindu-se că mai bine ar fi închiriat o barcă decât un automobil.
    Se uita cu gura căscată la rulota lui Maddoc, o matahală cât un restaurant de mărime mijlocie plasat pe marginea autostrăzii.
    Deși intenționase să parcheze undeva în apropiere, de unde putea ține sub supraveghere namila aceea cu motor, Noah renunță la acest plan, când văzu că portiera rulotei era larg deschisă, în ciuda furtunii de-afară.
    Ceva nu era în regulă.

    Fulgerele rânjeau parcă sus pe cer, dezgolindu-și colții, care, reflectați pe asfaltul ud de dedesubt, păreau că scrâneșc.
    Lacul Călugăriței se afla la vreo trei kilometri în urma lui Preston, iar până la fermă, drept înainte, mai era cam un kilometru.
    Deși ploaia îl spălase din cap până în picioare, Maddoc se simțea murdar. Situația devenise atât de disperată, încât se văzuse nevoit să atingă Mâna, inclusiv de părțile ei cele mai pocite, și asta fără să mai aibă timp să-și pună niște mănuși.
    Dacă nu găsea niște mănuși de cauciuc acasă la Teelroy, va trebui să o atingă iarăși, și nu numai o dată, pentru a o căra până în împuțiciunea din mijlocul labirintului, unde o lăsase pe Cocotă.
    Acolo, o va lega fedeleș de fotoliu, ceea ce îi asigura un loc în față la spectacolul uciderii prietenei ei.
    Pe urmă, va muri și ea, acolo, în fotoliu, după ce Maddoc avea să potolească poftele fiarei din el, schinguind-o pe Mâna. Se născuse pentru asta, la fel cum și ea venise pe lume pentru a cunoaște o asemenea moarte.
    Schingiuirile acestea puteau fi făcute fără să trebuiască să se atingă direct de Mâna, adică folosind niște instrumente ingenioase. Prin urmare, după ce o lega acolo, putea să se spele bine pe mâini cu săpun și apă aproape opărită. Abia atunci se va simți curat și va scăpa de nodul de greață din stomac, putând, astfel, să se delecteze cu munca necesară pe care o efectua.
    Recăpătându-și încet cunoștința, Mâna gemea înfundat pe scaunul de lângă el. Era proptită acolo în capul oaselor, imobilizată cu centura de siguranță. Capul îi alunecase într-o parte, spre geamul din dreapta.
    Punga de plastic cu fermoar era pe bordul mașinii, pliată, dar nu închisă ermetic, Șofând cu o singură mână, Maddoc pescui din pungă cârpa îmbibată cu anestezic și o întinse peste fața fetei.
    Nu voia s-o țină așa încontinuu, de teamă că ar ucide-o prea repede și cu prea multă milă.
    Gemetele ei se preschimbară într-un murmur neliniștit, iar mâna aceea hidoasă încetă să se mai contorsioneze în poala ei, deși fata nu mai încremeni complet, ca adineauri. Odată expus la aer, anestezicul începu să se evapore de pe cârpă, deși Maddoc avusese grijă să o pună repede la loc în pungă.
    Tot timpul, se uita în oglinda retrovizoare, așteptându-se să vadă niște faruri aprinse străpungând perdelele argintii ale ploii.
    Era convins că, datorită furtunii, nimeni nu băgase de seamă când o răpise pe Mâna. Chiar dacă alți turiști văzuseră probabil ceva dinăuntru, de la ferestre, se gândiseră probabil că asistaseră doar la o scenă absolut firească pe o asemenea furtună, când un tată grijuliu vine val-vârtej să-și ia copilul din ploaia dezlănțuită cu furie.
    Cât despre cele două femei și băiatul din Fleetwood, habar n-avea cine erau sau ce căutau în rulota lui. Puțin probabil să fie în cârdășie cu Cocota, fiindcă, dacă aceasta ar fi venit la Lacul Călugăriței cu niște ajutoare, n-ar fi ajuns să stea singură la pândă, în pădurea de lângă fermă.
    Indiferent cine erau, n-ar fi putut trece de sistemul de alarmă, decât dacă le dăduse drumul înăuntru chiar Gaura neagră.
    Când plecase la ferma lui Teelroy, Preston îi spusese idioatei de târfe să activeze alarma. Niciodată nu se întâmplase să nu facă tot ceea ce-i cerea el.
    Asta era și înțelegerea dintre ei.
    Târgul acesta îi convenea, fiindcă îi asigura droguri cu nemiluita și o calitate a vieții de care altminteri n-ar fi putut avea parte, plus garanția unei pieiri agresive și constante, după care tânjea enorm. Oricât de smintită ar fi fost, Gaura neagră își respectase întotdeauna obligațiile contractuale.
    Uneori, desigur, Gaura se îndopa cu atâtea chimicale contraindicate, încât nu-și mai aducea aminte nici cine era, darămite de târgul dintre ei.
    Luă cârpa de pe fața fetiței și o aruncă direct pe jos, nemaiobosindu-se s-o pună la loc în punga de plastic. Mâna continua să geamă și să își miște capul dintr-o parte în cealaltă, dar treaba era ca și făcută, se apropiau de ferma lui Teelroy.

    Vântul puternic cedă locul unor pale și rafale capricioase, care suflau din toate direcțiile, făcând să se bălăngănească portiera, care se lovea ritmic de partea din față a imensei rulote, fără ca nimeni să vină însă și s-o închidă.
    Ud până la piele, în numai câteva secunde cât alergă de la mașină la rulotă, Noah Farrel intră cu precauție, fără să se mai oprească să bată la ușă. Urcă treptele și rămase în picioare, în spatele scaunului din dreapta volanului.
    Ușa bufnea în continuare, izbindu-se de metalul caroseriei, ploaia răpăia nebunește pe acoperișul de tablă, dar în rest nu se auzea niciun fel de zgomot.
    În afară de lumina zilei, care se așternuse cenușie pe ferestre, ca un înveliș de cenușă umedă, singura iluminație suplimentară venea din spatele vehiculului, prin ușa deschisă de la dormitor. Lumina de-acolo era difuză și roșiatică.
    Sâmbătă după-amiaza, când plecase de la Geneva Davis ca să mai facă niște ultime investigații în legătură cu Maddoc și să își pregătească bagajul, iar pe urmă din nou, azi-dimineață, pe durata zborului, Noah reflectase la nenumăratele aspecte ale problemei, fiecare depinzând de împrejurările diferite cu care avea să se confrunte la destinație.
    Dar niciunul dintre scenarii nu includea această situație, așa că, după atâta chibzuință, se vedea nevoit să acționeze la întâmplare.
    Prima dilemă era cum să procedeze: să intre fără să facă niciun zgomot sau să-și anunțe prezența? Optă pentru a doua variantă. Cu o voce de turist vesel, strigă:
    - Alo! E cineva acasă?
    Cum nu primi niciun răspuns, trecu pe lângă canapea, înaintând spre bucătărioară:
    - Am văzut că e rămas portiera deschisă, pe ploaie. Mi-a fost teamă să nu vi se fi întâmplat ceva.
    Dansatoare hula-hoop pe masă. P bufet.
    Aruncă o privire spre cabina din față. Nu, nu intrase nimeni.
    Înaintând spre partea din spate a rulotei, mai strigă o dată:
    - Ești în regulă, vecine? Are nevoie cineva de ajutor?
    În baie, niște figurine hula-hoop flancau chiuveta.
    Ajuns la ușa deschisă a dormitorului, Noah șovăi. Strigă din nou, dar tot nu primi niciun răspuns.
    Păși pe urmă în lumina aceea purpurie, care fusese obținută prin draparea veiozelor cu niște bluze roșii.
    Lângă patul răvășit, femeia aștepta în picioare, perfect dreaptă, cu capul sus, cu gâtul grațios, aidoma unei nobile care se ridicase pentru a acorda o audiență unui supus.
    Purta un sarong foarte înflorat. Avea părul înfoiat, dar nu ud, fiindcă nu ieșise afară, în ploaie.
    Brațele goale îi atârnau moi pe lângă corp și, deși fața ei era ca o mască a serenității, ochii i se roteau în cap ca la un animal turbat.
    Noah mai văzuse contraste de acest fel, mai ales, când era mic, așa că știa perfect că femeia era drogată.
    - Ești havaian? întrebă ea.
    - Nu, doamnă.
    - Atunci, de ce porți cămașa asta?
    - Fiindcă mă simt bine așa.
    - Ești Lukipela P?
    - Nu, doamnă.
    - Te-au luat în sus pe o rază?
    În lunga lui călătorie până la Lacul Călugăriței, când analizase problema pe toate părțile, Noah nu prevăzuse, sub nicio formă, că își va dezvălui intențiile în fața acestei femei sau a lui Preston Maddoc.
    Dar Sinsemilla, ușor de identificat din descrierile Genevei, îi amintea de Wendy Quail, asistenta medicală care o ucisese pe Laura.
    Sinsemilla nu semăna cu Quail, însă pe fața ei senină și în ochii ei vioi ca de pasăre, detectă o mulțumire de sine, o autosatisfacție, o adorație de sine, pe care le observase și la sora medicală, purtându-le ca un fel de aureolă de sfântă.
    Atitudinea acestei femei, atmosfera din acest loc, bufniturile portierei de afară - totul îi întărea bănuiala că Micky și Leilani erau în mare pericol.
    - Unde e fiica dumitale? zise el.
    Femeia făcu un pas spre el, se clătină, se opri.
    - Luki, băiete, mami a ta e foarte bucuroasă că te-ai făcut bine, iar pe urmă ai crescut mare așa de repede și te-ai întrupat sub o nouă înfățișare, fiindcă ai fost acolo sus, în stele. Mami e bucuroasă, dar e și speriată, că ai apărut acum, aici.
    - Unde e Leilani? insistă el.
    - Vezi, mami așteaptă alți bebeluși, frumoși și drăguți, nu ca tine, defect la șolduri. Mami evoluează, pricepi, Luki, băiete, mami evoluează și nu vrea ca bebelușii ei frumoși și drăguți să se amestece cu ceilalți copii dinainte, pociți amândoi.
    - A dus-o Maddoc undeva?
    Brusc, pumnul drept al Sinsemillei se încleștă, iar Noah înțelese că femeia strângea în mână o armă.
    Când încercă să bată în retragere, se năpusti la el, încercând să-l lovească pe față, cu un fel de bisturiu. Reuși să se ferească și să o prindă de încheietura mâinii.
    Bisturiul din mâna ei stângă, o surpriză pentru Noah, îi perforă umărul drept. Avu noroc să scape doar cu o rană ușoară, fiindcă n-ar fi fost exclus să-i spintece beregata sau să-i secționeze ambele artere carotide.
    Renunțând să se lupte cu ea ca să o dezarmeze, o lovi peste picioare și o împinse pe spate.
    Sinsemilla ateriză pe pat și sări drept în picioare, cu o furie dizgrațioasă.
    Noah scoase revolverul, fiindcă, deși n-avea niciun chef s-o împuște, nici nu se putea lăsa decupat ca un curcan de Crăciun.
    Se aștepta ca Sinsemilla să se năpustească iarăși la el, încercând să-i ajuseteze anatomia feței, însă, spre surprinderea lui, femeia azvârli bisturiele și îi întoarse spatele. Se duse la comodă, iar el făcu câțiva pași în interiorul camerei, temându-se că va scoate de-acolo o armă.
    Nu, nici vorbă.
    Sinsemilla ținea în mână niște flacoane de medicamente, bolborosind incoerent deasupra lor, unele îi scăpară pe jos, pe altele le azvârli furioasă, răscolind prin sertar după alte sticluțe, până când găsi ceea ce căuta.
    Ca și cum uitase complet de Noah, se întoarse la pat și se așeză turcește, peste cearșafurile răvășite și foile rupte din carte și mototolite. Pe urmă, începu să râdă nepăsătoare. Vârând o pastilă în gură, îngâna o melodia ciudată.
    În fine, ridică privirea spre Noah și zise:
    - Du-te, acum, du-te, Luki, băiete, locul tău nu mai e aici.
    Noah se retrase, mergând de-a-ndărătelea spre baie, cu ochii pironiți spre dormitorul cu lumină roșie, cu arma în mâna dreaptă, în timp ce cu stânga își pipăia rana de la umăr. Durerea era ascuțită, dar nu insuportabilă.
    Avusese noroc că nu îi perforase niciun organ vital.
    Problema cea mai mare ar fi riscul de a se infecta - presupunând că va ieși viu de-aici.
    Când ajunse în bucătărie, Noah se întoarse, intenționând să renunțe la orice mândrie și să o rupă la fugă.
    În salonaș, se aflau un băiat, o blondă superbă și un câine.
    Băiatul era pistruiat, blonda avea un pistol de 9 mm, iar cățeaua o coadă stufoasă, pe care, după câteva momente, începu s-o miște cu frenezie, împroșcând pereții cu apa acumulată în blană de la ploaie.
    Lui Noah nu-i venea să zâmbească deloc.

    Niște indieni încremeniți într-o veșnică așteptare, paznici fără putere, îl priveau când a intrat în casă cu Mâna, pe care a azvârlit-o pe jos în hol, la intrarea în labirint.
    Ușa se deschise singură, după ce el o izbise cu piciorul. O închise la loc și o încuie.
    Apăsând cu palmele, își trase părul spre ceafă, storcând și apa de la ploaie.
    Udă leoarcă, fata zăcea grămadă. Piciorul cu proteza strălucitoare ieșea în afară din mormanul inform, într-o poziție cam nefirească.
    Piticania nu-și recăpătase cunoștina complet. Bolborosea și ofta - ba chiar și râgâia, ceea ce îl scârbi pe Preston, mai rău decât dacă ar fi văzut-o că urina.
    Simțea cum murdăria microscopică a acestei schiloade inutile i se târa parcă pe mâini, infiltrându-se prin pielea de la baza degetelor.
    Cu părere de rău, în timp ce o căra în brațe, după ce o luase din Durango, ajunsese la concluzia că nu va putea rămâne cu ea în tot intervalul de timp pe care i-l alocase.
    Femeile și băiatul din Fleetwood nu erau niște cantități neglijabile. Nu mai putea conta pe un lung răgaz aici, la Teelroy, în Împărăția nebunilor, fără să fie deranjat.
    Acum, va trebui s-o ucidă pe Cocotă, fără să mai recurgă la rafinamentele pe care le plănuise. Nu-și mai putea permite plăcerea de a prelungi violența prea mult.
    De față cu fata, o va lichida pe prietena ei, la fel de repede cum zdrobești un șobolan cu lopata în țeastă.
    Piticania va încerca să nu se uite. Prin urmare, pe lângă necesitatea de a o lega de fotoliu, va trebui să-i imobilizeze capul și să-i lipească pleoapele cu bandă adezivă, ca să nu poată închide ochii.
    Preston își putea asuma riscul de a o schingiui pe fată câteva minute, dar nu mai mult. Pe urmă, o va abandona acolo legată și va da foc labirintului, lăsând-o să ardă de vie în casă.
    La plecare, îi va povesti cum a suferit fratele ei. O va întreba unde a dispărut Dumnezeul ei preaiubit, acum, când avea atâta nevoie de El, o va întreba dacă nu cumva Dumnezeul acesta s-a apucat să joace golf cu îngerii sau s-a dus poate să tragă un pui de somn.
    Da, o va lăsa acolo pradă fumului înecăcios și flăcărilor. O va lăsa acolo, să urle, fiindcă nimeni n-o putea auzi, în afară de niște indieni de lemn.
    De-a lungul anilor, ajutându-i să moară pe mulți - unii sinucigași, alții nu - descoperise, în primul rând, că bruta din el simțea o plăcere enormă, când vedea acte de o violență extremă, iar în al doilea rând că era mult mai pasionant să omori niște copii decât să le vii de hac unor boșorogi.
    Nu găsea nicio explicație pentru această stare de fapt; știa doar că era adevărat. Adevărat pentru el și, prin urmare, absolut adevărat.
    Nu va mai sta pe îndelete cu Mâna, așa cum visa de atâta timp, ceea ce era o mare dezamăgire, suportabilă totuși dacă se gândea că Gaura rămăsese însărcinată, poate cu doi sau trei prunci mai diformi decât Mâna și Șantaliul, toți având nevoie de la lume de mult mai mult decât i-ar putea oferi vreodată.
    Pentru anul viitor, munca lui era asigurată, iar distracțiile pregătite strălucit; fericirea va fi a lui.
    Mâna clipea amorțită, recăpătându-și cunoștința.
    Acum, cât era încă buimacă și dezorentată, Preston încercă să-și facă curaj pentru sarcina neplăcută de a o căra în mijlocul labirintului din salon.
    Se atinse de piticanie, se cutremură de scârbă, o ridică de pe jos și o cără în labirint, printre circumvoluțiunile creierului comun al familiei Teelroy, făcute din gunoaie, mucegai și rahați de șoarece.
    În spațiul îngust, unde se aflau televizorul și fotoliul, podeaua părea să fi fost terenul unui ritual voodoo - oase de păsări împrăștiate pe jos, într-un aranjament deloc întâmplător, chiar dacă pe alocuri fusese deranjat de cineva care trecuse pe-acolo, smocuri de păr de om, bucăți de unghii de la mâini și de la picioare, azvârlite peste tot, ca niște boabe de orez la ieșirea de la cununie.
    Cocota dispăruse.
    O lăsase acolo legată bine, în stare de inconștiență, și nu lipsise mai mult de douăzeci de minute - douăzeci de minute, cât îi trebuise să ajungă cu mașina până la Lacul Călugăriței și să se întoarcă cu Mâna, dar epava asta umană îmbibată de vodcă reușise să strice totul.
    Oricum, asta era specialitatea celor de teapa ei - să distrugă totul.
    Nu putea să fi ajuns prea departe. Mașina ei era tot pe alee, iar cheile - în buzunarul lui Preston. Zăcea, probabil, pe undeva prin labirint, și, fiind legată de mâini și de picioare, nu se putea mișca prea repede.
    Depozită Mâna în fotoliu. Strâmbându-se de scârbă, desfăcu proteza și i-o scoase de pe picior. În felul ăsta, dacă își revenea din leșin până ca el să vină înapoi, n-ar fi putut ajunge nici ea prea departe.
    Preston luă proteza cu el. O putea folosi ca măciucă.

    Un indian cu pene albe și roșii pe cap, postat mândru între două turnuri de The Saturday Evening Post, nu oferea trabuce, ci ținea amenințător o toporișcă.
    Prinzându-se de indian, Micky reuși să se ridice în picioare. Legătura dintre glezne nu avea un joc mai mare de cinci centimetri, așa că Micky abia putea să-și târască tălpile, înaintând cu cel mult un centimetru la fiecare mișcare. Dar nu trebuia să meargă prea departe.
    Exact pe partea cealaltă a culoarului, în fața căpeteniei de trib, într-un intrând în perete se vedea o masă rotundă, cu diametrul de aproximativ jumătate de metru, pe care era o lampă cu abajur de sticlă în formă de glob.
    Inițial, Micky se gândise să încerce să ia lampa de pe masă și să o pună încet pe jos, ca să se poată ocupa de ea mai ușor. Gândindu-se însă mai bine, preferă să o împingă jos, cu o mișcare de braț.
    Abajurul se făcu țăndări, becul la fel, cufundând în întuneric această parte a labirintului. Cioburi de sticlă, de toate mărimile, se împrăștiară clincănind și zornăind pe podea.
    O clipă, Micky înlemni, ciulind urechile.
    Zgomotul de sticlă spartă răsunase sinistru de tare în această casă ca un cavou. Se și aștepta să audă un tropăit, niște pași amenințători, prevestind apariția unui personaj fioros, ca în poveștile de groază.
    Se aplecă, încercând să exploreze podeaua; în ciuda întunericului, găsi câteva cioburi mai mari, le probă pe buricul degetului mare și constată că erau suficient de tăioase. Pe urmă, se propti cu șezutul pe masă.
    Mișcând bucata de sticlă ca pe un ferăstrău, Micky se ocupă întâide bucata de fir care îi ținea legate încheieturile mâinilor de la glezne. Plasticul se tăie ușor, iar cuprul, fiind un metal moale, nu opuse nici el prea mare rezistență.
    Felicitându-se că reușise să-și păstreze suplețea, grație respectării unui program strict de exerciții fizice pe durata detenției, Micky ridică picioarele pe măsuță și se apucă să taie firul dintre glezne. În câteva minute își eliberase și picioarele.
    În timp ce se gândea cum să secționeze și cătușele, fără a se tăia la mâini, auzi niște zgomote slabe, în altă parte a casei. Apoi, o bufnitură puternică, urmată de zgomotul unei uși trântite.
    Maddoc se întorsese.

    Prăvălită într-un fotoliu jegos, Leilani nu știa unde se afla sau cum ajunsese aici, dar, deși nu putea raționa limpede, nu-și făcea nicio iluzie că ar putea apărea vreo guvernantă simpatică cu o tavă de ceai englezesc și prăjituri delicioase.
    Chiar dacă nu avea habar unde se găsea, un lucru era cert: locul acesta puțea mai rău decât cele mai oribile săruri de baie folosite de Sinsemilla ca să elimine toxinele.
    Leilani se împinse până la marginea fotoliului, se ridică în picioare și căzu grămadă.
    Putoarea de la nivelul podelei o motivă puternic să încerce să se dezmeticească și să încerce să se tragă de-acolo.
    Îi luase cineva proteza.
    Fusese la câțiva pași de libertate, la câțiva pași de un Fleetwood plin cu extratereștri. Un băiat, un câine, niște Amazoane și perspectiva unor mărețe aventuri fără porci malefici.
    Și acum, chestia asta.
    Opera blestematului de doctor, fără nicio îndoială.

    Inutilitatea intrinsecă a Mâinii, jalnica ei dependență, profunda ei deterioare genetică mișunau parcă vizibil pe toate suprafețele protezei de oțel, aidoma bacteriilor pe vasul unui closet public.
    Om cu studii superioare, Preston știa că inutilitatea și dependența ei erau niște însușiri abstracte, care nu lăsau urme pe lucrurile atinse de ea, și mai știa că deteriorarea ei genetică nu era transmisibilă ca o boală molipsitoare.
    Cu toate acestea, Preston simțea că mâna dreaptă, cu care ținea proteza, devenea lipicoasă de la transpirație; în plus, continuând să tot bântuie prin labirint în căutarea Cocotei, căpătă convingerea că reziduurile hidoase ale piticaniei se dizolvau cumva în sudoarea lui și i se inflitrau în piele, prin porii trădători, pătrunzându-i adânc în organism.
    În mod normal, propria-i transpirație nu-l deranja prea mult, oricum, nu mai mult decât urina, mucozitățile sau alte produse ofensive ale organismului, dar în cazul de față, pe măsură ce palma i se năclăia tot mai tare, antipatia pe care o simțea față de fată căpătă proporțiile unui dezgust enorm, devenind, apoi, o ură amară ca fierea, nedemnă de un om cu principii etice ca el.
    Cu fiecare pas pe care îl făcea în măruntaiele puturoase ale labirntului, ceea ce știa devenea mai puțin important decât ceea ce simțea.

    Cu mâinile legate în continuare, ținând ciobul de sticlă în față, ca pe o bardă, Micky ajunse la o intersecție de culoare, rămânând cu spatele spre unul dintre pereții labirintului și cu capul ridicat, ca să poată detecta orice sunet.
    Se mișca tiptil ca ceața, cu un soi de viclenie dobândită din copilărie, când încerca să scape de agresiunea vreunuia dintre derbedeii care trăiau cu maică-sa.
    Nu se mai opri ca să secționeze cătușele de la mâini, fiindcă operația aceasta complicată i-ar fi luat timp, cel puțin câteva minute, distrăgându-i, totodată, și atenția.
    Așa s-o fi simțit, probabil, și Sfântul Gheorghe în preajma balaurului.
    La colț, se opri. Următorul culoar, perpendicular pe cel pe care se afla ea, continua atât în stânga, cât și în dreapta. Nici nu voia să-și imagineze că ar putea da acolo peste Maddoc, care stătea, poate, la pândă.
    Nu uitase cum pătrunsese în casa Genevei, cu câteva nopți în urmă, fără să facă cel mai mic zgomot, așa că n-avea de gând să-l subestimeze.
    Se dovedi că nu se înșelase, în momentul în care îl auzi înjurând, la nici un metru de ea, după colț, în stânga.
    Nemaiputând să-și controleze furia, probabil, arunci pe podeaua din lemn un obiect care zdrăngăni puternic, se rostogoli și se opri în dreptul lui Micky, la câțiva centimetri de tălpile ei - proteza pentru picior a lui Leilani.
    Dacă venea cumva și el în urma aparatului din metal, riscau să dea nas în nas, iar într-o asemenea eventualitate Micky nu putea scăpa cu viață, decât dacă îi vâra ciobul în ochi.
    Dacă rata ținta, nimerindu-l pe obraz sau pe frunte, Maddoc va profita de faptul că Micky avea mâinile imobilizate și o va lichida cu brutalitate.
    Micky își ținea răsuflarea. Aștepta.
    Înclină trupul, fără să își miște picioarele, încercând să fie pregătită cu fața spre intersecție, gata să-l atace cu ciobul de sticlă.
    Avea un ceas Timex tradițional, care i se părea că ticăia sinistru. Niciodată până acum nu auzise groaznicul tic-tic-tic, dar în momentele astea avea senzația că ceasul făcea o gălăgie cumplită.
    Nu urmă nimic după zdrăngănitul protezei azvârlite pe jos. Niciun sunet care să indice că Maddoc se apropia sau se îndepărta. Doar o liniște de rău augur.
    Ce tare îi bătea inima! Avea senzația că îi răsuna în tot corpul, ca un tropot de cireadă scăpată de sub control.
    Ce să facă? Să mai aștepte aici un minut? Două minute? Nu putea aștepta la infinit. Dacă stai nemișcat prea mult timp, riști să fii prins.
    Se aplecă în față, doar câtcă poată vedea că se întâmpla acolo, doar cu un ochi, măcar.
    Maddoc nu mai era acolo. Culoarul următor era pustiu și în stânga, și în dreapta.
    Proteza indica faptul că Leilani fusese adusă aici. Și, probabil, că era încă în viață, fiindcă altminteri Maddoc nu s-ar mai fi ostenit să scoată proteza de pe un cadavru.
    Grea opțiune, acum. Ce să facă? Să ia proteza cu ea sau s-o lase acolo? I-ar fi mai ușor să iasă cu Leilani teafără de-acolo, dacă fetița se putea folosi de ambele picioare. Numai că risca să facă zgomot, dacă încerca să ia aparatul de jos, mai ales, așa, cu mâinile legate.
    În plus, cu cătușele la încheieturile mâinilor, nu prea avea cum să care proteza și să mânuiască eficient ciobul de sticlă, la nevoie.
    Micky se opri totuși și apucă proteza de pe jos, știind cât de important era acest aparat, în primul rând, pentru moralul lui Leilani.
    Cum Maddoc era ud leoarcă de la ploaia de-afară, Micky putea să-și dea seama în ce direcție plecase și de unde venise, urmărind amprentele pașilor lui pe podea.
    Era convinsă că Maddoc o lăsase pe fetiță în spațiul unde se afla televizorul, acolo unde o legase și pe ea, ceva mai devreme.
    Într-adevăr, urmele duceau chiar aoclo, unde însă n-o văzu pe Leilani.

    Sticle, sticle pretutindeni, goale complet, în afară de niște reziduuri uscate de sucuri și bere, care, deși datau de multă vreme acolo, imprimaseră un miros urât în veranda închisă din spatele casei.
    Ignorând rana de la umăr, care nu era prea gravă, Noah ocolise în fugă casa, împreună cu Cass, și ajunsese la verandă, unde ușa nu era încuiată. Cu armele pregătite de atac, intrară.
    Drumul de aproximativ zece kilometri, parcurs cu mașina de la Lacul Călugăriței până aici, nu-i oferise suficient timp lui Noah pentru a afla totul despre trecutul gemenelor.
    Știa că fuseseră un fel de actrițe-balerine și că era fascinate de OZN-uri, dar asta nu prea explica pasiunea lor pentru arme și nici atitudinea lor războinică.
    Ușa dintre verandă și bucătărie avea două încuietori. Una dintre ele se deschise imdiat, dar cu cealaltă lucrurile se complicau, căci era vorba de un zăvor în toată regula.
    Deși nu prea avea spațiu de manevră, din cauza sticlelor stivuite pe toate părțile verandei, Noah începu să lovească puternic în ușă.
    La a treia lovitură, ușa cedă și se deschise spre interior.

    Când trei izbituri zgâlțâiră casa, Preston înțelese imediat că speranța de a se putea delecta pe îndelete cu Mâna se spulberase în acea clipă.
    Cocota nu putea să fi provocat un asemenea zgomot. Era în casă și căuta o ieșire, dar pe furiș și străduindu-se să nu atragă atenția asupra ei.
    Preston nu auzise sirene și nici voci strigând poliția.
    Cu toate astea nu-și făcea iluzii că ar fi putut fi vorba doar de un amărât de hoț, care se gândise să dea o spargere tocmai acum.
    Nu. Clar, cineva venise cu scopul de a-i zădărnici acțiunile.
    Renunță să o mai caute pe Cocotă și porni înapoi, nerăbădător să ajungă la fotoliu, unde o lăsase pe Mâna. Poate tot mai avea timp s-o sugrume cu mâinile pe pocitania naibii, până își dădea duhul, deși perspectiva acestui contact direct îi întorcea stomacul pe dos.
    Pe urmă, profitând de labirintul întortocheat, putea s-o șteargă de-acolo.
    Oricum, nu-și permitea s-o lase în viață, fiindcă știa perfect că ea putea depune mărturie împotriva lui, având toate șansele de a fi crezută.

    Polly ar fi preferat ca băiatul să rămână în mașina închiriată cu care a venit Noah, dar o alteță regală galactică face întotdeauna numai ce vrea ea.
    Curtis dorește ca Old Yeller să rămână în mașină, ceea ce îi reușește imediat, fiindcă are de-a face cu o cățelușă extrem de cuminte.
    Curtea cu pământ bătătorit s-a preschimbat într-o mare de noroi, care li se lipește de pantofi, plescăind la fiecare pas.
    Dar ce minunat e totul - balta în care li se afundă picioarele, chiar și fulgerul care lovește un brad din pădurea de-alături, la nici cincizeci de metri distanță, stârnind o pălălaie de flăcri, imediat stinsă de ploaia care toarnă, toarnă neîncetat.
    Pe veranda din față, Polly încearcă ușa, constată că e încuiată și scoate pistolul din geantă, dar Curtis o oprește și îi cere să se dea la o parte.
    - Mi-ar plăcea să spargem ușa cu un glonț, zice băiatul, dar metoda mea e mai ușoară, or, cum spunea mama mereu, strategia cea mai simplă e și cea mai bună.
    Își pune ambele mâini pe ușă, ușor de tot, îi impune să se deschisă, și, jos, la micronivel, unde voința lui contează acum, moleculele de alamă ale broaștei preferă dintr-o dată să se ducă acolo, să nu mai fie aici. Ușa se descuie.
    - Pot învăța și eu asta? întreabă Polly.
    - Nu, spuse el, împingând ușa înspre interior.
    - Aha, prin urmare numai băieții din cosmos ca tine pot așa ceva, nu?!
    - Fiecare specie are talentul și aptitudinile ei, zice el, lăsând-o pe Polly să intre prima, fiindcă, oricum, asta voia, din moment ce se înghesuia deja să treacă pe lângă el.
    Niște mumii străjuiesc pe holul de la parter. Mumii de indieni îmbălsămați în poziții verticale, puse în picioare, cu hainele de sărbătoare pe ele.
    În partea din spate a casei, Noah și Cass dărâmă ușa și, după câteva secunde, își fac apariția în capătul holului, holbându-se uluiți la mumii.
    Polly le face semn să inspecteze încăperile din partea unde sunt ei acum, iar lui Curtis îi zice:
    - Pe-aici, scumpule.
    Intră după ea în nișe încăperi mai interesante decât oricare cameră văzută de el de când a sosit în lumea asta - un loc tipic pentru o adunare de criminali care își amintesc cu nostalgie de toate atrocitățile pe care le-au săvârșit.

    Leilani nu se afla în nișa cu televizorul, unde rămăseseră însă urmele ude ale pașilor ei, alături de amprentele mai vechi, aproape uscate, ale tălpilor lui Preston Maddoc.
    Micky vedea și locul unde fetița se împiedicase, căzuse și se ridicase la loc.
    Înaintă ghidându-se după urmele pașilor lui Leilani, trecând de pe un culoar scurt pe un altul, pe urmă ocolind un colț, mișcându-se mult prea repede decât ar fi fost prudent, fiindcă o îngrozea gândul că Leilani ar putea nimeri din greșeală peste Maddoc.
    Clar, nemernicul o adusese aici ca s-o ucidă, la fel ca și pe Micky, de altfel. Nu mai avea răbdare să aștepte până ajungeau în Montana. Mai ales, acum, când Micky începuse să-i încurce planurile.
    Trei lovituri puternice zgâlțâiră casa. Nu, nu fuseseră niște bubuituri de tunet, ci niște izbituri zdravene, ca și cum cineva ar fi lovit în clădire cu un baros imens.
    Micky se sperie, deoarece nu-și putea explica originea acestui zgomot. Impactul unei lovituri criminale? Maddoc triumfător? Leilani moartă?
    Pe urmă, Micky coti pe alt coridor: fetița era acolo, în fața ei, la vreo doi metri distanță, ținându-se cu o mână de peretele labirintului și înaintând cu greu, șchiopătând.
    Cu toate astea, din toată ființa lui Leilani se degaka o atitudine de mândrie, de fermitate neclintită.
    Simțind o prezență, fetița întoarse capul și privi peste umăr; expresia lui Leilani, când o văzu pe credincioasa ei prietenă acolo, îi produse lui Micky o bucurie nemărginită, pe care n-o va uita niciodată, nici dacă Dumnezeu i-ar hărăzi să trăiască cinci sute de ani.
    Dintre toate amintirile din această viață, imaginea lui Leilani în acel moment era tot ceea ce Micky și-ar fi dorit să ia cu ea, în clipa morții, pentru eternitate.

    Când descoperi că Mâna nu era în fotoliul unde o lăsase el, că, de fapt, dispăruse din nișa cu televizorul, Preston se apucă să dea foc la labirint.
    La sfârșit de tot, după ce isprăvea cu toate torturile la care avea ched să o supună, Preston inenționase, oricum, să o lase pe fată în viață, ca aceasta să își trăiască ultimele clipe în teroare, încercuită de flăcări, sufocată de fumul greu.
    Fusese privat de plăcerea de a o tortura, dar îi rămânea măcar satisfacția de a putea sta afară, în ploaie, ca să se delecteze cu urletele ei, în timp ce se căznea zadarnic să iasă din labirintul incendiat.
    Teancurile de ziare și reviste făcute pachet contituiau cel mai bun combustibil. Sărutul brichetei produse imediat o reacție pătimașă. Publicațiile erau atât de compact îndesate și stivuite în părțile de jos ale pereților, aproape ca niște cărămizi, încât vor arde ore în șir.
    Trecu în cerc dintr-un capăt în celălalt al nișei, lipind flacăra de hârtie în cel puțin șase locuri. Nu mai omorâse niciodată prin incendiere, doar când era mic și torturase gângănii diverse, azvârlind chibrituri aprinse peste ele, într-un borcan. Flăcările jucăușe, ca niște limbi strălucitoare peste pereți, îl încântau.
    Porni în direcția urmelor lăsate de Leilani pe podea, oprindu-se la fiecare câțiva pași ca să lipească flacăra brichetei de pereții uscați ca iasca.

    N-aveau timp de lacrimi acum, dar tot plânseră amândouă, chiar dacă nici uneia nu-i plăcea să bocească în prezența altora.
    Plânsul n-o împiedică însă pe Leilani să taie, într-un timp record, folosind ciobul se sticlă galbenă, firul de lampă care ținea imobilizate mâinile lui Micky.
    Așadar, rezolvă problema asta în niciun minut și tot atât îi trebui ca să-și fixeze proteza pe picior.
    Când erau pregătite să se pună în mișcare din nou, flăcările izbucniră și în alte părți ale labirintului.
    Porniră înapoi, în direcția de unde veniseră, dar simultan observară amândouă urmele umede de tălpi și fără să comenteze nimic, ajunseră la aceeași cocluzie: Preston se va ghida după aceste indicii, așa cum făcuse și Micky.
    Deja, pe tavan, flăcările își proiectau lumina printre norii de fum care se ridicau de jos.
    Micky o cuprinse pe Leilanide după umeri, ca s-o ajute să meargă mai repede, și împreună parcurseră coridoarele întortocheate, până când nimeriră într-o fundătură.

    Două dintre diplomele universitare ale lui Preston erau în filosofie; drept urmare, făcuse numeroase cursuri de logică. Își amintea de un seminar, la care studiase logica labirinturilor.
    Când un astfel de puzzle tridimensional este conceput de matematicieni sau logicieni, care pun în slujba ideii de iluzionare toate cunoștințele dobândite la facultate, rezultatul este, de obicei, un labirint din care puțini sunt cei care reușesc să iasă într-un interval rezonabil de timp, și din care un anumit procent de exploratori frustrați trebuie salvați cu ajutorul unor călăuze.
    Pe de altă parte, când un labirint este creat de către persoane care nu au studiat matematica sau logica - adică de către niște oameni obișnuiți - se constată că structura realizată este uimitor de previzibilă, fiindcă modelul a fost conceput mai degrabă instinctual decât cerebral; în mod evident, orice intelect uman are o anumită afinitate pentru un model de bază, care îndeobște se oglindește și în construirea unui labirint.
    Poate că Broscoiul de la Ferma Teelroy nu fusese un om obișnuit, în sensul uzual al expresiei, dar, comparând procesele lui de gândire cu cele ale unui matematician școlit la Havard, constatai în mod cert că nu era decât obișnuit.
    Prin urmare, nici modelul acestui labirint nu putea ieși din tiparele clasice.
    Urmând traseul pe care și-l amintea de la seminariile de logică, dădu foc diferitelor maldăre de hârtii pe lângă care trecea, tăindu-și orice posibilitate de retragere.
    În felul acesta, în timp ce fumul cenușiu începea să umple coridoarele, iar valurile de căldură îl făceau să asude abundent, ajunse în fundătura unde Mâna și Cocota rămăseseră imobilizate.
    Nu avea de gând să intre pe acel culoar, însă, trecând grăbit prin dreptul lui, le zări cu coada ochiului. Când se întoarse din drum și le blocă ieșirea, femeia și fata se ghemuiră speriate una în cealaltă pe culoarul înfundat; tușeau și îl priveau prin perdeaua de fum tot mai groasă, îngrozite de posibilele lui reacții.
    Preston făcu un pas în interiorul culoarului, forțându-le să se retragă și mai mult. Pe urmă, se trase înapoi și dădu foc pereților, de o parte și de cealaltă, în mai multe locuri.
    Se simțea ca pe vremuri când victimele sale erau doar niște gângănii într-un borcan.

    Când focul apare brusc și se lățește cu o viteză explozivă, Polly vrea să se năpustească mai adânc în labirint, poate și pentru că și-a luat mult prea în serios rolul de supereroină.
    Curtis o reține.
    - Dar fetița e acolo, îi reamintește ea, de parcă ar fi avut de-a face cu un amnezic. Și Cass, Noah - dacă au înaintat prea departe, dinspre celălalt capăt, iar acum nu se mai pot întoarce pe unde au venit!
    - O să mergi înapoi, pe traseul pe care am ajuns aici, și asta repede, înainte ca fumul să se îngroașe prea mult, și să nu mai poți vedea semnele pe care le-am lăsat.
    La fiecare cotitură, Curtis însemnase pereții cu rujul de buze al lui Polly: Strawberry Frost scria pe eticheta etuiului.
    - Eu o să-i caut pe ceilalți, mai adaugă băiatul.
    - Ha! Tu! exclamă Polly, nevenindu-i să creadă ce auzise, fiindcă, deși știe că are de-a face cu un extraterestru, mai știe că acesta e totuși doar un băiat.
    Or, în ciuda mărturisirilor făcute de el, pentru Polly tot un copil rămâne, care pe deasupra mai e și vulnerabil.
    - Scumpete, reia ea, nici să nu te gândești să intri singur acolo. Hei, de fapt, nici să nu te gândești să intri acolo!
    - Nu-mi pot închipui că o Spelkenfelter s-ar putea speria de mine, o asigură Curtis, dar, oricum, te rog să-mi promiți că n-o să-ți fie frică de ceea ce vei vedea.
    - Nu știu la ce te referi, zice ea, îndreptându-și atenția spre incendiul din fața ei.
    Îi arată la ce se referise, în momentul în care încetează să mai fie Curtis Hammond. Nu revine la vreuna dintre nenumăratele forme din repertoriul lui, ci la înfățișarea sub care s-a născut, o incarnare care îi dă posibilitatea să se miște mai rapit decât se poate deplasa Curtis, ascuțindu-i simțurile. Nu vrea să se laude singur, dar asta chiar e o performanță!
    Nu s-ar mira dacă Polly ar leșina, bunăoară. Dar, de fapt, este o Spelkenfelter, așa că, deși se clatină pe picioare, de căzut nu care.

    Micky, în capătul fundăturii, nu voia să se confrunte cu Preston Maddoc, pe de-o parte, fiindcă, fizic, era mult mai puternic, iar pe de altă parte, fiindcă avea o brichetă, pe care n-ar pregreta, probabil, să o utilizeze ca să le dea foc la haine.
    Flăcările se învolburau deja peste pereți, în prima jumătate a coridorului. Peste un minut, probabil, limbile hămesite ale focului de pe ambele laturi ale culoarului se vor contopi, formând un zid al morții, dincolo de care nu se va mai putea trece.
    Pâlca de fum de îndesea, cu fiecare secundă ce trecea. Micky tușea, Leilani la fel. Deja o ustura rău în gât.
    Curând, nici nu vor mai putea respira, decât dacă se trânteau pe jos.
    Dar, în clipa în care vor fi nevoite să se ghemuiască pe podea, unde aerul era mai respirabil, își vor semna, practic, condamnarea la moarte.
    Se întoarse spre peretele din spate al fundăturii și încercă să tragă de ziarele și revistele din care era format, cu speranța că dincolo de ele se afla un alt culoar, unde flăcările nu ajunseseră încă. Dar pachetele de publicații erau îndesate atât de strâns, încât nu puteau fi clintite din loc.
    OK. Bine, atunci, hai să le răstoarne, lua-le-ar naiba! În fond, toate mizeriile astea fuseseră pur și simplu stivuite acolo, nu cimentate, nu lipite cu mortar, ce dracu?!
    Împingându-se însă în perete, avu senzația că era solid ca piramidele faraonilor. La unele coridoare, în capăt, observase că pereții labirintului aveau peste tot o grosime de două-trei stive, cu panouri de lemn și placaj între straturi.
    Poate că structura conținea și alte elemente de rezistență, care nu erau vizibile la suprafață.
    Adunându-și toate puterile, se repezi în perete însă fără niciun efect, apoi, repetă acțiunea de mai multe ori, sperând să clatine măcar un pic maldărul compact de gunoaie.
    Degeaba, teancurile de hârtie erau de neclintit.
    Întorcându-se cu fața spre Maddoc, care era dincolo de flăcări, o trase pe Leilani spre ea, încercând s-o îmbărbăteze.
    Nu mai vedea altă soluție acum, decât să se repeadă amândouă spre intrarea în fundătură și să iasă de-acolo, înainte ca flăcările să le închidă calea, încercând să-l doboare pe Maddoc. Să-l zboare practic cu un șut, să-i tragă cu picioarele în cap, după ce se prăbușea -  fiindcă, dacă ea ar cădea la podea, și nu el, exact asta ar încerca să-i facă și el.

    Hârtia șușotește, când arde în cantități mari, pârâie, pocnește și sâsâie, dar, mai ales, șușotește, ca și cum ar divulga secretele tipărite pe ea, identificând nume, citând surse.
    Preston își dăduse seama că zăbovise prea mult în fum și căldură, atunci când hârtia, care ardea, începu să șoptească numele celor pe care el îi ucisese.
    Aerul împuțit rămânea irespirabil. Totuși, încă înainte ca fumul dens să ajungă să obtureze plămânii, aerul duhneaa toxine letale degajate de substanțele aflate în combustie - gaze care erau invizibile, în comparație cu fununginea agasantă, dar nu mai puțin periculoase.
    Procesul de fabricare al hârtiei necesită utilizarea a numeroase substanțe chimice, care în contact cu focul se degajă și se transformă în niște otrăvuri cu atât mai eficiente.
    Dacă auzea numele celor pe care îi omorâse însemna că inhalase prea multe toxine, așa că mintea lui începuse s-o ia razna. Mai bine să iasă repede de aici, înainte de a-și pierde complet busola.

.....................................................................